MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
DUMINICĂ 31 MARTIE 2019
PARTEA ÎNTÂI

În România s-a trecut la ora de vară, adică ceasurile s-au dat înainte cu o oră!

ISTORIE PE ZILE 31 Martie

Evenimente

·         46 i.Hr: Iulius Cezar a decretat utilizarea in intregul Imperiu Roman a calendarului, intocmit de astronomul Sosigene din Alexandria, cunoscut sub numele de Calendarul Iulian. Acesta considera anul Iulian de 365,25 zile, cu o durata a anului de 365 zile, solare medii, si la fiecare al 4-lea an se mai adauga cate o zi, anul bisect. Neajunsul era ca acest calendar in 384 de ani, intarzia cu trei zile. Calendarul iulian a fost introdus de Iuliu Cezar în 46 î.Hr., intrând în uz în anul 45 î.Hr. si a rămas în uz în unele ţări până în secolul al XX-lea şi mai este folosit încă de mai multe biserici naţionale ortodoxe. Calendarul iulian a fost folosit în Europa din timpurile Imperiului Roman până în anul 1582, când Papa Grigore al III-lea a hotarat o noua reforma a calendarului, cu ajutorul astronomului italian Lilius, rezultand Calendarul Gregorian, in stilul nou, cand au ”disparut” 10 zile pentru a se regla diferenta intre timpul masurat prin calendar si timpul astronomic. Astfel, data de 4 octombrie 1582 a fost urmata de 15 octombrie 1582. Noul calendar a fost în scurtă vreme adoptat de majoritatea ţărilor catolice. Ţările protestante l-au adoptat ceva mai târziu, iar ţările din Europa Răsăriteană l-au adoptat mult mai târziu, unele la începutul secolului al XX-lea.

·         1146: Bernard de Clairvaux  predică la Vézelay, îndemnând principii crestini  la o a doua Cruciadă impotriva musulmanilor. Regele Frantei, Ludovic al VII- lea  este prezent, și se alătură Cruciadei. Bernard de Clairvaux (cunoscut și ca Sfântul Bernard), conte de Châtillon a fost un  calugar francez ( n.1091- d. 21 august 1153) , care a intemeiat  in anul 1115 celebra mănăstire cisticerciana Clairvaux, în Burgundia, pe care o va conduce timp de aproape patru decenii (1115 – 1153). În calitate de abate de Clairvaux, Bernard a întemeiat șaizeci și opt de mănăstiri-fiice sau filiale (dependente de spiritualitatea abației-mamă), răspândite pe întreg cuprinsul Europei. Tot el a făcut să fie oficial recunoscut, în 1128, Ordinul Templierilor, organizație al cărei inspirator a fost. Bernard de Clairvaux a avut o contribuție decisivă în aplanarea crizei provocată de Schisma papală din anul 1130, prin  alegerea simultană pe scaunul pontifical a pretendenților Anaclet al II-lea (1130 – 1138) și Inocențiu al II-lea (1130 – 1143), sprijinindu-l pe Inocențiu. În 1140, a obținut de la Conciliul din Sens condamnarea lui Abelard, care îl neliniștea cu îndrăzneala vederilor sale, iar în 1145, a avut satisfacția să-l vadă pe unul din fiii săi spirituali ajuns papă sub numele de Eugeniu III. În 1151, cu doi ani înainte de moartea sa, numarul abatiilor cisticerciene  ajunsese la 500. Bernard a murit în 1153 la  șaizeci și trei de ani. La  18 ianuarie 1174 a fost  canonizat de papa  Alexandru al III- lea. Papa Pius al VIII- lea l-a declarat în 1830 Doctor al Bisericii. Catolicii il sărbătoresc  la 20 august.

·         1437: A izbucnit răscoala țărănească de la Bobâlna. Răscoala a izbucnit în nordul Transilvaniei, dar s-a răspândit cu repeziciune spre comitatele Sătmar și Szabolcs. În iunie, pe dealul Bobâlna  s-a adunat o oaste de țărani, și au construit o tabără. Au cerut înființarea și recunoașterea unei stări proprii, care să se numească Universitas Hungarorum et Valachorum (Starea ungurilor și a românilor). Ei erau conduși de un nobil sărac, Antal Nagy de Buda, și de cinci căpitani (trei țărani unguri, un țăran român (pe nume Ioan Oláh din Vireag) și un “bürger” (burghez) din Cluj). A fost cea mai importantă răscoală din Regatul Ungariei înainte de marele război țărănesc din 1514 condus de Gheorghe Doja.

·         1476: Papa Sixtus IV i-a scris lui Stefan cel Mare, laudandu-i vitejia care “a adus atata stralucire numelui tau, ca esti in gura tuturor si laudat cu deosebire de toti in unire de simtiri”.

·         1492: Decretul din Alhambra. Regii  catolici ai Castiliei si Leonului, Isabella si Ferdinand  emit un decret privind expulzarea evreilor din Grenada, eliberata cu trei luni in urma de musulmani. Se urmarea crestinarea totala a Spaniei medievale. Patru luni mai tarziu, toti evreii din Spania au fost expulzati in totalitate din aceasta tara.

·         1821: In timpul revoluţiei pandurilor din Muntenia, Tudor Vladimirescu ocupa  mănăstirea Cotroceni, iar in zilele următoare  ocupă şi instalează garnizoane de panduri la mănăstirile Mihai Vodă, Antim şi la Mitropolie (6-16 aprilie 1821).

·         1854: Semnarea tratatului de la Kanagawa de către SUA și Japonia, care a semnificat sfîrșitul izolării pe care o impuseseră Japoniei shogunii Tokugawa la începutul sec. XVII.

·         1857: Se înfiinţează la Bucureşti, in Muntenia, un Comitet Central al Unirii, care îşi fixează un program politic asemănător cu cel din Moldova.

·         1871: România a concesionat pe timp de 45 de ani, unei societăți belgiene, dreptul de construire și exploatare în Bucuresti a tramvaielor cu cai, denumite pe atunci “drumurile de fier americane”.

·         1876: România: Căderea guvernului conservator Lascăr Catargiu. Cele două cauze au fost : problemele legate de insolvabilitatea concesiunii Strousberg, care tărăgăna, și incapacitatea de a adopta o poziție clară în problema orientală (care se deschisese odată cu răscoalele antiotomane ale Bosniei și Herțegovinei).

·         1877: Guvernul României decide mobilizarea generală. Intra sub arme aproximativ 100 000 de oameni. Trupele române ocupă poziţii de apărare pe Dunăre. Este practic inceputul Razboiului de Independenta.

·         1885: Marea Britanie si-a impus protectoratul asupra Bechualandului, dependenta care se va incheia cu proclamarea independentei in 1966, sub numele de Botswana.

·         1889: A fost inaugurat Turnul Eiffel (Tour Eiffel), devenit simbol al capitalei Frantei – Paris, construit din 10.000 de tone de otel intre  anii 1887-1889 de inginerul francez Gustav Eiffel (1832-1923). La inaugurare au participat premierul Frantei de atunci , Pierre Tirad, numerosi demnitari, dar si cei 200 de muncitori care au lucrat la ridicarea turnului, care la acea vreme era cea mai inalta constructie din lume. Turnul Eiffel a fost construit in 1889, in onoarea centenarului Revolutiei franceze si ca un insemn al Expozitiei Internationale de la Paris – care urma sa fie gazduita de Franta. Guvernul Frantei a organizat un concurs de proiecte, peste 100 fiind trimise Comitetul Centenarului. Proiectul castigator a fost declarat cel al inginerului Gustav Eiffel, cunoscut pentru structurile metalice indraznete. De altfel, si ideea cu care s-a inscris in competitia presupunea construirea unui turn din metal inalt de 300 de metri, cum nu mai era nicaieri in lume. Pentru ca lifturile nu erau instalate la data inaugurarii, Gustave Eiffel a urcat scarile turnului impreuna cu cativa colegi si a ridicat steagul francez in varful structurii. La inceputul lui mai, s-a deschis Expozitia Internationala de la Paris, turnul avand rolul de poarta de intrare in imensul targ. Constructia turnului a inceput la 22 ianuarie 1887 si a fost terminata pe 31 martie 1889. Costul lucrarii a fost de 6,5 milioane de franci, o suma considerabila pentru acele vremuri. Eforturile constructorilor si cele financiare au meritat insa, pentru ca Parisul s-a ales cu o capodopera arhitecturala, dupa cum apreciaza specialistii. Turnul are 300 m inaltime, excluzand antena din varf, ce mai adauga 24 de metri, si o greutate de peste 10.000 de tone. Cand a fost construit, era cea mai mare cladire din lume, record pe care pana la finalizarea cladirii Chrysler din New York, in anul 1930. Primul etaj are o platforma larga, unde se afla celebrul restaurant “Jules Verne”, un mic muzeu al Turnului Eiffel, precum si o sala de cinema in care ruleaza filme documentare ce prezinta istoria turnului. Al doilea etaj are numeroase balcoane de unde Parisul poate fi fotografiat din toate unghiurile posibile, iar pentru o cat mai buna observatie sunt amplasate lunete de jur imprejurul turnului. Al treilea etaj gazduieste biroul avut de Gustave Eiffel, unde se afla copii din ceara ale constructorului turnului, fiicei sale, Claire, precum si a celebrului inventator american Thomas Edison.

·         1893: Are loc  Congresul de constituire al Partidului Social Democrat al Muncitorilor din  Romania. Din conducere făceau parte Ioan Nădejde, Vasile G. Morțun, Constantin Dobrogeanu Gherea, Ion C.Frimu, Cristian Rakovski  Dimitrie Marinescu, Gheorghe Cristescu si Ilie Moscovici. Programul adoptat, inspirat din scrierile lui Gherea și de programul de la Erfurt al social-democraților germani, definea rolul PSDMR ca reprezentant al proletariatului român. Principalele direcții de acțiune ale partidului erau instituirea votului universal, adoptarea unei legislații a muncii și reforma radicală a sistemului agrar în favoarea țărănimii, organizarea învățămîntului gratuit obligatoriu, garantarea dreptului la întrunire, instituirea impozitului progresiv pe venit, descentralizarea și autonomia comunală. Partidul a adoptat o poziție moderată, în sensul acceptării cadrului constituțional existent, sub influența tripletei aflată la conducerea efectivă: Gherea – Nădejde – Mortun. În 1899 partidul s-a destrămat, iar cluburile muncitorești au fost desființate cu excepția clubului de la București, în cadrul căruia au continuat să activeze personalități ca I. C. Frimu, C. Z. Buzdugan și Cristian Racovski. La 31 ianuarie 1910 a fost înființat Partidul Social Democrat Român (PSDR), condus de I.C. Frimu, Mihai Gh. Bujor, Cristian Rakovski, Dimitrie Marinescu  și Constantin Vasilescu.

·         1897: În România se formează guvernul liberal prezidat de Dimitrie A. Sturdza, în care ministrul reformator Spiru Haret ocupă portofoliul Instrucţiunii Publice.

·         1899: Este adoptata legea privind invatamantul profesional in România.

·         1900 - Prima reclamă la automobile apare într-o revista de interes general. Saturday Evening Post a fost vehiculul media care a afişat primul material publicitar, care avea sloganul "Automobiles That Give Satisfaction" şi care promova un autovehicul produs de The W.E. Roach Company din Philadelphia, Pennsylvania.

·         1907: In România  se finalizează reprimarea Răscoalei ţărăneşti. Intervenţia armată s-a soldat cu numerosi  morţi şi raniti, precum si cu cateva  mii de arestaţi.

·         1917: SUA intra in posesia Insulelor Virgine din Marea Caraibelor, dupa ce au achitat in ianuarie Danemarcei suma de 25 de milioane dolari, pentru a preveni transformarea lor intr-o baza de submarine a Germaniei.

·         1917: A intrat în vigoare pentru prima dată ora de vară în SUA.

·         1917: Guvernul României contractează de la Banca Angliei un împrumut de 40 000 000 de lire sterline(circa 1 000 000 000 de lei), în condiţii extrem de grele.

·         1919: Reapare la Bucureşti, România, săptămînalul Universul literar sub conducerea lui Perpessicius şi Camil Petrescu. Universul literar va fi publicat pînă în mai 1931.

·         1931: Un cutremur a distrus Managua, Nicaragua; au murit 2.000 de oameni.

·         1932 - Ford prezintă primul său motor V8 din istorie şi unul dintre primele propulsoare cu această arhitectură produse în masă pentru publicul larg. Denumit Flathead, acest motor reprezenta un salt mare tehnologic pentru Ford, americanii folosind până atunci doar motoare cu 4 sau 6 cilindri în linie. Acest concept de motor a fost la bază chiar construit prin alipirea a două motoare 4 în linie pe aceeaşi arbore cotit, după care designul a evoluat. Inventatorul V8-ului este considerat Leon Levavasseur, un francez care a montat acest propulsor pe un avion. Aeronautica a fost segmentul în care aceste motoare au fost folosite prepronderent, Renault şi Darracq au implementat pe câteva automobile V8-ul. Cadillac a fost producătorul care a introdus V8-ul în premieră în producţia de masă un motor V8 de 5.5 litri, dar era destinat doar celor foarte bogaţi, datorită preţului mare. Motorul original Ford apărut în 1932 avea cilindreea de 3,6 litri şi producea 65 CP. În 1933 inginerii Ford au crescut însă compresia de la 5.5:1 la 6.33:1 reuşind să ridice puterea la 75 CP. Primul model pe care s-a introdus această motorizare a fost Ford Model B, automobil care a rămas în istorie şi sub denumirea Ford V8 după propulsorul pe care îl avea sub capotă sau Model 18. Acest model a fost prima maşină adresată publicului larg care avea un motor V8, reprezent/nd o bornă importantă în industria automobilistică. Publicul a îmbrăţişat repede această motorizare renunţând la versiunea cu motor 4L. Astăzi tocmai pentru încărcătura istorică pe care o poarte automobilul Ford Model B V8 este unul dintre cele mai râvnite modele de colecţie, costând peste 60.000 de dolari.

·         1938: Regele Carol II a dizolvat partidele politice, prin exercitarea puterilor exceptionale ce-i fusesera acordate de Constitutia adoptata la 10 februarie si a infiintat Consiliul de Coroana, organ de stat permanent cu caracter consultativ, alcătuit din Consilieri regali, numiţi de monarh cu rang de miniştri de stat. Carol al II-lea al României (n. 15 octombrie 1893 – d. 4 aprilie 1953) a fost regele României între 8 iunie 1930 și 6 septembrie 1940. Carol a fost primul născut al viitorului rege Ferdinand I al României și al soției sale, principesa Maria, dobândind prin naștere titlul de Principe de Hohenzollern-Sigmaringen (transformat mai târziu de Ferdinand în Principe al României). După accederea la tron a părinților săi a devenit Principele moștenitor Carol al României.

·         1942: Al Doilea Război Mondial: Forțele japoneze invadeaza insulele Christmas din Oceanul Pacific, aflate in posesiune britanica.

·         1945: Al Doilea Război Mondial: un pilot german dezertor predă un Messerschmitt Me 262A-1, primul avion din lume supersonic operațional care a căzut în mâinile Aliaților.

·         1959: Al 14-lea Dalai Lama, Tenzin Gyatso, a ajuns la granița cu India, unde i s-a oferit azil politic

·         1964 - Cinci melodii ale grupului Beatles ocupă primele cinci locuri dintr-un top american. 

·         1966: Lansarea navei spațiale sovietice fără echipaj uman, Luna 10, primul vehicul spațial care a intrat pe orbita Lunii.

·         1967: Jimi Hendrix și-a ars chitara la London's Astoria Theatre. A fost spitalizat pentru că și-a ars mâinile.

·         1970: Explorer 1 a reintrat în atmosfera Pământului (după 12 ani pe orbită).

·         1979: Ultimul soldat britanic paraseste  Insulele malteze. Fosta colonie Malta declară aceasta zi, “Ziua Libertatii”.

·         1991 - Tratatul de la Varşovia îsi încetează oficial existenţa.

·         1994: William H. Kimbel, Donald C. Johanson si Yoel Rak au raportat gasirea primului craniu complet al unui Australopithecus afarensis la Hadar, Etiopia, in un articol din revista Nature.

·         1995: Zborul 371 al TAROM,  s-a prăbușit lângă localitatea Balotești, la scurt timp după decolarea de pe Aeroportul Internațional Henri Coandă. A fost cea mai mare catastrofă din istoria aviaţiei româneşti. Avionul Airbus A 310 decolase în jurul orei 9.00, de pe aeroportul București Otopeni, cu destinația Bruxelles. Toți pasagerii (trei americani, un francez, doi spanioli, un thailandez, zece români și 32 de belgieni, printre care un copil de șase ani și un altul de patru luni), precum și toți membrii echipajului, și-au pierdut viața. Cauze oficiale: defecțiune la motoare (tracțiunea asimetrică a motoarelor), posibila incapacitate (medicală) a pilotului comandant survenită în timpul zborului și comenzile insuficiente efectuate de către copilot în condițiile apariției primilor doi factori. Piloti in acea zi erau comandant Liviu Batanoiu (48 de ani) si copilot Ionel Stoi (51 de ani). Corespondența oficială cu organismele de investigare a accidentelor aviatice din Franța și Belgia (atașată la finalul raportului oficial), indică drept cauză unică pierderea controlului datorata lipsei acțiunilor adecvate din partea pilotului. Aceeași opinie o are un pilot instructor al American Airlines in timpul unei prezentari de siguranță. Există opinii conform cărora accidentul a fost provocat intenționat și aceasta pentru că la bord se aflau persoane care dețineau documente referitoare la Revoluția română din 1989 și care urmau să ajungă peste hotare.
Alte păreri susțin că este vorba de un act de răzbunare din partea unor cercuri mafiote. https://youtu.be/V4lsAzZn984.

·         1996: Circa cinci mii de catolici din cadrul Arhidiocezei Bucureşti, au participat la o amplă procesiune religioasă  care a reluat o tradiţie catolică întreruptă, în 1948, de regimul comunist.

·         1999 -  ONU impune un embargo asupra livrărilor de arme către Belgrad, în războiul din Iugoslavia.

Nașteri

·         250: S-a nascut împăratul roman Gaius Flavius Valerius Constantius (d. 25 iulie 306), cunoscut și sub numele Constanțiu I sau Constantius Chlorus, tatal imparatului Constantin cel Mare. Constantius I fost împărat al Imperiului Roman de Apus din anul 305 pana la moartea sa.

·         1359: Filipa de Lancaster (31 martie 1359 – 19 iulie 1415) a fost regină consort a Portugaliei. Născută în familia regală a Angliei, căsătoria ei din anul 1387 cu regele Ioan I al Portugaliei a asigurat alianța anglo-portugheză (1373–1386) și a produs câțiva copii faimoși care au devenit cunoscuți ca "Generația ilustră" în Portugalia. Ea a fost fiica cea mare a lui Ioan de Gaunt, Duce de Lancaster și Blanche de Lancaster și soră a regelui Henric al IV-lea al Angliei.

Ca primul copil al lui Ioan de Gaunt, Duce de Lancaster și Blanche de Lancaster, Filipa și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei în multele palate și castele ale tatălui ei.^[1] Aici, ea a crescut și a fost educată alături de cei doi frați mai mici: Elisabeta, care era cu trei ani mai mică și Henric, care era cu șase ani mai mic și care va ajunge regele Henric al IV-lea.

Mama Filipei a murit de ciumă bubonică în 1369. Tatăl ei s-a recăsătorit în 1371 cu Infanta Constance a Castiliei, fiica regelui Petru al Castiliei. După decesul Constancei în 1394, el s-a căsătorit cu fosta lui metresă, Katherine Swynford, care a fost guvernanta Filipei. Aventura și în cele din urmă căsătoria au fost considerate scandaloase.^[2]

Katherine pare să fi fost plăcută de Filipa și de frații ei și a jucat un rol important în educația Filipei. Katherine a avut legături strânse cu Geoffrey Chaucer, deoarece sora ei, Philippa Roet, era soția lui Chaucer. Ioan de Gaunt a devenit patronul lui Chaucer iar acesta a petrecut mult timp cu familia, fiind unul dintre profesorii Filipei.

Filipa a avut o educație remarcabilă pentru o femeie în acele timpuri și a studiat știința cu Friar John, poezia cu Jean Froissart și filosofia și teologia cu John Wycliffe.^[1] Ea citea bine lucrările cărturarilor greci și romani cum ar fi Plinius cel Bătrân și Herodot și a fost sârguincioasă în studiul religiei

Căsătoria Filipei și a lui Ioan

Filipa a devenit regină consort a Portugaliei prin căsătoria cu regele Ioan I al Portugaliei. Căsătoria a reprezentat pasul final al alianței anglo-portugheze împotriva axei Franța-Castilia.

Cuplul a primit binecuvântarea bisericii la catedrala de la Oporto la 2 februarie 1387. Curtea portugheză a celebrat uniunea timp de cincisprezece zile.^[3]

Ca de obicei în cazurile nobilimii din Evul Mediu, căsătoria s-a făcut din motive de alianță politică; de fapt, cuplul nu s-a întâlnit niciodată decât cu 12 zile înainte de nuntă. Filipa era considerată destul de simplă iar regele Ioan avea o metresă, Inês Peres Esteves, cu care avea deja trei copii.^[4][5] Fiul lor Alfonso avea zece ani când Ioan și Filipa s-au căsătorit. Filipa i-a permis lui Alfonso și surorii sale Beatrice să crească la curtea portugheză (al treilea copil, Branca, a murit în copilărie). Mama lor a părăsit curtea la comanda Filipei și a trăit într-o mănăstire; sub patronajul Filipei ea a devenit stareță.

Deși Filipa a fost văzută în timpul ei ca un simbol perfect al evlaviei maiestuoase,^[6] și a făcut comentarii publice spunând "este considerat un lucru indecent pentru o soție să se amestece în treburile soțului ei",^[6], de fapt ea a exercitat influență atât la curtea portugheză cât și la curtea engleză și a fost "implicată activ în treburile lumii".^[6]

Totuși, principala contribuție politică a Filipei a avut loc la curtea ei. După ce Portugalia s-a implicat în mai multe războaie cu Castilia și maurii, economia țării era ruinată și mulți bărbați care aveau locuri de muncă în timpul războaielor, la sfârșitul lor au rămas șomeri. Filipa știa că daca Ceuta ar fi cucerită și controlată acest lucru ar fi fost destul de profitabil pentru Portugalia; asta însemna nimic mai puțin decât controlul comerțului cu mirodenii africane și indiene. Deși Filipa a murit înainte ca planul ei să se realizeze, Portugalia a trimis o expediție pentru a cuceri orașul, obiectiv care a fost realizat pe 14 august 1415, în bătălia de la Ceuta

Filipa și Ioan au avut 9 copii:

• Blanche (1388–1389);
• Afonso (iulie 1390 – 22 decembrie 1400);
• Eduard (Duarte) (1391–1438). A fost scriitor și intelectual care i-a succedat tatălui său ca rege al Portugaliei în 1433;
• Petru (1392–1449). A fost primul Duce de Coimbra, a servit ca regent în timpul minoratului nepotului său Afonso al V-lea;
• Henric Navigatorul (1394–1460), primul Duce de Viseu, care a ghidat Portugalia în Perioada Marilor descoperiri;
• Isabella (1397–1472), care s-a căsătorit cu Filip al III-lea al Burgundiei și a fost una dintre cele mai puternice și admirate femei din Europa;
• Blanche (1398), a murit în copilărie;
• Juan, Lord de Reguengos de Monsaraz (1400–1442), bunicul a doi monarhi iberici, Manuel I al Portugaliei și Isabella I de Castilia;
• Fernando (1402–1443) "Prințul Sfânt" care a murit prizonier al maurilor.

·         1499: S-a nascut Papa Pius al IV-lea (Giovanni Angelo Medici, d. 9  decembrie 1565). A fost papa  de la 25 decembrie 1559 pana  la moartea sa, în 1565. A  prezidat ultima ședință a Conciliului de la Trent l care a emis condamn at erezia protestanta in timpul Reformei.

·         1519: Henric al II-lea (franceză Henri II; n. 31 martie 1519, Saint-Germain-en-Laye — 10 iulie 1559, Hôtel des Tournelles, Paris) a fost rege al Franțeiîntre 1547 și 1559. El provenea din dinastia Valois-Angoulême.

Henric s-a născut la Castelul Saint-Germain-en-Laye, situat în apropierea Parisului și a fost al doilea fiu al regelui Francisc I al Franței și al reginei Claude de France (fiica regelui Ludovic al XII-lea al Franței). La naștere a primit titlul de duce de Orléans iar prenumele l-a datorat nașului său, Henric al VIII-lea al Angliei.^[2] .

Tatăl său a fost capturat în Bătălia de la Pavia în 1525 de dușmanul său Carol Quintul și ținut prizonier în Spania.^[3] Pentru a se obține eliberarea sa, Henric și fratele său mai mare au fost trimiși în Spania în locul său. Ei au rămas în captivitate timp de trei ani.

Jean Capello, ambasadorul Veneției la curtea Franței l-a descris ca fiind "înalt și bine construit, cu figura frumoasă și agreabilă și un ten puțin maro". Spre deosebire de tatăl său Francisc I, Henric era o natură mai taciturnă.

În 1536, când fratele său mai mare, Francisc, a murit otravit, Henric a devenit moștenitor al tronului. I-a succedat tatălui său la vârsta de 28 de ani și a fost încoronat ca regele Henric al II-lea al Franței la 25 iulie 1547 la Catedrala Notre-Dame din Reims.

Domnia lui Henric a fost marcată de războaie cu Austria și de persecutarea hughenoților protestanți. Printre metodele de prigonire a hughenoților de către catolici se pot aminti: arderea pe rug, tăierea limbii; aceste măsuri draconice se puteau lua doar la bănuiala de a fi protestanți. S-a reglementat strict domeniul publicațiilor prin interzicerea vânzării, importului sau imprimării de orice carti neaprobate.

