MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU LUNI 20 MAI 2019

ISTORIE PE ZILE 20 Mai

Evenimente

·         325: Primul Sinod ecumenic de la Niceea (astăzi İznik, în Turcia), convocat de împăratul Constantin cel Mare şi care a combătut erezia ariană. Arianismul. Arie - originar din Libia Egiptului, discipol indirect al ereticului episcop Paul de Samosata, a fost instruit de preotul Lucian din Antiohia, un aderent al lui Paul de Samosata, a avut colegi de studii pe Eusebiu al Nicomidiei, Maris de Calcedon, Teognis de Niceea si Leontie al Antiohiei. Dupa terminarea studiilor, a venit la Alexandria, unde, a fost hirotonit diacon de episcopul Petru, apoi preot de episcopul Achila, primind postul de paroh la biserica Baucalis, cea mai insemnata din cele noua biserici ale Alexandriei. Arie va fi excomunicat din cauza subordinatianismului. Pleaca din Egipt spre Palestina la Eusebiu al Cezareei. De  aici va pleca la Nicomidia, la fostul  sau coleg de studii, Eusebiu al Nicomidiei. Din cauza neintelegerilor aparute, Constan­tin cel Mare a invitat pe intaistatatorii Bisericii la un sinod ecumenic, unde urma sa fie luate masurile necesare contra lui Arie. Sinodul I ecumenic s-a deschis oficial la Niceea, in 20 mai 325 si a durat pana la 25 august acelasi an. La sedinta deschiderii oficiale si la cea de inchidere a asistat insusi imparatul Constantin. Sedintele oficiale ale Sinodului s-au tinut in sala de receptie a palatului imperial din Niceea, sub presedintia episcopilor Eustatiu al Antiohiei (324-330) si Alexandru al Alexandriei (313-328). Traditia bisericeasca a consacrat numarul de 318 Parinti care au participat la Sinodul de la Niceea. Parintii intruniti la Niceea au respins invatatura lui Arie si au condamnat-o. Arianismul este o conceptie rational-omeneasca de intelegere a crestinismului. Se remarca in gandirea lui Arie conceptii rationale gnostico-filozofice. Principiile ereziei ariene sunt urmatoarele:

 1.  Dumnezeu-Tatal   singur   este  principiul  necreat   si  nenascut. Denumirea de Tata cuprinde inevitabil in sine intaie­tatea sau superioritatea fata de Fiul.

 2.  Fiul  e creat din vointa Tatalui, dar nu  din fiinta Lui,  ci din nimic, fiind prima Sa creatura. Fiul are existenta inainte de timp, dar nu din eternitate, caci a existat un timp, cand El nu era.

 3.  Desi Fiul este dupa fiinta  Sa o creatura,  schimbabil, marginit, imperfect si chiar capabil de a pacatui, El se bucura totusi de cinstea cea  mai  mare,   deoarece prin Fiul,   Dumnezeu a  creat  toate,  chiar si timpul.

 4.  Scopul pentru care Dumnezeu  a  creat pe Fiul  este  creatia lumii, fiindca Dumnezeu cel prea Inalt nu putea crea universul material decat cu ajutorul unei fiinte intermediare. Aceasta este o idee gnostica si eretica, dupa care materia este rea in sine, iar Dumnezeul suprem nu se poate atinge direct de materie, caci s-ar intina de aceasta.

 5.  La creatie, Fiul a primit maretia si puterea creatoare a Tatalui. Fiul poate fi numit si El Dumnezeu, deoarece, datorita harului divin pe care L-a primit de la Tatal, a devenit un Fiu adoptiv al Tatalui. Ca atare Fiul are o divinitate imprumutata  din divinitatea Tatalui. 

 Parintii Sinodului s-au impartit in trei directii: unii, in frunte cu Alexandru, Osiu, diaconul Atanasie s. a. sustineau credinta adevarata ortodoxa ca Iisus Hristos este si Dumnezeu si om; altii, ca Secund al Ptolemaidei, Teonas al Marmaricii si inca vreo 20 de episcopi, erau de partea lui Arie, iar altii, in frunte cu Eusebiu de Nicomidia, tineau calea de mijloc. Acesta a prezentat in Sinod o formula de credinta in care raportul dintre Tatal si Fiul era numit cu termenul omiousios "asema­nator dupa fiinta cu Tatal" in loc de omoousios "deo­fiinta cu Tatal", cum afirma doctrina ortodoxa. Aceasta insemna mentinerea ereziei ariene sub o formula camuflata. Membrii Sinodului au respins formula. La sfarsitul dezbaterilor, Parintii sinodali au hotarat ca invatatura formulata in Sinod sa fie redactata intr-un Simbol de credinta, care are 7 articole. Articolul 8 incepe cu marturisirea:  "Credem si intru Duhul Sfant". In Simbolul niceean, s-a fixat invatatura despre Dumnezeirea Fiu­lui, in partea intai, se recunoaste ca Fiul, Domnul nostru Iisus Hristos, este "Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut, nu facut, deofiinta cu Tatal, prin care toate s-au facut", iar in partea a doua, se anatematizeaza ideile principale ale lui Arie si anume : ca Fiul a fost creat in timp din nimic, ca este creat din alta substanta sau fiinta decat Tatal si este schimbabil. Cei care au refuzat sa semneze Simbolul niceean au fost depusi din scaunele lor si exilati in Iliric, dupa toata probabilitatea la sud de Singidunum (Belgrad). Intre alte probleme pe care le-a rezolvat Sinodul I ecumenic, a fost si stabilirea datei Pastelui. Sinodul a stabilit ca intreaga crestinatate sa sarbatoreasca Pastile in Duminica intai dupa luna plina ce urmeaza echinoctiului de primavara. Daca i se intimpla sa cada in acelasi timp cu Pastile iudeilor, crestinii amanau sarbatoarea Pastilor in Duminica urmatoare, sau il sarbatoreau cu o saptamana mai inainte. Pe langa erezia lui Arie si rezolvarea disputei pascale, s-au mai discutat si alte probleme : schisma lui Novat, a lui Melitie si erezia lui Pavel de Samosata, antitrinitar dinamic, care socotea ca cele trei per­soane ale Sfintei Treimi sunt doar niste "puteri" imper­sonale ale unui singur Dumnezeu. Sinodul a hotarat, prin canonul 19, ca aderentii lui Pavel de Samosata, sa li se ceara, in cazul cand vor sa revina la Biserica Ortodoxa, Botezul in numele Sfintei Treimi. Cu privire la melitieni putem spune ca cei hirotoniti de el puteau sa ramana in functiile lor, cu conditia sa ceara confirmarea de la Arhiepiscopul Alexandriei, prin punerea mainilor. Simbolul de credinta niceean, le-a ingaduit preotilor novatieni sa-si reocupe posturile avute. Drept garantie, ei trebuiau sa dea o declaratie scrisa, marturisind ca vor res­pecta toate hotaririle Bisericii Ortodoxe. Trebuie amintit ca unii sinodali au propus introducerea unui canon pentru observarea celibatului, nu numai de catre episcopi, ci si de preoti si diaconi. Impotriva propu­nerii episcopului Osiu al Cordobei, ca pe viitor preotii si diaconii sa nu mai aiba dreptul de a locui Cu sotiile lor, s-a ridicat vestitul eremit, episcopul Pafnutie al Tebaidei de Sus, in Egipt, care a aparat cinstea si vrednicia Tainei casatoriei. Sinodul a ramas la vechiul uz, ca cei casatoriti o singura data, inaintea hirotoniei, sa-si poata duce mai de­parte viata impreuna cu sotiile lor, si numai cei hirotoniti ca celiba­tari sa nu mai aiba dreptul sa incheie o casatorie.

·         526: Un cutremur devastator ucide cca. 300.000 de oameni in Siria si Antiohia.

·         1293:  Regele Sancho al IV - lea al  Castiliei fondează Universitatea Complutense  din Madrid,  una dintre cele mai vechi universități din lume. Sancho al IV-lea (12 mai 1258 – 25 aprilie 1295), a fost regele Castiliei, Leonului și Galiciei din 1284, până la moartea sa. În cursul a peste șapte secole, la Universitatea din Madrid a oferit contribuții de nepretuit in stiinta, arte plastice, filosofie renumiți (Jose Ortega y Gasset, Ignațiu de Loyola, Thomas de Villanova), scriitori (Federico Garcia Lorca, Antonio de Nebrija, Pedro Calderon de la Barca), oameni de stiinta , istorie (Juan de Mariana, Juan Ginés de Sepúlveda) etc. Aici s-au instruit  lideri străini (cardinalul Mazarin, Jose Rizal), și multi dintre politicienii Spaniei. În anul 1785, la Universitatea din Madrid a devenit una dintre primele universități din lume care acorda  doctoratul unui student de sex feminin. Prin Decretul regal din 1857, la Universitatea din Madrid a fost singura instituție din Spania autorizată să acorde doctorate valabile în întreagul Imperiul spaniol

·         1388: prima mențiune documentară a orașului Suceava, principala reședință  a domnitorilor Moldovei din timpul lui Petru I Mușat (1375-1391) pînă în 1566 cînd Alexandru Lăpușneanul transferă capitala la Iași.

·         1498: Expediția lui Vasco da Gama a atins țărmul indian, deschizând un nou drum maritim.

·         1521: Are loc bătălia de la Pamplona în timpul războiului dintre Spania și Franța.

·         1570 — Cartograful flamand Abraham Ortelius  a publicat primul atlas geografic modern al lumii, Theatrum Orbis Terrarum .

·         1595: Delegația munteană încheie la Alba Iulia tratatul de suzeranitate a principelui Transilvaniei Sigismund Bathory asupra Țării Românești. Sigismund Báthory (n. 1572 sau 1573 – d. 27 martie 1613, Praga), principe al Ardealului, fiul lui Cristofor Báthory și al Elisabetei Bocskai. A realizat prima unire a Transilvaniei cu Țara Românească și cu Moldova, așa numitul plan dacic.

·         1609: Sunt publicate pentru prima data sonetele lui Shakespeare.

·         1711 - Dimitrie Cantemir (n. 26 octombrie 1673 - d. 21 august 1723) a adresat o proclamaţie locuitorilor Moldovei, prin care erau chemaţi să participe la războiul împotriva imperiului otoman.

