MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU JOI 9 MAI 2019

HRISTOS A ÎNVIAT!

Astăzi se împlinesc 74 ani de la treminarea Celui de al doilea Război Mondial! Nu uitați de Parada Militară de la Moscova, ora 10.00, ora Moscovei. Căutați pe internet!

Vă prezint câteva imagini cu parada de anul trecut! Vi se zburlește părul când auziți glasul crainicului anunțând parada, la fel și când defilează și sunt introduse în blocul de paradă cele două drapele pe muzica marelui compozitor Alexandrov!

Moscow Victory Day Parade - 2018

ISTORIE PE ZILE 9 Mai

Evenimente

· 1087: Pomenirea mutării moaștelor sfântului Nicolae de la Mira la Bari, în anul 1087, când regiunea Mira Lichiei a căzut în mâinile turcilor.

· 1502: Cristofor Columb a părăsit Spania pentru cea de-a patra și ultima călătorie către „Lumea Nouă".

· 1877: Ministrul de externe Mihail Kogălniceanu a declarat, în plenul Parlamentului, în numele guvernului, că România rupe legăturile cu Turcia si se declara independenta. „În stare de rezbel cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare….Ce-am fost înainte de declararea rezbelului? Fost-am noi dependenţi către turci? Fost-am noi provincie turcească? Avut-am noi pe sultan ca suzeran? Străinii au zis acestea; noi nu am zis-o niciodată. Aşadar, domnilor deputaţi, nu am nici cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa Reprezentanţei Naţionale că noi sîntem o naţiune liberă şi independentă .” Declaratia de Independenta a Romaniei a fost adoptata in sesiunea extraordinara a Adunarii Deputatilor, iar in urmatoarea zi Senatul a votat „Legea independentei”, care a fost promulgata imediat de catre regele Carol I. Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839, Sigmaringen – d. 10 octombrie 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată de o lovitură de stat a lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții. Mihail Kogălniceanu (n. 6 septembrie 1817, Iași – d. 1 iulie 1891, Paris) a fost un om politic de orientare liberală, avocat, istoric și publicist român originar din Moldova, care a devenit prim-ministru al României la 11 octombrie 1863, după Unirea din 1859 a Principatelor Dunărene în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, și mai târziu a servit ca ministru al Afacerilor Externe sub domnia lui Carol I. A fost de mai multe ori ministru de interne în timpul domniilor lui Cuza și Carol. A fost unul dintre cei mai influenți intelectuali români ai generației sale (situându-se pe curentul moderat al liberalismului). Fiind un liberal moderat, și-a început cariera politică în calitate de colaborator al prințului Mihail Sturdza, în același timp ocupând funcția de director al Teatrului Național din Iași și a publicat multe opere împreună cu poetul Vasile Alecsandri și activistul Ion Ghica

· La 9 mai 1891 are loc inaugurarea clubului politic al junimiștilor din România, Clubul constituțional, condus de Petre P. Carp.

· 1935: Se deschidea, pana la data de 9 iunie, printr-o ceremonie solemnă în Parcul Carol, prima ediţie a Festivalului “Luna Bucureştilor”, desfăşurat sub îndrumarea primarului Capitalei Alexandru Donescu. Punctul de atracţie a fost expoziţia urbanistică din Parcul Carol, apreciată de contemporani ca o adevărată “istorie vie a oraşului”. Pentru amenajarea zonei din Parcul Carol, arhitectul Octav Doicescu a proiectat o fântână arteziană în faţa intrării principale, care a purtat numele de Fântâna Zodiacului. Festivalul a continuat cu regularitate până în 1940, când, din motive politice, a fost întrerupt şi nu a mai fost reluat după război. Festivalul căpătase o amploare care a dus la dezvoltarea zonei peisagistice din Parcul Herăstrău, sau la construirea de bulevarde noi (Cotroceni sau Moşilor).

· 1945: Al Doilea Război Mondial: La cartierul general sovietic din Berlin s-a semnat actul de capitulare necondiționată a Germaniei – act care a marcat sfârșitul celui de–al doilea război mondial pe teatrul european de război (dar nu și în Asia).

· 1946: Regele Victor Emanuel al III-lea al Italiei abdică în favoarea fiului său Umberto al II-lea, dar Umberto va domni doar o lună. Victor Emmanuel al III-lea (n. 11 noiembrie 1869, Napoli, Italia – d. 28 decembrie 1947, Alexandria, Egipt) a fost membru al Casei de Savoia și rege al Italiei (1900-1946). În plus, el a pretins coroanele Etiopiei și Albaniei și titlurile de împărat al Etiopiei (1936-43) și rege al Albaniei (1939-43) care au fost recunoscute de marile puteri în 1937 și 1939. În timpul lungii sale domnii, Victor Emanuel al III-lea a văzut două războaie mondiale și nașterea, creșterea și căderea fascismului în regatul Italiei. Umberto al II-lea (Umberto Nicola Tommaso Giovanni Maria; 15 septembrie 1904 – 18 martie 1983) a fost ultimul rege al Italiei.

· 1949: Rainier al III-lea de Monaco a devenit Prinț de Monaco.

· 1950: Robert Schuman, ministrul de externe al Frantei, a propus formarea C.E.C.O..

· 1955: Războiul rece: Republica Federală Germană a intrat în NATO. Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (abreviat NATO în engleză și OTAN în franceză și spaniolă) este o alianță politico-militară stabilită în 1949, prin Tratatul Atlanticului de Nord semnat la Washington la 4 aprilie 1949. Actualmente cuprinde 28 de state din Europa și America de Nord.

· 1956: Prima ascensiune pe Manaslu, Nepal al optulea munte ca înălțime din lume, de către o echipă japoneză.

· 1960: SUA au devenit primul stat care a legalizat pilula contraceptivă.

· 1974: Comitetul juridic al Camerei Reprezentanților din Statele Unite a început audierea martorilor în vederea declanșării procedurii de destituire a președintelui Richard Nixon. Richard Milhous Nixon (n. 9 ianuarie 1913 – d. 22 aprilie 1994), al treizeci și șaptelea președinte al Statelor Unite, îndeplinind această funcție între 1969 și 1974, când a devenit primul și încă singurul președinte american care a demisionat din funcție.

· 1978: Fostul prim-ministru italian creștin democrat Aldo Moro a fost ucis după 55 de zile de la răpire de către grupul terorist "Brigăzile Roșii" (Brigate Rosse).

· 1979: La cea de–a XII–a ediție a Campionatului european de gimnastică de la Copenhaga, Nadia Comăneci a câștigat, pentru a treia oară consecutiv, titlul european absolut și intră în posesia trofeului – performanță unică în istoria competiției. Nadia Elena Comăneci (n. 12 noiembrie 1961, Onești, județul Bacău) este o gimnastă română, prima gimnastă din lume care a primit nota zece într-un concurs olimpic de gimnastică. Este câștigătoare a cinci medalii olimpice de aur. Este considerată a fi una dintre cele mai bune sportive ale secolului XX și una dintre cele mai bune gimnaste ale lumii, din toate timpurile, „Zeița de la Montreal”, prima gimnastă a epocii moderne care a luat 10 absolut. Este primul sportiv român inclus în memorialul International Gymnastics Hall of Fame.

· 1980: În Iran, Ayatollahul Khomeini a aprobat în calitate de șef al statului, noua stemă de stat, unde poate fi citită și semnătura stilizată a cuvântului Allah.

· 1985 - Consiliul European a ales 9 mai ca Ziua Europei, apreciindu-se că punctul de pornire al construcţiei Europei unite a fost declaraţia prin care, la 9 mai 1950, Robert Schuman, ministrul de externe al Franţei, a propus Germaniei, dar şi altor state europene, să pună "bazele concrete ale unei federaţii europene indispensabile pentru menţinerea păcii".

· 1990: În Piața Universității, 68 oameni au făcut greva foamei pentru susținerea punctului 8 al Proclamației de la Timișoara.

· 1993: Inaugurarea noului Memorial al victoriei, înălțat pe dealul Poklonnâi din Moscova.

· 1993: Primele alegeri democratice prezidențiale în Paraguay, după domnia dictatorului Alfredo Stroessner. Juan Carlos Wasmosy este ales președinte care își va prelua funcția din 15 august.

· 1994: Nelson Mandela a fost ales drept primul președinte de culoare al Africii de Sud.

· 1994: România a obținut statutul de partener asociat al Uniunii Europei Occidentale.

· 1994: Senatul Statelor Unite ale Americii a dat undă verde aderării României la Alianța Nord–Atlantică.

· 2003: Vizita Prințului Charles al Marii Britanii, în România.

· 2003: A avut loc o premieră mondială medicală la Clinica de Urologie și Transplant Renal din Cluj: un bărbat a fost operat concomitent în partea stângă și în partea dreaptă a corpului, folosindu–se o singură cale de acces. Cei doi medici care au condus operațiile sunt profesorul Mihai Lucan și profesorul Ralph Senner, însoțit de robotul Aesop.

· 2003 - Senatul SUA a dat undă verde aderării României la NATO.

· 2005 - Fostul rege al României, Mihai I, a fost decorat de preşedintele rus, Vladimir Putin, pentru acţiunile sale în timpul celui de-al doilea război mondial.

Nașteri

· 1147: Minamoto no Yoritomo, fondator japonez și primul shogun al Shogunatului Kamakura al Japoniei (d. 1199)

· 1170: Valdemar al II-lea al Danemarcei (d. 1241)

· 1439: S-a nascut Papa Pius al III-lea (Francesco Todeschini Piccolomini); (d. 18 octombrie 1503). A fost papa al Romei de la 22 septembrie până pe 18 octombrie 1503.
* 1629: Alexei Mihailovici (în rusă: Алексей Михайлович, 9 martie 1629 (stil vechi) – 29 ianuarie 1676(stil vechi)) a fost țarul Rusiei în perioada 1645 – 1676. În ajunul morții sale, Țaratul Rusiei avea aproximativ 8.100.000 de km².

Născut la Moscova la 9 martie 1629 ca fiu al țarului Mihail și a Evdokia Streșnieva, Alexei a accedat la tron la vârsta de 16 ani după decesul tatălui său la 12 iulie 1645. Educația lui s-a desfășurat sub supravegherea boierului Boris Morozov, un adept al culturii occidentale. Când a devenit țar, fiind prea tânăr pentru a domni, l-a numit pe Morozov în fruntea guvernului său.

Politica externă a lui Morozov a fost pacifistă. El a asigurat un armistițiu cu Polonia și a evitat cu grijă complicațiile cu Imperiul Otoman. Politica sa internă a fost scrupulos echitabilă și a vizat ameliorarea sarcinilor publice prin limitarea privilegiilor comercianților străini și desființarea a multor birouri inutile și costisitoare de judecată. Obiectivul premierului a fost să-i găsească o soție țarului. La data de 17 ianuarie 1648, Morozov l-a căsătorit cu Maria Miloslavskaia, fiica ministrului de finanțe. Zece zile mai târziu Morozov a devenit cumnatul țarului după ce s-a căsătorit cu sora Mariei, Ana.

Țarul Alexei Mihalovici

Morozov era foarte nepopular; în general detestat de moscoviși a fost acuzat de vrăjitorie. În mai 1648 moscoviții s-au ridicat împotriva lui în ceea ce s-a numit Rebeliunea Sării; s-au adunat în fața Kremlinului și au cerut să le fie predați consilierii nepopulari. Au dat foc caselor celor pe care voiau să-i linșeze iar focul s-a întins pe cuprinsul Moscovei provocând mari pagube. Tânărul țar a trebuit să-l demită pe Morozov și să-l exileze la mănăstirea Kirillo-Belozerski. Suferind de separarea forțată, Alexei a trimis multe scrisori mentorului său și a îndemnat paznicii săi să se poarte civilizat cu el.

În 1653, slăbiciunea Poloniei care tocmai ieșise din revolta de la Khmelnytsky, l-a încurajat pe Alexei să încerce s-o anexeze. La 1 octombrie 1653 Adunarea Pământului s-a întâlnit la Moscova și a aprobat războiul cu Polonia; în aprilie 1654 armata a fost binecuvântată de patriarh.

Campania din 1654 a fost un triumf neîntrerupt și zeci de orașe inclusiv fortăreața de la Smolensk au căzut în mâinile rușilor. În vara anului 1655, o armată suedeză condusă de regele Carol al X-lea a invadat Polonia și a cucerit Varșovia. Rușii, fără opoziție, și-au însușit rapid aproape tot ceea ce nu a fost deja ocupat de suedezi. Din fericire pentru Polonia, țarul și regele Suediei s-au certat pe repartizarea prăzii, iar la sfârșitul lunii mai 1656, Alexei încurajat de către împăratul habsburgic și a altor inamici a Suediei, a declarat război.

Alexei a fost incapabil să cucerească Riga de la suedezi, deși armatele lui au ocupat zone întinse din Letonia, Estonia și Finlanda. În noiembrie 1658 a încetat acordul de încetare a focului dintre Polonia și Rusia. Știind că nu putea învinge și Polonia și Suedia, Alexei a semnat un armistițiu cu suedezii în decembrie 1658. Polonezii au încheiat pacea cu Suedia prin Tratatul de la Oliva în mai 1660. Prin tratatul de la Kardis cu Suedia (iunie 1661) rușii au renunțat la toate teritoriile suedeze pe care le cuceriseră. Războiul cu Polonia a continut până în 1667, timp în care rușii au pierdut teren în Bielorusia și Lituania dar și-au păstrat controlul asupra părții de est a Ucrainei.

În cele din urmă, extenuați de războaie și amenințați de o invazie tătară și o revoltă internă, polonezi au acceptat începerea negocierilor cu Rusia. Prin tratatul de la Andrusovo (semnat la 11 februarie 1667) și cu o valabilitate de treisprezece ani și șase luni, Rusia a câștigat Smolensk-ul și alte teritorii, inclusiv părți din Ucraina aflate la est de Nipru, în timp ce polonezii au păstrat restul Ucrainei și Bielorusia. Kiev-ul avea să rămână în posesia rușilor până în 1669 dar când s-a împlinit termenul Alexei a refuzat să-l cedeze. Polonia a cedat Kievul Moscovei în 1868.

Când regele Carol I al Angliei a fost decapitat de parlamentari sub conducerea lui Oliver Cromwell în 1649, ultragiat, Alexei a rupt relațiile diplomatice cu Anglia și a acceptat refugiații regaliști în Moscova. De asemenea, el a interzis comercianții englezi în țara sa și a oferit asistență financiară pentru "văduva neconsolată a gloriosului martir regele Carol I"

Prima soție a lui Alexei

Prima soție a lui Alexei a născut 13 copii în 21 de ani de căsătorie: cinci fii și opt fiice. În 1669 soția lui Alexei, Maria, a murit la scurt timp după ce a născut cel de-al treisprezecelea copil. În 1670, moștenitorul lui Alexei, țareviciul Alexei, a murit înainte să împlinească 16 ani. Copiii lui Alexei și ai Mariei au fost:

Țareviciul Dmitri Alexeevici (1648–1649)
Țarevna Evdokia Alexeevna (1650–1712)
Țarevna Marfa Alexeevna (1652–1707)
Țareviciul Alexei Alexeevici (1654–1670)
Țarevna Anna Alexeevna (1655–1659)
Țarevna Sofia Alexeevna (1657–1704)
Țarevna Ecaterina Alexeevna (1658–1718)
Țarevna Maria Alexeevna (1660–1723)
Feodor al III-lea (1661–1682)
Țarevna Feodosia Alexeevna (1662–1713)
Țareviciul Simeon (1665–1669)
Ivan al V-lea (1666–1696)
Țarevna Evdokia Alexeevna (1669–1669)

Țarul s-a recăsătorit cu Natalia Narîșkina, pupila prietenului și consilierului său apropiat Matveviev. Căsătoria a avut loc în ianuarie 1671 și a fost privită cu reproș de familia Miloslavski din care făcuse parte fosta țarină Maria. La 30 mai 1672, Natalia l-a născut pe Petru, care a devenit un copil robust și sănătos spre deosebire de frații lui vitregi Feodor și Ivan, a căror sănătate era precară. Copiii lui Alexei și ai Nataliei au fost:

Petru (1672–1725)
Țarevna Natalia Alexeevna (1673–1716)
Țarevna Feodora Alexeevna (1674–1677)

· 1740: Giovanni Paisiello, compozitor italian (d. 1816).
* 1810: Prințesa Marianne a Olandei, Prințesă de Orange-Nassau (Wilhelmina Frederika Louise Charlotte Marianne; 9 mai 1810 – 29 mai 1883), a fost membră a Casei de Orange-Nassau, prin naștere Prințesă a Olandei iar prin căsătorie Prințesă a Prințesă a Prusiei.

Johannes Wilhelm von Reinhartshausen, fiul Prințesei Marianne și Johannes van Rossum.

Prințesa Marianne a Olandei în ultimii ani (ca. 1880).

Născută la Berlin, ea a fost ce mai mic copil și a doua fiică a regelui William I al Olandei și a soției lui Wilhelmine a Prusiei. Sora sa mai mare, Pauline, a murit în 1806, cu mult înaintea nașterii sale, așa încât Marianne a fost singura fiică a părinților săi. Frații ei mai mari au fost regele William al II-lea și Prințul Frederik al Olandei.

La Haga la 14 septembrie 1830, Marianne s-a căsătorit cu vărul ei primar Prințul Albert al Prusiei, al patrulea fiu al fratelui mamei sale, regele Frederick William al III-lea al Prusiei. Din căsătorie au rezultat patru copii:

Frederika Louise Wilhelmine Marianne Charlotte (n. Schloss Schönhausen, în apropierea Berlinului, 21 iunie 1831 - d. Meiningen, 30 martie 1855), căsătorită la 18 mai 1850 cu viitorul Georg al II-lea, Duce de Saxa-Meiningen.

Frederick Wilhelm Nikolaus Albert (n. Berlin, 8 mai 1837 - d. Kamenz, 13 septembrie 1906).

Frederika Louise Wilhelmine Elisabeth(n. Kamenz, 27 august 1840 - d. Kamenz, 9 October 1840).

Frederika Wilhelmine Louise Elisabeth Alexandrine (n. Berlin, 1 februarie 1842 - d. Schloss Marley, 26 martie 1906), căsătorită la 9 decembrie 1865 cu Wilhelm de Mecklenburg-Schwerin.

În 1845 și-a părăsit soțul necredincios și a început să trăiască cu iubitul ei, fostul vizitiu Johannes van Rossum. La 28 martie 1849, Marianne și Albert al Prusiei au divorțat oficial. Șapte luni mai târziu (30 octombrie) la Cefalù, Sicilia, ea a născut singurul copil al lui van Rossum, un fiu numit Johannes Wilhelm von Reinhartshausen. După acest lucru, curțile de la Haga și Berlin au întrerupt orice contact cu ea. Marianne, Johannes și fiul lor au trăit următorii ani în Italia și Erbach.

În 1855 Marianne a cumpărat "Schloss Reinhartshausen" din Erbach din care a făcut un centru cultural al Rinului. O parte a Schloss-ului a devenit muzeu cunoscut astăzi drept Festsäle. Schloss a fost întotdeauna vibrant, cu mulți oaspeți și Marianne încurajat tinerii artiști, oferindu-le cazare. 180 de picturi, 110 desene și mai multe sculpturi pot fi găsite acolo și astăzi.

În ziua de Crăciun a anului 1861, fiul ei Johannes Wilhelm a murit de pneumonie la Reinhartshausen la vârsta de 12 ani. În onoarea lui, Marianne a donat 60.000 de guldeni localnicilor din Erbacher pentru o bucată de pământ pentru construirea unei bisericii. Biserica a fost construită iar Johannes a fost îngropat sub altarul acesteia. Biserica, numită după Johannes, este biserica protestantă de astăzi din Erbach.

Doisprezece ani mai târziu, la 10 mai 1873, Johannes van Rossum, partenerul pentru aproape 30 de ani al Mariannei a murit la vârsta de 64 de ani. A fost înmormântat alături de fiul său. Marianne i-a supraviețuit 10 ani și a murit la Schloss Reinhartshausen, la doisprezece zile după aniversarea a 73 de ani. A fost înmormântată alături de Johannes van Rossum ți de fiul lor.

Fiul ei cel mare, Prințul Albert al Prusiei a moștenit Schloss Reinhartshausen. În 1940, nepotul ei, Prințul Frederick Heinrich al Prusiei - fiul lui Albert - a moțtenit proprietatea. Astăzi Schloss Reinhartshausen este hotel de cinci stele

* 1814: Marie Luise Charlotte de Hesse-Kassel,^[1] germană Marie Luise Charlotte, Landgräfin von Hessen-Kassel^[1]; 9 mai 1814 - 28 iulie 1895) a fost membră a Casei de Hesse-Kassel prin naștere. Prin căsătoria cu Prințul Frederic Augustus de Anhalt-Dessau, Marie Luise Charlotte a devenit și membră a Casei de Ascania și prințesă de Anhalt-Dessau.

* 1837: Theodor Buiucliu (n. 9 mai 1837, Iași - d. 12 septembrie 1897, Iași) a fost un pictor peisagist, membru al Societății Junimea, profesor la Școala de Belle-Arte din Iași.

Theodor Buiucliu s-a născut la Iași în familia negustorului înstărit Iacob Buiucliu (1809-1881) și a Mariei Tossun (1817-1907), ambii de origine armeană.^[1] Familia era numeroasă, Theodor având mai mulți frați: Grigore(n. 1840), mai târziu jurist, Christe (n. 1874), Ioan (agronom), Abgar, zis Murzuc (n. 1877), Vahan și Artaxerxes (inginer). Theodor a urmat studiile medii lângă Paris, la Colegiul armean Moorat din Sèvres, școală condusă de călugării mechitariști.^[1]^[2]^[3] Face studii de artă plastică la Paris.^[4]

Revenit în țară, cu influența junimiștilor din al căror cerc făcea parte, obține în octombrie 1880 postul de profesor la Școala de Belle Arte din Iași și pe cel de caligrafie și desen la Școala comercială din același oraș. Această numire a generat, ulterior, un conflict cu directorul școlii, profesorul Gheorghe Panaiteanu-Bardasare, care prevăzuse respectivul post pentru Emanoil Panaiteanu-Bardasare, nepotul său. Ca urmare a cererii de revocare a numirii făcută de Gheorghe Panaiteanu-Bardasare către Ministerul Cultelor, Theodor Buiucliu părăsește postul de profesor de peisagistică de la Școala de Belle Arte după numai un an, în toamna anului 1881.^[4]

Theodor Buiucliu a executat ilustrațiile la cartea lui Ion Creangă Amintiri din copilărie publicată în 1892

Iacob Buiucliu (fotografie din 1874) și Maria Tossun-Buiucliu (miniatură din 1851)

Deși nu a fost un reprezentant major al picturii române în secolul al XIX-lea, Theodor Buiucliu s-a remarcat ca pictor peisagist, expunând în 1883, la prima „Expoziție a artiștilor în viață”, lucrările Primăvara, Sfârșit de vară, Apus de soare, O cascadă, Colț din parcul din Pașcani și Lunca din Mircești. Ultima lucrare, care a fost premiată de juriu (Panaiteanu fiind președinte), a ajuns în 1942, printr-o donație, în posesia Pinacotecii din Iași.^[4]

Peisaje pictate de Theodor Buiucliu au fost donate de fratele său Grigore Buiucliu Pinacotecii din Iași - Peisajul norvegian (o iarnă), Găinăria (după Couturier), Ruinele gotice, Spălătoresele și Sous bois - și Pinacotecii din București - Note sub copaci(după Vanderbuch), O stâncă, Perspectivă printr-o boltă, Copaci pe malul unui iaz.^[6]

Casa din Iași în care a locuit pictorul Theodor Buiucliu, situată pe Strada Păcurari nr. 29, a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din județul Iași având codul de clasificare IS-II-m-B-03977.^[7]

Theodor Buiucliu, Aleea de mesteceni,
ulei pe pânză, datat (18)91, 40x59,5 cm
Theodor Buiucliu, Peisaj de iarnă,
ulei pe pânză, 62,5x97 cm
Theodor Buiucliu, Litografie ilustrație la „Pupăza din tei”, Ion Creangă, Amintiri din copilărie şi anecdote, Șaraga, Iași, 1892 (fragmentul Şi cum ajung în dreptul teiului, pun demîncare jos în cărare ...)

· 1837: Adam Opel (9 mai 1837 - 8 septembrie 1895) a fost un inventator german care a fondat compania germană constructoare de automobile Adam Opel GmbH. Compania își are sediul la Rüsselsheim, oraș în care s-a născut și a murit.

Adam Opel s-a născut la data de 9 mai 1837, din Wilhem, un lăcătuș și sotia sa, în Rüsselsheim. Adam a studiat cu tatăl său până la vârsta de 20 de ani, atunci când a primit și dreptul de a pleca. În urma plecării a ajuns să fie un ucenic lăcătuș în Belgia, Liège, Bruxelles și la Paris unde a ajuns în vara anului 1858.

