MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
SÂMBĂTĂ 30 MARTIE 2019

Trecem la ora de vară! Sper să facem aceasta pentru ultima dată!
În 2019, trecerea la ora de vară se face pe 31 martie. Românii își vor da ceasurile înainte, ceea ce înseamnă că eiTrecemvor dormi mai puțin, iar durata zilei va fi mai lungă decât cea a nopții. Astfel, ora 03:00 devine ora 04:00. Ziua de 31 martie va avea doar 23 de ore.
Iată cum ni se schimbă bioritmul odată cu trecerea la ora de vară: În primele săptămâni după schimbarea orei de vară e posibil să te simți obosit din cauza tulburărilor de somn. Pe lângă oboseală, poate apărea și o ușoară depresie și o lipsă a poftei de mâncare. Aceste simptome sunt normale când vine vorba de astenia de primăvară. De aceea, trebuie să îți organizezi bine timpul pentru a avea un somn sănătos. Este indicat să faci mai multă mișcare și să mănânci sănătos.

ISTORIE  PE ZILE 30 Martie

Evenimente

·         598: Triburile avaro-slave ridica asediul cetatii Tomis din Dobrogea de azi, fiind alungate de armatele bizantine comandate de generalul Komentiolos. Conducatorul lor, Bayan I se retrage la nord de Dunare. Campaniile din Balcani ale imparatului Mauriciu (care a domnit intre anii 582-602) au fost o încercare de a apăra provinciile balcanice ale Imperiului Roman de Est de invaziile avarilor si slavilor. Maurice a fost singurul împărat roman de Est, cu excepția lui Anastasie I, care a facut tot posibilul sa intareasca frontiera de nord împotriva incursiunilor barbare. Un tratat de pace favorabil cu Persia în 591, i-a permis lui Mauriciu să mobilizeze in Balcani trupele cu experiență care participasera la razboaiele cu persii, ceea ce a condus la obtinerea unui șir de succese ulterioare. Retrospectiv, aceste campanii au fost ultimele din seria de campanii romane împotriva barbarilor pe Rin și Dunăre, întârziind efectiv infiltrarea slavă in Balcani timp de două decenii.

·         1392: Prima atestare documentară a orașului Roman, în timpul lui Roman I Mușat al Moldovei. Numele oraşului a fost preluat de la domnul Moldovei Roman I Muşat, considerat întemeietorul oraşului. Roman I, numit şi Roman Muşat de unii istorici, a fost domn al Moldovei după moartea fratelui său Petru al II-lea, urcând pe tron cândva în intervalul decembrie 1391 – martie 1392, sfârşitul domniei sale fiind în decembrie 1394. A fost fiul voievodului Costea şi al Muşatei.

·         1492 - Regii spanioli Ferdinand Catolicul şi Isabella semnează, după eliberarea întregii ţări de sub dominaţie maură decretul privind expulzarea evreilor şi maurilor în cazul refuzului convertirii

·         1533: Thomas Cranmer devine Arhiepiscop de Canterbury. Thomas Cranmer (2 iulie 1489 – 21 martie 1556) a fost arhiepiscop de Canterbury în timpul domniilor regilor Angliei Henric al VIII-lea și Eduard al VI-lea. Lui se pare că i se datorează scrierea și compilarea primelor două Cărți de rugăciune comună, care au stabilit structura de bază a liturghiei anglicane pentru secole și au influențat limba engleză prin expresiile și citatele din ele. El a fost unul din primii martiri anglicani, ars pe rug în 1556 pentru erezie. Este comemorat de Biserica Anglicană pe 21 martie.

·         1821: Are loc întîlnirea dintre Tudor Vladimirescu şi Alexandru Ipsilanti pentru divizarea autorităţii în judeţele Munteniei. În ciuda unor grave divergenţe, cei doi ajung la un acord, în urma căruia judeţele Valahiei dinspre munte trec sub autoritatea lui Ipsilanti, iar Oltenia şi judeţele Valahiei de cîmpie, sub cea a lui Tudor Vladimirescu. Tudor Vladimirescu (n. 1780, Vladimir – d. S.V. 7 iunie 1821 Târgoviște) a fost o figură emblematică pentru istoria Țării Românești la începutul secolului al XIX-lea, fiind conducătorul Revoluției de la 1821 și al pandurilor – in imagine, Portret al lui Tudor Vladimirescu făcut de Theodor Aman după moartea lui Tudor și bazat pe mărturiile Pandurilor. Alexandru Ipsilanti (n. 12 decembrie 1792, Constantinopol – d. 31 ianuarie 1828, Viena), conducătorul organizației Philiki Etaireia din 1820. Era fiul domnului Constantin Ipsilanti al Munteniei.

·         1830: S-au încheiat lucrările de redactare a Regulamentelor Organice, considerate primele acte constituționale de pe teritoriul României. Regulamentele Organice, adoptate în 1831 în Muntenia şi în 1832 în Moldova, ca urmare a prevederilor Tratatului de la Adrianopol, au consfinţit o puternică influenţă a Imperiului Rus în Principatele române. Cu toate criticile care se aduc acestui document, nu poate fi ignorat faptul că el a consacrat pentru prima oară principiul separaţiei puterilor şi a favorizat dezvoltarea noilor relaţii economice. De fapt, el a înlocuit arbitrariul puterii domnitorilor şi a introdus norme şi instituţii moderne de organizare a statului. Regulamentele organice integrează astfel proiectele anterioare de organizare a vieţii statale, iar sub acest nume modest, ele reprezintă, în opinia lui Nicolae Iorga, o adevărată Constituţie. Ţarul Nicolae l-a însărcinat pe Contele Pavel Kiseliov (Павел Дмитриевич Киселёв, Pavel Kiseleff), ofiţer energic şi bun administrator, cu  transpunerea în practică a prevederilor tratatului de la Adrianopol. El a preluat această funcţie în noiembrie 1829, la Bucureşti. De atunci şi pînă la încheierea mandatului său, în aprilie 1834, el a avut puteri aproape nelimitate în reorganizarea vieţii politice şi economice din Principate. Deşi multe dintre acţiunile sale au fost etichetate de contemporani ca revoluţionare, el nu a dorit să răstoarne ordinea socială existentă, ci s-a străduit să o menţină prin precizarea drepturilor şi îndatoririlor tuturor claselor şi prin asigurarea mecanismului administrativ şi legal, necesar apărării acestora. Cea mai importantă realizare a sa a fost, fără îndoială, elaborarea unei legi fundamentale pentru fiecare Principat. Regulamentele Organice au fost rezultatul srînsei colaborări dintre autorităţile ruseşti şi boierii români. Regulamentele Organice au avut ca obiectiv general întărirea ordinii sociale existente şi menţinerea privilegiilor boiereşti. Ele au asigurat continuarea dominaţiei boierilor în viaţa politică prin recunoaşterea dreptului exclusiv al acestora de a fi reprezentaţi în noua legislatură, prin încredinţarea funcţiilor de conducere în administraţia centrală, prin scutirea lor de plata impozitelor şi prin confirmarea dreptului de proprietate asupra moşiilor lor. Dar autorii Regulamentelor s-au simţit obligaţi să accepte participarea, cel puţin limitată, a clasei de mijloc în conducerea treburilor ţării, înţelegînd importanţa creării unui climat mai favorabil dezvoltării activităţilor economice ale acesteia. Astfel de favoruri nu au fost făcute totuşi ţărănimi, al cărei statut economico-social a rămas la fel de nesigur ca şi înainte. Regulamentele Organice au introdus schimbări în sectoarele guvernamentale din Principate prin modificarea şi desfiinţarea vechilor practici şi instituţii, pe măsură ce funcţiile politice, juridice şi fiscale ale guvernului au devenit mai precise şi mai sistemtice. Regulamentele Organice au introdus înnoiri importante în domeniul administraţiei publice. Un principiu fundamental a constituit separarea puterilor executivă, legislativă şi juridică ale guvernului. În acelaşi timp Regulamentele păstrau tradiţia unui executiv puternic. Astfel, în ciuda noilor puteri acordate legislativului, domnitorul rămînea figura-cheie a sistemului politic. Alt principiu de bază al Regulamentelor era cel al centralizării, concretizat prin controlul asupra problemelor de la sate şi asupra administraţiei urbane pe care îl exercitau oficialităţi numite de guvernul central, subordonate acestuia. Regulamentele conţineau prevederi privind modernizarea şi eficientizarea sistemului fiscal, în mod deosebit în adoptarea unui buget anual bazat pe venituri şi cheltuieli planificate, elaborat de domn şi aprobat de legislativ. Regulamentele sporeau, de asemenea, autoritatea statului asupra Bisericii ortodoxe şi reduceau semnificativ rolul clerului în problemele civile, toate acestea fiind dovezi ale secularizării tot mai mari a societăţii.În ansamblul lor, Regulamentele Organice au deschis calea unor profunde transformări în Principate. Ele au sporit capacitatea guvernului de a planifica activitatea, în special în domeniul finanţelor, oferind astfel garanţii mai concrete decît înainte pentru investiţii şi contracte, condiţii esenţiale ale progresului economic. De asemenea ele au grăbit momentul unirii Moldovei cu Valahia, prin crearea, în cele două ţări, de instituţii politice aproape identice şi prin garantarea cetăţeniei comune pentru locuitorii lor. Totuşi, în ciuda acestor prefaceri, Regulamentele nu au marcat o rupere bruscă de trecut. În multe domenii ale vieţii publice, ele au preluat idei şi proiecte cum ar fi gestionarea raţională a resurselor financiare, propusă de boierii reformatori în deceniile precedente. Concentrarea puterii în mîinile domnului şi extinderea aparatului birocratic în detrimentul administraţiei regionale şi locale erau în deplină concordanţă cu principiile deja fundamentate.Trupele ruseşti au continuat să ocupe Principatele după ce sultanul a aprobat Regulamentele Organice, deoarece ţarul dorea să-l menţină pe Kiseliov în funcţie, pentru a supraveghea transpunera lor în practică. Guvernul rus subvenţionase Regulamentele Organice în primul rînd pentru a cîştiga sprijinul boierilor şi pentru a consolida astfel dominaţia rusă în Principate. Cînd Ţarul a pus capăt ocupaţiei, în 1834, aceasta s-a întîmplat datorită îmbunătăţirii relaţiilor cu Imperiul Otoman şi certitudinii manifestate la Sankt Petersburg că Imperiul Rus îşi crease o poziţie solidă în Principate.

·         1833: La 30 martie (stil vechi), se constituie la Iaşi, Moldova, din iniţiativa medicilor Iacob Stanislau Cihac şi Mihai Zotta Societatea de medici şi naturalişti.

·         1841: Este fondată în Atena, Banca Nationala a Greciei.

·         1842: Anestezia a fost utilizată pentru prima dată, într-o intervenție a chirurgului american dr. Crawford Long.

·         1856: A fost încheiat Tratatul de pace de la Paris, care a pus capăt războiului din Crimeea (1853-1856), tratat care prevedea şi retrocedarea catre Principatul Moldovei de catre Rusia, a sudului Basarabiei. Potrivit clauzelor acestui tratat, Imperiul Rus a retrocedat Principatului Moldova sudul Basarabiei ţariste (Basarabia istorică). Tratatul de la Paris a fost semnat la 30 martie 1856 și a pus capăt, în mod oficial, Războiului Crimeii dintre Imperiul Rus, pe de-o parte, și o alianță a Imperiului Otoman, Regatului Piemontului, Celui de-al Doilea Imperiu Francez și Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, pe de altă parte. Tratatul a marcat un uriaș pas înapoi pentru Rusia și pretențiile sale de dominație a regiunii.

·         1858: Americanul Hyman Lipman din Philadephia, a înregistrat patentul creionului cu gumă de șters, la 88 de ani după ce inginerul englez Edward Nairne il realizase pentru prima dată.

·         1866: Locotenența domnească publică Proclamația către popor, prin care recomandă alegerea prin plebiscit a principelui Carol de Hohenzollern ca domnitor al Românilor, cu drept de moștenire și sub numele de Carol I. Guvernul Ghica dă publicității un manifest, la 2 aprilie1866, cu același sens.

·         1867: SUA au cumpărat Alaska și insulele Aleutine de la Rusia cu 7,2 mil. de dolari.

·         1879: Este promulgată legea privind înfiinţarea Academiei Române, continuatoarea Societăţii Academice Române. Societatea Academică Română este declarată Institut naţional, cu denumirea de Academia Română, avînd următoarele secţii:
- Secţiunea literară (literatură, artă, filologie şi filosofie);
- Secţiunea istorică (istorie, geografie şi ştiinţe sociale);
- Secţiunea ştiinţifică (ştiinţele teoretice şi aplicate). Academia Română este cel mai înalt for de știință și de cultură din România. A fost fondată la 1 aprilie 1866, sub denumirea de Societatea Literară Română, devenită la 1 august 1867 Societatea Academică Română, iar în 1879 Academia Română. Conform statutului, rolul principal al Academiei constă în cultivarea limbii și literaturii române, stabilirea normelor de ortografie obligatorii ale limbii române, studierea istoriei naționale române și cercetarea în cele mai importante domenii științifice. Cele mai reprezentative lucrări academice sunt Dicționarul limbii române, Dicționarul explicativ al limbii române, Dicționarul general al literaturii române, Micul dicționar academicși Tratatul de istoria românilor. Academia Română are 181 de membri activi aleși pe viață.

·         1889: A fost înființată prima agenție de presă românească, Agenția Telegrafică a României

·         1899: George Bacovia debutează în revista "Literatorul" din București cu poezia "Și toate", sub semnătura V. George. George Bacovia (n. 17 septembrie 1881 (S.V. 4 septembrie), Bacău – d. 22 mai 1957, București) a fost un scriitor român format la școala simbolismului literar francez. Este autorul unor volume de versuri și proză scrise în baza unei tehnici unice în literatura română, cu vădite influențe din marii lirici moderni francezi pe care-i admira. La început văzut ca poet minor de critica literară, va cunoaște treptat o receptare favorabilă, mergând până la recunoașterea sa drept cel mai important poet simbolist român și unul dintre cei mai importanți poeți din poezia română modernă.

·         1926: În România, se formează un nou guvern prezidat de maresalul Alexandru Averescu.  Alexandru Averescu (n. 9 martie 1859, satul Babele, astăzi în Ucraina – d. 3 octombrie 1938, București) a fost mareșal al României, general de armată și comandantul Armatei Române în timpul Primului Război Mondial, fiind deseori creditat pentru puținele succese militare ale României. A fost, de asemenea, prim-ministru al României în trei cabinete separate (fiind și ministru interimar al afacerilor externe în perioada ianuarie-martie 1918). Averescu a fost autorul a 12 opere despre chestiuni militare (inclusiv un volum de memorii de pe prima linie a frontului)[1], membru de onoare al Academiei Române și decorat cu Ordinul Mihai Viteazul.

·         1929: Este dată în funcțiune linia telefonică directă București - Budapesta.

·         1938: În România, se formează al doilea guvern prezidat de patriarhul Miron Cristea. Generalul Gheorghe Argeşanu înlocuieşte la Ministerul de Război pe generalul Ion Antonescu, retras din guvern întrucît nu era de acord cu măsuri dure împotriva legionarilor. Miron Cristea, pe numele de mirean Elie Cristea (n. 20 iulie 1868, Toplița d. 6 martie 1939, Cannes, Franța) a fost un publicist, filolog, politician român cu vederi antisemite, senator, regent (20 iulie 1927 – 8 iunie 1930) și teolog, primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (1925 – 1939). În perioada 1 februarie 1938 – 6 martie 1939, a fost prim-ministru al României. La 7 iunie 1919 a fost ales membru de onoare al Academiei Române.

·         1945: Al Doilea Război Mondial: Forțele sovietice invadează Austria.

·         1945: A fost promulgată Legea nr.271, pentru purificarea administrației publice, învățămîntului, presei, instituțiilor de presă. Această lege a fost folosită pentru a elimina din viața publică numeroși intelectuali de valoare.

·         1946: S-a înființat Opera de Stat din Timișoara

·         1946: Au fost restabilite relațiile diplomatice cu Iugoslavia; primul ambasador postbelic al României în această țară a fost omul de cultură Tudor Vianu. Tudor Vianu (n. 27 decembrie 1897/8 ianuarie 1898, Giurgiu – d. 21 mai 1964, București) a fost un estetician, critic și istoric literar, poet, eseist, filosof și traducător român. Fratele mai mare al publicistului Alexandru Vianu. Căsătorit cu Elena Vianu (1911 – 1965). Fiul său, Ion Vianu, este un cunoscut medic psihiatru și scriitor. Fiica sa, Maria Alexandrescu Vianu, este un istoric al artei antice și arheolog.

·         1951: UNIVAC 1 (Universal Automatic Computer 1), primul computer comercial din lume, este livrat de firma Remington Rand (autori J. Eckert și J. Mauchly) Oficiului de Recensămînt al SUA.

·         1960: Intră în funcțiune prima stație meteorologică automată din România

·         1981: Președintele Ronald Reagan este împușcat în piept, în afara unui hotel din Washington, D.C., de către un vagabond cu probleme psihice, numit John Hinckley Jr.

·         1983: Președintele american Ronald Reagan face cunoscută propunerea adresată sovieticilor, potrivit căreia SUA și-ar limita instalarea de rachete de croazieră Pershing dacă URSS ar face o mișcare asemănătoare.

·         1987: Tabloul "Floarea-soarelui " al lui Vincent Van Gogh s-a vândut cu 39,85 milione de lire sterline.

·         1998 - BMW cumpără Rolls Royce pentru suma de 570 milioane de dolari. Bavarezii au avut o concurenţă acerbă pentru marca de lux britanică din partea Volkswagen A.G., Ford şi a unui fond de investiţii britanic. Grupul din Wolfsburg era principalul favorit pentru cumpărarea Rolls-Royce, spunându-se chiar că au venit cu o ofertă mai generoasă decât a celor de la BMW, dar grupul bavarez a avut un plan de dezvoltare pe placul celor de la Vickers P.L.C., foştii proprietari. La momentul achiziţiei, Rolls-Royce era un constructor destul de mic, producând în jur de 1.900 de maşini anula. BMW şi-a luat însă angajamentul să investească 1,6 miliarde dolari pentru a creşte producţia la 6.000 de unităţi anual. Fanii Rolls-Royce se temeau că pentru BMW este o pălărie prea mare şi că germanii ar putea face modele mai sportive şi mai ieftine, întinând astfel tradiţia. În 1998 Rolls-Royce făceau un singur model Rolls-Royce Sliver Spirit, investiţiile BMW materializându-se în modelul Phantom, un automobil mai puţin tradiţionalist, ba chiar controversat prin abordarea care se dezicea de istorie. şi uimea prin modernism. În prezent gama s-a extins şi număra patru automobile: Phantom, Phantom Drophead Coupe, Phantom Coupe, Ghost.

·         2005: La televiziunea Al Jazeera a apărut o înregistrare cu cei trei români răpiți în Irak. Lângă ei apăreau două persoane mascate cu mitraliere. Marie Jeanne Ion a spus în engleză că răpitorii nu doresc nimic în schimbul lor. Toți analiștii au dedus că este vorba despre o situație atipică de răpire.

·         2009 - În această zi preşedintele Barack Obama trage semnalul de alarmă asupra industriei auto şi somează General Motors şi Chrysler pentru a lua măsuri drastice pentru a primi ajutorul de stat. Preşedintele american a decretat că General Motors va avea la dispoziţie 60 de zile pentru a se restructura prin îndepărtarea liniilor de produs neprofitabile şi reducerea costurilor.Pe 1 Iunie G.M. a fost însă obligată să declare falimentul. În privinţa Chrysler, se specifica faptul că acest constructor este axat prea mult pe gama de modele SU|V şi că sunt prea mici pentru a trece singuri de criză. Astfel Chrysler a găsit ca aliat Fiat, fuzionând cu grupul italian într-un final.

Nașteri

·         1135: S-a nascut Moise Maimonide, filosof, medic si teolog evreu din Evul Mediu; (d. 1204). Este cunoscut și sub numele ebraic de Rabbi Moshe ben Maimon si este considerat cel mai important înțelept al iudaismului din epoca medievala. Opera sa principală, Călăuza șovăielnicilor publicată în limba araba (cca.1190) propune o formulă alegorica de interpretare a textelor sfinte, pentru anularea contradicțiilor dintre învățătura lui Dumnezeu relevată în cartea sfanta a evreilor,Tora si cunoștințele oferite de științele naturii și filosofie. Operele sale au exercitat timp de secole o influență asupra dezbaterilor religioase și filosofice din religiile iudaica si crestina.

·         1326: Ivan al II-lea Ivanovici cel Drept (rusă Иван II Иванович Красный; 30 martie 1326 – 13 noiembrie 1359) a fost Mare Cneaz al Moscovei și Mare Cneaz al Vladimirului între 1353-1359. Până la această dată el a domnit asupra orașelor Ruza și Zvenigorod. A fost al doilea fiu al lui Ivan Kalita și l-a succedat pe fratele său Simeon cel Mândru, care a murit de ciumă.

După ce a succedat fratelui său, din cauza creșterii conflictului cu Hoarda de Aur, Ivan a cochetat scurt timp cu ideea de a abandona tradiționala alianță a Moscovei cu mongolii și să se alieze cu Lituania, o putere în creștere în partea de vest. Această politică a fost abandonată repede și Ivan și-a afirmat loialitatea față de Hoarda de Aur.^[2]

Contemporanii l-au decsris pe Ivan ca pacifist, conducător apatic, care nu a clipit chiar și atunci când Algirdas al Lituaniei a capturat capitala socrului său, Briansk.^[3] De asemenea, el i-a permis lui Oleg din Riazan să ardă orașe aflate pe teritoriile sale. Totuși, clericii ortodocși l-au ajutat să-și consolideze puterea ca Mare Cneaz. El a primit un mare ajutor de la capabilul Alexie, Mitropolitul Moscovei.

Ca și fratele său, Ivan II nu a avut același succes ca tatăl sau bunicul său cu privire la expansiunea teritorială. Cu toate acestea, el a fost capabil să anexeze zone la sud-vest de Moscova, inclusiv zonele Borovsk și Vereia.

A fost înmormântat în Catedrala Arhanghelului Mihail din Moscova.

Ivan s-a căsătorit de două ori. În 1341, Ivan s-a căsătorit cu Fedosia Dmitrievna din Briansk. Ea era fiica lui Dmitri Romanovici, Prinț de Briansk. Fedosia a murit, fără să aibe copii, în toamna anului 1342.

Ivan a rămas văduv timp de trei ani. În 1345 el s-a recăsătorit cu Alexandra Vassilievna Veliaminova. Ea era fiica lui Vasili Veliaminov, primar al Moscovei. Ei au avut cel puțin patru copii:

• Dmitri Donskoi (12 octombrie 1350 – 19 mai 1389); i-a succedat tatălui său ca Mare Cnez al Moscovei
• o fiică căsătorită cu Prințul Bobrok de Volhinia.
• Ivan Ivanovici, Prinț de Zvenigorod (c. 1356 – octombrie 1364).
• Maria Ivanovna.

·         1432: S-a nascut Mahomed al II-lea, sultan otoman (d. 1481), cuceritorul Constantinopolui in 1453. Mahomed al II-lea Fatih (Cuceritorul, Mehmed al II-lea, (n. 30 martie 1432 — d. 3 mai 1481), cel de-al treilea fiu al sultanului Murad al II-lea, a ajuns sultan la vârsta de 19 ani, a fost al șaptelea sultan al Imperiului Otoman între 1444 și 1446, și între 1451 și 1481.