·         1802 –  Napoleon Bonaparte  semneaza un decret prin care reintroduce  sclavia in coloniile franceze, revocand abolirea sclaviei  proclamata in timpul Revolutiei  Franceze

·         1821: părăsit de capitanii săi, Tudor Vladimirescu este arestat în tabăra de la Golești de către Iordache Olimpianul și predat lui Alexandru Ipsilanti. Evenimentele au loc în cadrul răscoalei lui Tudor Vladimirescu din Muntenia.

·         1865: Se inaugurează la București, România, prima expoziție națională de produse agricole și industriale românești, organizată din inițiativa lui Ion Ionescu de la Brad și a lui Petre S. Aurelian. Ion Ionescu de la Brad (n. 24 iunie 1818, Roman – d. 17/31 decembrie 1891, Brad (Filipeni)) a fost un revoluționar pașoptist român, membru de onoare al Academiei Române. S-a născut cu numele de Ion Isăcescu, fiind fiu de preot. În cursul vieții a activat ca agronom, economist, savant și scriitor; printre personalitățile secolului al XIX-lea care au militat cu energie și devotament patriotic pentru propășirea poporului român, numele lui Ion Ionescu de la Brad se află la loc de cinste. A studiat în țară la Academia Mihăileană din Iași, apoi a urmat în Franța agronomia, științele naturii și științele economice. Petre Sebeșanu Aurelian (n. 13 decembrie 1833, Slatina; d. 24 ianuarie 1909, București) a fost un academician, economist, agronom, om politic român, membru titular din 1871 al Academiei Române, președinte al acesteia între anii 1901 – 1904. Petre S. Aurelian a fost, de asemenea, prim-ministru al României în perioada 2 decembrie 1896.

·         1873: Producatorii Levi Strauss si Jacob Davis primesc patentul american pentru faimosii pantaloni blue jeans.

·         1875: A fost semnată, la Paris, Convenția Metrului, tratat prin care s-a promovat Sistemul Internațional de Unități de Măsură (tratat la care România va adera la 10/22 martie 1883).

·         1882: Se formează „Tripla Alianță" între Germania, Austro-Ungaria și Italia.

·         1883: Krakatau: încep semnele prevestitoare ale celei mai distrugătoare erupții din istoria omenirii. Krakatau (sau Krakatoa) este unul dintre cei mai renumiți vulcani ai lumii și cel mai destructiv din istoria omenirii după erupția din 1883. Este situat în Indonezia, în strâmtoarea Sunda, la 49 de km de coasta de vest a insulei Java și la 40 de km de insula Sumatra.

·         20 Mai  1899  este consemnată drept ziua în care  prima data un sofer a fost sanctionat pentru depasirea vitezei legale. În acea  zi  de 20 mai 1899, Jacob German un taximetrist din New York a fost oprit şi reţinut de Poliţia americană pentru conducere imprudentă şi circularea cu o viteză mai mare decât cea permisa. Ce însemna o viteză  prea mare la acea vreme? Respectivul sofer  a fost prins conducand cu impresionanta viteză de 20 km/h, în acea perioadă în oraşe viteza maximă admisă fiind de 12 mph. Poliţia nu a avut însă un procedeu  exact de a înregistra viteza, aceasta fiind  doar  aproximată de un poliţist. La acea vreme nu se  suspendau permisule de conducere si nu se retineau taloanele , din simplul motiv că acestea au fost introduse în New York în 1901. Sancţiunea pentru grăbitul taximetrist a fost o amendă de 150$, o sumă uriaşă pentru acea vreme, şi o scurtă perioadă de detenţie care sigur l-a învăţat pe grabitul sofer să calce mai uşor pedala de acceleratie. În prezent depăşirea vitezei este una dintre cele mai frecvente abateri rutiere, doar în Statele Unite, anual fiind emise peste 34 de milioane de sancţiuni, ceea ce înseamnă o medie zilnică de 93.150 de amenzi zilnice !( pro motor.ro)

·         1902: Cuba  își câștigă independența față de Statele Unite. Tomás Estrada Palma a devenit primul presedinte cubanez. Economic si financiar, puterea a ramas in mainile americanilor,  pana la venirea la putere a comunistilor lui Fidel Castro.

·         1917: La Chișinău, gubernia Basarabia, a avut loc Congresul I al Țăranilor din Basarabia (lucrarile Congresului s-au desfasurat in zilele de 20-24 mai).

·         1918: Regele României Ferdinand I se află în vizită la Chișinău, Basarabia.

·         1920: S-a inaugurat Opera Română din Cluj, cu opera Aida, de Giuseppe Verdi.

·         1923: apare săptămînal la București, România, revista teatrală, plastică, muzicală și literară Clipa, sub conducerea lui Horia Igiroșanu. Printre colaboratori: Ion Pillat, Tudor Arghezi, George Mihail Zamfirescu, Aron Cotuș, Mihail Dragomirescu. Revista Clipa va fi editată pînă la 2 iunie 1940.

·         1927: Charles Augustus Lindberg, pilot din Detroit, a efectuat primul zbor fără escală peste Oceanul Atlantic, la bordul unui avion monoplan. Charles Augustus Lindbergh, Jr. (n. 4 februarie 1902 – d. 26 august 1974), cunoscut și ca „Lucky Lindy” (Norocosul Lindy) sau „The Lone Eagle” (Vulturul solitar), a fost un pilot american, de origine suedeză, unul din pionierii zborurilor de lungă durată, devenit faimos pentru efectuarea primului zbor solo non-stop transatlantic în 1927. Conform unor opinii, Lindbergh și-ar fi stricat enormul renume pe care l-a cucerit datorită performanțelor sale de aviator, prin implicarea puternică în mișcarea menită să împiedice intrarea Statelor Unite ale Americii în cel de-al doilea război mondial. După alte opinii, Lindbergh ar fi dovedit patriotism și deosebit curaj prin susținerea unei cauze pe care el o considera justa în ciuda pierderii suportului publicului.

·         1928: căpitanul Gheorghe Bănciulescu, primul aviator din lume care a zburat cu proteze la ambele picioare, obține locul 1 la concursul internațional de la Băneasa. Aviatorul își fracturase picioarele în accidentul aviatic de la Hirbun, Cehoslovacia, din septembrie 1926, după care medicii au decis amputarea lor.

·         1940: Holocaust: Primii prizonieri sosesc în noul lagăr de concentrare la Auschwitz.

·         1941: Germania nazista lanseaza un atac aeropurtat asupra insulei grecesti Creta cu numele de cod “Merkur”. 17.000 de parasutisti germani condusi de generalul  Kurt Student reusesc cu grele pierderi sa infranga rezistenta trupelor britanice si neo zeelandeze. 

·         1960: Filmul La Dolce Vita regizat de Federico Fellini primește Palme d'Or la Festivalul Internațional de Film de la Cannes. Actrița Anita Ekberg este populară cu scena de film din Fântâna din Trevi. Federico Fellini (n. 20 ianuarie 1920 la Rimini, Italia – d. 31 octombrie 1993 la Roma), reputat regizor și scenarist italian, laureat al mai multor premii internaționale, între care și premiul Oscar (pe care l-a câștigat de patru ori, al cincilea primindu-l onorific).

·         1972: Richard Nixon viziteaza URSS, devenind primul presedinte american care viziteaza aceasta tara.

·         1980: Într-un referendum care are loc in Quebec, 60% din populație respinge prin vot independența provinciei fata de Canada.

·         1983: O echipa de cercetatori de la Institutul Pasteur din Franta, identifica pentru prima data sub conducerea profesorului  Luc Montagnier, virusul responsabil de producerea bolii Sida. Acest retrovirus raspandit in toata lumea a fost numit  VIH1.

·         1985: Radio Martí, o sectie a serviciului de radiodifuziune Vocea Americii, incepe sa transmita pentru Cuba comunista.

·         1989: Masacrul din Piața Tiananmen: Autoritățile chineze declară legea marțială în fața demonstrațiilor pro-democrație.

·         1990: Au avut loc primele alegeri libere și democratice în România de dupa cel de-Al Doilea Război Mondial, încheiate cu victoria foștilor comuniști (FSN) și alegerea lui Ion Iliescu în funcția de președinte al României. Electoratul s-a pronunțat asupra președintelui țării (prin vot direct) și a ales reprezentanti in cele două Camere ale Parlamentului, Camera Deputaților și Senatul (vot proporțional pe liste). Ion Iliescu a fost ales presedinte cu 85% din voturile exprimate.

·         2002:Timorul de Est a devenit primul stat independent al secolului al XXI-lea, după ce Indonezia a consimtit sa paraseasca acest teritoriu.

·         2005: La cea de-a 58-a ediție a Festivalului Internațional de Film de la Cannes, filmul lui Cristi Puiu, „Moartea domnului Lăzărescu" a obținut premiul „Un Certain Regard". Moartea domnului Lăzărescu este un film românesc regizat de Cristi Puiu în 2005. Bazat pe un caz real, scenariul scris de Cristi Puiu și Răzvan Rădulescu prezintă povestea unui pensionar (Ioan Fiscuteanu) care are ghinionul de a se îmbolnăvi în seara unui mare accident rutier, ceea ce duce la plimbarea sa între mai multe spitale, fără să primească îngrijiri medicale la timp. Este inspirat din cazul real al unui pacient din Dolj, Florin Nica, care în 2001 a fost refuzat de trei ori la internare și care a murit. Filmul a fost clasificat ca tragicomedie și comedie neagră, fiind promovat în Statele Unite ale Americii drept comedie. A fost premiat multiplu, cea mai importantă distincție fiind Premiul „Un certain Regard” la Festivalul de la Cannes (2006).

·         2006: Nouri al Maliki devine prim ministru al guvernului irakian, siitului Ibrahim al-Jaafari.

·         2009: Prima tentativă de alegere a președintelui Republicii Moldova a eșuat.