În timp ce era la Paris a capatat un interes în cea mai nouă inovație - mașina de cusut. În 1859 el a plecat să lucreze pentru un producător de mașini de cusut pentru a obține mai multă experiență.

Fratele mai mic al lui Adam, George, de asemenea a venit la Paris pentru a experimenta această nouă tehnologie.

În 1862 Adam a revenit la Russelsheim. Unchiul lui Adam i-a oferit un grajd nefolosit din Rüsselsheim, cu scopul de a înființa un atelier în care să construiasca propria mașina de cusut.

În 1863 George s-a întors din Franța pentru a ajuta la producția mașinilor de cusut.

În luna aprilie 1867 Adam se pregătea pentru a construi a doua fabrică aproape de stația de cale ferată, atunci când tatal său a murit. Adam și-a construit o nouă casă lânga fabrica lui și s-a căsătorit cu fiica unui bogătaș. Sophie a adus cu ea o zestre substanțială care l-a ajutat pe Adam Opel să se extindă. În 1870 el a introdus o nouă mașina, denumită Sophia, după numele soției sale.

În 1880 producția de mașini de cusut a crescut, cu extinderea continuă a uzinei, și până în 1899 au fost fabricate mai mult de o jumătate de milion de mașini. Vârful de 1 milion de mașini a fost atins în 1911; în același timp un incendiu a distrus o mare parte din uzină.

Frații Opel au decis să renunțe la producția de mașini de cusut și să încerce să producă ceva mai mai profitabil; au trecut la fabricarea de biciclete și autoturisme.

Adam și Sophia au avut 5 fii (Carl, Wilhelm, Heinrich, Friedrich și Ludwig) care s-au dăruit cu totul automobilelor și s-au axat pe fabricarea de automobile. Bicicletele au intrat în imagine atunci când curiozitatea familiei a fost stârnită de o bicicletă, văzută la Paris. Intrigat a comandat un set de componente pentru biciclete din Anglia. După ce a construit bicicleta Adam a fost tare dezamăgit. El a decis să nu aibă nimic de a face cu aceste "rupătoare de oase". Două lucruri l-au făcut să se răzgândească: unul era că putea vinde ușor aceste produse și cu un profit mai mare decat cel adus de mașinile de cusut și al doilea era rugămințile fiilor săi de a le construi o bicicletă.

În 1886 Opel a fabricat o bicicletă a lor iar în anul următor Carl a plecat în Anglia pentru a studia nouă industrie și pentru a reveni cu mostre dintre cele mai noi modele. Acest lucru a condus la producția serioasă de biciclete, incluzând roțile mai mici și tipurile cu trei roți, până la sfârșitul anului 1887.

Numărul mare de entuziaști privind acest nou mod de locomoție știa că putea conta pe Opel pentru cele mai noi și mai bune idei privind ciclismul din Germania. Fiecare dintre frații Opel a fost un remarcabil câștigător de curse de biciclete.

Adam Opel nu a mai trăit pentru a putea vedea construcția de automobile în compania inființată de el. El a murit în 1895.

* 1843: Anton Alexander von Werner (n. 9 mai, 1843, Frankfurt (Oder), d. 4 ianuarie, 1915, Berlin a fost un pictor german. În 1873 a fost numit profesor iar în 1875 director al Academiei Regale de Arte Plastice din Berlin (Königliche Hochschule der bildenden Künste). În 1909, i-a urmat lui Hugo von Tschudi ca director al Galeriei Naționale din Berlin.

Proclamarea imperiului german (1877)

* 1849: Împărăteasa Shōken (昭憲皇后 Shōken kōgō^?, 9 mai 1849 – 9 aprilie 1914), a fost împărăteasa consort a împăratului Meiji al Japoniei.

Împărăteasa consort Haruko în 1872

Născută Ichijō Masako (一条勝子^?), ea a fost a treia fiică a lui Ichijō Tadaka, fost Sadaijin și șef al familiei Ichijō a clanului Fujiwara. Mama ei a fost fiică a Prințului Fushimi Kuniie.

S-a logodit cu împăratul Meiji la 2 septembrie 1867 și a adoptat numele de Haruko (美子^?), care a fost destinat să reflecte frumusețea senină și dimensiunea minionă. Nunta a fost celebrată oficial la 11 ianuarie 1869.^[1]

A fost prima împărăteasă consort care a primit titlurile nyōgō și kōgō (literal soția împăratului) în câteva sute de ani.

Deși ea a fost prima împărăteasă japoneză care a jucat un rol public, curând a devenit clar că nu putea avea copii. Împăratul Meiji a avut 15 copii cu cinci concubine oficiale. Haruko l-a adoptat pe Yoshihito, fiul cel mare al soțului ei cu o concubină. Yoshihito a devenit moștenitorul oficial al tronului iar la moartea împăratului Meiji i-a succedat sub numele de împăratul Taishō.

* 1857: Luigi Illica (n. 9 mai 1857 – d. 16 decembrie 1919) a fost un libretist italian, care a scris librete mai ales pentru operele lui Giacomo Puccini (de obicei cu Giuseppe Giacosa), dar și pentru operele lui Alfredo Catalani, Umberto Giordano, Baron Alberto Franchetti, precum și pentru alți compozitori italieni. Cele mai cunoscute librete ale lui Illica a fost scrise pentru operele La bohème, Tosca, Madama Butterfly și Andrea Chénier.

Illica s-a născut în localitatea Castell'Arquato. Viața sa personală pare a fi imitat libretele sale sau poate, mai degrabă, libretistul italian a prelucrat multe din întâmplările vieții sale în opera sa scrisă pentru teatrul liric.

Într-un un duel personal, declanșat de o întâmplare amoroasă, Illica și-a pierdut urechea dreaptă; motiv pentru care ulterior se va fotografia întotdeauna cu capul ușor întors în partea opusă.

În perioada filmului mut, când se proiectau filme bazate pe operele în care Illica scrisese partea dramatică, numele libretistului apărea cu litere pronunțat mari, ca un avertisment pentru public și orchestrele acompaniatoare ale acelor filme. Distribuitorii acelor filme puteau garanta doar că i se va da creditul cuvenit, dar nu și faptul ca filmele sale să fie acompaniate de muzica compozitorului corespunzător.

· 1860: James Matthew Barrie, dramaturg și prozator scoțian (d. 1937)
* 1871: Marele Duce George Alexandrovich, (rusă Великий Князь Георгий Александрович Романов), (9 mai 1871, Tsarskoe Selo - 9 august 1899, Abbas Tuman, Caucaz) a fost al treilea fiu al lui Alexandru al III-lea al Rusiei și a Mariei Fiodorovna a Rusiei. A fost numit George după fratele mamei sale, George I al Greciei. În momentul nașterii sale, tatăl său, ca cel mai mare fiu al Țarului Alexandru al II-lea, era țarevici al Rusiei. Marele Duce Alexandru era al treilea în linia de succesiune la tronul Rusiei, după tatăl său și fratele său Nicolae.

În noiembrie 1894, Alexandru al III-lea a murit și fiul său, Nicolae a devenit Țar. La acea vreme, Nicolae nu avea copii, și potrivit legilor de succesiune în Imperiul Rus, Marele Duce George a devenit Țarevici. Problemele de sănătate ale lui George l-au forțat să se mute la Abbas-Tuman. A fost imposibil pentru el să se întoarcă la St.Petersburg pentru funerariile tatălui său, Alexandru al III-lea. Doctorii i-au interzis

Nicolae i-a scris fratelui său, "... în mod constant mă rog la Dumnezeu pentru recuperarea ta completă și rapidă și pentru confortul tău, pentru că este mult mai greu să fii singur după o așa mare durere decât este pentru noi care cel puțin suntem împreună!" De asemenea, George a pierdut botezul fiicelor lui Nicolae, Olga și Tatiana. La scurt timp după nașterea celei de-a treia fiice, Maria, în iunie 1899, George i-a scris fratelui său, "Sunt nespus de trist că n-am putut să văd fetele voastre și să ajung să le cunosc; dar ce pot să fac? Asta este soarta mea și totul este voia lui Dumnezeu."

Vizitele pe care i le făcea mama lui la Abbas Tuman îi făceau plăcere. În 1895, George și mama sa au vizitat Danemarca. Nu-și văzuseră rudele daneze de patru ani. Brusc, starea sa de sănătate s-a înrăutățit. I s-a interzis să fumeze și a trebuit să stea în pat până când s-a întremat suficient pentru a se întoarce la Abbas Tuman. Îi scrie lui Nicolae la întoarcere despre călătoria în Danemarca: "Desigur a fost plăcut să revăd familia după patru ani însă nu cred că din punct de vedere al sănătății mi-a făcut bine pentru că am pierdut 3 kg pe care cu atâta greutate le-am pus în mai și iunie

George a murit brusc la 9 august 1899 la vârsta de 28 de ani. A plecat singur cu motocicleta sa și câteva ore mai târziu, pentru că nu se întorcea, personalul îngrijorat a început să-l caute. O țărancă îl descoperise pe marginea străzii; sângele care îi ieșea din gură îl împiedica să respire. L-a sprijinit în brațe până a murit.

Vestea a ajuns la Nicolae prin telegramă și el a avut misiunea dificilă de a-și anunța mama. Întreaga familie a fost complet devastată. Nicolae în special a fost deosebit de afectat de pierderea fratele său mai mic. La 14 august 1899 a fost înmormântat la Caterala Sf. Petru și Pavel din St.Petersburg, nu departe de tatăl său, Alexandru al III-lea.

* 1874: Howard Carter (n. 9 mai 1874, Kensington, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei – d. 2 martie 1939, Londra, Regatul Unit) a fost un arheolog și egiptolog englez, cunoscut drept descoperitor al mormântului lui Tutankhamon.

Howard Carter s-a născut în Putney, Londra, la data de 9 mai 1874, dar și-a petrecut mare parte din copilărie în orașul Swaffham, Norfolk. Tatăl său era artist, și își câștiga existența pictând portretele animalelor care aparțineau localnicilor și făcând ilustrații pentru ziarul "Illustrated London News".

Mormântul cunoscut sub numele de serie KV 62 din Valea Regilor, cel care va fi mai apoi cunoscut ca Mormântul lui Tuthankamon

Carter a fost cel mai mic dintre cei 11 copii, dar fiind educat acasă, a simțit lipsa acută de educație formală pentru tot restul vieții. A învățat de la tatăl său să picteze impecabil, fiind capabil să rețină o casă sau o scenă dintr-un sat. A devenit celebru fiind arheologul și apoi egiptologul care a descoperit mormântul lui Tutankhamon

· 1877: Hovsep Pushman, pictor armeno-american (d. 1966)

· 1882: George Barker, pictor american (d. 1965)

· 1883: S-a nascut José Ortega y Gasset, filosof, scriitor spaniol; (d.18 octombrie 1955).

· 1885: S-a născut Alexandru T. Stamatiad, poet, prozator, publicist şi traducător din poezia clasică chineză şi persană; (m. 1956). Alexandru Teodor Maria Stamatiad (n. 9 mai 1885, București – d. 1956, București) a fost un poet simbolist, prozator, publicist și traducător român[1]. A colaborat la Literatorul și la alte reviste ale timpului. Poezia sa, puternic influențată de Alexandru Macedonski, cultivă grandilocvența, prețiozitatea, efectul sonor, exotismul.

· 1886: Rudolf Schweitzer–Cumpăna, pictor și grafician român (d. 1975)

· 1892: Zita de Bourbon-Parma (d. 1989)

· 1895: Lucian Blaga (n. 9 mai 1895, Lancrăm, România – d. 6 mai 1961, Cluj, Republica Populară Română) a fost un filozof, poet, dramaturg, traducător, jurnalist, profesor universitar, academician și diplomat român.

S-a născut la Lancrăm, lângă Sebeș. Localitatea natală se afla atunci în comitatul Sibiu. Lucian Blaga a fost al nouălea copil al unei familii de preoți, fiul lui Isidor Blaga și al Anei (n. Moga). Copilăria i-a stat, după cum mărturisește el însuși, „sub semnul unei fabuloase absențe a cuvântului”,^[7] viitorul poet – care se va autodefini mai târziu într-un vers celebru „Lucian Blaga e mut ca o lebădă” – neputând să vorbească până la vârsta de patru ani.^[8] Mama poetului, Ana Blaga, a murit în anul 1933 la Sibiu, în vârstă de 74 de ani. În luna august 1949, fratele poetului, Longin Blaga, a murit de asemenea în Sibiu.

Primele clase le-a urmat la Sebeș, la școala primară germană (1902-1906), după care a urmat Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov (1906–1914), unde era profesor ruda sa, Iosif Blaga, autorul primului tratat românesc de teoria dramei.

A debutat în ziarele arădene Tribuna, cu poezia Pe țărm (1910), și în Românul, cu studiul Reflecții asupra intuiției lui Bergson(1914). După moartea tatălui, familia se mută la Sebeș în 1909. În anul 1911 călătorește în Italia, unde își petrece timpul în librării, căutând cărți de filosofie, și vizitând vestigiile istorice ale acestei țări.

A urmat cursurile Facultății de Teologie din Sibiu și Oradea în perioada 1914–1916, pe care le-a finalizat cu licență în 1917. A studiat filosofia și biologia la Universitatea din Viena între anii 1916 și 1920, obținând titlul de doctor în filosofie. Aici a cunoscut-o pe Cornelia Brediceanu, cea care îi va deveni soție. A revenit în țară în ajunul Marii Uniri. În anul 1916, în timpul verii, Blaga vizitează Viena, unde descoperă Expresionismul.

Opera:

Volume

1919 - Poemele luminii
1921 - Pașii profetului
1924 - În marea trecere
1929 - Lauda somnului
1933 - La cumpăna apelor
1938 - La curțile dorului
1942 - Poezii, ediție definitivă
1943 - Nebănuitele trepte

Cicluri de versuri editate postum

Vârsta de fier 1940-1944
Cântecul focului
Corăbii cu cenușă
Ce aude unicornul

Dramaturgie

1921 - Zamolxe, mister păgân
1923 - Tulburarea apelor, dramă
1925 - Daria, dramă în patru acte
1925 - Ivanca
1925 - Învierea, pantomimă în patru tablouri și Fapta, joc dramatic
1927 - Meșterul Manole, dramă în cinci acte
1930 - Cruciada copiilor
1934 - Avram Iancu, dramă într-un prolog și trei faze
1942 - Opera dramatică, 2 vol.
1944 - Arca lui Noe
1964 - Anton Pann, dramă într-un prolog și patru faze (postumă)

Filozofie

Creația sa filosofică este grupată în trei trilogii:

1943 - Trilogia cunoașterii în trei volume: Eonul dogmatic, Cunoașterea luciferică, Cenzura transcendentă.
1944 - Trilogia culturii în trei volume: Orizont și stil, Spațiul mioritic, Geneza metaforei și sensul culturii
1946 - Trilogia valorilor, Știință și creație, Gândire magică și religie, Artă și valoare.
Cea de-a patra, Trilogia cosmologică, a rămas în stadiu de proiect. Din ea autorul a publicat un singur volum, Diferențialele divine, primul din această ultimă trilogie.

Aforisme

1919 - Pietre pentru templul meu
1926 - Ferestre colorate, însemnări și fragmente
1945 - Discobolul, aforisme și însemnări
1977 - Elanul insulei, editată postum

Proza

Hronicul și cântecul vârstelor, volum autobiografic, editat postum, 1965
Luntrea lui Caron, roman, editat postum, 1990, ediția a II-a, 1998, ediția a III-a, 2006

Volume de eseuri și studii filozofice

1922 - Cultură și cunoștință
1924 - Filosofia stilului
1925 - Fenomenul originar
1925 - Fețele unui veac
1926 - Daimonion
1931 - Eonul dogmatic
1933 - Cunoașterea luciferică
1934 - Censura transcendentă
1934 - Orizont și stil
1936 - Spațiul mioritic
1936 - Elogiul satului românesc, discursul de recepție la admiterea sa în Academia Română
1937 - Geneza metaforei și sensul culturii
1939 - Artă și valoare
1940 - Diferențialele divine
1941 - Despre gândirea magică
1941 - Religie și spirit
1942 - Știință și creație
1947 - Despre conștiința filosofică
1948 - Aspecte antropologice

Eseuri publicate postum

1966 - Gândirea românească în Transilvania în secolul al XVIII-lea
1968 - Zări și etape
1969 - Experimentul și spiritul matematic
1972 - Isvoade
1977 - Ființa istorică
1977 - Încercări filosofice

Volume traduse în limba franceză

1988 - L'Eon dogmatique, (Librairie Roumaine Antitotalitaire, trad. Georges Piscoci-Danesco et collab.).
1989 - L'Éloge du village roumain, (Librairie Roumaine Antitotalitaire, trad. Georges Piscoci-Danesco et collab.).
1992 - L'Étoile la plus triste, (La Différence, trad. Sanda Stolojan).
1993 - L'Être historique, (Librairie Roumaine Antitotalitaire, trad. Mariana-Georgeta Piscoci).
1993 - Les Différentielles divines, (Librairie Roumaine Antitotalitaire, trad. Georges Piscoci-Danesco et collab.).
1995 - Trilogie de la Connaissance, (Librairie Roumaine Antitotalitaire, trad. Georges Piscoci-Danesco et collab.).
1996 - Trilogie de la Culture, (Librairie Roumaine Antitotalitaire, trad. Georges Piscoci-Danesco et collab.).

Volume traduse în limba bulgară

1985 – Нeподoзирани стъпала - антология, изд. Haродна Култура, София (Nebănuitele trepte, antologie, 200 de poezii traduse de Ognean Stamboliev și Nikolai Zidarov, Editura Narodna Kultura, Sofia, 1985)
2012 – Поеми на свeтлината, изд. Авангардпринт, България, 2012 (Poemele luminii, poeme și eseuri, traducere și prefață de Ognean Stamboliev, Editura Avangardprint,Bulgaria, 2012)

Corespondență

Corespondență, 1989
Domnița nebănuitelor trepte. Epistolar Lucian Blaga - Domnița Gherghinescu-Vania (1941-1948), 1995
De amicitia: Lucian Blaga - Ion Breazu (corespondență), 1995
Corespondență de familie, 2000

Traduceri

J. W. Goethe, Faust, 1955
Din lirica universală, 1957
Din lirica engleză, 1958

Ediții de referință

Opere, ediție îngrijită de Dorli Blaga, vol. I-XII, București, Editura Minerva, 1974-1995
Opere, ediție critică și studiu introductiv de George Gană, vol. I-V, București, Editura Minerva, 1982-1993

* 1899: Iacob Teclu (n. 9 mai 1899, București, România – d. 9 ianuarie 1976, București, RS România) a fost un general de armată român, care a luptat în cel de al Doilea Război Mondial.

Iacob Teclu s-a născut la 9 mai 1899 la București. A absolvit Școala de Ofițeri de Infanterie (1916 - 1917), Școala Specială de Infanterie (1919) și Școala Superioară de Război (1933 - 1935).

Grade militare care i s-au conferit au fost

sublocotenent - iunie 1917,
locotenent - octombrie 1919,
căpitan - 1925,
maior - 1935,
locotenent colonel - 1940,
colonel - februarie 1944,
general de brigadă - august 1945,
general locotenent - 1948,
În anul 1958 este avansat la gradul de general de armată de către Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Funcții îndeplinite: comandant de pluton (1917 - 1919), ofițer cu aprovizionarea (1919 - 1923), comandant de companie (1923 - 1925) și casier la Regimentul 2 Grăniceri (1925 - 1930), comandant de companie în Regimentul 3 Grăniceri (1930 - 1933). Ofițer în M.St.M. (1937 - 1939), șef de birou în Corpul 2 Armată (1939), Divizia 12 Infanterie (1940), șef de birou în Direcția Personal al Ministerului Apărării (martie 1940 - aprilie 1942), fiind apoi numit ca locțiitor al comandantului Regimentului 27 de infanterie Dorobanți.

În noiembrie 1942, locotenent-colonelul Iacob Teclu a fost luat prizonier de război de către sovietici. Împreună cu un grup de ofițeri superiori români (între care locotenent coloneii - ulterior generalii - Nicolae Cambrea și Floca Arhip) și cu sprijinul activ al comuniștilor români refugiați în U.R.S.S, el a participat la constituirea oficială, la 15 noiembrie 1943, a Diviziei de voluntari "Tudor Vladimirescu".

Iacob Teclu a fost numit ca șef de stat-major al Diviziei Tudor Vladimirescu (1943-1945), participând la campania antihitleristă de pe Frontul de Vest. În perioada 31 ianuarie - 10 martie 1945, colonelul Teclu a fost comandant al Diviziei Tudor Vladimirescu.

În anul 1945 este înaintat la gradul de general de brigadă (cu 1 stea). Între anii 26 iunie 1947 - 12 februarie 1948, a fost comandant al Comandamentului Trupelor de Grăniceri din România. Secretar general pentru Trupe al M.A.I. (ian. - mai 1948), subșef al M.St.M. (mai 1948 - august 1949, 1950 - 1952), șeful Direcției Pregătire de Luptă (1949 - 1950). În perioada 1 mai 1952 - 12 octombrie 1955, generalul de armată Iacob Teclu a condus Regiunea a III-a Militară, cu sediul la Cluj. Între anii 1957-1965, generalul de armată Iacob Teclu a fost comandant al Academiei Militare din București. A devenit ulterior președinte al Asociației Veteranilor de Război din R.S. România. Primlocțiitor al M.F.A. (1955 - 1959) și președinte Comisiei Superioare de Regulamente a M.Ap.N. În 1961, generalul Iacob Teclu a fost numit membru al Consiliului de Stat.^[1]

Generalul Teclu a fost decorat atât pentru activitatea militară desfășurată, cât și pentru serviciul credincios în slujba Partidului Comunist. Menționăm următoarele decorații:

Ordinul "Mihai Viteazul", cl. III cu spade (DR 3232/11.11.1946);

Medalia de aur "Secera și Ciocanul"^[2].

I s-a conferit Titlul de "Erou al Muncii Socialiste" prin Decretul 439/9 mai 1969 emis de Consiliului de Stat al Rpublicii Socialiste România.

A încetat din viață la 9 ianuarie 1976.

· 1907: Baldur von Schirach, politician german, oficial nazist (d. 1974). A fost din 1936 conducătorul mișcării tineretului nazist Hitlerjugend și, din 1940, gauleiter și guvernator al orașului Viena. În 1946, la procesul de la Nurenberg intentat principalilor criminali de razboi nazisti, Schirach a fost condamnat pentru pentru crime impotriva umanitatii.
* 1909: Marea Ducesă Kira Kirillovna a Rusiei (9 mai 1909 – 8 septembrie 1967) a fost a doua fiică a Marelui Duce Kiril Vladimirovici al Rusiei și a Prințeseia Victoria Melita de Saxa-Coburg și Gotha. S-a căsătorit cu Prințul Louis Ferdinand al Prusiei.

· 1914: Carlo Maria Giulini, dirijor italian (d. 2005)

· 1914 - S-a născut Frank Chacksfield, pianist şi şef de orchestră britanic.

· 1914 - S-a născut Hank (Clarence Eugene) Snow ("The Singing Ranger"), cântăreţ şi compozitor country canadian.

· 1920: Richard Adams, scriitor britanic
* 1921: Sophia Magdalena Scholl (n. 9 mai 1921, Forchtenberg - d. 22 februarie 1943, München) a fost o studentă germană, activă în grupul de rezistență nonviolent Trandafirul Alb, în Germania Nazistă. Ea a fost condamnată pentru înaltă trădare după ce a fost găsită distribuind pliante antirăzboi la Universitatea din München, cu fratele ei Hans. Ca urmare, au fost executați cu ghilotina.

Începând cu anii 1970, Scholl a fost sărbătorită, ca fiind unul dintre marii eroi germani, care s-au opus activ celui de-al Treilea Reich în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

· 1924: Bulat Okudjava, scriitor, poet și cantautor rus (d. 1997)
* 1924: Jean Girault (n. 9 mai 1924, Villenauxe-la-Grande – d. 24 iulie 1982, Paris) a fost un regizor de film, scenarist și dramaturg francez. A regizat peste treizeci de filme în perioada 1960 - 1982.

· 1928: Pancho Gonzalez, jucător american de tenis (d. 1995)
* 1928: Constantin Stănescu (n. 9 mai 1928) este un ciclist român. El a concurat la probele sportive de ciclism individual și ciclism pe echipe la Jocurile Olimpice de Vară din 1952.^[1]

· 1931 - S-a născut scriitorul Victor Vântu.