Războiul din Italia din 1551-1559, uneori cunoscut sub numele de Războiul Habsburgic-Valois, a început atunci când Henric a declarat război împotriva lui Carol al V-lea cu intenția de a recupera Italia și de a asigura Franței dominația în afacerile europene. Henric al II-lea s-a aliat cu prinții protestanți germani prin Tratatul de la Chambord din 1552. Simultan, a continuat alianța politică a tatălui său dintre Franța și Imperiul Otoman care i-a permis lui Henric să facă presiuni pentru cuceriri franceze spre Rin în timp ce o flotă franco-otomană apăra sudul Franței.^[4]

Henric a capturat orașele episcopale Metz, Toul și Verdun și a învins armata habsburgică în Bătălia de la Renty în 1554. Încercarea franceză de a invada Toscana în 1553 a eșuat în Bătălia de la Marciano.

După abdicarea lui Carol Quintul în 1556 și după împărțirea Imperiul habsburgic între Filip al II-lea al Spaniei și Ferdinand I, punctul central al războiului s-a mutat în Flandra, unde Filip în alianță cu Emanuel Filibert de Savoia, a învins Franța la St Quentin. Intrarea Angliei în război mai târziu în acel an a condus la capturarea orașului Calais iar armatele franceze au jefuit posesiunile spaniole din Țările de Jos. Henric a fost totuși nevoit să accepte în 1559 pacea de la Cateau-Cambrésis între Spania și Franța, în care a renunțat la orice alte pretenții în Italia. Franța a renunțat la Piemont și Savoia pentru Ducele de Savoia însă a păstrat Saluzzo, Calais și orașele Metz, Toul și Verdun. Spania a păstrat Franche-Comté.

Fatalul turnir dintre Henric al II-lea și contele de Montgomery.

Emanuel Filibert de Savoia s-a căsătorit cu Margareta a Franței, sora lui Henric al II-lea iar Filip al II-lea al Spaniei s-a căsătorit cu fiica lui Henric, Elisabeta de Valois. Henric a crescut-o la curtea sa pe tânăra Maria Stuart și a căsătorit-o cu fiul său cel mare în speranța de a utiliza acest lucru în cele din urmă pentru a stabili o cerere dinastică în Scoția. Henric și Maria Stuart au semnat un document secret, ilegal conform legilor din Scoția, care ar fi asigurat domnia familiei de Valois în Scoția chiar dacă ea ar fi murit fără să aibe un moștenitor.

La turnirul de sărbătoare pentru încheierea păcii cu Habsburgii la data de 20 mai 1559 și pentru celebrarea căsătoriei fiicei lui, regele Franței a fost rănit mortal de o lance a lui Gabriel Montgomery, căpitan al gărzii scoțiene a regelui. Lancea i-a străpuns ochii și, în ciuda eforturilor chirurgului regal Ambroise Paré, el a murit la 10 iulie 1559 de septicemie.^[5] A fost înmormântat la biserica Saint Denis din Paris. Moartea lui Henric a fost un factor care în cele din urmă a dus la sfârșitul acestui sport.^[6]

După o serie de lupte interne între fiii lui pentru tronul Franței, succesorul la tron a fost Francisc al II-lea care a murit anul următor și a fost succedat de doi frați ai săi. Mama lor a fost regentă.

La 28 octombrie 1533 Henric s-a căsătorit cu Caterina de Medici; ambii miri aveau 14 ani. Anul următor Henric s-a implicat într-o relație amoroasă cu văduva de 35 de ani Diana de Poitiers. Au fost foarte apropiați: ea l-a îmbrățișat public în ziua în care a plecat spre Spania iar în timpul turnirului său el a insistat să poarte în vârful lăncii sale panglica ei în locul panglicii soției sale.

Henric al II-lea.

Diane a devenit cea mai sigură confidentă a lui Henric și, pentru următorii douăzeci și cinci ani, a deținut o influență considerabilă semnând chiar și documente regale. Extrem de încrezătoare în sine, matură și inteligentă, ea a lăsat-o pe Caterina fără puterea de a interveni.^[7] A insistat totuși ca Henric să se culce cu Caterina pentru a dărui tronului moștenitori.^[8]

Henric și Caterina au avut zece copii:

• Francisc al II-lea căsătorit cu Maria Stuart regina Scoției (1560)
• Elisabeta de Valois căsătorită cu Filip al II-lea regele Spaniei, fiul lui Carol Quintul
• Claude, Ducesă de Lorena
• Carol al IX-lea (1550 - 1575)
• Henric al III-lea (1551 - 1589)
• Margareta căsătorită cu Henric al IV-lea rege al Franței.
• Hercule François, Duce de Anjou

Henric a avut și patru copii nelegitimi:

• Cu Filippa Duci: Diane, ducesă d'Angoulême (1538–1619). La vârsta de 14 ani tânăra Diana s-a căsătorit cu Orazio Farnese, Duce de Castro, care a murit de tânăr în bătălie. Al doilea mariaj a fost cu François, duce de Montmorency.
• Cu Lady Janet Stewart, ea însăși fiică nelegitimă a lui Iacob al IV-lea al Scoției: Henri de Valois (1551–1586). A fost recunoscut și a devenit guvernator de Provence.
• Cu Nicole de Savigny: Henri (1557–1621), care a primit titlul de conte de Saint-Rémy. Unul dintre ultimii lui descendenți a fost Jeanne de Valois-Saint-Rémy, contesă de la Motte, faimoasă pentru rolul ei din Afacerea Colierului de Diamante.

·         1596:  S-a nascut Rene Descartes, filosof si matematician francez, care, prin instituirea sistemului de coordonate carteziene, a pus bazele geometriei moderne. Rene Descartes este autorul vestitei teze: ”Ma indoiesc, deci cuget. Cuget, deci exist.” (Dubito ergo cogito. Cogito ergo sum). Indoiala sa a avut insa o semnificatie progresista, ideea provenind din lupta filisofului cu dogmatismul scolastic. In ”Meditatii metafizice” (1641), opera sa fundamentala, isi prezinta in mod clar ideea si arata ca gandirea reprezinta prima noastra certitudine, pentru ca nu ne putem indoi de faptul ca ne indoim. Descartes a dedus de aici existenta omului (Dubito ergo cogito), apoi pe ce a lui Dumnezeu (aparuta din notiunea de infinit din noi) si, in cele din urma, a existentei lumii materiale (pornind de la sentimentul afectiunilor corpului nostru), din care a rezultat doctrina sa rationalista, intemeiata pe gandire. Pentru el, criteriul adevarului se afla in ratiunea insasi, in evidenta notiunilor noastre. La baza metodei sale de cunoastere, el a pus deductia, care trebuie sa porneasca de la adevaruri clare si distincte, cunoscute nemijlocit de ratiune. Descartes a recunoscut totusi si valoarea cunoasterii experimentale.Descartes a adus o contributie insemnata la dezvoltarea matematicii, fizicii, biologiei si a altor stiinte. A pus bazele geometriei analitice prin initierea metodei sistemelor de coordonate, numite ulterior carteziene, facand posibila aplicarea algebrei si analizei la studiul geometriei, ceea ce a constituit o adevarata revolutie in matematica. Si-a expus conceptia despre lume in ”Principiile filosofiei” (1644), iar morala sa este prezenta in lucrarea ”Discurs asupra metodei” (1637), dar si in ”Tratat al pasiunilor sufletului” (1649), in care concluzioneaza: ”Este suficient sa judeci bine spre a proceda bine.” A decedat la 11 februarie 1650

·         1621: Andrew Marvell (n. 31 martie 1621 la Winestead, East Riding of Yorkshire - d. 16 august 1678 la Londra) a fost un om politic și poet englez.

În perioada 1659 - 1678 a fost în câteva rânduri deputat în Camerei Comunelor și a fost secretar al lui Cromwell.

Ca scriitor, a aparținut „Școlii metafizice”, fiind asociat cu John Donne și George Herbert și a fost coleg cu John Milton.

A scris versuri de inspirație mitologică și anacreontică, cu descrieri ale naturii și lirică erotică, ce se distinge prin rafinamentul metricii. A scris și satire și pamflete politice.

* 1670: Louis Auguste de Bourbon, Legitimé de France (31 martie 1670 – 14 mai 1736) a fost fiul cel mare al regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și al maîtresse-en-titre, Françoise-Athénaïs de Montespan. A primit titlul de Duce de Maine.

Louis-Auguste de Bourbon s-a născut la Castelul Saint-Germain-en-Layela 31 martie 1670. A fost numit Louis după tatăl său ^[1] și Auguste după împăratul roman Augustus^[1] Un proces similar a fost pentru frații săi Louis-César și Louis-Alexandre.

Imediat după nașterea sa, Louis-Auguste a fost dat în grija uneia dintre cunoștințele mamei lui, văduva Madame Scarron, care l-a dus într-o casă de pe rue de Vaugirard, lângă Palatul Luxemburg din Paris. Frații lui, Louis-César (mai târziu Conte de Vexin) și Louise-Françoise(Mademoiselle de Nantes), de asemenea, au fost aduși acolo după naștere. În 1674, celor trei copii s-a alăturat sora lor nou-născută Louise Marie Anne de Bourbon (Mademoiselle de Tours). Mama lor, care trăia cu regele la Versailles, s-a văzut rareori cu copiii ei.

La 19 decembrie 1673, când Louis-Auguste avea trei ani, Ludovic al XIV-lea și-a recunoscut copii cu Madame de Montespan. Louis-Auguste a primit titlul de duce du Maine. Frații săi Louis-César și Louise-Françoise de asemenea au primit titluri în aceeași zi.

Louis Augutse de Bourbon, Duce du Maine, c.1690.

Până în momentul recunoașterii, a devenit clar că unul dintre picioarele sale va fi mai scurt decât celălalt. În primăvara următoare, Madame Scarron l-a dus să consulte un faimos vraci la Antwerp. Regele a instruit guvernanta să călătorească incognito cu fiul său dincolo de frontiera franceza. Vizita a fost un eșec. În anul următor, Louis-Auguste a făcut o altă călătorie încheiată cu un eșec, de data aceasta la apele Bareges, un mic orășel din Pirinei.

Cel mai mare inamic de la Curte al tânărului duce du Maine era cumnata tatălui său, ducesa de Orléans, cunoscută la curte ca Madame. În faimoasa ei corespondență unde a descris viața la Versailles, Madame a susținut că du Maine nu este fiul regelui:

Mi-e ușor să cred că contele de Toulouse este fiul regelui; dar am crezut întotdeauna că ducele du Maine este fiul lui Terme [un membru de la curte], care este un ticălos și cel mai mare povestitor de la Curte^[2]

În 1674, la vârsta de patru ani, Louis-Auguste și frații săi au fost oficial introduși la Curtea de la Versailles. În același an, a fost făcut colonel-general al gărzii elvețiene. De asemenea a fost făcut Grand Maître de France, un titlu care mai târziu va fi deținut de viitorul său cumnat, ducele de Bourbon.

A fost prezent la nașterea surorii sale, Françoise-Marie de Bourbon, la Castelul Maintenon în mai 1677. Ludovic al XIV-lea nu și-a ascuns dragostea pentru tânărul du Maine, fiul său favorit, acordându-i titluri și cadouri și angajând cei mai buni tutori pentru el. François-Henri de Montmorency, duce de Luxembourg, un faimos strateg militar s-a ocupat de pregătirea militară a copilului. În ciuda acestui lucru, Louis-Auguste n-a fost niciodată mai mult de un soldat mediocru.

În 1680, regele i-a acordat fiului său titlu de prinț de Bourbon, răsplătind-l cu un statut chiar mai mare decât recunoașterea în fața Curții. În plus față de aceste titluri, regele și Madame de Montespan au șantajat pe verișoara primară a regelui, La Grande Mademoiselle, să cedeze o parte din moșiile și titlurile ei pentru ducele du Maine în schimbul eliberării unui iubit întemnițat, ducele de Lauzun. Ca rezultat, Louis-Auguste a devenit Conte d'Eu, prinț de Dombes și Duce d'Aumale. De asemenea, el a fost numit guvernator al Languedoc și a fost distins cu Ordinul Duhului Sfânt.

În aprilie 1684, Louis-Auguste a avut onoarea să reprezinte Franța la nunta Ducelui de Savoia cu verișoara primară a lui Louis-Auguste, Anne Marie d'Orléans.

Louis-Auguste de Bourbon, duce du Maine

Mai multe mirese potențiale au fost luate în considerare pentru el, inclusiv verișoara lui primară, Élisabeth Charlotte d'Orléans, singura fiică a unchiului său, Monsieur și a dușmancei lui, Madame, care a fost îngrozită de perspectiva ca fiica ei să se căsătorească cu un bastard.

Marele Condé, o rudă mai îndepărtată a regelui, primul prinț de sânge, a fost dispus să trecă cu vederea discrepanța în privința statutului social. Ducelui du Maine i s-a permis să aleagă între trei fete nemăritate ale fiului lui Condé, ducelui d'Enghien. El a ales-o pe Louise Bénédicte, Mademoiselle de Charolais.

La 19 mai 1692, Louis-Auguste și Anne Louise Bénédicte s-au căsătorit la Palatul Versailles. Slujba a fost prezidată de cardinalul de Bouillon iar invitatul de onoare a fost regele exilat Iacob al II-lea al Angliei. Madame de Montespan, care a căzut din grațiile regelui după Afacerea otravurilor nu a participat la nunta fiului ei. Ducele du Maine a primit cadou de la tatăl său un milion de livre la nuntă. Mariajul s-a dovedit a fi unul nefericit.

Louise Bénédicte a simțit rușinea în timpul căsătoriei cu un légitimé de France care, a fost adesea necredincios. Ca mire și mireasă amândoi aveau un handicap fizic. Cuplul a avut trei copii. Fiica lor, botezată la Versailles la 9 aprilie 1714 a fost cunoscută drept Mademoiselle du Maine și numită Louise-Françoise de Bourbon.

În 1707, Madame de Montespan a murit iar ducele du Maine a moștenit o mare parte din averea ei, inclusiv castelul Clagny construit pentru ea de tatăl ei în apropiere de castelul de la Versailles. Spre deosebire de frații lui mai mici, ducele nu și-a exprimat nici o emoție sau remușcări la pierderea mamei.

·         1675: Papa Benedict al XIV-lea (d. 1758)

·         1685: Johann Sebastian Bach (pronunțat în germană /joːhan zebastjan bax/ n. 21 martie 1685^[1][2], Eisenach — d. 28 iulie 1750, Leipzig) a fost un compozitor german și organist din perioada barocă, considerat în mod unanim ca unul dintre cei mai mari muzicieni ai lumii. Operele sale sunt apreciate pentru profunzimea intelectuală, stăpânirea mijloacelor tehnice și expresive și pentru frumusețea lor artistică.

Johann Sebastian Bach s-a născut într-o familie de muzicieni profesioniști. Tatăl său, Johann Ambrosius Bach, era muzician de curte, având sarcina de a organiza activitatea muzicală cu caracter profan a orașului, dar și funcția de organist al bisericii locale. Mama sa, Elisabeth Lämmerhirt, a murit de timpuriu, urmată curând după aceea de tatăl său, când Johann Sebastian avea numai 9 ani. Rămas orfan, a plecat la fratele său mai mare, Johann Christoph Bach, organist la Ohrdurf. Aici a început să execute primele motive muzicale la orgă, dovedind o înclinație deosebită pentru acest instrument. Dorința de a se perfecționa l-a făcut să viziteze pe cei mai cunoscuți organiști din acea perioadă, ca Georg Böhm, Dietrich Buxtehude și Johann Adam Reinken. În 1703obține primul post de organist în orășelul Arnstadt; datorită virtuozității sale deja evidente, a fost angajat într-o poziție mai bună ca organist în Mühlhausen. Unele din primele compoziții ale lui Bach datează din această epocă, probabil și celebra „Toccata și Fuga în Re minor".

În 1708, Bach obține postul de organist de curte și maestru de concerte la curtea ducelui de Weimar. În această funcție avea obligația de a compune nu numai muzică pentru orgă, dar și compoziții pentru ansambluri orchestrale, bucurându-se de protecția și prietenia ducelui Johann Ernst, el însuși compozitor. Pasionat de arta contrapunctului, Bach a compus majoritatea repertoriului de fugi în timpul activității sale în Weimar. Din această perioadă datează celebra compoziție „Clavecinul bine temperat” (germană: Wohltemperiertes Klavier), care include 48 preludii și fugi, câte două pentru fiecare gamă majoră și minoră, o lucrare monumentală nu numai prin folosirea magistrală a contrapunctului, dar și pentru faptul de a fi explorat pentru prima dată întreaga gamă tonală și multitudinea intervalelor muzicale.

Din cauza deteriorării raporturilor cu ducele Wilhelm Ernst, Bach este nevoit să părăsească Weimarul în 1717, transferându-se la curtea prințului Leopold de Anhalt-Cöthen. În acest timp, compune cele 6 concerte brandenburgice, precum și suitele pentru violoncel „solo”, sonatele și partitele pentru vioară „solo” și suitele orchestrale.

În 1723, Johann Sebastian Bach este numit cantor și director muzical la biserica St. Thomas din Leipzig. Bach avea sarcina, pe de o parte, de a preda muzica elevilor de la școala de canto, pe de altă parte, să furnizeze compoziții muzicale celor două biserici principale din Leipzig, compunând câte o cantată în fiecare săptămână, inspirate din lecturile biblice duminicale. Pentru zilele festive, Bach a compus cantate și oratorii de o deosebită frumusețe, ca Patimile după Matei pentru Vinerea patimilor, Magnificat pentru Crăciun ș.a. Multe dintre operele acestei perioade sunt fructul colaborării cu Collegium Musicum din Leipzig sau reprezintă compoziții așa-zise erudite, ca cele patru volume de exerciții pentru clavecin, partitele pentru pian, Variațiunile Goldberg, Arta Fugii, Concertul italian ș.a.

Johann Sebastian Bach s-a căsătorit în 1707 cu Maria Barbara, cu care a avut 7 copii, din care numai 4 au supraviețuit bolilor copilăriei. După moartea primei sale soții, Bach s-a recăsătorit în 1721 cu Anna Magdalena Wilcke, o tânără soprană, cu care - deși cu 17 ani mai tânără ca el - a avut o lungă căsnicie fericită. Împreună au avut 13 copii. Toți fiii lui Bach au arătat o deosebită dotare pentru muzică, mulți dintre ei devenind muzicieni consacrați, așa Wilhelm Friedemann Bach, Johann Gottfried Bernhard Bach, Johann Christoph Friedrich Bach, Johann Christian Bach și Carl Philipp Emanuel Bach.

Operele lui Johann Sebastian Bach au fost clasificate și catalogate în 1950 de muzicologul Wolfgang Schmieder în Bach-Werke-Verzeichnis (Catalogul operelor lui Bach: BWV) și sunt numerotate ca atare.

Bach nu s-a rupt de viața omului și de idealurile sale. Vastitatea și diversitatea temelor bachiene, clocotul mereu viu al muzicii sale îndreptățesc cuvintele lui Beethoven: „Nu pârâu, ci ocean trebuia să se numească” (în germană, Bach=pârâu).

Trăind într-o epocă în care omenirea se afla în pragul noilor împliniri clasice și când aristocrația feudală primea, rând pe rând, lovituri ce-i grăbeau sfârșitul, Bach a asimilat variatele tendințe care se încrucișau în spiritualitatea vremii. Cu uriașa sa forță morală și sevă creatoare, Bach a configurat variate expresii, turnate în perfecte arhitecturi sonore. Ducând la perfecțiune formele plămădite în secolul al XVII-lea, Bach exprimă în muzica sa cele mai înalte idei și năzuințe umane.

S-a născut la 21 martie 1685, la Eisenach, în ținutul Turingiei, unde familia Bach era cunoscută prin numărul mare de muzicieni pe care i-a dat. Arborele genealogic al familiei Bach începe cu Veit Bach (cca 1550-1619), un brutar cu recunoscute aptitudini muzicale. În această familie cultivarea muzicii a devenit o tradiție, mulți membri îndeletnicindu-se cu muzica, fie ca profesioniști, fie ca amatori. Tatăl lui Sebastian, Johann Ambrosius, era un modest muzician, împovărat de o familie numeroasă cu opt copii, dintre care i-au rămas în viață patru, Sebastian fiind mezinul.

Rămas orfan la zece ani, fratele mai mare J. Christoph, organist la Ohrdurf, îl ia la el și-l instruiește în domeniul muzicii, al clavecinului și al compoziției. Elev al lui Johann Pachelbel, unul dintre renumiții organiști germani ai vremii, J. Christoph i-a asigurat o severă educație, ce contravenea năzuințelor copilului, căci în el mocnea deja flacăra artistului. Simțind nevoia unui orizont mai larg, micul Johann copia pe furiș compoziții ale renumiților organiști, J. Pachelbel, J. Froberger, J. K. Kerl. Încorsetarea în regulile severe i-a servit însă la obținerea unei virtuozități de scriitură polifonică, atât de necesară artistului în mânuirea cu lejeritate a mijloacelor de exprimare.

După cinci ani (1700), se mută la Liceul din orașul Lüneburg, unde devine și corist la biserica Sfântul Mihail. Timpul petrecut la Lüneburg are mare importanță, deoarece aici cunoaște în biblioteca școlii creații de Palestrina, Lasso, Schütz, Schein, Scheidt, Pachelbel ș.a. Tot aici îl are printre îndrumători pe organistul Georg Böhm, elev al lui J. Reincken și continuator al școlii germane nordice de orgă. De la reprezentanții acestei școli, Bach și-a însușit stilul amplu și fastuos, precum și dramaturgia și lirismul acestei muzici de orgă. De la Böhm preia tradiția prelucrării polifonice a coralelor, pe care o va duce la mare înflorire în formele bazate pe coral. Dornic să asimileze cât mai mult, se îndreaptă spre Hamburg pentru a-l auzi și cunoaște pe organistul și compozitorul Johann Adam Reincken.

Lipsit de mijloace pentru a urma Universitatea, la terminarea școlii din Lüneburg este nevoit să se angajeze ca muzician la diferite curți și, astfel, începe să se lovească de vicisitudinile vieții de muzician, aflat în slujba unui senior sau a unui consiliu comunal. După câteva luni petrecute ca violonist la curtea din Weimar, s-a angajat ca organist la Arnstadt (1704-1707), dar îndatoririle postului nu-i puteau satisface aspirațiile muzicale și nici nu-i erau favorabile evoluției sale artistice. Atât calitatea muzicii ce trebuia executată, cât și nivelul scăzut de profesionalism al coriștilor, pe care trebuia să-i învețe în continuu, nu puteau contribui la dezvoltarea sa.

În perioada de timp petrecută la Arnstadt, el cere un concediu de patru săptămâni și pleacă pe jos la Lübeck. Aici, bătrânul D. Buxtehude, în vârstă de 68 de ani, își desfășura activitatea de organist, cântând atât la slujbe, cât și la acele „Abendmusiken„. În loc de patru săptămâni, el rămâne patru luni, timp în care își însușește procedeele componistice și instrumentale ale marelui organist. Acest fapt a provocat indignarea conducătorilor bisericii din Arnstadt, așa încât, după scurt timp, s-a mutat la Mühlhausen, unde se căsătorește cu vara sa, Maria Barbara Bach. Climatul spiritual nefiindu-i nici aici favorabil, în anul 1708 pleacă la Weimar, unde activează ca organist și muzician al curții. În anii petrecuți ca muzician la curtea ducală din Weimar (1708-1717) și apoi la Köthen (1717-1723) și-a îndreptat privirile înspre muzica de cameră, studiind cu râvnă opera compozitorilor contemporani germani, francezi și italieni, transcriind numeroase lucrări ale acestora pentru orgă și clavir. La Weimar a transcris concerte pentru orgă (6) și pentru clavir (18) din creația lui Vivaldi, Corelli, Benedetto Marcello, Telemann. Alteori, el prelucra numai anumite teme, utilizate în ample fugi (din Legrenzi, Albinoni, Corelli).

Ca muzician de curte, Bach a cunoscut bine muzica franceză, printr-un elev al lui Lully, prezent la curtea de la Celle. Curțile numeroșilor principi germani, oricât de neînsemnați ar fi fost ei, se întreceau în a imita fastul și strălucirea curții regale franceze. Versailles-ul dădea tonul modei în Europa și micii principi germani căutau să-l imite, organizând serbări și recepții somptuoase, în care muzica avea un rol însemnat. Cei mai înstăriți își permiteau să țină chiar un teatru de operă.

În muzica de cameră, arta claveciniștilor francezi, cu ornamentația rococo-ului, s-a răspândit și la curțile germane. Bach a asimilat acest stil și pe cel al violoniștilor italieni, dar a trecut aceste modalități de exprimare prin propriul său filtru creator. Din arta claveciniștilor francezi a surprins elemente viabile, și anume grația și spontaneitatea melodică, înlăturând ornamentația inutilă sau dăunătoare clarității. Iar din muzica italienilor a preluat cantabilitatea, evitând linia melodică emfatică sau prea încărcată de ornamentică.

Din timpul șederii la Weimar, datează celebra întâlnire a lui Bach cu organistul francez Jean Louis Marchand. Invitat la curtea regală din Dresda, în anul 1717, pentru un turnir muzical cu acest organist, Bach și-a uimit adversarul prin variațiunile improvizate la clavecin, încât, în preziua turnirului Marchand a plecat pe neașteptate.

La Weimar a scris cele mai bune lucrări pentru orgă, în schimb la Köthen, neavând o orgă pe măsura cerințelor sale, și-a îndreptat atenția spre muzica instrumentală de cameră. Aici a scris cele șase Concerte brandenburgice (1721), comandate de markgraful Christian Ludwig de Brandenburg, și o parte din cantatele sale laice. În anul 1720, la Köthen, îi moare soția. După un an, se recăsătorește cu Anna Magdalena Wülken, muziciană cu o frumoasă voce de soprană și aptitudini muzicale, căreia îi dedică, pentru studiu, acele gingașe Klavierbüchlein, colecții de mici piese pentru începători. În 1720, a încercat să ocupe postul de organist la biserica Sfântul Iacob din Hamburg, dar, în locul lui, a fost preferat un muzician rămas anonim. Aici va cânta și la orga bisericii Sfânta Ecaterina, în fața organistului Reinecke. Acesta, auzindu-l cu ani în urmă realizând variațiuni pe diferite teme, a exclamat cu entuziasm: „Credeam că nu mai există această artă; văd că încă mai trăiește în dumneavoastră.”