Nașteri

·         1315: Bonna de Boemia, ducesă consort de Normandia (d. 1349)

·         1743: S-a nascut François-Dominique Toussaint Louverture conducatorul revoltei haitienilor impotriva sclaviei si a dominatiei franceze.  In anii   1791- 1803 a avut loc rascoala sclavilor negri de pe insula Haiti , condusa de dostul sclav- generalul tossaint – Louverture. El a organizat o armată bine disciplinată și, sub lozinca “Libertate pentru toți!”,  i-a izgonit colonizatorii spanioli. Toussaint s-a proclamat “Bonaparte al ținutului Saint-Dominigue”.  In 1795, el ajunge la o intelegere cu francezii care ii acorda controlul asupra unei mari parti a insulei. Dupa moartea lui, prietenul sau de arme, Jaclues Dessalines, ii alunga pe francezi si proclama independenta Haiti-ului in 1804. A murit in captivitate in Franta la  7 aprilie 1803.

* 1799: Honoré de Balzac (n. 20 mai 1799, Tours, Franța – d. 18 august 1850, Paris, Franța) a fost un romancier, critic literar, eseist, jurnalist și scriitor francez.

El este considerat unul dintre cei mai mari scriitori francezi în domeniul romanului realist, romanului psihologic și a romanului fantastic.

Apreciat de critica literară, Gérard Gengembre,^[19] G. Vannier,^[20] cât și de filozofi sau eseiști ca Alain^[21], Albert Béguin^[22] el a fost caracterizat drept un autor vizionar de către Albert Béguin ^[22].

În cultura română a avut doi admiratori de valoare, G.Călinescu, cel care milita pentru balzacianism în articolele sale teoretice exemplificând tehnica acestuia în romanul Enigma Otiliei, și de Mircea Eliade, care, în tinerețe și-a dorit să scrie o monografie consacrată operei lui Balzac. Pornind de la motivul androginului, care constituie de fapt nucleul nuvelei de ample dimensiuni Séraphita, Mircea Eliade a dezvoltat teoria sa din eseul Mitul reintegrării.^[23]

Datorită complexității operei sale, Balzac a fost greu de încadrat, atât de critica literară din acea perioadă, cât și de cea de astăzi, ca aparținând unei categori deja existente, aparte.

El a creat un adevărat monument, "Comedia umană" (în franceză Comédie humaine), ciclu în a cărui componență intră 95 de lucrări terminate (nuvele, romane și eseuri) și 48 lucrări neterminate. Ideea continuității dintr-o lucrare în alta, a uninii, a apărut pentru prima dată în 1830, odată cu gruparea romanelor Sarrasine, Gobseck, sub titlul Scènes de la vie privée.

La 20 mai 1799 se naște în orașul Tours Honoré de Balzac fiind primul copil al familiei. Acesta primește un singur prenume Honoré, fapt destul de rar pentru Franța acelei perioade. Noul născut va fi încredințat unei doici, în satul Saint-Cyr de lângă Tours, unde va rămâne până la vârsta de patru ani, după obiceiul timpului.

În 1805 este luat de la doică și dat la internatul Leguai din Tours. După doar doi ani este trecut la internatul unui colegiu din Vendôme. Viața din internat este, după cum va apărea mai apoi ilustrată în Louis Lambert, foarte severă folosindu-se pedepse ca bătaia cu vergi și închiderea la carceră. În contrast cu duritatea vieții din internat însă, acesta i-a dat ocazia tânărului Balzac de a citi mult, în special lucrări de știință și filozofie, scriind chiar un Traité de la volonté (Tratatul voinței), care a fost confiscat de către un supraveghetor. În afară de versurile pe care le compunea neobosit, Traité de la volonté dovedește preocupările copilului, una dintre laturile firii sale.

Relevantă pentru acea perioadă a vieții scriitorului este o scrisoare prin care directorul colegiului răspundea întrebărilor, în ceea ce privește aspectul și caracterul lui Honoré, unui editor în 1855:

„Un copil grăsuț, dolofan și cu fața rumenă. Iarna plin de degerături la mâini și picioare. Din cauza acestui neajuns a trebuit să fie cruțat adesea de bătaia cu vergi, care pe atunci se mai folosea întrucâtva, iar pedeapsa îi era schimbată în ținere la arest. Multă nepăsare, taciturn, deloc răutăcios, originalitate completă.”

În 1813, în timpul celui de-al doilea trimestru școlar, Balzac este luat acasă de la colegiul din Vendôme, din cauză că „slăbise, îngălbenise la chip și avea o privire de somnambul”, după cum va mărturisi mai târziu sora lui Laure. Se reface repede și la începutul noului an școlar își reia învățătura la liceul din Tours.

Spre sfârșitul anului 1814, Balzac-tatăl este numit șef al aprovizionării diviziei întâia militare și se mută la Paris cu întreaga familie, în cartierul Marais, pe strada Temple. Balzac este dat pe rând la două instituții din cartier.

Odată cu anul 1815, Balzac terminându-și studiile, se înscrie la Facultatea de Drept în urma unui compromis între el și tatăl său care l-ar fi dorit în Școala politehnică. Pentru inițiere în jurisprudență, face practică mai întâi la Guillonnet-Marville (notar al cărui ucenic a fost și dramaturgul Eugène Scribe), urmând ca după un an și jumătate să treacă pentru încă optsprezece luni sub maestrul Passez. Munca aceasta îl pasiona, viitorul romancier acumulând observații asupra oamenilor și a dramelor sociale pe care funcția îi dă prilejul să le cunoască.

Pe de altă parte, însă, Facultatea de Drept nu îl atrăgea. Prefera în schimbul cursurilor facultății sale pe cele de literatură de la Sorbona, pe cele de filozofie ținute de spiritualistul eclectic Victor Cousin, sau expunerile naturalistului Geoffroy Saint.

În 1819, odată cu împlinirea vârstei de 20 de ani, familia tânărului Honoré deschide o discuție asupra viitorului său. Când acesta își expune hotărârea fermă de a se consacra literaturii, tatăl îl apostrofează: „În literatură trebuie să fii rege, ca să nu fii ordonanță !”. Tânărul Balzac, cu lacrimi în ochi răspunde: „Eu voi fi rege !”, după cum va mărturisi mai târziu Laurei Surville, sora lui preferată, și, de departe, una dintre cele mai apropiate persoane pe întreg parcursul vieții scriitorului.

La cei 73 de ani ai săi, Balzac-tatal, după ce se consultă cu soția lui, îi oferi tânărului Balzac un răgaz de doi ani în care să-și demonstreze talentele literare. Pentru aceasta, Balzac urma să trăiască dintr-o rentă de 1500 de franci, rămânând la Paris, cu toate că familia sa se retrăgea într-o casă nou achiziționată la Villeparisis în Saine-et-Marne, nu departe de Paris.

Opera:

Primul succes al lui Balzac “Les Chouans” 1829, inițial publicat sub numele de “Le Dernier Chouan”) a fost urmat de “La Peau de chagrin” (1831). În următorii 20 de ani el a scris o vastă colecție de romane și scurte povești cunoscută sub numele “La Comédie humaine”. Aceasta, cea mai de seamă lucrare a sa, este o reproducere a societății franceze a timpului său, ilustrând în detaliu peste 2000 de personaje specifice fiecărei clase sociale și profesii. Cele mai importante romane din Comedia umana sunt:

• 1832: Louis Lambert;
• 1833: Eugénie Grandet;
• 1833 - 1839: Patologia vieții sociale;
• 1834: În căutarea absolutului ("La Recherche de l’absolu");
• 1835: Moș Goriot ("Le Père Goriot");
• 1837: Iluzii pierdute ("Les Illusions perdues");
• 1837: César Birotteau;
• 1842: Femeia de treizeci de ani (La femme de trente ans).
• 1847: Verișoara Bette ("La Cousine Bette");
• 1847: Vărul Pons ("Le Cousin Pons").

Calitățile lui Balzac care îi depășesc defecte precum lipsa stilului literar, critica, tendința spre melodramă, sunt: originalitatea, marea putere de observație și imaginația sa. Scurtele sale poveștioare includ părțile cele mai bune din limbaj, dar încercările de a scrie dramă au eșuat.

Alte romane și nuvele ale autorului:

• 1829: Fiziologia căsătoriei ("Physiologie du mariage");
• 1830: Gobseck;
• 1832 - 1837: Povestiri hazlii ("Contes drôlatiques");
• 1833 - 1844: Ilustrul Gaudissart ("L'Illustre Gaudissart");
• 1835: Crinul din vale ("Le lys dans la vallée");
• 1837: Istoria măririi și decăderii lui César Birotteau ("Histoire de la grandeur et de la décadence de César Birotteau");
• 1838: Casa Nucingen ("La maison Nucingen");
• 1839 - 1847: Strălucirea și suferințele curtezanelor ("Splendeurs et misères des courtisanes");
• 1844: Țăranii ("Les paysans");
• 1831: Pielea de șagri ("Le peau de chagrin");
• 1835: Séraphita.

Honoré de Balzac

* 1802: Prințesa Emma de Anhalt-Bernburg-Schaumburg-Hoym (20 mai 1802–1 august 1858) a fost o prințesă germană. A fost bunica reginei Țărilor de Jos, Emma de Waldeck și Pyrmont, care a fost numită după ea.

Emma a fost una din cele patru fiice ale prințului Victor al II-lea, Prinț de Anhalt-Bernburg-Schaumburg-Hoym (1767–1812) din căsătoria cu Amelia de Nassau-Weilburg (1776–1841). A crescut alături de surorile sale la Hoym în Anhalt și a primit o educație bună.

S-a căsătorit la 26 iunie 1823 la castelul Schaumburg cu George al II-lea, Prinț de Waldeck și Pyrmont (1789–1845). Emma și George au avut cinci copii:

• Augusta (1824–1893), căsătorită cu contele Alfred de Stolberg-Stolberg
• Joseph (1825–1829)
• Hermine (1827–1910), căsătorită cu Prințul Adolf I George de Schaumburg-Lippe
• George Victor (1831–1893), căsătorit cu Prințesa Elena de Nassau și a doua oară cu Prințesa Louise de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg; a fost tatăl reginei Țărilor de Jos și bunicul reginei Wilhelmina.
• Walrad (1833–1867)

După decesul soțului ei în 1852, ea a condus Waldeck și Pyrmont ca regentă pentru fiul ei minor, George Victor.

·         1806: S-a nascut filosoful englez  al epocii victoriene, John Stuart Mill; (d. 1873). A fost  unul dintre cei mai influenți gânditori liberali a secolului al XIX-lea   care a adus contribuții la dezvoltarea utilitarismului, o teorie morală ce permite o evaluare a acțiunilor indivizilor  in functie de două dimensiuni esențiale: un criteriu al binelui  și al raului.