·         1566: S-a nascut Carlo Gesualdo, nobil italian, lutenist si compozitor; (d. 1613) Gesualdo da Venosa (Sau Carlo Gesualdo), compozitor italian renascentist, sa născut la Napoli si a murit la Avellino in 1613. A aparținut unei familii nobiliare foarte bogate din sudul Italiei. De mic a manifestat înclinații către muzica si a urmat studii foarte temeinice. În 1586 sa căsătorit cu verișoara sa primara, Donna Maria d’Avalos, fiica marchizului de Pescara. Doi ani mai târziu, aceasta a început o poveste de dragoste cu Fabrizio Carafa, Ducele de Andria si in cele din urmă, la 16 octombrie 1590, la Palazzo San Severo în Neapole, Gesualdo a plecat la o vânătoare, dar s-a întors imediat, surprinzandu-i în flagrant delict și ucigandu-i. După aceea, el a aruncat trupurile lor mutilate în fața Palatului. Fiind nobil, a fost imun la urmărirea penală, dar de frica răzbunarii familiilor celor ucisi a fugit la castelul său de la Venosa. Detaliile privitoare la aceste crime diferă. Potrivit unor surse, Gesualdo l-ar fi ucis de asemenea si pe cel de- al doilea fiu al Mariei, pentru ca ar fi pus la îndoială paternitatea lui . Cu toate acestea, documentele contemporane din surse oficiale pentru aceasta presupusa crima lipsesc. Viața lui Gesualdo a fost subiect de inspirație pentru numeroase lucrări de teatru si muzică, inclusiv un roman de Anatole France, o scurtă povestire de Julio Cortázar, precum și o operă de Franz Hummel. În plus, compozitori ai secolului 20 cum sunt Alfred Schnittke, Igor Stravinsky si Salvatore Sciarrino, i- au omagiat muzica. În 1997, compozitorul australian Brett Dean i-a dus de asemenea un omagiu lui Gesualdo. În “The Doors of Perception “Aldous Huxley a scris despre madrigalele lui Gesualdo.

·         1633: S-a nascut cronicarul moldovean Miron Costin, cea mai însemnată personalitate a literaturii române din Moldova secolului al XVII-lea (d. 1691). Erudit, poliglot și conștient de rolul culturii în evoluția statelor, Costin a trecut în eternitate lăsând posterității o operă valoroasă atât din perspectivă istorică, documentară, cât și din punct de vedere literar. Activitatea dregătorului, a diplomatului ce se remarcă prin patriotism și ură împotriva asupritorilor nației sale, cunoașterea tuturor aspectelor politicii din vremea sa, experiența luptătorului impletindu- se cu cea a scriitorului deschizător de drumuri în literatura română. Intre operele sale importante se numara:
- Viața Lumii
- Letopisețul Țării Moldovei de la Aron vodă încoace, de unde este părăsit de Ureche – vornicul
- De neamul moldovenilor, din ce țară au ieșit strămoșii lor

* 1633: Frederic al II-lea de Hesse-Homburg (germană Friedrich II. von Hessen-Homburg), cunoscut drept Prinț de Homburg (30 martie 1633–24 ianuarie 1708) a fost Landgraf de Hesse-Homburg. De asemenea, el a fost un experimentat și de succes general al coroanelor Suediei și Brandenburg.

Frederic s-a născut la Homburg (actualul Bad Homburg vor der Höhe), și a fost al șaptelea și cel mai mic copil al Landgrafului Frederic I de Hesse-Homburg, care a murit în 1638, lăsându-și copii în grija mamei lor, Margaret Elisabeth de Leiningen-Westerburg.

La dorința mamei sale, Frederic a fost educat de profesori particulari împreună cu fiii vărului său, Georg al II-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt, la Marburg. În 1648 el și-a rupt piciorul și și-a petrecut convalescența la Bad Pfäfers.

Când mareșalul Henri de la Tour d'Auvergne, Viconte de Turenne a apărut în imediata apropiere, Frederic a fost trimis de mama sa să poarte negocieri pentru siguranța Homburg. Turenne a găsit prințul atât de cuceritor încât a vrut să-l ia imediat în armata sa și să plătească pentru educația lui militară. Mama lui Frederic s-a opus.

La vârsta de 16 ani el a făcut Marele Tur prin Italia și Franța apoi a devenit student la Universitatea din Geneva, deși el nu a urmat un curs real academic: a învățat dans, călărie și scrimă, și și-a îmbunătățit cunoștințele limbii franceze.

Cum frații lui mai mari îl precedau în linia de succesiune, el s-a decis pentru o carieră militară și în 1654 a devenit colonel în armata regelui Carol al X-lea al Suediei.

Frederic al II-lea de Hesse-Homburg: bust de Andreas Schlüter.

În 1659 în timpul asaltului asupra Copenhaga Frederic a fost atât de grav rănit încât piciorul inferior drept a trebuit să fie amputat. El a fost promovat la rangul de general-maior (Generalmajor) și de atunci a avut un picior de lemn. Frederic a fost ales de regele Carol al X-lea ca Statthalter în Livonia, însă după moartea regelui lucrurile s-au schimbat în mod considerabil, iar Frederic a părăsit serviciul suedez în 1661.

În același an el s-a căsătorit cu Margareta Brahe, o văduvă bogată suedeză, doamnă de onoare a reginei Suediei, care era cu 30 de ani mai în vârstă decât el. Căsătoria a provocat un scandal, iar cuplul a trebuit să părăsească Suedia. Margareta Brahe a murit după opt ani, în 1669. Cu averea ei el a cumpărat moșii în Brandenburg și a devenit un prieten al Electorului Friedrich Wilhelm I de Brandenburg. În 1670 Frederic s-a recăsătorit cu nepoata Electorului, Prințesa Luise Elisabeth von Kurland, după ce s-a convertit de la luteranism la biserica reformată și a intrat în serviciul Brandenburg ca general. În 1672 el a primit comanda tuturor forțelor din Brandenburg.

În 1672 și 1674 a luptat în Războiul olandez. În calitate de comandant al cavaleriei Brandenburg, în timpul invaziei suedeze, la 28 iunie 1675 în Bătălia de la Fehrbellin, el a atacat armata suedeză fără ordin de a face acest lucru, producându-le pierderi grele. Această mișcare a contribuit în mod decisiv la victoria Brandenburg dar și la nemulțumirea Electorului. Acest eveniment istoric l-a inspirat în 1809 pe dramaturgul Heinrich von Kleist la redactarea piesei sale Prințul de Hombourg, al cărui erou, Prințul Frederic, are asemănări cu personajul istoric.

În anii 1676-1678, el a participat la campaniile din Pomerania și Prusia și a negociat, în numele Electorul de Brandenburg, Tratatul de la Saint-Germain din 1679.

În 1681, după decesul fratelui său Wilhelm Christoph, Frederic a preluat guvernarea teritoriului Hesse-Hombourg și a domnit sub numele de Frederic al II-lea.

În 1690 soția sa a murit după ce i-a dăruit 12 copii. La vârsta de 59 de ani, Frederic s-a căsătorit a treia oară: cu văduva Sofia Sybille von Leiningen-Westerburg, o rudă a familiei mamei sale, care i-a mai dăruit încă trei copii.

Frederic a murit în 1708 la Homburg, aparent de pneumonie, după o ultimă călătorie la Leipzig pentru a-l întâlni pe regele Carol al XII-lea al Suediei.

Frederic al II-lea s-a căsătorit de trei ori: în 1661 cu contesa Margareta Brahe (1603–1669); în 1670 cu Prințesa Louise Elisabeth de Courland (1646–1690); și în 1691 cu contesa Sofia Sybille de Leiningen-Westerburg (1656–1724).

Copii cu Louise Elisabeth de Courland:

• Charlotte Dorothea Sofia (1672–1738); s-a căsătorit în 1694 cu Johann Ernst al III-lea, Duce de Saxa-Weimar (1664–1707)
• Frederic al III-lea, Landgraf de Hesse-Homburg (1673–1746); s-a căsătorit în 1700 cu Prințesa Elisabeth Dorothea de Hesse-Darmstadt (1676–1721). În 1728 s-a recăsătorit cu Prințesa Christiane Charlotte de Nassau-Ottweiler (1685–1761)
• Karl Christian (1674–1695), căzut în Asediul de la Namur
• Hedwig Luise (1675–1760); s-a căsătorit în 1718 cu contele Adam Friedrich von Schlieben (1677–1752)
• Filip (1676–1706); căzut în Bătălia de la Speyerbach în Războiul Succesiunii Spaniole
• Wilhelmine Maria (1678–1770); s-a căsătorit în 1711 cu contele Anton II de Aldenburg (1681–1738)
• Eleonore Margarete (1679–1763)
• Elisabeth Franziska (1681–1707); s-a căsătorit în 1702 cu Prințul Frederic Wilhelm Adolf, Prinț de Nassau-Siegen(1680–1722)
• Johanna Ernestine (1682–1698)
• Ferdinand (n./d. 1683)
• Karl Ferdinand (1684–1688)
• Casimir Wilhelm (1690–1726); s-a căsătorit în 1722 cu contesa Christine Charlotte de Solms-Braunfels (1690–1751)

Copii cu Sofia Sybille de Leiningen-Westerburg:

• Ludwig Georg (1693–1728); s-a căsătorit în 1710 cu contesa Christine de Limpurg-Sontheim (1683–1746)
• Friederike Sophie (1693–1694)
• Leopold (n./d. 1695)

* 1674: Jethro Tull (n. 30 martie 1674 – d. 21 februarie 1741) a fost un pionier englez al agriculturii, inventator al semănătorii, invenție prin care a avut un rol decisiv în crearea saltului semnificativ al Marii Britanii în domeniul agricol, mișcare cunoscută sub numele de British Agricultural Revolution- Revoluția agricolă britanică.

Este inventatorul semănătorii mecanice moderne și a unui anumit tip de plug modern. La vremea sa, ambele fuseseră tractate de cai.

·         1739: Maria Josepha (30 martie 1739 - 28 mai 1767), Împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman, Prințesă de Bavaria, a fost fiica lui Carol Albert, Elector de Bavaria și a Mariei Amalia a Austriei și a doua soție a împăratului Iosif al II-lea. A fost membră a Casei de Wittelsbach.

La 23 ianuarie 1765 s-a căsătorit cu văduvul Iosif, moștenitorul împărătesei Maria Tereza a Austriei la Palatul Schönbrunn. Maria Josepha avea cu doi ani mai mult decât soțul ei.

Mariajul n-a fost fericit; a avut loc numai la presiunea mamei lui Iosif, Maria Tereza, care dorea ca fiul ei să aibă un moștenitor pe linie masculină. Iosif nu a vrut niciodată să se recăsătorească după decesul iubitei lui soții, Isabella de Parma, deși era deschis spre sora mai mică a Isabellei, Maria Luisa de Parma. Maria Luisa era promisă prințului moștenitor al Spaniei și în orice caz nu era interesată de Iosif.

Iosif n-o găsea pe Maria Josepha atractivă din punct de vedere fizic. El a descris-o într-o scrisoare "o persoană scundă și grasă" cu "dinți urâți". El a recunoscut, totuși, că în ceea ce privește caracterul ei, Maria Josepha a fost o femeie "ireproșabilă", care îl iubea, iar el a apreciat-o pentru trăsăturile sale pozitive însă a suferit pentru că nu putea să o iubescă.

Probabil că mariajul n-a fost nicidată consumat, Joseph a refuzat să doarmă în dormitorul comun și chiar a împărțit balconul care unea camerele lor de la Palatul Schoenbrunn astfel încât să nu-și vadă soția. La moartea socrului ei, la 18 august 1765, Maria Josepha a devenit Împărăteasă a Sfântul Imperiu Roman. Cu toate acestea, soacra ei a rămas cea mai puternică și importantă figură din Imperiu și de la Curtea de la Viena.

La 28 mai 1767, după numai doi ani de căsătorie, Maria Josepha a murit de variolă ca și predecesoarea sa Isabella. În timpul bolii, soțul ei n-a vizitat-o deși mama lui a vizitat-o. Facând acest lucru, Maria Tereza s-a îmbolnăvit însă a supraviețuit. Maria Joseph a fost înmormântată în cripta imperială din Viena, iar Iosif nu a participat la înmormântarea ei.^[1]

Tânăra împărăteasa neiubită a jucat încă un rol în viața soțului ei, după moartea ei, când el a emis pretenții la o mare parte din Bavaria în 1778-1779. Cerința lui s-a bazat, printre alte motive, pe căsătoria sa cu cea de-a doua soție bavareză. Acest conflict în cele din urmă a condus la Războiul de succesiune bavarez. În final, dinastia Habsburg a câștigat doar Innviertel

·         1746 - S-a născut pictorul spaniol Francisco Jose de Goya (d. 16 apr. 1828). Francisco José de Goya y Lucientes (n. 30 martie 1746, Fuendetodos/Aragon — d. 16 aprilie 1828, Bordeaux/Franța) a fost un important pictor și creator de gravuri spaniol, la răspântia secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea. La un secol după Velázquez și cu un secol înainte de Picasso, Goya este punct de referință pentru două veacuri de pictură spaniolă. Ani de-a rândul Goya a fost artistul curții regale, la fel ca și mulți alți pictori ai secolului al XVIII-lea. Ar fi rămas probabil creator al unei picturi liniștite, echilibrate, dacă nu s-ar fi îmbolnăvit: surzenia îl izolează de lume și îl eliberează de convenția picturii oficiale. La aproape cincizeci de ani, Goya pornește într-o incursiune în străfundurile misterioase și zbuciumate ale sufletului omenesc. Ochiul lui sarcastic, demascator, nu iartă pe nimeni.
* 1754: Jean-François Pilâtre de Rozier (n. 30 martie 1754 – d. 15 iunie 1785) a fost un profesor francez de fizică și chimie, unul dintre pionierii aviației. Împreună cu marchizul d'Arlandes, el a realizat primul zbor uman într-un balon cu aer cald, la 21 noiembrie 1783, într-un balon Montgolfier. El a murit în urma prăbușirii balonului său lângă Wimereux, Pas-de-Calais în timpul unei tentative de a zbura peste Canalul Mânecii. El și tovarășul său, Pierre Romain, au fost primele victime ale unui accident aerian.

S-a născut la Metz, fiind al treilea fiu al lui Magdeleine Wilmard și Mathurin Pilastre, denumit și „du Rosier”, fost soldat devenit hangiu. Interesul său în ce privește chimia medicamentelor i-a fost trezit în spitalul militar din Metz, un oraș-garnizoană de la frontierele Franței. A călătorit la Paris la 18 ani, și a predat fizică și chimie la Academia din Reims, ceea ce l-a pus în situația de a-l cunoaște pe Monsieur, conte de Provence, fratele regelui Ludovic al XVI-lea.

S-a reîntors la Paris, unde a fost însărcinat cu cabinetul de istorie naturală al contelui, fiind făcut valet de chambre al soției acestuia, Madame, ceea ce i-a adus numele de nobil, Pilâtre de Rozier. Și-a deschis la 11 decembrie 1781 un muzeu în cartierul Marais din Paris, unde a efectuat experimente de fizică și a oferit demonstrații nobililor. A cercetat noul domeniu al gazelor și a inventat un aparat pentru susținerea respirației.

Următorul plan al lui de Rozier era cel de a încerca traversarea Canalului Mâneciidin Franța în Anglia. Un balon Montgolfier nu ar fi fost suficient pentru aceasta, întrucât avea nevoie de cantități mari de combustibil pentru încălzirea aerului, astfel încât el a proiectat un alt tip de balon, balonul Rozière, o combinație între un balon cu aer cald și un balon cu hidrogen. El a fost pregătit în toamna lui 1784, dar tentativa a fost lansată doar după ce un alt francez, Jean-Pierre Blanchard, însoțit de un american, dr. John Jeffries, au survolat Canalul Mânecii într-un balon cu hidrogen la 7 ianuarie 1785, din Anglia în Franța.

Moartea lui Rozier și Romain.

În ciuda câtorva tentative, de Rozier și însoțitorul său, Pierre Romain, nu au reușit să se ridice de la Boulogne-sur-Merdecât la 15 iunie 1785. După ce au înaintat puțin, o schimbare bruscă a direcției vântului i-a împins înapoi deasupra uscatului la circa 5 km distanță de locul ascensiunii inițiale. Balonul s-a dezumflat brusc (fără ca anvelopa să ia foc) și s-a prăbușit lângă Wimereux în Pas-de-Calais, de la o înălțime de circa 450 m. Ambii ocupanți au murit. După opt zile, a murit și logodnica lui de Rozier, care se pare că s-ar fi sinucis. Ulterior, la locul prăbușirii a fost înălțat un obelisc comemorativ. Regele a bătut o medalie și a acordat familiei o pensie.

Balonul modern hibrid cu aer cald și hidrogen se numește balon Rozière deoarece el a fost cel care l-a proiectat primul.

·         1811 - S-a născut chimistul german Robert Bunsen (d. 16 aug. 1899), coautor al lămpii cu gaz care îi poartă numele, pe baza unui proiect din 1855 al colegului său britanic Michael Faraday.
* 1833: Charles Horton Peck (n. 30 martie 1833, Sand Lake, Comitatul Rensselaer, New York – d. 11 iulie 1917, Albany a fost unul din cei mai cunoscuți micologi americani, New York State Botanist, care a descris peste 2700 de specii de ciuperci din America de Nord, dar si desenatorprecum ilustrator. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Peck.

·         1837 - S-a născut Alexandru Şuţu, medic psihiatru, membru corespondent al Academiei Române, membru al Societăţii de Antropologie din Paris şi al Societăţii Franceze de Psihiatrie (m.22.09.1919).

·         1844 - S-a născut poetul simbolist francez Paul Verlaine (d. 8 ian. 1896)
* 1848: Infantele Carlos, Duce de Madrid (30 martie 1848 - 18 iulie 1909) a fost membru senior al Casei de Bourbon din 1887 până la decesul său. A fost pretendent carlist la tronul Spaniei sub numele de Carlos al VII-lea din 1868 (abdicarea spaniolă a tatălui său) și pretendent legitimist la tronul Franței sub numele de Carol al XI-lea după decesul tatălui său în 1887.

Don Carlos de Borbón

Carlos s-a născut la Ljubljana, capitala Carniolei (astăzi în Slovenia) ca fiul cel mare al lui Juan, Conte de Montizón și a soției sale, Maria Beatrix de Austria-Este. A locuit cu familia o perioadă scurtă la Londra unde s-a născut fratele lui mai mic, Alfonso. După ce tatăl lor, considerat prea liberal pentru gusturile carliste, a părăsit-o pe mama lor, băieții au locuit la Modena cu mama lor. Fratele ei, Ducele Francisc al V-lea de Modena, a fost în mare măsură responsabil pentru educația băieților. Carlos a fost cunoscut pentru punctele sale de vedere tradiționiste, cu mult diferite de cele ale tatălui său.

La 4 februarie 1867, la Schloss Frohsdorf, Austria, Carlos s-a căsătorit cu Prințesa Margherita de Bourbon-Parma, fiica cea mare a lui Carol al III-lea, Duce de Parma și a Prințesei Luisa Maria Tereza de Bourbon-Artois.

Carlos și Margherita au avut cinci copii:

• Infanta Blanca a Spaniei (1868–1949) căsătorită în 1889 cu Arhiducele Leopold Salvator, Prinț de Toscana; au avut copii
• Jaime, Duce de Madrid (1870–1931)
• Infanta Elvira a Spaniei (1871–1929) a murit necăsătorită însă cu copii.
• Infanta Beatriz a Spaniei căsătorită în 1892 la Veneția cu Fabrizio Massimo, Principe di Roviano
• Infanta Alicia a Spaniei (1876–1975) căsătorită prima dată la Veneția în 1897 cu Friedrich, Prinț von Schönburg-Waldenburg; au avut copii, au divorțat în 1903; căsătorită a doua oară în 1906 la Viareggio cu Lino del Prete; au avut copii.

Carlos a organizat și a condus al treilea război carlist. Între 1872 și 1876 a condus o mare parte din Spania peninsulară.

În ianuarie 1893 soția lui Carlos, Margarita, a murit. Anul următor a decis să se recăsătorească. A consultat-o pe mama sa care i-a sugerat pe Prințesa Theresia de Liechtenstein (fiica Prințului Alfred de Liechtenstein) și Berthe de Rohan (fiica lui Arthur de Rohan). După ce s-a întâlnit cu amândouă, Carlos s-a decis pentru cea din urmă și a cerut-o în căsătorie.^[1]

La 28 aprilie 1894, Carlos și Berthe s-au căsătorit la Praga. Berthe a avut o personalitate dominantă, ceea ce a făcut-o foarte nepopulară printre carliști. "Toți scriitorii sunt de acord că această a doua căsătorie a fost dezastruoasă, nu numai pentru familia lui Don Carlos și pentru [Carlos] însuși ci și pentru partid [carlist]." ^[2]

Carlos a murit la Varese în 1909. A fost înmormântat la catedrala San Giusto din Trieste. Fiul său Jaime i-a succedat ca pretendent la tronurile Spaniei și Franței.

* 1852: Ducesa Therese Petrovna de Oldenburg (30 martie 1852 - 19 aprilie1883) a fost fiica cea mică a Ducelui Peter de Oldenburg și a soției sale, Prințesa Therese de Nassau-Weilburg

La 12 mai 1879, Therese s-a căsătorit cu George Maximilianovici, al 6-lea Duce de Leuchtenberg (1852-1912), fiul cel mic al lui Maximilian de Beauharnais, al 3-lea Duce de Leuchtenberg și a soțiie lui, Marea Ducesă Maria Nicolaevna a Rusiei (1819–1876).^[1] Fratele mai mare al Theresei, Ducele Alexandru Petrovici era căsătorit cu sora lui George, Prințesa Eugenia Maximilianovna din 1868. Fie prin decese fie prin căsătorii morganatice ale fraților mai mari, George a devenit șeful ramurii ruse a Casei de Beauharnais.^[2]

Bunicul Theresei a fost căsătorit cu Marea Ducesă Ecaterina Pavlovna a Rusiei, fiica Țarului Paul I al Rusiei, iar descendenții lor au fost crescuți în Rusia. În ciuda titlului lor german, Ducesa Therese ca și fratele ei Ducele Alexandru și tatăl lor au fost crescuți în întregime în Rusia.^[3]Therese și frații ei au fost considerați întotdeauna ca parte a familiei imperiale ruse.^[4] George și Theresa au avut un fiu:

• Alexandru Georgievici, al 7-lea Duce de Leuchtenberg (13 noiembrie 1881 - 26 septembrie 1942); căsătorit morganatic cu Nadezhda Caralli în 1917.^[1]

Ducesa Therese a murit la 19 aprilie 1883 la St. Petersburg la vârsta de 31 de ani.^[1] Șase ani mai târziu, George s-a recăsătorit cu Prințesa Anastasia de Muntenegru.

·         1853: Vincent Willem van Gogh (pronunțat în neerlandeză [ˈvɪnsɛnt ˈʋɪləm vɑn ˈɣɔ], v. AFI, n. 30 martie1853, Zundert, Regatul Țărilor de Jos – d. 29 iulie 1890,^]Auberge Ravoux[*], Auvers-sur-Oise[*], A Treia Republică Franceză) a fost un pictor olandez post-impresionist^[23] ale cărui lucrări au avut o influență profundă asupra artei secolului al XIX-lea, prin culorile lor vii și impactul emoțional. A suferit de boli mintale, care la vârsta de 37 ani l-au dus la sinucidere.