În anul 1723 s-a stabilit la Leipzig în calitate de cantor la biserica Sfântul Toma, unde avea obligația de a instrui copiii din cor în ale muzicii, de a scrie, de a repeta cu coriștii școlii și de a executa în fiecare săptămână câte o nouă cantată. Condițiile istovitoare de lucru, dar mai ales atitudinea obtuză și chiar răuvoitoare a conducătorilor orașului sau ai bisericilor (el va dirija și corul bisericii Sfântul Nicolae), de care depindea, și grijile familiale au înnegurat viața genialului muzician. În pofida greutăților și a climatului muzical cu totul impropriu unei creații de larg orizont, Bach scrie în ultima perioadă a vieții sale cele mai mari și mai valoroase lucrări: cantatele „tragice”, Magnificat, Pasiunile și Missa în si minor.

Cu ocazia vizitei făcute la Berlin (1747) regelui flautist Friedrich al II-lea al Prusiei, (la curtea căruia funcționa ca clavecinist fiul său K. Philipp Emanuel) Bach a improvizat o magnifică fugă pe searbăda temă dată de rege. Întors la Leipzig, a scris pe această temă șapte ricercare, două canoane și o sonată á tre (pentru flaut, vioară și clavir). Reunite, aceste piese au fost trimise regelui sub titlul de Ofrandă muzicală, reprezentând exerciții de polifonie și demonstrații de virtuozitate tehnică.

Între anii 1729-1740 a condus și “Collegium musicum”, societate muzicală studențească fondată de Telemann, fapt care i-a prilejuit crearea unor piese 159 instrumentale, uverturi-suite și cantate laice. Deși n-a scris muzică de operă, el se interesa de creația dramatică, urmărind spectacolele de la Teatrul de Operă ale curții din Dresda. Aici fusese adus, în 1717, venețianul Antonio Lotti, iar mai târziu, saxonul italienizat Johann Adolf Hasse, care a condus viața muzicală din Dresda. Cele două solo cantate italiene, „Amorul trădător” și „Nu știu ce-i durerea”, precum și „Cantata cafelei”, sunt mărturii ale contactului său cu opera în stil italian.

În vremea sa s-a construit prima claviatură cu ciocănele, Hammerklavier-ul (1701), prevăzut cu dispozitiv de oprire a vibrației coardelor (Dämpfer, étouffeur). Cunoscut pentru virtuozitatea execuțiilor sale, Bach era adesea invitat să încerce noile instrumente construite. El însuși perfecționase instrumentul, încercând construirea așa-numitei viola pomposa, de dimensiuni mai mari decât viola da gamba și a propus construirea unui Lautencymbal cu corzi de metal și maț, pentru efecte timbrale speciale. Spre sfârșitul vieții, Bach a încercat să-și tipărească lucrările, luând personal parte la pregătirea plăcilor de zinc, fapt ce a contribuit la orbirea sa. O scurtă perioadă de revenire a vederii (de 10 zile) a precedat sfârșitul său din anul 1750.

Din cei 21 de copii pe care i-a avut, au supraviețuit opt: 4 fete și 4 băieți. Fiica cea mai mare, având o voce frumoasă de soprană, s-a ocupat de muzică, iar cei patru fii au devenit importanți muzicieni. organist și compozitor, Wilhelm Friedmann (1710-1784), supranumit “Bach din Halle” va fi unul din întemeietorii noului stil galant și un precursor al simfoniei și al liedului german. Clavecinistul regelui Prusiei și capelmaestru la Hamburg, al doilea său fiu, K. Philipp Emanuel (1714-1788), “Bach de Berlin și Hamburg”, a contribuit la statornicirea formei de sonată și la înnoirea tehnicii pianistice. Johann Christoph (1732-1795), numit “Bach din Bückeburg”, s-a remarcat prin calitățile sale de organist în acest oraș. Un ultim fiu, Johann Christian (1735-1782), “Bach din Milano și Londra” a suferit o influență italiană ca elev al lui Padre Martini. Stabilindu-se la Londra, a devenit compozitorul preferat al curții regale, scriind muzică în stil italian, simfoniile lui contribuind, în oarecare măsură, la crearea genului ce va domina a doua jumătate a veacului al XVIII-lea..

Creația bachiană nu este numai o sinteză artistică a stilurilor muzicale care se încrucișau la începutul secolului al XVIII-lea, ci și o încununare a evoluției muzicii polifonice și un moment de vârf al epocii Barocului. La baza limbajului său muzical stă coralul protestant, cu linii melodice provenite nemijlocit din creația populară. Această rădăcină în arta populară constituie cheia de boltă a expresivității operei sale, în pofida aspectului ei aparent abstract.

Ca slujitor al bisericii, muzica sa a fost intim legată de serviciile religioase, numeroase pagini fiind mărturii ale profundei sale evlavii. Deși a crezut neștirbit în fericirea vieții veșnice, în creația sa nu a redat omul împăcat, care așteaptă cu seninătate viața de dincolo, ci omul cu toate îndoielile, cu nesfârșitele sale ispite și căderi. În antiteză, aduce imagini luminoase și înălțătoare, ancorate în neclintita credința a prezenței divine în viața omului.

Fire echilibrată și modestă, el și-a dedicat creația preamăririi lui Dumnezeu și înălțării spirituale a omului. De o smerenie rară, Bach își începea fiecare lucrare cu rugăciunea “Iisuse, ajută-mă” și o sfârșea cu inscripția “numai pentru slava lui Dumnezeu”.

Printre lucrările muzicale ale lui Johann Sebastian Bach se găsesc numeroase corale protestante prelucrate, care au la bază melodii de origine populară. Astfel, cântecul „Insbruck, trebuie să te părăsesc” îl regăsim sub forma coralului „O, lume, trebuie să te părăsesc”, iar cântecul de dragoste „O dată m-aș plimba” este adaptat pentru textul „De Dumnezeu nu mă despart”. Admirabilul coral Herzlich tut mir verlangen („Din inimă doresc”, adaptat de Hassler dintr-o culegere de cântece laice), prelucrat de Bach în diferite variante, nu este altceva decât cântecul „Inima îmi este cutremurată”. Acest coral apare ca un laitmotiv în „Patimile după Matei”.

Nu numai cântecul popular german constituie fondul melodic al coralelor, ci și cel al altor popoare. Astfel, o melodie din colecția “Balletti” de Giovanni Gastoldi apare în coralul „În tine îmi este bucuria”, iar chansonul „Mi-ajung toate durerile” se regăsește într-un coral din „Patimile după Matei”. Și din colecția de psalmi, realizată de Clément Marot în colaborare cu compozitorul Claude Goudimel, Bach a prelucrat numeroase melodii. Amintim coralul „Când vom fi în cele mai mari primejdii” (dedicat ginerelui său, Emmanuel Altnikol), care are melodia împrumutată din această colecție.

Muzica religioasă, creată pe baza acestor corale, are o puternică tensiune emoțională și viguroasă expresivitate. Desigur, prelucrările sale armonice n-au lăsat intact sensul originar al liniilor melodice, fapt ce ilustrează poziția sa față de texte. El schimbă des destinația unor cantate, mergând până la includerea în lucrările religioase a unor fragmente din creațiile laice. Religioasă sau laică, vocală sau instrumentală, de cameră sau de concert, muzica sa, de un evident lirism, apare ca o profundă meditație asupra existenței și a marilor idealuri umane.

Omul Bach este mereu prezent în creația sa, fie ea destinată unui moment al serviciului divin sau ca piesă concertantă pentru salonul vreunui principe, fie ea exercițiu didactic sau demonstrație tehnică. Așa ne explicăm faptul că un anumit coral sau cantată circulă dintr-o lucrare într-alta, indiferent de caracterul și scopul piesei. Constrâns de obligațiile cotidiene ale funcțiilor sale, Bach trebuia să producă la comandă piese ocazionale. Deși poseda un imens rezervor creator, în unele lucrări găsim fragmente inedite ce alternează cu altele utilizate anterior. Cu toate acestea, în muzica sa nu găsim nimic artificial, ci întotdeauna transpare un autentic suflu artistic, realizat cu melodii de adâncă vibrație emoțională și robustețe ritmică, care străbat construcții polifonice grandioase. Chiar și atunci când folosește procedeul variațional, utilizat uneori în scop figurativ, el creează imagini de o uimitoare diversitate. „Passacaglia în do minor” (1716) pentru orgă este o dovadă impresionantă a modului cum configurează imagini contrastante pe aceeași temă.

Cantatele sale religioase, scrise pentru duminicile și sărbătorile de peste an, variază ca număr de părți (două sau trei) și cuprind arii, coruri, corale și pagini orchestrale. Unele arii au și forma ariei da capo. Cantatele sunt acompaniate de orgă sau orchestră, cărora le conferă ample preludii și interludii. Bach a scris și solo cantate pentru o voce, cu acompaniament de orgă sau orchestră. În “cantatele tragice”, scrise la Leipzig, tragismul suferințelor, exprimat în text, a solicitat o muzică în care și-a zugrăvit zbuciumul său sufletesc. „Am suferit mult”, „Lacrimi, griji, îndoieli” sau „Lume mincinoasă, nu mă încred în tine” sunt câteva titluri sugestive care oglindesc chinurile sale, dar și ale omului dintotdeauna. Uneori întâlnim și elemente eroice, prezente în Cantata Reformei, despre care Heine spunea că este „Marseillaise-a Reformei”. Din cele 295 de cantate religioase, posterității i-au parvenit doar 191, publicate mai târziu de „Societatea Bach”.

Cantatele laice (circa 20) ocupă un loc mai modest în creația sa, însă au o deosebită însemnătate pentru limbajul vocal. Deși au un caracter ocazional omagial, ele ne oferă aspecte multilaterale ale concepției sale componistice. Din vremea petrecută la Weimar și Köthen datează „Cantata vânătorească” și „Cantata primăverii”, în care zugrăvește natura. Aceeași tendință de descripție bucolică o găsim și în cantatele omagiale „Împăcarea lui Aeolus” și „Curgeți, valuri zglobii”. Denumite de către Bach „dramma per musica„, în unele cantate, precum „Alegerea lui Hercule” și „Întrecerea dintre Phoebus și Pan” (1731), adoptă tematica mitologică. Apelează și la umor în „Cantata cafelei” (1732), o burlescă a vieții citadine, sau în „Cantata țărănească – Avem un nou stăpân”, în care imaginile pitorești ale vieții rustice sunt redate prin autentice motive populare de dans.

Cantatele sale laice ne arată cât de mult a influențat stilul de operă muzica sa. Se știe că la Hamburg, opera germană crease un gen de operă biblică, favorizând pătrunderea stilului dramatic în muzica religioasă. Acest fapt va fi resimțit în Pasiuni, „Magnificat” și în „Missa în si”. Stilul operei italiene este vizibil în cantata-solo „Amorul trădător” și în „Nu știu ce-i durerea”. Unele fragmente din cantatele profane le-a întrebuințat și în cele religioase. Astfel, cantata omagială „Se înalță cu bucurie” a fost executată pentru trei persoane diferite, schimbându-se în text numele dedicatorului, și apoi a fost transformată în cantată religioasă. Din cantata „Alegerea lui Hercule” câteva numere au trecut în „Oratoriul de Crăciun”, iar cantata „Înălțimea sa, Leopold” a devenit religioasă, înlocuind alteța sa cu Dumnezeu.

Deși a dezvoltat mult dimensiunile cantatelor, Bach nu a ajuns la operă, întrucât nu i s-a oferit ocazia de a scrie în acest gen. În schimb, potențele sale dramatice le-a valorificat în muzica vocal-simfonică. Prima lucrare religioasă este „Magnificat” (1723), un oratoriu cu arii, coruri și pagini orchestrale, executat la slujba de vecernie de la Crăciun, Paști și Rusalii. Textul este latin, fiind extras din Evanghelia lui Ioan. Alături de caracterul jubilant al textului, muzica dă luminozitate și strălucire grandioasă lucrării. Încadrată în serviciul religios și cântată după predică, „Magnificat” conține 12 numere, dintre care cinci coruri, cinci arii, un duet și un terțet. Corurile sunt dominate de atmosfera bucuriei sincere, iar în arii găsim linii melodice ce au simplitatea cântecului popular. Este o muzică care exprimă bucuria comuniunii cu Dumnezeu, smerenia omului evlavios și speranța sa în milostivirea cerească.

Dacă în „Magnificat” domină o muzica însorită, în Pasiuni găsim pagini de o adâncă tensiune dramatică, ele fiind, de fapt, oratorii scrise pentru Vinerea din preajma Paștelui, când și în biserica protestantă se celebrează Patimile lui Christos. Creată de H. Schütz, în secolul al XVII-lea, Pasiunea a devenit tradițională în muzica religioasă germană. Tema ei constă în nararea Patimilor lui Christos, răstignit pe cruce, subiectul oferind compozitorilor un bogat material pentru zugrăvirea unor intense trăiri umane. Pătimirile cumplite ale Fiului lui Dumnezeu, supus unor atroce schingiuiri, durerea Fecioarei Maria care își vede Fiul răstignit, scena judecării Sale, cu participarea maselor care cer grațierea unui delincvent, toate sunt elemente ale unei drame care vor genera o muzică de un adânc dramatism.

În biserica protestantă textele acestor Pasiuni nu erau exclusiv biblice. Traduse, ele alternau cu intervenții poetice ale autorilor libretului. Caracteristică pentru pasiune este prezența unui recitator, reprezentând evanghelistul, care redă pasajele narative prin recitativ. Se pare că Bach a scris cinci Pasiuni, dintre care s-au găsit, în mod cert, două: Johannespassion (1723), retușată în mai multe rânduri, și Matthäuspassion (1729), cea mai izbutită. Patimile după Ioan și Matei au o construcție asemănătoare, cuprinzând recitative, arii, coruri, corale și pagini orchestrale. Fragmente din Patimile după Marcu, a cărei manuscris s-a pierdut, le regăsim în „Oda funebră” (1732), scrisă la moartea reginei Christina Eberhardine, soția regelui de Saxa, Frederic August. În afara coralului, care este pivotul secțiunilor, a fragmentelor recitativice, narative și a micilor scene cu participarea soliștilor-personaje, în Pasiuni există o serie de arii și ansambluri corale executate ca adevărate comentarii. Sunt fragmentele cele mai puternice ca expresie, fiindcă desfășurarea vocală, într-un perpetuu arioso închegat pe o temă-idee, se face cu însoțirea unui instrument solist, care repetă necontenit respectiva temă-idee pe diferite trepte.

Ansamblurile ample nu reprezintă totdeauna personaje colective, ci adesea doar gândurile și comentariile autorului însuși. Adeseori, Bach dă liniei vocale o linie complementară, executată de un instrument solist, încadrând melodia corală în țesătura instrumentală și, totodată, lărgind orizontul expresiv. Ariile sunt comentarii lirice cu mijloacele de exprimare ale epocii. Zguduitoarea arie „Îndură-te Doamne”, prin patosul interiorizat și profund, redă căința amară a lui Petru, după ce s-a lepădat, ca un mare laș, de Christos. Corurile și coralele, similar corurilor tragediei antice, participă și subliniază acțiunea. Pagini solemne, coralele invită la reculegere și meditație, în schimb, corurile sunt elementul dinamic, subliniind fervoarea pasiunii și compasiunea eroilor. Cu ajutorul recitativului evanghelistului sunt narate faptele din momentul în care Christos le spune ucenicilor săi că va fi prins și răstignit, drama continuând cu trădarea, judecata, batjocura, chinurile pe cruce și moartea lui Iisus. Cu mijloace accesibile, realizează expresia muzicală a celor mai puternice sentimente umane, muzica sa dovedind putere de exprimare emoțională, caracterizări muzicale puternice și tratări simfonice de mare dramatism.

Descrierea elocventă a Patimilor lui Iisus într-o muzică dominată de patosul durerii a contribuit la dimensiunea neobișnuit de mare a Pasiunilor și la depășirea limitelor stilistice admise de biserică, fapt ce a nemulțumit pe ierarhii bisericii și, mai ales, pe pietiști. Așa se explică de ce Patimile după Matei n-a mai fost executată după moartea lui Bach, deși lucrarea este una dintre cele mai complexe din repertoriul religios. Abia după o sută de ani de la crearea ei, Mendelssohn a făcut-o cunoscută lumii, executând-o la Berlin, în 1829. Ultima mare lucrare religioasă este Missa în si minor, cunoscută și sub numele de Missa Înaltă. Primele ei părți au fost scrise în 1733 și ultimele în anul 1738. Creată pentru cultul catolic, ea a fost dedicată principelui elector de Saxa, Frederic August. Bach apelează la imnurile missei, apte a reda trăirile umane cu deosebită pregnanță. Mai variată ca expresivitate, în această lucrare folosește un material melodic mai divers. Alături de cântecul gregorian (de ex. Credo), apar teme cu ritm alert de dans stilizat cu vădit caracter pastoral. Crucifixus este un grăitor exemplu al evocării durerii umane. Textul latin nu are importanță în desfășurarea muzicală și în succesiunea imaginilor unei părți. Cuvintele sunt repetate până ce ideea muzicală întreagă este conturată. Generalizând, Bach dă puternice imagini contrastante ale întristării și bucuriei, ale jertfei și biruinței, ale morții și vieții. Este deosebit de importantă această missă pentru modul cum Bach a pus virtuozitatea contrapunctică în slujba expresiei. Dacă în „Ofranda muzicală” și „Arta fugii” virtuozitatea de scriitură polifonică este un scop, în Missă contrapunctul, canonul și fuga, în cele mai ingenioase împletiri, sunt valoroase mijloace de exprimare muzicală, lucrarea fiind considerată de către Hubov o “enciclopedie a artei contrapunctice”. Numeroase corale de mici dimensiuni, de mare simplitate și cu structură armonică, participă la desfășurarea dramei și subliniază expresia prin mijloace diversificate.

Cele trei oratorii ale sale sunt cantate mai dezvoltate, în care autorul înlănțuie piese din cantatele anterioare. Astfel, Oratoriul de Crăciun (1734) este alcătuit dintr-un ciclu de șase cantate, scrise pentru zilele de Crăciun, Anul Nou și Bobotează. Din cele 51 de numere ce alcătuiesc oratoriul, 17 provin din cantate laice. Celelalte oratorii, de Paști (1735) și de Înălțare, nu prezintă un interes deosebit. Lucrări religioase sunt și motetele, scrise în stil polifonic, deși în acel timp își croise drum motetul univocal acompaniat. În creațiile sale vocale, de cele mai multe ori vocea este tratată ca un instrument, textul rămânând numai ca jalon de susținere. Astfel că imaginile muzicale se realizează nu prin succesiuni de imagini legate de sensul textului, ci prin abstractizare și generalizare de către întregul piesei.

Ca muzician de curte la Weimar și Köthen și în calitate de conducător al “Collegium musicum” studențesc de la Leipzig, Bach a fost nevoit să scrie și muzică instrumentală de cameră, gen în care regăsim concepția sa și pregnant imagini ale vieții omului. În muzica de orgă Bach face sinteza artistică între stilul tradițional al organiștilor germani, cunoscut prin Böhm și Buxtehude, și cel al organiștilor italieni, al căror reprezentant de frunte este Frescobaldi. De la primii preia formele ample (toccate, fantezii, preludii), cu desfășurări polifonice încărcate și expresii grave, iar de la italieni, cantilena, de o puternică vibrație emoțională, și o formă mai limpede, mai puțin încărcată.

La baza muzicii sale de orgă stă coralul, prezent sub forma coralului variat sau a fanteziei pe temă de coral. În volumul Orgelbüchlein (Cărticică de orgă), destinat predării artei organistice, găsim și Choralvorspielen (preludii ale coralelor), improvizații pe teme de coral. În corale, în sonatele și concertele pentru orgă predomină țesătura vertical armonică. Cele „Opt mici preludii și fugi”, ca și „Passacaglia”, au fost scrise pentru clavecin cu două claviaturi și pedală. În celebra „Toccată și fugă în re minor”, toccata este o concisă piesă improvizatorică, urmată de severa construcție a unei fugi la patru voci. În canzone, el este influențat de stilul luminos al italienilor. În schimb, în toccate și fugi, cu imagini atât de variate și de puternice, a îmbinat gravitatea și patosul organiștilor germani cu suavitatea și sugestiva cantilenă italiană. Și în muzica de orgă, ca și în creația vocal-simfonică, îmbină stilul somptuos și solemn cu efuziunea lirică intensă. Cea mai subiectivă este muzica de orgă, întrucât ea își are rădăcinile în improvizație, în muzica spontană izvorâtă fără premeditare din sufletul creatorului. De fapt, renumele său printre contemporani nu se datora atât compozitorului, ci inegalabilului improvizator.

În genul muzicii de cameră, instrumentul preferat a fost clavecinul. În timpul vieții sale, pe lângă clavecin și clavicord, ce mai supraviețuiau, a apărut în practică acel „Hammerklavier„, pianul cu ciocănele, denumit mai târziu pianoforte (în românește: pianoforte sau și pian), pentru faptul că mecanismul lui dădea posibilitatea realizării unor nuanțe pe care clavecinul le producea doar cu registre de octaviere.

În muzica de clavecin distingem trei categorii de lucrări: de cameră, concertante și didactice. Lucrările sale de cameră sunt Suitele, piese în care duce la perfecțiune lucrările provenite din muzica de dans. Deși părțile component ale suitei poartă titlurile dansurilor, măiestrita lor tratare polifonică face să dispară orice urmă de finalitate coregrafică, încât piesele apar ca exprimând meandrele vieții omului. Suitele, denumite mai târziu franceze, engleze, conțin părți provenite din dans, la fel și Partitele (suitele germane, 1726-1731). Suitele franceze (1706-1722) vădesc influența elegantului stil francez și conțin, ca și cele engleze (1706-1725), piese provenite din dansuri, ca și partitele. Dar Bach nu se rezumă numai la cele patru dansuri tipice: allemanda, couranta, sarabanda, giga, ci amplifică suita, introducând și alte dansuri, ca menuete, gavote, poloneze sau chiar „arii”.

Interesantă este „Fantezia și fuga cromatică”, cu un suflu nou și îndrăzneț prin frecvente cromatisme, dar și Goldberg-Variationen (1742), o arie cu 30 de variațiuni, care marchează un moment important din istoria temei cu variațiuni. Compuse pe tema unei arii, variațiunile nu sunt numai prezentări succesive ale temei, ci imagini foarte diverse, realizate prin diferite mijloace: canon, fugato, ariete lirice, piese de dans, iar la sfârșit, un quodlibet, un joc de improvizație muzicală, construit din suprapunerea polifonică a unor cântece diferite. Simultan cu tema ariei, se cântă două melodii, una de un naiv și rustic lirism, alta umoristică. Numele acestor variațiuni vine de la primul interpret al lucrării, clavecinistul Goldberg, aflat în slujba contelui Kayserling, ambasadorul Rusiei la Dresda. Și „Capriciul la plecarea fratelui iubit” (scris pentru fratele său Johann Jakob, plecat în Suedia, în anul 1704), este un jalon important în istoria muzicii de clavecin, fiind o suită ale cărei părți au sensuri programatice: Arioso - îndemnurile duioase ale prietenilor, care-l sfătuiesc să rămână în patrie, Andante – diferite întâmplări, care pot avea loc printre străini, Adagissimo – jalea generală a prietenilor, Un poco largo – prietenii își iau rămas bun și „Aria di postaglione”, urmată de „Fuga all imitazione della cornetta di postiglione”.

Invențiunile (15 la două voci și 15 la trei voci), piesele destinate soției sale A. Magdalena, ca și „Clavecinul bine temperat” (primul volum în 1722, al doilea în 1742) sunt lucrări didactice pentru clavecin. Deși scrise cu scop didactic, ele poartă pecetea geniului bachian, în special, fugile Clavecinului bine temperat sunt strălucite fugi artistice, lipsite de orice urmă de pedanterie sau schematism didactic.

Clavecinul a avut un rol important în creația concertantă. Piesele solistice, cu acompaniament de orchestră, se executau în saloanele principilor, fiind un gen adresat unei elite, și nu publicului larg. Concertele pentru clavecin sau pentru alte instrumente, cu acompaniament de orchestră, au o amploare mai mare, tinzând spre un ambitus emoțional amplu și spre o sferă mai largă. Substanța muzicii lui Bach solicita un aparat mai complex, după cum conținutul de idei și tensiunea emoțională a acestei muzici nu mai puteau fi zăgăzuite în forme vechi, statice. Orga îi oferise posibilități mai variate de exprimare, fiind mai bogată în culori timbrale, așa încât Bach a fost mereu preocupat de obținerea unor noi mijloace de exprimare instrumentală.

Bach a dat mare amploare și adâncime concertului pentru instrument și orchestră, dând roluri solistice pentru prima oară și clavecinului, ce slujise doar ca instrument de acompaniament în realizarea așa-numitului basso continuo. Pentru clavecin și orchestră a scris șapte concerte, și 16 transcrieri (după Vivaldi, Marcello și Telemann), dar și trei Concerte pentru două clavecine și orchestră; două Concerte pentru trei clavecine și orchestră și un Concert (transcris după cel pentru patru viori de Vivaldi) pentru patru clavecine și orchestră. Un triplu Concert pentru flaut, vioară, clavecin și orchestră completează seria lucrărilor concertante cu clavecin principal, de fapt un concerto grosso prin numărul mare de soliști. Concertul în re minor și cel în fa minor pentru clavecin și orchestră au deosebită frumusețe tematică, variate efecte timbrale și bogăție expresivă, fiind construite în tiparul clasic al timpului.

În afară de pasajele solistice din Concertele brandenburgice (1721), Bach a utilizat vioara ca instrument solistic în două Concerte și în Concertul pentru două viori și orchestră în re minor. Marea dezvoltare a tehnicii violonistice, datorată școlii italiene, precum și cultivarea virtuozității de către maeștrii germani au pregătit drumul creației violonistice bachiene. Cele șase Sonate pentru clavecin și vioară, ca și Sonata în sol minor (transcrisă 166 după sonata de clavecin), valorifică calitățile expresive ale viorii ca instrument de monodie. Și Sonatele pentru vioară, fără acompaniament (trei Sonate și trei Partite din 1720), sunt lucrări ce solicită instrumentistului maximum de expresie. Preludiul Sonatei în sol minor are la bază o monodie liberă, marcată cu jaloane armonice, ca niște acorduri ale unei lăute acompaniatoare, iar fuga este construită polifonic, implicând o deosebită virtuozitate.