· 1934: Alan Bennett, scriitor britanic
* 1936: Albert Finney (n. 9 mai 1936, Salford, Regatul Unit – d. 7 februarie 2019, Londra, Regatul Unit) a fost un actor englez. A devenit cunoscut în lumea filmului la începutul anilor '60 și a avut în continuare o carieră de succes în teatru, film și televiziune.

· 1936: Glenda Jackson, actriță și politiciană americană

* 1936 sau 1937: Nina Doni (n. 9 mai 1936^[1]^[2] sau 1937^[3], Olănești, raionul Ștefan Vodă) este o actriță de teatru și de film din Republica Moldova.

Nina a absolvit în 1960 Școala Teatrală Superioară „Boris Șciukin”^⁠(d) din Moscova la profesorii Anna Orociko^⁠(d) și Iosif Tolcianov^⁠(d). Imediat după absolvire, a debutat împreună cu 20 de colegi ai săi pe scena Teatrului „Luceafărul” din Chișinău.^[2] Jocul său este descris ca sobru și impresionant. Printre rolurile sale de teatru se numără:^[3]

Aspazia în Costumul de nuntă;
Veronica în Flori de câmp;
Katea în Două culori;
Zerbinet în Vicleniile lui Scapen;
Miss Poop în Autorul moare azi;
Arina Pantelimonovna, Fiocla în Căsătoria;
Anvar în Fuziama;
Cabina în Blais etc.

Din filmografia sa pot fi amintite următoarele lucrări:^[1]

Omul merge după soare (în rusă Человек идёт за солнцем; 1961) — muncitoare;
Ați primit o telegramă^⁠(d) (în rusă Вам телеграмма...; 1983) — mama Anei;
Autobuz singuratic sub ploaie^⁠(d) (în rusă Одинокий автобус под дождём; 1986) — Constanța Gheorghievna;
Cine arvonește, acela plătește (1989).

În 1993^[1]^[2] sau 1995^[3], Doni devine Maestru al Artei din Republica Moldova. Este decorată cu Medalia „Veteran al muncii” în 1987 și cu Ordinul de Onoare în 2010.

* 1937: Ion Iovan (n. 9 mai 1937, Găești, Dâmbovița) este un prozator și poet român.

S-a născut la 9 mai 1937, în Găești-Dîmbovița, într-o familie de comercianți. A absolvit liceul „Matei Basarab” din Pitești (1955), după care a urmat Facultatea de Drept a Universității București (1957-1961) și Școala de Geologie (1961-1963). A fost încadrat ca prospector geolog, apoi ca funcționar la Arhivele Statului, Centrul de librării și Institutul de Proiectare București; după 1990 a lucrat în cadrul Uniunii Scriitorilor, la revista „Memoria” și Editura Eminescu. Din anul 2000 este consilier editorial pentru carte tipărită și inițiative culturale pe internet.

Volume publicate:

Dupăamiaza unei clipe, poezie, Editura Cartea Românească, 1976
Rezervație naturală, poezie, Editura Cartea Românească, 1979
Comisia specială, roman, Editura Cartea Românească, 1981
Impromptu, roman, Editura Cartea Românească, 1986
Ultima iarnă, roman, Editura Cartea Românească, 1991
Comisia specială, roman, ediția a II-a, Editura Eminescu, 1998
Mateiu Caragiale. Portretul unui dandy român, eseu biografic, Editura Compania, 2002
Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale, însoțite de un inedit epistolar, precum și indexul ființelor, lucrurilor și întâmplărilor, în prezentarea lui Ion Iovan, Editura Curtea Veche, 2008
MJC, roman, Editura Polirom, 2015, ISBN 978-9-734-65529-8

* 1937: Darie Novăceanu (numele la naștere: Aurel Mitutoiu, n. 8 mai 1937, Crasna, Gorj, România – d. 3 aprilie 2018, Madrid, Spania) a fost un poet, traducător de limba spaniolă, scriitor și eseist român

A făcut clasele primare în comuna natală, o școală medie tehnică de construcții feroviare și Liceul „Nicolae Bălcescu” (1952-1959) la Craiova, după care a absolvit Facultatea de Filologie din București, secția de Limba și literatura spaniolă (1957-1962).^[2]^[3] ^[3]

A fost angajat ca referent la Ministerul Afacerilor Externe (1966). A colaborat în acest timp la diferite publicații, fiind redactor la revistele „Secolul 20” (1962-1964), „Lumea”, „Gazeta literară”, „Luceafărul” (1966-1966) și „România literară” (1966-1968).^[3] A mai lucrat ca funcționar la Uniunea Scriitorilor din România.^[4]

În primele zile ale Revoluției din decembrie 1989, deși nu mai avusese legătură cu presa cotidiană, cu sprijinul lui Petre Roman și Silviu Brucan Darie Novăceanu a fost numit director al ziarului Adevărul, înființat prin redenumirea fostului oficios al Partidului Comunist Român, cotidianul Scînteia.^[2]

În timpul Mineriadei din iunie 1990, ziarul Adevărul, condus la acea vreme de Darie Novăceanu, s-a poziționat de partea minerilor veniți să „salveze” Capitala. Darie Novăceanu a condamnat în mai multe editoriale Golaniada, dintre care cel mai cunoscut este „Cavalerii Apocalipsului”, apărut în ediția din 15 iunie.^[5]

În martie 1991, când relațiile dintre Ion Iliescu și Petre Roman deveniseră tensionate, Novăceanu a fost îndepărtat de la conducerea ziarului.^[2]

Prin decretul nr. 101 din 29 noiembrie 1991, Darie Novăceanu a fost trimis ambasador în Spania, începând cu 18 decembrie 1991^[6], funcție pe care a deținut-o până la 24 decembrie 1996.^[4]^[7] În calitatea sa de ambasador extraordinar și plenipotențiar al României în Spania, Darie Novăceanu a fost numit și reprezentant permanent al României pe lângă Organizația Mondială a Turismului, cu sediul la Madrid.^[8]

Urmare a primirii Premiului Național al Spaniei pentru ediția „Luis de Gongora y Argole. Polifem și Galateea”, București, Ed. Univers, 1982 și a prieteniei cu regele Juan Carlos, Darie Novăceanu s-a stabilit la Madrid, unde scrie poezie românească^[9] și ține un blog de literatură spaniolă, intitulat Ventana de Darie^[10] (Fereastra lui Darie^[

Opere proprii

Autobiografie. Versuri, Colecția Luceafărul, Editura pentru Literatură, București, 1962
Păsări de lut: poezii, Editura pentru Literatură, București, 1966
Noaptea, pe drumurile Italiei , Editura Tineretului, 1968
Tehnica umbrei: poeme (coperta și ilustrațiile: Mihai Sânzianu), Editura Eminescu, București, 1970
Ora Americii Latine, Editura Albatros, București, 1971
Peisaj în mișcare: poeme, Editura Eminescu, București, 1971
Există nopți (copertă și ilustrații: Mihai Sânzianu; versuri în română și spaniolă), Editura Albatros, București, 1973
Havana, Editura Meridiane, București, 1974
Precolumbia, Editura Sport-Turism, București, 1975 (reeditată la aceeași editură în 1977 și la editura Elion în 2001)
Insulele Canare, Editura Sport-Turism, București, 1981
Efectul oglinzii, Cartea Românească, București, 1983
Întoarcerea gladiatorului. Versuri, Editura Eminescu, București, 1986
Reporter în piața ghilotinei, Editura Adevărul, 1990
Descântec întru adormirea corupției, Editura PRO, București, 1997
Saloanele de lux ale nemerniciei, Editura Elion, 2006

Traduceri[modificare | modificare sursă]

A semnat nenumărate traduceri din, în general, poezia braziliană, chiliană, costaricană, cubaneză etc. A tradus poeți precum Arghezi și Bacovia în spaniolă. I-a tradus în română pe autori precum Ernesto Sábato, Luis de Góngora y Argote, Federico García Lorca, Jorge Luis Borges, Álvaro Mutis, Juan Ramón Jiménez, Carmen Laforet etc. ^[2]

Traduceri din limba spaniolă în limba română

Jorge Luis Borges, Moartea și busola, 384 pagini, prefață, notă bibliografică și traducere de Darie Novăceanu, Editura Univers, București, 1972,
Gabriel Garcia Marquez, Toamna patriarhului, Colecția Romanul Secolului XX, Editura Univers, 1979
O sută de ani de poezie cubaneză, 216 pagini, Editura Minerva, 1988
Valori eterne ale poeziei hispane, 286 pagini, Colecția Biblioteca Pentru Toți Nr. 1354, Editura Minerva, București, 1991

Traduceri din limba română în limba spaniolă

Mircea Eliade, Bajo el signo de Zalmoxis, estudio introductorio y notas por Darie Novaceanu, Prensas Universitarias de Zaragoza, 2008; ISBN 978-84-92521-58-6

În lista cu traduceri în limba castiliană a unor lucrări de autori români, publicată de ambasada Spaniei la București, sunt introduse și traduceri de Darie Novăceanu:^[12]

Poesía rumana actual, Darie Novaceanu, Cuadernos hispanoamericanos, Revista mensual de Cultura Hispánica, Madrid, núm. 221, 1968
Panorama de la poesía rumana contemporánea, Darie Novaceanu, Núm. Especial de la Revista "Unión", La Habana, 1969
Poesía rumana contemporánea ‐ Edición bilingüe, Darie Novaceanu (revisión de J.M. Caballero Bonald), Barral‐Barcelona, 1972
Cultura rumana, Darie Novaceanu, Núm. Especial de la Revista "Signos"‐Santa Clara, Cuba, 1974
Antología de la narrativa rumana contemporánea, Darie Novaceanu, Alianza‐Madrid, 1974
Memoria de las rosas floridas. Poesía rumana de nuestro tiempo, Darie Novaceanu, Editorial Univers‐Bucarest, 1974
Poesía rumana antes y después del deshielo, Darie Novaceanu Núm. Especial de "Diorama de la Cultura", 29 de septiembre de 1974
Antologia poeziei românești contemporane / Antología de la poesía rumana contemporánea‐ Edición bilingüe, Darie Novaceanu, Minerva‐Bucarest, 1977
Puerta abierta (12 poetas) , Darie Novaceanu, Ed. Máquina Eléctrica ‐ México, 1978
Antologia poeziei române contemporane / Antología de la poesía rumana contemporánea, Darie Novaceanu, Verbum‐Madrid, 2004, ISBN 978‐84‐79622‐92‐3
Tudor Arghezi, Cuvinte potrivite / Palabras adecuadas, Darie Novaceanu, Minerva‐Bucarest, 1977
Tudor Arghezi, Breve antología, Darie Novaceanu, UNAM‐México, 1978
George Bacovia, Plumb / Plomo ‐ Edición bilingüe, Darie Novaceanu Minerva‐Bucarest, 1974
Lucian Blaga, În marea trecere / En el gran correr, Darie Novaceanu, Minerva‐Bucarest, 1972
Lucian Blaga, Breve antología, Darie Novaceanu, UNAM‐México, 1977
Lucian Blaga, Antología poética general. Darie Novaceanu. Prensas Universitarias de Zaragoza, 2006, ISBN 84‐7733‐775‐6
Tristan Tzara, Primele poeme / Los primeros poemas, Darie Novaceanu, Prensas Universitarias de Zaragoza, 2002, ISBN 84‐7733‐615‐6

· 1937 - S-a născut Sonny Curtis, chitarist şi compozitor american (The Crickets).

· 1939 - S-a născut Nokie Edwards, chitarist şi compozitor american (The Ventures).

· 1939: S-a nascut Ion Ţiriac, campion de tenis român, om de afaceri. Ion Țiriac (n. 9 mai 1939, Brașov), este un fost jucător profesionist de tenis român, jucător de hochei, și actualmente un influent om de afaceri în Germania și România. Între 1958 și 1964 a fost membru al echipei de hochei pe gheață a României, cu care a participat la Jocurile Olimpice de Iarnă din Innsbruck și la Campionatele Mondiale. În 1970, a câștigat împreună cu Ilie Năstase turneul de tenis la Roland Garros. Talentul său pe teren s-a materializat mai ales la dublu, câștigând alături de Ilie Nastase, în afară de Roland Garros, numeroase alte turnee precum Foro Italico, Open Philadelphia Indoor (1970), Monte Carlo Open, Open Suedia, Italian Open și Canadian Open (1972), Arymehr Cup (1977), alături de Guillermo Villas la Baltimore International și Nice International (1977), Volvo International (1979) și, alături de Adriano Panatta, Campionatului Mondial de tenis, Sao Paolo (1974). Țiriac a fost component al echipei României în Cupa Davis între 1959 și 1978, disputând trei finale, cu SUA, în 1969, 1970 și 1972, în toate trei avându-l ca partener pe Ilie Năstase. Din 1984 până în 1993 a fost managerul tenismanului de clasă mondială, Boris Becker,
Între anii 1998 – 2004, a deținut funcția de președinte al Comitetului Olimpic Român. Ion Țiriac este de asemenea unul dintre cei mai bogați români, fiind proprietarul unui număr mare de firme în domeniul bancar, auto și cel al transporturilor. Este primul român care a intrat în lista Forbes a miliardarilor lumii, având o avere personală în jur de 1,1 miliarde dolari în martie 2007. În noiembrie 2007, revista Capital a estimat averea lui Ion Țiriac la 2,2-2,4 miliarde de dolari. Țiriac a fost căsătorit între 1963 și 1965 cu Erika Braedt, jucătoare de handbal si are copii cu Mikette von Issenberg (model; mama lui Ion Țiriac jr.) și cu Sophie Ayad (ziaristă; doi copii, Karim Mihai și Ioana Natalia).
* 1940: James Lawrence "Jim" Brooks (n. 9 mai 1940) un regizor, scenarist și producător american de film. A regizat filmul Cuvinte de alint, pentru care a primit în 1984 trei Premii Oscar la categoriile cel mai bun film, cel mai bun regizor și cel mai bun scenariu adaptat.

· 1941 - S-a născut Pete Birrell, basist britanic (Freddie & The Dreamers).

· 1942 - S-a născut Mike Milward, chitarist britanic (The Fourmost).

· 1942 - S-a născut Tommy Roe, cântăreţ, chitarist şi compozitor american (The Satins).

· 1942: S-a nascut Cornel Chiriac, jurnalist român, realizator de emisiuni radio, producător de formații muzicale, publicist și toboșar de jazz (d. 4 spre 5 martie 1975). Cornel Chiriac (n. Ionel Corneliu Chiriac, 9 mai 1942, Uspenca, județul interbelic Cetatea-Albă, Basarabia (azi Ucraina) — d. 4 spre 5 martie 1975, München, Germania) a fost un jurnalist român, realizator de emisiuni radio, producător de formații muzicale, publicist și toboșar de jazz. A făcut liceul la Pitești și în 1966 a absolvit Institutul pedagogic, secția filologie din Pitești. Cornel Chiriac a scris articole de presă precum și texte pentru coperțile discurilor de vinil din colecția „Jazz – Electrecord” (volumele 4, 5, 6 și 7). În 1965 va publica în revista „Secolul XX” un articol despre jazz, iar un an mai târziu se va ocupa de prefața cărții „Viata mea la New Orleans” a lui Louis Armstrong. Mare iubitor al acestui gen, membru fondator al „Federației europene de jazz”, Chiriac va copia discuri întregi pe benzi și le va aranja în arhiva Radiodifuziunii. „Toată bandoteca radio este scrisă și pusă de mâna lui Cornel Chiriac”, avea să spună mai târziu Aurel Gherghel. Tot Chiriac este cel care se va implica, în 1969, în organizarea și mediatizarea primului festival național de jazz din țară, cel de la Ploiești. De asemenea, a aranjat ca reprezentațiile din timpul acestuia să fie înregistrate. A debutat la Radio în 1963, cu emisiunea „Jazz de ieri și de azi”, devenită ulterior „Jazz magazin”. Într-o noapte din 1967 a reușit să asculte toată discografia Beatles apărută până atunci, adusă în țară de Camil Petrescu jr. Acesta din urmă își reamintește: „Am venit a doua zi dimineață și dormea pe mașina de scris [...]; a ridicat capul și a spus: «Domnule, sunt senzaționali!» și a adormit la loc”. Descoperind gustul pentru rock, începând din 10 iulie 1967 Cornel Chiriac a realizat la Radio România cea mai populară emisiune de muzică de atunci, intitulată „Metronom”. În colaborare cu Geo Limbășanu, prezenta ascultătorilor informații la zi din sfera genurilor pop, rock sau jazz. Au fost difuzate melodii ale unor formații ori interpreți precum Beatles, Cream, Jimi Hendrix, Bob Dylan sau Joan Baez. Uneori se întâmpla ca anumite albume să fie prezentate publicului la doar două-trei zile de la apariția lor în Statele Unite.
La scurtă vreme după invazia Cehoslovaciei (21 august 1968) a difuzat pe post balada lui Mircea Florian numită „Vocea oilor„. În melodie se povestea cum cinci lupi mici și unul mai mare au atacat o stână) iar mai târziu melodia „Back in the USSR” a formației Beatles. Ca urmare, emisiunea „Metronom” a fost desființată în 1969.

La 4 martie 1975, în apropierea miezului nopții, Cornel Chiriac este înjunghiat lângă mașina sa, într-o parcare din München. O oră mai târziu este găsit de o studentă care se întorcea acasă. Primul suspect arestat a fost Mario Gropp, un tânăr de 17 ani,^[2] ultima persoană văzută alături de Chiriac în acea seară. Pe măsură ce ancheta a avansat, Gropp a fost găsit vinovat și condamnat la 8 ani de închisoare. În țară s-a vorbit despre un asasinat politic, dus la îndeplinire de către Securitate.^{[necesită citare]} Chiar și după moartea lui aceasta a lansat diferite zvonuri: că ar fi fost antisemit ori homosexual, colaborator al Securității.^{[necesită citare]} Corpul lui Conel Chiriac a fost incinerat la München iar mama lui a adus cenușa în țară. Este îngropat în cimitirul Reînvierea din București.

Dispariția sa a fost primită cu amărăciune la București, după cum își amintesc jurnaliștii. Alexandru Sipa a organizat o serată la Clubul de jazz din Brașov, in memoriam. La București, formația Phoenix era în studioul „Electrecordului”, înregistrând albumul „Cantafabule”. „Vestea asasinării lui Cornel Chiriac, bunul prieten comun, ne-a găsit în studioul Tomis; am plâns toți ca niște copii...” declara Octavian Ursulescu într-un interviu.

La 25 iulie 1992, la Ramnicu Valcea, ca omagiu pentru ceea ce a reprezentat, pentru generatia anilor '70, Cornel Chiriac, dar si pentru ce a insemnat emisiunea sa Metronom, difuzata la Europa Libera, incepe sa emita, pe 89.0 FM, Radio Metronom.

La 24 februarie 1995, la Ploiești, a fost inaugurat Clubul de Jazz "Cornel Chiriac".

· 1943 - S-a născut scriitorul Sterian Vicol.

· 1944 - S-a născut Don Dannemann, chitarist şi compozitor american (The Cyrkle).

· 1944 - S-a născut Richie Furay, chitarist, vocalist şi compozitor american (Buffalo Springfield, Poco).

· 1945: Marius Țeicu (n. 9 mai 1945, Reșița, județul interbelic Caraș) este un compozitor, solist vocal, instrumentist (pian, instrumente cu clape, oboi) orchestrator, dirijor și profesor din România.

A absolvit “Liceul de muzică” din Timișoara în 1963, la secția oboi-pian și “Academia de muzică” din București în 1968 la secția dirijat. Este membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România din anul 1974, de asemenea profesor (între anii 1991-2002) al “Facultății de Teatru” din cadrul Universității Ecologice din București. Din anul 2002 este profesor al Facultății de Teatru din cadrul “Universității Spiru Haret” din București.

Creația sa muzicală cuprinde un număr de peste cinci sute de melodii de muzică ușoară, majoritatea făcând parte din programele de Radio și Televiziune, fiind editate pe CD-uri, casete sau discuri vinyl. A semnat partituri muzicale pentru filme artistice de lung metraj, filme muzicale, muzicaluri pentru copii și tineret, show-uri de televiziune, muzică pentru copii, spectacole de revistă, operetă, etc.

Premii:

Premiul Uniunii Compozitorilor – “Mamaia 1973” pentru melodiile “Chemarea dragostei” și “Tineri”
Premiul III – “Mamaia 1974” pentru melodiile “Acum te-am regăsit” și “Doar pacea”
Premiul Uniunii Compozitorilor pe anul 1976 pentru melodiile “Umbra plopilor” și “Stai,stai, stai”
Premiul Uniunii Compozitorilor pe anul 1979 pentru melodia “Lumina vieții”
Premiul Juriului - “Melodii 1980” pentru “Dragostea nu are asemănare” și “Tăcerea nu-i de aur”
Premiul Juriului - “Melodii 1981” pentru “Voi râde iar”
Premiul Uniunii Compozitorilor pe anul 1981 pentru melodia “Planete”
Marele Premiu – “Melodii 1982” pentru melodia “Mama, doar mama”
Premiul Publicului – Melodii 1982” pentru melodia “Unde erai?”
Premiul UNICEF – Berna (Elveția) 1982 pentru lucrarea “Voi, copii” – disc, caseta, album
Trofeul “Mamaia 1983” pentru melodiile: “Nimic nu poate învinge iubirea” și “Să cântăm azi omenirii”
Premiul Publicului – “Melodii 1983” pentru melodia “Trăiesc”
Marele Premiu – “Melodii 1984” pentru melodia “Trăiesc”
Premiul I – “Melodii 1984” pentru “Voi cânta pentru Mileniu III” și “Nu te enerva”
Premiul Uniunii Compozitorilor pe anul 1985 pentru opereta “Examene, examene” și pentru melodia “Voi cânta pentru Mileniul III”
Premiul I – “Mamaia 1986” pentru melodiile “Nu-mi lua iubirea” și “O planetă a iubirii”
Premiul Juriului – “Melodii 1987” pentru melodia “Cheamă iubirea, ad-o-napoi” și “Eu te voi iubi”
Premiul Uniunii Compozitorilor pe anul 1988 pentru Spectacolul de Revistă “Savoy, Savoy”
Premiul Uniunii Compozitorilor pe anul 1992 pentru melodia “Ce va fi cu iubirea mea?”
Trofeul “Mamaia 1992” pentru melodia “Ce va fi cu iubirea mea?”
Trofeul Festivalului Internațional București 1992” pentru melodia “Spune-mi, iubire”
Trofeul “Mamaia 1994” pentru melodia “Dau viața mea pentru o iubire”
Premiul Uniunii Compozitorilor pe anul 1995 pentru melodiile “O viață, un destin” și “Dragoste fugară”
Premiul II – “Mamaia 1998” pentru melodia “Vreau să trăiesc”
Trofeul “Festivalului național al muzicii ușoare pentru copii” 1998 pentru melodia “N-am răbdare”
Trofeul “Golden Star” București 2001 “Festivalul internațional al muzicii pentru copii”, pentru melodia “Dacă vreau aprind o stea”
Premiul Uniunii Compozitorilor pe anul 2002 pentru Musicalul “Divanul Persian”
DIPLOMA DE EXCELENTA în semn de recunoaștere și de prețuire pentru contribuția la promovarea „Cântecului Românesc” acordată de Ministerul Culturii si Cultelor 2002

•DIPLOMA DE EXCELENȚĂ pentru contribuția de seamă în crearea Musicalului Românesc pentru copii acordată de Teatrul Național de operetă „Ion Dacian” și Umiunea scriitorilor din România 2003

DIPLOMA DE EXCELENȚĂ pentru întreaga carieră artistică Mamaia 2003
Premiul Uniunii Compozitorilor pe anul 2005 pentru Musicalul “Omul care a văzut moartea”
DIPLOMA DE EXCELENTA pentru Musicalurile „Omul care a vazut moartea” și ”Estera” acordată de Revista „Actualitatea Muzicală” 2006
DIPLOMA DE EXCELENȚĂ cu ocazia jubileului TVR, pentru rolul avut în istoria Televiziunii Române 2006
Premiul Uniunii Compozitorilor pe anul 2005 pentru Musicalul “Omul care a văzut moartea”
Premiul Revistei "Actualitatea muzicală" pe anul 2006, pentru Musicalul “Omul care a văzut moartea” și Musicalul "Estera"
DIPLOMA DE ONOARE la 40 de ani de viață a Festivalului „Cerbul de aur”, pentru contribuția de-a lungul anilor la strălucirea acestui festival 2008
Premiul de Excelență UCMR-ADA(Uniunii Compozitorilor și Asociația drepturilor de autor) pentru întreaga activitate.2009
PREMIUL DE EXCELENȚĂ Festival Mamaia pentru întreaga activitate. 2010
Premiul pentru spectacol musical “acordat de Uniunea Compozitorilor si Muzicologilor din România pentru Musicalul “O premieră furtunoasă”, 2011

Tipărituri muzicale în țară și în străinătate

Volumul “Melodii alese – Marius Țeicu” – București Berna – Elveția, din volumul “Sing mit uns” – melodia “Voi, copii”. Alte circa 50 de melodii la diverse edituri “A opta minune a lumii – cântece pentru copii mici și mari” de Marius Țeicu, editura “Z” București

Jurii naționale și internaționale

Festivalul internațional “Cerbul de aur”
Festivalul național “Mamaia”
Festivalul național “Mamaia copiilor"
Festivalul “melodiile Bucureștilor”
Concursuri de interpretare naționale si internaționale
Concursul “Steaua fără nume” Televiziune
Concursul “Ploaia de stele” Televiziune
Nenumărate Festivaluri interjudețene

* 1945: Josef „Jupp” Heynckes (n. 9 mai 1945 în Mönchengladbach) este un fost jucător și antrenor de fotbal german care în prezent nu antrenează nicio echipa. În calitate de jucător, a petrecut majoritatea carierei sale ca atacant pentru Borussia Mönchengladbach în epoca sa de aur din anii 1960 și 1970, unde a câștigat multe campionate naționale, DFB-Pokal, precum și Cupa UEFA. În această perioadă, echipa a jucat și în finala Cupei Europene în 1977, pierzând cu Liverpool. El este cel de-al treilea golgheter din istoria Bundesligii, cu 220 goluri. A fost membru al echipei naționale a Germaniei de Vest care a câștigat Campionatul European la UEFA și Cupa Mondială a FIFA în prima jumătate a anilor 1970.