Van Gogh și-a petrecut copilăria la Haga, după care a plecat în Anglia. Acolo a vrut să devină pastor, la fel ca tatăl său, și, din 1879, a lucrat ca misionar într-o regiune minieră din Belgia. În acest timp a început să schițeze oameni din comunitatea locală și, în 1885, a pictat prima sa operă de succes, Mâncătorii de cartofi. Paleta lui de atunci conținea tonuri închise. În martie 1886 artistul s-a mutat la Paris și acolo i-a descoperit pe impresioniștii francezi. A ajuns la Arles unde a colaborat cu pictorul Paul Gauguin. Din cauza nebuniei van Gogh l-a atacat pe Gauguin cu briciul. Gauguin a reușit să fugă, iar van Gogh și-a tăiat în acces urechea. S-a internat la spitalul din Saint-Rémy-de-Provence. Pentru că nu era sigur de vindecare, Theo, fratele său, l-a trimis la doctorul Gachet în orașul Auvers-sur-Oise. La 27 iulie van Gogh a ieșit din cameră să picteze pe câmp. Acolo s-a împușcat în umăr cu pistolul și a murit peste 2 zile.

Van Gogh a realizat peste 2.000 de opere de artă, în jur de 900 de picturi și 1.100 de desene și schițe ^[23]. Astăzi multe dintre operele sale, inclusiv numeroasele lui portrete, peisaje și picturi cu floarea-soarelui, se numără printre cele mai cunoscute și cele mai scumpe din lume. Fiind puțin apreciat în timpul vieții, faima sa a crescut în anii de după moarte^[23]. Astăzi el este în general considerat ca fiind unul dintre cei mai importanți pictori din istorie

Portret realizat de Vincent van Gogh reprezentându-l pe bunicul acestuia cu același nume (1881, Muzeul Van Gogh, Amsterdam)

Vincent van Gogh a venit pe lume într-o familie de pictori și negustori de artă, tatăl său fiind pastor protestant, iar mama sa având înclinații spre pictură în mod special.^[24]

Familia van Gogh avea rădăcini străvechi. Strămoșii lui Vincent se stabiliseră în Olanda încă din secolul al XVI-lea.^[25] Tradiția de a purta același nume în întreaga familie nu a fost ceva neobișnuit, deoarece pe bunicul lui îl chema tot Vincent și a fost absolvent al Universității de Teologie din Leiden în anul 1811. Bunicul său Vincent, a avut șase fii, dintre care trei au devenit negustori de artă, iată ca și de aici a moștenit talentul și pasiunea pentru artă.^[24] În introducerea la ediția Scrisorilor, Johanna van Gogh-Bonger, cumnata pictorului, i-a prezentat genealogia. Numele de familie amintește de Goch, un orășel situat în teritoriul german, la frontiera Limburg-ului, dar la numai câțiva kilometri de provincia Brabantul de Nord de unde era originar Vincent. Este posibil ca familia van Gogh (de Goch) ca și numele ei să se tragă de acolo. S-ar fi putut să fi făcut parte din nobilime, și motivele blazonului ei — o grindă împodobită cu trei trandafiri — dă de crezut că la început cei din familia van Gogh au fost constructori.^[26]

Familia lui Vincent van Gogh
Sus: tatăl, Theodorus van Gogh și mama, Anna Cornelia Carbentus
Jos-de la stânga la dreapta:Vincent van Gogh; Anna Cornelia; Theo van Gogh; Elisabheta Huberta; Wilhelmine Jacoba și Cornelis Vincent

Tatăl artistului, Theodorus, s-a născut la Benschop în 1822, iar mama, Anna Cornelia, s-a născut în 1819.^[25] Din căsătoria lor au rezultat 7 copii, din care primul a murit la puțin timp după naștere.^[25] După el s-au născut Vincent van Gogh, Anna Cornelia, Theo, Elisabheta Huberta, Wilhelmine Jacoba și Cornelis Vincent

Pentru van Gogh, cea mai importantă persoană a fost fratele lui, Theo. Acesta l-a susținut pe artist din punct de vedere financiar,^[27]dar și emoțional. Legătura dintre ei a devenit mai strânsă în 1880, anul în care Vincent și-a început cariera artistică.^[28] Theo a murit într-o clinică din Utrecht la șase luni după artist, la 25 ianuarie 1891.^[29][30][31] Toate cheltuielile artistului legate de locuință, de mobilier, de îmbrăcăminte, de mâncare și băutură (din ce în ce mai multă, se pare), de culori și pânze pentru pictură, iar, mai târziu, când Vincent s-a îmbolnăvit de nervi, de tratamentele urmate în mai multe sanatorii – toate au fost suportate de Theo, care, între timp, aduna picturile și desenele trimise de fratele său și se străduia să i le vândă

Natură moartă cu absint realizată de van Gogh în 1887^[112] și păstrată la Muzeul Van Gogh^[113]

Despre van Gogh s-a spus că a suferit de multe boli, în special de afecțiuni psihiatrice și că acestea și-au pus amprenta asupra comportamentului și picturii artistului.^[114] Ceea ce se știe acum este faptul că pictorul olandez s-a îmbolnăvit de sifilis în 1882. La acutizarea bolii, netratată complet, se adăugau crizele de epilepsie, precum și depresiile cauzate de mai multe deziluzii sentimentale.^[115] Când era întrebat, acesta își descria crizele ca pe sentimente de furie apărute din senin, halucinații, confuzie și teamă, pierderi de memorie. Adeseori i se prescria bromura de sodiu ca și remediu anticonvulsiv pentru epilepsie.^[116] Unii au speculat că nebunia tot mai mare a lui van Gogh ar fi putut fi cauzată de inhalarea sau înghițirea unor produse chimice din vopselele sale, de dependența de absint, sau ca urmare a bolilor cu transmitere sexuală luate de la prostituate.^[117] Cauza externă care ar fi declanșat crizele epileptice este cel mai probabil abuzul de absint, întrucât Vincent îl consuma în cantități mari, până a devenit dependent.^[118] Pe lângă aceste boli, care l-au măcinat fizic și psihic, se pare că van Gogh avea glaucom. Medicul F. W. Maire argumenta că numai pe pânzele realizate de artist după 1888 se disting umbre colorate, irizații sau halouri în jurul surselor de lumină. Bolnavii de glaucom văd în jurul unei surse luminoase o margine cu mai multe culori, asemănătoare curcubeului.^[115] Se știe că van Gogh s-a certat cu Paul Gauguin, amicul său, cu care de fapt locuia. Și se mai știe că l-a amenințat cu briciul pe care la scurt timp îl va folosi însuși van Gogh să-și taie urechea.^[119] Ca și cauze pentru tăierea urechii au mai fost alese și sindromul lui Ménière - care provoacă zgomote incomode în interiorul urechii - și prezența unor factori ca intoxicația cu Digitalis.^[120]

Medicii și criticii de artă îl considerau nebun. În special pânzele pictate la Auvers spre sfârșitul vieții erau considerate de critici ca „opera nebună”. Iar dintre aceste lucrări, pânza ce redă biserica din Auvers este cea mai „nebună”. Pictorii au fost uimiți de violența culorilor, de confruntarea dintre roșu și albastru. Clădirea răsare din spatele unei coline ca un cutremur, zidurile se zguduie, acoperișurile se mișcă. Medicii pun această imagine stranie pe seama schizofreniei.^[119]

Poate pentru a-l înțelege pe Vincent ar trebui spus și că fratele său Theo a murit de sifilis paralizant (în 1891), sora sa, Willemina van Gogh, a murit de demență (1941), fiind internată aproape patruzeci de ani într-un azil psihiatric, iar fratele Cor [Cornelis Vincent] s-a sinucis în 1900.^[121][122] Unul dintre strănepoții lui Vincent, Theodorus (regizor de film), a murit asasinat de un terorist marocan (în 2004), fiind un critic al islamului. Jan Peter Balkenende a rostit pe 2 noiembrie 2005 un discurs la Amsterdam, unde mai multe sute de persoane au luat parte la comemorarea morții regizorului Theo van Gogh.^[123] Fiul acestuia, Lieuwe, născut în 1992, este ultimul descendent al familiei van Gogh

Galerie:

• 

  Semănătorul (inspirat dintr-o operă a lui Millet) - 1881; Muzeul Van Gogh, Amsterdam; creion, cerneală și pictură pe hârtie velină; 48 × 36,8 cm^[125]
 
• 

  Natură moartă cu varză și saboți de lemn - 1881; Muzeul Van Gogh; ulei pe hârtie aplicată pe panou; 34 × 55 cm^[126]
 
• 

  Loteria de stat - 1882; Muzeul Van Gogh; cretă neagră, creion, acuarelă și cerneală pe hârtie velină; 38 × 57 cm^[127]
 
• 

  Mâncătorii de cartofi - 1885; Muzeul Van Gogh; ulei pe pânză; 82 × 114 cm^[128]
• 

  Agostina Segatori - 1887; Muzeul Van Gogh; ulei pe pânză; 55.5 × 46.5 cm^[129]
 
• 

  Casa galbenă - 1888; Muzeul Van Gogh; ulei pe pânză; 72 × 91.5 cm^[130]
 
• 

  Vază cu 12 floarea-soarelui - 1889; Philadelphia Museum of Art, Philadelphia, Pennsylvania; ulei pe pânză; 92.4 × 71.1 cm^[131]
 
• 

  Autoportret - 1889; Muzeul Orsay, Paris; ulei pe pânză; 65 × 54 cm^[132][133]
• 

  Portretul lui Joseph Roulin - 1889; MoMa, New York; ulei pe pânză; 64.4 x 55.2 cm^[134]
 
• 

  Noapte înstelată - 1889; MoMA; ulei pe pânză; 73 × 92 cm^[135]
 
• 

  Lan de grâu cu chiparoși- 1889; Metropolitan Museum of Art, New York; ulei pe pânză; 73 × 93.4 cm^[136]
 
• 

  Lan de grâu cu corbi - 1890; Muzeul Van Gogh; ulei pe pânză; 50.5 × 103 cm^[137] (2)

·         1874: S-a nascut generalul Nicolae Rădescu, fost prim–ministru al României (1944-1945); (d. 1953).

·         1880: Sean O’Casey, dramaturg, poet si prozator irlandez, s-a nascut la Dublin si a decedat pe 24 septembrie 1964 in Torquay, Anglia

·         1892: Stefan Banach, matematician polonez (d. 1945)

·         1894 - S-a născut Serghei Iliuşin (d.1977), pilot în primul război mondial şi proiectant al seriei de avioane Iliuşin 2 şi 4 (al doilea război mondial), respectiv 18 şi 62 (comerciale)

·         1895: Nikolai Bulganin, premier al Uniunii Sovietice (d. 1975)

·         1895: Jean Giono, autor francez (d. 1970)
* 1897: Margaret Carnegie Miller (n. 30 martie 1897 – d. 11 aprilie 1990) a fost singurul copil al industriașului și filantropului Andrew Carnegie și unicul moștenitor al averii familiei Carnegie
Margaret Cameron Carnegie a fost unicul copil și unul târziu al lui Andrew Carnegie și Louise Whitfield, cu care Carnegie se căsătorise când avea 51 de ani. Margaret s-a născut la 30 martie 1897 în New York City. Tatăl său, Andrew Carnegie, a decedat în 1919, când Margaret avusese 22 de ani, la scurt timp după căsătoria acesteia.

Margaret Carnegie s-a căsătorit cu Roswell Miller, Jr., la reședința familiei Carnegie, situată la adresa 2 East 91st Street în New York City, la data de 22 aprilie 1919, la care tatăl său a mai apucat să participe. Oficierea ceremoniei a fost făcută de reverendul William Pierson Merril, pastor al bisericii Brick Presbyterian Church, la care Margaret și mama sa erau membri și de reverendul Henry Sloane Coffin, pastor al bisericii Madison Avenue Presbyterian Church, la care Andrew Carnegie era membru. ^[2]

Căsătoria cu Roswell Miller a Margaretei Carnegie a sfârșit în divorț. Margaret Miller a avut patru copii din căsătoria sa, Louise, Roswell III, Barbara și Margaret). Margaret a decedat la data de 11 aprilie 1990, la domiciliul său din Fairfield, statul Connecticut, la vârsta de 93 de ani.

·         1901: Grigore Scorpan, filolog și istoric literar român (d. 1953)

·         1913: Marcu Botzan, inginer agronom român

·         1913 - S-a născut Frankie Lane (Frank LoVecchio), cântăreţ american.
* 1914: Lúcia Benedetti ( n. 30 martie 1914, Mococa, São Paulo - d. 1998 Rio de Janeiro) a fost o scriitoare, dramaturgă, editoare de carte și traducătoare braziliană.

·         1914: George Hanganu, istoric literar și comparatist român (d. 1994)

·         1923: Viorel Cosma, muzicolog, critic muzical și lexicograf român

* 1924: George Guțiu (n. 30 martie 1924, Vaideiu, Mureș - d. 8 mai 2011, Cluj) a fost între 1990-2002 episcop al Episcopiei de Cluj-Gherla. În ultimii ani de viață a fost decanul de vârstă al episcopatului catolic din România.

George Guțiu s-a născut la data de 30 martie 1924 în Vaidei, pe atunci comună în județul Mureș (interbelic), în prezent sat aparținător de comuna Ogra, județul Mureș. A urmat școala primară în satul natal, apoi patru clase gimnaziale la Liceul "Papiu Ilarian" din Târgu Mureș. În anul 1940, după cedarea Transilvaniei de Nord către Ungaria fascistă, s-a mutat la Aiud, oraș rămas pe teritoriul Regatului României. Până în 1944a urmat la Aiud cursurile Liceului „Titu Maiorescu”.

După promovarea examenului de bacalaureat, a fost primit în clerul tânăr al Arhiepiscopiei de Alba Iulia și Făgăraș, fiind în paralel și student în anul I la Academia de Teologie Română Unită "Sfânta Treime" din Blaj. După ce a absolvit cei patru ani de studii teologice, în iunie 1948, a promovat și examenul de licență, la care se supuneau doar cei mai buni clerici absolvenți, majoritatea rezumându-se la titlul ce-l acorda promovarea examenelor obligatorii de "absolvent de teologie" sau "teolog absolvent", suficient pentru a deveni preot de enorie.

Titlul de licențiat acorda dreptul de a deveni profesor de religie în învățământul mediu și era titlul superior ce se putea obține în învățământul teologic greco-catolic din țară. Licența în Teologie o putea acorda doar Academia de Teologie Română Unită din Blaj. Celelalte academii teologice greco-catolice din țară eliberau un simplu certificat de absolvire, numit „absolutoriu”.

La o săptămână de la decretul nr. 358 din 1 decembrie 1948, de trecere a Bisericii Române Unite în ilegalitate, în data de 8 decembrie 1948, a fost hirotonot preot de către Alexandru Cisar, arhiepiscop și mitropolit romano-catolic al Bucureștilor, în condițiile în care toți episcopii greco-catolici fuseseră arestați încă de la sfârșitul lunii octombrie și încarcerați la reședința patriarhală de la Dragoslavele. George Guțiu a fost hirotonit pentru Arhidieceza Română Unită de Alba Iulia și Făgăraș.

După hirotonirea sa ca preot, l-a ajutat pe ordinarius-ul arhidiecezan, mai întâi Pr. George Dănilă, fostul său rector la Academia de Teologie, și apoi pe Alexandru Todea, protopopul Reghinului, devenit din noiembrie 1950 episcop. În acea perioadă a călătorit prin întreaga arhidieceză, culegând date din parohii și protopopiate, despre preoții și călugării întemnițați, despre situația călugărițelor și a credincioșilor rezistenți (netrecuți la Biserica Ortodoxă Română), reușind să comunice aceste date Sfântului Scaun, papei Pius al XII-lea.

În aceeași perioadă a fost și îndrumătorul spiritual al Congregației de Călugărițe din Blaj, până la ridicarea acestora și fixarea lor la Obreja, în fosta mănăstire baziliană de acolo. Fiind urmărit de Miliție, în anul 1949, pr. George Guțiu a scăpat îmbrăcat într-un halat alb, prin grădina Institutului Recunoștinței.

La data de 30 ianuarie 1951 a fost arestat la Reghin și anchetat la Ministerul de Interne din București, până la 15 februarie1952, când, a fost trimis în judecată și condamnat de către Tribunalul Militar, secția a II-a București, prin sentința nr. 104 din 20 februarie 1952, la muncă silnică pe viață.^[1] Detenția a executat-o în închisorile cu cel mai greu regim din țară, adevărate lagăre de exterminare a oponenților politici ai regimului comunist: închisoarea Jilava, Aiud, Pitești, Dej și penitenciarul Gherla. A fost eliberat la 4 august 1964, în virtutea Decretului de grațiere a tuturor deținuților politici, emis de regimul comunist pentru a sărbători aniversarea a 20 de ani de la eliberarea de sub fascism.

După eliberarea din închisoare s-a așezat în orașul Târnăveni, unde la început a fost angajat ca muncitor la Întreprinderea de Gospodărire Comunală și Locativă. Comportarea excepțională la locul de muncă i-a determinat pe superiori săi să ceară recunoașterea studiilor lui teologice ca studii superioare și, astfel, George Guțiu a fost promovat economist și avansat mai târziu economist principal, calitate din care a fost pensionat în anul 1986, la împlinirea vârstei de 62 de ani, de la aceeași întreprindere.

În activitatea bisericească s-a remarcat în calitate de colaborator al mitropolitului Alexandru Todea, lucrând un timp în calitate de vicar general arhidiecezan.

La data de 3 martie 1990 preotul George Guțiu a fost numit de către papa Ioan Paul al II-lea în funcția de episcop al Eparhiei de Cluj-Gherla, iar la data de 17 iunie 1990 a fost consacrat ca episcop, prin punerea mâinilor mitropolitului Alexandru Todea, asistat de episcopii sufragani Ioan Ploscaru al Lugojului și Lucian Mureșan al Maramureșului. Hirotonirea sa ca episcop a avut loc în cadrul unei Liturghii arhierești festive, celebrată pe Stadionul Municipal din Cluj, în prezența a peste 15.000 de participanți, dintre care sute de preoți îmbrăcați în odăjdii, călugări, călugărițe. Odată cu consacrarea, mitropolitul i-a trecut noului consacrat puterea ordinară de jurisdicție, care fusese deținută până atunci provizoriu de către Alexandru Todea, cu toate drepturile și îndatoririle ei.

Ca și în eparhiile de Oradea și Maramureș, nici la Cluj nu a avut loc instalarea canonică a episcopului în catedrala eparhială, aceasta fiind ocupată în acel moment de către Biserica Ortodoxă Română.

La 20 iulie 1994, ca o recunoaștere a meritelor sale deosebite în apărarea creștinismului în timpul persecuției comuniste, Papa Ioan Paul al II-lea i-a conferit titlul de Arhiepiscop "ad personam" de Cluj-Gherla. George Guțiu a participat la consacrarea ca episcopi greco-catolici a lui Alexandru Mesian (episcop coadjutor de Lugoj) și Virgil Bercea (episcop coadjutor de Oradea) la 8 septembrie 1994.

De la îmbolnăvirea cardinalului Todea în anul 1992 și până la numirea episcopului Lucian Mureșan la conducerea Arhiepiscopiei de Alba Iulia și Făgăraș în data de 4 iulie 1994, George Guțiu a condus treburile curente ale întregii provincii mitropolitane ca administrator apostolic.

Conform dreptului canonic, și-a prezentat cererea de retragere de la conducerea Episcopiei de Cluj-Gherla în anul 1999, odată cu împlinirea vârstei de 75 de ani. Papa Ioan Paul al II-lea nu i-a acceptat cererea imediat, ci la 18 iulie 2002, dată la care episcopul auxiliar Florentin Crihălmeanu a preluat scaunul episcopal de Cluj-Gherla.

În anul 2000 a fost decorat cu Ordinul Național "Pentru Merit" în grad de Mare Cruce de către Emil Constantinescu, președintele României.

·         1928: Aurel Anton, șahist român

·         1929: S-a nascut soprana română Magda Ianculescu; (d. 1995). https://youtu.be/NHOSmMS3brQ.

·         1930 - S-a născut Rolf Harris, vocalist, pianist şi compozitor australian.
* 1933: Augustin Presecan (n. 30 martie 1933 în comuna Mărtinești, Cluj – d. 6 aprilie 1978, București) a fost un arhitect și urbanist român.

Tatal său, Nicolae Presecan, a fost mecanic de locomotiva CFR. Urmează 4 clase primare în comuna Mărtinești apoi Școala Pedagogică de la Abrud. Și-a continuat studiile la Institutul de Arhitectură “Ion Mincu”din București și la Institutul de Arhitectură din Moscova.

În 1959, după finalizarea studiilor, este repartizat la Direcția de Sistematizare, Arhitectură, Proiectări Cluj, în funcție de proiectant. Devine șef de atelier sistematizare și apoi director tehnic în acest institut, din 1969. A fost proiectant șef pentru cartierele Grigorescu și Gheorgheni dar și pentru ansamblul „Abator”, (cartierul Gheorgheni este propus, în 2016, să devină monument istoric^[1][2]). A contribuit și la acțiunea de urbanizare de la Turda, Dej, Iernut, Sângeorz Băi. Presecan a fost trimis în 1974 de Guvernul României ca reprezentant al României la CAER Moscova, în probleme de sistematizare și urbanism. S-a întors în 1978, grav bolnav de cancer ganglionar și pulmonar, s-a stins din viață la Clinica Ftiziologică din Cluj.

Din 2017, la solicitarea Ordinului Arhitecților din România, o stradă din Cluj-Napoca, Cartierul Andrei Mureșanu, îi poartă numele

·         1937: Henry Warren Beatty (n. 30 martie 1937) este un actor, producător de film și regizor american de film, fratele mai mic (cu trei ani) al actriței Shirley MacLaine.

·         1938: Tudor Ghideanu (n. 30 martie 1938, la Cordun, Neamț) este un filozof și eseist, profesor universitar la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A colaborat la realizarea unor lucrări de referință, printre care Istoria filosofiei românești (Editura Academiei, 1985).
Urmează Școala primară la Cordun, studiile gimnaziale și liceale la Roman^[3], Liceul Roman-Vodă (1958)^[1]. Este admis primul^[3] la Facultatea de Filosofie a Universității Al.I.Cuza din Iași^[1]. În sesiunea iunie-iulie 1963 obține Diploma de merit^[1] (nr. 5010), fiind șef de promoție pe țară^[3] și devine diplomat în filosofie; în același an (1963) se căsătorește cu Adela Gafița, profesor de limba română. Din această căsătorie s-au născut patru copii: doi băieți (Bogdan și Preda) și două fete (Carmen și Alina). În anul 1966 cunoaște debutul literar în Iașul Literar cu Fugile și Minciuni pozitive^[1][2]. La 20 iulie 1972 susține teza Curentul fenomenologic în filosofia franceză contemporană, și este numit doctor în filozofie^[1]. La 9 februarie 1977 primește titlul de conferențiar doctor^[1] titular la disciplinele: Istoria filosofiei contemporane și Istoria filosofiei românești, și devine șeful catedrei de Filosofie^[2] al Facultății de Filosofie din cadrul Universității Al.I.Cuza din Iași, până la 1 martie 1985^[1]. În octombrie 1983 participă la Congresul de filosofie de la Jena^[1]. Autor a zeci de articole și studii de specialitate, publicate în Cronica, Convorbiri literare, Ateneu, Tribuna, Revista de Filosofie^[

* 1939: Donald Adamson (n. 30 martie 1939, Culcheth, Cheshire) este un scriitor, istoric, biograf și traducător britanic specializat în literatura franceză.