Născut la Pentonville, Londra în 1806 este fiul economistului și filosofului scoțian James Mill și al Harrietei Mill. John Stuart a fost educat de tatăl său, cu sfaturile și ajutorul filosofului utilitarist Jeremy Bentham. A primit o educație riguroasă și, în mod deliberat, a fost crescut complet separat de alți copii; a început să învețe greaca la vârsta de trei ani, latina la șapte ani, logica la doisprezece și un curs de economie politică la treisprezece ani.

Prima publicație a sa o reprezintă două scrisori apărute într-un ziar în 1822. În 1823 a format Societatea Utilitaristă (care s-a destrămat în 1826) și a devenit funcționar la „East India Company”, compania unde lucra tatăl său.

Rezultatul educației primite de Mill a fost ambiguu: John a absorbit utilitarismul lui Bentham și al tatălui său, dar a trecut și printr-o criză profundă la vârsta adolescenței (declanșată în 1826). Acest eveniment l-a inițiat pe Mill în devenirea sa ca filosof, a lăsat la o parte ceea ce el numea "un adevarat sectarianism interior", și a început să se elibereze de tatăl său, de Bentham și de raționalismul secolului al XVIII-lea pe care ei îl reprezentau.

În 1831 a publicat o serie de articole în Examiner și l-a întâlnit pe Carlyle. În 1835 va fi responsabil de pierderea manuscrisului primului volum al lucrării lui Carlyle, "French Revolution". Va face, apoi, recenzia volumului I al cărții lui Alexis de Tocqueville, Democracy in America. S-a retras de la East India House în 1858, iar în 1859 a publicat Toughts on Parlamentary Reform, și Dissertations and Discussions, volumul I și II.

În 1851 se căsătorește cu Harriet Taylor, care s-a dovedit a fi un adevărat sprijin, inclusiv în ceea ce privește munca sa intelectuală.

În 1865 a publicat An Examination of Sir William Hamilton’s Philosophy, în același an fiind ales membru al Parlamentului (unde apără dreptul la vot și la emancipare al femeii) și, apoi, devenind Lord Rector la St. Andrew’s University. În același an a mai publicat The Subjection on Women și o nouă ediție a lui James Mill Analysis of the Phenomena of the Human Mind (1869). Post-mortem i-au fost publicate lucrarile: Autobiography, Nature, Utility of Religion (1873); Theism (1874) și Dissertations and Discussions, volumul IV (1875).

Mill a fost o personalitate multilaterală: a scris tratate de economie și logică, a dezvoltat filosofia utilitaristă și filonul tradiției empiriste engleze și a fost cel mai important dintre liberalii secolului al XIX-lea. A fost un admirator înfocat al scrierilor lui Auguste Comte, chiar înainte de a-l întâlni personal. A început prin a coresponda cu acesta pentru ca mai apoi, peste câțiva ani, să devină un reprezentant marcant al pozitivismul sociologic, afirmându-se ca un propagator al ideilor comtiste în Anglia, în confruntarea cu doctrina organicistă promovată de Herbert Spencer. Începând cu anul 1842, Mill introduce termenul de sociologie în circuitul sociologic din Anglia.

În logică, a dezvoltat o teorie a inducției și procedee de experimentare. În morală, John Stuart Mill a adaptat utilitarismul lui Jeremy Bentham într-un utilitarism care consideră fericirea ca scop final al moralei. În politică, a avut poziția unui liberal care nu cerea intervenția statului decât în beneficiul celor slabi și, în special, a femeii.

Concepția despre libertate

Lucrarea „Despre libertate” este unul dintre textele de referință ale doctrinei liberale, reprezentând, în fond, un tratat despre libertate. Cartea explorează natura și limitele puterii care poate fi exercitată în mod legitim de către societate asupra individului. Mill dezvoltă un principiu fundamental conform căruia fiecare are dreptul de a acționa precum dorește, în condițiile în care faptele sale nu îi afectează pe ceilalți. Dacă respectivul act se răsfrânge exclusiv asupra celui care îl comite, societatea nu are nici un drept de a interveni, chiar dacă persoana își face rău. Sunt excluși din sfera acestei teorii cei care nu sunt totalmente capabili de a discerne (spre exemplu, copiii sau cei ce nu se află în deplinătatea facultăților mintale). Se poate remarca faptul că filosoful britanic nu consideră ofensa o faptă negativă întrucât este de părere că o acțiune nu poate fi restricționată pentru că încalcă o convenție morală a unei societăți.

Mill apără cu o convingere puternică libertatea de exprimare. Aceasta este o condiție necesară pentru progresul intelectual și social. Nu putem fi niciodată siguri, afirmă el, că o idee nespusă nu conține elemente utile. De asemenea, va fi susținut faptul că a asculta păreri false este ceva productiv din două motive. În primul rând, pentru că indivizii sunt mai dispuși să renunțe la opiniile eronate atunci când se află într-o dezbatere și, în al doilea rând, pentru că teoriile corecte vor fi continuu susținute și reafirmate, nefiind doar propoziții unanim acceptate ca fiind adevărate. Fiecare trebuie să înțeleagă de ce aderă la un anumit set de idei.

Constrângerea asupra unei persoane nu poate apărea din dorința de a-i impune concepții ale altora cu privire la modul de viață ori la conduită. Singura manieră prin care se poate încerca schimbarea unui individ este discuția de orice fel (fie ea mustrare, rugăminte sau implorare), întrucât „asupra lui însuși, (…) individul este suveran”. În concluzie, Mill afirmă că societatea are mai multe de câștigat dacă respectă libertatea individuală. Atâta timp cât faptele unei persoane nu au consecințe negative asupra alteia, aceasta trebuie lăsată să trăiască după propriile reguli și nu după norme impuse din exterior.

John Stuart Mill

* 1818: Franz Eduard Graf^[1] von Tottleben (rusă Эдуа́рд Ива́нович Тотле́бен, tr.Eduárd Ivánovich Totlében; 20 mai [S.V. 8 mai] 1818 – 1 iulie [S.V. 19 iunie] 1884), mai cunoscut sub numele de Eduard Totleben în engleză, a fost un inginer militar baltic german și general imperial rus. El a fost responsabil de lucrările de fortificarea și desecarea în timpul unor importante campanii militare rusești.

Eduard Totleben

·         1822:  Frédéric Passy, economist francez, laureat Nobel (d. 1912)
* 1825: George Phillips Bond (1825-1865), astronom american pionier al astronomiei fotografiate. Împreună cu tatăl său, William Cranch Bond, au înființat Observatorul astronomic de la Harvard, Harvard College Observatory, unul dintre cele mai importante centre astronomice din Statele Unite.

George Bond s-a născut la Dorchester în 20 mai 1825 (după unele date 1826), Massachusetts și a studiat la Universitatea Harvard. După moartea tatălui său, în 1859 a devenit directorul observatorului de la Harvard.

A folosit fotografia în astronomie pentru a calcula exact poziția corpurilor cerești și magnitudinea stelelor. A făcut prima fotografie a unei stele (Vega) în 1850 de asemenea a fotografiat suprafața Lunii și a fost primul care a fotografiat o stea binară (Mizar), în 1857. În 1848, în timp ce lucra cu tatăl său a descoperit Hyperion, al optelea satelit a lui Saturn și inelul C.

Lucrând la Observatorul Harvard (al cărui director a devenit după deceseul tatălui său), a studiat planeta Saturn și Nebuloasa Orion și a descoperit numeroase comete la care le-a calculat și orbita.

De asemenea, a publicat lucrări asupra perturbațiilor orbitelor cometelor și asupra constituției inelului lui Saturn. În 1858, s-a remarcat și printr-un memoriu asupra cometei Donati.

A fost premiat cu medalia de aur la Societatea Astronomică Regală în 1865.

Craterul G. Bond de pe Lună îi poartă numele, la fel și craterul Bond de pe Marte.

·         1830: S-a nascut scriitorul francez Hector Malot; (d. 17 iunie 1907). A scris mai multe romane dar este cunoscut mai ales pentru romanul „Singur pe lume„. A fost dedicat fiicei lui, Lucie. „În timp ce scriam această carte, mă gândeam tot timpul la tine, copila mea, și numele tău îmi venea în fiecare clipă pe buze. O să-i placă lui Lucie? O va interesa pe Lucie?…” se întreba Hector Malot la începutul cărții sale.

·         1841 - S-a născut Eduard Caudella, violonist, pedagog şi compozitor (opera “Petru Rareş”, uvertura “Moldova”) (m.15.04.1924).

·         1851: Emile Berliner, inventator germano-american, inventatorul gramofonului (d. 1929)

·         1860 - S-a născut Eduard Buchner, chimist german, laureat al Premiului Nobel pentru chimie pe anul 1907, pentru lucrările sale privind fermentaţia (m.13.08.1917).
* 1868: Dănilă Papp (n. 20 mai 1868, Avram Iancu, județul Bihor - d. 1950, Sibiu, județul Sibiu, România) a fost un general român, fost colonel în armata austro-ungară,^[1] din 1918 subordonat al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, ulterior general în armata regală română. A devenit guvernator în Ținutul Mureș în timpul dictaturii carliste, apoi ambasador al Regatului României pe lângă Sfântul Scaun.

S-a născut la Aciuva (Aciua) (acum Avram Iancu, Bihor, România).

Între 1887-1890 a urmat cursurile Academiei Militare Tereziene de la Wiener Neustadt, primind gradul de sublocotenent în anul 1890.

La 11 aprilie 1919 a fost promovat la gradul de general de brigadă și a primit comanda Diviziei 18 ardelene. A participat la campania antibolșevică din Ungaria din același an.^[20] În perioada 1 aprilie 1924 - 1 aprilie 1930 a comandat ca general corpul IV al armatei regale române (Cluj).^[21]

Regele Carol al II-lea l-a numit, în anul 1938, guvernator al Ținutului Mureș.^[22]

La 1 august 1941 a fost numit de Ion Antonescu, ministru plenipotențiar la Sfântul Scaun, până la 23 august 1944 când a fost rechemat în țară.