Vioara devine instrumentul care vorbește nu numai în limbajul monodic, ci și în cel plurivocal, armonic și polifonic, realizând efecte armonice și polifonice, specifice lăutei. I se valorifică posibilitățile melodice, vioara fiind instrumental ce se apropie cel mai mult de posibilitățile de nuanțare a vocii umane. Multe fragmente din aceste suite sunt monodice, căci linia melodică, fiind atât de expresivă, se dispensează de armonie („Allemanda” din Partita a II-a), iar arpegiile și pasajele de virtuozitate în mișcare rapidă ne dau impresia de polifonie sau de succesiuni acordice (Preludiul din Partita a III-a). Aceleași probleme pun Suitele pentru violoncel solo (1720), în care valorifică posibilitățile tehnice și expresive ale instrumentului. A scris pentru violoncel, instrument folosit și în orchestră, dar a compus și pentru viola da gamba un număr de trei Sonate.

Creația sa instrumentală este importantă pentru sinteza artistică realizată, căci îmbină arta claveciniștilor francezi cu cea a violoniștilor italieni și a organiștilor germani. Pentru dezvoltarea ulterioară a muzicii instrumentale, creația sa este nu numai încoronarea artei vechi, ci și o prefigurare a viitorului stil clasic. El este primul compozitor care utilizează clavecinul ca solist, fapt ce duce la lărgirea paletei expresive, iar instrumentele monodice, ca vioara sau flautul, se limitează la melodii cantabile și pasaje de virtuozitate. Prin atribuirea de rol solistic clavecinului, acesta va putea diversifica expresia prin resursele sale polifonice și armonice.

Dacă până la Bach orchestra avea doar un rol de acompaniament în concertele grossi, în cele șase Concerte brandenburgice orchestra realizează un dialog cu grupul concertino. În Concertul nr. 1, grupul concertino se contopește aproape integral cu ripieni, iar în Concertul nr. 3 dispare cu totul masa orchestrală, fiind alcătuită din trei grupuri: viori, viole și violoncele, fiecare având trei voci care dialoghează sau se unesc într-un ansamblu viguros. În aceste concerte Bach îmbogățește paleta timbrală, căci pe lângă grupul instrumentelor cu coarde el le folosește și pe cele de suflat cu rol solistic. În Concertul nr. 5 în Re major flautul, împreună cu vioara, alcătuiesc grupul solistic. Concertino-ul primului concert conține și el instrumente de suflat: oboi, fagot, corn. Fundamentul armonic este realizat de un bas și cu basso continuo. Și în Concertul nr. 6, scris fără violine, diferențierea dintre concertino și ripieni este foarte puțin conturată. În creația sa, orchestra capătă o expresivitate proprie.

Atât în Concertele brandenburgice, cât și în cele patru Suite (intitulate „Uverturi”, 1717-1725), descifrăm viitoarea orchestră simfonică, care va deveni principalul mijloc de exprimare în timpurile ce vor urma. Concertele brandenburgice definesc tipul de concerto grosso din Barocul târziu, prin numărul de trei părți (în patru dintre ele), prin alternarea mișcărilor (repede, rar, repede) și a tonalităților, a doua parte fiind adusă în altă tonalitate.

Pentru fiii săi, pentru a doua soție și pentru numeroși elevi, Bach a scris o serie de mici piese destinate învățământului. Spre deosebire de obișnuitele lucrări didactice, unde urmărirea problemei pusă în exercițiu împiedică adesea o desfășurare muzicală artistică, în lucrările lui Bach caracterul artistic nu este niciodată absent. Invențiunile (la două și trei voci), Preludiile și fughetele sunt mici improvizații contrapunctic-imitative, care poartă în ele suflul căldurii sale sufletești. Multă gingășie și ingenuitate găsim în piesele aparținând celor două caiete de exerciții, intitulate Klavierbüchlein für Anna Magdalena (Cărticică pentru clavir pentru A. Magdalena) și Klavierbüchlein für Wilhelm Friedmann (Cărticică pentru W. Friedmann).

Foarte importante sunt cele două volume din „Clavecinul bine temperat”, ce cuprind 48 de Preludii și fugi, în toate tonalitățile treptelor gamei cromatice, constituind o demonstrație pentru acordarea clavecinului în sistemul egal temperat. Este meritul lui Andreas Werckmeister (1645-1706) de a fi realizat temperarea egală, prin împărțirea octavei în 12 semitonuri egale și neglijarea comei sintonice. Acordarea clavecinului în sistemul egal temperat permite modularea (transpunerea) la cele mai îndepărtate tonalități, ca și utilizarea modulației prin enarmonie, procedeu important în istoria limbajului muzical. Odată cu aplicarea sistemului egal temperat, termenul enarmonic își schimbă semnificația, renunțând la înțelesul avut în cultura muzicală antică.

Bach scrie 48 de Preludii și fugi în toate tonalitățile treptelor din gama cromatică, reprezentând o demonstrație pentru acordarea clavecinului în sistemul temperat. Aceste două volume verifică teoretic acest sistem, dar constituie și un îndrumar pentru pianiști și compozitori. Fugile sunt exemple de tratare liberă a schemelor formale, modele de exprimare artistică a unui bogat conținut de trăiri și, totodată, lucrări lipsite de ornamentația încărcată și greoaie a stilului baroc. Simplitatea severă, dinamismul dezvoltării și măiestria formei sunt notele caracteristice ale noului stil polifonic bachian. Clavecinul nu mai era capabil să răspundă aspirațiilor muzicii lui Bach.

Instrumentul Hammerklavier al lui Gottfried Silbermann (1683-1753), realizat în deceniul al doilea, era o perfecționare a pianofortelui creat în 1720 de Bartolomeo Cristofori (1655-1731). Acest instrument, prototip al pianului modern, va înlocui clavecinul și clavicordul. Posibilitățile mai mari de nuanțare și de variație timbrală au făcut inutilă ornamentica bogată introdusă în muzica timpului, datorită faptului că liniile melodice la vechile instrumente apăreau seci. Pentru pianiști, „Clavecinul bine temperat” rămâne cartea de căpătâi, fiind un vade mecum pentru oricine tinde să devină un artist adevărat al acestui instrument.

În domeniul didactic, Bach nu s-a limitat numai la lucrări privitoare la tehnica clavirului, ci el a lăsat și două importante creații pentru tehnica scriiturii polifonice: „Ofranda muzicală”, care cuprinde trei ricercare la trei voci, opt canoane, o fugă, un ricercar la șase voci, o sonată și un canon infinit, și „Arta fugii” (1750) – o colecție de 14 fugi și patru canoane pe aceeași temă –, fugile constituind fiecare câte o imagine de sine stătătoare, datorită variațiunilor subiectului unic comun, care capătă diferite înfățișări.

Ca și în „Ofranda muzicală”, fugile și canoanele din „Arta fugii” au ca țel demonstrarea tehnică, ele fiind strălucite exerciții de măiestrie polifonică. Comparând fugile din „Arta fugii” cu cele două Clavecine temperate, găsim la primele o formă perfectă și un conținut auster, în timp ce la fugile din a doua lucrare ne surprinde tratarea liberă a formei fugii, ca rezultat al unui conținut dramatic clocotitor.

Adâncimea dramatică a Pasiunilor contrastează cu temele glumețe ale unor cantate laice sau cu quodlibet-ul din „Variațiunile Goldberg”, inspirația spontană alternează cu calculul rațional, rece. Artistul îndrăzneț din Pasiuni sau din „Fantezia cromatică” este mai cumpătat în unele concerte de clavecin. Ne atrage elanul romantic din Aria Suitei a III-a, din Andantele Concertului în Mi major pentru vioară sau din aria „Îndură-te” din Patimile după Matei, dar și arhitectura clasică a Concertului brandenburgic nr. 3 sau a fugii din Uvertura Suitei în si.

În cele mai sobre compoziții polifonice, întrezărim și freamătul patetic al improvizatorului, iar în cele libere descifrăm logica sa componistică. Tributar vechii polifonii, el îmbină limbajul muzical al trecutului cu noul stil armonic. Conținutul generalizat, filosofic al muzicii sale, depășește formele create de predecesori, pe care le desăvârșește.

În operele sale a sintetizat împlinirile muzicale anterioare, făurindu-și un limbaj inconfundabil și atingând una dintre culmile muzicale universale. Ca toate geniile umanității, el se ridică deasupra epocii sale, creația sa fiind atotprezentă, depășind timpul și spațiul, ca orice permanență a spiritului uman.

* 1718: Infanta Mariana Victoria a Spaniei (portugheză Mariana Vitória) (31 martie 1718 – 15 ianuarie 1781) a fost regină a Portugaliei și soția regelui Iosif I. A fost de asemenea regent al Portugaliei.

Ea are descendenți variind de la actualul rege al Spaniei, Marele Duce de Luxembourg, regele Mihai I al României, Ducele de Parma (linia Parma a fost înființată de al doilea frate, Filip, Duce de Parma) precum și un pretendent francez Contele de Paris.

Mariana Victoria a Spaniei, Jean Ranc

Născută la Madrid, ea a fost fiica cea mare a regelui Filip al V-lea al Spaniei și a celei de-a doua soții Elisabeth Farnese. Mama sa era moștenitoarea Ducatului de Parma. În momentul nașterii sale, Mariana Victoria era a patra în linia la succesiune la tronul Spaniei.

În 1721, Infanta a fost logodită cu verișorul ei primar Ludovic al XV-lea al Franței. Cuplul trebuia să se întâlnească pe Île des Faisans(Insula Faisans) unde se întâlniseră strămoșii lor comuni, Ludovic al XIV-lea al Franței și Maria Theresa a Spaniei în 1660. După întâlnire a trebuit să-și lase în urmă suita spaniolă. Mariana Victoria a ajuns la Paris la 2 martie 1721. A locuit cu Ludovic la Palatul Luvru. În Franța numele ei a fost schimbat în Marie Anne Victoire d'Espagne sau de Bourbon.

Propunerea de căsătorie făcea parte dintr-un set mai larg de angajamente care includea propunerea (și căsătoria) dintre cel mai mare fiu al lui Flip V, Ludovic I al Spaniei și Louise Élisabeth d'Orléans; o altă propunere era cea dintre Philippine Élisabeth d'Orléans și Infantele Carol al Spaniei. Philippine Élisabeth și Louise Élisabeth erau amândouă fiicele lui Filip al II-lea, Duce de Orléans, regentul Franței. Ultima căsătorie n-a avut loc, în cele din urmă Philippine a fost trimisă acasă. Regentul care aranjase căsătoriile murise iar noul prim-ministru, Louis Henri Duce de Bourbon se temea de haos în cazul în care tânărul Ludovic XV ar fi murit fără moștenitori de sex masculin. Infanta în vârstă de 7 ani era departe de vârsta nașterilor. S-a decis să se caute o altă mireasă pentru rege.

Întoarcerea ei în Spania a fost considerată o jignire de către spanioli și a provocat un blocaj diplomatic între Spania și Franța. La scurt timp, spaniolii ofensați au semnat un tratat cu Austria (Tratatul de la Viena, 1725).

Mai târziu, sora ei mai mică, Infanta Maria Theresa, s-a căsătorit cu fiul cel mare al lui Ludovic al XV-lea, Ludovic, Delfin al Franței.

În 1724 tatăl ei a abdicat în favoarea fratelui ei vitreg, Ludovic I al Spaniei, care a fost rege pentru doar nouă luni -- a murit în luna august. Tatăl ei a devenit rege din nou. În 1727 ambasadorul Portugaliei a început aranjamentul pentru căsătoria dintre Mariana și viitorul Iosif I al Portugaliei. Căsătoria a avut loc la 19 ianuarie 1729 la Elvas, Portugalia.

Era o femeie foarte serioasă și a moștenit independența și puterile soțului ei. Soțul ei a fost în nenumărate rânduri infidel dar mândra Mariana Victoria nu se temea să vorbească deschis despre asta în societate deși nimeni nu se aștepta ca ea să facă asta. Mariana Victoria a fost o mare iubitoare de muzică și a moștenit pasiunea pentru vânătoare a Bourbonilor.

În timpul vieții ei din Portugalia ea a întreținut corespondență cu familia ei din Spania. În octombrie 1777, Mariana Victoria a plecat în țara ei de origine unde a condus alături de fratele ei mai mare, Carol al III-lea.

A stat în Spania doar un an și a fost responsabilă pentru aranjarea căsătoriei dintre nepoții ei și copiii fratelui ei Carol. Una dintre aceste căsătorii a fost cea dintre Infantele Gabriel al Spaniei și Infanta Mariana Victoria a Portugaliei.^[1]. A doua căsătorie a fost cea dintre Infanta Charlotte a Spaniei, fiica cea mare a lui Carol al IV-lea al Spaniei și nepotul Marianei, Infantele Ioan al Portugaliei.

·         1723: Frederic al V-lea (n. 31 martie 1723 – d. 13 ianuarie/14 ianuarie 1766) a fost rege al Danemarcei și al Norvegiei din 1746, fiu al regelui Christian al VI-lea al Danemarcei și al Sofiei Magdalena de Brandenburg-Kulmbach.

Cea mai importantă reformă internă a lui a fost abolirea în 1702 așa-numitului vornedskab, un fel de servitute care căzuse pe țăranii din Noua Zeelandă în Evul Mediu târziu. Eforturile sale au fost în mare parte în zadar.

După război, comerțul și cultura au înflorit. A fost creat primul teatru danez, Lille Grönnegade. Politica în această perioadă a fost marcată de conexiune regelui la Reventlows, rudele Holsteiner a ultimei regine și suspiciunea lui crescândă față de nobilimea veche.

În timpul domniei lui Frederick de la Copenhaga acesta a fost lovit de două dezastre: ciuma din 1711 și marele incendiu din octombrie 1728, care a distrus cea mai mare din capitala medievală. Deși regele a fost convins de către Ole Rømer de a introduce calendarul gregorian în Danemarca-Norvegia în 1700, observațiile și calculele astronomului au fost printre comorile pierdute în foc.

După ce a vizitat de două ori Italia, Frederick a construit două palate în stil baroc italian: Frederiksberg Palatul, care a fost prelungit în timpul domniei sale, când a fost transformată într-o clădire în formă de H cu trei etaje și a fost finalizată în 1709 de către Johan Conrad Ernst, oferind un adevărat aspect de palat în stilul baroc italian și Fredensborg Palace (Palatul Păcii), ambele monumente luate în considerare la încheierea Marelui război de Nord.

Relațiile lui Frederick cu Anna Sophie după 1721 au fost extrem de fericite. Cu toate acestea, în ultimii ani, regele a fost afectat de sănătate șubredă de la hidropizie și din cauza unui accident într-o explozie dintr-o turnătorie a tunurilor de la Copenhaga. De asemenea, a avut durerile fizice puternice. În ultimii ani, Frederick a cerut loialitatea fiului său în scopul de a o proteja pe regina Anna Sophie. În ciuda creșterii slăbiciunii sale în 1730, el a decis să călătorească, iar când a ajuns în Gottorp, a fost nevoit să se întoarcă și a murit la Odense, temându-se de viitorul soției sale. A fost îngropat la Catedrala Roskilde.

Cu prima sa soție, Louise de Mecklenburg-Güstrow:

• Cristian
• Cristian al VI-lea
• Frederik Charles
• George
• Printesa Charlotte Amalie

Cu a doua sa soție, Elisabeth Helene von Vieregg:

• Frederik Gyldenløve

Cu a treia sa soție, Anne Sophie Reventlow:

• Christiana Amalia Oldenburg
• Frederik Christian Oldenburg
• Charles Oldenburg

·         1732: S-a nascut compozitorul austriac Joseph Haydn; (d. Viena, 31 mai 1809). Franz Joseph Haydn (31 March 1732 – 31 May 1809), compozitor german. Alături de Wolfgang Amadeus Mozart, si Ludwig van Beethoven, face parte din rândul marilor personalități muzicale ale epocii clasice vieneze. A fost unul din cei mai influenți maeștri ai tradiției muzicale din Europa apuseană.
* 1803: Ducesa Marie Louise de Mecklenburg-Schwerin (germană Herzogin Marie Luise Friederike Alexandrine Elisabeth Charlotte Catherine Mecklenburg-Schwerin; 31 martie 1803 – 26 octombrie 1862) a fost fiica lui Frederic Louis, Mare Duce Ereditar de Mecklenburg-Schwerin și a soției acestuia, Marea Ducesă Elena Pavlovna a Rusiei. Prin căsătoria cu Georg, Duce de Saxa-Altenburg a devenit ducesă consort a ducatului de Saxa-Altenburg.

Marie Louise s-a născut la Ludwigslust, Mecklenburg-Schwerin, ca al doilea copil și prima fiică a lui Frederic Louis, Mare Duce Ereditar de Mecklenburg-Schwerin (1778–1819) și al soției sale, Marea Ducesă Elena Pavlovna a Rusiei.

Tatăl ei era fiul cel mare al lui Frederic Francisc I, Mare Duce de Mecklenburg și al Prințesei Louise de Saxa-Gotha-Altenburg iar mama ei era fiica Țarului Pavel I al Rusiei și al Sophiei Dorothea de Württemberg

La 7 octombrie 1825, la Ludwigslust, Marie Louise s-a căsătorit cu Georg, Duce de Saxa-Altenburg (1796–1853), fiu al lui Frederic, Duce de Saxa-Altenburg și al Ducesei Charlotte Georgine de Mecklenburg-Strelitz.

Marie Louise și Georg au avut trei copii:

1. Ernst I, Duce de Saxa-Altenburg (n. Hildburghausen, 16 septembrie 1826 – d. Altenburg, 7 februarie 1908); căsătorit cu Prințesa Agnes de Anhalt-Dessau.
2. Prințul Albrecht Frederick August (n. Hildburghausen, 31 octombrie 1827 – d. Ludwigslust, 28 mai 1835).
3. Prințul Moritz de Saxa-Altenburg (n. Eisenberg, 24 octombrie 1829 – d. Arco, Italia, 13 mai 1907); căsătorit cu Prințesa Augusta de Saxa-Meiningen.

·          1809: S-a nascut scriitorul rus Nikolai Vasilievici Gogol ; (d. 1852). Nikolai Vasilievici Gogol (S.V. 31 martie 1809 – S.V. 4 martie 1852) a fost un prozator și dramaturg rus, născut în Ucraina.

·         1836: Adolf Ágai, scriitor, jurnalist, redactor maghiar de origine evreiască și poloneză (d. 1916)

·         1841: La Holod, in Transilvania (Bihor), se naşte Iosif Vulcan, publicist şi scriitor român, membru al Academiei Române; (d.8 septembrie 1907). Fondatorul revistei Familia a scris poezii (”Lira mea”, 1882), piese de teatru (”Ştefan Vodă cel Tînăr”, ”Gărgăunii Dragostei”, ”Mireasă pentru Mireasă”), o importantă lucrare istorică (”Panteonul Roman”, 1869), nuvele, romane şi traduceri. La sfatul tatălui său, se înscrie la facultatea de drept a Universităţii din Budapesta. Cariera de avocat nu-l satisface însă,fiind atras de a literatura. Primele încercări sunt publicate în Federaţiunea, patronată de Alexandru Roman. În luna iunie a anului 1865, Iosif Vulcan pune temeliile unei reviste, cu numele Familia, a cărei program era de a răspândi cultura română în Transilvania. În februarie 1866, Iosif Vulcan primeşte la sediul redacţiei, de la un privatist de la Gimanziul din Cernăuţi, o scrisoare însoţită de o poezie, ”De-aş avea”, semnată de Mihail Eminovici. Redactorul Familiei este încântat de poezia primită, permiţându-şi însă o modificare, anume, romanizarea numelui tânărului poet, transformându-l din Eminovici în Eminescu. Din acest motiv Iosif Vulcan este considerat „naşul literar” al celui mai important poet român. Fondatorul revistei Familia a scris poezii (”Lira mea”, 1882), piese de teatru (”Ştefan Vodă cel Tânăr”, ”Gărgăunii Dragostei”, ”Mireasă pentru Mireasă”), o importantă lucrare istorică (”Panteonul Roman”, 1869), nuvele, romane şi traduceri. La data de 8 septembrie 1907, marele publicist se stinge din viaţă şi este înmormântat la cimitirul Olosig din Oradea. În anul 1965, cu prilejul organizării festivităţilor de aniversare a unui veac de la apariţia revistei Familia, în Oradea a fost inaugurat Muzeul memorial ”Iosif Vulcan”. Este situat în centrul oraşului, strada cu acelaşi nume, foarte aproape de malul Crişului Repede, de care îl desparte doar un mic parc, în care se află şi statuia marelui cărturar român. 

* 1863: Knud Gunnar Jensen (n. 31 martie 1863, la Copenhaga – d. 6 mai 1948, la Frederiksberg) a fost un medalist și un sculptor danez.
* 1871: Nicolae S. Petrescu-Găină (n. 31 martie 1871, Craiova, România – d. 15 februarie 1931, București, România) a fost un caricaturist român. A fost un premergător al caricaturii românești și în același timp „un excelent compozitor și creator de figuri”. El a realizat caricaturile oamenilor politici din acele vremuri, ale sculptorilor, ale pictorilor și ale marilor intelectuali care au trăit în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea și în primele trei decenii ale secolului următor. Toate caricaturile pe care Nicolae Petrescu le-a făcut au o incontestabilă valoare documentară și nu în ultimul rând o valoare artistică. Caricaturile sale au fost de cele mai multe ori, mai mult decât o ironie prietenească. Ele i-a determinat pe mulți să zâmbească, adesea cu amărăciune, dar i-a încântat pe majoritatea care au apreciat-o și au înțeles-o. Cei mai buni prieteni ai săi au fost Ștefan Luchian, Constantin Artachino, Alexandru Bogdan-Piteștiși Nicolae Vermont.

Nicolae Petrescu-Găină a publicat în anul 1898 unul dintre primele albume de caricaturi din România denumit Contimporani care avea în componența sa 26 de lucrări color. Artistul a abordat în acest album o caricatură puternic influențată de către opera similară a lui Honoré Daumier, caracterizată de un corp mic și un cap mare, la care se adaugă amănunte fizice sau vestimentare specifice modelului caricaturizat. Asistând la ședințele Parlamentului României în luna martie a anului 1908, a realizat o mapă-album numită Caricaturi. Repausul duminical la Senat. În anul 1913 a publicat cel de al doilea album intitulat Albumul meu în care sunt ilustrate 42 de desene și caricaturi alb-negru.

Nicolae S. Petrescu-Găină a fost cunoscut și foarte apreciat în cercul presei din acele vremuri. Decesul desenatorului și caricaturistului Constantin Jiquidi din anul 1898, a făcut ca Nicolae Petrescu să devină pentru câțiva ani unul dintre puținii caricaturiști importanți de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Ținând cont că aborda în caricaturile pe care le făcea doar „oamenii zilei” cu apucăturile lor morale ușor de ironizat, și nu problemele social-politice majore cu care se confrunta societatea românească la final de secol, se poate înțelege de ce opera caricaturistului Petrescu a fost atât de apreciată în presa vremii. Astfel, a publicat desene și caricaturi în Ziarul „Pagini Literare”, „Adevărul de joi”, „Zeflemeaua” și „Furnica”, „Adevărul”, „Războiul”, „Drapelul” și „Țivil-Cazon”.

Pe lângă satirizarea oamenilor politici ai timpului său și a personalităților culturale de atunci, Nicolae Petrescu-Găină, fervent antirăzboinic și filofrancez convins, a realizat o bogată operă în care a satirizat militarismul german și ororile războiului. Ca urmare a poziției sale contrară tendințelor politice ale vremii, a fost deportat în lagărul de la Folosire: Golemo Konjari^⁠(en), Bulgaria, pentru o perioadă de un an și jumătate.

Salonul Internațional de Caricatură „Nicolae Petrescu-Găină” organizat anual sub patronajul Muzeului de Artă din Craiova îi poartă numele din anul 2007.

·         1872: Serghei Diaghilev, impresar rus de balet (d. 1929)

·         1891: S-a nascut Ion Pillat, poet și traducător român, laureat al Premiului Național pentru literatură; (d. 1945). Ion Pillat (n. 31 martie 1891, București – d. 17 aprilie 1945), a fost un academician, antologist, editor, eseist, poet tradiționalist și publicist român. Pe linie maternă a fost înrudit cu familia Brătianu. Bunicul său a fost cunoscutul politician Ion Brătianu, acesta fiind adesea evocat în poeme din volumul său cel mai complet din punct de vedere estetic, Pe Argeș în sus, în poeme precum Bunicul, Bunica, Aci sosi pe vremuri sau Ochelarii bunicului. Și-a petrecut copilăria la moșiile Florica, pe Argeș și la Miorcani, pe râul Prut. După 1945 poezia sa este trecută la „index”, evident din rațiuni strict politice. Fiul său, criticul și romancierul Dinu Pillat a fost îndepărtat de la Facultatea de Litere unde era asistent al lui George Călinescu fiind condamnat la temniță politică, iar manuscrisele i-au fost confiscate și distruse. Nepoata sa, Monica Pillat este o reputată anglistă.

·         1882: Kornei Ciukovski, poet rus

·         1890: Sir William Lawrence Bragg (n. 31 martie 1890, Adelaide, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei – d. 1 iulie 1971,Ipswich, Regatul Unit) a fost un fizician australian care a câștigat Premiul Nobel pentru Fizică împreună cu tatăl său Sir William Henry Bragg în 1915. Bragg este cel mai bine cunoscut pentru rezultatele sale în domeniul difracției razelor X pe cristale, în urma cercetărilor începute la Universitatea din Cambridge în 1912. Legea pe care a descoperit-o, și care va purta numele său, a făcut posibil calculul poziției relative a atomilor în cadrul unui cristal prin analiza modului în care acesta difractă fasciculele de raze X (și mai târziu fasciculele de neutroni sau electroni). În urma discuțiilor cu tatăl său, acesta a construit la Universitatea din Leeds (Anglia) primul spectrometru cu raze X.