Printre operele sale remarcabile se numără Blaise Pascal: Mathematician, Physicist, and Thinker about God,^[1] precum și studiul aprofundat al romanului lui Honoré de Balzac Illusions perdues („Iluzii pierdute”).

* 1941: Wasim Sajjad (n. 30 martie 1941) a fost președintele interimar al Pakistanului.

·         1945 - S-a născut Graeme Edge, baterist şi compozitor britanic (Moody Blues).

·         1945: Eric Patrick Clapton, CBE^[6] (n. 30 martie 1945, Ripley, Surrey) ^[7], cunoscut și sub porecla Slowhand, este un muzician, chitarist, cântăreț și compozitor englez de muzică blues, laureat al premiilor Grammy.

Clapton este adesea considerat a fi unul dintre muzicienii cei mai plini de succes ai secolelor al XX-lea și al XXI-lea ^[8], având la activ consacrarea unică în lumea muzicii rock'n'roll de a fi fost celebrat de trei ori în Rock and Roll Hall of Fame (pentru The Yardbirds, Cream și pentru întreaga sa carieră solo).

Privit adesea atât de către critici cât și de către suporterii săi ca unul dintre cei mai mari chitariști ai tuturor timpurilor, Clapton^[9] s-a clasat pe locul al doilea pe lista revistei muzicale Rolling Stone cunoscută ca Cei mai mari 100 chitariști ai tuturor timpurilor (conform originalului, "100 Greatest Guitarists of All Time"^[10]), respectiv al 53-lea pe lista Imortalilor(conform originalului 100 Greatest Artists of All Time

În octombrie 1963, Clapton s-a alăturat celor de la The Yardbirds. Dedicat „cu încăpățânare” muzicii blues, Clapton a fost puternic deranjat „noua direcție de tip pop-orientat” urmată de The Yardbirds, în parte datorită melodiei „For Your Love” ce a fost scrisă de o compozitoare pop, Gouldman Graham. Clapton l-a recomandat colegilor pe chitaristul Jimmy Page și înlocuirea sa, dar Page la momentul respectiv nu a dorit să renunțe la cariera profitabilă de muzician de studio independent, astfel încât Jimmy Page la rândul său, l-a recomandat ca succesor al lui Clapton pe Jeff Beck. Deși Beck, Clapton și Page cântau împreună în The Yardbirds, trio-ul nu a fost niciodată împreună.

Clapton s-a alăturat lui John Mayall & the Bluesbreakers, în aprilie 1965, dar a renunțat la câteva luni mai târziu. În vara anului 1965, a plecat în Grecia, cu o trupă numită "The Glands” care a inclus vechiului său prieten Ben Palmer, la pian. În noiembrie 1965, el s-a realăturat celor de la Bluesbreakers. Deși Clapton a câștigat faima mondială pentru rolul său de pe album extrem de influent, următorul album, Blues Breakers, nu a fost lansat până când Clapton a părăsit pentru totdeauna Bluesbreakers.

Schimbând chitara Fender Telecaster și amplificatorul Vox AC30 cu o chitară 1960 Gibson Les Paul Standard și amplificatorul Marshall, sunetul lui Clapton se auzea excelent, motiv pentru care a purtat și sloganul „Clapton is God”. Fraza a fost pictată cu graffitipe un zid, în toamna lui 1967.

Eric a ajuns prima dată în Statele Unite pe când activa la Cream. Înainte de a ajunge aici, Clapton nu era foarte cunoscut în State. Dar, la Cream, el a ajuns solist și compozitor, pe lângă statutul de chitarist. La începutul anului 1967, statutul de Clapton de chitarist de top din Marea Britanie rivaliza cu apariția lui Jimi Hendrix. Jimi Hendrix a participat la un spectacol Cream în care a cântat "Killing Floor". În schimb, chitariștii de top din Marea Britanie, Clapton, Pete Townshend, și membri ai Rolling Stones și Beatles participat cu nesaț la spectacolele de club ale lui Hendrix. Sosirea lui Hendrix a avut un efect imediat și major asupra următoarei faze a carierei lui Clapton, deși Clapton a continuat să fie recunoscut în sondajele din Marea Britanie drept chitarist apreciat.

În 1969 s-a alăturat celor de la Blind Faith. Trupa era compusă din Ginger Baker, Steve Winwood (cu care vine și în România), Rich Grech și el. Au debutat cu 100.000 de fani în Londra. În trecut, Blind Faith a mai susținut numeroase întâlniri și în Scandinavia. În 1970 cântă cu Derek and the Dominos, cu care a realizat bine-cunoscuta melodie „Layla”. Ei au realizat un singur album, și anume „Layla and Other Assorted Love Songs” La început, trupa era denumită „Eric Clapton and friends”. Numele de „Derek and the Dominos” a fost un accident, ca urmare a citirii greșite a numelui provizoriu „Eric and the Dynamos”.

A urmat cariera solo pentru Eric, din 1970 până în prezent, timp în care ori a cântat cu diferite formații, ori și-a cântat singur melodiile.

Eric Clapton în concert la Hanovra, 2 aprilie 2004

• 

  Barcelona, 1974
 
• 

  Eric Clapton si George Harrison

·       1946:   Florian Popa (n. 30 martie 1946) este un senator român, ales în 2012.
* 1947: Traian Dobre, politician român

·         1948 - S-a născut Jim Dandy (Jim Mangrum), vocalist şi compozitor american (Black Oak Arkansas).

·         1950 - S-a născut Dave Ball, chitarist britanic (Procol Harum, Bedlam).

·         1950: Robbie Coltrane (n. 30 martie 1950; nume la nastere Anthony Robert McMillan) este un actor, comedian și autor scoțian. El este cunoscut in filmele: Harry Potter, GoldenEye, World Is Not Enough și în seria britanică Cracker.

·         1951: George Alin Teodorescu (n. 30 martie 1951, Brăila) este un sociolog român, fost deputat în legislatura 2004-2008.

A absolvit liceul la Craiova și Facultatea de filosofie a Universității București în 1974. În perioada 1977-1978 a participat la Cursul universitar CEDOR-UN "Population and Development". În perioada 1974-1985 a fost sociolog la Centrul pentru Sociologie Urbană și Regională (CURS) și apoi, din 1985 până în 1990 Cercetător principal la Academia Română, Institutul de Sociologie. A intrat în Partidul Comunist Român în 1989, convins că schimbările sociale și politice deveniseră inevitabile, în ideea de a încerca să schimbe lucrurile din interior.

În anul 1990 a fost ales primul președinte al Grupului pentru Dialog Social (GDS), funcție în care a rămas până în 1991 și în perioada 1990-1996 a fost Președinte al Consiliului Fundației Soros.

A început să activeze în domeniul marketingului ca Director de marketing al firmei DANTE HD. În 1992 a fondat alături de alți colegi sociologi și statisticieni Institutul de Marketing și Sondaje IMAS, una dintre primele firme de cercetare private în domeniu, pe care a condus-o până în 2003.

În 2001 este numit Șeful Grupului independent internațional pentru analiza sistemului de adopții format la cererea Uniunea Europeană și ca o condiție pentru aderarea României la Uniunea Europeană. Grupul a lucrat voluntar și a predat raportul său "Re-Organising the International Adoption and Child Protection System" Baronesei Emma Nicholson, raportor al Parlamentului European pentru aderarea României la Uniunea Europeană. Raportul a fost extrem de apreciat de oficialii Uniunii Europene. În 2002 a fost Șeful Grupului de lucru Public Adjustment Loan un program de reformă guvernamentală derulat de Banca Mondială. În 2003 a fost numit consilier personal al primului-ministru Adrian Năstase pentru reforma administrației publice și din martie 2004 șeful cancelariei primului-ministru, cu rang de ministru. În același an s-a înscris în Partidul Social Democrat și a inițiat o profundă reformă organizațională a partidului (?!). În legislatura 2004-2008, Alin Teodorescu a fost deputat PSD de Brăila în Parlamentul României. În cadrul activității sale parlamentare, Alin Teodorescu a fost membru în grupurile parlamentare de prietnie cu Repblica Africa de Sud, Regatul Bahrein și Republica Croația. Alin Teodorescu s-a retras din viața politică în 2008 și a revenit la IMAS, unde derulează în continuare o activitate de cercetare.

Este membru al Asociației Române de Sociologie (ARS), al Asociației Române a Profesioniștilor de Relații Publice (APRP) și al Asociației Române a Cercetătorilor de Marketing, precum și a World Association of Public Opinion Researchers.

* 1951: Constantin Fugașin (n. 30 martie 1951, comuna Dârvari, județul Mehedinți, România) este un actor român.

În 1974 a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” din București, secțiunea Arta actorului de teatru și film.^[1] Până în decembrie 1989 practică meseria de actor. Din 1990 practică ziaristica și publicitatea timp de aproximativ 20 de ani, după care se reîntoarce la dragostea dintâi - teatrul.^[2]

Constantin Fugașin a fost ales pentru a interpreta rolul lui Nicolae Ceaușescu în episodul dedicat României din serialul sovietic Soldații victoriei, ce prezenta, după un scenariu scris de Petre Sălcudeanu, actul de la 23 august 1944; liderul comunist român urma să aibă un rol principal.^[1] Personajul Ceaușescu urma să apară în mai multe secvențe: o demonstrație prin fața Palatului Regal, condusă de el, o întâlnire printre gratii la Doftana între Nicolae și Elena în care cei doi se prefăceau că se sărută pentru ca „tovarășa” să-i strecoare un bilet cu indicații de la conducătorii PCR aflați în libertate, un discurs antifascist ținut în atelierul de tâmplărie din închisoare, întrerupt de un gardian ce se retrage intimidat de „privirea pătrunzătoare a tovarășului”, și o cuvântare rostită în ziua intrării trupelor sovietice în București.^[1] Fugașin s-a pregătit pentru probe, rostind, fără public, un discurs atât de convingător în curtea studioului de la Buftea, încât cei care l-au auzit au crezut că vorbea însuși președintele țării.^[1] Regizorul Lucian Bratu (care urma să regizeze episodul și a fost înlocuit ulterior de Doru Năstase) l-a anunțat pe actor că Nicolae și Elena Ceaușescu vizionaseră probele susținute de patru actori, iar soția liderului comunist a spus textual: «Ăsta!», alegându-l pe Fugașin pentru rolul lui Nicolae Ceaușescu, în timp ce pentru rolul ei a ales-o pe balerina Elena Dacian.^[1]

Filmările au avut loc în toamna anului 1975, iar actorul, emoționat, a urat Armatei Sovietice „drum bun” în loc de „bun venit” spre spaima membrilor părții române. Regizorul serialului, Iuri Ozerov, a tăiat la Moscova un număr mare de secvențe, iar din cele 8-9 secvențe în care apărea Ceaușescu au rămas în varianta finală doar trei: procesul, scena cu gardianul de la Doftana și cea cu discursul de întâmpinare a trupelor sovietice.^[1] Liderul comunist român a refuzat să-l primească în audiență pe Ozerov după ce aflase că rolul „revoluționar” îi fusese drastic diminuat și că rușii își arogau meritul răsturnării regimului antonescian. Serialul a fost lansat în iunie 1977 în URSS și a circulat în toate țările socialiste, cu excepția României.

Filmografie:

• Patima (1975) - băiatul cu invitațiile
• Bunicul și doi delincvenți minori (1976) - Doru
• Domnișoara Nastasia (1976) - Luca Lacrima
• Gloria nu cîntă (1976)^[3]
• Premiera (1976) - Nichi, fiul lui Mihai și al Alexandrei Dan^[4]
• Singurătatea florilor (1976) - Fănel
• Buzduganul cu trei peceți (1977) - Nicolae Pătrașcu, fiul lui Mihai Viteazul
• Războiul independenței (serial TV) - ostaș
• Soldații victoriei (serial sovietic, 1977) - Nicolae Ceaușescu^[5]
• Acțiunea Autobuzul (1978) - student
• Severino (coproducție româno-est-germană, 1978)^[6]
• Pe malul stâng al Dunării albastre (1983) - învățătorul
• Rămășagul (1984) - Făt Frumos^[7]
• A doua variantă (1987)
• Despre oameni și melci (2012) - Colan

·         1952 - S-a născut Samuel McFadin, chitarist şi vocalist american (Flash Cadillac & The Continental Kids).

·         1954 - S-a născut Lene Lovich (Marlene Premilovich), cântăreaţă şi compozitoare americană.

·         1954: Vasile Filip Soporan, politician român

·         1955 - S-a născut Randy Vanwarmer, cântăreţ, chitarist şi compozitor american.
* 1955: Csaba Albert Takács (n. 30 martie 1955) este un om politic maghiar din România, președinte executiv al UDMR din 1999 și până în prezent. A fost ales deputat în legislatura 1990-1992 și în legislatura 1992-1996 pe listele UDMR din partea județului Hunedoara. În legislatura 1990-1992, Csaba Takács a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Canada, Regatul Belgiei și Ungaria. Pe 14 martie 1994 și-a dat demisia din Camera Deputaților și a fost înlocuit de deputatul Zoltán Fekete.

·         1956: Theo Breuer, scriitor german

·         1962: S-a nascut MC Hammer (Stanley Kirk Burrell), renumit cântăreț de muzică rapp și actor american.
* 1963: Țahiaghiin Elbegdorj (în mongolă: Цахиагийн Элбэгдорж; n. 30 martie1963) este al patrulea și actualul președinte al Mongoliei. Elbegdorj a fost unul liderii importanți ai revoluției din 1990, care a pus capăt a 70 de ani de comunism. Elbegdorj a fost președinte al Mongoliei și prim-ministru de două ori, vice purtător de cuvânt al Parlamentului Mongoliei, liderul majorității din parlament și membru al acestuia de patru ori. Mandatul lui Elbegdorj se axează pe reformele sociale și economice post-sovietice

·         1964: Carmen Poenaru, pictoriță româncă

·         1964: Tracy Chapman (n. 30 martie 1964,^[1] Cleveland, SUA) este o cantautoare americană, cel mai bine cunoscută pentru melodiile sale hituri "Fast Car" și "Give Me One Reason", alături de alte single-uri de mare succes, așa cum sunt "Talkin' 'bout a Revolution", "Baby Can I Hold You", "Telling Stories" și albumele muzicale "Crossroads" și "New Beginning".^[2]

Chapman a devenit rapid un muzician apreciat care a câștigat statutul de muzician multi-platinum, fiind recompensată de patru ori cu premiile Grammy.^[3]

În 1987, Chapman a semnat un contract de înregistrare cu Elektra Records prin Bob Krasnow. În anul următor, muziciana americană a lansat albumul său de debut, foarte bine primitul album omonim, Tracy Chapman, care a devenit în scurt timp un album multi-premiat platinumși un hit în întreaga lume. Albumul a generat nu mai puțin de șase nominalizări Grammy, incluzând cea pentru Album of the Year (Albumul anului). Cantautoarea a primit în final trei premii Grammy din cele șase nominalizări, incluzând Best Female Pop Vocal Performance (Cea mai bună performanță vocală pop feminină) pentru single-ul "Fast Car" și premiul pentru Cel mai bun artist debutant (în original, Best New Artist).

Chapman a lansat cel de-al doilea album al său, Crossroads (Intersecții), în următorul an, fapt care i-a adus o altă nominalizare Grammy. De atunci, Chapman a continuat seria succeselor sale cu încă șase albume de studio, incluzând cel de-al patrulea album al său, New Beginning (Un nou început), cel care i-a adus cel de-al patrulea Grammy Award, pentru Best Rock Song (Cel mai bun cântec rock), pentru melodia sa de mare succes "Give Me One Reason" (Dă-mi un motiv).

Din 2008, data ultimului album al muzicienei, Our Bright Future, Tracy Chapman nu a mai lansat niciun alt album de studio.

·         1968: Céline Marie Claudette Dion (n. 30 martie 1968, Charlemagne, Quebec), deținătoare a Ordinului Canadei și a Ordinului Național al Québecului, este o cântăreață de muzică pop, textieră și actriță.^[4][5] S-a născut într-o familie numeroasă, având o situație financiară precară. A devenit cunoscută în lumea francofonă după ce René Angélil, ce urma să-i devină soț, și-a ipotecat casa pentru a-i finanța producerea primul album. În 1990 a lansat Unison, material discografic ce i-a adus popularitatea în America de Nord și în alte țări anglofone.^[6]

Dion a devenit cunoscută în anii 80 după câștigarea concursurilor Yamaha World Popular Song Festival și a Eurovisionului.^[7][8] A urmat lansarea mai multor albume în limba franceză, iar în 1986 a semnat un contract cu Sony Records. În anii 90 a obținut succes la nivel mondial după lansarea câtorva materiale discografice de succes în engleză și franceză, devenind unul din cei mai bine vânduți cântăreți din istoria muzicii.^[9][10] În anul 1999, Dion a decis să se retragă pentru o perioadă din industria muzicală pentru a petrece mai mult timp cu familia, soțul ei fiind diagnosticat cu cancer.^[10][11] A revenit în 2002 în atenția publică și a semnat în același an un contract pe 3 ani (care s-a extins ulterior la o perioadă de aproape 5 ani) pentru a apărea de 5 ori pe săptămână în spectacole organizate la Caesar's Palace, unul din hotelurile cele mai cunoscute din Las Vegas.^[12][13]

Muzica lui Dion a fost influențată de o mare varietate de genuri muzicale: de la rock și R&B la gosspel și muzică clasică. Deși lansările sale au primit recenzii variate, cântăreața este cunoscută în special pentru abilitățile sale vocale.^[14][15][16] În 2004, după ce albumele sale au fost comercializate în peste 175 de milioane de copii, Dion a primit în cadrul premiilor World Music Awards distincția Chopard Diamond Award pentru că a devenit cea mai bine vândută cântăreață a tuturor timpurilor.^[17][18]În aprilie 2007, Sony BMG a anunțat că vânzările materialelor discografice ale lui Dion au depășit 200 de milioane de copii.Iar in martie 2018, presa internațională a speculat ca vânzările lui Dion au depășit 250 de milioane de copii în intreaga lume, confirmarea acestui fapt fiind vizibilă pe pagina celor de la billboard.com.

* 1971: Elena Jemaeva (rusă Елена Жемаева; n. 30 martie 1971, Dolgoprudnîi, regiunea Moscova) este o fostă scrimeră azeră de origine rusă. A fost prima femeie campioană mondială la sabie, o armă care le-a fost mult timp interzisă.

·         1973: Jan Koller (n. 30 martie 1973, Smetanova Lhota, Cehoslovacia, astăzi în Cehia) este un fost fotbalist ceh, care a jucat pe postul de atacant.

·         1976: Mark McClelland, fondatorul trupei Snow Patrol
* 1976: Simon Green (n. 30 martie 1976), cunoscut sub numele de scenă Bonobo, este un muzician britanic. Green a fost activ și a înregistrat seturi DJ sub numele Barakas, iar împreună cu Robert Luis de la casa de discuri Tru Thoughts - sub numele de „Nairobi and Barakas

·         1979: S-a nascut cunoscuta vocalistă și compozitoare americană, Norah Jones.

·         1979: Simon Webbe, membru al trupei Blue
* 1979: Elinton Andrade (născut 30 martie 1979, Rio Grande do Sul, Brazilia) este un fotbalist care a evoluat la echipa Rapid București pe postul de portar, în prezent fiind legitimat la clubul indian FC Goa.
* 1979: Anatoli Oleksandrovîci Tîmoșciuk (ucraineană Анатолій Олександрович Тимощук; (născut 30 martie 1979 în Luțk) este un fost jucător ucrainean de fotbal
* 1980: Katrine Lunde (n. 30 martie 1980, în Kristiansand)^[1] este o handbalistănorvegiană care joacă pentru clubul rusesc Rostov-Don și echipa națională a Norvegiei.
* 1980: Mihai Tararache este un politician român, membru al Camerei Deputaților.
* 1980: Paula Claudia Ungureanu (născută Rădulescu, pe 30 martie 1980, la Brașov) este o jucătoare de handbal din România care evoluează la echipa CSM București.
* 1982: Philippe Mexès (n. 30 martie 1982) este un fotbalist francez, care joacă pe postul de fundaș central, retras din activitate.
* 1982: Aleksandra Anna Socha (n. 30 martie 1982, Pabianice, Polonia) este o scrimeră poloneză specializată pe sabie, laureată cu bronz la individual la Campionatul Mondial de Scrimă din 2003, campioana europeană la individual în 2004 și pe echipe în 2008.
* 1982: Eneda Tarifa (n. 30 martie 1982), cunoscută și sub numele de Eneida Tarifa, este o cântăreață albaneză. Ea a reprezentat Albania la Concursul Muzical Eurovision 2016, cu melodia „Përrallë”, după câștigarea Festivali i Këngës 54. Ea a mai participat la acest festival în anii 2003 și 2007
* 1983: Anca Amariei (n. 30 martie 1983, în Cluj Napoca) este o fostă handbalistă din România, acum retrasă din activitate.
* 1983: Linnea Torstenson (n. 30 martie 1983, în Eskilstuna)^[2] este o handbalistăsuedeză care joacă pentru clubul francez OGC Nice Côte d'Azur Handball.^[3]și echipa națională a Suediei pe postul de intermediar stânga.