În calitate de manager, Heynckes a câștigat trei titluri de Bundesliga cu Bayern München și două UEFA Champions League; cu Real Madrid în 1997-98 și Bayern în 2012-13.

· 1945 - S-a născut Steve Katz, vocalist, chitarist şi compozitor american (Blues Project, Blood, Sweat & Tears, American Flyer).

· 1946 - S-a născut Clint Holmes, cântăreţ american.

· 1946: Candice Patricia Bergen (n. 9 mai 1946) este o actriță și fostă manechină americană. A câștigat cinci premii Emmy și două Globuri de Aur pentru rolul din sitcomul Murphy Brown (1988–98). A fost nominalizată la Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță în rol secundar pentru De la capăt (1979), și la Premiul BAFTA pentru Gandhi (1982
* 1946: Yoel Ben Nun (în ebraică:יואל בן נון, născut la 9 mai 1946 la Haifa) este un rabin sionist israelian,unul din fondatorii ieșivei Har Etzion și promotorul principal al așa numitei „Revoluții Biblice” în învățămantul religios sionist
* 1948: Ilie Bădescu (n. 9 mai 1948, Luncavița, județul Caraș Severin) este un sociolog și geopolitician român, membru corespondent al Academiei Române^[1] în cadrul Secției de Științe Economice, Juridice și Sociologie^[2]^[3], doctor în sociologie, profesor universitar și fost șef al catedrei de sociologie al Universității din București.

Autorul mai multor studii și monografii, printre care se pot menționa Tratat de geopolitică, 2004, precum și coautor al cărților Geopolitica integrării europene, 2002, și Sociologia și geopolitica frontierei (în două volume, 1995).

În 2002 a fondat Revista de sociologie, geopolitică și geoistorie. Autor al cărții "Noologia" și unul dintre fondatorii domeniului cu același nume.

Lucrări științifice:

De la comunitatea rurală la comunitatea urbană (coautor), 1978;
Satul contemporan și evoluția sa istorică, 1981;
Civilizația industrială și perspectiva socială (coautor), 1983;
Sincronism european și cultura critică românească, 1984;
Timp și cultură, 1988;
Sociologia eminesciană, 1994;
Istoria sociologiei. Perioada marilor sisteme, 1994;
Sociologia și geopolitica fronterei, 2 volume, (coordonator și coautor), 1995;
Interethnic relations in Romania (în colaborare), 1995;
Teoria latențelor. Contribuții la studiul popoarelor, 1997;
Istoria sociologiei. Teorii contemporane, 1997;
Reforma oligarhică versus calea corporativă, 1997;
Idei politice și sisteme sociologice românești, 1998;
Cu fața spre Bizanț, 1999;
Mari sisteme sociologice europene, 1999;
Enciclopedia valorilor reprimate, (1944 - 1999), 2 volume, (coordonator), 2000;
Starea societății românești după zece ani de tranziție (coordonator în colaborare cu E. Zamfir și C. Zamfir), 2000
Noologia, Editura Valahia, 2001;
Țăranii și Noua Europă (coautor), 2003;
Dicționar de sociologie rurală, Editura Mica Valahie, 2004;
Cu fața spre Bizanț, 2004;
Tratatul de geopolitică, 2004;
Noopolitica. Teoria fenomenelor asincrone, Editura Ziua, 2005

· 1948 - S-a născut Richard Hudson, multi+instrumentist, vocalist şi compozitor britanic (Strawbs, Hudson Ford, The Monks).
* 1949: Daniel Irimiciuc (n. 9 mai 1949, Iași) este un scrimer român, laureat cu bronz pe echipe la Montreal 1976 și dublu vicecampion mondial pe echipe în 1974 și în 1976.

Crescut de antrenorul Nicolae Pufnei la CSU Politehnica Iași, a fost vicecampion mondial la Campionatul Mondial din 1969 pentru juniori.^[1] A câștigat campionatul național în 1970 și în 1971.^[2] A participat la două ediții ale Jocurilor Olimpice: München 1972 și Montreal 1976.^[3] A câștigat medalia de bronz la individual și medalia de aur pe echipe la Universiada de vară din 1977.

Pentru realizările sale a fost numit Maestru al sportului în 1972 și Maestru emerit al sportului în 1974.^[1] A primit Ordinul „Meritul Sportiv” clasa a III-a în 1974 și clasa I în 1976.

Irimiciuc era inginer, absolvent al Facultății de Industrie Ușoară din Iași

* 1949: William Martin "Billy" Joel (n. 9 mai 1949) este un muzician, pianist, cântăreț și compozitor american. În 1973 a fost pe locul șase cu cele mai bune vânzări ca și cantautor și pe locul trei ca și cântăreț solo din SUA.^[5]Albumul său compilație Greatest Hits Vol. 1 & 2 este unul din cele mai bine-vândute albume din SUA.^[6]

Joel a avut hituri de Top 40 în anii 1970, 1980 și 1990, acumulând un număr de 33 de hituri de Top 40 în SUA, toate fiind scrise de el. El este sextuplu câștigător al premiului Grammy, având la activ 23 de nominalizări la Grammy în decursul întregii cariere. Are vândute peste 150 de milioane de înregistrări în lumea întreagă, fiind unul din artiștii cu cele mai mari vânzări din toate timpurile.^[7]

Joel a fost inclus în Songwriters Hall of Fame (1992), Rock and Roll Hall of Fame (1999) și Long Island Music Hall of Fame (2006).

* 1950: Mircea Cinteză (n. 9 mai 1950, București) este un medic și om politic român, care a îndeplinit funcția de ministru al sănătății publice în Guvernul Tăriceanu (29 decembrie 2004 - 22 august 2005). A fost senator de Argeș(din 2008). Începând cu luna decembrie 2011, este membru al Colegiului Medicilor București

Mircea Cinteză s-a născut la data de 9 mai 1950 în orașul București. După efectuarea studiilor la Liceul Emil Racoviță din București (1965-1969), a urmat cursurile Facultății de Medicină Generală din cadrul Institutului de Medicină și Farmacie București, obținând la absolvire Diploma de merit ca șef de promoție medic (1969-1975).

Din anul 1974, lucrează în cadrul Spitalul Universitar de Urgență din București, promovând gradele profesionale de medic primar - medicină internă și cardiologie. Urmează în paralel, cursuri de specializare în cardiologie intervențională la Spitalul Universitar Purpan -Toulouse (Franța, 1991-1992) și de competență în management sanitar la Institutul de Perfecționare al Medicilor și Farmaciștilor București (2003). A fost numit în funcțiile de șef de clinică (Clinica Medicală III) și șef de secție la Spitalul Universitar de Urgență București.

Din anul 1978, este cadru universitar la Universitatea de Medicină și Farmacie "Carol Davila" din București, urcând toate treptele universitare prin concurs, până la cea de profesor universitar medicină internă și cardiologie. De asemenea, a obținut și titlul științific de doctor în medicină. În anul 2004 a fost ales ca decan al Facultății de Medicină a Universității „Carol Davila“ din București.

A publicat 3 lucrări științifice precum și comunicate în tratate, monografii și articole științifice în țară și străinătate. În anul 1987 a obținut Premiul național de cercetare științifică "Victor Babeș" al Academiei Române.

Din anul 1997, deține funcția de președinte al Colegiului Medicilor din România, fiind ales timp de trei mandate consecutive. De asemenea, face parte din anul 1990 din Societatea Română de Cardiologie, îndeplinind funcțiile de secretar, vicepreședinte sau șef de grup de lucru.

* 1951: Soltan, Valeriu (n. 9 mai 1951, Puhoi, Ialoveni) este un matematician sovietic și american. A absolvit școala N 37 la Chișinău și Universitatea de Stat din Chișinău în anul 1973. A lucrat la Institutul de matematică al AȘ din Moldova și la catedra de analiză matematică a Universității de Stat. În anul 1985 a susținut teza de doctor habilitat în matematici cu un subiect de analiză convexă. Din anul 1994 este preofesor la catedra de analiză matematică, iar din 1995 șeful catedrei de geometrie. A predat la Universitatea de stat cursurile de analiză convexă și geometrie a corpurilor convexe. A publicat peste 100 de lucrări științifice, 2 monografii, 4 cărți de matematică elementară. Actualmente locuiește și lucrează în SUA. Este profesor la Universitatea George Mason din Virginia.

· 1955 - S-a născut mezzo-soprana germană Anne Sofie von Otter.
*1955: Kevin Peter Hall (n. 9 mai 1955 - d. 10 aprilie 1991) a fost un actor american care a interpretat în filme ca Misfits of Science, Prophecy, Without Warning și Harry and the Hendersons.
* 1958: Chuck Russell (născut la 9 mai 1958) este un regizor american. A fost născut în statul Illinois. Principalele două filme ale sale sunt The Mask(Masca, 1994, cu Jim Carrey) și Eraser (1996, cu Arnold Schwarzenegger).
* 1959: János Áder (n. 9 mai 1959, Csorna, Ungaria) este din 10 mai 2012președinte al Ungariei. Áder este de profesie avocat.
* 1960: Ion Sturza (n. 9 mai 1960) este un politician și om de afaceri din Republica Moldova, fost prim-ministru al Republicii Moldova în perioada februarie – decembrie 1999.

· 1962: Dave Gahan, muzician englez, vocalist trupa „Depeche Mode"

· 1962 - S-a născut Paul David Heaton, vocalist şi compozitor britanic (The Housemartins, Beautiful South).
* 1962: Miklos Bodoczi (born May 9, 1962 , Satu Mare ) is a Romanian scribe specialized in sword, silver medal winner at the World Championship since 1986 . ^[1] He was a champion of Romania in 1982 and 1989. ^[2] He settled in Germany where he coached at the fencing club in Offenbach am Main . His son, Nikolaus , is also a performance scrimer, shooting for Germany.

· 1963 - S-a născut John Edwards, basist britanic (Status Quo).
* 1967: Fiodor Sergheievici Bondarciuk ( Russian Фёдор Сергеевич Бондарчук pronunciation in Russian / bəndʌrtʂuk /; May 9, 1967) is a director, actor and producer of Russian film. He is the founder of Art Pictures Studio, the creator of the well-known 9th Company Company (original Russian title "9 Company"), which became the most profitable Russian film until 2005. The film won 7 cinematographic awards 8 nominations. Fiodor Bondarciuk is also the producer of the 2006 Heat movie , starring as his own person with his mother Irina Skobteva . Fiodor Bondarciuk won the TEFI Award in 2003 in the "Best Host at a TV Entertainment Show" category. He is the winner of the Golden Eagle Award in 2012 as Best Actor
* 1967: Dan Bordeianu (n. 9 mai 1967) este un politician român ales ca deputat în județul Vaslui în legislatura 2008-2012 pe listele PNL.
* 1969: Dan Tătaru (n. 9 mai 1969) este un fost senator român, ales în legislatura 2012-2016 pe listele PSD. În 2015, Dan Tătaru a devenit neafiliat.

· 1970: Daniela Silivaș, gimnastă româncă
* 1974: Vasile Matincă (n. 9 mai 1974, București) este un antrenor de fotbal român. În cei 14 ani de activitate fotbalistică, Vasile Matincă a jucat pentru 8 cluburi, debutând în Liga 1 pe 16 august 1992, în mecuum Electroputere Craiova - Dacia Unirea Brăila 1-0. De asemenea a evoluat în 30 de partide pentru naționala de tineret a României. În Liga I a evoluat în 114 partide, înscriind 18 goluri.
* 1977: Macarie Drăgoi, născut Marius Dan Drăgoi, (n. 9 mai 1977, Căianu Mic, Bistrița-Năsăud) este un cleric român ortodox, din 2008 episcop al Episcopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord, cu sediul la Stockholm.

În anul 2000 a absolvit cursurile Facultății de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj. În anul 2005 și-a susținut teza doctorat la Facultatea de Studii Europene din cadrul Universității Babeș-Bolyai, cu titlul Istorie și identități culturale în nord-vestul Transilvaniei.

În 2 aprilie 2008 a obținut titlul de doctor în teologie, cu teza Ortodocși și greco-catolici în Transilvania (1874-1916). Convergențe și divergențe.

Între 1998-2003 a fost secretarul de cabinet al lui Bartolomeu Anania, arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului.

În anul 2003 a fost tuns în monahism la Alba Iulia, de către arhiepiscopul Andrei Andreicuț. La 6 ianuarie 2004 a fost hirotonit ieromonah de către arhiepiscopul Andrei Andreicuț.

În data de 2 mai 2008 a fost hirotonit episcop în Catedrala Ortodoxă a Vadului, Feleacului și Clujului, de către mitropoliții Bartolomeu Anania și Serafim Joantă. La 6 iulie 2008 a fost instalat la Stockholm ca episcop al nou înființatei episcopii a românilor ortodocși din Scandinavia, episcopie sufragană mitropolitului Serafim Joantă.

* 1977: Irinel Constantin Voicu (n. 9 mai 1977, Târgoviște) este un fost jucător român de fotbal a jucat pe postul de fundaș.

· 1977: Marek Jankulovski (n. 9 mai, 1977 în Ostrava) este un jucător de fotbal cehretras din activitate, care a câștigat Liga Campionilor cu clubul italian A.C. Milan.
* 1978: Vasile Ghindaru (n. 9 mai 1978, Brașov, România) este un fotbalist românretras din activitate.
* 1978: Radek Opršal (n. 9 mai 1978, Ostrava, Cehoslovacia) este un fotbalist ceh, care este în prezent liber de contract. Ultima echipă la care a evoluat a fost Astra Ploiești.

· 1980: Nicolae Constantin Dică (n. 9 mai 1980, Pitești) este un fost mijlocaș ofensiv român de fotbal. Ca jucător, dispunea de un joc ofensiv și avea o rată bună de transformare a loviturilor libere și a penalty-urilor.^[1] Nu era un jucător rapid,^[2] însă compensează prin acuratețea paselor sale.^[3] Fotbalist cu o viteză extraordinară de execuție și cu un bun joc de cap,^[4] Dică și-a pus amprenta asupra evoluțiilor Stelei, mai ales între anii 2006 și 2007, echipă cu care a obținut titluri de campion, o Cupă a României, o supercupă, o calificare în semifinalele Cupei UEFA și trei calificări consecutive în Liga Campionilor,^[5] fiind desemnat cel mai bun fotbalist român al anului 2006. Accidentarea din 17 ianuarie 2007 din amicalul cu Siena a dus la o accidentare de 5 luni, iar Dică nu a mai reușit să revină la forma de dinante. În iunie 2008 semnează cu echipa italiană Catania, unde nu se impune și este împrumutat în Grecia, la Iraklis Salonic, la CFR Cluj, cu care câștigă campionatul și Cupa României în sezonul 2009-2010 și în Turcia, la Manisaspor. Revine la Steaua în 2011, echipă pentru care marchează în a doua semifinală și în finala Cupei României 2010-2011 din lovitură liberă. În același an ajunge la CS Mioveni, iar ultima sa echipă din cariera de joc a fost FC Viitorul. A fost component al echipei naționale, pentru care a marcat nouă goluri în 32 de meciuri,^[6] jucând și în toate cele trei meciuri din Grupa D a Euro 2008, în care a intrat din postura de rezervă.

După încheierea carierei de jucător, a ocupat funcția de antrenor secund al Stelei sub comanda lui Constantin Gâlcă,^[7] sezon în care echipa a câștigat tripla campionat-cupă-Cupa Ligii. În 2015 a devenit antrenor al echipei SCM Pitești pe care a ajutat-o să promoveze în Liga a II-a, câștigând detașat seria ei în sezonul 2016–2017.^[8] După acest succes și plecarea lui Laurențiu Reghecampf de la FCSB, a revenit ca antrenor la echipa care l-a consacrat și a antrenat-o până la sfârșitul lui 2018

* 1980: Norihiro Nishi (n. 9 mai 1980) este un fost fotbalist japonez.

* 1982: Ramses Gado (n. 9 mai 1982, Oradea, RS România) este un fotbalist român care evoluează la Unirea Valea lui Mihai. A jucat și în Liga I, debutând pe 10 august 2003 în meciul FC Oradea - Rapid București 1-1.

* 1985: Jonatan Berg (n. 9 mai 1985, Torsby) este un mijlocaș suedez de fotbal. Din anul 2002 evoluează la clubul IFK Göteborg.
* 1985: Florentina Carmen Cartaș (n. 9 mai 1985, în Constanța)^[1] este o jucătoare de handbal din România legitimată la clubul Corona Brașov și care a participat cu echipa națională de handbal feminin a României la Campionatul Mondial din 2011, desfășurat în Brazilia.^[2] Carmen Cartaș evoluează pe postul de intermediar stânga.

Carmen Cartaș a fost cea mai bună marcatoare în ediția 2010-11 a Ligii Naționale, când juca la CSM Cetate Devatrans Deva. Cu 230 de goluri înscrise, ea a câștigat Trofeul Simona Arghir Sandu, care se decernează celei mai bune marcatoare din Ligă.

În sezonul 2012-13, Carmen Cartaș a fost împrumutată la vicecampioana Universitatea Jolidon Cluj, alături de care a evoluat în Liga Campionilor. Începând din sezonul competițional 2013-2014, ea s-a întors la echipa CSM Cetate Deva. După ce echipa din Deva a retrogradat în Divizia A, la sfârșitul sezonului 2014-2015, Cartaș s-a transferat la echipa Corona Brașov.

* 1987: Kévin Gameiro (n. 9 mai 1987) este un fotbalist francez care evoluează la clubul Valencia C.F. în La Liga.

* 1987: Jelena Živković (n. 9 mai 1987, la Smederevska Palanka)^[1] este o handbalistă sârbă care joacă pentru clubul românesc SCM Craiova pe postul de portar. Živković a jucat anterior la echipele ŽORK Jagodina din Serbia și Ardeşen GSK din Turcia, alături de care a evoluat în Cupa Challenge și Cupa Cupelor. Handbalista este colegă la clubul craiovean cu Jelena Živković, conațională a sa care poartă același nume și evoluează pe postul de intermediar dreapta

* 1988: Cristian Melinte (n. 9 mai 1988, Timișoara, România) este un fotbalist român, aflat sub contract cu ACS Poli Timișoara pe postul de fundaș.

* 1989: Alexandru Mihai Țăruș (N. 9 mai 1989 în Săcele, județul Brașov) este un jucator roman, al "sportului cu balonul oval", numit rugby, în varianta XV(Rugby Union).

Evolueaza pe postul de pilier (prop.), adica unul dintre cei mai puternici jucatori din lot. Este pozitionat, intotdeauna, in linia intai, in gramada, acolo unde are rolul de a impinge.

In tuse, are rolul de suport, ridica prinzatorii in margine. Asigura posesia balonului, in molurile si gramezile spontane.

* 1990: Andreea Adespii (fostă Molnar, n. 9 mai 1990, în Brașov) este o jucătoare profesionistă de handbal din România, care în prezent evoluează pentru echipa SCM Râmnicu Vâlcea.
* 1991: Genki Haraguchi (n. 9 mai 1991) este un fotbalist japonez.
* 1994: Dya (n. Ioana Diana Prepeliță la data de 9 mai 1994 în Iași, România) este o cântăreață de muzică Pop, RnB și soul. La finele anului 2005, interpreta a devenit membră a grupului New Star Music, formație care a reprezentat România la Concursul Muzical Eurovision Junior 2006, unde s-a clasat pe poziția cu numărul șase. Ulterior, în ultima parte a anului 2008, Dya a obținut un contract de management oferit de Cat Music, preferând să urmeze o carieră pe plan independent. Este absolventă a Colegiului Național de Artă „Octav Băncilă” din Iași, secția canto muzică ușoară-jazz, în prezent fiind studentă în anul II la Universitatea Hyperion, secția jurnalism. A studiat chitara clasică și pianul.^[1] Pasiunile ei sunt: muzica, cititul, relaxarea in aer liber, cinefilia. „Muzica este medicamentul sufletului. Spun asta pentru că mă însoțește oriunde, este mereu prezentă, iar atunci când sunt supărată încep să cânt și toate lucrurile revin la normal, iar eu sunt fericită”.

A pasit prima dată pe o scenă la 5 ani jumătate. A reprezentat România în anul 2006 la Eurovision Junior alături de trupa "New Star Music" unde a obținut locul 6 cu piesa “Povestea mea”/”My story”.^[2]

Coprezentator la Antena 1 Iași la emisiunea "Kids Land" și la TVR Iași la emisiunea "Țara lui Piticot", emisiune prezentată și de Andreea Marin.^[3] A jucat în piesa de teatru "Zurgălăii cei năstrușnici de la sania lui Moș Crăciun", în regia lui Vasile Mantea, alături de actori renumiți ca Monica Ghiuță, Eugen Cristea.^[1] A prezentat Callatis Junior-Mangalia 2009^[4] și a cantat pe scena festivalului Callatis Mangalia in 2008 și în 2010.

În anul 2008 a semnat un contract cu casa de producție CAT MUSIC București, producător Dan Popi, manager Costi Ioniță.^[5]Primul videoclip a fost realizat în regia lui Florin Botea în anul 2008 la piesa "Down the earth", piesă care s-a difuzat la radio,TV, intrând în topurile de specialitate. Al doilea videoclip a fost filmat în Bulgaria(Sofia) la piesa "Stai" în română și engleză (Stay), realizate de o echipă de profesioniști bulgari. În luna decembrie 2009 a filmat al treilea videoclip la piesa "Snow Story",compozitor Catalin Dascalu. În anul 2009 a avut concerte în toată țara împreună cu fetele de la Blaxy Girls, unde a și prezentat acest turneu.

A fost invitată în recital la Festivalul Internațional "Cerbul de Aur Junior" 2009, 2010.

Dya a fost invitată la New York, SUA, pentru a susține un recital în Manhattan pentru diaspora românească pe data de 1 mai 2010.

A fost în juriu alaturi de Mihai Trăistariu la festivalul Music for Kids, edițiile 2010-2014. A participat la festivalul internațional „George Grigoriu”, Brăila, 2011,cu piesele „Uită nostalgia” (Corina Chiriac) și „Cui îi pasă de mine”(Marina Florea).

Single-ul CRAZY în colaborare cu Dj-ul Victor Ark este difuzat la radio-urile din Spania și prezent pe marile compilații din Spania.

În toamna anului 2011 a lansat noul single Don’t know, compus de Costi Ioniță, promovat pe toate radiourile din țară. Videoclipul piesei l-a filmat la sfârșitul lunii ianuarie, fiind difuzat pe posturile de specialitate.^[6] „Don’t know” este in TOP 10 Media forest.

* 1994: Pancio Paskov (în bulgară Панчо Пасков, transliterat Pancho Paskov în engleză; n. 9 mai 1994) este un scrimer bulgar specializat pe sabie.

* 1997: Patrick-Mihai Petre (n. 9 mai 1997,^[3] București, România) este un fotbalist român care evoluează la clubul CSM Politehnica Iași împrumutat de la Dinamo București pe postul de mijlocaș dreapta. Este fiul fostului căpitan dinamovist, Florentin Petre

* 1997: Alexandru Radu (n. 9 mai 1997, Ploiești) este un fotbalist român aflat sub contract cu formația din Liga a II-a, Petrolul Ploiești, evoluând pe postul de atacant.