Lawrence era cel mai mare dintre copii lui William și Gwendoline Bragg. Prima întâlnire cu razele X a fost în copilărie, când a căzut de pe tricicletă și și-a rupt un braț. Tatăl său, care tocmai studiase razele Röntgen, le-a folosit pentru a examina brațul fiului său, aceasta fiind prima folosire medicală a razelor X în Australia. Încă de mic i-a placut să descopere. Era o fire retrasă și introvertită, preferând să se plimbe singur. Făcuse o pasiune din culesul scoicilor și chiar a descoperit o nouă specie de sepie, numită Sepia Braggii, după numele său de familie. La școală evita jocurile, preferând să învețe. La numai 15 ani a intrat la Universitatea din Adelaide, unde tatăl său era profesor.

Lawrence Bragg a absolvit facultatea cu diplomă onorifică, în matematică, în anul 1908, după care a studiat fizica și matematica la Universitatea din Cambridge. După ce a absolvit și cursurile Universității din Cambridge, împreună cu tatăl său a continuat studiile în domeniul structurilor chimice. În vara anul 1912 Lawrence a făcut prima sa descoperire în domeniul razelor X, ca urmare a diverselor discuții cu tatăl său despre razele X și cristale, dezbătând și problema pusă de mulți savanți ale acelor vremuri: razele X erau unde sau particule? A urmat tiparul razelor X construit de van Laue, care a condus la rezolvarea misterului. Lawrence a descoperit că razele X erau explicate în parte ca unde, dar și ca particule, și a dezvoltat Legea Bragg.

Colaborarea tată și fiu în studiul structurii cristalelor folosind razele X a dus la publicarea unei lucrări comune despre aceste cercetări în 1915. Împreună au descoperit că multe substanțe cristalizate, ca sarea, nu se compun din molecule ci din ioni (în cazul sării ioni de sodiu și ioni de clor) aranjați într-o structură spațială periodică. Această descoperire a revoluționat chimia teoretică. Împreună au creat o nouă știință, cea a cristalografiei cu raze X și au fost recompensați cu Premiul Nobel pentru fizică în anul 1915. Lawrence fost cel care a formulat varianta finală a legii lui Bragg pentru calculul unghiului de difracție a radiațiilor X când trec printr-un cristal.

În perioada 1919 - 1937 este profesor de fizică la "Universitatea Victoria" din Manchester. Lawrence Bragg s-a axat foarte mult în cercetările sale pe metale, aliaje și silicați, ajutând la transformarea misterelor din chimie referitoare la structuri în sisteme arhitecturale simple și elegante. Fiind un bun organizator, a pus bazele Uniunii Internaționale de Cristalografie.

A fost căsătorit cu Alice Grace Hopkinson, cu care a avut patru copii. Primul său fiu, Stephen Lawrence, a fost a treia generație Bragg care a studiat matematica la Cambridge.

A fost numit cavaler în anul 1941 și a primit medaliile Hughes, Royal și Copley din partea Societății Regale din Londra. Sir Lawrence Bragg a devenit Însoțitor de onoare al Reginei Marii Britanii în 1967.

* 1895: Alexandru Bărcăcilă (n. 31 martie 1895, Bughea de Sus, Județul Muscel, în prezent în județul Argeș - d. 6 februarie 1970, București) a fost un arheolog și profesor de limbi clasice (greacă, latină și română), fondator al Muzeului Regiunii „Porțile de Fier” și profesor al Liceului Traian din orașul Drobeta Turnu Severin.

Alexandru Bărcăcilă face școala primară la Câmpulung-Muscel, după care studiază ca bursier la Seminarul „Nifon Mitropolitul” din București. Intenția de a urma Școala de Poduri și Șosele este abandonată, la sfatul profesorului său Constantin Dumitrescu-Iași, în favoarea studierii filologiei clasice la Universitatea din București. Împreună cu profesorul său Grigore Tocilescu face excursii prin țară și prin Grecia. Din anul 1907 devine profesor secundar la Drobeta Turnu Severin, iar din 1912 devine profesor al Liceului Traian, unde predă română și latină, aflându-se la conducerea acestuia între 1922-1938. În această perioadă demarează construcția Internatului liceului (în prezent clădirea adăpostește Muzeul Porților de Fier, înființat în 12 mai 1912) și a stadionului „Dr. C. Angelescu”.

Împreună cu Theodor Costescu și alți intelectuali înființează în anul 1919 Societatea Culturală „Casa Luminii”. Societatea va organiza în oraș o serie de conferințe destinate publicului la care au fost invitați diverse personalități: Nicolae Iorga, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Sextil Pușcariu, Ion Pillat, Simion Mehedinți, Constantin Rădulescu-Motru, Vasile Goldiș, Alexandru Lapedatu, Ion Jianu, Constantin Șerban-Făgețel, Dumitru Tomescu, Ion Simionescu, Ioan Alexandru Brătescu-Voinești, Gheorghe Țițeica, Petre Sergescu, Constantin D. Ionescu, Mihail Gușiță, I.G. Duca și alții^[1].

Alexandru Bărcăcilă a realizat cercetări arheologice la diverse obiective din zona Severinului: castrul roman Drobeta, Cetatea Severinului, Ostrovul Banului, Ostrovul Corbului, Ostrovul Mare și Mânăstirea Coșuștea-Crivelnic. Realizează o descoperire importantă în 1936, aducând la lumină thermele din perioada romană a Drobetei, situate sub un cimitir medieval^[2]. Este unul dintre fondatorii (în 1922) și colaboratorii permanenți ai revistei „Arhivele Olteniei”. A colaborat și la revista „Boabe de grâu”. După retragerea din activitate va locui în București, unde se stinge din viață la 6 februarie 1970. A fost înmormântat, după dorința sa, în orașul de care și-a legat viața și activitatea, Drobeta Turnu Severin. O stradă din oraș poartă numele marelui profesor și arheolog^[3].

Alexandru Bărcăcilă a fost membru al Lojei Masonice “Lumina” (înființată la Turnu Severin la începutul secolului XX)

·         1896 - S-a născut actriţa Marieta Rareş (m.04.02.1993).

* 1896: Louis Herman De Koninck (n. 31 martie 1896 – d, 21 octombrie 1984) a fost un arhitect, designer și realizator de interioare belgian. Unul din arhitecții belgieni de frunte, respectiv unul dintre cei care a influențat semnificativ arhitectura secolului 20, De Koninck, care fusese la începuturile carierei un aderent al stilului Art Deco, a creat ulterior o formă originală de modernism și constructivism arhitectural. Un practician și în nici un caz un teoretician, L. H. De Koninck și-a bazat modalitatea sa de design pe baza înțelegerii profunde a arhitecturii populare creată de fermierii belgiani care locuiau de-a lungul coastei marine.
* 1900: Prințul Henric, Duce de Gloucester (Henry William Frederick Albert; 31 martie 1900 – 10 iunie 1974) a fost soldat și membru al familiei regale britanice, al treilea fiu al regelui George al V-lea al Regatului Unit și a reginei Mary de Teck. A fost unchiul actualului monarh al Regatului Unit, Elisabeta a II-a.

·         1905: S-a născut  la Braila, logicianul  român de origine greaca, Anton Dumitriu; (d. 8 ianuarie 1992). A fost student al Facultății de Științe a Universității din București avându-i drept profesori pe: Gheorghe Țițeica, Dimitrie Pompeiu, Traian Lalescu, Octav Onicescu iar în 1929 obține licența în Matematici. Între 1929 și 1933 este profesor de matematică la o școală din Brăila apoi între 1933 și 1938 profesor la Liceul „Mihai Eminescu” din București. În 1934, devine asistent la cursul de geometrie descriptivă de la Școala Politehnică din București. Studiază cursuri de filosofie și în 1938 își susține doctoratul în filosofie cu teza Bazele filosofice ale științei în fața unei comisii al cărei președinte a fost Constantin Rădulescu-Motru iar referent Petre P. Negulescu. În același an devine asistent la cursul de Logică de la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității București, parcurgând succesiv funcțiile de conferențiar și profesor titular al catedrei de Logică. Timp de cinci ani (1942-1947) este directorul publicației universitare „Caiete de Filosofie” iar între 1944-1946 este directorul săptămânalului „Democrația”. A publicat atât în reviste românești (Revista de Filosofie, Revista Fundațiilor Regale, etc.) cât și străine (The Journal of History of Philosophy, Scientia, Notre Dame Journal of Formal Logic, Il Contributo, etc.). Între 1946-1948 este deputat în Parlament dar în 1948 este înlăturat de la Universitate împreună cu alți profesori printre care C. Rădulescu Motru, I. Cartojan. A fost numit administrator al celei mai mari societăți petrolifere cu capital românesc, Creditul Minier. Ca director al „Societății Creditul Minier”, filosoful A. Dumitriu s-a dedat la escrocherii cu atâta dezinvoltură, încât în ciuda relațiilor politice personale, în ciuda mijloacelor de corupție la care recursese, n-a putut împiedica arestarea, deschiderea acțiunii publice, ale cărei dezbateri au fost senzaționale, și condamnarea la mulți ani de pușcărie. A fost arestat în 1948, iar în 1949 a fost condamnat la 11 ani de închisoare pentru „gestiune frauduloasă” la Creditul Minier. A fost eliberat în 1954. Toată viața, el a lăsat să se înțeleagă că a fost detinut politic    și nu deținut de drept comun. În 1964 a fost numit cercetător la Centrul de logică al Academiei iar mai târziu șeful sectorului de cercetări privind logica clasică din cadrul Centrului. A fost membru al Academiei Mediteranea del Dialogo din Roma, al Academiei Marchese din Ancona și al Centrului superior de Logică și știință comparată, a fost profesor onorific la Facultatea liberă de filosofie comparată din Paris și la Institutul superior de științe umane din Urbino.

·         1906: Sin-Itiro Tomonaga, fizician japonez, laureat al Premiului Nobel (d. 1979)

·         1914: Octavio Paz (n. 31 martie 1914 - d. 19 aprilie 1998) a fost un poet, eseist și diplomat mexican, una din figurile literare de prima mărime ale Americii Latine. În 1990 i s-a acordat Premiul Nobel pentru Literatură.

·         1915: S-a născut Gheorghe Pavelescu, etnolog și folclorist român, doctor în filosofia culturii, în sociologie rurală și în etnologie; (d. 2008). A fost elev al lui Lucian Blaga, al lui Dimitrie Gusti și al lui Romulus Vuia, Gheorghe Pavelescu a fost profesor universitar la Cluj și la Sibiu și Doctor Honoris Causa al universităților din Cluj, Sibiu și Alba Iulia. A primit  Ordinul Național Pentru Merit (2000), titlul de Doctor Honoris Causa al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, al Universității „Lucian Blaga” din Sibiu și al Universității „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia
Este cetățean de Onoare al municipiilor Cluj, Sibiu și Sebes. Anual se organizează la Alba Iulia Colocviile de Etnografie și Folclor, care îi poartă numele

* 1918: Ted Post (n. 31 martie 1918, Brooklyn, New York City, New York - d- 20 august 2013 (95 de ani) Santa Monica, California) a fost un regizor american de film și televiziune.^[5] A regizat filme ca Forța pistolului (din seria de filme Inspectorul Harry) sau Secretul planetei maimuțelor.

·         1926: John Fowles, scriitor englez (d. 2005)

·         1929: Arnold Hauser, scriitor german din România (d. 1988)
* 1930: Petre Gigea (n. 31 martie 1930, Goicea Mică, județul Dolj)^[1] este un economist și fost demnitar și diplomat român din România comunistă.

La momentul Revoluției din 1989, Petre Gigea era ambasador extraordinar și plenipotențiar al României în Republica Franceză, funcție din care a fost rechemat la 31 decembrie 1989

·         1933: Nichita Stănescu (n. 31 martie 1933,^[3] Ploiești, România – d. 13 decembrie 1983,^[3] București, RS România) a fost un poet, scriitor și eseist român, ales membru post-mortem al Academiei Române.^[4]

Este considerat de critica literară și de publicul larg drept unul dintre cei mai importanți scriitori de limbă română, pe care el însuși o denumea „dumnezeiesc de frumoasă”^[5]. Nichita Stănescu aparține, temporal și formal, neo-modernismului românesc din anii 1960 - 1970. Nichita Stănescu a fost considerat de către unii critici literari, precum Alexandru Condeescu^[6] și Eugen Simion,^[7] un poet de o amplitudine, profunzime și intensitate remarcabilă, făcând parte din categoria foarte rară a inovatorilor lingvistici și poetici.

A fost laureat al Premiului Herder.

Tatăl poetului, Nicolae Hristea Stănescu, s-a născut la 19 aprilie 1908. Linia sa genealogică are la origine țărani prahoveni veniți la oraș, în Ploiești, la începutul anilor 1800. Mai apoi, foștii țărani prahoveni au devenit meșteșugari și comercianți ploieșteni, precum bunicul poetului, Hristea Stănescu, specializat în producerea și comercializarea unor țesături grele de tipul abalei.

Mama sa, Tatiana Cereaciuchin, s-a născut în ziua de 16 februarie 1910, la Voronej. Tatăl Tatianei a fost fizicianul și generalul Nikita Cereaciuchin.

Ca urmare a Revoluției din Octombrie, generalul Cereaciuchin se refugiază discret și rapid împreună cu familia sa, formată din soție și două fete, în România, inițial în Constanța și ulterior la Ploiești, unde se stabilesc.

Aici, în orașul petroliștilor dar și al lui Ion Luca Caragiale, viitorii părinți ai lui Nichita se vor întâlni și căsători la 6 decembrie 1931.

Întâiul lor născut va purta, emblematic, prenumele ambilor bunici, al generalului-fizician rus și al comerciantului român, Nichita (și) HristeaStănescu

În perioada 1944 - 1952 a urmat Liceul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, iar între 1952 - 1957 a urmat cursurile Facultății de Filologie a Universității din București.

În 1952, s-a căsătorit cu Magdalena Petrescu, dar cei doi se vor despărți după un an. În 1962 s-a căsătorit cu poeta și eseista Doina Ciurea, din a cărei dragoste se va plămădi tema volumului O viziune a sentimentelor. Ulterior, fiind împreună cu poeta și autoarea Gabriela Melinescu, se vor inspira reciproc în a scrie și a construi universuri abstracte. În 1982 se căsătorește cu Todorița (Dora) Tărâță.

Din spusele lui Ștefan Augustin Doinaș, în vara lui 1977, atunci când s-a împrietenit cu Nichita, acesta era deja dependent de alcool, mai precis - de vodcă.^[8] Crizele hepatice ale poetului s-au înrăutățit spre 1981, când a și fost internat la Spitalul Fundeni.^[8] Doi ani mai târziu, s-a stins din viață în noaptea de 12 spre 13 decembrie

Activitatea literară:

• 1955 - Nichita și-a adunat poeziile sale „bășcălioase” într-un volum numit Argotice — cântece la drumul mare și publicat foarte târziu, după moartea sa, în 1992, de Doina Ciurea
• 1957 - În luna martie, Nichita Stănescu debutează simultan în revistele „Tribuna” din Cluj și în „Gazeta literară” cu trei poezii.
• 1957-1958 - Este pentru scurt timp corector și apoi redactor la secția de poezie a Gazetei literare (director, Zaharia Stancu).
• 1960 - La sfârșitul anului debutează cu volumul Sensul iubirii.
• 1963 - Are loc prima călătorie peste hotare a poetului în Cehoslovacia.
• 1964 - Apare la începutul anului O viziune a sentimentelor, un volum cu care poetul primește Premiul Uniunii Scriitorilor. O cunoaște pe poeta Gabriela Melinescu, și în tensiunea relației lor poetul creează cele mai explozive poeme ale sale.^{[judecată de valoare]}
• 1965 - Apare în martie volumul de poezii Dreptul la timp.
• 1966 - Publică la Editura Tineretului volumul 11 elegii. Elegiile vor apărea integral însă abia în anul următor, în prima sa antologie, Alfa.
• 1967 - Trei volume ale sale sunt tipărite: Roșu vertical, antologia Alfa și volumul de poezii Oul și sfera.
• 1969 - Tipărește Necuvintele, care primește Premiul Uniunii Scriitorilor. Mai apare și volumul de poezii Un pământ numit România. Este numit redactor-șef adjunct al revistei „Luceafărul”, alături de Adrian Păunescu.
• 1970-1973 - Este redactor-șef adjunct la „România literară”, revistă condusă de Nicolae Breban.
• 1970 - Publică volumul În dulcele stil clasic și a doua antologie din opera sa cu un titlu neutru, Poezii. Susține o rubrică lunară în revista „Argeș”.
• 1971 - Apar în Iugoslavia două cărți traduse: Belgradul în cinci prieteni, ediție bilingvă de poezii inedite și Nereci(Necuvintele).
• 1972 - Publică două noi volume de poezii: Belgradul în cinci prieteni și Măreția frigului. Pentru volumul de eseuri Cartea de recitire obține pentru a treia oara Premiul Uniunii Scriitorilor.
• 1973 - Scoate o antologie de poezii de dragoste Clar de inimă.
• 1974 - În martie, de ziua lui, are o revelație a morții sub forma unui îngrozitor tunel oranj.
• 1975 - Obține pentru ultima oară Premiul Uniunii Scriitorilor și i se atribuie Premiul internațional „Johann Gottfried von Herder”. Tipărește cea de-a patra antologie a sa, Starea poeziei, în colecție Biblioteca pentru toți. Devine publicist comentator la „România literară”. Se mută în ultima sa locuință, din Str. Piața Amzei nr. 9.
• 1977 - La 4 martie poetul încearcă, în zadar, să-l salveze pe prietenul său Nicolae Ștefănescu, și este lovit de un zid care s-a prăbușit după cutremur. În urma șocului suferă o paralizie de scurtă durată a părții stângi a corpului care va lăsa ceva sechele și după vindecare.

Scriitorul suedez Arthur Lundkvist îl propune Academiei Suedeze pentru includerea pe lista candidaților la Premiul Nobel.

• 1978 - Publică volumul de poezii Epica Magna, care primește în același an premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române
• 1979 - Lansează volumul de poezii Opere imperfecte.

Editura Narodna Kultura din Bulgaria îi publică volumul Bazorelief cu îndrăgostiți, traducător Ognean Stamboliev.

Se presupune că a fost nominalizat de Academia Suedeză la Premiul Nobel pentru Literatură, alături de Max Frisch, Jorge Borges, Leopold Sedar Senghorn. Laureatul va fi poetul grec Odysseas Elytis. De obicei sunt nominalizați într-un singur an, în etapa finală, trei sau patru scriitori, dar nu se cunoaște acest lucru decât după desecretizarea voturilor, care este dezvăluită după 50 de ani. Deci nu știm dacă Nichita Stănescu a fost nominalizat la premiul Nobel sau doar propus, cum sunt, de altfel, mulți scriitori.

• 1980 - Discul „Nichita Stănescu - o recitare”, realizat de Constantin Crișan în colaborare cu Augustin Frățilă, este pus în vânzare de Casa de discuri Electrecord. Vizitează Satu Mare, fiind acompaniat de scriitorii Gheorghe Pituț, Petre Got, Ion Iuga, Mihai Olos, George Vulturescu, Radu Ulmeanu, Alexandru Pintescu.
• 1981 - În august are prima criză hepatică. Aceste crize vor continua în toamnă și poetul se internează la spitalul Fundeni.
• 1982 - În februarie moare tatăl poetului. Volumul Noduri și semne, subintitulat Recviem pentru moartea tatălui este o selecție din tot ce a scris poetul de la ultima sa apariție editorială.
• În iulie se căsătorește cu ultima sa soție, Todorița Tărâță (Dora). Călătorește prin Macedonia și Iugoslavia, înainte să-și fractureze piciorul stâng în luna noiembrie în Vrancea, accident care-l va imobiliza în casă timp de șase luni.
• 1983 - La finele lunii ianuarie, Nichita Stănescu și Aurelian Titu Dumitrescu solicită directorului Editurii Albatros, Mircea Sântimbreanu, publicarea între coperte a lucrării Antimetafizica, Nichita Stănescu însoțit de Aurelian Titu Dumitrescu.
• 1983 - La 31 martie, la împlinirea a 50 de ani de viață, poetului i se organizează o sărbătorire națională.
• Continuă să-i apară traduceri ale poeziilor peste hotare, în special în Iugoslavia. În timpul unei călătorii în această țară va avea o criză foarte gravă, ce necesită intervenția medicilor.
• 1985 - Apare volumul inedit Antimetafizica, Nichita Stănescu însoțit de Aurelian Titu Dumitrescu, Editura Cartea Românească, 1985, (inițial Nichita Stănescu și Aurelian Titu Dumitrescu au publicat în întregime Antimetafizica în suplimentul literar al „Scânteii Tineretului”, în 1983).
• 1992 - Este editată Argotice — cântece la drumul mare, subintitulată „poezii”, ediție alcătuită, îngrijită și prefațată de Doina Ciurea, București, Editura Românul, 1992.
• 2001 - În Bulgaria, la Editura Zaharie Stoyanov,Sofia - colectia Ars Poetika apare O viziune a sentimentelor, traducere și prefață Ognean Stamboliev. Volum premiat de Uniunea traducătorilor din Bulgaria și Soros.
• 2012 - Reprezentat cu trei poeme (maximum) în Testament - Anthology of Modern Romanian Verse - Bilingual Edition (English/Romanian) - Testament - Antologie de Poezie Română Modernă - Ediție Bilingvă (Engleză/Română) - (antolog și traducător Daniel Ioniță, Editura Minerva 2012 - ISBN 978-973-21-0847-5)

+ Ordinea cuvintelor - 300 poeme - traducerea,prefata si tabel cronologic de Ognean Stamboliev, ed Avangardprint, Bulgaria, 2013

* 1934: George Richard Chamberlain (n. 31 martie 1934,^[1] Los Angeles) este un actor și cântăreț american. A început să fie atras de teatru la terminarea studiilor de artă, această preocupare a fost întreruptă de Războiul din Coreea. În anul 1956 este recrutat ca soldat, iar după doi ani se reîntoarce ca sergent în SUA. După întoarcere din război este preocupat cu pictura, și urmează un studiu ca actor și cântăreț. După o serie de roluri mai mici în câteva filme seriale, primește în anul 1961 rolul Dr. Kildare. În același timp are o carieră scurtă ca și cântăreț cu hiturile mai cunoscute Theme From Dr. Kildare (Three Stars Will Shine Tonight) (1962, USA -loc. 10) și All I Have To Do Is Dream (1963, USA -loc. 14), ca și șlagărul formației Carpenters (They Long To Be) Close To You. La vârsta de 33 de ani studiază ca actor în Marea Britanie, unde va juca roluri de teatru ca Hamlet. Sub regia lui Ken Russell va juca în filmul Ceaicovski (Nebunie și Geniu), iar sub regia lui Richard Lester, va juca în 1973, în - Cei trei mușchetari. La reîntoarcere în SUA va juca teatru în Broadway. În anul 1974 va juca în filmele - Infernul în flăcări și Contele de Monte Cristo, ca în anul 1980 să aibă rolul principal în filmul Shogunși în 1983 rolul episcopului în The Thorn Birds (Pasărea spin), pentru acest rol va primi Premiul Globul de Aur.

·         1934 - S-a născut Shirley Jones, actriţă şi cântăreaţă americană.

·         1934 - S-a născut John D. Loudermilk, compozitor şi cântăreţ american.

·         1934: Carlo Rubbia, fizician italian, laureat al Premiului Nobel

·         1935 - S-a născut actorul american Richard Chamberlain.

·         1935: Gábor Adriányi, scriitor și istoric maghiar

·         1937 - S-a născut Herb Alpert, trompetist, compozitor, cântăreţ, producător şi propietar de casă de discuri american.

·         1937 - S-a născut Mouth (Willem Duyn), cântăreţ olandez (Speedway, Mouth & McNeal).

·         1938: Gheorghe Mocanu, pictor român (d. 1993)

* 1939: Karl-Heinz Schnellinger (n. 31 martie 1939 în Düren) este un fost jucător de fotbal german
* 1940: George Paul Avram (n. 31 martie 1940) este un actor român de teatru și film. Rolul său cel mai cunoscut este cel al marinarului Haralamb din filmul serial Toate pânzele sus.

George Paul Avram a revenit în România în 2005 și a fost repus în toate drepturile care i se cuvin ca cetățean român. Datorită talentului său indiscutabil, actorul a fost distribuit de regizorul Nae Cosmescu în serialul "Cuscrele", produs de Național TV.

George Paul Avram a fugit în Germania în 1987 din cauza represaliilor la care a fost supus de un important director din Ministerul Culturii. Marele actor are la activ peste 50 de roluri în cele mai importante piese montate la Teatrul Național din București precum și apariții-cheie în producții cinematografice cum ar fi "Actorul și sălbaticii", "Mitică Popescu" sau serialul de televiziune "Toate pânzele sus".

Filmografie:

• Ștefan cel Mare - Vaslui 1475 (1975)
• Actorul și sălbaticii (1975)
• Toate pînzele sus (serial TV, 1977) - ep. 1-12
• Aurel Vlaicu (1977)
• Nea Mărin miliardar (1979)
• Orgolii (1982)
• Colierul de turcoaze (1986)
• François Villon - Poetul vagabond (1987)

·         1943: Christopher Walken, actor american

·         1944 - S-a născut Rod Allen, chitarist britanic (Fortunes).

·         1944 - S-a născut Mick Ralphs, chitarist, pianist şi compozitor britanic (Mott The Hoople, Bad Company).

·         1946 - S-a născut Allan Nichol, chitarist american (Turtles).

·         1947 - S-a născut Al Goodman, vocalist şi compozitor american (Moments).

·         1948 - S-a născut Thijs Van Leer, clăpar, flautist şi compozitor olandez (Focus).

·         1948 - S-a născut Adrian Enescu, compozitor şi instrumentist.