·         1984: Mario Ančić, tenismen croat

·         1986: Sergio Ramos García (n. 30 martie 1986) este un fotbalist spaniol care evoluează la clubul Real Madrid și la echipa națională de fotbal a Spaniei.
* 1988: Andrei Bugneac (n. 30 martie 1988) este un fotbalist din Republica Moldova care evoluează pe postul de atacant
* 1990: Stella Sigurðardóttir (n. 30 martie 1990, în Reykjavík) este o handbalistă islandeză care joacă pentru clubul SønderjyskE Håndbold și pentru echipa națională a Islandei.
* 1990: Rodney Strasser (n. 30 martie 1990, Freetown, Sierra Leone) este un fotbalist aflat sub contract cu AC Milan.
* 1991: Aron Michael Ekberg (n. 30 martie 1991), cunoscut sub numele de scenă AronChupa, este un cantautor, DJ, producător muzical și fotbalist din Suedia. Deține o casă de discuri. Este membru al grupului electro-hip hop Albatraoz, format în 2012. De asemenea, Aron joacă fotbal la clubul Byttorps IF
* 1993: Larissa de Macedo Machado^[2] (n. 30 martie 1993), cunoscută sub numele de scenă Anitta, este o cântăreață, compozitoare, actriță, dansatoare și producătoare muzicală braziliană. Una dintre cele mai populare staruri pop din Brazilia,^[3] Anitta s-a făcut cunoscută în 2013, odată cu lansarea single-ului „Show das Poderosas”, care a ocupat prima poziție în Brasil Hot 100 Airplay.^[4] Anitta este manageriată de Shots Studios, o companie americană susținută de Justin Bieber.^[5]

Anitta a semnat un contract cu casa de discuri Warner Music Brasil în ianuarie 2013, cu ajutorul căreia și-a lansat primul album de studio, Anitta.^[6] În luna iulie a aceluiași an a primit trei discuri de aur și unul de platină din partea Pro-Música Brasil (în trecut Associação Brasileira dos Produtores de Discos).^[4] Al treilea single de pe album, „Show das Poderosas”, a ocupat prima poziție în aproape toate topurile braziliene. Videoclipul piesei a fost vizionat de peste 130 de milioane de ori pe YouTube.^[7] Albumul a fost vândut în nu mai puțin de 170.000 de copii, fiind lansat și în Portugalia. Ritmo Perfeito (2014), cel de-al doilea album al Anittei, a fost vândut în 45.000 de copii în prima lună de la lansare.^[8]În noiembrie 2014 a cântat la Premiile Latin Grammy, devenind astfel cel mai tânăr artist brazilian care a apărut vreodată în cadrul galei.^[9] În 2015 a lansat un al treilea album de studio intitulat Bang, certificat cu disc de platină în țara natală. În iulie 2017, împreună cu Major Lazer și drag queen-ul brazilian Pabllo Vittar, Anitta a lansat piesa „Sua Cara” de pe EP-ul „Know No Better”.^[10] Piesa a avut un succes fulminant în țara ei natală, iar videoclipul piesei este astăzi al doilea cel mai vizionat videoclip muzical de pe YouTube în primele 24 de ore, cu peste 25 de milioane de vizualizări.^[11]

În 2013, Anitta a dominat topul iTunes din Brazilia. Tot atunci a fost desemnată artistul anului. De asemenea, în 2013 a fost aleasă de Associação Paulista de Críticos de Arte ca revelația anului în muzică. Anitta este deținătoarea în trei rânduri a premiului pentru Cel mai bun artist brazilian la MTV Europe Music Awards și primul artist brazilian care câștigă premiul pentru Cel mai bun artist latino-american. Anitta și-a creat un cult în rândul fanilor,^[12] fiind urmărită de milioane de oameni pe rețele de socializare precum Facebook, Twitter sau Instagram. În 2017, Anitta a fost aleasă de Billboard ca al 15-lea cel mai influent artist din lume pe rețelele de socializare,^[13] devansând artiști precum Lady Gaga, Beyoncé, Shakira și Rihanna.

* 2001: Ahed Tamimi (arabă عهد التميميعهد التميمي 'Ahad la-Tamīmī, de asemenea, romanizată Ah'd; n. 31 ianuarie 2001,^[1] Nabi Salih[*], Autoritatea Națională Palestiniană, Statul Palestina[*]^[2]) este o activistă politică palestiniană anti-Israeliană, cunoscută pentru aparițiile în imagini și filme în care ea îi înfruntă pe soldații israelieni. În decembrie 2017, după ce a fost filmată în scop de propagandă, în timp ce pălmuia un ofițer israelian - din film reiese că ofițerul respectiv a refuzat să se lase antrenat în această provocare și și-a continuat activitatea - a fost arestată și condamnată de un tribunal militar la 8 luni de detenție pentru ultragiu.

Ahed Tamimi s-a născut la 30 martie 2001^[5] ca fiica lui Bassem și Nariman al-Tamimi și soră cu Mohamed și Wa'ed, din tribul (arabăhamula) Tamimi, satul Nabi Salih, situat la aproximativ 20 de kilometri la nord-vest de Ramallah, în Autoritatea Națională Palestiniană. Tribul Tamimi numără circa 600 de oameni și s-a refugiat în acete locuri din Hebron, prin anul 1600.^[6][7]. Potrivit presei de stânga (The Guardian, etc.) frații lui Ahed și părinții „au cunoscut doar o viață de puncte de control, acte de identitate, rețineri, demolări, intimidare, umilire și violență; ea este o parte din cea de-a doua generație de palestinieni care trăiește sub ocupație”.^[8]. În realitate, tatăl lui Ahed, care a studiat economia, conduce un centru de relații publice și propagandă în cadrul căruia activează soția și copiii, parte, organizând provocații și parte, filmând. 

Mătușa ei, Ahlam Tamimi, a participat în 2001, la organizarea unui atentat sinucigaș cu bombă la o cafenea din Ierusalim, în care au fost ucise 15 persoane civile dintre care, 7 copii și rănite câteva sute.^[9]. Ca o represiune față de acest act terorist autoritățile israeliene au interzis familiei Tamimi liberul acces în Israel.

Decese

·         365: A murit impăratul Ai Jin (n. 341). Numele sau era Sima Pi si a fost un împărat al dinastiei Jin de Est (265-420). În timpul scurt al domniei sale, puterile efective au fost în mare măsură în mâinile unchiului său Sima Yu. Potrivit surselor istorice, a avut obsesia nemuririi, care a dus pana la urma la moartea sa, fiind otrăvit de tratamentele care i-au fost date de magicienii cu care se inconjurase.

·         1202: A decedat teologul si ezoteristul Joachim din Fiore (n.cca. 1135-1130 ), fondatorul ordinului monastic San Giovanni din Fiore. Baza mistică a  învățăturii sale este doctrina  întemeiată pe o interpretare a textului din Apocalipsa XIV, 6 si pe credinta ca  istoria, prin analogie cu Sfanta Treime este  împărțită în trei epoci fundamentale: Epoca tatalui,cea a Fiului si cea a Sfantului Duh. Marele filosos si teolog Toma de Aquino a dezaprobat teoriile sale în lucrarea sa Summa Theologica. Cu toate ca opera lui Joachim a inspirat ereziile amalriciana, dulciniana sau cea a Fratiei spiritului liber, Joachim însuși nu a fost niciodată condamnat ca eretic de Biserica,desi ideile și mișcarea din jurul lui au fost condamnate. Adepții săi sunt numiti Joachimiti.
* 1472: Amadeus al IX-lea (1 februarie 1435 – 30 martie 1472), numit cel Vesel, a fost Duce de Savoia din 1465 până în 1472. Biserica Catolică l-a venerat printr-o sărbătoare liturgică la 30 martie.

S-a născut la Thonon-les-Bains și a fost fiul lui Louis, Duce de Savoia și al Anne de Lusignan, fiica regelui Janus al Ciprului. În 1452, mama lui a aranjat o căsătorie politică cu Iolanda de Valois (1434–1478), sora regelui Ludovic al XI-lea al Franței și fiica regelui Carol al VII-lea al Franței. Din cauza epilepsiei și a retragerii lui, ea a fost lăsată la controlul statului.^[1] Franța și Sfântul Imperiu Roman au concurat pentru a obține controlul de importanță strategică al trecătorilor din Alpi și a rutelor comerciale.^[2] Influența franceză a crescut în Savoia și a implicat țara în războaiele dintre Franța și împărații Sfântului Imperiu Roman.^[3] Inițial Castelul Moncalleri din Piemont, Italia a fost construit în jurul anului 1100 ca o fortăreață pe un deal, pentru a controla accesul principal sudic la Torino. La mijlocul secolului al XV-lea Iolanda l-a transformat într-un palat regal renascentist.

Amadeus a fost un potector al călugărilor franciscani și a înzestrat alte case religioase drept case pentru îngrijirea celor săraci și suferinzi.^[2] El a făcut un pelerinaj la Saint-Claude în 1471.^[4] Amadeus a murit în 1472

Împreună cu soția sa Iolanda a avut zece copii:

1. Louis de Savoia (1453)
2. Ana de Savoia (1455–1480), căsătorită cu Frederic de Aragon (1452–1504), prinț de Altamura
3. Carol de Savoia (1456–1471), Prinț de Piedmont
4. Louise de Savoia (1462–1503), căsătorită în 1479 cu Hugh de Chalon
5. Filibert I de Savoia (1465–1482)
6. Bernard de Savoia (1467)
7. Carol I de Savoia (1468–1490)
8. James Louis de Savoia (1470–1485), Conte de Genevois
9. John Claude Galeazzo de Savoia (1472)
10. Maria de Savoia (?–1511)

·         1486: A murit Thomas Bourchier, Arhiepiscop de Canterbury, cardinal si lord cancelar englez.

·         1559: Adam Ries un matematician german

·         1662: A decedat poetul si dramaturgul francez François le Metel de Boisrobert; (n.1592). A scris 18 piese de teatru, 9 tragi-comedii si este, de asemenea, autorul a numeroase poezii. Despre una din comediile sale, Belle litigator ( 1655 ), se spune că ar fi inspirat piesa Avarul  lui Moliere.
* 1787: Anna Amalia a Prusiei (9 noiembrie 1723 – 30 martie 1787) a fost Prințesă-Stareță de Quedlinburg și prințesă prusacă, unul dintre cei zece copii ai lui Frederic Wilhelm I al Prusiei și ai Sofiei Dorothea de Hanovra.

Prințesa Anna Amalia a Prusiei

Născută la Berlin, a fost fiica lui Frederick William I al Prusiei și a soției acestuia, Sophia Dorothea de Hanovra; a fost al optulea copil din cei zece ai părinților ei. Prințesa era cu 11 ani mai mică decât fratele ei, viitorul Frederic cel Mare. Ambii copii aveau înclinații muzicale dar pentru Anna Amalia instruire muzicală formală a fost posibilă numai după moartea tatălui ei care ura muzica. Muzica a fost secreta ei consolare împotriva cruzimii tatălui (adesea o trăgea de păr în timpul furiilor sale).

Anna Amalia a învățat să cânte la clavecin, flaut și vioară, primind primele lecții de la fratele ei.

A fost privită ca o posibilă mireasă pentru prințul moștenitor al Suediei, împreună cu sora ei, Louisa Ulrika, fratele ei avertizând că Louisa Ulrika era probabil prea ambițioasă pentru a fi o regină bună într-o monarhie fără putere cum era atunci Suedia.^[1]
Fratele ei, regele Frederic, a declarat că Louisa Ulrika era "arogantă, temperamentală și intrigantă" în timp ce Anna Amalia era "mai potrivită".;^[1] S-a considerat că judecata lui Frederic se datora faptului că Anna Amalia era mai ușor de controlat ca agent prusac decât mult mai dominanta Louisa Ulrika.^[1] Reprezentanții suedezi au preferat-o pe Louisa Ulrika.

În 1743, Anna Amalia s-a căsătorit în secret cu baronul Friedrich von der Trenck, un om ale cărui aventuri au inspirat opere literare scrise de nume mari, cum ar fi Victor Hugo și Voltaire. Fratele ei Frederic al II-lea a aflat de căsătoria ei după ce a urcat pe tron în 1740 când sora lui a rămas însărcinată. Plin de furie a trimis-o la mănăstirea Quedlinburg, o mănăstire protestantă unde adesea femeile aristocrate nășteau copii din afara căsătoriei. Frederic al II-lea a anulat căsătoria și von der Trenck a fost încarcerat timp de zece ani. Anna Amalia a continuat să corespondeze cu von der Trenck până la moartea ei în 1787.

Anna Amalia, desen de Adolph von Menzel.Anna Amalia a devenit stareță la Quedlinburg în 1755, devenind astfel o femeie bogată. Ea a ales să-și petreacă majoritatea timpului la Berlin, unde s-a dedicat muzicii și a devenit cunoscută ca patroană a muzicii și compozitorilor. Ea însăși a compus lucrări camerale mici care au inclus trio, marșuri, cantate, cântece și fugi.

În 1758, Anna Amalia a început un studiu serios de teoria muzicii și a compoziției cu tutorele ei Johann Philipp Kirnberger, un student al lui Johann Sebastian Bach. Ea a compus muzica de cameră, cum ar fi sonate flaut. Mai înclinată față de muzica religioasă decât fratele ei, ea a compus textul cantatei lui Ramler Der Tod Jesu("Moartea lui Isus").

Doar câteva dintre operele ei au supraviețuit. Probabil și-a distrus multe dintre compozițiile sale, ea fiind descrisă ca foarte "timorată și autocritică". Mai multe compoziții ale ei au ieșit la suprafață ca urmare a descoperirii în anul 2000 a arhivelor de muzică Berlin Singakademie, o bibliotecă pierdută din Al Doilea Război Mondial. De asemenea, Anna Amalia a fost o colecționară de muzică, prezervând peste 600 de volume de lucrări de compozitori notabili cum ar fi Johann Sebastian Bach, George Frideric Handel, Georg Philipp Telemann, Karl Heinrich Graun și Carl Philipp Emanuel Bach, printre alții.

Lucrările ei de curator au reprezentat o contribuție semnificativă la cultura vestică. Biblioteca ei a fost împărțită între Germania de Vest și Germania de Est după Aș Doilea Război Mondial. Cele două colecții au fost reunite după triumful democrației în Europa, la sfârșitul secolului XX. Astăzi colecția este găzduită la Staatsbibliothek zu Berlin (a nu se confunda cu Herzogin Anna Amalia Bibliothek, fosta bibliotecă a Annei Amalia de Brunswick-Wolfenbüttel).

* 1796: Augusta Wilhelmine Marie de Hesse-Darmstadt (germană Marie Auguste Wilhelmine von Hessen-Darmstadt) (n.14 aprilie 1765, Darmstadt – d. 30 martie 1796, Rohrbach) a fost prin căsătorie Ducesă de Palatin de Zweibrücken. A fost mama regelui Ludwig I al Bavariei.

Auguste Wilhelmine a fost fiica Prințului Georg Wilhelm de Hesse-Darmstadt (1722–1782) și a Luisei (1729–1818), fiica contelui Christian Karl Reinhard de Leiningen-Falkenburg-Dagsburg.

La 30 septembrie 1785 Auguste Wilhelmine se va căsători în Darmstadt cu Contele Paltin Maximilian Joseph de Zweibrücken (1756–1825). Perechea căsătorită va trăi în principal în Straßburg, de unde, din cauza Revoluției franceze va trebui să fugă la Darmstadt iar în final la Mannheim. În Mannheim au trăit în circumstanțe foarte modeste. Auguste se refugiază cu familia la Ansbach. Ducesa va muri, în final, slăbită din cauza refugiului și a celor cinci nașteri, în Castelul Rohrbach, Heidelberg, de tuberculoză pulmonară. Din căsătoria ei cu Contele Paltin Maximilian Joseph de Zweibrücken au urmat copiii:

• Ludovic I (1786–1868), rege de Bavaria, căsătorit cu prințesa Theresa de Saxa-Hildburghausen (1792–1854)
• Auguste (1788–1851), căsătorită în 1806 cu Eugène de Beauharnais, Vicerege de Italia, Duce de Leuchtenberg și Prinț de Eichstätt (1781–1824)
• Amalie (1790–1794)
• Charlotte (1792–1873), căsătorită prima dată, 1808–1814, cu Prințul moștenitor Wilhelm de Württemberg (1781–1864) și a doua oară cu Francisc (1795–1875)
• Karl (1795–1875), căsătorit prima dată, 1823, Marie Anna Sophie de Pétin (1796–1838), 1823 „Freifrau von Bayrstorff“, și a doua oară, 1859, cu Henriette Schoeller (1815–1866), 1859 „Freifrau von Frankenburg“

Auguste Wilhelmine Marie

* 1812: Gunning Bedford, Jr. (n. 1747 — d. 30 martie 1812) a fost un avocat și politician din Wilmington, Delaware, care a ocupat funcțiile oficiale de membru al Congresului Continental din partea viitorului stat Delaware și cea de delegat al Convenției Constituționale a Statelor Unite din 1787din partea statului său.

Considerat unul din părinții fondatori ai Statelor Unite ale Americii, Gunning Bedford, Jr. a fost unul din cei 39 de semnatari ai Constituției Statelor Unite ale Americii. Este adesea confundat cu văul său, Gunning Bedford, Sr. (1742 - 1797), care a fost un ofițer al Armatei Continentaleîn timpul Revoluției Americane și Guvernator al statului Delaware.

·         1821: Se stinge din viaţă mitropolitul Chişinăului şi al Hotinului, Gavriil Bănulescu-Bodoni. Este înmormîntat la mănăstirea Căpriana (astăzi Republica Moldova). S-a nascut in 1742 la Bistrita, in Transilvania, intr-o familie originra din Campulung, Bucovina. In 1792 Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse l-a numit mitropolit al Moldovei, dar în aprilie noul domn Alexandru Moruzi l-a trimis, în stare de arest, la Istanbul de unde a fost eliberat la intervenția reprezentantului Rusiei la Poarta. Reîntors în Rusia, a fost numit mitropolit al Poltavei, apoi al Kievului, iar în 1801 țarul Alexandru I l-a numit membru al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse. La 27 martie 1808, printr-un ucaz al aceluiași țar, a lost numit exarh al Bisericii din Moldova și tara Romaneasca – ambele țări fiind sub ocupație militară rusă (instalat la Iasi si conducând Mitropolia Moldovei până după pacea de la Bucuresti (16 mai 1812). La 21 august țarul Rusiei l-a numit în fruntea noii Arhiepiscopii a Basarabiei, cu reședința în Chisinau, create la cererea sa, unde a păstorit până la moarte și unde a înființat un Seminar teologic.

·         1830: Ludovic I, Mare Duce de Baden (n. 1763)

·         1842: Louise Élisabeth Vigée Le Brun, pictoriță franceză (n. 1755)

·         1899: Lascăr Catargiu, om politic, prim-ministru al Principatelor Unite și al Regatului României (n.1823)

·         1912 - A încetat din viaţă scriitorul german Karl May (n. 25 feb. 1842), autor al seriei de romane de aventuri în Vestul american ce au ca eroi pe căpetenia apaşilor Winnetou şi prietenul său alb Old Shatterhand

·         1925: A murit Rudolf Steiner, filosof austriac (n. 1861). A fost un filosof esoterist, pedagog și gânditor social austriac, fondator al antroposofiei, euritmiei, medicinei antroposofice, pedagogiei waldorf si al agriculturii biodinamice.

·         1928: Ion Gorun, prozator, poet și traducător (n. 1863)

·         1945: A murit Victor Ion Popa, dramaturg, prozator, publicist și eseist (n. 1895). Printre creatiile sale citam “Sfârlează cu fofează”, Meșterul Aurel, ucenicul lui Dumnezeu”(biografia lui Aurel Vlaicu, unul din pionierii aviației), Velerim și Veler Doamne (ecranizat de Sergiu Nicolaescu sub titlul Osânda cu Amza Pellea în rolul principal).

·         1949: Friedrich Bergius, chimist german, laureat al Premiului (n. 1884)

·         1950: Léon Blum, prim-ministru francez (n. 1872)
* 1964: Prințesa Auguste de Bavaria (germană Auguste Maria Luise Prinzessin von Bayern; 28 aprilie 1875 – 25 iunie 1964) a fost membră a casei regale Wittelsbach din Bavaria și soția Arhiducelui Joseph August de Austria.
Auguste s-a născut la München, Bavaria, ca al doilea copil al Prințului Leopold al Bavariei și al soției acestuia, Arhiducesa Gisela a Austriei(fiica împăratului Franz Joseph I al Austriei și a împărătesei Elisabeta a Austriei). A avut o soră mai mare, Prințesa Elisabeta Maria de Bavaria, și doi frați mai mici, Prințul Georg de Bavaria și Prințul Konrad de Bavaria.

Arhiducele Joseph August și soția lui, Arhiducesa Augusta

La 15 noiembrie 1893, la München, s-a căsătorit cu Arhiducele Joseph August de Austria, fiul cel mare al Arhiducele Joseph Karl și a soției acestuia, Prințesa Clotilde de Saxa-Coburg și Gotha. Toți cei șase copii ai tânărului cuplu s-au născut în timpul vieții străbunicului lor, împăratul Franz Joseph al Austriei.

• Arhiducele Joseph Francis de Austria, n. 28 martie 1895; d. 25 septembrie 1957 (62 de ani)

• Arhiducesa Gisela Auguste Anna Maria, n. 5 iulie 1897; d. 30 martie 1901 (3 ani)

• Arhiducesa Sophie Klementine Elisabeth Klothilde Maria, n. 11 martie 1899; d. 19 aprilie 1978 (79 de ani)

• Arhiducele Ladislaus Luitpold, n. 3 ianuarie 1901; d. 29 august 1946 (45 de ani)

• Arhiducele Matthias Joseph Albrecht Anton Ignatius, n. 26 iunie 1904; d. 7 octombrie 1905 (1 an)

• Arhiducesa Magdalena Maria Raineria, n. 6 septembrie 1909; d. 11 mai 2000 (90 de ani)

·         1966 - A murit Erwin Piscator, regizor german de teatru. Odată cu venirea nazismului porneşte în pribegie în SUA, unde înfiinţează “The Dramatic Workshop”, una dintre cele mai bune şcoli de teatru; i–a avut ca elevi pe Marlon Brando şi Tennessee Williams (n.17.12.1893).
* 1977: Abdel Halim Hafez (n. 21 iunie 1929,^[1][2][3] Ash Sharqiyah, Egipt – d. 30 martie 1977,^[2][3] Londra, Regatul Unit) (arabă: عبد الحليم حافظ), născut Abdel Halim Ali Shabana (arabă: عبد الحليم علي شبانة), a fost un cântăreț și actor egiptean. În lumea arabă este cunoscut și ca el-ʿandalīb el-'asmar(العندليب الأسمر - „privighetoarea oacheșă”)

S-a născut în satul El-Halawat, în guvernoratul Sharqia, în Regatul Egiptului. A fost al patrulea fiu al lui Ali Ismail Shabanah. Mama sa a murit la trei zile după nașterea sa, iar tatăl său a murit după cinci ani. În timpul copilăriei a fost diagnosticat cu schistosomiază, boală de care a suferit toată viața și care a condus la moatea sa.^[5]

La vârsta adolescenței, Abdel Halim a început să studieze la Institutul de Muzică Arabă, ramură a Academiei de Arte din Cairo, pe care l-a absolvit în 1948 ca oboist^[6]. În anul 1951, după ce a cântat pentru o transmisiune radio ca înlocuitor al cântărețului Karem Mahmoud, Abdel Halim a fost remarcat de către Hafez Abdel Wahab, director al radioului egiptean. Din recunoștință pentru sprijinul acestuia a preluat numele de scenă „Hafez”.^[7]

Inițial, stilul său inovator a fost primit cu ostilitate, dar odată cu schimbările politice au evoluat și gusturile publicului^[8], astfel că Abdel Halim a dobândit faima odată cu un concert susținut la Cairo în ziua în care a fost proclamată Republica Egipt, 18 iunie 1953.^[6]

Funeraliile lui Abdel Halim Hafez

De-a lungul carierei sale, Abdel Halim a cântat peste 230 de piese și a jucat în 16 filme^[6], printre care și Dalila (1956), primul film color egiptean.^[4] Deși tema predilectă a cântecelor sale este iubirea, Abdel Halim s-a remarcat și prin interpretarea unor piese patriotice, în conformitate cu idealurile naționaliste ale conducătorului egiptean Gamal Abdel Nasser, cu care artistul era prieten. În 1967, Abdel Halim a cântat la Royal Albert Hall piesa Massih (arabă: المسيح - „mesia”), care evoca suferințele lui Iisus în contextul înfrângerii Egiptului în Războiul de Șase Zile.^[9]

Majoritatea pieselor sale au versuri în araba egipteană - de exemplu, Sawwāḥ^[10](„Călător”), Ahwāk^[11] („Te ador”) sau ʿAla ḥisb widād galbī^[12] („După pofta inimii mele”). Câteva dintre piesele sale faimoase, însă, au versuri în araba clasică, precum Qāri'at al-fingān^[13] („Cititoarea în cafea”) și Risāla min taḥt al-mā'^[14] („Scrisoare de sub ape”), ambele fiind adaptări ale unor texte ale poetului sirian Nizar Qabbani.