Decese

· 1657: William Bradford, guvernatorul coloniei Plymouth din Massachusetts (n. 1590)
* 1760: Nikolaus Ludwig von Zinzendorf und Pottendorf, Conte Imperial de Zinzendorf și Pottendorf (n. 26 mai 1700, Dresda – 9 mai 1760), a fost un reformator german religios și social și episcop al Bisericii Moraviei.

În 1710 (la 10 ani) se înscrie la Universitatea pietistă Pedagogium a lui August Francke. În joacă, a înființat „Ordinul seminței de muștar” prin care băieții se legau să îl iubească pe Iisus Hristos și să se dedice unei vieți pline de fapte bune.

La 21 de ani a preluat domeniile familiei sale, iar vestea privind bunătatea sa a atras refugiați de credințe diferite, începând cu Frații Moravi.

Zinzendorf a fondat așezarea Herrnhut (Adăpostul Domnului) în 1722. Pentru a liniști tensiunile teologice din cadrul congregației, Zinzendorf i-a provocat în 1727 la un legământ frățesc de realizare a unui creștinism practic. Zilnic, toți trebuiau să se unească în adorarea lui Dumnezeu prin rugăciune și cântece, în acest scop Zinzendorf a creat cca. 2000 de imnuri. Această practică a continuat mai mult de 100 de ani

* 1805: Johann Christoph Friedrich von Schiller (n.10 noiembrie 1759, Marbach am Neckar, Baden-Württemberg - d. 9 mai 1805, Weimar), înnobilat în anul 1802, a fost un poet și dramaturg german, considerat unul dintre „părinții poeziei germane”.

Schiller s-a născut în familia unui felcer din Marbach am Neckar în ducatul Württemberg din sudul Germaniei, care devine mai târziu administrator al grădinilor curții ducale. În 1773, la vârsta de 14 ani, tânărul Schiller este înrolat la ordinul ducelui Karl Eugen în Academia Militară, instituție cu cel mai desăvârșit spirit cazon, unde se va forma spiritul rebel al viitorului poet. După opt ani începe studiul medicinei, devenind în 1780 medic militar al unui regiment din Württemberg, după ce susținuse o dizertație cu titlul Über den Zusammenhang der tierischen Natur des Menschen mit seiner geistigen („Despre relația dintre natura animală și cea spirituală a omului”).

Schiller ca medic militar al regimentului de grenadieri „Augé”, 1781/1782. Tablou de Philipp Friedrich Hetsch

Încă din adolescență se simțea atras de literatură, în special de genul dramatic. Lecturile preferate vor fi Shakespeare, J.-J. Rousseauși poeții germani aparținând mișcării Sturm und Drang(„Furtună și Avânt”). Curentul romantic german cu acest nume, după titlul unei drame de Klinger, a influențat începuturile literare ale lui Schiller, al cărui spirit nonconformist găsește ecou în frământările sociale ale timpului.

În 1781 publică drama Die Räuber („Hoții”), jucată cu succes un an mai târziu la teatrul din Mannheim, deschizându-i drumul spre celebritate.

Schiller citind din drama sa „Hoții” în pădurea Bopser. Schiță de Viktor von Heideloff

Profund romantică, povestea celor doi frați cu caractere diferite excelează prin ilustrarea unor pasiuni puternice pe fundalul luptei dintre două morale și două ideologii. Spiritul revoltat al poetului are de înfruntat inițial reticențele autorităților, prin caracterului subversiv al dramei, dar succesul la public va înfrânge orice opreliști. Datorită ideilor revoluționare din piesa Hoții, Schiller va fi numit în 1792cetățean de onoare al Republicii Franceze. Schiller publică între timp și alte lucrări cu carater radical și este silit să emigreze în afara ducatului, fiind găzduit de un prieten din Thüringen. În anii 1783-1784 este numit poet al teatrului din Mannheim, unde înscenează piesele sale Conjuratia lui Fiesco, și Kabale und Liebe („Intrigă și iubire”), ultima reprezentată cu succes răsunător. În 1785 editează revista Rheinische Thalia și, sub impulsul unui elan plin de optimism, scrie poezia Zur Freude („Către bucurie”), care va fi transpusă muzical de Beethoven în finalul Simfoniei a IX-a, devenită imn al Uniunei Europene.

În 1787 se stabilește la Weimar, primind funcția de consilier la curtea ducelui Karl August. Această ultimă perioadă a vieții sale este marcată de strânsa prietenie cu Goethe, o perioadă clasicistă. Caracteristică acesteia, drama Don Carlos etalează un limbaj mai stăpânit, ferit de exploziile verbale. Dați libertate gândirii, replica marchizului de Posa, sintetizează noul principiu călăuzitor al năvalnicului poet de odinioară.

Teoretician al idealismului în estetică, Schiller atribuia artei, literaturii și teatrului un rol fundamental în emanciparea omului, vorbind despre „cel de al treilea imperiu vesel al jocului și aparențelor”. Această concepție este teoretizată în lucrarea Briefe über die ästhetische Erziehung des Menschen („Scrisori despre educația estetică a omului”, 1795). Este numit profesor la Universitatea din Jena(1789).

În 1790 se căsătorește cu Charlotte von Lengefeld, muncește mult și se îmbolnăvește, devenind incapabil să-și desăvârșească proiectele literare. Ducele de Weimar îl salvează, asigurându-i o pensie.

În 1794 editează publicația Die Horen, unde va colabora și Goethe. Prietenia celor doi va rămâne unică în istoria literaturii. Individualitățile lor puternice se completau reciproc, spiritul speculativ, care pornea de la ideea de unitate, al lui Goethe și cel intuitiv, pornind de la varietate, al lui Schiller se întâlneau la jumătatea drumului, cum avea să scrie Schiller în studiul Über die naive und sentimentalische Dichtung („Despre poezia naivă și cea sentimentală”, 1796). La îndemnul lui Goethe, Schiller se întoarce - după zece ani de studii și publicistică - la poezie și dramă.

După 1799 apar dramele Wallenstein, Maria Stuart, Die Jungfrau von Orléans („Fecioara din Orléans”), Die Braut von Messina („Mireasa din Messina”), Wilhelm Tell.

În vara anului 1804, Schiller se îmbolnăvește din nou și moare la Weimar, la 9 mai 1805.

· 1850: A incetat din viata chimistul si fizicianul francez Joseph Louis Gay-Lussac; (n. 1778). Gay-Lussac a fost deputat al departamentului Limoges, iar în 1839 a fost numit pair al Franței de către regele Ludovic-Filip al Franței. A fost membru al Academia regală din Prusia, Royal Society din Londra, Academia Imperială din Rusia și Academiile din Edinburgh, Torino și Stockholm. A fost decorat Mare Ofițer al Legiunii de Onoare, Comandor de Merit al Prusiei și Cavaler al Ordinului Steaua Polară din Suedia. Numele sau este scris pe Turnul Eiffel si un muzeu îi este dedicat în orașul lui natal, Saint-Léonard de Noblat ( regiunea Limousin). Un crater de pe Lună îi poartă numele.
* 1870: Prințul Frederick Charles Augustus de Württemberg (germană Friedrich Karl August Prinz von Württemberg)^[1] (21 februarie 1808 – 9 mai 1870) a fost general în armata Württemberg și tatăl regelui Wilhelm al II-lea de Württemberg.^[1] Frederic a fost membru al familiei regale de Württembergși Prinț de Württemberg

· 1883: A murit preotul şi istoricul Gavriil Pop (n. 4 noiembrie 1818, Sălicea, Cluj – d. 9 mai 1883, Lugoj), autorul unor lucrări de istorie antică sau privind Transilvania şi Banatul. A fost membru corespondent al Societăţii Academice Române din 1871; (n. 1818).

· 1914: Paul Héroult, fizician francez (n. 1863)

* 1918: George Coșbuc (n. 20 septembrie 1866, Hordou, Coșbuc, România – d. 9 mai 1918, București, România) a fost un poet, critic literar și traducător român din Transilvania, membru titular al Academiei Românedin anul 1916.

Poezia sa aparține patrimoniului cultural național și deși este considerat un poet care a scris poezii ce se recitau la serbările școlare sau populare, creația sa îl recomandă drept un autor clasic al literaturii române, un om cu un gust literar desăvârșit și un autor canonic, care nu poate lipsi din manualele școlare nici în ziua de azi. A dus, de asemenea, o prodigioasă activitate de iluminare a țăranilor, e un precursor al mișcării poporaniste și un tehnician desăvârșit al prozodiei, folosea o gamă foarte variată de picioare metrice și de ritmuri, de la cele ale poeziei populare la terza rima. A dat o versiune completă a operei lui Dante, Divina comedie. A tradus foarte mult din lirica străină și a adaptat prin localizare la sufletul și mediul țărănesc Eneida și Odiseea (Iliada a fost tradusă de contemporanul său, George Murnu) și a introdus specii ale poeziei orientale, cum ar fi gazelul, în poezia română. Toate aceste calități îl recomandă pentru poziția pe care o ocupă, de autor clasic, dar mai ales simțul echilibrului și faptul că a scos în evidență partea solară, idilică, a sufletului țăranului român.

George Coșbuc s-a născut al optulea dintre cei 14 copii ai preotului greco-catolic Sebastian Coșbuc și ai Mariei, fiica preotului greco-catolic Avacum din Telciu.^[1] Copilăria și-o petrece în Hordoul natal, în orizontul mitic al lumii satului, în tovărășia basmelor povestite de mama sa. Primele noțiuni despre învățătură le primește de la țăranul Ion Guriță, dintr-un sat vecin, despre care Maria Coșbuc auzise „că știe povești”. De la bătrânul diac Tănăsucă Mocodean, George Coșbuc învață să citească încă de la vârsta de cinci ani.^[2]^[3]

Poetul și-a început studiile la școala primară confesională greco-catolică din Hordou, în toamna anului 1871, pe care, din motive de sănătate, le întrerupe după clasa I. Din toamna anului 1873, pentru clasele a II-a și a III-a, urmează cursurile școlii din Telciu, cea mai mare comună de pe Valea Sălăuții, învățând germana cu unchiul său Ion Ionașcu, directorul școlii. În clasa a IV-a (1875), se află la Școala Normală din Năsăud, pe care o absolvă pe data de 21 iunie 1876. În toamna aceluiași an, George Coșbuc se înscrie în clasa I a Gimnaziului fundațional greco-catolic din Năsăud, perioadă de când datează și primele contacte cu operele literaturii române și universale, precum Nikolaus Lenau, Heinrich Heine, Adelbert von Chamisso, Gottfried August Bürger și alții. La gimnaziul superior (liceul) din Năsăud predau profesori cu o pregătire serioasă, unde se punea accent pe studiul limbilor și al literaturilor clasice, astfel tânărul Coșbuc formându-și aici o temeinică bază pentru cultura sa.^[4]

Începe să scrie versuri și activează în Societatea de lectură Virtus Romana Rediviva a gimnaziului năsăudean, încă din clasa a V-a (1880 - 1881), ca membru extraordinar. În clasa a VII-a, George Coșbuc este ales vicepreședinte al societății, iar la 2 octombrie 1883 devine președinte. Publică în paginile revistei Muza someșeană (1882 - 1883) primele poezii, citește la ședințele societății traduceri din Friedrich Rückert, Sándor Petőfi și o poveste populară, în 600 de versuri, Pepelea din cenușă.^[5]

Contactul cu literatura clasică, mai cu seamă cea latină, cu principalele opere ale literaturii europene, dragostea față de folclorul românesc și față de cărțile vechi îi marchează, din această perioadă, destinul creator. În mai 1884 își susține examenul de bacalaureat, iar după trecerea acestuia, în toamna anului 1884, se înscrie la Facultatea de Filosofie și Litere la Universitatea Francisc Iosif (Franz Josef) din Cluj, care avea pe atunci și o catedră de limbă română, condusă de preotul unit Grigore Silași. A continuat studiile clasice, frecventând cursurile de istoria vechilor greci, cele de traducere și interpretare din scrieri alese din Cicero, teoria și istoria retoricii la greci și romani, sintaxa greacă și istoria literaturii latine. A fost numit în comitetul Societății Iulia a studenților români din universitatea clujeană, timp în care își începe colaborarea la gazeta Tribuna din Sibiu(decembrie 1884).^[6]

În noiembrie 1886, bolnav și confruntat cu diverse dificultăți materiale, nu mai figurează printre studenții clujeni, frecventând doar anumite cursuri universitare.^[7] Continuă colaborarea la Tribuna, publicând Atque nos, Fata craiului din cetini, Draga mamei, Dragoste păcurărească. Ioan Slavici, directorul Tribunei, îl caută personal la Cluj pentru a-l atrage în redacția revistei și pentru a stabili cu el o eventuală colaborare de durată. Coșbuc publică și în coloanele revistei din Gherla Cărțile săteanului român, continuând în același timp să scrie la Tribuna precum povești și basme versificate (Fulger, Brâul Cosânzenii, Tulnic și Lioara), fapt ce îl determină pe Slavici, să îl cheme la Sibiu, în redacția ziarului. Din vara anului 1887 poetul începe să lucreze ca redactor la Tribuna, inaugurându-se astfel o etapă hotărâtoare în formația sa publicistică

Despre începuturile sale literare însuși George Coșbuc mărturisește:

„Cea dintâi poezie am publicat-o la vârsta de 15 ani într-o foaie pedagogică din Ardeal. N-o mai am și nici nu știu ce era, însă îmi amintesc ca a fost o poezie de dragoste. Am publicat apoi fel de fel de încercări prin toate foile ardelenești.”

Referirea este făcută la revista de informare pedagogică și literară Școala practică, redactată de pedagogul Vasile Petri, în care, „student” în clasa a VII-a liceală, G. Coșbuc trimite spre publicare în primăvara anului 1883 o traducere. Primele încercări de versificație, cu solide studii umaniste de limba latină și greacă, filosofie și istorie filosofică, istoria literaturilor, poetică și prozodie, datează din perioada cursurilor Gimnaziului Fundațional din Năsăud. Evenimentul principal se produce în toamna anului 1880, când gimnazistul este primit ca membru al Societății de lectură a elevilor Virtus Romana Rediviva:

„Întâiele încurajări mi le-au dat profesorii mei de liceu care în vederea talentului meu literar mă scuteau de studiile științifice ...”

Începând din octombrie 1882, membrii societății elevilor gimnaziști din Năsăud redactează publicația liceului, Muza Someșeană, un caiet manuscris, în care elevii publicau texte originale, traduceri și observații critice. Aici vor apărea primele poezii ale elevului George Coșbuc, altele urmând a fi citite de autor în ședințele societății, în total peste cincizeci de poezii „dintre cele 160 scrise pe când era elev în clasa a șasea”. La 20 decembrie 1883 Societatea de lectură "Virtus Romana Rediviva" îl alege ca președinte. Mai târziu, în numărul 47 din 18/30 noiembrie 1884, revista Familia din Oradea îi publică poezia Aș vrea să fiu, semnată tot C. Boșcu, purtând indicația „după Petöfi”.^[7]

Debutul publicistic propriu-zis se produce tot în 1884, când revista Tribuna din Sibiu îi publică sub pseudonimul C. Boșcu(anagrama numelui Coșbuc), snoava versificată Filosofii și plugarii.^[6] Prezentată sub formă de foileton, această snoavă (are peste 350 de rânduri) apare în trei numere consecutive ale revistei sibiene (nr. 183-190 din 5/17 decembrie - 8/28 decembrie 1884). George Coșbuc transmisese vasta compoziție din Cluj, unde se înscrisese la Facultatea de Litere și Filosofie. Ioan Slavici, conducătorul Tribunei, își va reaminti mai târziu acest debut:

„Într-una din zile am primit la redacțiune, pentru foița Tribunei, un manuscript, curat și citeț, o snoavă versificată. Autorul se subscria Boșcu și plicul fusese-n Cluj pus la poștă. Mi se părea lucru învederat, că acel Boșcu e-ncepător, student la universitatea din Cluj, și mă bucuram, căci n-o fi, poate, adevărat că ziua bună de dimineață se cunoaște, dar nu mai încape nici o îndoială, că cei în adevăr aleși chiar de la începutul lucrării lor își dau destoiniciile pe față. Mi-a plăcut snoava, am publicat-o și mi-am aprins paie-n cap.^[9]”

Debutul editorial are loc prin apariția la Sibiu, în Biblioteca poporală a Tribunei, a cinci broșuri: Blăstăm de mamă, Legendă poporală din jurul Năsăudului și Pe pământul turcului (1885), Fata craiului din cetini, Draga mamei (1886) și Fulger. Poveste în versuri (1887).

Credincios publicației în care și-a făcut adevăratul debut literar, Coșbuc va rămâne colaborator asiduu al Tribunei mulți ani, chiar și după ce se va stabili în București.

În august 1887, George Coșbuc ajunge la Sibiu, unde va rămâne până în 1889. Ioan Slavici va consemna cu entuziasm evenimentul: „De vreo două săptămâni avem aici pe Coșbuc, un admirabil băiat de vreo 21 de ani, unul din cele mai distinse capete”. Mișcarea literară de la Tribuna a dus la cristalizarea poziției lui George Coșbuc față de literatură, în direcția interesului către folclor, ca bază a literaturii culte, și către limbajul popular, orientată, în esență spre idealul restabilirii unității culturale a poporului român.

Timpul petrecut aici s-a dovedit a fi cel mai rodnic din activitatea sa. Munca în redacția Tribunei, alături de Ioan Slavici, Ioan Bechnitz, Septimiu Albini, toți oameni cu o serioasă cultură înaintată, a însemnat o adevărată școală literară.^[6]

„Gheorghe Coșbuc, înzestrat din belșug de către firea cea darnică, s-ar fi ridicat în toate împrejurările deasupra contemporanilor săi, n-ar fi ieșit ceea ce a fost dacă nu și-ar fi croit lucrarea vieții în mijlocul acestor oameni cu cultură generală, care toți erau scriitori ...^[10]”

Anii petrecuți în redacția Tribunei sibiene (1887 - 1889) vor culmina cu apariția poemului Nunta Zamfirei, un poem - spectacol admirabil, care a impresionat chiar și pe olimpianul Titu Maiorescu. Cu Nunta Zamfirei George Coșbuc s-a impus definitiv în atenția cititorilor și a criticilor de peste munți, fapt care i-a creat aureola de mare poet. Și tot cu ea s-a impus mai întâi și la București, după ce fusese publicată în Convorbiri literare, în martie 1890.

„La 1893, când am publicat «Balade și idile» eram cunoscut în țara românească numai după un ciclu de poeme cu subiecte luate din poveștile poporului și să le leg astfel ca să le dau unitate și extensiune de epopee. Nunta Zamfirei este un episod din această epopee.”

Înainte de a fi publicată în Convorbiri literare, Nunta Zamfirei fusese citită de Coșbuc, la 4 februarie 1890, la ședința Junimii, în București. În jurnalul său Maiorescu va nota: „Coșbuc, cu eminenta sa poezie Nunta Zamfirei”. Până la apariția poeziei Noi vrem pământ! (1894), Nunta Zamfirei avea să rămână cea mai cunoscută și mai apreciată scriere a lui George Coșbuc.

Poemul a fost elaborat în decursul a 5 ani. Prima versiune, datând din 1884, ultima perioadă a studiilor gimnaziale din Năsăud, a fost publicată pentru prima oară în Tribuna, Sibiu, la 24 martie 1889, și îl consacră definitiv pe autor ca poet de real talent. Aceasta va constitui și varianta citită la Junimea spre sfârșitul lui ianuarie 1890. Versiunea reprodusă în Convorbiri literare, București, nr. 12, 1 martie 1890, va cunoaște o formă mai accentuată decât cea din Tribuna și mai apropiată de cea pe care poetul o va publica în toate edițiile antume ale volumului Balade și idile.

Familia lui George Coșbuc
Părinții
Sora
fiul Alexandru
Leon Coșbuc
George, Elena și Alexandru
Fratele Aurel

Poetul însuși va vorbi despre perioada petrecută la Sibiu ca despre „cei mai rodnici” ani ai săi.^[11] Acum își orientează scrisul spre idilă și trece treptat de la simple versificări pe teme folclorice la creații originale. În paginile Tribunei i se tipăresc numeroase poezii, semnate sau nesemnate, printre care unele dintre cele mai izbutite creații ale sale: Nunta Zamfirei, Mânioasă, Numai una, Fata morarului, Crăiasa zânelor^[6] , o parte din Anacreonticele sale, publicate cu mici modificări în ciclul Cântece la sfârșitul volumului Balade și idile din 1893. Spre anul 1889, Tribuna începe să lucreze în pierdere, situația ducând la desființarea unor posturi, printre care și cel al lui Coșbuc. La insistențele lui Ioan Slavici, Titu Maiorescu îl cheamă la București, unde sosește pe la mijlocul lunii decembrie 1889 și i se oferă un post de „desemnător ajutor” la Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice

De la stânga spre dreapta: George Coșbuc, d-na Elena Vaida-Voievod^[13], dr. Ciuta (Bistrița)^[14], Alex. Vaida-Voievod, I.L. Caragiale, la Karlsbad, 1911

Sosit la București, Titu Maiorescu l-a primit în ședința Junimii din 23 decembrie 1889, unde ardeleanul de curând sosit de dincolo de munți a citit celor prezenți, alături de I.L. Caragiale. Spre sfârșitul lunii ianuarie, 1890, George Coșbuc este invitat, din nou, la o ședință a Junimii.

Relațiile lui cu Titu Maiorescu și Junimea s-au păstrat, totuși, destul de reci, deși Maiorescu îi aprecia originalitatea și talentul, reținerile explicându-se doar politic.^[12] Deși sporadic, publică la Convorbiri literarepoemele La oglindă (1890), alte trei poezii, între care și Rea de plată(1892). Continuă să publice la Tribuna (Pe lângă boi, Trei, Doamne, și toți trei, Cântec), la Lumea ilustrată, (Fatma, 1891; Vestitorii primăverii, Noaptea de vară, Vara, Vântul, 1892; Rugăciunea din urmă, 1893).

Demisionează din postul de funcționar și este cooptat în colectivul profesorilor asociați care elaborau un manual de școală intitulat Carte românească de citire, lucrează un timp în redacția unor publicații (Lumea ilustrată).^[15]

În anul 1893, apare volumul Balade și idile (258 de pagini), editat de Socec. O primă variantă a acestui volum este gata de tipar la Editura Librăriei Socec din primăvara anului 1892. În 1893, volumul Balade și idile a apărut în luna iunie, apariția fiindu-i menționată în Românul literar (nr. 19 din 13 iunie) și în Moftul român (2 iunie 1893), care anunța evenimentul într-o notă nesemnată, pusă în seama lui Caragiale:

„Pe câmpul vast al publicisticii române, pe care crește atâta spanac des și abundent, a apărut în sfârșit zilele acestea și un copac și e așa de mândru și așa de puternic, că mii și mii de recolte de buruieni se vor perinda și el va sta tot mereu în picioare, tot mai sănătos și mai trainic, înfruntând gustul actual și vremea cu schimbările ei capricioase și făcând din ce în ce mai mult fala limbii noastre românești - un volum de Balade și idile de George Coșbuc.^[16]^[17]”

În locul unor texte de întâmpinare a acestui adevărat eveniment literar, spre sfârșitul lunii august 1893, apărea o broșură (Adevărul asupra poeziilor d-lui Gh. Coșbuc), scoasă la Iași de N. Lazu, prin care se contestă originalitatea unor poezii din volum. Intervenția lui Lazu, grefier judecătoresc la Piatra și fost coleg al practicantului Eminescu de la Tribunalul Botoșani, a stârnit un adevărat proces literar pe o durată de aproape zece ani. D. Evolceanu, printr-o intervenție în numele Convorbirilor literare apreciată de însuși Titu Maiorescu, de scriitorii Alexandru Vlahuță și Nicolae Iorga iau, în cele din urmă, apărarea poetului.^[18] Este impresionantă, de asemenea, o apreciere a lui P.P. Negulescu într-o scrisoare din Berlin adresată lui Titu Maiorescu:

„M-a indignat în adevăr peste măsura infamia scandalului ce se face cu bietul Coșbuc. E un veninos asalt de pigmei în contra unui incontestabil talent literar.”

În anul 1894 editează în colaborare cu I. L. Caragiale și Ioan Slavici , revista Vatra^[19]. În 1895 s-a căsătorit cu Elena, sora editorului C. Sfetea, și, în același an, la Craiova, i s-a născut unicul fiu, Alexandru.^[18]

Gimnaziul vechi de la Năsăud
Satul Hordou (imagine de epocă)
Casa natală

Pe la sfârșitul lunii martie 1896, după ce poetul trăise bucuria consacrării și, în același timp, amarul unor calomnii, i se tipărește la București, în Editura Librăriei Școalelor C. Sfetea, volumul de versuri Fire de tort. Autorul își însoțește cartea și cu câteva note, o exprimare a atitudinii sale fata de acuzația de plagiat, dar și o dezvăluire a existentei unui proiect de epopee:

„De când am început să scriu, m-a tot frământat ideea sa scriu un ciclu de poeme cu subiectele luate din poveștile poporului (și să leg astfel ca să le dau unitate și extensiune de epopee, ca și Nunta Zamfirei, Moartea lui Fulger, Fulger, Tulnic și Lioara, Craiul din cetini, Laur bolnav, Patru portărei și altele vreo câteva nepublicate. Am părăsit ideea din pricina ca am făcut greșeala să încep a scrie poemele în două feluri de metre - unele în versuri de 14 silabe, altele în versuri de 8 silabe.”