După evenimentele din august 1944 a fost trecut de către comuniști în rândul „dușmanilor poporului” și a fost privat de o serie de drepturi, fiind șters din registrele de pensionari pentru că „a contribuit la menținerea și sprijinirea regimului fascist dictatorial în țară”. În urma declarațiilor unora dintre prietenii și foștii săi colaboratori care au invocat onestitatea generalului Papp, autoritățile comuniste au revocat decizia de anulare a pensiei. Cu toate acestea, a rămas în vigoare măsura de limitare a unor drepturi de care ar fi putut să beneficieze ca ofițer pensionar.

A murit în anul 1950 la 82 de ani, fiind înmormântat la Sibiu.

Generalul Daniel Papp a fost una dintre cele mai tragice figuri ale istoriei românilor: Înalt ofițer în armata austro-ungară, el s-a comportat eroic și și-a ținut jurământul față de împăratul austro-ungar, chiar dacă a fost silit să lupte împotriva armatei române, dar a devenit de asemenea unul dintre ofițerii care și-au adus o contribuție importantă la Unirea Transilvaniei cu România

Dănilă Papp 1941

* 1881: Władysław Eugeniusz Sikorski (pronunția poloneză: [vwadɨswaf ɕikɔrsk ʲ i] (n. 20 mai 1881, Tuszów Narodowy; d. 4 iulie 1943, Gibraltar) a fost un militar și un lider politic polonez.

·         1882: Sigrid Undset, scriitoare norvegiană, laureată a Premiului Nobel (d. 1949)

·         1883: Faisal I al Iraq (d. 1933)
* 1903: Nicu Stănescu (n. 20 mai 1903, Ploiești – d. 17 aprilie 1971, București) a fost un reputat dirijor, compozitor, aranjor și violonist virtuoz român, important pentru formarea Orchestrei „Ciocârlia” (în 1946) și pentru conducerea timp de 20 de ani (în paralel cu Ionel Budișteanu) a Orchestrei „Barbu Lăutaru” din București (din 1949 până în 1970).

Moare la data de 14 aprilie 1971 la București, la vârsta de 68 de ani. Sicriul său a fost depus în holul Teatrului de Revistă Constantin Tănase de pe Calea Victoriei, unde a avut loc adunarea de doliu. Presa a publicat un comunicat oficial semnat de Ministerul Culturii, Filarmonica de Stat George Enescu, Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor și Institutul de Etnografie și Folclor.^[10]

Este înmormântat în cimitirul Reînvierea (fostul Pătrunjel) din Colentina, alături alți lăutari bucureșteni precum Costică Pompieru, Sava Pădureanu, Cristache Ciolac, Angheluș Dinicu, Ion Dinicu, Gheorghe Dinicu sau Grigoraș Dinicu

Fotografie de pe coperta vinilului EPD 1110, înregistrat și lansat la casa de discuri Electrecord în 1965.

* 1908: James Maitland Stewart (n. 20 mai 1908 - d. 2 iulie 1997) a fost un actor american de origine scoțiană . A fost de profesie arhitect, până să descopere actoria.

Primele sale roluri au fost în muzicaluri pe Broadway. Prestația sa a atras atenția celor de la MGM, care îi oferă un contract. Astfel, în 1935, James Stewart apare pentru prima dată în distribuția unui film. Colaborările cu Frank Capra îi vor aduce faima (You Can't Take It With You) și prima nominalizare la Oscar (Mr. Smith Goes to Washington). A urmat apoi și primul Oscar câștigat, în 1940, pentru filmul Poveste din Philadelphia.

James Stewart primind medalia Croix De Guerre

După decembrie 1941, odată cu atacul de la Pearl Harbor, SUA intră în război. Jimmy se înrolează în aviația militară americană, până la sfârșitul războiului avansează până la gradul de colonel. Pentru meritele sale din timpul războiului este răsplătit cu mai multe medalii și decorații (Air Medal, Distinguished Flying Cross, Croix de Guerre și 7 Battle Stars). Ulterior va fi avansat la gradul de general de brigadă. Va lupta și în războiul din Vietnam. În 1968 se retrage din armată după 27 de ani.

După al doilea război mondial joacă rolul lui George Bailey în faimosul film It's a Wonderful Life. În anii '50 Jimmy a făcut parte adesea din distribuția western-urilor lui John Ford și Anthony Mann, respectiv din cea a filmelor de suspans ale lui Alfred Hitchcock.

A fost răsplătit și cu câte un Oscar și un Glob de aur pentru întreaga activitate

* 1910: Nadia Popovici, nume la naștere Nadejda (Nadia) Ajder^[1], (n. 20 mai1910, Sankt Petersburg, Imperiul Rus - d. 3 ianuarie 1985, București)^[2] a fost o pictoriță din România.

Născută într-o familie aristocrată, a fost obligată, la doar 7 ani, să fugă împreună cu familia din cauza Revoluției Ruse din 1917.^[3]

Astfel, a ajuns într-o primă etapă în Japonia, iar apoi la Chișinău. De la Chișinău a venit la București, unde a studiat la Școala de Belle Arte, la clasa Ceciliei Cuțescu Storck. Aici l-a cunoscut pe sculptorul Ion Grigore Popovici, cu care s-a căsătorit. Au avut un fiu, pe Constantin Popovici care, urmând calea tatălui său, a devenit și el sculptor^[3] și o fiică, pe Eliza Popovici - Palade, pictoriță.

·         1914: Corneliu (Cornel) Coposu (n. 20 mai 1914, Bobota, Sălaj – d. 11 noiembrie 1995, București) a fost un politician român, liderul opoziției din România postcomunistă. Absolvent de drept și ziarist, om de încredere al liderului național-țărănist Iuliu Maniu, Coposu a fost membru al Partidului Național Țărănesc până la interzicerea acestuia în 1947, iar ulterior a fost deținut politic în condiții foarte aspre timp de 17 ani, în faza stalinistă a regimului comunist din România.

După Revoluția din 1989 a reîntemeiat oficial PNȚ sub numele de Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat și a fost președinte al PNȚCD-ului între 1990 și 1995. În această calitate, a fondat Convenția Democrată Română, al cărei prim președinte a fost. Corneliu Coposu a fost ales senator în Parlamentul României în 1992.^[1] După decesul său, Corneliu Coposu a fost înlocuit de senatorul Ioan Bărbuș.

·         1915: S-a nascut generalul israelian  Moshe Dayan; (d. 16 octombrie 1981). A îndeplinit funcția de șef al Marelui Stat Major al Armatei Israeliene în perioada 1953-1958, apoi ministru al agriculturii, ministru al apararii și ulterior ministru de externe al Israelului. Între anii 1949-1951 generalul Moshe Dayan a fost comandant al Armatei de Sud a Israelului, apoi în perioada iunie – decembrie 1952, a comandat Armata de Nord a Israelului. Considerat unul din pionierii sionismului modern, a avut un rol crucial în menținerea securității Israelului.

·         1918: Edward B. Lewis, genetician american, laureat Nobel (d. 2004)
* 1918: George Meniuc (n. 20 mai 1918, Chișinău - d. 8 februarie 1987) a fost un director de revistă, eseist, poet, prozator, publicist și traducător din Republica Moldova.

·         1920 - S-a născut scriitoarea Mara Giurgiuca.

·         1920: Hephzibach Menuhin, pianistă americană (d. 1981)
* 1920: Domenico Leccisi (n. 20 mai 1920, Molfetta, Italia – d. 2 noiembrie2008,^[1] Milano, Italia) a fost un ziarist, sindicalist și politician italian.

Înscris în Partidul Național Fascist la Milano, el a fost lider sindical.^[2] În timpul celui de al Doilea Război Mondial a luptat în cavalerie^⁠(d) pe frontul francez și pe cel iugoslav.^[3] El s-a alăturat Republicii Sociale Italiene, ca exponent al fascismului de stânga^⁠(d).^[4] În această perioadă a publicat numeroase articole în sprijinul proiectului guvernului^⁠(d) fascist republican^⁠(d) de socializare a economiei^⁠(d), intrând în polemică cu ministrul economiei corporative Angelo Tarchi^⁠(d) pe tema presupusei întârzieri punerii sale în aplicare.^[2] În ultimul număr al ziarului „Reppublica fascista", lansat pe 25 aprilie 1945, cu puțin timp înainte de căderea Republicii Sociale italiene^⁠(d) Leccisi scria:

„Astăzi, când pare să cadă cortina peste ultimul act al celei mai mari tragedii îndurate de om, ridicăm chipul către soarele țării noastre .... să ne pregătim să ducem dincolo de liniile de luptă, încă arzând, crezul priorităților noastre revoluționare”

—Domenico Leccisi la 25 aprilie 1945 în "Repubblica fascista

·         1921: Wolfgang Borchert, scriitor german (d. 1947)

·         1924: Henry Valen, politolog norvegian (d. 2007)

·         1926 - S-a născut scriitorul Virgil Sorin.
* 1926: Allan McEachern (n. 20 mai 1926 – d. 10 ianuarie 2008^[1]) a fost cancelarul Universității din Columbia Britanică.
* 1928: Éva Kiss-Bitay (n. 20 mai 1928, Bistrița, Regatul României – d. 21 august2017, Cluj-Napoca, România) a fost o biologă română de etnie maghiară. A fost soția biochimistului István Kiss.

Éva Kiss-Bitay a absolvit liceul în 1949 la Colegiului Național Bethlen din Aiud. Următorii patru ani i-a petrecut studiind la Universitatea Bolyai din Cluj, unde a devenit licențiată în biologie cu teza Efectul stimulanților și inhibitorilor corticali asupra formării anticorpilor. A predat în mai multe școli din Cehu Silvaniei și Cluj, unde a fost și director de școală, până a ieșit la pensie.

A scris și editat mai multe cărți, volume și articole științifice și de ziar, care au fost publicate în România. De asemenea, a tradus cărți din limba română în maghiară.

·         1930 - S-a născut scriitorul Geo Şerban.
* 1930: Alberto Pellegrino (n. 20 mai 1930, Tunis – d. 9 martie 1966, Milano) a fost un scrimer italian specializat pe floretă și spadă, laureat cu patru medalii olimpice pe echipe, inclusiv două de aur, din trei participări. A fost și triplu campion mondial pe echipe (în 1955, 1957 și 1958).