* 1948: Albert Arnold Gore, Jr., sau Al Gore (n. 31 martie 1948,^[1][2][3][4]Washington, SUA) este un politician, om de afaceri și activist american, care a fost al 45-lea vicepreședinte al Statelor Unite ale Americii, între anii 1993 și 2001 (sub Bill Clinton). De asemenea, a fost deputat între 1977 și 1985 și senator între 1985 și 1993, reprezentând statul Tennessee.

Gore a fost candidatul Partidului Democrat pentru președinție la alegerile din anul 2000. Deși a câștigat majoritatea voturilor populare, a pierdut în colegiul electoral cu cinci voturi (271-266) în fața lui George W. Bush.

Actualmente, Al Gore este președintele canalului de televiziune Current TV, unul dintre directorii companiei Apple Computer și activist împotriva încălzirii globale.

A obținut în anul 2007 Premiul Nobel pentru Pace.

Al Gore este creștin, de confesiune baptistă.

·         1949: S-a născut la Bucuresti,  actrița română de teatru și film,Tamara Crețulescu.  A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică în 1971, fiind șefă de promoție, cu diplomă de merit. După facultate a fost repartizată la Teatrul National din Bucuresti, unde a făcut mai multe roluri memorabile. În 1977 a primit Premiul de creație T.N.B. pentru rolul Elise din piesa „Acord” de Paul Everac. A interpretat roluri memorabile in filmele Ciprian Porumbescu (1973) – Berta Gorgon, fiica pastorului, Logodnicii din America (2007), Din prea multă dragoste (românesc, 1986),
Ora zero (românesc, 1979). A fost profesor asociat la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică după Revoluție. A jucat în primul serial de televiziune produs de HBO în România, În derivă, cu o durată totală de aproximativ 4 ore, alături de actorul Marcel Iures și alți tineri actori îndrăgiți.

·         1950 - S-a născut Richard Hughes, baterist american (Winter Brothers).
* 1950: Smaranda Enache (n. 31 martie 1950, Târgu Mureș) este o activistă română pentru drepturile omului, fondatoare și co-președinte executiv al Ligii Pro Europa, membru în Grupul pentru Dialog Social, între 2008-2010 vicepreședinte al PNL.
* 1953: Iancu Caracota (n. 31 martie 1953) este un senator român, ales în 2016. Iancu Caracota este membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Lituania, Republica Azerbaidjan și Republica Franceză-Senat.
* 1956: Kevin Cogan (n. 31 martie 1956) este un fost pilot de curse auto american care a evoluat în Campionatul Mondial de Formula 1 între anii 1980 și 1981.

·         1958 - S-a născut Pat McGlynn, chitarist britanic (Bay City Rollers).

·         1958 - S-a născut ziaristul Bogdan Ficeac.

·         1959 - S-a născut Angus Young, chitarist şi compozitor australian (AC/DC).

·         1959: Cristina Felea, traducătoare româncă

* 1959: Valeriu Matei (n. 31 martie 1959, Cazangic, raionul Leova) este un poet, istoric, scriitor și om politic din Republica Moldova, deputat în Parlamentul Republicii Moldova între 1990 și 2001, membru al Academiei de Științe a Moldovei, membru de onoare al Academiei Române din 2011.^[1] A candidat la alegerile prezidențiale din Republica Moldova (1996).

·         1961 - S-a născut Adrian Pleşca "Artanu", vocalist român (Timpuri Noi, Partizan).

* 1964: Georgică Dumitru (n. 31 martie 1964) este un deputat român, ales în 2012 din partea Partidului Alianța Liberalilor și Democraților.
* 1964: Leonardo Náuhmitl López Lján (n. 31 martie 1964, Ciudad de México, Mexic) este un arheolog mexican proeminent. Din 1991, el a condus săpături la Templo Mayor, rămășițele unei mari piramide aztece în centrul Mexico City.
* 1965: Johannes Kabatek (n. 31 martie 1965, Stuttgart, Germania) este un profesor de lingvistică romanică la Catedra de limbi romanice a Universității din Zürich, Elveția, pe care o conduce. Este membru corespondent al Academiei Galiciene din 2002^[1] și al Academiei Regale Spaniole. În prezent este unul dintre cei mai mari promotori ai lingvisticii coșeriene, director al Arhivelor Eugeniu Coșeriu^[2]. Este, de asemenea, redactorul-șef al revistei Energeia^[3] și al revistei Revista Internacional de Lingüística Iberoamericana (RILI)^[4]. In 2016 a obținut primul doctorat honoris causa la Universitatea "Stefan cel Mare", Suceava.
* 1968: César Sampaio (n. 31 martie 1968) este un fost fotbalist brazilian.
* 1970: Damian Drăghici (n. 31 martie, 1970, București) este un muzician român de etnie romă^[2] și politician.

Născut într-o familie muzicală, a început să învețe să cânte la nai la vârsta de 10 ani, după ce cântase la diferite instrumente de la vârsta de 3 ani. La 15 ani cânta și înregistra deja cu Orchestra de muzică populară Radio din București.

A fugit din România la vârsta de 18 ani prin Iugoslavia, ajungând ulterior în Grecia. După ce a cântat o vreme pe străzi și cluburi, a fost descoperit de subsidiara olandeză a firmei Sony Music, care i-a oferit șansa să înregistreze. După o audiție ce a avut loc la Atena, i-a fost oferită o bursă integrală la colegiul de muzică Berklee din Boston. La Berklee nefiind însă niciun profesor de nai cu care să poată studia, a studiat cu profesorul de saxofon George Garzone.

Locuiește la Los Angeles, are 18 albume înregistrate, și a participat ca invitat pe un album care a câștigat un premiu Grammy, anume albumul Silver Solstice al formației Paul Winter Consort în 2006.^[3][4]

Damian Drăghici este senator în Parlament, ales în circumscripția electorală nr.4 BACĂU, colegiul uninominal nr.4. ales prin Uniunea Națională pentru Progresul României (UNPR) în legislatura 2012 - 2016

·         1971 - S-a născut actorul britanic Ewan McGregor.
* 1972: Alejandro Fernando Amenábar Cantos, cunoscut ca Alejandro Amenábar (născut 31 martie 1972), este un scenarist chiliano-spaniol, compozitor și regizor. A câștigat 9 Premii Goya și un Premiu Oscar. El a scris scenariile pentru toate cele cinci filmele ale sale și a creat aproape toate coloanele sonore.
S-a născut la Santiago, Chile, tatăl său, Hugo Ricardo Amenábar, fiind chilian, iar mama sa, Josefina Cantos, spaniolă. Are dublă cetățenie, chiliano-spaniolă. Înainte de a deveni regizor, Alejandro a lucrat într-un depozit și ca grădinar, până când a avut destui bani pentru a-și cumpăra un aparat de filmat. El nu a vrut să înceapă studiile universitare cinematografice înainte de a fi atins înainte vreodată un aparat de filmat.

·         1973: Cătălin Țăranu, jucător de go român

* 1974: Mimi Brănescu (născut la 31 martie 1974 la Lehliu, județul Călărași) este un dramaturg și un actor de film, scenă și voce român.
Filmografie:
Roluri:

• Un cartuș de Kent și un pachet de cafea (2004)
• Moartea domnului Lăzărescu (2005)
• Lombarzilor 8 (2006)
• Alexandra (2007)
• Boogie (2007)
• Medalia de onoare (2009)
• Tatăl fantomă (2009)
• Întâlniri încrucișate (2009)
• Casanova - identitate feminină (2010)
• Marți, după Crăciun (2010)
• Periferic (2010)
• Portretul luptătorului la tinerețe (2010) – Cpt. Aran Varlam
• Pozitia Copilului (2013)
• Sieranevada (2016)

Scenarii:

• 2006 - Lombarzilor 8 (serial TV)^[1][2][3]
• 2009 - Fetele marinarului (serial TV)^[4]
• 2012 - Las Fierbinți (serial TV)^[2]

Și-a început și cariera de tânăr dramaturg cu piesa Bigudiuri, care a avut premiera în anul 2004 la Teatrul Nottara din București.

A mai scris și alte piese care s-au jucat la Teatrul Act din București, dintre care "Flori, fete filme sau băieți" (Teatrul Act, București), "Dumnezeul de a doua zi" (Teatrul de Comedie, București), "Dacă ăla e cu aia, ai'a lui cu cine-o fi?" (Teatrul Tineretului din Piatra Neamț).

* 1979: Cristian Nemescu (n. 31 martie 1979, București – d. 24 august 2006, București) a fost un regizor și scenarist român din „noul val” cinematografic.

Cristian Nemescu s-a născut la data de 31 martie 1979 în orașul București. A fost fiul compozitorului Octavian Nemescu.

A absolvit Academia de Artă Teatrală și Cinematografică Caragiale din București în 2003. Filmul său de absolvire a fost un scurtmetraj intitulat Poveste la scara C, care a primit premiul la NYU International Student Film Festival și la Premiers Plansîn Angers, Franța. The European Academy Awards l-a nominalizat drept „cel mai bun scurtmetraj” al acelui an.

Filmul de mediu-metraj regizat de Nemescu, Marilena de la P7, a intrat în competiția de la Cannes în mai 2006. Scenariul filmului a fost scris de Tudor Voican.

În ultimul său film, California Dreamin' (nesfârșit), joacă și actorul american Armand Assante. Filmările au fost încheiate în luna iulie 2006. În mai 2007, filmul a primit prestigiosul premiu Un certain regard, la cea de-a 60-a ediție a Festivalului de la Cannes.

Nemescu a câștigat peste 20 de premii, printre care Marele Premiu la NYU International Student Film Festival din New York, Premiul Special al Juriului la Bruxelles Short Film Festival din Belgia, Public's Choice la Milano Film Festival din Italia, Premiul Publicului la Internationale Grenzland Filmtage Festival din Germania.

Cristian Nemescu a murit într-un accident de mașină alături de inginerul său de sunet, Andrei Toncu. Nemescu și Toncu erau într-un taxi, care a fost lovit pe podul Eroilor din București, de un SUV de tipul en Porsche Cayenne. Mașina, mult mai masivă decât taxiul, fusese condusă de un cetățean britanic, care a trecut pe culoarea roșie cu viteză obișnuită pe autostrăzi. Expertiza tehnică a demonstrat că mașina Porsche atinsese o viteză de 113 km/h, în timp ce taxiul circula doar cu 42 km/h.

Filmografie:

Regizor:

• Kitchitoarele (2000)
• La bloc oamenii mor după muzică (2000)
• Mecano (2001)
• Mihai și Cristina (2001)
• Poveste la scara "C" (2003)
• Marilena de la P7 (2006)
• California Dreamin' (nesfârșit) (2007)

Scenarist:

• Kitchitoarele (2000)
• Mihai și Cristina (2001)
• Poveste la scara "C" (2003)
• Marilena de la P7 (2006)
• California Dreamin' (nesfârșit) (2007)

* 1981: Vlad Batrîncea (n. 31 martie 1981) este un politician și jurist din Republica Moldova, care din decembrie 2014 este deputat în Parlamentul Republicii Moldova. 

·         1982: Bogdan Popoiag, compozitor roman

* 1983: Ashleigh Adele Ball (n. 31 martie 1983, Vancouver, Canada^[1]) este un actor de film, televiziune și voce canadian.
* 1989: Anatolii Herei (ucraineană Анатолий Герей; n. 31 martie 1989, Ujhorod) este un scrimer ucrainean, laureat cu aur pe echipe la Campionatul Mondial de Scrimă din 2015.
* 1990: Ionuț Cătălin Popescu (n. 31 martie 1990, Craiova, județul Dolj, România) este un fotbalist român liber de contract.
* 1995: Anna Márton (n. 31 martie 1995) este o scrimeră maghiară specializată pe sabie, laureată cu bronz la Campionatul Mondial din 2015, vicecampioană europeană în 2016.
* 1998: Dorottya Faluvégi (n. 31 martie 1998, în Budapesta)^[3] este o handbalistămaghiară care joacă pentru clubul FTC-Rail Cargo Hungaria și echipa națională a Ungariei. Faluvégi evoluează pe postul de extremă dreapta.

Decese

·         1547: Francisc I al Franței (franceză François I) (12 septembrie 1494 - 31 martie 1547) a fost rege al Franței între anii 1515 și 1547, fiind fiul lui Charles d'Angoulême și al Louisei de Savoia. Întâi, conte de Angoulême și duce de Valois, el i-a succedat la tron vărului său Ludovic XII, prin căsătoria cu fiica acestuia, Claude a Franței.
Francis I s-a născut la Cognac, Charente. Tatăl său, Charles d'Angoulême, a fost vărul regelui Ludovic al XII-lea. În 1498, Francisc, în vârstă de patru ani, deja Conte de Angoulême, a fost numit Duce de Valois. El era moștenitorul prezumptiv al lui Ludovic al XII-lea, care nu a avut moștenitori masculini de la nici una dintre cele trei soții ale sale. Tânărul Francis a fost logodit din anul 1506 și apoi căsătorit la 18 mai1514 cu Claude a Franței, fiica lui Ludovic al XII-lea și a Annei de Bretania. Pentru că Legea Salică afirma că femeile nu pot moșteni tronul Franței, la moartea regelui Ludovic al XII-lea, pe tron a urcat Francis I, care era cel mai mare descendent pe linie masculină a Dinastiei Capețienilor.

Când Francisc a devenit rege în 1515, Renașterea își făcuse apariția în Franța iar Francisc a fost un important promotor al artelor. A sprijinit mulți artiști ai timpului său și i-a încurajat să vină în Franța. Unii au lucrat pentru el, inclusiv Andrea del Sarto și Leonardo da Vinci, pe care Francis l-a convins să părăsească Italia în ultima parte a vieții sale. Leonardo a pictat puțin în Franța, însă a adus cu el multe dintre lucrările sale mari, cum ar fi Mona Lisa, și acestea au rămas în Franța, la moartea sa.

Alți mari artiști pe care Francisc i-a angajat include pe Benvenuto Cellini, Giulio Romano și Francesco Primaticcio, toți angajați de Francis în amenajarea diferitelor palate ale regelui. Francis a angajat un număr de agenți în Italia care au depus eforturi pentru a procura lucrări ale maeștrilor italieni, cum ar fi Michelangelo, Tițian și Rafael și să le aducă în Franța.

Nu numai că Francisc a sprijinit o serie de mari scriitori, el a fost, de asemenea, poet, chiar dacă nu unul de mare calitate. Francisc a îmbunătățit biblioteca regală; el a numit pe marele umanist francez Guillaume Budé ca bibliotecar șef și a început să extindă colecția de cărți. Agenții angajați de Francisc și trimiși în Italia au căutat cărți rare și manuscrise și le-au trimis în Franța. În timpul domniei sale mărimea bibliotecii a crescut considerabil. Francisc a stabilit un precedent important prin deschiderea bibliotecii sale cercetătorilor din întreaga lume cu scopul de a facilita difuzarea de cunoștințe. În 1537, Francisc a semnat "Ordonnance de Montpellier", decretând ca biblioteca sa să primească un exemplar din fiecare carte ce urmează să fie vândută în Franța.

Francisc a încercat și nu a reușit să devină Împărat romano-german și a urmărit o serie de războaie în Italia. A reușit să-i înfrângă pe elvețieni la Marignano în 1515 ceea ce i-a permis să captureze orașul-stat Milano. Mare parte din activitatea militară din timpul domniei lui Francisc a fost concentrată spre inamicul său, Carol al V-lea, Împărat Roman. În plus față de Sfântul Imperiu Roman, Carol conducea Spania, Austriași un număr de posesiuni mici vecine Franței și deci era o amenințare pentru împărăția lui Francisc.
Regele Franței a încercat să aranjeze o alianță cu Henric al VIII-lea al Angliei. Negocierile au avut loc pe celebrul câmp de la Cloth of Gold în 1520, dar în cele din urmă au eșuat. Cea mai devastatoare înfrângere a avut loc la bătălia de la Pavia (1525), unde Francisc a fost capturat de Carol. A fost ținut captiv la Madrid și forțat să facă concesii majore lui Carol, înainte de a fi eliberat. La întoarcerea sa în Franța, Francis a susținut că acordul său cu Carol e nul.

La 18 mai 1514, Francisc s-a căsătorit cu Claude a Franței. Cuplul a avut șapte copii:

Nume	Dată naștere	Dată deces	Note
Louise, Prințesă a Franței	19 august1515	21 septembrie1517	A murit tânără. Fără urmași.
Charlotte de Valois	23 octombrie1516	8 septembrie1524	A murit tânără. Fără urmași.
Francis, Delfin al Franței	28 februarie1518	10 august1536	A murit tânăr. Fără urmași.
Henric al II-lea, rege al Franței	31 martie1519	10 iulie 1559	Căsătorit cu Caterina de Medici în 1533. A avut urmași.
Madeleine de Valois	10 august1520	2 iulie 1537	Căsătorită cu Iacob al V-lea al Scoției în 1537. N-a avut urmași.
Charles de Valois, Duce de Orléans	22 ianuarie1522	9 septembrie1545	A murit tânăr. Fără urmași.
Margareta a Franței, Ducesă de Berry	5 iunie 1523	14 septembrie1574	Căsătorită cu Emmanuel Philibert, Duce de Savoia în 1559. A avut urmași.

La 7 august 1530, Francisc I s-a căsătorit cu cea de-a doua soție a sa, Eleonora de Austria. Cuplul nu a avut copii. În timpul domniei sale, Francisc a avut două amante oficiale la curte. Prima a fost Françoise de Foix, Contesă de Châteaubriand. În 1526, ea a fost înlocuită de blonda Anne de Pisseleu d'Heilly, Ducesă de Étampes care a avut mai multă influență politică decât predecesoarea ei. O altă amantă deși nu poate fi confirmat ar fi fost Mary Boleyn, amanta regelui Henric al VIII-lea al Angliei și sora viitoarei soții a lui Henric, Anne Boleyn.

* 1621: Filip al III-lea al Spaniei (spaniolă: Felipe III de España; 14 aprilie 1578– 31 martie 1621) a fost rege al Spaniei (ca Filip al III-lea în Castilia și Filip al II-lea în Aragon) și rege al Portugaliei (portugheză Filipe II) din anul 1598 până la moartea sa.

Membru al Casei de Habsburg, Filip al III-lea s-a născut la Madrid ca fiu al regelui Filip al II-lea al Spaniei și a celei de-a patra soții, Anna de Austria, fiica împăratului romano-german Maximilian al II-lea și a împărătesei Maria a Spaniei. Mai târziu, Filip al III-lea s-a căsătorit cu Margaret de Austria, sora împăratului romano-german Ferdinand al II-lea. Deși a fost cunoscut în Spania ca Filip ce Pios,^[1] reputația politicii lui Filip în străinătate a fost în mare parte negativă - un "om mediocru și nesemnificativ", un "monarh mizerabil", pentru a cita istoricii C.V. Wedgwood, R. Stradling și J. Elliot.^[2]

Dependența lui Filip de ministrul lui corupt, Ducele de Lerma, a atras multe critici la acel moment și după. Pentru mulți, declinul Spaniei poate fi datat de dificultățile economice din primii ani ai domniei sale. Cu toate acestea, în calitate de conducător al Imperiului Spaniol și ca rege care a realizat o pace temporară cu olandezii (1609-1621) și a adus Spania în Războiul de Treizeci de Ani (1618-1648) printr-o campanie (inițial) de succes, domnia lui Filip rămâne o perioadă critică în istoria Spaniei.

Portretul Prințului Filip

După ce frate mai mare al lui Filip al III-lea, Don Carlos a murit nebun, Filip al II-lea a ajuns la concluzia că una dintre cauzele condiției lui Carlos a fost influența facțiunii rivale de la curtea spaniolă.^[3] El a crezut că educația lui Carlos și creșterea lui au fost afectate profund de acest lucru, rezultând nebunia și nesupunerea lui, și, în consecință, a stabilit să acorde o atenție mult mai mare fiilor săi.^[3]Filip al II-lea l-a numit pe Juan de Zúñiga, atunci preceptorul Prințului Diego, să continue acest rol pentru Filip și l-a ales pe García de Loaysa ca tutore.^[3] Ei s-au alăturat lui Cristóbal de Moura, un susținător apropiat al regelui Filip al II-lea. Regele a crezut că acestă combinație va oferi o educație coerentă, stabilă pentru Prințul Filip și va evita aceeași soartă ca a lui Carlos.^[4]

Educația lui Filip a fost să urmeze modelul pentru prinții regali stabilit de către părintele Juan de Mariana, concentrându-se pe impunerea de restricții și încurajarea de a forma personalitatea individului de la o vârstă fragedă, cu scopul de a oferi un rege care nu era nici tiranic, nici excesiv sub influența curtenilor săi.^[4]

Prințul Filip pare să fi fost, în general, plăcut de contemporanii săi; "dinamic, blajin și serios," pios, având un "corp plin de viață și o dispoziție pașnică", deși cu o constituție destul de slabă.^[5] Comparația cu Carlos cel neascultător era pozitivă pentru Filip, deși unii au comentat că prințul Filip părea mai puțin inteligent și competent politic decât fratele său.^[5] Într-adevăr, deși Filip a primit lecții de latină, franceză, portugheză și astronomie și părea un lingvist competent,^[4] istoricii recenți au suspectat că o mare parte din accentul tutorilor săi privind respectul, pioșenia și talentul lingvistic al lui Filip era pentru a evita să spună că de fapt nu era deosebit de inteligent și nu era dotat academic.^[6]

Filip l-a întâlnit pe marchizul de Denia - viitorul Duce de Lerma - pe atunci un curtean adolescent al regelui.^[6] Lerma și Filip au devenit prieteni apropiați însă Lerma a fost considerat de rege și tutorii lui Filip nepotrivit pentru Prinț. Lerma a fost trimis la Valencia ca vicerege în 1595 cu scopul de a-l scoate pe Filip de sub influența acestuia,^[6] însă după ce Lerma s-a plâns de o sănătate precară i s-a permis să se întoarcă după doi ani. Regele Filip al II-lea, bolnav, a devenit preocupat de viitorul prințului și a încercat să-l facă pe Moura ca viitor sfătuitor de încredere numindu-l arhiepiscop.^[7] Anul următor, Filip al II-lea a murit după o boală dureroasă, lăsând imperiul în mâinile fiului său, regele Filip al III-lea.

Filip s-a căsătorit cu verișoara sa, Margaret de Austria, în 1599, la un an după ce a devenit rege. Margaret, sora viitorului împărat Ferdinand al II-lea, va deveni una dintre cele trei femei de la curtea lui Filip care vor avea o influență considerabilă asupra regelui.^[15] Margaret a fost considerată de către contemporani a fi extrem de pioasă - în unele cazuri, excesiv de pioasă, și prea influențată de Biserică^[16] – "abilă și foarte pricepută" în relațiile sale politice,^[17] deși "melancolică" și nefericită din cauza influenței ducelui de Lerma asupra curții soțului ei.^[16] Margaret a continuat să lupte cu Lerma pentru influență până la decesul ei în 1611. Filip a avut o "relație afectuoasă și strânsă" cu Margaret,^[18] și i-a acordat o atenție suplimentară după ce ea a născut un fiu în 1605.

·         1685: Moare în captivitate la Lvov, domnitorul Moldovei Gheorghe Duca, după ce fusese capturat pe cand se întorcea cu oastea de la batalia sub zidurile Vienei. Gheorghe Duca era un grec originar din Rumelia, venit în Moldova de mic, împreună cu părinţii săi. În timpul domniei lui Vasile Lupu îl întîlnim printre slujitorii de la curtea domnească. O căsătorie reuşită cu o fată din familia Buhuş, îi asigură ulterior dregătoria de mare vistiernic în timpul domniei lui Dabija Vodă. După moartea acestuia, Dabijoaia reuşeşte prin vechile sale cunoştinţe greceşti din Constantinopol, să obţină firmanul domniei Moldovei pentru Gheorghe Duca, ginerele ei. Turcii l-au  numit, în 1681, hatman al Ucrainei, avînd curțile peste Nistru, la Nemirov, pe Bug, și la Țigănauca, în fața Sorocii. Începînd cu această perioadă Gheorghe Duca se intitulează “domn al Ţării Moldovei şi al Ţării Ucrainei”. Stăpînirea lui Gheorghe Duca în această regiune a durat pînă la sfîrşitul anului 1683, perioada în care aici s-au strămutat multe familii de moldoveni care au întemeiat sate si au reconstruit oraşele distruse în timpul ostilităților ruso-turce. Înfrîngerea turcilor la  Viena din vara anului 1683, a avut urmări directe atît asupra stăpînirii lui Gheorghe Duca a  teritoriilor dintre Nistru şi Nipru cît şi asupra sorţii domnului. Reprezentantul acestuia pe pămînturile de la răsărit de Nistru, Ene Drăghinici, a fost alungat de cazacii conduşi de hatmanul Kuniţki, care l-au  întronat  pe scaunul Moldovei pe Stefan Petriceicu. Gheorghe Duca, care participase alături de turci la asediul Vienei este capturat de polonez si  dus în Polonia (la Lvov), unde moare la 31 martie 1684. A ctitorit biserica Cetățuia, în a cărei plan se regăsește structura și elevația bisericii Trei Ierarhi din Iași.

* 1703: Johann Christoph Bach (n. 6 decembrie 1642, Arnstadt, Germania – d. 31 martie 1703, Eisenach, Saxa-Eisenach) a fost fratele mai mare al compozitorului Johann Sebastian Bach.

·         1727: Isaac Newton (n. 4 ianuarie 1643 / S.V. 25 decembrie 1642, Woolsthorpe-by-Colsterworth, Lincolnshire, Anglia – d. 31 martie 1727 / S.V. 20 martie 1727, Kensington, Middlesex, Anglia) a fost un renumit om de știință englez, alchimist, teolog, mistic, matematician, fizician și astronom, președinte al Royal Society. Isaac Newton este savantul aflat la originea teoriilor științifice care vor revoluționa știința, în domeniul opticii, matematicii și în special al mecanicii. În 1687 a publicat lucrarea Philosophiae Naturalis Principia Mathematica, în care a descris Legea atracției universale și, prin studierea legilor mișcării corpurilor, a creat bazele mecanicii clasice. A contribuit, împreună cu Gottfried Wilhelm von Leibniz, la fondarea și dezvoltarea calculului diferențial și a celui integral. Newton a fost primul care a demonstrat că legile naturii guvernează atât mișcarea globului terestru, cât și a altor corpuri cerești, intuind că orbitele pot fi nu numai eliptice, dar și hiperbolice sau parabolice. Tot el a arătat că lumina albă este o lumină compusă din radiații monocromatice.