Abdel Halim a murit la Londra, la spitalul King's College, unde urma tratamentul pentru schistosomiază. La funeraliile sale de la Cairo ar fi asistat între 100.000^[7] și 2,55 milioane de oameni, un număr mai mare decât la oricare altă înmormântare din istoria lumii arabe, cu excepția înmormântărilor lui Gamal Abdel Nasser și Umm Kulthum

·         1985 - A murit Soeur Sourire (Jeannie Deckers), cântăreaţă belgiană (n.1933).
* 1986: 

·         1989 - A încetat din viaţă Nicolae Steinhardt (n. 29 iul. 1912), esiest şi prozator a cărui valoare literară i-a fost recunoscută după moarte, cînd i s-a publicat ’’Jurnalul fericirii’’ (1991). Nicolae Aurelian Steinhardt (n. 29 iulie 1912 – d. 30 martie 1989) a fost un scriitor, critic literar,eseist, jurist, publicist și scriitor român, doctor în drept constituțional, originar din Pantelimon, județul Ilfov. De origine evreiască, s-a convertit la religia creștină ortodoxă în închisoarea de la Jilava, și-a luat numele de fratele Nicolae, și s-a călugărit după punerea sa în libertate. Este autorul unei opere unice în literatura română, Jurnalul fericirii.
Nicaieri si niciodata nu ne-a cerut Hristos sa fim prosti. Ne cheama sa fim buni, blanzi si cinstiti, smeriti cu inima, dar nu tampiti. (Numai despre pacatele noastre spune la Pateric “sa le tampim”.) Cum de-ar fi putut proslavi prostia Cel care ne da sfatul de-a fi mereu treji ca sa nu ne lasam surprinsi de satana?

·         1993: A decedat Edgar Papu, specialist în literatură comparată, filosof al culturii (n. 1908)

 ·         2000: Rudolf Kirchschlaeger, președinte al Austriei (n. 1915)

·         2002: Elisabeth Bowes-Lyon (Elizabeth Angela Marguerite; 4 august 1900 – 30 martie 2002) a fost soția regelui George al VI-lea al Regatului Unit. După decesul soțului său, i s-a spus Regina Mamă Elisabeta^[1][2][3]pentru a evita confuzia cu fiica ei, Elisabeta a II-a. Înainte ca soțul ei să devină rege, din 1923 până în 1936, a purtat titlul de Ducesă de York.

Născută într-o familie de nobili scoțieni, ea a devenit cunoscută în 1923, când s-a căsătorit cu Albert, duce de York, cel de al doilea fiu al Regelui George al V-lea și al Reginei Mary. În postura de ducesă de York, împreună cu soțul ei și cu cele două fiice ale lor, Elisabeta și Margaret, Elisabeta a întruchipat ideile tradiționale despre familie. Și-a asumat diverse îndatoriri publice și a fost supranumită „Ducesa Zâmbitoare”, datorită zâmbetului pe care îl afișa mereu în public.

În 1936, soțul Elisabetei a devenit pe neașteptate rege după ce cumnatul ei, Edward al VIII-lea, a abdicat pentru a se căsători cu americanca divorțată Wallis Simpson. Elisabeta, în calitate de regină, l-a însoțit pe soțul său în călătorii diplomatice în Franța și în Statele Unite ale Americii, în perioada premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial. În timpul războiului, a oferit sprijin moral publicului britanic. Recunoscând rolul ei ca instrument de propagandă, Adolf Hitler a descris-o pe Elisabeta ca fiind „cea mai periculoasă femeie din Europa”. În urma războiului, sănătatea soțului ei s-a deteriorat, Elisabeta rămânând văduvă la vârsta de 51 de ani.

La moartea soacrei ei, Regina Mary, în 1953, fiica ei cea mare, Regina Elisabeta a II-a, avea doar 25 de ani, astfel că Regina Mamă Elisabeta a devenit practic capul familiei. De-a lungul anilor, și-a păstrat popularitatea, chiar și atunci când alți membri ai familiei regale au fost implicați în scandaluri. A fost foarte activă până la doar câteva luni înainte de moartea sa, la vârsta de 101 de ani, la șapte săptămâni după moartea celei mai tinere dintre cele două fiice ale sale, Prințesa Margaret.

Castelul Glamis, reședința familiei

Elisabeta Bowes-Lyon a fost a noua din cei zece copii ai celui de-al 14-lea Conte de Strathmore și Kinghorne, Claude George Bowes-Lyon și ai soției lui, Cecilia Bowes-Lyon. Printre strămoșii ei se numără primul ministru William Cavendish-Bentinck, al 3-lea Duce de Portland, și Richard Wellesley, Primul Marchiz Wellesley (guvernator al Indiei) și fratele mai mare al altui prim-ministru, Arthur Wellesley, Primul Duce de Wellington.

Locul nașterii sale rămâne incert, însă cel mai probabil s-a născut în casa părinților ei din Londra sau într-o ambulanță trasă de cai, în drum spre spital.^[4] Nașterea ei a fost înregistrată la Hitchin, Hertfordshire.^[5]

Și-a petrecut copilăria în Hertfordshire și la reședința familiei, castelul Glamis din Scoția.

Atunci când a împlinit 14 ani, Marea Britanie a declarat război Germaniei în timpul Primului Război Mondial. Fratele ei mai mare, Fergus Bowes-Lyon, care era ofițer, a fost ucis în misiune în Franța în bătălia de la Loos în 1915. Alt frate, Michael, a fost dat dispărut în misiune în mai 1917. Fusese capturat și a fost ținut prizonier până la terminarea războiului. Glamis a devenit casă de convalescență pentru soldații răniți, Elisabeta jucând un rol important în administrarea castelului.

Prințul Albert – în familie „Bertie” – a fost al doilea fiu al regelui George al V-lea. Inițal el a cerut-o în căsătorie pe Elisabeta în 1921 însă ea a refuzat, fiindu-i teamă că nu va mai avea niciodată „libertatea de a gândi, de a vorbi și de a mă purta așa cum simt cu adevărat”.^[6] Când Albert a declarat că nu se va căsători cu altcineva, mama lui, regina Mary, a venit la Glamis pentru a o cunoaște pe fata care îi furase inima fiului ei. S-a convins că Elisabeta era „singura care îl poate face fericit pe Bertie”, însă nu a vrut să se implice în relația lor. Între timp, Elisabeta a fost curtată și de James Stuart, aghiotantul lui Albert, până când acesta a părăsit serviciul prințului pentru un loc de muncă mai bine plătit în industria petrolieră americană.^[7]

În februarie 1922, Elisabeta a fost domnișoară de onoare la nunta surorii lui Albert, Prințesa Mary, cu vicontele Lascelles.^[8]O lună mai târziu, Albert a cerut-o din nou în căsătorie, dar ea l-a refuzat iarăși.^[9]

În cele din urmă Elisabeta a acceptat să se căsătorească cu Albert, în ciuda temerilor ei legate de viața în familia regală.^[10]Logodna a fost anunțată în ianuarie 1923, iar nunta a avut loc la 26 aprilie 1923 la Westminster Abbey. Elisabeta a devenit Alteța Sa Regală Ducesa de York.

Căsătoria Prințului Albert cu Elisabeta, care provenea dintr-o familie nobilă, dar nu regală, a fost un semn de modernizare a monarhiei britanice: până atunci prinții nu aveau dreptul să se însoare decât cu prințese din alte familii regale.

Ducele (dreapta) și Ducesa de York în Queensland, 1927

În cadrul îndatoririlor lor regale, Ducele și Ducesa de York au făcut numeroase călătorii: în Irlanda de Nord în iulie 1924, în Africa de Est (Aden, Kenya, Uganda și Sudan) din decembrie 1924 până în aprilie 1925 și în Australia în 1927, la deschiderea Palatului Parlamentului din Canberra. În drum spre Australia au trecut prin Jamaica, prin Canalul Panama, prin Pacific și prin Noua Zeelandă. La întoarcere, au trecut prin Mauritius, Canalul Suez, Malta și Gibraltar.

Albert era bâlbâit, ceea ce îi îngreuna capacitatea de a ține discursuri. Începând din octombrie 1925, Elisabeta l-a ajutat de-a lungul terapiei ținute de Lionel Logue, episod ecranizat în anul 2010 în filmul„Discursul Regelui”.

În anul 1926, s-a născut primul lor copil, Prințesa Elisabeta – în familie „Lilibet” – care mai târziu a devenit Regina Elisabeta a II-a. Margaret Rose, a doua lor fiică, s-a născut patru ani mai târziu.

În 20 ianuarie 1936, a murit regele George al V-lea, iar la tron a urmat fratele mai mare al lui Albert, Prințul Eduard, Prinț de Wales, care a devenit Regele Eduard al VIII-lea. Regele George avea rezerve cu privire la urmașul său: „Mă rog la Dumnezeu ca fiul meu cel mare să nu se însoare niciodată și să-i urmeze la tron Bertie și Lilibet”. Parcă pentru a îndeplini dorința tatălui său, Eduard a provocat o criză constituțională, insistând să se însoare cu Wallis Simpson, o americancă divorțată. Deși legea i-ar fi permis lui Eduard să se căsătorească cu Simpson, fiind rege el era de asemenea conducătorul Bisericii Anglicane, care la vremea respectivă nu permitea recăsătorirea persoanelor divorțate. Miniștrii erau de părere că poporul nu o va accepta niciodată pe Wallis Simpson ca regină și l-au sfătuit pe Eduard să renunțe la această căsătorie. În calitate de monarh constituțional, Eduard era obligat să urmeze sfatul miniștrilor. În loc să renunțe la căsătoria cu Wallis Simpson, Eduard a preferat să abdice în favoarea lui Albert,^[11] care astfel, fără să vrea, a devenit rege la 11 decembrie 1936 sub numele de George al VI-lea. El și Elisabeta au fost încoronați rege și regină ai Marii Britanii, Irlandei și Domeniilor Britanice, și Împărat și Împărăteasă ai Indiei la data de 12 mai 1937, dată care fusese deja aleasă pentru încoronarea lui Eduard al VIII-lea. Coroana reginei Elisabeta era făcută din platină și încrustată cu diamantul Koh-i-Noor.

Regina mamă la Castelul Dover, de Allen Warren.

Pe 6 februarie 1952, Regele George al- VI-lea a murit pașnic în timpul somnului. La scurt timp Elisabeta a început să fie strigată Majestatea sa Regina Elisabeta, Regina mamă. Această denumire a fost adoptată din cauza denumirii Văduvei Regelui, „Regina Elisabeta” ar fi fost prea similară pentru fiica sa, noua regină Elisabeta a II-a.^[32] Ea a devenit popular „Regina mama” sau „Regina mămică.”

Ea a fost devastată de moartea Regelui așa că s-a retras pe meleagurile sudice; oricum după o întâlnire cu Premierul Winston Churchill, ea și-a reluat îndatoririle publice.^[33] În scurt timp, ea a devenit ca Regină Mamă la fel de ocupată ca și când era Regină. În iulie 1953, ea a întreprins o primă vizită peste mări de după înmormântare, când a pus piatra de temelie al Colegiului universitate din Rhodesia și Nyasaland- actuala Universitate din Zimbabwe din Mount Pleasant.^[34] Ea s-a întors aici în anul 1957 când a fost numită Președinta colegiului și a mai participat și la alte evenimente în zonă special organizate ca fiind multi-rasiale.^[35] În timpul turului ficei sale prin Uniunea țărilor Vorbitoare de Limbă Engleză din 1953-1954, ea și-a jucat rolul de Consilier de stat și a avut grijă de nepoții săi: viitorul Charles, Prinț de Wales și de Prințesa Anne a Marii Britanii.^[36]

Regina văduvă a întreținut lucrările la Castelele Mey de pe coasta Caithness a Scoției, unde se adăpostea de tot,^[37] trei săptămâni în august și zece zile în octombrie în fiecare an.^[38] Inspirată de jocheul amator Lordul Midmay, ea a deprins o pasiune pentru cursele cu căi, în special steeplechasing, care a continuat tot restul vieții sale.^[39] Ea a deținut câstigatorii la aproximativ 500 de curse. Culorile ei distinctive: albastru cu dungi din piele de bou au fost purtate de cai precum Special Cargo, câștigător al Whitbread Gold Cup din 1984 sau Devon Loch, care s-a oprit aproape de postul final al Grand National din 1956.^[40]Oricum (contrar zvonurilor), ea nu făcea pariuri, ci avea sursele ei care ajungeau direct la reședința ei Casa Clarence și deci putea urmări cursele.^[41] Fiind o colecționară de artă, ea a făcut rost de melte opere de artă a lui Claude Monet, Augustus John și Peter Carl Fabergé alături de mulți alții.^[42]

În februarie 1964, ea a avut o apendicectomie de urgență, care a dus la amânarea unui țur planificat al Australiei. Noua Zeelandă și Fiji până în 1966.^[43] S-a recuperat în timpul unei vacanțe în Caraibe la bordul iahtului regal, Britannia.^[44] În decembrie 1966, ea a suferit o operație pentru eliminarea unei tumorii după ce a fost diagnosticat cu cancer de colon. Contrar zvonurilor ea nu a avut o colostomie.^[45][46] În 1982 a fost dusă de urgență la spital după ce un os de pește i s-a înțepenit în gât și a avut o operație pentru a-l scoate de acolo. Fiind un pescar pasionat, ea a glumit mai apoi: „Somonul are propriul sau spate.”^[47] În 1984, ea a suferit o adoua operație de cancer, când i s-a scos din piept un nod^[48] și o a două obstrucție gastrică, eliminată fără nevoia unei operații dar, a fost internată peste noapte.^[49]

În 1975 a vizitat Iranul la invitația Șahului Mohammad Reza Pahlavi. Ambasadorul Britaniei și soția lui, Anthony și Sheila Parsons, au constatat uimirea oamenilor față de abilitatea Reginei de a vorbi cu oricine indiferent de statut sau importantă și au sperat că anturajul Șahului să învețe să fie mai atent cu oamenii obișnuiți, din această vizită.^[50] Peste câțiva ani Șahul a fost detronat. Din 1976 până în 1984, ea a făcut vizite anuale în Franța. În timp ce a mai avut 30 de vizite private între 1963 până în 1992 către Europa Centrală.^[51]

Înaintea mariajului dintre Diana, Prințesă de Wales și nepotul sau, Charles, Prinț de Wales și după moartea Dianei, Regina Elisabeta- cunoscută pentru farmecul sau public, dar și personal-, a fost pe ddeparte cea mai populară membră a familiei regale.^[52] Rochia sa unică cu pălărie mare răsturnată cu plase și Rochiile sale cu panouri drapate de tasura au devenit stilul ei personal.

Înmormântarea Reginei mamă. Sicriul este acoperit cu drapelul ei personal.

În 30 martie 2002, la ora 15:15, Regina mamă a murit în somn în Royal Lodge, Windsor Great Park, cu singura ei fiică care a supraviețuit, Regina Elizabeta a II-a, la căpătâiul ei. Ea a suferit de o răceală în ultimele patru luni din viață. Ea avea 101 de ani, fiind cel mai longeviv membru al familiei regale din istoria Marii Britanii. Acest record a fost depășit în 24 iulie 2003, de către cumnata ei, Prințesa Alice, Ducesă de Gloucester, care a murit la vârsta de 102 de ani, la 29 octombrie 2004.

Elizabeta a crescut camelii în fiecare dintre grădinile ei, iar când trupul ei a fost mutat de la Royal Lodge la Westminster Hall, cameliile din grădinile ei au fost plasate pe partea de sus a sicriului. Mai mult de 200.000 de persoane au trecut timp de trei zile pe la Palatul Westminster, unde a fost depusă regina. Membri ai cavaleriei si alte ramuri ale forțelor armate au stat de gardă la cele patru colțuri ale catafalcului. La un moment dat, cei patru nepoți ai ei, Prințul Charles, Prințul Andrew, Prințul Edward și Vicontele Linley, au pus garda ca și un semn de respect cunoscut ca Vigil of Prince – o onoare foarte mare, dăruită doar încă o dată înainte, la decesul Regelui George al V-lea.

Steagul Reginei Elisabeta

În ziua înmormântării Reginei mame, în 9 aprilie, Guvernatorul General al Canadei a emis o proclamație care cerea Canadei să onoreze în acea zi memoria reginei. La Londra, mai mult de un milion de persoane au umplut zona din exteriorul mănăstirii Westminster si o distanță de peste 23 de mile (37 kilometri) din centrul Londrei până la locul ei de veci, alături de soțul și de fiica ei cea mai mică, în capela St. George la castelul Windsor. La cererea ei, după înmormântare, ghirlanda care a stat deasupra sicriului a fost pusă pe mormântul Războinicului Necunoscut în Mănăstirea Westminster, un gest care a imitat omagiul din ziua nunții ei.

·         2003 - A încetat din viaţă actriţa de comedie Vasilica Tastaman (n. 6 oct. 1933).

·         2004: Aurel Giurumia, actor (n. 1931)

Sărbători

• În calendarul ortodox: Sf Cuv Ioan Scărarul; Sf Euvula, mama Sf Pantelimon; Pomenirea morților
• În calendarul romano-catolic: Sf. Ioan Climac (Scărarul), abate
• În calendarul Greco-catolic: Sf. Ioan Scărarul, cuvios († 649). Sfântul Ioan Scărarul (Sf. Ioan din Sinai ori Sinaitul, uneori numit și Ioan Scolasticul sau Ioan Climax) a fost un cuvios monah care a trăit în secolele VI-VII (579-649) la mănăstirea de pe muntele Sinai, al cărei egumen a și fost. Ioan Scărarul este un important Părinte duhovnicesc al Răsăritului, care a lăsat posterității o cunoscută lucrare de spiritualitate cunoscută sub numele de Scara dumnezeiescului urcuș sau Scara Raiului (sau Leastvița – după termenul slavonesc). Pomenirea sa se face la 30 martie.

ARTE 30 Martie

INVITAȚIE LA OPERĂ 30 Martie

Magda Ianculescu

MUZICĂ 30 Martie

Frankie Lane (Frank LoVecchio), cântăreţ american

Rolf Harris, vocalist, pianist şi compozitor australian

Graeme Edge, baterist şi compozitor britanic (Moody Blues)

MOODY BLUES 

Eric Clapton, chitarist, vocalist și compozitor britanic

Eric Clapton greatest hits full album:.

Jim Dandy (Jim Mangrum), vocalist şi compozitor american (Black Oak Arkansas)

Black Oak Arkansas: 

Dave Ball, chitarist britanic (Procol Harum, Bedlam)

Dave Ball - 

Samuel McFadin, chitarist şi vocalist american (Flash Cadillac & The Continental Kids)

Flash Cadillac and the Continental Kids: 

Lene Lovich (Marlene Premilovich), cântăreaţă şi compozitoare americană

Randy Vanwarmer, cântăreţ, chitarist şi compozitor american

MC Hammer (Stanley Kirk Burrell), cântăreț de muzică rapp și actor american

Tracy Chapman, cântăreță americană

Céline Dion, cântăreață canadiană, solistă vocală pop-rock

Mark McClelland, fondatorul trupei Snow Patrol

Snow Patrol: 

Norah Jones, vocalistă și compozitoare americană

Simon Webbe, membru al trupei Blue

Soeur Sourire (Jeannie Deckers), cântăreaţă belgiană

 ÎNREGISTRĂRI NOI:

Baroque Piano: Bach, Scarlatti, Pachelbel, Purcell (Vadim Chaimovich)

Música de Piano Romántico | Musica Instrumental Relajante Para Trabajar y Concentrarse en la Oficina

POEZIE 30 Martie

Paul Verlaine

Biografie

Paul Verlaine (n. 30 martie 1844 — d. 8 ianuarie 1896) a fost un poet francez. El aparține curentului simbolist și este unul dintre cei mai citiți dintre poeții francezi. Este privit de simboliștii francezi ca șef al curentului. A dus o viață de boem, de “poet blestemat”, ce contrastează în planul creației cu aspirația spre puritate și candoare. Versurile de început (“Poeme saturniene”, 1866), cu reminiscențe din parnasieni și din Baudelaire, afirmă tonul său inegalabil prin viziunea dramatică asupra lumii, prin înclinația către melancolie, prin căutarea armoniilor. Verlaine cultiva o lirică a sentimentelor intime, a variatelor stări sufletești, într-o atmosferă crepusculară și vagă. Sunt versuri care se sustrag retoricii, de o armonie muzicală sugestivă, așa cum o demonstrează volumele sale: “Romanțe fără cuvinte” (1874), considerat cel mai valoros, “Înțelepciune” (1881), “Odinioară și altădată” (1885), “Iubire” (1888), “Elegii” (1893) etc. El afirma că arta înseamnă a fi absolut tu însuți și formulează, în versurile celebre din “Arta poetică” (1855), notele caracteristice ale esteticii simbolismului: “Muzica înainte de toate”; “Sucește gâtul elocinței”; “Nuanță, nicidecum culoare”.

·         1844 Paul-Marie Verlaine se naște la Metz, tatăl său fiind militar în garnizoana orașului.

·         1845-1849 Perioade de sejur în diferite orașe din sudul Franței.

·         1851 Demisia din armată a tatălui său. Familia Verlaine locuiește la Paris.

·         1858 Trimite în atenția lui Victor Hugo prima sa poezie care ne este cunoscută: "Moartea".

·         1862 Obține un bacalaureat.^{[necesită citare]}

·         1864 Tatăl său îl introduce, ca angajat, în diverse mărunte funcțiuni.

·         1865 Publică un articol despre Charles Baudelaire. După moartea tatălui său, rămâne să locuiască împreună cu mama sa.

·         1866 Pe speze proprii, reușește apariția volumului "Poèmes saturniens".

·         1867 Publică sub pseudonim, pe ascuns, în Belgia, volumul "Les Amies, scènes d’amour sapphique", plachetă condamnată în anul următor, pentru a fi distrusă, de către un tribunal din Lille.

·         1869 O întâlnește pe Mathilde Mauté de Fleurville, cu care poetul se va căsători în anul urmator. Publică"Fêtes galantes".

·         1871 Începe relația de prietenie homofilă cu poetul Arthur Rimbaud. Se naște fiul poetului, Georges Verlaine.

·         1872-1874 Verlaine se separă de Mathilde și are o relație tumultuoasă cu Rimbaud, în urma căreia Verlaine va fi condamnat la închisoare pentru ultragiu la moralitate publică de un tribunal din Belgia. In timpul detentiei primește ediția plachetei "Romances sans paroles".

·         1875-1879 După expulzarea sa din Belgia, o tentativă eșuată de conciliere cu Mathilde și o nouă dispută violentă cu Rimbaud, Verlaine predă franceza și desenul în diferite școli din Anglia și Franța. Poetul are o relație pasională cu un elev de-al său, Lucien Létinois, până la moartea acestuia in 1883.

·         1880 Publică pe cheltuială proprie, volumul "Sagesse"

·         1884 Publică "Poetès maudits".

·         1885 Publică "Jadis et Naguèrre", care conține și "Art poétique", poezie devenită manifest al poeților simboliști. Se încheie procesul de divorț, din care iese ruinat și este din nou, condamnat la închisoare.

·         1886-1887 După moartea mamei sale, starea de sănătate i se degradează și urmează lungi perioade de convalescență în spitale și azile.

·         1888-1889 Într-un articol, Jules Lemaître consacră gloria lui Verlaine, considerat ca lider al "decadenților". Debutul unei prietenii pasionale, deși platonice, cu tânărul pictor F.A. Cazals.