George Coșbuc împreună cu Caragiale

În 1896 iese de sub tipar volumul Fire de tort. Se tipărește în traducerea lui Coșbuc Eneida de Vergiliu. Colaborează la Povestea vorbei și la Literatură și artă română (București). În 1897, traducerea Eneidei lui Vergiliu primește premiul Năsturel-Herescu al Academiei Române. După dispariția Vetrei, Coșbuc preia conducerea revistei Foaia interesantă; va conduce, împreună cu Vlahuță, revista Semănătorul (2 decembrie 1901 - decembrie 1902), revista căpătând ulterior o tot mai accentuată orientare naționalistă. În 1902 publică volumul de poezii Ziarul unui pierde-vară, colaborează la România ilustrată și Universul literar.

La 28 martie 1902 Ministerul Instrucțiunii Publice și al Cultelor îl numește în postul de șef de birou, creat prin bugetul administrației Casei Școalelor. Conduce revista Viața literară, este numit în postul de referendar în Administrația Casei Artelor (1906).

Din 1907 lucrează intens la traduceri: Georgicele de Vergiliu, Don Carlos de Schiller, Odiseea de Homer; este numit în postul de șef al Biroului de control al activității extrașcolare (1907). Munca de tălmăcire în românește a capodoperei lui Dante, Divina Comedie, îl absoarbe în întregime.

Publică în Luceafărul, Românul și Flacăra. Alături de Al. Vlahuță și M. Sadoveanu, Coșbuc îndrumă și organizează conferințele sătești.

Din 1908, revine frecvent în locurile natale.

În august 1915 moare Alexandru, fiul poetului, într-un accident de automobil. Coșbuc suportă foarte greu lovitura^[20] , se izolează, încetează să mai publice. Nicolae Iorga consemnează:

„O mare nenorocire a atins pe George Coșbuc. N-a fost om care, știind bucuriile și durerile unui părinte, care să nu-și șteargă o lacrimă atunci când inima cea mare sângera de cea mai înspăimântătoare rană, care niciodată nu se poate închide.”

Lovitura fatală, scria, mai târziu, Tudor Arghezi într-o tabletă, n-a cruțat nici pe tată, nici pe poet.

La 24 februarie 1918, apare în revista Scena din București ultima poezie a lui George Coșbuc, Vulturul.

„La 9 mai 1918, poetul George Coșbuc moare la București. Țara pierde un mare poet, în sufletul căruia s-au reflectat toate aspirațiile neamului nostru ...” spunea Bogdan-Duică la înmormântarea ilustrului dispărut. La moartea lui Coșbuc, Nicolae Iorga, cel care afirmase mai demult că „poezia lui Coșbuc este de o virtuozitate extraordinară”, publică un necrolog pe care-l încheie cu următoarele cuvinte:

„Cel ce a cântat toate vitejiile neamului, de la Gelu al legendei până la dorobanții din 77, moare fără a fi văzut cu ochii sub steag pe aceia care au onorat din nou sfântul drapel al țării. Să lăsăm ca asupra frunții lui palide, acum liniștite, să cadă o umbră mângâietoare a depărtatului tricolor nevăzut.”

În ziarul Lumina, din București, Liviu Rebreanu publică, la 14 mai 1918, articolul George Coșbuc, afirmând printre altele:

„Coșbuc e primul poet pe care-l dă Ardealul literaturii românești. Ardelean a rămas toată viața. Până și în graiul viu păstrase o notă ardelenească, particulară, care îi ședea bine. Aici în țară dragostea lui a fost pentru cele șase milioane de țărani. Simțea o fraternitate profundă cu dânșii ... A răsărit deodată, fără să-l știe nimeni, fără să facă ucenicia cafenelelor și bisericuțelor bucureștene. Și a biruit împotriva tuturor celor scufundați în inimații și neputințe. A adus lumină, sănătate, voioșie. Scrisul lui Coșbuc trăiește și va trăi cât va trăi neamul românesc.”

Volume publicate:

Blestem de mamă, Sibiu, 1885;
Pe pământul turcului, Sibiu, 1885;
Fata craiului din cetini, Sibiu, 1886;
Draga mamei, Sibiu, 1886;
Fulger, Sibiu, 1887;
Balade și idile, București, 1893;
Fire de tort, București, 1896;
Războiul nostru pentru neatârnare, București, 1899; ediție îngrijită și prefață de Andrei Gligor, Craiova, 1995;
Povestea unei coroane de oțel, București, 1899; ediție îngrijită și prefață de Teodor Vârgolici, București, 1992; ediția Iași, 1997;
Din țara Basarabilor, București, 1901;
Ziarul unui pierde-vară, București, 1902;
Dintr-ale neamului nostru, București, 1903;
Cântece de vitejie, București, 1904;
Superstițiunile păgubitoare ale poporului nostru, București, 1909;
Balade, București, 1913;
Drumul iubirii, București, 1916;
Povești în versuri, ediție îngrijită de Nicolae Drăganu, Sibiu, 1921;
Poezii alese, prefață de Mihai Beniuc, București, 1952;
Poezii, I-II, prefață de Dumitru Micu, București, 1953;
Despre literatură și limbă, îngrijită și prefață de Alexandru Duțu, București, 1960;
Versuri, prefață de Dumitru Micu, București, 1961;
Comentariu la „Divina Comedie”, I-II, îngrijită și introducere de Alexandru Duțu și Titus Pârvulescu, București, 1963-1965; în Opere alese, IX, ediție îngrijită de Gheorghe Chivu, prefață de și comentarii Alexandru Duțu, București, 1998;
Fire de tort. Cântece de vitejie, I-II, îngrijită și prefață de Mircea Tomuș, București, 1966;
Opere alese, vol. I-VI, îngrijită și prefață de Gavril Scridon, București, 1966-1982, vol. VII-IX, ediție îngrijită de Gheorghe Chivu, prefață de și comentarii Alexandru Duțu, București, 1985-1998;
Opera poetică, I-II, Chișinău, 2000;
Scrieri alese, îngrijită și prefață de Gavril Istrate, Iași, 2001.

Traduceri:

Vergiliu, Aeneis, București, 1896; ediția (Eneida), îngrijită și prefață de Stella Petecel, București, 1980; ediție prefațată de Ion Acsan, București, 2000, Georgice, București, 1906;
Byron, Mazepa, Craiova, 1896;
Antologie sanscrită, Craiova, 1897;
Kalidasa, Sacontala, București, 1897; ediția București, 1959; ediție prefațată de Ion Acsan, București, 1999;
Carmen Sylva, Valuri alinate, București, 1906; ediția București, 2003;
Terențiu, Parmeno, București, 1908;
Schiller, Don Carlos, București, 1910;
Dante, Divina Comedie, I-III, ediție îngrijită de Ramiro Ortiz, București, 1924-1932; ediție îngrijită și prefață de Alexandru Balaci, București, 1954-1957; în Opere alese, VII-VIII, ediție îngrijită de Gheorghe Chivu, prefață de și comentarii Alexandru Duțu, București, 1985; ediția Iași, 2000;
Homer, Odiseea, I-II, ediție îngrijită de I. Sfetea și Ștefan Cazimir, prefață de Ștefan Cazimir, București, 1966.

· 1928 - A murit compozitorul Constantin Dimitrescu (n.07.03.1847).

· 1931: Albert Abraham Michelson (n. 19 decembrie 1852,Strzelno, Province of Posen[*], Polonia – d. 9 mai 1931, Pasadena, California, SUA) a fost un fizicianevreu-prusac-american cunoscut pentru lucrările sale în domeniul măsurării vitezei luminii și în primul rând pentru experimentul Michelson-Morley. În 1907 a primit Premiul Nobel pentru Fizică, pentru instrumentele sale de precizie optică și investigațiile spectroscopice și metrologice efectuate cu ajutorul acestora. A devenit primul american care a primit premiul Nobelîntr-un domeniu științific.

· 1936: Conrad Schlumberger, geofizician francez (n. 1878)

· 1946: Pompiliu Constantinescu, critic literar român (n. 1901)

· 1949: Louis al II-lea, Prinț de Monaco (n. 12 iulie 1870, Baden-Baden – d. 9 mai1949, Monaco) a fost al 11-lea suveran Prinț de Monaco de la 26 iunie 1922 până la moartea sa. Titulatura oficială era Son Altesse Sérénissime le Prince Louis II.

Născut drept Louis Honoré Charles Antoine Grimaldi în Baden-Baden, Germania, a fost singurul copil al lui Albert I, Prinț de Monaco (1848–1922) și a soției acestuia, Lady Mary Victoria Hamilton (1850-1922). Mama lui a fost fiica lui William Alexander, al 11-lea Duce de Hamilton și a Prințesei Marie Amélie Elizabeth Caroline de Baden.

Louis s-a născut în primul an de căsnicie al părinților săi. Mamei sale, o tânără de 19 ani, nu-i plăcea Monaco și a fost nefericită cu soțul ei. La scurtă vreme ea a a părăsit țara permanent și mariajul a fost anulat în 1880. Louis a crescut în Germania alături de mama sa, tatăl vitreg, contele (mai târziu Prinț) Tassilo Festetics von Tolna, și sora vitregă, Maria-Mathilde. Nu și-a văzut tatăl până la vârsta de 11 ani când a fost obligat să se întoarcă în Monaco pentru a fi pregătit pentru viitoarele îndatoriri regale.

Tatăl lui Louis, Prințul Albert I, a fost o personalitate dominantă care a transformat Monaco într-un centru cultural și unde realizările intelectualilor erau recunoscute în toată lumea. Nefericit, locuind cu tatăl său distant și rece, imediat ce a devenit suficient de mare, Louis a plecat în Franța înrolându-se la Academia Militară Saint-Cyr. Patru ani mai tîrziu, după ce a absolvit, a cerut să lupte cu Legiunea străină în războaiele coloniilor din Africa.

În timp ce era în Algeria, a întâlnit-o pe Marie Juliette Louvet (1867–1930), o cântăreață de cabaret.^[1] Juliette avea doi copii, Georges și Marguerite, cu fostul ei soț, fotograful francez Achille Delmaet. Prințul Louis s-a îndrăgostit însă tatăl său nu i-a permis să se căsătorească. S-a afirmat că Louis și-a ignorat tatăl și s-a căsătorit cu Juliette în 1897, totuși nu există nici o evidență pentru această afirmație. Fiica lor nelegitimă, Charlotte Louise Juliette, s-a născut la 30 septembrie 1898 la Constantine, Algeria. Nu există nici o mențiune pentru Marie Juliette Louvet în biografia autorizată a nepotului ei, Rainier al III-lea, Prinț de Monaco, care a fost monegasc prin naționalitate însă prin geanologie a fost francez, mexican, italian, german, scoțian și englez.

În 1908 Louis s-a întors acasă lăsând în spate amanta și copilul. La izbucnirea Primului Război Mondial el s-a re-înrolat în armata franceză dovedindu-se a fi unul dintre cei mai remarcabili soldați ai celei de-a cincea Armate. A fost făcut Mare Ofițer al Legiunii de Onoare și în cele din urmă a devenit general de brigadă.

O criză politică s-a ivit deoarece, fără nici un alt moștenitor, tronul Monaco ar fi urmat să treacă la vărul primar al lui Louis, Wilhelm, duce de Urach, un nobil german care era fiul mătușii Prințului Albert, Printesa Florestine de Monaco. Pentru a împiedica acest lucru, în 1911 s-a adoptat o lege prin care era recunoscută fiica nelegitimă a lui Louis drept moștenitoare a acestuia și ca făcând parte din familia regală.

Mai târziu această lege a fost invalidă conform statutului din 1882. Astfel, o altă lege a fost adoptată în 1918 prin care s-a modificat statutul pentru a permite adoptarea unui moștenitor, cu drepturi de succesiune. Charlotte a fost adoptată în mod oficial de către Louis în 1919 și a devenit Charlotte Louise Juliette Grimaldi, Prințesă de Monaco și ducesă de Valentinois.

Wilhelm, Duce de Urach, plasat astfel mai în spate în linia de succesiune la tronul din Monaco, a fost ales ca rege al Lituanieipentru câteva luni în 1918, fiind cunoscut sub numele de Mindaugas al II-lea. El a renunțat la pretenția sa asupra principatului în 1924, trecând drepturile asupra altor veri francezi care coborau, de asemenea, din familia Grimaldi, conții de Chabrillan.

La sfârșitul Primului Război Mondial, guvernul francez a forțat abdicarea Mariei-Adelaide, Mare Ducesă de Luxemburg, o altă țară mică vecină cu Franța, pe motiv de legături personale cu Germania, legături considerate inadmisibile imediat după război.

La 27 iunie 1922, Prințul Albert I a murit la Paris. Louis Grimaldi i-a succedat la tron sub numele de Louis al II-lea, Prinț de Monaco.

În timp ce domnia sa nu a atins măreția domniei tatălui său, Louis al II-lea a lăsat o amprentă de neșters pe micul principat. În 1924 s-a format Clubul de Fotbal Monaco și în 1929 a avut loc primul Grand Prix de Monaco, o cursă de automobile câștigată de Charles Grover (aka "Williams"), la volanul unui Bugatti pictat în ceea ce avea să devină celebra culoarea verde pentru cursele britanice.

El a colectat artefacte aparținând lui Napoleon I, care sunt în prezent asamblate și afișate la Muzeul Napoleon de la Palatul Regal din Monte Carlo.

În special în primii ani ai domniei Prințului Louis, el a dobândit reputația de probitate administrativă: a obținut plecarea lui Camille Blanc, care a condus o perioadă îndelungată Cazinoul din Monte Carlo, despre care existau întrebări cu privire la administrarea afacerilor cazinoului.

În 1931, prestigiul vieții culturale din Monaco a primit un impuls atunci când a fost angajat René Blum pentru a forma "Ballet de l'Opéra à Monte-Carlo". Chiar înainte de izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, în 1939, a fost construit un stadion mare și modern de fotbal unde s-au desfășurat Jocurile Mondiale Universitare.

· 1953: Theodor Fuchs, pianist, compozitor și critic muzical român de origine cehă (n. 1873)
* 1960: René Maran (n. 8 noiembrie 1887, Fort-de-France, Franța – d. 9 mai 1960, Paris, Franța) a fost un romancier și poet francez de origine guianeză, fiind primul scriitor de culoare care a câștigat premiul Goncourt(în 1921).

A scris romane de un realism pictural despre viața indigenilor, cu accente umanitare și versuri parnasiene.

· 1963: Alexandru Rusu (n. 22 noiembrie 1884, Șăulia, comitatul Turda-Arieș – d. 9 mai 1963, închisoarea din Gherla) a fost din 1930 primul episcop al Eparhiei Greco-Catolice a Maramureșului, ales în 1946 mitropolit al Bisericii Române Unite cu Roma, dar nerecunoscut de autoritățile pro-sovietice de la București, unul din liderii rezistenței greco-catolice din Transilvania în timpul prigoanei comuniste.

În primăvara anului 1963, în celula închisorii de la Gherla, Alexandru Rusu s-a îmbolnăvit de rinichi. La data de 9 mai 1963, după ce i-a binecuvântat pe cei prezenți, colegi de suferință, din aceeași celulă, le-a spus:

„Frații mei, acum mă duc la Dumnezeu să-mi primesc răsplata pentru viața primită de la El, pentru Biserică și pentru români.”

„Acestea au fost ultimele sale cuvinte”. Alexandru Rusu a fost înmormântat, fără nicio ceremonie religioasă, în cimitirul deținuților politici de la Gherla, județul Cluj, în mormântul cu numărul 133, după care, locul a fost arat cu tractoarele, din ordinul Securității

Marți, 19 martie 2019, papa Francisc a autorizat Congregația pentru Cauzele Sfinților să promulge decretul de recunoaștere a martiriului episcopilor greco-catolici români Valeriu Traian Frențiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu, „uciși din ură față de credință în diverse locuri din România între 1950 și 1970”, deschizându-se calea pentru beatificarea acestora

· 1966: Alfred Mendelsohn (n. 17 februarie 1910, București – d. 9 mai 1966, București) a fost un compozitor și pedagog român de origine evreiască
Tatăl său, Leon Mendelsohn, a fost prim-violist al Orchestrei Filarmonicii din București, colaborator al maestrului George Enescu în numeroase concerte camerale, precum și compozitor al unor lucrări simfonice și camerale. Mama sa era pianistă, cu o bogată activitate concertistică
Alfred Mendelsohn a studiat între 1927 - 1931 la Academia de Muzică (Akademie für Musik und darstellende Kunst) din Viena cu Joseph Marx și Franz Schmidt și la Conservatorul din București cu Mihail Jora. Între 1944 - 1963 a fost dirijor al Operei din București.
În mai 1955, Alfred Mendelsohn alături Mihail Jora, Alfred Alessandrescu, Constantin Silvestri și Ion Dumitrescu, a făcut parte dintr-un grup de muzicieni români care s-a deplasat la Paris cu sarcina de a depune coroane la mormântul lui George Enescu, la exact un an de la decesul artistului
În cvasi-totalitatea biografiilor întocmite de autori evrei, lui Alfred Mendelsohn i se menționează exclusiv opera muzicală, de compozitor și profesor la Conservator, dar se omite faptul că a fost membru de partid (PMR) din 1945; secretarul subsecției (1946-50), respectiv președintele secției Muzică a A.R.L.U.S. (1950-?); membru al Comitetului pentru Arte subordonat Direcției Propagandă și Agitație a C.C. (1946-1948); director în cadrul Ministerului Artelor (și Informațiilor) (1948-1952); deputat în Sfatul Popular București (1948-1952); în anii ’50 secretar al organizației de partid a Societății/Uniunii Compozitorilor, calitate în care în 1956 declama: “Uniunea Compozitorilor […] desființează din rădăcini caracterul mercantil al vechii Societăți […] și orientează eforturile creatorilor și ale muzicologilor spre o concepție nouă spre crearea unor opere importante, legate de viața și aspirațiile poporului nostru, creatorul socialismului”^[6]; redactor la revista Muzica, unde opinează că “în artă se duce o bătălie aprigă între nou și vechi”, acuză “tendințele retrograde, reacționare, care vor să izoleze arta de popor” și preaslăvește “marea lumină care a răsărit în octombrie 1917”; autor prolific de compoziții omagiale la adresa liderilor, partidului comunist și ideologiei comuniste, între care “Simfonia a III-a, Reconstrucția” (1949), oda “Cântec pentru Stalin” (1950), poemul simfonic “Prăbușirea Doftanei” (1950), piesele “Zorii secerătorilor”, “Cântec pentru marea prietenie” [româno-sovietică], cantata “Glasul lui Lenin” (1957) ș.a
* 1968: Albert Lewin (n. 23 septembrie 1894, Brooklyn, New York – d. 9 mai 1968, New York) a fost un regizor american, producător și scenarist.
* 1976: Vasile Chiroiu (n. 13 august 1910; d. 9 mai 1976) a fost un fotbalist român, care a jucat pentru echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1938 (Franța).

· 1978 - A fost asasinat Aldo Moro, om politic italian (preşedinte al Partidului Democrat Creştin) (n.23.10.1916).
* 1985: Edmond O'Brien (n. 10 septembrie 1915 – d. 9 mai 1985) a fost un actoramerican de film

· 1991: Rudolf Serkin, pianist de origine austriacă (n. 1903)
* 1997: Don Michael Corleone (15 octombrie 1920, New York City, New York, Statele Unite - 9 mai 1997, Corleone, Sicilia, Italia) este un personaj fictiv în romanele lui Mario Puzo, The Godfather și The Sicilian. Este, de asemenea, personajul principal al trilogiei de filme în regia lui Francis Ford Coppola.

· 2004: Ahmat Abdulhamidovici Kadîrov (n. 23 august 1951), fost muftiu sef al Republicii Cecene Icikeria în anii 1990, a fost asasinat. La începutul celui de-al doilea razboi de eliberare cecen, si-a tradat poporul,și a fost rasplatit de ocupantii rusi cu functia de președinte marioneta al Republicii Cecene, începând cu 5 octombrie 2003, după ce condusese administrația din iulie 2000. La 9 mai 2004, a fost asasinat de luptatorii pentru independenta ceceni in capitala Groznii, într-un atentat cu bombă în timpul unei parade de comemorare a victoriei sovietice în al doilea razboi mondial. Fiul său, Ramzan Kadirov, care condusese miliția tatălui său în timpul conflictului cecen, i-a devenit succesor în martie 2007 în funcția de președinte al republicii.

· 2007: Marcel Marcian, prozator din România (n. 1914)
* 2008: Stela (Steluța) Teodorescu (n. 9 iulie 1926, Moinești, județul Bacău – d. 9 mai 2008, Iași) a fost psiholog, profesor universitar, prorector al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași în intervalul 1976-1981.
A făcut școala primară în orașul natal, iar cursurile gimnaziale și liceale la Școala Normală de Fete din Bacău (1938-1946). A absolvit în 1950, cu calificativul „excepțional” și diplomă de merit, cursurile Facultății de Pedagogie-Psihologie de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”. Rămâne în facultate ca asistent la catedra de Psihologie-Pedagogie. A obținut doctoratul în psihologie (1968) cu teza Concepția psihologică a lui Pierre Janet despre om, sub coordonarea academicianului Vasile Pavelcu. A fost lector (1958), conferențiar (1969), iar în 1972 a devenit prima femeie profesor în domeniul psihologiei al Universității din Iași. S-a retras din activitatea în 1986, cu statutul de profesor emeritus. Științific, este autorul a trei cărți, coautor la alte cinci, are peste douăzeci de capitole/studii în volume colective și peste patruzeci de articole în reviste de specialitate. Două dintre articolele sale din Revista de Psihologie (București 1966^[1], 1973^[2]) sunt indexate APA/ PsycINFO, fapt rarisim în epocă pentru domeniul socio-uman.
Scrieri:

Autor

Psihologia conduitei, Ed. Științifică, 1972.
În lumea copilului, Ed. Didactică și Pedagogică, 1976.
Psihoantropogeneza. Concepția psihologică a lui Pierre Janet despre om, Ed. A92, 1997.

Coautor

Metode pentru cunoașterea personalității – cu privire specială la elevi (coord. A. Cosmovici), Ed.Didactică și Pedagogica, 1972
Adolescență și adaptare, (coord. P. Brânzei), 1974.
Probleme fundamentale ale psihologiei, (coord. B. Zorgo), Ed. Academiei, 1980.
Psihologia educației și dezvoltării, (coord. I. Radu), Ed. Academiei, 1983.
Dicționar enciclopedic de psihologie, (coord. U. Șchiopu), Ed.Babel, 1997.

· 2011: Wouter Weylandt, ciclist belgian (n. 1984)

· 2013: Cătălin Naum (n. 1 aprilie 1939, București - d. 9 mai 2013) a fost un regizor român de teatru și unul dintre cei mai cunoscuți pedagogi. Activitatea sa la Teatrul Podul l-a făcut legendar.
Activitate artistică:

2007 - Baraca, Teatrul Municipal Focșani

2007 - Drum fără pulbere, Teatrul George Ciprian

Și Freud greșește

Hamlet - adaptare

2005 - Începem

Jocul de-a vacanța, Teatrul George Ciprian

Jocul de-a vacanța, Teatrul Municipal Focșani

Mi-e dor de dorul care m-a durut

Năpasta

O noapte furtunoasă, Teatrul Municipal Focșani

O poveste de iubire

2007 Oedip salvat

2004 - Opt femei, Studioul de teatru "Casandra"

2007 - Plutonul de execuție regizor

Poemele luminii

Schimb de prizonieri

Spectacol de fete cu flori

Ștefan Vodă

Un exercițiu teatral Romeo și Julieta

Valentine, Valentine, azi e Dragobete

ZooStory

6 x4 = 24 sonete shakespeareene

* 2017: Florica Duma (n. 9 decembrie 1946, Cărănzel, Bihor - d. 9 mai 2017, Oradea) a fost o cântăreață română de muzică populară din zona Bihorului.