Newton a fost un fizician, înainte de toate. Laboratorul său uriaș a fost domeniul astronomiei, iar instrumentele sale geniale au fost metodele matematice, unele dintre ele inventate de el însuși. Newton nu s-a lăsat antrenat de latura pur astronomică și matematică a activității sale, ci a rămas de preferință fizician. În aceasta constă neobișnuita tenacitate și economia gândirii sale. Până la Newton și după el, până în prezent, omenirea nu a cunoscut o manifestare a geniului științific de o forță și o durată mai mare. Spencer comunica următoarele cuvinte ale lui Newton, rostite cu puțin timp înaintea morții sale: „Nu știu cum arăt eu în fața lumii, dar mie mi se pare că sunt un băiat care se joacă pe malul mării și se distrează căutând din timp în timp pietricele mai colorate decât de obicei, sau o scoică roșie, în timp ce marele ocean al adevărului se întinde necunoscut în fața mea”.

* 1751: Frederick, Prinț de Wales (Frederick Louis; 1 februarie 1707 – 31 martie 1751) a fost membru al Casei de Hanovra, primul copil al regelui George al II-lea al Marii Britanii, tatăl regelui George al III-lea al Marii Britanii și străbunicul reginei Victoria a Regatului Unit.

În conformitate cu Actul de Reglementare adoptat de Parlamentul englez în 1701, Frederick era primul candidat la succesiunea la tronul britanic. S-a mutat în Marea Britanie ca urmare a încoronării tatălui său ca rege al țării și a fost numit Prinț de Wales. Din păcate n-a supraviețuit tatălui său, George al II-lea, iar după moartea acestuia, la 25 octombrie 1760, tronul a trecut fiului cel mare al Prințului Frederick, George, care a domnit ca regele George al III din 1760 până în 1820.

·         1837: John Constable (n. 11 iunie 1776, East Bergholt/Suffolk - d. 31 martie1837, London-Hampstead) a fost un remarcabil pictor peisagist englez de factură romantică. Opera sa se caracterizează printr-o permanentă tensiune între observarea minuțioasă a naturii și neglijarea desenului în favoarea culorii. Cunoscut și apreciat în Franța prin expunerile la Salonul din Paris, a exercitat o influență evidentă asupra pictorilor peisagiști francezi, în special asupra artiștilor grupați în Școala de la Barbizon și - mai târziu - asupra impresioniștilor.
Galerie:

• 

  Valea Stour din Dedham(Stour Vale at Dedham), 1814-1815 - Museum of Fine Arts, Boston
 
• 

  Maria Bicknell, 1816 - Tate Gallery, Londra
 
• 

  Moara din Flatford(Flatford Mill), 1817 - Tate Gallery, Londra
 
• 

  Stăvilar şi moară în Dedham (Dedham Lock and Mill), 1820 - Victoria and Albert Museum, Londra
• 

  Car de transportat fânul(The Haywain), 1821 - National Gallery, Londra
 
• 

  Lanul de grâu, 1826 (Cornfeld) - National Gallery, Londra
 
• 

  Munte la Old Sarum, acuarelă 1834 - Victoria and Albert Museum, Londra

·         1855: .Charlotte Brontë (pronunție ˈbrɒnti, n. 21 aprilie 1816 – d. 31 martie1855) a fost o romancieră și poetă engleză, sora mai mare a celorlalte două scriitoare: Emily Brontë și Anne Brontë. Charlotte Brontë, care obișnuia să folosească pseudonimul de Currer Bell, este cunoscută pentru cartea ei Jane Eyre, unul dintre cele mai celebre romane din literatura engleză și cea universală.

S-a născut la Thornton și și-a petrecut copilăria și tinerețea la Haworth, bucurându-se de educația sporadică, lectura independentă și libertatea de acțiune ce li se oferea tuturor copiilor din familia ei. Un an petrecut la o școală ieftină pentru fiice de preot, la Cowan's Bridge, unde mâncarea proastă și disciplina exagerat de severă au ruinat sănătatea surorilor ei mai mari Maria și Elizabeth, moarte la 10 și respectiv 11 ani, i-a oferit lui Bronte materialul pentru zugrăvirea școlii din Lowood în romanul „Jane Eyre”.

În 1831 Brontë a fost trimisă la școala din Roe Head, Dewsbury. Corespondența cu prietenele cunoscute aici, care a durat până la moartea sa, constituie sursa pentru cele mai multe informații biografice despre ea. După trei ani petrecuți acasă ca instructoare a surorilor ei, a revenit la școala de la Roe Head ca guvernantă pentru alți trei ani. În tot acest răstimp, Charlotte nu încetase să scrie. Eforturile ei literare au fost însă descurajate de Robert Southey căruia îi trimisese un manuscris. În vederea deschiderii unei școli pentru fete, Brontë a plecat împreună cu sora sa Emily la Bruxelles ca să învețe limbi moderne, petrecând un an ca elevă, iar un al doilea ca profesoară la pensionul Heger. După eșuarea proiectului și după decăderea definitivă a fratelui lor Branwell, surorile Brontë s-au concentrat din nou asupra activității literare, editându-și pe cont propriu poeziile și oferindu-și romanele la diferite edituri. În 1847 lui Charlotte i-a fost refuzat romanul „The Professor”, dar editorii s-au declarat dispuși să-i accepte un alt roman, „Jane Eyre”(1847), care era dedicat lui Thackeray și care a cunoscut un mare succes.

Coperta primei ediţii a romanului Jane Eyre

În anul triumfului literar al lui Charlotte, Branwell a murit, iar la înmormântare Emily a răcit și ulterior s-a îmbolnăvit de tuberculoză. La sfârșitul anului a murit și Emily. În primăvara anului 1849, Anne Brontë s-a stins și ea din viață, lăsând-o pe Charlotte singură. Aceasta a mai scris două romane, „Shirley” și „Villette”, iar în 1855 s-a căsătorit cu vicarul tatălui său. A mai trăit încă un an și a murit de tuberculoză, în timp ce era însărcinată.

·         1880: Henryk Wieniawski (n. 10 iulie 1835, Lublin, Polonia Congresului – d. 31 martie 1880, Moscova, Imperiul Rus) a fost un compozitor și violonist polonez.

Wieniawski nu a fost apreciat doar ca violonist ce dispunea de o tehnică fenomenală, ci și ca mare interpret, fiind deseori descris ca „poet al viorii”. A fost ultimul violonist virtuoz care a intrat în istoria muzicii și în calitate de compozitor. Lucrările sale sunt scrise atât în caracter tehnic, cât și liric. A început să compună de la o vârstă fragedă, fiind un „copil minune”.

Mulțumită lui Wieniawski, poloneza a pătruns în repertoriul european pentru vioară. Dintre polonezele pe care le-a compus, două au un loc constant în repertoriile universale: „Poloneza în Re major op.4” și „Poloneza în La major op.21.” Wieniawski a prelucrat de asemenea mazurci, dintre care două au devenit populare. Au fost publicate în op. 19 sub denumirea de „mazurci caracteristice”: „Oberte spontane” și „Dudziarz” (ro. Cimpoierul), în care sunt redate fidel cuvintele caracteristice cimpoiului. Multe miniaturi, compuse în special la începutul anilor cincizeci, au fost însă doar lucrări tipice, cu un caracter sentimental sau spectaculos, deseori folosind ritmuri de dans popular.

De cea mai mare popularitate a beneficiat „Concertul de vioară în re minor op. 22”. Exceptând concertele lui Paganini, acesta este cel mai des înregistrat și interpretat concert de vioara compus de un violonist virtuoz până în prezent. A găsit inspirația pentru a compune „Concertul în re minor” în iarna anului 1855, însă a pus-o în practică abia după 7 ani. „Concertul de vioară în fa diez minor”, pe care l-a compus la vârsta de 18 de ani, este mai puțin popular. Concertul în fa diez minor stârnea entuziasmul ascultătorului pe moment, pe când Concertul în re minor necesita un timp mai îndelungat pentru a fi recunoscut.

Printre lucrările de o virtuozitate tipică, cele mai des interpretate în prezent sunt „Scherzo-Tarantela” precum și variațiunile și fanteziile pe teme străine, universal cunoscute. Din această serie de compoziții, de cea mai mare popularitate a beneficiat „[Fantezia Faust]”, compusă cu șase ani după premiera operei „[Charles Gounoda]”. Mulți violoniști s-au inspirat din melodiile operei Faust(cum ar fi Vieuxtemps, Alard, Saraste), însă acestea se găsesc în primul rând în lucrările lui Wieniawski. Lirismul creației lui Wieniawski este bine redat în „Legenda”, lucrare interpretată mai des în versiunea pentru pian decât în versiunea originală pentru vioară și orchestră, compusă ca dovadă a dragostei pentru Izabela Hampton, care ulterior îi va deveni soție.

* 1881: Prințesa Caroline a Danemarcei (28 octombrie 1793, Copenhaga – 31 martie 1881, Copenhaga), a fost fiica cea mare a regelui Frederic al VI-lea al Danemarcei. Înainte de căsătorie, neoficial, a fost cunoscută drept "Kronprinsesse Caroline" (Prințesa Moștenitoare Caroline), iar mai târziu drept "Arveprinsesse Caroline" (Prințesă Ereditară a Danemarcei).^[1] S-a căsătorit cu verișorul primar al tatălui ei, Ferdinand, Prinț Ereditar al Danemarcei, care a fost moștenitor prezumptiv al tronului din 1848 până în 1863.

Prințesa Caroline, c. 1820

Prințesa Caroline s-a născut la Palatul Christiansborg la Copenhaga la 28 octombrie 1793. Părinții ei au fost Prințul Moștenitor Frederic (viitorul rege Frederic al VI-lea) și soția sa, Maria Sofia de Hesse. Pentru că bunicul patern, regele Christian al VII-lea era instabil mental, tatăl ei a fost regent din 1784.

Nașterea ei a fost bine primită de populație, frații ei murind la scurtă vreme după naștere. La nașterea ei s-a spus: «Denne er Dydens Løn, flere er Folkets Bøn!» ("Aceasta este premiul pentru virtute, răspunsul la rugăciunea poporului!")

Când ea avea patru luni, la 26 februarie 1794, Palatul Christiansborg a fost distrus de un incendiu. Prințesa s-a mutat cu părinții ei la Palatul Amalienborg unde a crescut, și petrecându-și verile la Palatul Frederiksberg. La moartea bunicului Christian în 1808, tatăl ei a devenit rege.

A avut o relație apropiată cu tatăl ei. Ea a primit o educație largă dar nu foarte amănunțită sau profundă. Caroline nu a fost descrisă ca fiind talentată sau frumoasă. L-a întâlnit pe Hans Christian Andersen în 1822 și a fost foarte interesată de aventurile și lucrările lui.

Prințesa Caroline și soțul ei Prințul Ferdinand, c. 1863.

Tatăl ei nu a avut fii care să fi supraviețuit și Caroline și sora ei Vilhelmine Marieerau excluse de la succesiune ca rezultat al Legii Salice. În ciuda acestui fapt, Caroline era numită înainte de căsătorie Prințesa Moștenitoare, fiind cel mai mare copil al regelui.

Au existat mai multe planuri de căsătorie pentru ea însă fără rezultate. Napoleon a sugerat în 1810 o căsătorie cu moștenitorul tronului suedez, Prințul Christian August de Augustenborg; deși tatăl ei nu a fost de acord, negocierile de căsătorie au început însă au fost întrerupte de decesul lui Christian August la scurtă vreme.

În 1812, ea a fost logodită cu unchiul ei Prințul Christian de Hesse, însă acesta a murit în 1814. În cele din urmă, la 1 august 1829, la Palatul Frederiksberg, ea s-a căsătorit cu vărul ei primar, Prințul Ferdinand al Danemarcei, care era al treilea în linia de succesiune la tron. Căsătoria a fost aranjată din rațiuni politice și a rămas fără copii.

În 1830, Caroline a suferit arsuri teribile într-un incendiu, care i-au desfigurat fața; ornamentul din părul ei a luat foc în timp ce ea citea în pat. Daunele aspectului ei au rămas permanente. În 1858 a suferit un accident asemănător, când brațul și umărul i-au ars atât de mult încât a avut dureri mari pentru tot restul vieții ei.

După decesul cumnatului ei, regele Christian al VIII-lea în 1848, soțul ei a devenit moștenitor prezumptiv la tronul Danemarcei și a primit titlul de Prinț Ereditar. Nu a devenit niciodată regină, soțul ei murind în 1863, cu cinci luni înaintea nepotului ei, regele Frederic al VII-lea. Tronul a trecut regelui Christian al IX-lea.

Soții au trăit la Palatul Bernstorffske Palæ, care a fost renovat pentru ei de regele Frederic al VI-lea, și nu au jucat un rol activ la curtea regală. În cele din urmă, Caroline a trăit destul de armonios cu soțul ei. Ea i-a tolerat adulterul și problemele financiare. După decesul tatălui ei în 1839, s-a distanțat de curte, vorbind de acele vremuri drept "domnia lui Papa".

A fost un mare patriot și obișnuia să spună că nu exista nici un motiv să călătorească, simțindu-se întotdeauna cel mai bine în Danemarca. Ea a fost, de asemenea, loială față de la Copenhaga și a rămas în timpul epidemiei de holeră din 1853 din loialitate față de oraș. Ea a fost descrisă ca fiind loială și punctuală.

Ca văduvă, ea a trăit o viață izolată, ocupându-se de plata datoriilor soțului ei. În ultimii ani, ea a surzit.

Prințesa Ereditară Caroline a murit la reședința ei din Copenhaga, la 31 martie 1881, la vârsta de 88 de ani.

·         1885: Franz Abt, compozitor și dirijor german (n. 1819)

·         1914:  Christian Morgenstern, poet, scriitor și traducător german (n. 1871)

·         1917: A decedat Emil von Behring, medic german laureat al primului Premiul Nobel pentru medicina in 1901. Premiul i-a fost acordat in urma descoperirii serului pentru tratarea difteriei.
* 1920: Paul Gustav Heinrich Bachmann (n. 22 iunie 1837 – d. 31 martie 1920) a fost un matematician german, specialist în teoria numerelor.

·         1939: A murit Ion Teodorescu-Sion, pictor si  desenator român; (n. 2 ianuarie 1882, Ianca, jud.Braila). A urmat  cursurile Școlii de Belle Arte din București , iar între anii 1904 – 1907 a studiat la Academia de Arte Frumoase din Paris, unde a ajuns cu o bursă acordată de Ministerul de Război. În capitala Franței, pictorul i-a avut ca dascăli pe Jean-Paul Laurens și Luc Olivier Merson. A luat parte la luptele din timpul Primului Război Mondial și a fost unul din artiștii mobilizați de Marele Cartier General pentru a crea opere cu subiecte din război, pentru a contribui la înființarea unui Muzeu Național, fiind, totodată, și membru fondator al Asociației „Arta Română” din Iași. A făcut parte din grupul artiștilor care au decorat interiorul Palatului Regal, care actualmente este sediul Muzeului Național de Artă al României. Ion Theodorescu–Sion a făcut călătorii de studii în Anglia, Belgia, Algeria, Olanda, Italia, Franța etc. În acest timp, a publicat și desene satirice în revistele „Furnica”, „Zavera” și „Nea Ghiță”. În anul 1923, pictorul a fost decorat cu  Ordinul „Coroana României” cu grad de Ofițer, primind și medalia „Bene Merenti”. În același an, pictorul a venit pe litoralul Mării Negre, unde s-a dedicat pictării și ilustrării acestui spațiu.  În perioada interbelică, Ion Theodorescu-Sion a avut atribuțiuni de inspector al Ministerului Artelor, în direcțiunea Artelor, condusă de Ion Minulescu. A fost profesor la Academia de Arte Frumoase din București și a făcut parte din comitetul de constituire al Societății Artiștilor Plastici.

·         1939 - A murit pictorul Bob Bulgaru (n.02.05.1907).

·         1945:  Anne Frank, al cărei jurnal faimos a fost publicat după al doilea război mondial (n. 1929)

·         1948 - A murit Egon Erwin Kisch, scriitor şi ziarist ceh (n.29.04.1885).

·         1949 - A murit chimistul german Friedrich Bergius. A descoperit procedeul de lichefiere a cărbunelui. Laureat al Premiului Nobel pentru Chimie în anul 1931 (n.11.11.1884).
* 1952: Silvia Creangă (n. 26 octombrie 1894, Adâncata, Suceava - d. 31 martie1952, București) a fost o femeie-matematician român. A fost prima femeie din România care și-a dat doctoratul în matematici.

A fost mai activă ca profesoară decât ca cercetătoare.

A urmat școala primară la Piatra Neamț, apoi s-a înscris la Școala Centrală de Fete din București, ca să continue studiile medii la Liceul Național din Iași, pa care le încheie în 1913.

În 1917 este absolventă a Facultății de Științe din Iași, unde a avut ca profesori pe Alexandru Myller, Vera Myller și Victor Vâlcovici. În 1920 și-a susținut examenul de capacitate pentru învățământul secundar. În 1925 își dă doctoratul cu o teză intitulată: Direcții ciclificabil conjugate. Curbe cu curbură normală constantă.

Începând cu 1920 predă la Liceul de fete din Bacău, ca apoi să fie numită profesoară de matematici la Liceul Oltea Doamna din Iași, funcție pe care a deținut-o timp de 24 de ani (până în 1944).

Concomitent a fost numită asistentă la Seminarul de Matematică al Facultății de Științe din Iași.

În 1926 a urmat un curs de specializare la Pisa.

S-a încadrat în cercetare la Școala de Matematică din Iași, publicând studii și articole originale de geometrie, fiind autoare de culegeri de probleme de matematică pentru uzul școlilor.

În 1944 intră ca profesoară în București la un liceu de fete.

·         1965 - A murit Ticu Archip, prozatoare şi autoare dramatică (n.04.01.1891).

* 1970: Colea Vâlcov (n.23 februarie 1909 - d.31 martie 1970) a fost un jucător și antrenor de fotbal român. Ca jucător a făcut parte din linia ofensivă a echipei Venus București în anii '30 împreună cu frații săi, Petea și Volodea Vâlcov. Este al doilea antrenor din istoria echipei Steaua București.

·         1971: Marius Bunescu, pictor român (n. 1881)

·         1980: A decedat Jesse Owens (n.12.09.1913), atlet american de culoare, cvadruplu campion olimpic de alergari in editia desfasurata la Berlin in 1936, in epoca nazista. In 1976 el a fost distins cu Medalia Prezidentiala a Libertatii de către preşedintele Gerald Ford, iar la data de 28 martie 1990,a fost decorat post-mortem cu Medalia de Aur a Congresului, de către preşedintele George W. Bush 

·         1983 - A murit Florentin Delmar, compozitor, pianist şi dirijor (n.08.04.1917).

·         1993: Brandon Bruce Lee (n. 1 februarie 1965, Oakland, California, SUA - d. 31 martie 1993) a fost un actor american, artist marțial, fiul lui Bruce Lee. Brandon Lee a fost singurul fiu al artistului marțial și actor Bruce Lee și Linda Lee Cadwell (născută Emery).

A început cariera de actor cu rol de sprijin în filmul Kung Fu: The Movie, a jucat în mai multe filme de acțiune cu buget redus la sfârșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990, cum ar fi Legacy of Rage (1986), Showdown in Little Tokyo (1991), Rapid Fire (1992).

Pe 31 martie 1993, Lee a murit în timpul filmării The Crow. Filmul a fost lansat în 1994, cu ajutorul dublurilor de cascadorii și a efectelor speciale, fiind o dedicație pentru Brandon și logodnica acestuia.

·         1995: Este asasinata cantareata Selena (Selena Quintanilla-Pérez); (n.16 aprilie 1971), supranumită « Regina muzicii tejano ».  Cantareata, compozitoare  si textiera de origine mexicano-americana, provenita dintr-o familie de  imigranți mexicani, Selena a înregistrat primul său album la vârsta de doisprezece ani. Tânăra interpretă a fost desemnată „Cântăreața anului” la  Premiile muzicale Tejano din anul 1987, iar câțiva ani mai târziu a semnat un contract de management cu renumita casă de înregistrări  EMI. A fost ucisa la vârsta de douăzeci și trei de ani de Yolanda Saldívar, președinta fan-clubului său.

·         1997: Gheorghe Tomozei (n. 29 aprilie 1936, București, d. 31 martie 1997, București) a fost un poet și un eseist român.

A fost fiul Franței Stăncescu din satul Pucheni, județul Dâmbovița. A urmat liceul „Nicolae Bălcescu din Târgoviște și apoi a urmat cursurile Școlii de literatură „Mihai Eminescu”^[1], avându-i colegi pe Fănuș Neagu, Nicolae Labiș^[2].

A debutat literar în anul 1953 în revista Tânărul scriitor cu poezie, iar în anul 1957 debutează cu volumul Pasărea albastră.^[1][2]

A fost redactor la revistele Cinema, Tânărul scriitor, Argeș și la Almanahul Scriitorilor, editat de Asociația Scriitorilor din București. A fost marcat toată viața de mari prietenii literare, cea pentru Nicolae Labiș și cea pentru Nichita Stănescu. În memoria acestora a publicat volume de amintiri și albume memoriale, precum Urmele poetului Labiș în 1985.

S-a stins din viață la 31 martie 1997, în urma unui atac cerebral, în apartamentul său din București. A avut împreună cu scriitoarea Cleopatra Lorințiu un fiu, Maximilian Tomozei, în prezent fotograf la Paris.^[3] A fost o perioadă la conducerea revistei Argeș, din Pitești, subintitulată „revistă politică, socială, culturală”, perioadă în care revista a publicat suplimentul Biblioteca Argeș în care au publicat plachete de poezie o seamă de poeți

A publicat:

• Pasărea albastră, (1957);
• Steaua polară, (1960);
• Lacul codrilor, albastru, (1961);
• Vârsta alintului, (1963);
• Fântâna culorilor, (1964);
• Noaptea de echinox, (1964);
• Poezii, (1966);
• Patruzeci și șase de poezii de dragoste, (1967);
• Altair, (1967);
• Cântece de toamnă mică, (1967);
• Dacă treci râul Selenei (Copilăria lui Mihaita Eminescu), 1967;
• Filigran, proze jurnalistice, (1968);
• Suav anapoda, (1969);
• Dincolo de nebunii, (1969);
• Poezii de dragoste, Editura Albatros, (1970);
• Toamnă cu iepuri , Editura Ion Creangă, (1970);
• Târgoviște, monografie lirică, (1971);
• Miradoniz (Copilăria si adolescența lui Eminescu cu Veronica Micle), (1970);
• Misterul clepsidrei, (1971);
• Atlantis, (1971);
• Lovas mennyorszag (Trasura cu cai), traducere în limba maghiară, (1971);
• Moartea unui poet, Editura Cartea românească, (1972);
• Tanitinkulsadaf, (1972);
• Efigii ,Editura Militară,(1972);
• Tanit, poezii, Editura Cartea Românească, (1972);
• Mașinării romantice (1973);
• Muzeul ploii, proze și poeme în proză (1973);
• La lumina zăpezii, (1974);
• Negru Vodă, (1974);
• Carul cu mere, (1974);
• Războiul de treizeci de ani între dulăi si motani, (1974);
• Gloria ierbii, (1975);
• Cronica lui Stavrinos, (1975);
• Istoria unei amfore. Țara lui Făt-Frumos, (1976);
• Poema Patriei, (1977);
• O oră de iubire, Editura Eminescu, (1978);
• Peregrin valah. Ierbar de nervi, (1978);
• Amintiri despre mine, (1980);
• Carte de citire, carte de iubire, Editura Facla, 1980 (în colaborare cu Nichita Stănescu)
• Focul hrănit cu mere, (1981);
• Manuscrisele de la Marea Neagră. Ninive, (1982);
• Călătorii cu dirijabilul, Note de călătorie, Editura Sport Turism, (1982);
• Prea târziu, prea devreme. Poeme fără final, (1984);
• Carte de motanică, (1984);
• Urmele poetului Labiș, biografie, (1985);
• Plantația de fluturi, însemnări, (1988);
• Un poet din Tibet, poeme, (1995)
• Luna,poete,(1994)

* 2000: Alexandru Cumpătă (n. 13 februarie 1922, Sulița, județul Botoșani - d. 31 martie2000, București) a fost un pictor român.

A absolvit în 1954 Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“ din București, unde a studiat cu Camil Ressu și Nicolae Dărăscu.^[3]

A avut șapte expoziții personale (1959, 1967, 1971, 1975, 1979, 1982, 1986), toate în București.^[3]

În 1967 a participat la o expoziție internațională la Geneva.^[3]

În 1973 a primit ordinul Meritul cultural

·         2001: Clifford Shull, fizician american (n. 1915)
* 2003: Mariana Marin (n. 10 februarie 1956, București - d. 31 martie 2003 ^[1]) a fost o poetă din România din "generația literară '80" (Generația în blugi).

S-a născut în București, unde a absolvit Facultatea de Litere. Este considerată a face parte din "generația 80". A fost un membru activ al Cenaclului de Luni, condus de criticul literar și profesorul Nicolae Manolescu și a publicat în volumul colectiv, editat de acesta, "Cinci".

Criticul Nicolae Manolescu, afirmă^[2]: Versurile ei sunt croite din materialul liricii tragice a marilor doamne ale poeziei moderne, printre care își găsește locul nefericita iubită a lui Eminescu, evocată, laolaltă cu urmașele ei din secolul XX, într-o splendidă Elegie : „Mutilarea artistului în tinerețe la minus 15 grade./ Nici cazul Sylviei Plath nu e posibil/ nici frânghia Veronicăi Micle nu are săpun./ Din când în când amintirea stinsă a Țvetaevei/ tăcerea în care se îneacă Ahmatova/ și mizeria, sărăcia acelui Ierusalim/ din care Else ma cheamă.”