·         1890 Publică prin subscripție "Dédicaces" și pe ascuns, în Belgia, "Femmes".

·         1891 Deja având o legătură cu Philomène Boudin, o cunoaște pe Eugènie Krantz, cea care îi va sta alături la moarte. Se împarte între cele doua "dragi prietene".

·         1892-1893 Ține conferințe în Olanda, Belgia, Lorena și Anglia.

·         1894 Este fondat un Comitet pentru spijinul lui Verlaine. Apare o noua ediție, mult mărită, a volumului "Dédicaces".

·         1896 Dupa o perioadă de boală, la 8 ianuarie, Paul Verlaine decedează la Paris, în urma unei congestii pulmonare.exact

Clar de lună

Ti-e sufletul ca un peisaj ales
Ce vin sa-l farmece bizare masti;
În cântec de lauta, dansând, ies
Tristeti, de sub vopselele grotesti.

Cântând în modul lor minor iubirea
Puternica si viata oportuna,
Nu par sa stie ce e fericirea
Si cântul lor se pierde-n clar de luna,

În clar de luna, blând ca o-alinare,
Ce face pasari sa viseze-n ramuri,
Sa hohoteasca de extaz izvoare,
Izvoare mari si zvelte, printre marmuri.

(Traducere de Aurel Oancea) 

Colocviu sentimental

In parcul vechi si rece si pustiu, 
Trec doua umbre-n ceasul cenusiu.

Li-s ochii ofiliti, au buze moi
Si deslusesti cu greu ce-si spun in doi.

In parcul vechi si rece si pustiu, 
Nalucile isi fac trecutul viu.

-Iti amintesti extazul nostru vechi?
-Ce tot imi torci trecutul in urechi!

Dar astazi, ma mai strigi pe nume tu
Si-n vis iti mai rasar eu oare? - Nu.

-Ah, zile dragi cum altele n-om sti, 
Cand gurile ni se uneau! - O fi...

-Ce bolti albastre, ce sperante mari!
-Speranta-i azi prin norii funerari.

Si astfel merg starnind ovazu-n drum
Si noaptea ii aude doar, prin fum...

Spleen

Erau prea rosii trandafirii,
Prea neagra iedera pe ram.

Cad jertfa deznadajduirii,
De cum te misti, ca nu te am.

Prea bland si prea albastru cerul
Si valurile-n larg prea verzi...

O frica m-a patruns ca gerul,
Ca fugi, te pierd si ca te pierzi.

Ma oboseste merisorul,
Luciosul ilexului strai

Si campul infinit ca dorul,
Dar nu si tu, iubire, vai! 

Melancolie

Somn negru s-a întins
Pe-ntreaga-mi fiinţă,
Orice vis s-a stins.
Dormi, orice dorinţă.

Nimic nu mai vreau
Nu mai ştiu ce este
Nici bine, nici rău,
Ce tristă poveste!

Ca un leagăn sunt
Mişcat fără vrere
Pe-un gol de mormânt
Tăcere! Tăcere!

Ion Gorun, prozator, poet și traducător

Biografie

GORUN Ion (pseudonimul lui Alexandru I. Hodos). se naste la 30 dec. . comuna Rosia, judetul Sibiu - moare in 30 mart. . 
Prozator, poet si traducator.

Fiul lui Iosif Hodos si al Anei (n. Balint). Frate cu Enea Hodos si cu bibliograful Nerva Hodos; nepot al lui Al. Papiu llarian. 

Casatorit cu Constanta Hodos. Liceul la Brasov si Sibiu; bacalaureatul la Bucuresti (1881); urmeaza doi ani cursurile Facultatii de Medicina, se retrage si se inscrie la Litere (unde obtine licenta) si apoi la Drept (abandoneaza). 

Intra in redactia revista liberale Natiunea; redactor la Romanul din Arad. Editeaza revista Pagini literare (1899-l900) - cu Artur Stavri. Viata literara si artistica (1906-l908) - cu G^Cosbuc, scurt timp, in 1907, Revista noastra - cu Constanta Hodos. Astra (1915-l918) si Razboiul popoarelor (19l4-l916).

Colaboreaza la Samanatoml, Vatra, Fintina Blanduziei etc. 

Debuteaza cu versuri in Convorbiri literare sub pseudonimul Castor (1889); debut in ziaristica la Poporul; debut editorial cu volum Citeva versuri (1901). Continua cu proza (Alb si negru. 1902; Robinson in Tara Romaneasca, 1904; Lume necajita, 1911; Obraze si masti, 1922). Este autorul unei monografii despre Al. Vlahuta (f.a.). A tradus din Goethe. Strindberg, Dumas, Katl May s.a. si „proiectul filosofic" al lui Kant, Spre pacea eterna. Premiul National pentru proza (1926).

Poezia lui Ion Gorun , scrisa in anii 1888-l889 si 1894-. este puternic influentata, in a doua sa parte mai ales, de eminescianism: „

Amoru-i trist l-am ingropat In inima pe veci, Supus poruncii ce mi-ai dat Cu vorbe dulci si reci".

Cind sentimentala, cu dureri si atitudini inventate, cind obiectiva si prozaica, in latura ei sociala, poezia sa are intotdeauna un mesaj limpede expus, versificat in ritmuri bogate, strict respectate. Proza, Robinson in Tara Romaneasca (1904) sau Lume necajita (1911), sta in preajma samanatorismului, preamarind idilic si tezist viata la tara; Ion Gorun este in acelasi timp un precursor si un epigon al samanatorismului. Alb si negru (1902) - volum compozit, cu statut literar nesigur, alcatuit din schite, evocari, articole de ziar pe varii teme - si, mai cu seama. Obraze si masti (1922) prezinta alte medii umane (preponderent citadine), cu alte modalitati. Si de aceasta data sensibilitatea sa mimetica imprumuta din alta parte (I. L. Caragiale) viziunea asupra realitatii si o face cu o oarecare abilitate. 

Naratorul este un ratacitor prin cafenelele si pe strazile Capitalei in cautare de tipuri; nu realitatea il intereseaza, nu contradictia, ci locul de coerenta a cite unei figuri umane, redusa la o obsesie, un tic, un gest, o manie. Situatiile se rezolva comic, deformate de un spirit buf. inofensiv ironic, fiindca obiectul ironiei sint niste fictiuni generice (serviabilul, indiferentul, semidoctul, grandomanul etc). Iata un exemplu de stil caragialian: 

„Atunci mi-a scos intimplarea in drum sau, ca sa spun drept, la cafenea, pe amicul meu Costache Care Costache? - nu importa- Costache."

Un volum de studii de limba literara (Stii romaneste?. 1911) releva in Ion Gorun un lingvist remarcabil, cu intuitii surprinzatoare in problemele limbii vorbite si ale limbii scrise, ale normei si abaterii, ale neologismelor si stilisticii lingvistice.

OPERA: Citeva versuri. Bucuresti, 1901; Alb si negru. Bucuresti. 1902 (ed. II, 1909); Robinson in Tara Romaneasca. Povestiri din zilele noastre, Bucuresti. 1904 (ed. II. 1909); Taina a sasea. Schite, Bucuresti, 1905; Liane necajita. Povestiri, Bucuresti, 1911; Stii romaneste?Citevaob$ervart asupra limbii, cum se scrie in vremea de fata. Bucuresti, 1911 (ed. II, 1914); Fata cea frumoasa. Bucuresti, 1916: incoronarea primului rege al Romaniei intregite la Alba lulia si Bucuresti, Bucuresti, 1922; Obraze si masti. Satire sociale si literare. Bucuresti. 1922; Nu te supara. Schite glumete din viata bucu-resteana dinainte de razboi. Bucuresti, f.a.; IIprin-cipe azzuro, trad. din romaneste de C. Ruberti, introducere de CI. Isopescu, Milano, 1930; Al. Vlahuta. Omul si opera. O reprivire. Bucuresti, f.a.; Sa ieri alese, ed. ingrijita de Lidia Munteanu si V. Netea. pief. de V. Netea si bibliografie de Lidia Munteanu, Bucuresti, . Traduceri: Goeilic, Fausi, Bucuresti, 1906; Imm. Kant, Spre pacea eterna. Un proiect filosofic, cu o notita biografica si un cuvint introductiv, Bucuresti, 1922; A. Slrind-berg, Frinturi din viata omenirii. Bucuresti. 1924; Al. Dumas, Contele de Monte Ciisto, Bucuresti, f.a.; K. May, Winetu, MI, f.a.; I. Voinovici. Sirena, Bucuresti, f.a.; L. Wallace, Hen Hui: X- II. Bucuresti, f.a.

REFERINTE CRITICE: G. Calinescu, Istoria; C. Ciopraga, Literatura ; II. Chendi, Scrieri, II, 1989.

Balada cavalerului

Se pleacă soarele-ntr-amurg;
Țăranii stau, se-ndoaie
Și-și șterg sudorile ce curg
Pe fețe, ca o ploaie.

 Se duse și ziua de azi,
Se-ntunecă iar cerul…

Din somnul său de dup-amiazi
S-a deșteptat boierul.

 Pleoapele i se desprind
Cu greu și-s înroșite,
Își simte capul vîjiind,
Picioarele-amorțite.

 Căci toată seara-a ascultat
La game și la triluri
Și toată noaptea a danțat
Bostonuri și cadriluri.

 De-abea avea cîte-un moment,
Prin colțuri de ferestre
Să facă cîte-un compliment
La fetele cu zestre.

Căci cel mai căutat era
Din cît era salonul,
Cum numai el se pricepea
Să ducă cotilionul.

Și-acum, de-atitea sărituri,
De-atîta oboseală,
Simțea de pe la-ncheieturi
Un fel de toropeală…

De la fereastră, plictisit,
Privind, ș-acu asudă…

Pe drum, spre casă au pornit
Țăranii rupți de trudă.

„Ah, iată, ăștia-s fericiți,
Se duc ca să se culce;
Sunt, poate, și ei obosiți,
Dar somnul le e dulce.“

Pe cînd sărmanul cavaler
Nu-i va simți dulceața…
La bal l-așteaptă iar și-l cer…
„Uă! ce grea e viața!”

Nostalgie

Muncit de mult de-un dor nebun,
Un dor cum n-aș putea să spun,
Pribegii pași mi-am îndreptat
Spre locul scump și depărtat,
Spre locul tainic și iubit
În care am copilărit,
Ce-n visuri cînd mă urmărea
Un rai pierdut mi se părea…

Și am rămas nemîngîiat,
Cum toate, toate s-au schimbat…
Din cîte-n vis m-au urmărit,
Nimica n-am mai regăsit,
Nici cerul blînd și mîngîios,
Nici cînt de pasăre duios,
Nici farmecul iubitei dulci,
Nici inima ce-aveam atunci.

Biruință

Stejarul nalt și înverzit
Întinde crengile-i stufoase
Desface brațele-i vînjoase
În aer cald și liniștit.

 Sunt ani… era numai o ghindă
Căzută-n praf și în noroi
De glod mînjită și de ploi
Și totuși izbuti să prindă.

Ideile mîntuitoare,
Hai, tăvăliți-le-n noroi!
Din glodul grămădit de voi
Vor crește mai triumfătoare.

TEATRU/FILM 30 Martie

  

Cu Vasilica Tastaman

Biografie Vasilica Tastaman

Vasilica Tastaman, născută în data de 6 octombrie 1933, Brăila, decedată în data de 30 martie 2003, București, a fost o actriță română. A debutat în 1949 pe scena din orașul său natal. Până în 1961, când s-a numărat printre fondatoriiTeatrului de Comedie, a jucat la teatrele Giulești și Bulandra.
Este membru fondator al Teatrului de Comedie, a jucat pe scenele teatrelor Bulandra si Giulesti.
Vocea sa inconfundabila si rasul spumos s-au auzit la teatrul radiofonic.
Printre filmele in care a jucat: Aproape de soare, Castelanii, Maiorul si moartea, B.D. în alertă, Veronica, Veronica se întoarce, Metamorfoze, Astă seară dansăm în familie, Păcală, Eu, Tu si Ovidiu, Grăbeste-te încet.
A fost casatorita cu fotbalistul si antrenorul Emmerich Jenei. Au un fiu, Calin. Apoi a fost casatorita cu actorul Dan Tufaru, decedat in 2002, de care a divortat.
Prietena de o viata i-a fost actrita Stela Popescu.
Este membru fondator al Teatrului de Comedie, a jucat pe scenele teatrelor Bulandra si Giulesti.
A plecat in Suedia, impreuna cu fiul sau, in 1981 si s-a intors dupa douazeci de ani. A jucat si acolo, dar fara succesul din tara.
Isi dorea sa revina in spectacolele de la Teatrul de Comedie, chiar repeta pentru piesa ,,Auditia’’, dar destinul a avut alte planuri cu ea: a murit pe 30 martie 2003, in urma unei boli grave la ficat. A fost inmormantata in orasul Oradea, acolo unde locuieste fiul sau.
In Braila natala o strada ii poarta numele.

Filme cu Vasilica Tastaman

Vezi filme

·         Grăbește-te încet (1981)

·         Nea Mărin Miliardar (1979)

·         Eu, tu și Ovidiu (1977) - Lili

·         Razboiul Independentei (Serial TV) / Razboiul Independentei (1977)

·         Premiera (1976) - secretara Veronica

·         Serenada pentru etajul XII (1976)

·         Comedie fantastica / Comedie fantastică (1975) - Corina

·         Frații Jderi (1974) - Calina Buzarlan Trailer

·         Păcală (1974) - nevasta Padurarului

·         Despre o anumită fericire (1973) - Sanda

·         Un august în flăcări (1973) - Claudia

·         Veronica se întoarce (1973) - Vulpea

·         Adio, draga Nela (1972) - Nela, iubita lui Bibi

·         Astă seară dansăm în familie (1972) - Mimi Trailer

·         Cine va deschide usa? (1972)

·         Dragostea începe vineri (1972) - Clara

·         Metamorfoze (1972)

·         Veronica (1972) - Vulpea

·         Brigada Diverse în alertă / B.D. în alertă (1971) - Margareta

·         Urmărirea (1971)

·         Vin cicliștii (1968) - Doina

·         Maiorul și moartea (1967) - vanzatoarea Livia

·         Șeful sectorului de suflete (1967)

·         Vremea zapezilor (1966)

·         Castelanii (1964)

·         Aproape de soare (1961) - macaragita Livia

·         Post restant (1961)

·         Bădăranii (1960)

·         Telegrame (1959)

·         D'ale Carnavalului / D'ale carnavalului (1958) - Didina Mazu

Aproape de soare (1960): 

Comedie fantastică:

 Grăbește-te încet (1981)

Cu Aurel Giurumia

Biografie Aurel Giurumia

Aurel Giurumia s-a nascut la Cernauti, la 14 martie 1931, si a absolvit Universitatea de Arta Teatrala sectia romana din Cluj, in 1954, sectia actorie, avand colegi de promotie actori ca Teofil Valcu, Constantin Stanescu, Emil Barladeanu.

In acelasi oras, la Teatrul National, a interpretat, pana in 1968, roluri in peste 50 de piese, majoritatea in regia lui Victor Ion Popa si Constantin Anatol. Dupa 1968 cand devine bucurestean si actor al Teatrului de Comedie, in mai bine de douazeci de ani, Aurel Giurumia a interpretat roluri de neuitat, indrumat de regizorii Lucian Giurchescu, Catalina Buzoianu, Dinu Cernescu, Sanda Manu, Alexandru Tocilescu, mai ales in "Cher Antoine" de Jean Anouilh, "Mutter Courage" de Bertolt Brecht, "Jocul dragostei si al intamplarii" de Marivaux, "Livada de visini" de A. P. Cehov si "Concurs de frumusete" de Tudor Popescu. Ultimul sau rol la Comedie a fost Chenneviette din "Scaiul" de Feydeau, in 1989, sub bagheta regizorala a lui Ion Lucian.

Sinceritatea interpretarii, umorul inconfundabil, directetea replicii si farmecul bonom l-au facut sa realizeze roluri memorabile in lung-metraje si seriale tv, in "Alo?... ati gresit numarul!" si "Doi baieti ca painea calda" (regia Andrei Calarasu), in "Piratii din Pacific" (regia Gilles Grangier, Sergiu Nicolaescu), "Gloria nu canta" (regia Alexandru Bocanet), "Eu, tu si Ovidiu" (regia Geo Saizescu), "Totul despre fotbal" (regia Andrei Blaier), "Saltimbancii" si "Un saltimbanc la Polul Nord" (regia Elisabeta Bostan, "Vara sentimentala" si "Duminica in familie" (regia Francisc Munteanu), “ Toate panzele sus “.

In "Musatinii" (regia Sorana Coroama-Stanca), Aurel Giurumia a fost un Moghila de neuitat, dand intreaga masura a talentului sau in rolul din ecranizarea pentru tv a "Viforului" de Barbu Stefanescu-Delavrancea.Se stinge din viata in urma unei indelungate suferinte la 30 Martie 2004 la Bucuresti.

Filme cu Aurel Giurumia

Vezi filme

·         Campioana (1990)

·         Duminica în familie (1987)

·         Liceenii (1987)

·         Toate pînzele sus! - Întâlnire în Atlantic (1987) - Agop

·         Toate pînzele sus! - Misterele mărilor (1987) - Agop

·         Pistruiatul 1 - Evadatul (1986) - Gruia

·         Pistruiatul 2 - Ascunzișuri (1986) - Gruia

·         Pistruiatul 3 - Insurectia (1986) - Gruia

·         Toate pînzele sus! - Secretul epavei (1986) - Agop

·         Căsătorie cu repetiție (1985)

·         Promisiuni (1985)

·         Eroii nu au varsta (Serial TV) / Eroii n-au varsta (1984)

·         Un saltimbanc la Polul Nord (1984)

·         Fram (1983)

·         Lumini și umbre: Partea II (1982)

·         Totul pentru fotbal (1982) - antrenorul echipei "Gloria"

·         Ana și "hoțul" (1981)

·         De ce trag clopotele, Mitică? (1981)

·         Fiul munților (1981)

·         Grăbește-te încet (1981)

·         Lumini și umbre: Partea I / Lumini și umbre (1981)

·         Saltimbancii (1981)

·         Audiența (1979)

·         Acțiunea Autobuzul (1978) - Nasalie

·         Cianura și picătura de ploaie (1978)

·         Ciocolata cu alune (1978)

·         Din nou împreună (1978) - Smarandache

·         Expresul de Buftea (1978) - mecanic locomotiva

·         Eu, tu și Ovidiu (1977) - Grasul

·         Pretul succesului / (1977) - inaltul politician

Totul pentru fotbal (1978): 

Căsătorie cu repetiție (1985)

A murit Bubi! cu Radu Beligan, Sanda Toma

Ion Agarbiceanu - Pascalierul

Cu Constantin Fugașin

Biografie

Constantin Fugașin (n. 30 martie 1951, comuna Dârvari, județul Mehedinți, România) este un actor român.

În 1974 a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” din București, secțiunea Arta actorului de teatru și film.^[1] Până în decembrie 1989 practică meseria de actor. Din 1990 practică ziaristica și publicitatea timp de aproximativ 20 de ani, după care se reîntoarce la dragostea dintâi - teatrul.^[2]

Constantin Fugașin a fost ales pentru a interpreta rolul lui Nicolae Ceaușescu în episodul dedicat României din serialul sovietic Soldații victoriei, ce prezenta, după un scenariu scris de Petre Sălcudeanu, actul de la 23 august 1944; liderul comunist român urma să aibă un rol principal.^[1] Personajul Ceaușescu urma să apară în mai multe secvențe: o demonstrație prin fața Palatului Regal, condusă de el, o întâlnire printre gratii la Doftana între Nicolae și Elena în care cei doi se prefăceau că se sărută pentru ca „tovarășa” să-i strecoare un bilet cu indicații de la conducătorii PCR aflați în libertate, un discurs antifascist ținut în atelierul de tâmplărie din închisoare, întrerupt de un gardian ce se retrage intimidat de „privirea pătrunzătoare a tovarășului”, și o cuvântare rostită în ziua intrării trupelor sovietice în București.^[1] Fugașin s-a pregătit pentru probe, rostind, fără public, un discurs atât de convingător în curtea studioului de la Buftea, încât cei care l-au auzit au crezut că vorbea însuși președintele țării.^[1] Regizorul Lucian Bratu (care urma să regizeze episodul și a fost înlocuit ulterior de Doru Năstase) l-a anunțat pe actor că Nicolae și Elena Ceaușescu vizionaseră probele susținute de patru actori, iar soția liderului comunist a spus textual: «Ăsta!», alegându-l pe Fugașin pentru rolul lui Nicolae Ceaușescu, în timp ce pentru rolul ei a ales-o pe balerina Elena Dacian.^[1]

Filmările au avut loc în toamna anului 1975, iar actorul, emoționat, a urat Armatei Sovietice „drum bun” în loc de „bun venit” spre spaima membrilor părții române. Regizorul serialului, Iuri Ozerov, a tăiat la Moscova un număr mare de secvențe, iar din cele 8-9 secvențe în care apărea Ceaușescu au rămas în varianta finală doar trei: procesul, scena cu gardianul de la Doftana și cea cu discursul de întâmpinare a trupelor sovietice.^[1] Liderul comunist român a refuzat să-l primească în audiență pe Ozerov după ce aflase că rolul „revoluționar” îi fusese drastic diminuat și că rușii își arogau meritul răsturnării regimului antonescian. Serialul a fost lansat în iunie 1977 în URSS și a circulat în toate țările socialiste, cu excepția României.

Filmografie:

• Patima (1975) - băiatul cu invitațiile
• Bunicul și doi delincvenți minori (1976) - Doru
• Domnișoara Nastasia (1976) - Luca Lacrima
• Gloria nu cîntă (1976)^[3]
• Premiera (1976) - Nichi, fiul lui Mihai și al Alexandrei Dan^[4]
• Singurătatea florilor (1976) - Fănel
• Buzduganul cu trei peceți (1977) - Nicolae Pătrașcu, fiul lui Mihai Viteazul
• Războiul independenței (serial TV) - ostaș
• Soldații victoriei (serial sovietic, 1977) - Nicolae Ceaușescu^[5]
• Acțiunea Autobuzul (1978) - student
• Severino (coproducție româno-est-germană, 1978)^[6]
• Pe malul stâng al Dunării albastre (1983) - învățătorul
• Rămășagul (1984) - Făt Frumos^[7]
• A doua variantă (1987)
• Despre oameni și melci (2012) - Colan

GÂNDURI PESTE TIMP 30 Martie

GEORGE BACOVIA CITATE:

RELIGIE ORTODOXĂ 30 Martie

Sf Cuv Ioan Scărarul; Sf Evula, mama Sf Pantelimon

În această lună, în ziua a treizecea, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Ioan, cel ce a scris Scara.

Cuviosul Ioan Scărarul a fost fiul lui Xenofont şi al Mariei. Xenofont a avut doi fii: Ioan şi Arcadie. Mergând la şcoală în Berit – azi Beyrut- în Fenicia, o furtună a scufundat corabia cu care călătoreau. Prin voia lui Dumnezeu ei au scăpat cu viaţă, ajungând în părţi diferite. S-au călugărit amândoi, Ioan şi-a păstrat numele, Arcadie s-a numit Gheorghe. După o perioadă s-au întâlnit cu părinţii lor la Ierusalim, care au intrat şi ei în monahism.