·         1935: José Alberto Mujica Cordano (pronunție în spaniolă, conform IPA, /xoˈse alˈβeɾto muˈxika koɾˈðano/; n. 20 mai 1935, Montevideo, Uruguay), cunoscut și sub numele de El Pepe, este un politician din Uruguay, fost luptător de gherilă, membru al partidului Frente Amplio și fost președinte al Uruguayului între 1 martie 2010 și 1 martie 2015.

S-a născut la 20 mai 1935 ca fiu al lui Demetrio Mujica, de origine bască și al lui Lucy Cordano, fiica unor imigranți de origine italiană. Tatăl său era un mic fermier a cărui fermă a dat faliment în 1940, când Jose Mujica avea 5 ani.

În 2005 s-a căsătorit cu Lucía Topolansky (și ea fostă membră a gherilei Tupamaros, în prezent senator) după ce au conviețuit mult timp împreună fără a fi căsătoriți. Cei doi nu au copii și locuiesc într-o mica fermă din periferiile capitalei Montevideo, unde cultivă crizanteme pe care le vând. Jose Mujica a refuzat să locuiască în palatul prezidențial opulent și a preferat să-și păstreze stilul umil de viață. Nu a renunțat nici la mijlocul său de transport, un Volkswagen Beetle din 1987 pe care îl deține și în prezent. În 2010, conform declarației sale de avere, mașina valora 1800 dolari americani. În noiembrie 2014 cotidianul Búsqueda spunea că i s-ar fi oferit un milion de dolari pentru Volkswagenul său Beetle. Mujica a declarat că dacă cineva i-ar oferi un milion de dolari pe mașina sa ar vinde-o și banii i-ar dona unei organizații de caritate. Ferma la care locuiește împreună cu soția sa este proprietatea celei din urmă. Stilul său umil de viață a atras mult atenția din partea mass-mediei și a publicului larg, fiind unic. Este vegetarian, ateu^[3] și a fost considerat "cel mai sărac președinte din lume",^[4][5] donându-și aproximativ 90 la sută din salariul său lunar organizațiilor de caritate și micilor întreprinzători.

Andrei Muraru este licențiat al Universității „Al. I. Cuza” Iași, Facultatea de Istorie, specializarea Istorie (iulie 2005). În iulie 2007, a finalizat programul de master „Românii și Europa” din cadrul aceleiași facultăți, iar în septembrie 2011, a devenit doctor al Universității „Al. I. Cuza” Iași, Facultatea de Istorie, teza de doctorat „Procesele criminalilor de război din Transnistria” obținând calificativ maxim.

În anii de studiu, a beneficiat de o serie de burse de cercetare în instituții academice din afara țării. A fost bursier Erasmus-Socrates la Aristotle University of Thessaloniki, bursier New Europe College (bursă Odobleja) la New Europe College – Institute for Advanced Study, iar în perioada octombrie 2010 – mai 2011 a fost bursier United States Holocaust Memorial Museum – Center for Advanced Holocaust Studies, Washington DC

* 1935: Hanna Krall-Szperkowicz (n. 20 mai 1935, Varșovia) este o scriitoare, jurnalistă și reporteră poloneză, membră a Asociației Scriitorilor Polonezi (din 1989). A absolvit Facultatea de Jurnalism din cadrul Universității din Varșovia. Din anul 1955 a lucrat în redacția ziarului „Życie Warszawy”, iar între 1969-1981 în „Polityka

Hanna Krall (19 mai 2007)

·         1937 - S-a născut Teddy Randazzo, cântăreţ şi compozitor american (Three Chuckles).

·         1938 - S-a născut scriitorul Dan Mănucă.

·         1942 - S-a născut Paula (Jill Jackson), cântăreaţă americană (Paul & Paula).
* 1942: Carlos Norman Hathcock II (n. 20 mai 1942 – d. 23 februarie 1999) a fost un lunetist al United States Marine Corps cu o performanță în serviciu de 93 de victime confirmate.

Hathcock în noiembrie 1996

·         1943 - S-a născut Terry Smith, chitarist britanic (J.J. Jackson, If, Zzebra).

·         1943: Albano Carrisi (n. 20 mai 1943, Cellino San Marco) este un cântăreț, actor și viticultor italian. Numele său de scenă este Al Bano.

S-a născut în orașul Cellino San Marco (Provincia Brindisi), unde locuiește și în prezent. Mama sa Iolanda l-a numit Albano deoarece, atunci când se năștea, tatăl său Carmelo, aflat în armata italiană, lupta în Albania în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

A debutat în 1965 cu melodia La strada. În 1966 participă la Festival delle Rose cu piesa Quando il sole chiude gli occhi. Cu Pensando a te, iese câștigător în 1969 la Disco per l'Estate, un concurs de interpretare de cântece italiene. Înregistrează câteva cântece, devenite hituri în acea perioadă, cum ar fi Nel sole, Io di notte , Il ragazzo che sorride, La siepe, Mattino, Pensando a te, Mezzanotte d'amore și 13, storia d'oggi.

La scurt timp începe colaborarea cu Romina Power (fiica actorului american Tyrone Power) pentru care scrie cântecul Acqua di mare și cu care se căsătorește în 1970. Din 1975 timp de două decenii cântă împreună, formând duetul Al Bano și Romina Power, duet care în 1976 participă la Concursul Muzical Eurovision, obținând locul 7 cu We'll live it all again (lo rivivrei), iar în 1982, la Festivalul de muzică de la Sanremo, se clasează pe locul secund cu Felicità. În 1984, Al Bano și Romina Power se clasează pe locul întâi la Sanremo cu Ci sarà, iar în anul următor, la Eurovision, obține locul 7 cu Magic Oh Magic. Alte melodii de mare succes din repertoriul lor sunt: '"Sharazan, Che angelo sei, Tu soltanto tu, Prima notte d'amore, Sempre sempre și Libertà. În 1987 și 1989 obțin locul 3 la Festivalul Sanremo cu melodiile Nostalgia canaglia și Cara terra mia. Ultima lor melodie prezentată la Festival este Oggi sposi în 1991. Al Bano și Romina lansează în aceiași perioada și primul lor album de colinde intitulat Weihnachten bei uns zu hause (în Germania) sau Corriere di Natale (în Italia).

În 1996, Al Bano se reîntoarce la cariera de solist cu melodia È la mia vita publicată pe Emozionale, ultimul album realizat împreună cu Romina Power, care cuprinde și două colaborări cu artiștii spanioli Montserrat Caballé și Paco De Lucia. Melodia este inclusă și pe ultima lor compilație oficială Ancora...zugabe. În 1997 lanseaza albumul Concerto classico în care interpretează piese clasice din repertoriile lui Giacomo Puccini, Giuseppe Verdi, Gaetano Donizetti, Johann Sebastian Bach, Franz Schubert, Piotr Ilici Ceaikovski, Frédéric Chopin și mulți alții. Pentru acest album primește un dublu disc de platină în Austria, premiu înmânat de Placido Domingo și José Carreras cu ocazia unui concert la Bad Ischl în care Al Bano, cântând cu cei 2 tenori îl înlocuia pe Luciano Pavarotti.

După o serie de albume de cover, premiate cu discuri de aur și platină în Italia, Spania și Austria, în anul 2001 lansează primul album de melodii inedite intitulat Canto al sole iar, după un an, se reîntoarce la genul classical crossover cu albumul Carrisi canta Caruso dedicat marelui tenor Enrico Caruso.

În decembrie 2005 publică albumul Le radici del cielo, un omagiu muzical pentru Salento, regiunea din sudul Italiei în care Al Bano s-a născut iar după câteva luni prezintă compilația Il mio Sanremo, o colecție de noi versiuni a pieselor prezentate de el la Festivalul Sanremo în perioada 1965-1999.

La Festivalul Sanremo se întoarce din nou în 2007 obținând locul 2 cu melodia Nel perdono inclusă pe albumul Cercami nel cuore della gente, în 2009 cu L'amore è sempre amore și în 2011 cu Amanda è libera, piesă clasificată pe locul 3. Tot în 2011 obține 15 discuri de platină în Grecia pentru vânzarile albumului Δύο φωνές μία ψυχή (Dio fones mia psihi) realizat împreună cu Giannis Ploutarcos. Al Bano este oaspete de onoare la Sanremo 2013 primind premiul pentru carieră "Città di Sanremo" și lansează CD-ul Canta Sanremo, o continuare a precedentului album dedicat festivalului.

După 16 ani de la ultimul concert împreună, Al Bano & Romina Power se reunesc pe scenă în anul 2013 la Moscova cu ocazia unui eveniment dedicat celor 70 de ani ai lui Al Bano. Urmează un turneu internațional intitulat Reunion Tour care cuprinde concerte în Rusia, Statele Unite ale Americii, Canada, Spania, România, Germania, Austria.

La Sanremo 2015 Al Bano este invitat alături de Romina Power pentru a cânta în afara competiției un medley din vechile lor succese lansate în anii 80 la festival: Cara terra mia, Ci sarà, Felicità. Sunt premiați cu premiul Ambasciatori del festival nel mondo (Ambasadori ai festivalului în lume).

Primul lor concert în Italia, în mai 2015, este transmis în direct de la Arena din Verona de televiziunea RAI iar după câteva luni este lansată doar în Germania și Austria compilația The very best - Live aus Verona, primul album al lui Al Bano în colaborare cu Romina Power după 19 ani de la Ancora..zugabe. CD-ul conține 8 melodii înregistrate live la concertul din Verona dar și 4 noi înregistrări în studio. Single-ul de promovare este Qualche stupido: "ti amo" (Somethin'stupid). O nouă versiune a fost publicată și în Italia doi ani mai târziu în 2017 cu titlul Magic Reunion Live si cu un tracklist asemănător dar divers iar în același an Al Bano participă singur pentru a cincisprezecea oară la Festivalul Sanremo cu melodia Di rose e di spinepublicând dublul album omonim care conține melodii inedite dar si celelalte 14 melodii prezentate la Sanremo în perioada 1968-2011.

·         1944: John Robert "Joe" Cocker (n. 20 mai 1944, Sheffield, West Riding of Yorkshire – d. 21 decembrie 2014, Crawford, Colorado) a fost un cântăreț și muzician de rock și blues englez, care a devenit cunoscut mai ales prin activatatea și concertele sale din Statele Unite. S-a remarcat în anii '60, prin vocea specifică și versatilă, cu un timbru inconfundabil de bariton-bas, și prin mișcările scenice energice.