Poeziile ei sunt traduse în limba franceză și e prezentă în reviste și antologii din Marea Britanie, Germania, SUA, Suedia, Ungaria și Polonia.

A publicat volume de versuri:

• Un război de o sută de ani, Editura Albatros, 1981; Editura AXA, Botoșani, 2001;
• Cinci (alături de Alexandru Mușina, Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter), cu ilustrații de Tudor Jebeleanu; Editura Litera, 1982;
• Aripa secretă, Editura Cartea Românească, 1986;
• Atelierele (1980-1984), Editura Cartea Românească, 1990;
• Ia-ți boarfele și mișcă, interviu realizat cu Oana Orlea, Editura Cartea Românească, 1992;
• Mutilarea artistului la tinerețe, Editura Muzeul Literaturii Române, 1999;
• Zestrea de aur (antologie), Editura Muzeului Literaturii Române; prefață de C. Rogozanu, 2002

·         2009: A decedat Marga Barbu (Margareta-Yvonne Butuc, n.1929), actriță română de teatru și film, sotia scriitorului Eugen Barbu. S-a născut în 24 februarie 1929, la Ocna Şugatag, judeţul Maramureş, iar după ce a împlinit 14 ani, s-a mutat cu familia la Bucureşti. A absolvit Institutul de Teatru din Bucureşti în 1950. Distribuită începând cu 1953 pe marile ecrane, a devenit cunoscută datorită rolului hangiţei Aniţa din seria „Haiducilor” şi al Agathei Slătineanu din seria „Mărgelatu”, dar şi pentru rolul din „Domnişoara Aurica” (regia Şerban Marinescu, 1986). A mai jucat, de asemenea, în „Bietul Ioanide”, de Dan Piţa (1980), şi „Comoara din Carpaţi”, regizat de Cornel Todea (1975). Ultimul film pe care l-a realizat a fost „Lacrima cerului ” (1989). Marga Barbu a fost căsătorită de două ori, prima dată cu actorul Constantin Codrescu şi apoi cu scriitorul Eugen Barbu. A fost decorată, în 2004, cu Ordinul Naţional „Serviciul Credincios”, în grad de cavaler.

* 2010: Ana Novac, născută Zimra Harsányi, (n. 21 iunie 1929, Dej, județul Someș, România - d. 31 martie 2010, Paris, Franța) a fost o scriitoare română, evreică din Transilvania, supraviețuitoare a Holocaustului, care s-a stabilit în Franța.

Zimra Harsányi, care și-a luat pseudonimul de scriitoare Ana Novac la sugestia scriitorului Petru Dumitriu, s-a născut în anul 1929^[3], la Dej, județul Someș, din Transilvania. La vârsta de 11 ani, s-a văzut cetățeanămaghiară, ca urmare a Dictatului de la Viena. La vârsta de 14 ani a fost deportată de autoritățile fasciste maghiare în lagărele național-socialiste de concentrare Auschwitz și Płaszów. Părinții Zimrei, precum și fratele său au pierit în lagăr.

După eliberarea din lagăr a revenit în România, recuperându-și cetățenia română. Și-a completat jurnalul început încă de la vârsta de 11 ani, înainte de deportare, continuat în condițiile extrem de periculoase din lagăr. A descris, între altele, condițiile călătoriei din Transilvania de Nord la Auschwitz. În anii 1950 devenise o dramaturgă deosebit de apreciată de către autorități, scriind în stilul realismului socialist. A fost susținută de scriitorii cunoscuți: Camil Petrescu, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Paul Schuster, care i-a fost pentru scurtă vreme soț.^[4] Piesele sale au avut un succes răsunător în țările comuniste, în special în Uniunea Sovietică și în Ungaria. "În timpul campaniei publicistice din preajma congresului PMR, din 1955, este citată ca scriitor progresist, exemplificînd această apreciere cu piesa ei de teatru Familia Kovacs," se afirmă într-un articol difuzat de Europa liberă^[5]. "Pe fundalul înăspririi atmosferei și a sugrumării speranțelor bazate pe condamnarea abuzurilor lui Stalin de către liderul sovietic Hrușciov, în România acelor ani începe un nou val de arestări. În acest context, piesa Anei Novac Ce fel de om ești tu?, jucată în sezonul 1957/58, este calificată drept o deraiere de la linia partidului. În urma criticilor, Novac este exclusă din partid, ceea ce atunci echivala cu o serie de îngrădiri social-politice." A urmat și excluderea din Uniunea Scriitorilor din Republica Populară Română, iar în 1965, a emigrat în Ungaria, unde s-a căsătorit cu un activist de partid. A trăit câtva timp în Ungaria, apoi în Berlinul Occidental, unde s-a instalat pentru câtva timp și unde a făcut cunoștință cu Günter Grass. După un an a plecat în Franța, la Paris, în timpul evenimentelor din mai 1968, unde s-a stabilit. La Paris a continuat să scrie piese de teatru, eseuri și romane biografice. I se întâmpla să scrie o piesă de teatru într-o singură noapte. Frecventând Café de Flore, Ana Novac a cunoscut numeroși intelectuali francezi și exilați români, printre care nu lipseau Jean-Paul Sartre, Simone de Beauvoir, Eugène Ionesco, Jean Pârvulesco, Monica Lovinescu.

Ana Novac, scriitoare și dramaturg cu un stil acerb și vioi, fiind supraviețuitoare a Shoah, a rămas cunoscută îndeosebi prin jurnalul său Les Beaux Jours de ma Jeunesse, singurul jurnal care a supraviețuit lagărelor de concentrare. Ea era supranumită « Anne Frank roumaine »^[6], deși Anne Frank descrie evenimentele petrecute în afara lagărelor, iar Ana Novacscrie din interiorul acestora, iar jurnalul său este continuat mult după eliberarea din lagăr, fără să uite faptele memorate, tratând și multe alte subiecte, rămânând și mai departe tot atât de subversiv.

* 2011.Shaul Carmel (în ebraică שאול כרמל, nume la naștere: Saul Croitoru, n. 6 iulie 1937, Ștefănești, Botoșani, Regatul României – d. 31 martie 2011) a fost un poet israelian de limbă română, născut într-o familie de evrei din România.
Din partea mamei, Shaul Carmel era urmașul unei familii de cântăreți evrei, bunicul său Reb Yosele Shapira fiind cunoscut ca „hazan” (cantor). După ce a absolvit Liceul „August Treboniu Laurian” din Botoșani, Shaul a venit la București, unde a studiat la Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu”.^[1] Debutul literar Carmel l-a făcut în paginile literare ale ziarului „Clopotul” din Botoșani, al lui Scarlat Callimachi. Prima culegere de versuri, „Raze de soare”, el a publicat-o în 1956 în „Iașul literar”.

În 1965, fost silit să părăsească România, și s-a stabilit în Israel. A publicat în toate ziarele și revistele de limbă română din Israel. Shaul Carmel a fost vicepreședinte al Uniunii Asociațiilor Scriitorilor din Israel timp de 12 ani și unul din fondatorii și președinte ai Asociației Scriitorilor Israelieni de Limba Română. Poeziile sale au fost traduse în mai multe limbi: engleză, maghiară, olandeză, sârbă, slovacă, idiș, chineză. A scris trei antologii traduse în ebraică, rusă și arabă. În anul 1985 a scris o piesă publicata în ebraică sub titlul „Kohó shel arafel” (Puterea ceței). Carmel a fost coautor al volumului de interviuri "Pacea și-a ucis soldatul", 1996, consacrat memoriei fostului premier israelian Ițhak Rabin. Este unul din cei patru scriitori evrei de origine română din Israel, recunoscuți ca scriitori moderni, reprezentativi ai limbii române. Shaul Carmel a tradus în ebraică din poezia românească, de pildă, din versurile lui Eminescu și Ana Blandiana.

Prin Decretul Nr. 369 din 17 martie 2008, cu ocazia împlinirii a 70 de ani de viață, în semn de înaltă apreciere pentru contribuția personală la îmbogățirea patrimoniului cultural românesc și universal, președintele României i-a conferit lui Shaul Carmel Ordinul Meritul Cultural în grad de Ofițer, Categoria A „Literatură”.^[2]

În octombrie 2008, Shaul Carmel, președintele Asociației Scriitorilor Israelieni de Limbă Română, i-a trimis înapoi președintelui Traian Băsescu decorația pe care acesta i-o acordase în martie 2008, după ce șeful statului român, revenind dintr-o vizită în Siria, a omis numele Israelului, menționând în mod eronat "Palestina" ca pe unul din vecinii Siriei

* 2012: Ion Lucian (n. 22 aprilie 1924, București^[2] - d. 31 martie 2012, București^[3]) a fost un actor român de comedie în teatru și film, epigramist, director al teatrului Excelsior, societar de onoare al Teatrului Național București.

S-a născut la 22 aprilie 1924, la București. Actorul obișnuia să glumească, afirmând că s-a născut „în aceeași zi cu Shakespeare. E drept că nu în același an, el fiind ceva mai grăbit”.^[4]Părinții săi proveneau din regiunea Moldovei: mama, Ana, era din zona Neamțului, iar tatăl, Gheorghe, din zona Romanului. Ion Lucian a urmat cursurile Liceului „Matei Basarab”, susținând un bacalaureat științific în 1942. În școală a fost un elev silitor, uneori premiant, și, spre dezamăgirea părinților și a profesorilor, a refuzat cariera de inginer și a dat admitere la Academia de Artă Dramatică.^[5]

Ion Lucian în rolul Nae Girimea din comedia D-ale carnavalului de I.L. Caragiale.

În 1940, datorită faptului că tatăl său rămăsese să administreze uzinele electrice din Dobrogea, iar banii familiei erau tot mai puțini, Ion Lucian a început să dea meditații la matematici și să realizeze desene colegilor, apoi a făcut figurație la Teatrul Național. Elevii nu aveau voie la acea vreme să frecventeze teatrele și cinematografele, așa că Lucian a dat admitere la Academia de Artă Dramatică în 1941 (când era încă elev în ultimul an de liceu) și a fost admis, deși nu avea bacalaureat, după ce a recitat poezia „Oltul” de Octavian Goga. A frecventat timp de un an liceul și academia, iar în toamna anului 1942, după bacalaureat, a dat concurs (cu dispensă) pentru unul din cele cinci posturi de actor la Teatrul Național și a fost admis, deși erau 163 de candidați. Primul său rol ca actor a fost în piesa Castiliana de Lope de Vega.^[6] I-a avut ca profesori la academie pe Ion Manolescu(pe care-l considera părintele său spiritual), Maria Filotti, Marioara Voiculescu, Marietta Sadova și Gheorghe Timică, iar actorul George Calboreanu a exercitat o influență puternică în formarea sa etică prin exemplul personal de conștiinciozitate.^[7]

Ion Lucian a fost, pe rând, actor la Teatrul Național București (1942-1945), Teatrul de Operetă Alhambra (1945-1947), Teatrul Municipal din București (1947-1952), Teatrul Actorului de film „C. Nottara” (1952-1956), Teatrul Municipal din București (1956-1960) și Teatrul de Comedie (1960-1964), director fondator al Teatrului „Ion Creangă” (1964-1972), actor la Teatrul de Comedie (1972-1990), director fondator și actor al Teatrului Excelsior (1990) și societar de onoare la Teatrul Național (cumul cu Excelsior) (din 2002).

A fost internat pe 11 martie 2012 la Spitalul de Urgență Floreasca din București cu suspiciune de bronhopneumonie și anemie.^[8] Pe 31 martie 2012, soția actorului, Paula Sorescu-Lucian, și unele surse medicale au confirmat decesul acestuia la ora 21.15 (UTC+3)

Roluri:

Perioada 1942-45 – Teatrul Național București - 74 de roluri dintre care:

• Gulita din “Coana Chirița“ de T. Mușatescu după Vasile Alecsandri
• Poetul Tulipă din “Mioara“ de Camil Petrescu
• Simon Bliss din “Familia Bliss” de Noel Coward
• Jaques din “Silvette” de V. Eftimiu
• Nicolas și Scarciafico din “Prințesa îndepartata” de Ed. Rostand
• Tânarul din “O vară la moșie” de Guido Bondi
• Magnasco din “Astă seară se joacă fără piesă” de Pirandello
• Hlestacov din “Revizorul” de Gogol
• Florindo din “Mincinosul” de Goldoni
• Mickey din “Fascinație”

Teatrul Municipal

• Boby 2 din “Insula” de M. Sebastian
• Valentin din “Nu se știe niciodată” de G. B. Shaw
• Svadea din “Liubov Iarovaia”
• Marinarul șchiop din “Uraganul” de B. Belloțerkovski
• Bufonul Tuchstone și Le Beau din “Cum vă place” de W. Shakespeare
• Andrei din “Dragoste pentru 3 portocale” după C. Gozzi
• Tristan din “Căinele grădinarului”de Lope de Vega

Personaje importante din:

• “La telefon Tamirul” de Al. Galici
• “Cu pâine și sare” de Lascăr Sebastian
• “Pace pe pamânt” de Sklar și Matz
• “Vadul nou” de L.Demetrius
• “Fetița și ursul” de Surinov

Grădina Boema (Teatrul Papagalul)

• Nepotul din “Puricele în ureche”, Feydeau
• Rolul principal din “Bani peșin“, adaptare de Sergiu Milorian

Studiourile Hunnia Budapesta

• Mircea din filmul “Două lumi și o dragoste”, regia V. Gertler, 1945

Teatrul de Operetă 1945-47

• Gustl din “Țara surâsului”
• Tony din “Prințesa Circului”

Teatrul Municipal 1956-58 Regia artistică la:

• “Cocoșelul neascultător” (și rolul ursului) de Ion Lucian
• “Harap Alb“, după Ion Creangă, de Dan Nasta
• “Momente și schițe” de I. L. Caragiale

Studioul actorului de film Nottara Roluri principale în:

• “Mincinosul” de Goldoni, rolul Lelio și regia artistică
• “Fotoliul 16” de Rozov, rolul Sudakov
• “Nud cu vioara” de Noel Coward
• “Iașii în carnaval” de Vasile Alecsandri
• “Patriotica Română” de Mircea Ștefănescu
• “O felie de lună” de Aurel Storin
• “Familia” (viața lui Lenin. Procurorul Necliudov)
• „Mușchetarii Măgariei Sale” de Ion Lucian (și regia)
• Regia la “Nota zero la purtare” de O. Sava și Stoenescu

Teatrul de Comedie 1960-64

• “Celebrul 702” de Al. Mirodan
• Jean din “Rinocerii” de Eugen Ionesco
• Frații Bullinger (rol dublu) din “Sweik în al II-lea război mondial” de B. Brecht
• Fairchild din “Gally Gay“ de B. Brecht
• Mr. Jourdain și Harpagon din “Moliere la Comedia”
• Reporterul din “Procesul d-lui Caragiale“ de M. Ștefănescu

1964 - 1972 Director - fondator Teatrul Ion Creangă

• Regia dramatizării “Harap-Alb” după I.Creangă
• Rolul “Ursul” și regia “Cocoșelul neascultător” varianta I.Creangă
• Rolul „Ursul” și regia “Mușchetarii ...Măgăriei–Sale“ de Ion Lucian
• Rolul “Bătrânul dresor” din “Poveste neterminată” de A. Popovici
• Regia și diferite roluri în “N-ați văzut dvs. Un tată ?” de Ed. Jurist și I. Mustață
• Regia și roluri diferite în „Cinci săptămâni în...balcon” de Ed. Jurist și I. Mustață
• Regia dramatizării “Cei trei mușchetari” de Alex. Dumas
• Rolul Pantalone din “Regele Cerb” de Carlo Gozzi
• Regia spectacolului “Răs și lacrimi” după Carlo Gozzi
• Rolul Izmail și regia “Toate pânzele sus!” de Guido Bondi după R. Tudoran
• Regia “Nota zero la purtare” de O. Sava și V. Stoenescu, versiunea I. Creangă
• Rolul Profesorul și regia “Aterizare forțată” de Frigyesy
• Regia și rolul Dobre din “Drumul e liber” de Ion Lucian și V. Puicea
• Rolul Bodnârescu din “Eminescu și Veronica” de A. Bocancea
• Regia la “Romeo și Janette” de Anouilh
• Regia la “Salut voios!”de Jurist și Mustață
• Rolurile “Viciile” - Șeful trupei, Zapciul, Cârciumarul, Cucoana, Boierul, Tâlharul 5
• Moartea din “Snoave cu măști” de Ion Lucian și V. Puicea
• 1974 - Rolul Mosca din “Volpone”, Teatrul de Comedie
• Rolurile Mr.Jourdain și Harpagon din spectacolul “Moliere“
• Rolul principal din “Camera de alături“, Teatrul Național
• Regia artistică “Pinocchio” Roma – Italia
• Rolul Cristinoiu din “Opinia publică”, Teatrul de Comedie
• “Viciile” (opt roluri) din “Snoave cu măști” la Theatre Gros Cailloux Caen-Normandie, Franța
• “Opus 1... singur“, one-man show (24 de roluri), Teatrul de Comedie

1979 Regie “Muschetarii... Magariei-Sale“ de Ion Lucian

1980 Rolul Producatorului din “Cinema“, Teatrul de Comedie

1981 Rolul Tatălui din “Turnul de fildeș“ de Rozov, Teatrul de Comedie; Vandergelder din “Petitoarea“, Teatrul de Comedie; Regia, “Snoave cu Masti“, Teatrul din Oradea

1982 “Imaginile sunt imagini“ de Eugen Ionescu, rolul tatălui și regia spectacolului; “Strigoiul din Kitahama“ de Kobo Abe, Teatrul de Comedie; Regia “Marry Poppins“, Teatrul Național Timișoara; Rolul principal din “Pepere L’ amoral“ de Brigitte Sarthou, Theatre L’Ille de France, Paris, Franța

1983 Regia “Cocoselul neascultator“, Osaka, Japonia; Regia “Haina cu doua fete“, Teatrul Național Timișoara; Regia “Cocoșelul neascultător“; Regia și rolul principal din “Les contes“ de Eugen Ionesco, Theatre L’Ile de France, Paris

1984 Rolul Georges-Onica Vlasca din “patriotica Romana“, Teatrul de Comedie; Rolul Mosului din filmul “Rămășagul“ de Ion Popescu-Gopo; Regia “Cenușăreasa“, Teatrul Valah din Giurgiu

1986 “Viciile“ (opt roluri) din “Snoave cu măști“ (în limba japoneză, pentru turneul din Japonia, 170 zile)

1987 Regia si rol in “Cenușăreasa“, pentru turneul din Japonia, 120 de zile

1988 Regia “Trei gemeni venețieni“, Teatrul Valah din Giurgiu; Regia și rolul Generalului din “Scaiul“, Teatrul de Comedie

1989 Regia „Hoțul sentimental” de Tudor Popescu, T.E.S.

1990 Înființarea Teatrului Excelsior; Regia și rolul principal, Tatăl, în „ Nu treziți un copil care visează” de E. Ionesco; Regia „Celimare-le bien aime” Teatrul L. S. Bulandra; Rolul principal din „Protest” de V. Havel, Teatrul de Comedie

1991 Regia „Lovește-l pe aproapele tău”, Teatrul din Botoșani. Rolul „Omelette” din „Căsătoria” de Gogol

1992 Cadâr, din „Ianche, Tache și Cadâr”, Compania Radu Beligan. Pepere (rolul titular) din Pepere Lamoral și regia, Teatrul EXCELSIOR

1993 „Stăpânul universului”, rol principal în serialul american Time Warrior Stud. Castel. Regia și rol principal în „Are tata fată mare” de M.Maxi- Teatrul C.Tănase

1994 Premiile G. Timică și Al. Giugaru pentru activitate. Regia și rol „Fratele” din „Doctorul minune” de H. Popescu, Teatrul C. Nottara. „Maiorul” din „Jocul de-a vacanța”, film TVR

1994 Fouche din „Supeul” de Brissville, Teatrul Odeon

1995 Rolurile principale din „Acvarium” și „Trafic” de L. Calaferte

1996 Regia „Nebuniile iubirii” de Dan Tărchilă, Teatrul din Buzău

1997 Regia „Scaiul” Teatrul din Brașov Regia și rolul Al.Willis din „Băieții de aur” de Neil Simon Regia și rolul principal din „Balul de cristal” Teatrul C. Tănase Tatăl din „Caut dog dalmațian!” Producție teatrală TVR

1998 Regia și rol principal din „Ah!bacalaureatul!” Teatrul din Buzău Regia și rol principal din „ Vin americanii” Teatrul C. Tănase

1999 One man- show „Le grenier” spectacol special pentru sărbătoarea francofoniei în Bretagne. Regia la „Aladin și lampa fermecată”, Teatrul Excelsior. Trahanache din „Scrisoarea pierdută”, Teatrul Național București

2000 Regia „Nota zero la purtare”, Teatrul C. Tănase. Regia „Uite tata,nu e tata!”, Teatrul Evreesc de Stat. Taus din „Ceasornicăria Taus”, Teatrul Mundi

2001 Ion Creangă din „Prosta omenească” Teatrul Excelsior Regia la „Băieții de aur” cu trupa IDISHSPIEL din Tel-Aviv ( premiată ca „cel mai bun spectacol al anului) Regia”Frumoasa și besta” Teatrul Excelsior Premiul UNITER pentru întreaga activitate

2002 Premiul UNITER pentru întreaga activitate pentru copii și tineret Iorgu Langada din „Escu...” Teatrul de Comedie Marele preot din „Legenda ultimului împărat”Teatrul Național

2003 Tatăl din „Iubire” de L.Barta Teatrul Național

2004 Regia „Val-Vârtej și vasul fantomă” de O.Sava Teatrul Excelsior

Regia și text „Inimă de piatră” după W.Huff, Teatrul Excelsior Rolul „Maiorul „din „Jocul de-a vacanța” Teleplay TVR Regia „Dr.Minune „ de H.Popescu Teatrul Nottara 1995 Rolul principal din „Don – Juan din Ramat-Gan”, Tel-Aviv-Israel Taus din „Ceasornicăria Taus” de Gelu Naum, Teatrul Mundi

Filmografie:

• Alo? Ați greșit numărul (1958) - regizorul
• Rămășagul (1985) - moșneagul

* 2016: Gheorghe Vrabie (n. 21 martie 1939, Călinești, județul Bălți; d. 31 martie2016, Chișinău) a fost un artist plastic, grafician din Republica Moldova, autorul Stemei de Stat a Republicii Moldova, al Stemei și al Drapelului municipiului Chișinău, al valutei naționale și a fost supranumit "Tatăl leului moldovenesc”.

A studiat la Academia de Pictură, Arhitectură, Sculptură „I. Repin” din Sankt Peterburg, în perioada 1962-1967. A debutat în 1961. A ilustrat pe parcursul anilor mai multe volume din literatura romană și universală. Interesul artistului s-a îndreptat spre asemenea autori ca Mihai Eminescu, Ion Druță, Grigore Vieru, Dante, Longos, Paul Valery. Grafica de carte semnată de Gheorghe Vrabie se remarcă prin siguranța liniei, precizia subiectului, rafinamentul executării.

Gheorghe Vrabie a realizat ciclul de lucrări intitulat „Hipismul”. Împreună cu soția sa, Dorina Cojocaru face mai multe lucrări în mozaic.

A deschis expoziții personale în Republica Moldova și în străinătate. Printre acestea se numără cele inaugurate la Uniunea Scriitorilor, Muzeul Național de Istorie și Arheologie, Casa Naționalităților, Ambasada României în Republica Moldova, Biblioteca Națională, Centrul de Expoziții „Constantin Brâncuși” al UAP. A expus la Galeria de artă de la „Casa Cărții” din Iași, la Casa centrală a Scriitorilor din Moscova, în Sala Centrală a Uniunii Artiștilor Plastici din Odesa.

Gheorghe Vrabie a participat la manifestări expoziționale la București, Moscova, Sankt-Petersburg, Bratisalava, Viena, Washington, Alma-Ata, Plovdiv, precum și în orașe din România (Bacău, Botoșani, Moinești). De-a lungul timpul a fost invitat la diverse tabere de creație, ateliere, simpozioane în România, Federația Rusă, Letonia, Lituania, Ungaria.

Vrabie a obținut Premiul I pentru grafică la concursul organizat de Academia de Artă din Sankt Petersburg - 1964, Premiul concursului organizat pentru elaborarea stemei de Stat a Republicii Modova- 1990, Premiul Uniunii Artiștilor Plastici din Moldova - 1999. În 1998 a primit distincția Maestru în Artă, iar în 2000 - medalia Eminescu.

În 2010, Gheorghe Vrabie a fost decorat cu cea mai înaltă decorație de stat a Republicii Moldova, „Cavalerul Ordinului Republicii”

* 2016: Dame Zaha Hadid (în arabă زها حديد‎ Zahā Ḥadīd, n. 31 octombrie 1950, Bagdad, Irak – 31 martie 2016, Miami, Statele Unite) a fost o arhitectă cu dublă cetățenie, irakiană și britanică.

După ce a absolvit Universitatea Americană din Beirut, și-a început cariera în Londra. A fost prima femeie care a obținut Premiul Pritzker(2004) și a care primit medalia de aur decernată de Institutul Regal al Arhitecților Britanici (RIBA). A fost și laureată cu Premiul Sterling în 2005. A proiectat, printre altele, Centrul Acvatic din Londra, Cl�ădirea Operei din Guangzhou și Căpitănia portului Antwerpen. Pentru realizările sale i s-a acordat titlul de Doamnă-comandor al Ordinului Imperiului Britanic (DBE) în 2012.

A murit în urma unui atac cardiac pe 31 martie 2016.

Sărbători

·         În calendarul ortodox: Sf Sfințit Mc Ipatie, episcopul Gangrei; Sf Mc Veniamin, diaconul; Duminica a 3-a din Post - a Sfintei Cruci - Luarea crucii și urmarea lui Hristos

·         În calendarul romano-catolic: Sf. Beniamin, diacon, martir

·         În calendarul greco-catolic: Sf. Ipațiu, episcop, martir († secolul al IV-lea)

·         “Ziua Libertatii” în Malta