Născută la 9 decembrie 1946, în Cărănzel, județul Bihor, Florica Duma a fost atrasă de mică de muzica populară, începând să cânte de la doar 9 ani. La vârsta de 12 ani a obținut primul ei premiu în cadrul unui concurs organizat la Ștei.^[1]

Ulterior, împreună cu ansamblurile artistice de amatori din Bihor a participat la multe turnee peste hotare, dar a avut și numeroase prezențe pe scenele din România, bucurându-se de succes.^[1]

În anii '80, a terminat Facultatea de Științe Economice la Universitatea din Timișoara. Apoi a profesat ca economist și s-a stabilit în Oradea, dar nu a rupt niciodată legătură cu zona natală.^[2]

Florica Duma și-a lansat primul disc în 1970, la vârsta de 24 de ani; au urmat alte cinci discuri înregistrate la Electrecord.^[3]De-a lungul timpului a cules și interpretat peste 150 de melodii populare autentice. A cultivat doina cea „tărăgănată”, dar și cântecele de joc, nuntă și jale. Veselia și stilul său inconfundabil cu triluri ce par să se substituie fluierului sau viorii a fost apreciat atăt de public cât și de specialiști. S-a spus despre ea că „a transformat chiuitul în artă”.^[1]

Cea mai cunoscută și apreciată melodie din repertoriul Floricăi Duma este "Lică Sămădău", inspirată din nuvela Moara cu noroc, scrisă de Ioan Slavici. Alte piese din repertoriul ei sunt: "Bate tare pintenii", "Arunca-m-aș arunca", "Dacă ai noroc și soartă", "Cântec de nuntă", "Ei hai nașule", "Sus opinca dacă poți", "Bună dimineața nană", "Om bogat și om sărac", "Descunună-mă părinte", " Tulai Doamne, Todorut", "Am plecat cu clisa-n straiță".

Artista spunea: „Prietenii mei sunt spectatorii. Pe scenă sunt în al nouălea cer. Publicul pentru mine este al doilea Dumnezeu”.^[4] Florica Duma, Florica Ungur și Florica Bradu erau cunoscute de iubitorii muzicii populare românești ca fiind „Cele trei Florici ale Bihorului”.^[2]

A decedat la 9 mai 2017, în vârstă de 70 de ani, din cauza unei boli nemiloase

Discografie:

Titlul albumului	Anul lansării	Casa de producție	Cod
Fetele din Lăzăreni	1975	Electrecord	STM-EPE-01102
Mîndră floare din Bihor	1977	Electrecord	STM-EPE 01369
Pe Dealul Bihării-n sus	1982	Electrecord	ST-EPE 01962
Bade, cărările noastre	1986	Electrecord	ST-EPE 03029
Lică Sămădau, vol. 2	2004	Oltenia Star Music Production	0890
Lume, păcătoasă ești, vol. 2	2007	Oltenia Star Music Production

Sărbători

În calendarul ortodox: Sf Prooroc Isaia; Sf Mc Hristofor; Aducerea la Bari a moaștelor Sf Ier Nicolae
În calendarul romano-catolic: Sf. Pahomie, pustnic
În calendarul greco-catolic: Sf. Isaia, profet († secolul al VIII-lea, î.Hr.); Sf. Cristofor, martir († secolul al III-lea)
Uniunea Europeană: Ziua Europei
Federația Rusă: Ziua Victoriei

În România: Ziua Europei, Ziua Independenţei proclamată în 1877 şi Victoria Coaliţiei Naţiunilor Unite în cel de-al Doilea Război Mondial 1945 – sunt motivele de sărbătoare pentru poporul român, în ziua de 9 mai.

Proclamarea independentei statale la 9 mai 1877 nu a fost un act spontan ci o încununare a strădaniilor tot mai numeroase din acei ani, o aruncare peste bord a ultimei verigi a suzeranitatii otomane.

In acea zi memorabila, Mihail Kogâlniceanu, declara in Parlamentul tarii: ‘suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare’. Independenta astfel proclamata trebuia consfintita si aparata pe câmpul de lupta spre a putea fi impusa forţelor militare turceşti si recunoscuta apoi de puterile europene.

Al doilea eveniment se refera la ziua de 9 mai 1945, zi in care Aliaţii din cel de-al doilea război mondial au obtinut victoria impotriva Germaniei naziste, punând astfel capat celei mai pustiitoare conflagratii din istoria continentului european.

Cel de al treilea eveniment este ZIUA EUROPEI – ‘Pacea mondială nu poate fi asigurată fără a face eforturi creatoare proporţionale cu pericolele care o ameninţă. Contribuţia pe care o poate aduce civilizaţiei o Europă organizată şi activă este indispensabilă pentru menţinerea unor relaţii paşnice…. Nu am reuşit să realizăm o Europă unită şi ne-am confruntat cu războaie’.

Fragment din textul propunerii prezentate de ministrul francez al afacerilor externe Robert Schuman, care a stat la baza creării Uniunii Europene de astăzi.

Ziua Europei

În fiecare an, la 9 mai, se serbează Ziua Uniunii Europene, pentru a marca istorica declaraţie de la 9 mai 1950 a ministrului francez de externe Robert Schuman, prin care propunea un plan de colaborare economică între Franţa şi Germania, pentru eliminarea rivalităţilor seculare dintre cele două state.

Decizia a fost luată de Consiliul European de la Milano, în 1985.

Declaraţia Schuman a stat la baza amplului proces de construcţie a unei Europe unite. Statele Beneluxului şi Italia s-au alăturat Franţei şi Germaniei şi, la 18 aprilie 1951, a fost semnat Tratatul de la Paris, care instituia Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) între Germania, Franţa, Belgia, Italia, Luxemburg şi Olanda. Aceste state au semnat, la 25 martie 1957, Tratatele de la Roma, care instituiau Comunitatea Economică Europeană (CEE).

Pe parcurs, procesul de integrare economică a fost acompaniat de procesul de integrare politică a statelor membre.

Ulterior, la acest complex proiect de construcţie europeană s-au alăturat Irlanda, Marea Britanie şi Danemarca (1973), Grecia (1981), Spania şi Portugalia (1986), Suedia, Austria şi Finlanda (1995), iar la 1 mai 2004, noi zece state: Cehia, Ciprul, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Slovacia, Slovenia, Polonia şi Ungaria şi la 1 ianuarie 2007 Bulgaria şi România, şi ulterior Croaţia. Uniunea Europeană are în prezent 28 de state membre.

Printre evenimentele de diplomaţie publică şi culturală care au loc cu acest prilej se numără manifestările comune organizate sub egida preşedinţiei Uniunii Europene: mese rotunde, expoziţii de carte şi fotografii, proiecţii de filme artistice şi documentare, distribuirea de materiale promoţionale despre ţările europene. Acţiunile dedicate sărbătoririi acestei Zile europene continuă pe tot parcursul lunii mai.

Ziua Uniunii Europene nu înseamnă numai data de naştere a proiectului european, ci şi o zi a bucuriei de a fi împreună, o zi a voinţei de solidaritate, o zi a marii comunităţi din care fac parte toţi cetăţenii UE. Poate fi definită, astfel, ca ziua cetăţenilor unei ‘Europe Unite’, care s-a construit de-a lungul deceniilor ca o unitate în diversitate.

RELIGIE ORTODOXĂ 9 Mai

Sf Mc Hristofor; Aducerea la Bari a moaștelor Sf Ier Nicolae

Sfântul Prooroc Isaia. Sfântul prooroc Isaia, marele glăsuitor, a trăit în Ierusalim, pe vremea regelui Manase, fiul lui Iezechia, de către care a şi fost tăiat cu ferăstrăul, şi cu sfârşit mucenicesc şi-a săvârşit viaţa, fiind îngropat la locul ce se zice Aroil sau Roghil, aproape de trecătoarea apelor pe care le-a stricat regele Iezechia de le-a afundat. Şi Dumnezeu a făcut spre semn de a izvorât iarăşi acest izvor al Siloamnlui pentru acest prooroc. Pentru că mai înainte de a nu muri, leşinând de sete, se ruga lui Dumnezeu, Care l-a ascultat şi îndată a trimis Dumnezeu apă vie din izvorul Siloamului. De aceea s-a numit izvorul acesta Siloam, care se tâlcuieşte trimis. Şi în vremea lui Iezechia până a nu fi făcut puţurile şi fântânile, prin rugăciunea Isaiei a ieşit puţină apă, când era cetatea încercuită de vrăjmaşi, ca să nu piară cetatea din lipsa de apă, fiindcă era Ierusalimul înconjurat de cei de alt neam. Că întrebau vrăjmaşii, de unde aveau iudeii apă să bea. Şi fiind înştiinţaţi că din izvorul Siloamului, au îngrădit cetatea de au încercuit-o şi au străjuit Siloamul. Deci când veneau iudeii cu Isaia, fără de veste izbucnea apa. Drept aceea şi până astăzi fără de veste izvorăşte. Şi de vreme ce s-a făcut aceasta prin rugăciunea proorocului Isaia, pentru aceasta, spre pomenirea lui, şi poporul l-a îngropat cu osârdie şi cu cinste aproape de Siloam, ca să aibă şi după moartea lui prin mijlocul rugăciunilor sale îndulcirea apei.

Mormântul acestui prooroc se află aproape de mormintele regilor, din dosul mormintelor preoţilor, spre partea cea dinspre miazăzi a Ierusalimului. Căci regele Solomon a făcut mormântul lui David tatăl său, însemnând spre răsăritul Sionului, care are intrare de la Gavaon, departe de cetate douăzeci de stadii. Şi a făcut cale ocolită într-o parte şi într-alta, care are intrare neştiută de mulţi. Şi până astăzi este neştiută de cei mai mulţi dintre preoti, ca şi de tot poporul, căci acolo îşi ţinea regele aurul ce-i venea din Etiopia şi aromatele, adică miresmele cele scumpe. Şi de vreme ce regele Iezechia a arătat taina lui David şi a lui Solomon preoţilor babilonieni, care văzând minunea ce s-a făcut în trupul bolii lui, că s-a întors soarele înapoi cu zece ceasuri, şi minunându-se pentru aceasta, au mers ca să vadă, de vreme ce Iezechia a făcut aceasta de a spurcat oasele părinţilor săi, a blestemat Dumnezeu să fie neamul lui spre robie vrăjmaşilor săi. Şi l-a făcut fără de rod din ziua aceea.

Proorocul Isaia era la arătarea trupului astfel: avea barba lungă şi ascuţită, şi se apropia a ajunge cu vârsta la bătrâneţe. Şi se face pomenirea lui în biserica sfântului mucenic Lavrentie, unde au fost aşezate mai pe urmă şi moaştele lui, după ce mai întâi au fost aduse în Constantinopol.

Pomenirea Sfântului Mucenic Hristofor. Sfântul Hristofor a trăit pe vremea împăratului Deciu, la anii două sute cincizeci. Acesta era un tânăr mercenar barbar, ajuns împreună cu alţi ostaşi într-un oraş din Răsărit unde au supus la chinuri pe toţi creştinii ce i-au găsit. Deşi mare cât un uriaş la statură şi foarte urât la faţă, lui Reprove (căci aşa îi era numele înainte) i s-a făcut milă de aceşti oameni. Dar neputând să grăiască pe limba lor, s-a rugat lui Dumnezeu, şi a fost trimis la el îngerul Domnului, zicându-i: „Reprove, îmbărbătează-te!” Şi cum a atins îngerul buzele lui, a grăit el slobod. Şi intrând în cetate, a înfruntat pe cei ce prigoneau pe creştini, şi erau rătăciţi pentru cele deşarte, de socoteau că cele fără de suflet sunt zei. Pentru aceasta a fost bătut de un oarecare Vachie, către care răspunzând zicea că este oprit de porunca lui Hristos; dar de şi-ar da pornire mâniei, nu i-ar sta înainte nici Vachie, nici puterea împăratului lui, ca o nimica şi putredă fiind. Deci a trimis împăratul la dânsul două sute de slujitori, din pricina chipului lui îngrozitor şi înfricoşător, şi din pricina puterii lui nestăpânite şi nebiruite. Aceşti slujitori îl găsiră având în mână un toiag, care toiag cu minune dumnezeiască a odrăslit; şi mergând la împăratul, pe cale împuţinându-se pâinile slujitorilor, rugându-se el lui Dumnezeu le-a adăugat şi altele, de hrană, de care minune mare slujitorii spăimântându-se au crezut în Mântuitorul Hristos, şi mergând la Antiohia au fost botezaţi împreună cu sfântul Hristofor, de către sfântul sfinţitul mucenic Vavila, episcopul Antiohiei, care în loc de Reprove, l-a numit Hristofor.

Deci stând înaintea judecăţii împăratului, şi văzându-l împăratul şi îngrozindu-se, a căzut pe spate cu faţa în sus. Şi iarăşi venindu-şi în fire, socoti să-l amăgească cu vicleşug şi să-l îmblânzească cu momelile, şi cu încetul să-l facă să se despartă de Mântuitorul Hristos, însă nu pe faţă. Pentru aceea îi adusese înainte două femei frumoase la faţă, însă desfrânate şi gata spre stricăciune şi foarte ştiutoare în a înfierbânta şi a întărâta la porniri şi la pofte nestăpânite şi turbate pe bărbaţii tineri; dintre acestea una se chema Calinica şi cealaltă Achilina. Şi le-a poruncit să intre la dânsul, şi să se meşteşugească în tot chipul, ca să se împrietenească cu dânsul şi el să le îndrăgească încât să-l despartă de credinţa Mântuitorului Hristos, şi să aducă jertfă la idoli. Însă sfântul învăţându-le, le-a îndepărtat de slujirea idolească. Şi stând ele înaintea împăratului şi mărturisind că sunt creştine, au fost date la cumplite chinuri, pe care răbdându-le au luat cununa muceniciei.

După aceea, aprinzându-se împăratul cu mânie mare a ocărât pe sfântul pentru chipul feţei lui cel ciudat; iar el răspunzând a numit pe împăratul vas primitor de lucrările diavolului, pentru că aceasta însemna numele lui Deciu. Deci împăratul a dat hotărârea ca celor două sute de slujitori ce au fost trimişi să prindă pe sfântul şi s-au botezat împreună cu dânsul, iar acum se închinau înaintea sfântului, să li se taie capetele. Iar pe sfântul Hristofor a poruncit să fie ţintuit cu piroane, pe un instrument de chinuire făcut din aramă, iar dedesubtul lui a fost aprins foc mare; dar sfântul şedea liniştit ca şi cum s-ar fi aflat în odihnă şi povestea nişte lucruri minunate, de mulţi necrezute, dar de cei credincioşi crezute şi bineprimite, zicând că vedea un om foarte mare şi preaînfrumuseţat, îmbrăcat în veşminte albe, încât întuneca şi soarele cu strălucirea sa, pe al cărui cap se afla o cunună foarte strălucitoare şi că împrejurul lui erau ostaşi purtători de foc, care se luptau cu nişte negri grozavi pe care-i biruiau. Iar stăpânul acela înfricoşat cu mânie întorcându-se, a biruit şi a călcat toată puterea vrăjmaşului. Atunci popoarele auzind acestea şi văzând şi pe sfântul, că era păzit nevătămat de focul ce ardea sub dânsul, au crezut şi au trecut la credinţa în Mântuitorul Hristos, şi au scos pe sfântul din foc. Dar şi aceştia au fost tăiaţi de slugile împăratului, iar sfântul Hristofor a fost chinuit în alte multe chipuri, iar la sfârşit i-au tăiat capul.

Şi se face soborul lui la biserica sa ce este aproape de sfântul mucenic Polieuct, şi la sfântul marele mucenic Gheorghe ce se află la locul numit Chiparisio.

Aducerea moaștelor Sfântului Ierarh Nicolae la Bari – Sfântul Nicolae a trăit la sfârșitul secolului III și începutul secolului al IV-lea. Datorită vieții sfinte a fost ales episcop al Mirelor Lichiei. Din cauză că a propovăduit credința în Domnul Iisus Hristos a fost prins de conducătorii cetății, a fost bătut și aruncat în temniță, împreună cu alți creștini. Imediat ce Sfântul Constantin cel Mare a ajuns împăratul romanilor au fost eliberați toți din închisoare, inclusiv Sfântul Nicolae care a mers în Mira. În timpul vieții pământești a săvârșit numeroase minuni. De asemenea, a participat la lucrările Sinodului I Ecumenic de la Niceea din anul 325. La 9 mai 1087, pentru a nu cădea în mâinile musulmanilor, moaștele Sfântului Nicolae au fost mutate din Mira la Bari, în sudul Italiei.

ARTE 9 Mai

INVITAȚIE LA OPERĂ 9 Mai

MUZICĂ 9 Mai

Giovanni Paisiello

Carlo Maria Giulini, dirijor italian

Carlo Maria Giulini conducts Rossini Overtures: https://youtu.be/zSpD9k0Kgro.

Frank Chacksfield, pianist şi şef de orchestră britanic

Frank Chacksfield & His Orchestra ‎

Hank (Clarence Eugene) Snow ("The Singing Ranger"), cântăreţ şi compozitor country canadian

Sonny Curtis, chitarist şi compozitor american (The Crickets)

Nokie Edwards, chitarist şi compozitor american (The Ventures)

NOKIE EDWARDS (The Ventures) ~

Pete Birrell, basist britanic (Freddie & The Dreamers)

Mike Milward, chitarist britanic (The Fourmost)

The Fourmost -

Tommy Roe, cântăreţ, chitarist şi compozitor american (The Satins)

TOMMY ROE AND THE SATINS

Don Dannemann, chitarist şi compozitor american (The Cyrkle)

Steve & Steve perform "Turn Down Day" with Don Dannemann of

Richie Furay, chitarist, vocalist şi compozitor american (Buffalo Springfield, Poco)

Poco-

Marius Țeicu

Steve Katz, vocalist, chitarist şi compozitor american (Blues Project, Blood, Sweat & Tears, American Flyer)

Clint Holmes, cântăreţ american

Clint Holmes:

Richard Hudson, multi+instrumentist, vocalist şi compozitor britanic (Strawbs, Hudson Ford, The Monks)

Hudson-Ford ‎-

Billy (William Martin) Joel, vocalis, pianist ţi compozitor american (The Ehoes, Lost Souls, Hassles, Attila)

Billy Joel Live in Rome 2006: https://youtu.be/7PNvgIZ_fCY.

Mezzo-soprana germană Anne Sofie von Otter

Anne Sofie von Otter. Music for a While - Baroque melodies: https://youtu.be/OvLPxG2StHA.

Dave Gahan, muzician englez, vocalist trupa „Depeche Mode"

Dave Gahan and Soulsavers Los Angeles Oct 19 2015 (Full):

Paul David Heaton, vocalist şi compozitor britanic (The Housemartins, Beautiful South)

The Beautiful South

John Edwards, basist britanic (Status Quo)

Status Quo , John Edwards

Constantin Dimitrescu

Peasant Dance - Dans ţărănesc - Constantin Dimitrescu:

Alfred Menelsohn

Rudolf Serkin

ÎNREGISTRĂRI NOI:

Classical Music for Brain Power - Piano

J.S. Bach: Italian Concertos

Elvis Presley Greatest Hits Full Album | The Very Best Of Elvis Presley

J. S. Bach: Brandenburgisches Konzerte Nr. 6, Orchestersuiten Nr. 1, 2 (Karl Richter) Disc 2

POEZIE 9 Mai

Lucian Blaga

Biografie

Lucian Blaga, poet, dramaturg şi filozof, s-a născut la 9 mai 1895, în satul Lăncrăm din judeţul Alba, sat ce poartă-n nume "sunetele lacrimei”. Copilăria sa a stat, după cum el însuşi mărturiseşte, "sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvântului”, autodefinindu-se "mut ca o lebădă”, deoarece viitorul poet nu a vorbit până la vârsta de patru ani. Fiu de preot, Isidor Blaga despre care află de la fraţii lui că "era de o exuberanţă şi de o volubilitate deosebit de simpatică”, este al nouălea copil al familiei, iar mama lui este Ana Blaga, pe care autorul o va pomeni în scrierile sale ca pe "o fiinţă primară” ("eine Urmutter”).

Îşi face studiile primare la şcoala germană din Sebeş-Alba, urmate de liceul "Andrei Şaguna”, din Braşov şi de Facultatea de Teologie din Sibiu (1914-1917), unde se înscrie pentru a evita înrolarea în armata austro-ungară. Absolvent (în 1920) a Universităţii din Viena. În 1919 Sextil Puşcariu îi publică Poemele luminii, mai întâi Glasul Bucovinei şi Lamura, apoi în volum. După terminarea studiilor, se stabileşte la Cluj. Este membru fondator al revistei Gândirea (apărută în 1921), de care se desparte în 1942, şi înfiinţează la Sibiu, revista Saeculum (1942-1943). Încă din primii ani ai liceului, Blaga se impune atenţiei colegilor. "La cursuri, îmi aduc aminte că uimea pe profesori cu originalitatea răspunsurilor pe care le va da. Şi în vreme ce clasa-şi îndrepta admiraţia spre muşchii atletici ai unor colegi, bănuiam în sclipirea ochilor un joc de flăcări deasupra unei comori” – îşi va aminti mai târziu un fost coleg de liceu al poetului, Horia Teculescu Amintiri despre Lucian Blaga, în Ţara noastră, 1935.

În 1910 debutează în Tribuna din Braşov cu poezia "Pe ţărm", urmată de cea intitulată "Noapte" şi este ales preşedinte al societăţii literare din şcoală. "Începuse să-l pasioneze problemele de ştiinţă şi filozofie" – atestă aceleaşi Amintiri. Ne vorbea despre planeta Marte, încerca să ne dovedească existenţa vieţii acolo. Cu timpul era pasionat mai mult de problemele filozofice (Conta, Schopenhauer, Höffding, Bergson). O lungă perioadă (1926-1939), va lucra în diplomaţie, fiind, succesiv, ataşat de presă şi consilier la legaţiile României din Varşovia, Praga, Berna şi Viena, ministru plenipo-tenţiar la Lisabona. Îşi continuă activitatea literară şi ştiinţifică, publicând în tot acest timp volume de versuri, eseuri filozofice şi piese de teatru.

În 1936 este ales membru al Academiei Române. Între 1939 şi 1948 este profesor la Catedra de filozofia culturii a Universităţii din Cluj, apoi cercetător la Institutul de Istorie şi Filozofie din Cluj (1949-1953) şi la Secţia de istorie literară şi folclor a Academiei, filiala Cluj (1953-1959). După 1943, nu mai publică nici un volum de versuri originale, deşi continuă dă lucreze. Abia în 1962, opera sa reintră în circuitul public. Inaugurată cu Poemele luminii (1919), opera poetică antumă a lui Blaga cuprinde, până în 1943, încă şase volume: Paşii profetului (1921), În marea trecere(1924), Lauda somnului (1929), La cumpăna apelor (1933), La curţile dorului(1938), Nebănuitele trepte (1943).

Poeziile nepublicate în timpul vieţii au fost grupate de autor în patru cicluri: Vârsta de fier 1940-1944, Corăbii de cenuşă, Cântecul focului, Ce aude unicornul (volumul Poezii 1962). Poezie de cunoaştere, construită pe marile antinomii universale (lumină/întuneric, iubire/moarte, indi-vid/cosmos) şi având ca temă centrală misterul existenţei, creaţia sa lirică evoluează dinspre elanurile vitaliste spre "tristeţea metafizică” şi dinspre imagismul pregnant metaforic spre o simplitate clasică a expresiei. Dramaturgia, alcătuită din poeme dramatice, porneşte de la miturile şi legendele autohtone sau de la evenimente ale istoriei şi culturii naţionale (Zamolxe (1921), Tulburarea apelor (1923), Meşterul Manole (1927), Cruciada copiilor (1930),Avram Iancu (1934), Daria, Fapta şi Învierea (1925), Arca lui Noe (1944), Anton Pann(1965)). Opera filozofică este organizată în patru trilogii (a cunoaşterii, a culturii, a valorilor şi trilogia cosmologică (Filozofia stilului (1924), Cunoaşterea luciferică(1933), Spaţiul mioritic (1936), Geneza şi sensul culturii (1937)). Câteva culegeri de aforisme (Discobolul (1945)) şi eseuri, alături de memorialistica din Hronicul şi cântecul vârstelor şi de romanul autobiografic Luntrea lui Caron, ambele publicate postum, şi lucrarea Pietre pentru templul meu (1919), întregesc imaginea uneia dintre cele mai complexe personalităţi ale culturii române moderne.

Crezul artistic al lui Blaga este motto-ul: "Câteodată, datoria noastră în faţa unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim aşa de mult, încât să-l prefacem într-un mister şi mai mare.” (Pietre pentru templul meu)

Se stinge din viaţă la 6 mai 1961 şi este înmormântat în satul natal, Lancrăm, unul dintre cei mai mari poeţi pe care i-a avut poporul român şi care vă dăinui veşnic prin operele sale, care dovedesc puterea geniului românesc.