A realizat 40 de albume muzicale și a fost distins cu Premiul Grammy în anul 1983, pentru melodia „Up Where We Belong”, interpretată în duet cu Jennifer Warnes. În 1993 a fost nominalizat pentru premiul Brit Award (ca Cel mai bun britanic, conform Best British Male), iar în 2007 i s-a conferit o placă de bronz, cunoscută ca Sheffield Legends, din orașul său natal.

În 2008, într-o ceremonie la Buckingham Palace, contribuțiile sale aduse muzicii au fost recunoscute de către regina Elisabeta II prin conferirea unui OBE (Order of the British Empire). Joe Cocker figurează pe locul 97 din 100 în lista publicată de revista Rolling Stone (The 100 greatest singers list).^[1]

Cântărețul, suferind de cancer pulmonar, a murit pe data de 22 decembrie 2014 la locuința sa, Mad Dog Ranch, din statul Colorado. Ultimul concert pe care ar fi trebuit să îl susțină ar fi avut loc în Anglia, dar a fost amânat tocmai din cauza problemelor de sănătate ale artistului.

Joe Cocker a concertat și în Romania, în 2013, și ar fi urmat să revină în vara anului 2015.

În 1963, Cocker a început o relație cu Eileen Webster, de asemenea o nativă a orașului of Sheffield. Cuplul, după o relație continuă de 13 ani, s-a separat definitiv în 1976.

În 1978, Cocker s-a mutat pe o proprietate de tip ranch, deținută de Jane Fonda, din localitatea Santa Barbara, California. Pamela Baker, administratoarea unor proprietăți din zonă și o susținătoare ferventă a lui Cocker, o convinsese pe cunoscuta actriță americană să-i închirieze proprietatea sa cântărețului englez. Ulterior, cei doi, Baker și Cocker, au început o relație de lungă durată, pentru ca apoi să se căsătorească la data de 11 octombrie 1987.^[2]Cuplul a locuit ulterior la reședința lor de tip ranch, cunoscută ca Mad Dog Ranch, din localitatea Crawford, statul Colorado, unde artistul a decedat.

Cocker în 2013

·         1945: Mircea Drăgan, compozitor, instrumentist și orchestrator român

·         1946: Cher (n. 20 mai 1946 sub numele Cherilyn Sarkisian LaPiere) este o actriță, cântăreață, compozitoare, autoare, producătoare de filme și designer de modă americană de origine armeană. Printre realizările sale în muzică, film și televiziune, a câștigat un premiu Oscar, un premiu Grammy, un premiu Emmy și trei Globuri de Aur, printre altele.

După ce a devenit cunoscută în 1965 ca membră a duo-ului pop/rock Sonny & Cher, a reușit să devină o artistă solo de succes, o stea de televiziune în anii '70 și o vedetă de cinema în anii '80.

Hitul ei „Believe” (1998), este single-ul al treilea ca vânzări în toată lumea al unei cântărețe, al optulea ca vânzări al anilor '90,^[2] cel mai bine vândut single al casei de discuri Warner Bros. Records și cea mai bine vândută melodie dance, peste 10 milioane de copii ale acesteia fiind vândute în toată lumea.^[3] Cher a intrat în Cartea Recordurilor când „Believe” a ajuns pe primul loc în Billboard Hot 100, devenind cea mai în vârstă cântăreață care reușește acest lucru.^[4] Cu o carieră de peste 40 de ani, Cher a devenit unul din cei mai cunoscuți idoli de pop și unul dintre artiștii cu cele mai mari vânzări ale tuturor timpurilor,^[5] vânzând aproape 275 de milioane de copii în toată lumea (inclusiv înregistrările cu Sonny Bono). Ca artist solo, în Statele Unite a vândut 30 de milioane de albume și 20 de milioane de single-uri.^[6][7] La 6 mai s-a reîntors pe scena muzicală după o pauză de șase ani cu spectacolul din Las Vegas, Cher ar the Colosseum.

* 1946: George Lusztig (la naștere:Gheorghe Lusztig, născut la 20 mai 1946 laTimișoara) este un matematician american, evreu originar din România, profesor de matematică la catedra Abdun-Nur de la Institutul Tehnologic Massachusetts. Între anii 1999-2009 a fost profesor la catedra Norbert Wiener. George Lusztig s-a făcut cunoscut pentru contribuțiile sale la teoria reprezentărilor, mai ales în grupurile algebrice. Acestea includ noi concepte fundamentale, între care varietatea Deligne-Lusztig și polinoamele Kajdan-Lusztig.^[2] După aprecierea lui R. W. Carter, „Opera lui Lusztig se caracterizează printr-un înalt nivel de originalitate, o tematică imensă, o remarcabilă virtuozitate tehnică și o deosebită profunzime în tratarea problemelor. Nu este nicio exagerare să afirmăm că George Lusztig este unul din cei mai mari matematicieni ai epocii noastre”". După opinia lui Solomon Marcus, Lusztig este, alături de János Bolyai și Dan Virgil Voiculescu unul din cei trei matematicieni cei mai mari care s-au născut în spațiul locuit de români

* 1947: Nancy Fraser (n. 20 mai 1947) este profesoară de științe politice și filosofie la New School for Social Research din New York. Titlul doctoral i-a fost acordat de CUNY Graduate Center și a predat la departamentul de filosofie al Universității Northwestern timp de mulți ani înainte să se mute la New School. Nancy Fraser este membră fondatoare a revistei Constellations, publicație internațională despre teorii critice și democratice, unde încă activează ca membră a consiliului editorial.

·         1950 - S-a născut Steve Broughton, baterist britanic (Edgar Broughton Band).
 ·         1951 - S-a născut Warren Cann, baterist şi compozitor canadian (Tiger Lily, Ultravox).
* 1951: James Carew Rosapepe (n. 20 mai 1951, Roma, Italia) este un diplomat și om politic american, membru al Partidului Democrat, aflat la al patrulea mandat de senator în Senatul statului Maryland. El a îndeplinit funcția de ambasador al SUA în România între 1998-2001 și anterior a fost membru al Camerei Delegaților (camera inferioară) din Maryland.
* 1952: Albert Roger Mooh Miller (născut 20 mai 1952, Yaoundé Camerun) mai bine cunoscut ca Roger Milla este un fost jucător camerunez de fotbal. A fost unul dintre primii jucători africani care au fost staruri la nivel internațional. A jucat la trei Campionate mondiale cu reprezentativa Camerunului. A devenit celebru când la vârsta de 38 de ani, o vârstă la care majoritatea jucătorilor s-au retras, el a înscris patru goluri la Campionatul Mondial din 1990 ajutând Camerunul să ajungă în sferturile de finală. A fost trecut de Pelé pe lista celor mai buni 125 de jucători în viață.

·         1954 - S-a născut Jimmy Henderson, chitarist american (Black Oak Arkansas).
* 1954: Vladimir Smirnov (în rusă Владимир Викторович Смирнов) sau Volodîmîr Smîrnov (în ucraineană Володимир Вікторович Смирнов; n. 20 mai 1954, Rubijne – d. 27 iulie 1982, Roma) a fost un scrimer sovietic, laureat cu aur la floretă individual, cu argint la floretă pe echipe și cu bronz la spadă pe echipe, tot la Moscova 1980. A fost și campion mondial la individual în 1981 și dublu campion mondial pe echipe în 1979 și în 1981. Accidentul fatal pe care l-a suferit la Campionatul Mondial din 1982 a impulsionat dezvoltarea standardelor de siguranță în scrimă.

·         1955 - S-a născut Steve George, clăpar, saxofonist, vocalist şi compozitor britanic (Mr. Mister).
* 1956: Ingvar Even Ambjørnsen-Haefs (n. 20 mai, 1956 în Larvik) este un scriitornorvegian, cunoscut pentru tetralogia "Elling", compusă din: Utsikt til paradiset (1993), Fugledansen (1995), Brødre i blodet (1996), și Elsk meg i morgen (1999).

În anii '80 a primit Premiul Asociației Librarilor Norvegieni.

Ingvar Ambjørnsen 2007

* 1956: Gregory „Greg” Massialas (n. 20 mai 1956, Heraklion, Creta) este un fost scrimer american, acum antrenor național al echipei de floretă masculin a Statelor Unite.

·         1957: Rita Abody, scriitoare, critic literar, traducătoare și jurnalistă maghiară

·         1957: Yoshihiko Noda (野田 佳彦 Noda Yoshihiko^?, n. 20 mai 1957) este un om politic care din septembrie 2011 până la 26 decembrie 2012 a fost prim-ministru al Japoniei.

Fiu al unui angajat al Forțelor de Autoapărare Japoneze, Yoshihiko Noda a urmat cursurile Liceului Funabashi, după care s-a înscris la Universitatea Waseda, Facultatea de Economie Politică, pe care a absolvit-o în 1980. În același an a fost acceptat la cursurile Institutului de Guvernământ și Management Matsushita, pe care l-a absolvit în 1985.

Între 1987 și 1993 a fost membru al consiliului prefectural Chiba. În 1993 a fost ales membru al Camerei Reprezentanților al Dietei japoneze din partea partidului Nihon Shintō (Noul Partid al Japoniei). În urma alegerilor anticipate din 1996- candidat din partea partidului Shinshintō (Noul Partid al Progresului)- nu a fost reales și a demisionat din partid, înscriindu-se în Partidul Democrat. La alegerile din parlamentare din 2000 a fost reales pe lista acestui partid.

* 1957: Rinat Faizrahmanovici Dasaev (în rusă Ринат Файзрахманович Дасаев, n. 13 iunie 1957, Astrahan, RSFS Rusă, URSS, astăzi în Rusia) este un fost jucător de fotbal rus de etnie tătară care a jucat în echipa URSS la trei Campionate mondiale. Este considerat al doilea portar rus din toate timpurile, după Lev Iașin^[2] și unul dintre cei mai buni din lume în anii '80. IFFHS i-a acordat premiul Cel mai bun portar din anul 1988. În 2004, Dasaev a fost menționat de Pelé drept unul dintre cei mai buni 125 de jucători în viață.

* 1957: Maria Lucélia dos Santos (n. 20 mai 1957,^[1] Santo André, Brazilia) este o actriță braziliană.