S-a născut în anul 523, în Palestina. Dorind să urmeze pilda vieţii Cuvioşilor Antonie şi Ilarion, s-a retras în Muntele Sinai la bătrânul pustnic Macarie, în Mănăstirea Sfânta Ecaterina. După patru ani de noviciat, tânărul a fost primit în rândul călugărilor. După moartea călugărului Macarie, petrecută după 19 ani de la venirea sa în mănăstire, Ioan hotărăşte să se dedice şi mai mult rugăciunii şi contemplaţiei, retrăgându-se într-o chilie săpată în munte, la o distanţă de câţiva kilometri de mănăstire. Despre această perioadă din viaţa sfântului nu ştie nimeni detalii.

Deşi era ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit, faima lui Ioan a crescut într-atât, încât a devenit o adevărată autoritate duhovnicească în timpul său. După 40 ani de viaţă în singurătate, întreruptă doar de călătoriile la mănăstire, pentru primirea Sfintei Împărtăşanii, şi de vizitele unor monahi care căutau sfat şi lămurire, Ioan a fost ales de călugării de la mănăstirea din vârful Muntelui Sinai şi de sihaştrii care trăiau prin împrejurimi, să le fie întâistătător. Avea atunci 75 ani.

Ioan Scărarul, deşi era o persoană modestă, căreia nu-i plăcea să vorbească prea mult despre sine, trezise atâta admiraţie, încât se auzise despre el până la Roma. Aşa se face că însuşi papa i-a trimis o mare sumă de bani, pentru a-i folosi la întreţinerea spitalului mănăstirii sau pentru a ajuta pelerinii veniţi de departe.

Dacă după modelul vechi, fiecare monah bătrân avea câte un tânăr învăţăcel pe care-l deprindea cu tainele ascezei, înmulţirea numărului tinerilor în mănăstiri a ridicat problema unei noi maniere de educare a acestora, mai sistematice. Din acest motiv s-a simţit nevoia compunerii unui „tratat de îndrumare a vieţii duhovniceşti“, un manual care să-i ajute mai ales pe stareţii de mănăstiri cu mulţi călugări tineri. În acest sens, ideea alcătuirii unui îndrumar pentru tinerii novici i-a venit stareţului Mănăstirii Raithu, situată pe ţărmul Mării Roşii, la distanţă nu foarte mare de Mănăstirea Sinai.

Şi-a dat seama, însă, că o asemenea operă nu putea fi scrisă de oricine, ci doar de un monah înţelept şi cu experienţă ascetică, dar, totodată, şi bun cunoscător al psihologiei şi firii omeneşti. De departe, cel mai capabil în epocă pentru un astfel de demers era Sfântul Ioan, stareţul Mănăstirii Sinai. Primind scrisoarea stareţului de la Raithu, Ioan a răspuns cu modestie că se va strădui să împlinească porunca primită, deşi el nu este în stare să înveţe pe alţii, aflându-se încă la vârsta la care el însuşi învaţă de la alţii.

Pentru a se face cât mai bine înţeles în explicarea complexului drum spre dobândirea sfinţeniei, Ioan a imaginat progresul duhovnicesc ca pe o scară, iar fiecare treaptă reprezenta o virtute. În total, a imaginat 30 de trepte, după numărul anilor pe care Mântuitorul îi avea atunci când a început propovăduirea Evangheliei. Din acest motiv, cartea scrisă de Ioan, stareţul Mănăstirii Sinai, s-a numit Scara, iar autorul ei a rămas cunoscut în veacurile ce au urmat ca Ioan Scărarul.

Acurateţea cu care sunt prezentate ispitele întâmpinate de cei angajaţi în drumul spre desăvârşire, cât şi remediile propuse de Sfântul Ioan în Scara au provocat un extraordinar interes pentru această lucrare, nu doar în epocă, ci până în zilele noastre. Scara a devenit o fascinantă lectură nu numai pentru călugări, dar şi pentru creştinii interesaţi de creşterea duhovnicească şi de mai buna înţelegere a complexului peisaj sufleteşti. Tot datorită succesului de care s-a bucurat, Scara a fost introdusă şi în slujbele Bisericii, la mănăstiri citindu-se în întregime, pe durata Postului Mare.

Apăsat de povara bătrâneţilor, după patru ani de stăreţie la mănăstirea de pe Muntele Sinai, Sfântul Ioan Scărarul, în vârstă de aproape 80 ani, hotărăşte să plece din nou în singurătate la chilia sa, unde îşi petrecuse cea mai mare parte a vieţii sale, trecând la Domnul în 30 martie 605.

Cuviosul Ioan Scărarul, s-a pogorât de la muntele Sinai la noi, ca un nou văzător de Dumnezeu, şi ne-a arătat pe ale sale lespezi scrise de Dumnezeu – cuvinte ce se numesc „Scară” -, în care literele cele văzute învaţă osteneală, iar puterea ce se înţelege din literele cele alcătuite povăţuieşte la vederea de Dumnezeu.

Acest sfânt, pe când era în vârstă de şaisprezece ani, ajunsese, din pricina iscusinţei sale la minte, foarte învăţat în toată ştiinţa de pe vremea lui. Voind să se aducă pe sine jertfă preasfinţită lui Dumnezeu, s-a dus la Muntele Sinai, unde s-a făcut monah şi a petrecut în ascultare. Mai târziu, când a ajuns la vârsta de nouăsprezece ani, pornind de acolo, s-a dus la un loc de sihăstrie care se găsea la depărtare de cinci leghe de mănăstire, unde s-a hotărât să pună început luptelor sale înalte pentru virtute. Locul acesta se numea Tolas; şi a petrecut aici patruzeci de ani în dragoste fierbinte şi înflăcărat de dogoarea iubirii dumnezeieşti. Se hrănea cu toate acele lucruri care sunt îngăduite, fără de prihană, vieţii sihăstreşti, dar gusta din toate numai câte puţin şi niciodată nu se sătura, iar cu aceasta, după câte se pare, frângea cu multă înţelepciune orice fel de mândrie care îi răsărea în suflet. Dar cine este în stare să povestească în cuvinte izvorul cel îmbelşugat al lacrimilor aceluia? Nu se deda somnului decât în măsura în care privegherea prea îndelungată nu trebuia să-i nimicească starea minţii lui. Iar calea vieţii lui era rugăciunea cea neîncetată şi dragostea cea neasemănată faţă de Dumnezeu.

Osârduindu-se deci în toată virtutea şi ducând viaţă îmbelşugată, el s-a învrednicit de nenumărate mari vedenii. Pe când se afla odată în chilia lui şi un ucenic al lui dormea într-un loc îndepărtat sub o stâncă mare, care era gata să cadă şi să-l zdrobească, cunoscând acest lucru prin Duhul Sfânt, a smuls pe ucenicul lui din primejdia care-l pândea, arătându-i-se în somn şi făcându-l să se ridice din locul acela în care peste puţin timp ar fi avut să moară. Deci, ajungând pe culmea virtuţilor şi conducând vreme îndelungată ca egumen mănăstirea din Sfântul Munte Sinai, a părăsit apoi viaţa aceasta trecătoare, mutându-se la viaţa cea veşnică, după ce mai înainte a alcătuit cartea aceea plină de înălţări duhovniceşti şi dumnezeieşti, care se numeşte Scara.

Tot astăzi, Biserica Ortodoxă sărbătoreşte pe Cuvioasa Euvula, mama Sfântului Pantelimon.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

PSALMII

PSALMII 106 - 110

PSALMUL 106 

1. Laudati pe Domnul ca este bun, ca in veac este mila Lui. 
2. Sa spuna cei izbaviti de Domnul, pe care i-a izbavit din mana vrajmasului. 
3. Din tari i-a adunat pe ei, de la rasarit si de la apus, de la miazanoapte si de la miazazi. 
4. Ratacit-au in pustie, in pamant fara de apa si cale spre cetatea de locuit n-au gasit. 
5. Erau flamanzi si insetati; sufletul lor intr-insii se sfarsea; 
6. Dar au strigat catre Domnul in necazurile lor si din nevoile lor i-a izbavit pe ei 
7. Si i-a povatuit pe cale dreapta, ca sa mearga spre cetatea de locuit. 
8. Laudat sa fie Domnul pentru milele Lui, pentru minunile Lui, pe care le-a facut fiilor oamenilor. 
9. Ca a saturat suflet insetat si suflet flamand a umplut de bunatati. 
10. Sedeau in intuneric si in umbra mortii; erau ferecati de saracie si de fier, 
11. Pentru ca au amarat cuvintele Domnului si sfatul Celui Preainalt au intaratat. 
12. El a umilit intru osteneli inima lor; slabit-au si nu era cine sa le ajute; 
13. Dar au strigat catre Domnul in necazurile lor si din nevoile lor i-a izbavit pe ei. 
14. Si i-a scos pe ei din intuneric si din umbra mortii si legaturile lor le-a rupt. 
15. Laudat sa fie Domnul pentru milele Lui, pentru minunile Lui, pe care le-a facut fiilor oamenilor! 
16. Ca a sfaramat porti de arama si zavoare de fier a frant 
17. Si i-a ajutat sa iasa din calea faradelegii lor, caci pentru faradelegile lor au fost umiliti. 
18. Urat-a sufletul lor orice mancare si s-au apropiat de portile mortii. 
19. Dar au strigat catre Domnul in necazurile lor si din nevoile lor i-a izbavit. 
20. Trimis-a cuvantul Sau si i-a vindecat pe ei si i-a izbavit pe ei din stricaciunile lor. 
21. Laudat sa fie Domnul pentru milele Lui, pentru minunile Lui, pe care le-a facut fiilor oamenilor! 
22. Si sa-I jertfeasca Lui jertfa de lauda si sa vesteasca lucrurile Lui, in bucurie. 
23. Cei ce se coboara la mare in corabii, cei ce-si fac lucrarea lor in ape multe, 
24. Aceia au vazut lucrurile Domnului si minunile Lui intru adanc. 
25. El a zis si s-a pornit vant furtunos si s-au inaltat valurile marii. 
26. Se urcau pana la ceruri si se coborau pana in adancuri, iar sufletul lor intru primejdii incremenea. 
27. Se tulburau si se clatinau ca un om beat si toata priceperea lor a pierit. 
28. Dar au strigat catre Domnul in necazurile lor si din nevoile lor ia izbavit 
29. Si i-a poruncit furtunii si s-a linistit si au tacut valurile marii. 
30. Si s-au veselit ei, ca s-au linistit valurile si Domnul i-a povatuit pe ei la limanul dorit de ei. 
31. Laudat sa fie Domnul pentru milele Lui, pentru minunile Lui, pe care le-a facut fiilor oamenilor! 
32. Inaltaii-L pe El in adunarea poporului si in scaunul batranilor laudati-L pe El, 
33. Prefacut-a raurile in pamant pustiu, izvoarele de apa in pamant insetat 
34. Si pamantul cel roditor in pamant sarat, din pricina celor ce locuiesc pe el. 
35. Prefacut-a pustiul in iezer de ape, iar pamantul cel fara de apa in izvoare de ape, 
36. Si a asezat acolo pe cei flamanzi si au zidit cetate de locuit 
37. Si au semanat tarine si au sadit vii si au strans belsug de roade 
38. Si i-a binecuvantat pe ei si s-au inmultit foarte si vitele lor nu le-a imputinat. 
39. Si iarasi au fost imputinati si chinuiti de apasarea necazurilor si a durerii. 
40. Aruncat-a dispret asupra capeteniilor lor si i-a ratacit pe ei in loc neumblat si fara de cale. 
41. Dar pe sarac l-a izbavit de saracie si i-a pus pe ei ca pe niste oi de mostenire. 
42. Vedea-vor dreptii si se vor veseli si toata faradelegea isi va astupa gura ei. 
43. Cine este intelept va pazi acestea si va pricepe milele Domnului. 

PSALMUL 107 

1. Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea; canta-voi si voi lauda intru inima mea. 
2. Desteapta-te slava mea! Desteapta-te psaltire si alauta! Destepta-ma-voi dimineata. 
3. Lauda-Te-voi intre popoare, Doamne, canta-voi tie intre neamuri, 
4. Ca mai mare decat cerurile este mila Ta si pana la nori adevarul Tau. 
5. Inalta-Te peste ceruri, Dumnezeule, si peste tot pamantul slava Ta, ca sa se izbaveasca cei placuti ai Tai. 
6. Mantuieste-ma cu dreapta Ta si ma auzi. Dumnezeu a grait in locul cel sfant al Lui: 
7. Inalta-Ma-voi si voi imparti Sichemul si Valea Sucot o voi masura. 
8. Al Meu este Galaad si al Meu este Manase si Efraim sprijinul capului Meu, 
9. Iuda, legiuitorul Meu; Moab, vas al spalarii Mele; 
10. Spre Idumeea voi arunca incaltamintea Mea. Mie cei de alt neam Mi s-au supus". 
11. Cine ma va duce la cetatea intarita? Cine ma va povatui pana in Idumeea? 
12. Oare, nu Tu, Dumnezeule, Cel ce ne-ai lepadat pe noi? Oare, nu vei iesi, Dumnezeule, cu ostirile noastre? 
13. Da-ne noua ajutor, ca sa iesim din necaz, ca desarta este izbavirea cea de la oameni. 
14. Cu Dumnezeu vom birui si El va nimici pe vrajmasii nostri. 

PSALMUL 108 

l. Dumnezeule, lauda mea n-o tine sub tacere. Ca gura pacatosului si gura vicleanului asupra mea s-au deschis. 
2. Grait-au impotriva mea cu limba vicleana si cu cuvinte de ura m-au inconjurat si s-au luptat cu mine in zadar. 
3. In loc sa ma iubeasca, ma cleveteau, iar eu ma rugam. 
4. Pus-au impotriva mea rele in loc de bune si ura in locul iubirii mele. 
5. Pune peste dansul pe cel pacatos si diavolul sa stea de-a dreapta lui. 
6. Cand se va judeca sa iasa osandit, iar rugaciunea lui sa se prefaca in pacat. 
7. Sa fie zilele lui putine si dregatoria lui sa o ia altul; 
8. Sa ajunga copiii lui orfani si femeia lui vaduva; 
9. Sa fie stramutati copiii lui si sa cerseasca; sa fie scosi din curtile caselor lor; 
10. Sa smulga camatarul toata averea lui; sa rapeasca strainii ostenelile lui; 
11. Sa nu aiba sprijinitor si nici orfanii lui miluitor; 
12. Sa piara copiii lui si intr-un neam sa se stinga numele lui; 
13. Sa se pomeneasca faradelegea parintilor lui inaintea Domnului si pacatul maicii lui sa nu se stearga; 
14. Sa fie inaintea Domnului pururea si sa piara de pe pamant pomenirea lui, pentru ca nu si-a adus aminte sa faca mila. 
15. Si a prigonit pe cel sarman, pe cel sarac si pe cel smerit cu inima, ca sa-l omoare. 
16. Si a iubit blestemul si va veni asupra lui; si n-a voit binecuvantarea si se va indeparta de la el. 
17. Si s-a imbracat cu blestemul ca si cu o haina si a intrat ca apa inlauntrul lui si ca untdelemnul in oasele lui. 
18. Sa-i fie lui ca o haina cu care se imbraca si ca un brau cu care pururea se incinge. 
19. Aceasta sa fie rasplata celor ce ma clevetesc pe mine inaintea Domnului si graiesc rele impotriva sufletului meu. 
20. Dar Tu, Doamne, fa cu mine mila, pentru numele Tau, ca buna este mila Ta. 
21. Izbaveste-ma, ca sarac si sarman sunt eu si inima mea s-a tulburat inlauntrul meu. 
22. Ca umbra ce se inclina m-am trecut; ca bataia de aripi a lacustelor tremur. 
23. Genunchii mei au slabit de post si trupul meu s-a istovit de lipsa untdelemnului 
24. Si eu am ajuns lor ocara. M-au vazut si au clatinat cu capetele lor. 
25. Ajuta-ma, Doamne Dumnezeul meu, mantuieste-ma, dupa mila Ta, 
26. Si sa cunoasca ei ca mana Ta este aceasta si Tu, Doamne, ai facut-o pe ea. 
27. Ei vor blestema si Tu vei binecuvanta. Cei ce se scoala impotriva mea sa se rusineze, iar robul Tau sa se veseleasca. 
28. Sa se imbrace cei ce ma clevetesc pe mine cu ocara si cu rusinea lor ca si cu un vesmant sa se inveleasca. 
29. Lauda-voi pe Domnul foarte cu gura mea si in mijlocul multora Il voi preaslavi pe El, 
30. Ca a stat de-a dreapta saracului, ca sa izbaveasca sufletul lui de cei ce-l prigonesc. 

PSALMUL 109 

l. Zis-a Domnul Domnului Meu: "Sezi de-a dreapta Mea, pana ce voi pune pe vrajmasii Tai asternut picioarelor Tale". 
2. Toiagul puterii Tale ti-l va trimite Domnul din Sion, zicand: "Stapaneste in mijlocul vrajmasilor Tai. 
3. Cu Tine este poporul Tau in ziua puterii Tale, intru stralucirile sfintilor Tai. Din pantece mai inainte de luceafar Te-am nascut". 
4. Juratu-S-a Domnul si nu-I va parea rau: "Tu esti preot in veac, dupa randuiala lui Melchisedec". 
5. Domnul este de-a dreapta Ta; sfaramat-a in ziua maniei Sale imparati. 
6. Judeca-va intre neamuri; va umple totul de ruini; va zdrobi capetele multora pe pamant. 
7. Din parau pe cale va bea; pentru aceasta va inalta capul. 

PSALMUL 110 

l. Lauda-Te-voi, Doamne, cu toata inima mea, in sfatul celor drepti si in adunare. 
2. Mari sunt lucrurile Domnului si potrivite tuturor voilor Lui. 
3. Lauda si maretie este lucrul Lui si dreptatea Lui ramane in veacul veacului. 
4. Pomenire a facut de minunile Sale. Milostiv si indurat este Domnul. 
5. Hrana a dat celor ce se tem de Dansul; aduceti-va aminte in veac de legamantul Lui. 
6. Taria lucrurilor Sale a vestit-o poporului Sau, ca sa le dea lor mostenirea neamurilor. 
7. Lucrurile mainilor Lui adevar si judecata. Adevarate sunt toate poruncile Lui, 
8. Intarite in veacul veacului, facute in adevar si dreptate. 
9. Izbavire a trimis poporului Sau; poruncit-a in veac legamantul Sau; sfant si infricosator este numele Lui. 
10. Inceputul intelepciunii este frica de Domnul; intelegere buna este tuturor celor ce o fac pe ea. Lauda Lui ramane in veacul veacului. 

ARTĂ CULINARĂ – REȚETE PENTRU POSTUL SFINTELOR PAȘTI – ZIUA 20 – 30 Martie

A.  PLĂCINTE

PIZZA CU BRÂNZĂ TOFU

Sosul de pizza:
1 ceapă mică
3 linguri ulei
100 g pastă de roşii
3-4 căţei de usturoi
1/2 linguriţă oregano
1/2 linguriţă busuioc
1-2 ardei iuţi
1/2 linguriţă sare
1 linguriţă zahăr.

 
Blat pizza (din comerţ) sau pregătit în casă:

2/3 pahar apă caldă
1/2 linguriţă sare
3 linguriţe zahăr
2 linguri ulei
2 pahare de făină, drojdie.

Adaosuri pizza:

300 g brânză Tofu
ardei
roşii decojite
ceapă
ciuperci
măsline etc.

Cumpărăm blatul de pizza sau pregătim coca din ingredientele de mai sus şi punem coca la crescut.

După ce creşte se întinde în strat subţire şi se pune în tavă.

 
Pregătim sosul de pizza astfel: se toacă mărunt ceapa, se pune la călit în ulei, se adaugă usturoiul tocat mărunt, ardeiul iute curăţat de sâmburi şi tocat şi restul ingredientelor (pasta de roşii şi zahărul se vor pune ultimele) şi se stinge focul.

Se taie brânza Tofu cubuleţe cu latura aproximativ 1 cm şi se căleşte în puţin ulei, la foc mare, 2-3 minute.

 
Peste blatul de pizza se toarnă sosul, cuburile de Tofu, se presară ardei gras tăiat fâşii, felii de roşii decojite, felioare de ceapă, rondele de dovlecei, boabe de porumb, ciupercuţe feliate sau orice alt compus de pizza doriţi.

Se pune pizza la cuptor pentru 20-30 minute.

B.  SALATE

SALATĂ DIN VARZĂ ALBĂ, TOFU ŞI CIUPERCI

• 200 g brânză Tofu,
• 1 varză mică (cam de 1 kg),
• 1 conservă de ciuperci,
• 1 ceapă,
• zeamă de lămâie,
• ulei, sare, condimente, verdeaţă.

Se taie brânza Tofu cubuleţe, ciupercile - mărunt, varza - fin.
Ceapa tocată se căleşte în ulei cu apă şi condimente.
 
Se pun ciupercile şi se lasă pe foc câteva minute.
La sfârşit, amestecă-le cu varza, tofu şi sarea, verdeaţa şi zeama de lămâie.

C.  SOSURI

Azi nu pregătim sos separat!

D.  BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME

SUPĂ DE ROŞII CU SOIA

350 ml supă de legume
200 ml lapte de soia
60 g făină de soia
2 căţei de usturoi
5-6 foi de dafin
300 ml piure de roşii
80 ml ulei rafinat de soia
30 g soia texturată
sare şi piper, după gust
coriandru, pentru decor

1. Taie cubuleţe 20 g de soia texturată şi rade restul pe răzătoare.
2. Încălzeşte 20 ml ulei rafinat de soia într-o tigaie cu fundul gros.
3. Adaugă frunzele de dafin, piperul şi făina de soia. Prepară un sote.
4. Într-o tigaie separată, încălzeşte restul de ulei de soia.
5. Adaugă usturoiul tocat mărunt şi piureul de roşii.
6. Adaugă compoziţia din prima tigaie şi supa de legume şi lasă totul la fiert timp de 5 minute.
7. Adaugă treptat laptele de soia, amestecând în permanenţă.
8. Sărează, încorporează cubuleţele de soia şi lasă ciorba la fiert timp de 2 minute.
9. Decorează cu tofu ras şi coriandru tocat.

E.  MÂNCĂRURI

MUSACA DE CARTOFI CU SOIA

• 1 kg de cartofi,
• 250 g de soia granule,
• 1 ceapă,
• condimente,
• pastă de roşii.  
  
  Cartofii fierţi în coajă se curăţă şi se feliază.

Soia se înmoaie în apă cu condimente.

Când se umflă, granulele se scurg, se călesc cu puţină ceapă şi se adaugă verdeaţă.

Compoziţia se pune în cratiţa unsă, tapetată cu pesmet: un rând de cartofi, un rând de soia şi pastă de roşii.

Se dă la cuptor până se rumeneşte.

F.  DULCIURI

Mâncare de prune
• 300 g prune uscate
• 2 linguri ulei
• ½ linguriţă făină
• 1 linguriţă zahăr
• Sare
Se caramelizează uşor zahărul într-o cratiţă.
Se pun prunele bine spălate în câteva ape, se toarnă apă să le acopere şi se pun la fiert la foc mic.
Se adaugă făina bine amestecată cu uleiul şi puţină apă atunci când prunele sunt aproape fierte.
Se potriveşte de sare, se adaugă zahăr dacă este nevoie şi se dau la cuptor până scade bine zeama.