"Avea în el un farmec ciudat. Întâi tăcerile lui care erau foarte expresive. Avea, pe urmă, nişte ochi demonici […] Îşi concentra toată fiinţa în privire. S-a scris despre el că se iubea foarte mult poate şi pentru că era, în fond, un timid, un delicat, un introvertit, totuşi, care era foarte iubit, foarte simpatizat…”

(Şerban Cioculescu, Un poet de talia lui Blaga n-o să mai fie în România până ce vei închide dumneata ochii.)

"Sete de lumină – fugă de lumină, sete de tăcere – aspiraţie la cuvânt, tendinţe ambivalente constituie mareele, fluxul şi refluxul acestui univers poetic […] Acest tărâm este un continent al sensibilităţii, al sufletescului, al spaţiului psihic. Blaga e poetul animei în veşnică frământare, într-un continuu efort de autorevelare şi de autodepăşire. Desigur, nu înţelegem prin anima doar domeniul trăirilor subiective ale poetului, ci acela al unor experienţe depăşind această subiectivitate. Lucian Blaga nu este poetul unor aventuri existenţiale, ci ale unor experienţe esenţiale.”

(Nicolae Balotă, Lucian Blaga, poet orfic)

De Profundis

Inca un an, o zi, un ceas -
si drumurile toate s-au retras
de sub picioare, de sub pas.
Inca un an si-un vis, si-un somn -
si-oi fi pe sub pamanturi domn
al oaselor ce drepte dorm.

Ecce Homo

Din ce mi-am plamadit nestavilita sete de-a trai
Si dulcea nebunie de-a juca,
Cînd din pamînt sorb numai - fiere?...

Cînd vad cum iedera se-ntinde pe morminte
Ca lauri pe fruntea unor neîndurati învingatori, -
Din ce-mi hranesc scînteia de avînt,
Din ce-mi hranesc scînteia mea de rîs, de nu se stinge.

Si cînd cutreier blestematele ogoare, ce minune
Ma-mbata de visez ca eu pasesc pe bolta unui cer?
Si ce venin ma face s-aiurez si sa aud
Cum glia - neagra de pacate -

Rasuna - sfînta ca un clopot -
Sub pasii mei de plumb?...

Nu stiu. Atîta doara pot sa strig cutezator în vînt:
"De ziua de apoi nu ma-nspaimînt -
De coltul meu din iad, prevad, o sa ma bucur
Ca de un rai întreg!..."

Focuri de primăvară

Îngînînd prin vai taria
suna ramul, suna glia.
Focuri ard, albastre ruguri.
Pomii simt dureri de muguri.

Prinsi de duhul înverzirii
prin gradini ne-nsufletim.
Pe masura-nalta-a firii
gîndul ni-l dezmarginim.

Ce-am uitat, aprindem iara.
Sub vesminte ne ghicim.
Cautam în primavara
un tarîm ce-l banuim.

Cautam pamîntul unde
mitic sa ne-alcatuim,
ochi ca oameni sa deschidem,
dar ca pomii sa-nflorim.

Friedrich von Schiller

Biografie

(Friedrich Schiller sau Federico, Marbach, Germania, 1759 - Weimar, id, 1805.) Poet și dramaturg german. Fiul unui chirurg militar, a studiat medicina și dreptul la Școala Militară din Stuttgart, mai degrabă decât teologia, așa cum a fost dorința lui.Indiferent interdicțiile de disciplina militară, el a devenit interesat în literatura de protorromántica "Sturm und Drang" , iar în 1781 a lansat primul său joc, tâlharii,dramă antiauthoritarian care a dus la îndepărtarea din funcție de chirurg Senior și interzicerea scrierii de lucrări care ar putea submina ordinea socială.

Forțat să plece din Stuttgart, a plecat mai întâi la Mannheim (1782), unde a reprezentat lucrări de conținut republican lăudând libertatea și puterea spiritului; mai târziu, temându-se de represalii suplimentare, sa mutat la Leipzig. Pe parcursul acestei perioade de ratacire, a fondat o revista si sa imprietenit cu o femeie influentă, Charlotte von Kalb, care ia dat o protecție.

În cele din urmă, sa mutat la Dresda și a rămas acasă jurist Korner, admirator, care la îndrumat spre o ideologie și o estetică mai puțin înălțat. Sub această influență a terminat lui Don Carlos (1787), o lucrare care marchează granița dintre prima fază revoluționară și clasicist, caracterizat prin aceea , cu toate acestea, printr - o clasicism mai aproape de Shakespeare decât greco - cultura romană.

Potrivit criticilor, lucrarea sa cea mai realizat este trilogia în versetul Wallenstein(1776-1799), o dramă în care evenimentele istorice iau pe o dimensiune ideologică a personajelor acea stea. In timp ce sunteti cazat la domiciliu Korner a scris , de asemenea , oda bucuriei (1775), încorporată de Beethoven în Simfonia a IX - , în care își exprimă idealismul său generos și unflappable.

În 1787 sa dus la Weimar, cu scopul de a întâlni Herder și Goethe Wielan. Apoi, el sa dedicat cercetării istorice, iar în 1789 a devenit profesor de istorie la Universitatea din Jena. El a scris unele lucrări în care a explicat concepția idealistă a istoriei și filosofice poeme Zeii Greciei (1788) și artiști (1789).

În 1790 sa căsătorit cu Charlotte von Lengefeld, iar un an mai târziu , a câștigat o pensie de la Ducele de Holstein-Augustenburg, datorită căreia nu putea să se dedice studiul lui Kant , a cărui filozofie sa refugiat de consecințele reale ale Revoluției Franceze, ardoare el a apărat teoretic. Rezultatul studiului filozofiei kantiene, a publicat unele tratate estetice care, la idealul său de perfecțiune morală, s-au alăturat căutarea frumuseții, potrivit lui, cele două valori asumate individual, determină evoluția și schimbările în societate .

Lăsând la o parte investigațiile lor istorice și filozofice, în anul 1794 a fondat revista Die Hören și a început o colaborare fructuoasă cu Goethe . Prietenia lor a fost întărită după reședința la Weimar (1799), când au fondat (1797) o altă revistă, Musenalmanach (Almanah muzelor), care a lucrat, de asemenea, Wilhelm von Humboldt. În ea, Schiller și Goethe publicat în colecția de colaborare de epigrame (1797) , Xenia și un an mai târziu, fiecare separat publicat balade, inspirate mai ales în antichitate și Evul Mediu.

Schiller a petrecut ultimii ani ai vieții sale la teatru, genul în care a strălucit talentele sale mai mult. În 1804 a văzut lumina cea mai populară dintre lucrările sale, William Tell, în care iubirea și glorificarea de libertate, scriitor ideal dacă constantă, manifestă în modul cel mai armonios și eficient. A murit un an mai târziu , fără să fi fost în măsură să finalizeze tragedie cel mai ambițios, Dimitrie, despre fiul lui Ivan cel Groaznic, și care părea un preludiu la o schimbare de direcție în lucrarea sa.

Copila din străini

Într-un cătun, pe la Florii,
Venea în orice primăvară,
Cu cele dintîi ciocîrlii,
O mîndră, tainică fecioară.

Ea nu era născută-n plai,
Nu se ştia de unde este,
Şi urmele i le pierdeai
La despărţire, făr' de veste.

În sfînta ei apropiere
Era atîta-nsufleţire,
Dar o nobleţă, o putere
O-ndepărta de iscodire.

Venea cu fructe şi cu flori,
Le aducea din depărtare,
Din cîmpii cei mai roditori,
De rouă plini şi plini de soare,

Cu drag le împărţea apoi,
Unuia fructe — altuia flori:
Bătrîni în cîrji şi juni vioi
Mergeau spre casă zîmbitori.

Şi toţi erau bineveniţi,
Dar cînd să plece din cătun,
Ea dete darul cel mai bun
Unei perechi de-ndrăgostiţi.

Cuvintele credinței

Eu ştiu trei cuvinte — şi rostul li-i sfânt
Trec ele din gură în gură,
Nici răul, nici jalea acestui pământ
Sfinţenia lor nu le fură;
Şi cel ce în ele mai mult n-a crezut,
Credinţa şi cinstea de mult şi-a vândut.
Voinţa ni-i slobodă, — aşa ne-a zidit
Cel sfânt, — şi în neagra robie,
Şi cel ce dreptatea pe lumea-a iubit
Aceasta prea bine o ştie.
De vrei să-l urmezi — apoi fugi de păcat
Şi sufletul tău îl păstrează curat.
Dreptatea pe lume nu-i sunet deşert,
Îşi are ea rost în viaţă:
Cei drepţi şi-n robie norocul nu-şi pierd,
Viaţa aşa ne învaţă.
Acest adevăr pentru noi îi ascuns,
Dar pruncii cei mici mai demult l-au pătruns.
Căci Unu îi Domnul — Preasfântă voinţă
În toate voinţele noastre,
Şi una-i în toate Preasfânta Fiinţă
Mai sus de-nălţările-albastre;
Pe rând trec schimbările-n vecinic lanţuh,
Acelaşi rămâne în veci Sfântul Duh.
Păziţi trei cuvinte, şi rostul lor sfânt
Îl treceţi din gură în gură,
Căci răul şi jalea acestui pământ
Sfinţenia lor nu le fură,
Şi cel ce-n sfinţenia lor a crezut
Credinţa şi cinstea nu şi-a pierdut.

Manusa

Lâng-a leilor grădină regele Francisc aşteaptă,
Ca să vază cum s-o-ncinge între fiare lupta dreaptă.
Împrejur cei mari ai ţării şi ai sfatului s-adună.
Pe balconul nalt se-nşiră dame-n veselă cunună
Regele dă semn cu mâna, sare-o poartă din ţâţâne
Şi un leu iese în faţă, cumpătat, cu pasuri line,
Mult se uită împrejuru-i, cască lung, şi a lui coamă
Scuturând-o, îşi întinde muşchii şi s-aşează jos.
Regele un semn mai face, se deschide-o altă poartă
Şi dintr-însa se repede
C-un sălbatec salt un tigru, care când pe leu îl vede
Muge tare,
Coada roată o-nvârteşte,
Scoate limba,
Sperios însă pe leu într-un cerc îl ocoleşte,
Sforăie înverşunat,
Apoi mormăind se-ntinde
Lângă el.
Regele mai face-un semn,
Şi pe două porţi deschise
Se azvârl doi leoparzi,
Ce cu poftă inimoasă de-a lupta se şi aruncă
Peste tigru.
Dar acesta îi apucă în cumplitele lui gheare
Leul muge,
Se ridică în picioare,
Fiarele se-nfiorează,
Şi-mprejur, arzând de dorul de-a se sfâşia-ntre ele,
Se aşează.
O frumoasă mână scapă de pe margine de-altan
O mănuşă, drept la mijloc, între tigru şi-ntre leu;
Iară dama, Cunigunda, zise-atunci, bătându-şi joc,
Cavalerului Delorges:
, , Dac-amorul ţi-e fierbinte cum te juri în orice oară,
Să te văz,
Mergi, mănuşa de-mi ridică!"
Cavaleru-aleargă, iute se coboară
În grozava prejmuire, calcă sigur, fără frică,
Din mijlocu-acelor monştri,
Cu-a lui degete-ndrăzneţe el mănuşa de-o ridică.
Cu mirare şi cu groază
Damele şi cavalerii l-au privit,
Însă foarte liniştit
El mănuşa o aduce înapoi.
De-a lui laudă răsună orice gură,
Cunigunda îl priveşte cu o gingaşă căldură,
Ce-i promite că norocu-i e aproape.
Dar mănuşa el în faţă i-o aruncă:
, , Doamna mea, o mulţămire ca aceasta n-o mai voi!"
Şi-o lăsă numaidecât.

George Coșbuc

Biografie

George Coşbuc (n. 20 septembrie 1866, Hordou, comitatul Bistriţa-Năsăud, azi Coşbuc, judeţul Bistriţa-Năsăud — d. 9 mai 1918, Bucureşti) a fost un poet român din Transilvania. S-a născut al optulea dintre cei 14 copii ai preotului greco-catolic Sebastian Coşbuc şi ai Mariei, fiica unui preot greco-catolic. Copilăria şi-o va petrece la Hordou, în orizontul mitic al lumii satului, în tovărăşia basmelor povestite de mama sa. Primele noţiuni despre învăţătură le primeşte de la ţăranul Ion Guriţă, dintr-un sat vecin, despre care Maria Coşbuc auzise “că ştie poveşti”. De la bătrânul diac Tănăsucă Mocodean, Coşbuc învaţă a citi încă de la vârsta de cinci ani.

Poetul şi-a început studiile la şcoala primară din Hordou, în toamna anului 1871, pe care, din motive de sănătate, le întrerupe după clasa I. Din toamna anului 1873, pentru clasele a II-a şi a III-a, urmează cursurile şcolii din Telciu, comună mare pe Valea Sălăuţii, învăţând germana cu unchiul său Ion Ionaşcu, directorul şcolii. În clasa a VII-a, Coşbuc este ales vicepreşedinte al societăţii, iar la 2 octombrie 1883 devine preşedinte. Publică în paginile revistei Muza someşeană primele poezii, citeşte la şedinţele societăţii traduceri dinRückert, Petőfi şi o poveste populară, în 600 de versuri, Pepelea din cenuşă.. În mai 1884 îşi susţine examenul de bacalaureat, după trecerea acestuia, în toamna anului 1884, se înscrie la Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii maghiare din Cluj.

Despre începuturile sale literare George Coşbuc mărturiseşte: “Cea dintâi poezie am publicat-o la vârsta de 15 ani într-o foaie pedagogică din Ardeal. N-o mai am şi nici nu ştiu ce era, insa imi amintesc ca a fost o poezie de dragoste. Am publicat apoi fel de fel de încercări prin toate foile ardeleneşti”.

În noiembrie 1886, bolnav şi confruntat cu diverse dificultăţi materiale, nu mai figurează printre studenţii clujeni, frecventând doar anumite cursuri universitare. Publică la revista din GherlaCărţile săteanului român, continuă să tipărească în Tribuna poveşti şi basme versificate (Fulger, Brâul Cosânzenii, Tulnic şi Lioara), corespondează cu Slavici, care îl cheamă la Sibiu, în redacţia ziarului. Din vara anului 1887 poetul începe să lucreze ca redactor la Tribuna, inaugurându-se astfel o etapă hotărâtoare în formaţia sa.

Debutul publicistic propriu-zis se produce tot în 1884, când revista Tribuna din Sibiu îi publică sub pseudonimul C. Boşcu (anagrama numelui Coşbuc), snoava versificată Filosofii şi plugarii.

În august 1887, G. Coşbuc ajunge la Sibiu, unde va rămâne până în 1889. Slavici va consemna cu entuziasm evenimentul: “De vreo două săptămâni avem aici pe Coşbuc, un admirabil băiat de vreo 21 de ani, unul din cele mai distinse capete”. Mişcarea literară de la Tribuna a dus la cristalizarea poziţiei lui Coşbuc faţă de literatură, în direcţia interesului către folclor, ca bază a literaturii culte, şi către limbajul popular, orientată, în esenţă, spre idealul restabilirii unităţii culturale a poporului român.

Ioan Slavici mărturiseşte următoarele în Amintiri: “Gheorghe Coşbuc, înzestrat din belşug de către firea cea darnică, s-ar fi ridicat în toate împrejurările deasupra contemporanilor săi, n-ar fi ieşit ceea ce a fost dacă nu şi-ar fi croit lucrarea vieţii în mijlocul acestor oameni cu cultură generală, care toţi erau scriitori …”.

Anii petrecuţi în redacţia Tribunei sibiene (1887 – 1889) alături de I. Slavici vor culmina cu apariţia poemului Nunta Zamfirei, un poem – spectacol admirabil, care a impresionat chiar şi pe olimpianul Titu Maiorescu.

Spre anul 1889, Tribuna începe să lucreze în pierdere, situaţia ducând la desfiinţarea unor posturi, printre care şi cel al lui Coşbuc. La insistenţele lui I. Slavici, Titu Maiorescu îl cheamă la Bucureşti, unde soseşte pe la mijlocul lunii decembrie 1889.

Venit la Bucureşti, Titu Maiorescu l-a primit în şedinţa Junimii din 23 decembrie 1889, ardeleanul citind, alături de I.L. Caragiale. I se oferă un post de desenator-calculator la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Cușbuc publică la Convorbiri literare poemele La oglindă (1890), alte trei poezii, între care şi Rea de plată (1892). Continuă să publice la Tribuna (Pe lângă boi, Trei, Doamne, şi toţi trei, Cântec), la Lumea ilustrată (Fatma, 1891; Vestitorii primăverii, Noaptea de vară, Vara, Vântul, 1892; Rugăciunea din urmă, 1893).

Demisionează din postul de funcţionar şi este cooptat în colectivul profesorilor asociaţi care elaborau un manual de şcoală intitulat Carte românească de citire. În 1893 îi apare primul volum de versuri, Balade şi idile; editează în colaborare cu I.L. Caragiale şi I. Slavici, revista Vatra(1894). În 1895 s-a căsătorit cu Elena, sora editorului C. Sfetea, şi, în acelaşi an, la Craiova, i s-a născut unicul fiu, Alexandru.

La 28 martie 1902 Ministerul Instrucţiunii Publice şi al Cultelor îl numeşte în postul de şef de birou, creat prin bugetul administraţiei Casei Şcoalelor. Conduce revista Viaţa literară, este numit în postul de referendar în Administraţia Casei Artelor (1906). Din 1907 lucrează intens la traduceri; este numit în postul de şef al Biroului de control al activităţii extraşcolare (1907).

În august 1915 moare Alexandru, fiul poetului, într-un accident de automobil. Coşbuc suportă foarte greu lovitura, se izolează, încetează să mai publice. “O mare nenorocire a atins pe George Coşbuc. N-a fost om care, ştiind bucuriile şi durerile unui părinte, care să nu-şi şteargă o lacrimă atunci când inima cea mare sângera de cea mai înspăimântătoare rană, care niciodată nu se poate închide”, scria N. Iorga în toamna acestui an.

Vorbind în numele Secţiei literare, Duiliu Zamfirescu spunea în raportul său: “Reputaţia sa literară e aşa de întinsă, încât numele său a devenit popular în toate ţările locuite de Români. Primindu-l în mijlocul nostru consfinţim ceea ce opinia publică a hotărât de mult. Domnul Coşbuc a dat poporului român, în mai puţin de 25 de ani, o cantitate de muncă literară atât de considerabilă, încât numai pentru aceasta s-ar cuveni să-i deschidem uşile amândouă pentru a-l primi între noi. Dar calitatea lucrărilor sale întrece cantitatea. Poeziile sale sunt adevărate poezii şi sunt originale.”

La Bucureşti, George Coşbuc a mai făcut parte şi din conducerea revistelor Vatra (1894), Foaie interesantă (1897), Sămănătorul (1901) şi Viaţa literară. Înfiinţată la 1 ianuarie 1894, la Bucureşti, revista Vatra, concepută în descendenţa Daciei literare şi a Tribunei va apărea doar în 44 de numere, bilunare, până în august 1896.

“La 9 mai 1918, poetul George Coşbuc moare la Bucureşti. Ţara pierde un mare poet, în sufletul căruia s-au reflectat toate aspiraţiile neamului nostru …” spunea Bogdan-Duică la înmormântarea ilustrului dispărut. La moartea lui Coşbuc, Nicolae Iorga, cel care afirmase mai demult că “poezia lui Coşbuc este de o virtuozitate extraordinară”, publică un necrolog pe care-l încheie cu următoarele cuvinte: “Cel ce a cântat toate vitejiile neamului, de la Gelu al legendei până la dorobanţii din 77, moare fără a fi văzut cu ochii sub steag pe aceia care au onorat din nou sfântul drapel al ţării. Să lăsăm ca asupra frunţii lui palide, acum liniştite, să cadă o umbră mângâietoare a depărtatului tricolor nevăzut.”

În ziarul Lumina, din Bucureşti, Liviu Rebreanu publică, la 14 mai 1918, articolul George Coşbuc, afirmând printre altele: “Coşbuc e primul poet pe care-l dă Ardealul literaturii româneşti. Ardelean a rămas toată viaţa. Până şi în graiul viu păstrase o notă ardelenească, particulară, care îi şedea bine. Aici în ţară dragostea lui a fost pentru cele şase milioane de ţărani. Simţea o fraternitate profundă cu dânşii … A răsărit deodată, fără să-l ştie nimeni, fără să facă ucenicia cafenelelor şi bisericuţelor bucureştene. Şi a biruit împotriva tuturor celor scufundaţi în inimaţii şi neputinţe. A adus lumină, sănătate, voioşie. Scrisul lui Coşbuc trăieşte şi va trăi cât va trăi neamul românesc.”

Sosirea rândunicii

Rindunica a sosit,
Primavara vine,
Iata mugurii-nverzesc,
Gradinitele-nfloresc
Tot e viu si-ntinerit
Caci e cald- si bine.

Ger, zapada, tot s-a dus,
Primavara vine!
Rasarit-a ti mindre fiori,
Si prin zari se vad cocori,
Verde-i jos, senin e sus
Caci e cald si bine.

Oltenii lui Tudor

Vine-un chiot dinspre munte,
Vine freamat din paduri -
Tudor domnul vine-n frunte,
Cu multimea de panduri!
Iar din Jiu, din apa sfânta,
Iese cântec vitejesc,
Si cu glas de surle cânta
Tot poporul românesc.

Lasí sa-i sune surle-n tara,
Sa-si adune-olteni destui,
T;ara s-o vedem noi iara
Vesela pe urma lui -
Mândra patrie româna
Nu sub brat de oameni slabi,
Ci voinica si stapâna
Cum a fost sub Basarabi.

Zboara corbi pe sus, baiete,
Cârduri negre se-nvârtesc,
Si se zbat de-atâta sete
Si de foame se izbesc:
N-au s-astepte-oltenii ruga
Sa le dea de hrana-n vai -
Oh, ciocoi, te-ajung în fuga
Toti razbunatorii tai!

Cine vrea partas sa fie
Dreptului pe-acest pamânt
Dupa Tudorin sa vie!
Ca-i trimis de Domnul sfânt
Sa ne scape-acum odata
De ciocoi, caci Dumnezeu
Însusi s-a pornit sa-i bata,
Cum ne bat si ei mereu.

Ridicati, români, Dreptatii
Steag cu sfântul George-acum
Sfintei Legi si libertatii
Faceti-i odata drum!
Cine nu-i cu voi, sa stie
Ca izbit va fi de voi,
De cei strasnici în mânie
Si din leagan de eroi.

Domnul Tudor sa traiasca!
Sus cu totii, pui de lei,
Pentru tara Româneasca,
Pentru drepturile ei!
A-mbracat camasa mortii
Domnul Tudor, ca Hristos,
Dar schimba-va pasul sortii,
Va trânti dranii jos!

Tricolorul

Albastru, romane, ti-e steagul,
Dar stii tu de ce? Sa te-nvat.
Albastru-nsemneaza ciocoii,
Si tot ce-ti aduni tu cu boii
Din mila caldurii si-a ploii
Al lor e, si-acum si de-a pururi,
Si-al tau, cersetorule, -un bat.
Dar rabda, c-o fac din iubire:
Sa tem ca te duce-n pierire
Belsugul prin trai cu rasfat.
Si galben, romane, ti-e steagul.
Iar galbenul spune de voi,
De cei de la pluguri, taranii,
Voi galbeni de foame sarmanii,
De boale purtate cu anii
La scara, si dracul va duca!
Stapanii au scumpe nevoi:
Va banque si dineuri si pasuri
Si-amante cu cai si matasuri,
Si toata nadejdea-i la voi!
Si rosu, romane, ti-e steagul.
Si-un geniu e talcul, s-o stii.
Al neamului geniu, vezi-bine:
E rosu de-o trista rusine,
Ca vremea-ndreptarii nu vine,
Ca tot mai cu multe manii
Ne-ajunge voitul dezastru;
Abisu-ntre galben si-albastru
Satano, de unde ne vii?

Supliment LUCIAN BLAGA

TEATRU/FILM 9 Mai

În regia Cătălin Naum

Biografie

Cătălin Naum (n. 1 aprilie 1939, București - d. 9 mai 2013) a fost un regizor român de teatru și unul dintre cei mai cunoscuți pedagogi. Activitatea sa la Teatrul Podul l-a făcut legendar. A fost profesorul Oanei Pellea.

Activitatea artistică

2007 - Baraca, Teatrul Municipal Focșani

2007 - Drum fără pulbere, Teatrul George Ciprian

Și Freud greșește

Hamlet - adaptare

2005 - Începem

Jocul de-a vacanța, Teatrul George Ciprian

Jocul de-a vacanța, Teatrul Municipal Focșani

Mi-e dor de dorul care m-a durut

Năpasta

O noapte furtunoasă, Teatrul Municipal Focșani

O poveste de iubire