A fost renumită la nivel internațional pentru performanța sa în telenovela Escrava Isaura.^[2] Cu romanul, a călătorit în mai multe țări, cum ar fi Rusia, Polonia și China. În 1985 a câștigat premiul "Golden Eagle", oferit pentru prima dată unui popor chinez prin vot direct. Escrava Isaura este cel mai numit și prezentat produs în genul telenovelă din lume, potrivit unui sondaj al programului american Good Morning America.

Cu renume internațional cucerit de romanul Escrava Isaura, a vizitat, ca oaspete, mai multe țări și chiar a integrat o delegație de președinți ai Republicii. Cu Fernando Henrique Cardoso s-a aflat în China, unde a fost primită cu căldură de către prim-ministrul Deng Xiaoping.

Unul dintre cei mai arzători fani ai lui a fost Fidel Castro. În colecția de videoclipuri ale liderului cubanez, o proeminentă casetă VHS a filmului Luz del Fuego s-a remarcat.

·         1958 - S-a născut Jane Wiedlin, chitaristă, vocalistă, compozitoare şi actriţă americană (Go-Gos).
* 1958: Constantin Dumitrescu (n. 20 mai 1958) este un fost senator român în legislatura 1990-1992 ales în municipiul București pe listele partidului PER. Constantin Dumitrescu a fost validat ca senator pe data de 5 martie 1992, când l-a înlocuit pe senatorul Adrian Manolache.
* 1959: Florică Bîrsășteanu (n. 20 mai 1959) este un deputat român, ales în 2012.

·         1960 - S-au născut John & Susan Cowsill, gemeni (Cowsill).
* 1960: Anthony Howard "Tony" Goldwyn (n. 20 mai 1960) este un actor și regizor american. A jucat în filmul Ghost, rolul lui Carl Bruner, pentru care este cunoscut publicului, dar și pentru Colonelul Bagley din Ultimul samurai sau vocea lui Tarzan din celebrul desen animat omonim produs de Disney. Rolul pentru care a intrat în atenția publicului și criticii de specialitate a fost cel din filmul Ghost, pe care l-a jucat alături de Patrick Swayze. Este binecunoscut pentru rolul din seria de comedie Designing Women, acolo unde a jucat rolul unui tânăr bolnav de SIDA. În miniseria produsă de HBO, From the Earth to the Moon, a jucat chiar rolul lui Neil Armstrong. După ce a realizat vocea lui Tarzan în celebrul desen animat, tot el a semnat și vocea aceluiași personaj în jocul video. A avut și un rol în serialul Lege și Ordine, dar a regizat și serialul Dexter, o producție a fratelui său John Goldwyn.

Goldwyn în mai 2014

·         1961 - S-a născut Nick Heyward, vocalist, chitarist şi compozitor britanic (Haircut 100).

·         1963 - S-a născut Brian Nash, chitarist britanic (Frankie Goes To Hollywood).

·         1964: Miodrag Belodedici (n. 20 mai 1964,^[2] Socol, Caraș-Severin, România) este un fost fotbalist român, actualmente director al centrelor de juniori ale Federației Române de Fotbal. Mai este poreclit și "Belo". S-a remarcat ca fotbalist la Steaua București, între 1983 și 1989, și la Steaua Roșie Belgrad, între 1989-1992. A câștigat 2 Cupe ale Campionilor cu Steaua Roșie Belgrad și Steaua București.^[3]

În martie 2008 a fost decorat cu Ordinul „Meritul Sportiv” Clasa a II-a.^[4] În 2012 Belodedici a fost ambasadorul Finalei UEFA Europa League

* 1964: Leontin Toader (n. 20 mai 1964, Urziceni) este un fost jucător român de fotbal care a activat pe postul de portar.
* 1965: Diego Abatantuono (n. 20 mai 1955, Milano) este un scenarist, actor de film și de teatru italian.
* 1966: Gina Ravera (n. 20 mai 1966, San Francisco, California, SUA) este o actriță americană. Este foarte bine cunoscută pentru rolul Irene Daniels din drama The Closer, produsă de TNT. A făcut dans clasic. A făcut parte din distribuția Time of Your Life, un serial foarte popular al Fox. Din distribuție făcea parte și Jennifer Love Hewitt și alți actori de primă mână, printre care Jennifer Garner și Pauley Perrette. Au avut foarte mare succes cu propriul show de televiziue, Alias și NCIS. A mai completat distribuțiile altor filme precum Soul Food, The Closer, ER, și The Great Debaters
* 1967: Goșa Kuțenko (numele real — Iurii Gheorghievici Kuțenko; n. 20 mai1967, Zaporojie, RSS Ucraineană, URSS) este un actor de teatru și film, cântăreț, scenarist și producător rus, artist emerit al Rusiei (2013)^[2].

A câștigat popularitate datorită rolurilor din filmele «Мама, не горюй», «Антикиллер», «Со мною вот что происходит», «Любовь-морковь», «Дикари», «Дерзкие дни», «Всё могут короли», «Упражнения в прекрасном».

* 1967: Pavlos, Prinț Moștenitor al Greciei, Prinț al Danemarcei, (greacăΠαύλος; născut pe 20 mai 1967) este fiul cel mare al regelui Constantin al II-lea al Greciei, care a fost rege al grecilor din 1964 până la abolirea monarhiei în 1973. Monarhia grecească a fost abolită și înlocuită cu Republica Elenă. Pavlos a fost numit Principe Moștenitor al Greciei și Custodele Coroanei de la nașterea sa, rămânând cu această titulatură pe perioada domniei tatălui său.

Datorită legii salice, Pavlos este membru al Casei de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg fiind o ramură al Casei de Oldenburg. Deoarece a ajunge la maturitate, el a trăit în New York și Londra, lucrează ca un consultant de investiții.

* 1968: Valeriu Lazăr (n. 20 mai 1968, satul Mingir, raionul Hîncești) este un om politic din Republica Moldova, actualul președinte al Camerei de Comerț și Industrie din Republica Moldova. Valeriu Lazăr a fost cel mai longeviv Ministru al Economiei, deținând această funcție și, cumulativ, de Viceprim-ministru, între anii 2005-2006, 2009-2010, 2010-2014.

Valeriu Lazăr, 19 iunie 2015

* 1969: Brian Gerard James (20 mai 1969) este un wrestler american care lucreaza in WWE ca agent. Înainte de asta, a lucrat ca luptător în World Wrestling Federation (WWF), ca Road Dogg sau Jesse James , și ca Brian James in Total Nonstop Action Wrestling (TNA). James a făcut un cuplu, împreună cu luptătorul Monty Sopp (Billy Gunn/Kip James) de ani de zile, fiind cunoscuti sub numele de New Age Outlaws sau The James Gang. De asemenea, a făcut parte din stable-ul D-Generation X , împreună cu Triple H, X-Pac și Chyna , și 3 Live Kru lângă Ron Killings și Konnan.
* 1972: Serghei Cleșcenco (n. 20 mai 1972, Criuleni) este un antrenor de fotbal și fost fotbalist internațional moldovean, care a jucat pe postul de atacant. El a jucat la echipa națională de fotbal a Republicii Moldova în 69 de meciuri, marcând 11 goluri și este cel mai bun marcator din istoria selecționatei Moldovei
* 1972: Trevor Smith Jr. (născut în 20 mai 1972) cunoscut ca Busta Rhymes, este un muzician hip-hop și actor american de origine jamaicană. Pseudonimul Busta Rhymes i-a fost dat de către Chuck D de la Public Enemy după jucătorul de fotbal american George "Buster" Rhymes. A colaborat în 2008 cu Kat DeLuna pentru Run The Show.
* 1977: Serghei Rogaciov (n. 20 mai 1977,^[1][2] Glodeni) este un antrenor de fotbal și fost fost fotbalist internațional moldovean care juca pe postul de atacant.

·         1978: Dan Sociu (n. 20 mai 1978, Botoșani) este un scriitor român contemporan.
Opera:

• borcane bine legate, bani pentru încă o săptămână, Editura Junimea, 2002 (poezie);
• fratele păduche Editura Vinea, 2004 (poezie);
• cîntece eXcesive, Editura Cartea Românească, 2005, (poezie);
• URBANCOLIA, Editura Polirom, 2008 (roman);
• Nevoi speciale, Editura Polirom, 2008 (roman);
• Pavor nocturn, Editura Cartea Românească, 2011 (poezie);
• Mouths Dry with Hatred, Longleaf Press, University of Virginia, 2012 (poetry)
• Combinația, Editura Casa de pariuri literare, București, 2012 (roman);
• Poezii naive și sentimentale, Editura Cartea Românească, 2012 (poezie).
• Vino cu mine știu exact unde mergem , Editura Tracus Arte, 2013, (poezie)

·         1981: Oana Stoica-Mujea (n. 20 mai 1981, Ștefănești, România) este o jurnalistă și o scriitoare română, scenaristă și autoare de romane polițiste, thrillere și romane fantastice.

Născută pe 20 mai 1981 la Ștefănești, Oana Mujea și-a realizat studiile la Pitești, unde a obținut diploma de bacalaureat la profilul matematică-fizică, în anul 2000^[1]. A urmat Facultatea de Electronică și Inginerie Electrică din Pitești, înainte de a se orienta spre jurnalism, din 2005. În același an și-a început cariera ca scriitoare și a publicat primul său roman intitulat Stăpânul: Răpirea Zeilor^[2]. În urma întâlnirii sale cu George Arion , în 2008, a decis să se lanseze în scrieri de ficțiune-crimă polițistă cu romanul Indicii anatomice^[3]. Această publicație a avut succes încă de la lansare iar primul tiraj s-a epuizat în trei luni^[4].

Astăzi, Oana Mujea este autoarea a zeci de romane, inclusiv scrieri literare pentru copii și tineri și multe alte povestiri.

În 2011, romanul său Indicii anatomice^[5] a fost tradus în engleză și publicat de editura Profusion Publishers, Londra sub titlul Anatomical clues^[6]. În 2015, același roman apare în revista literară, Dacia literară, printre romanele polițiste române de referință, publicate în ultimii douăzeci și cinci de ani

·         1981: Iker Casillas Fernández (n. 20 mai 1981) este un fotbalist spaniol, care evoluează la clubul de fotbal portughez FC Porto și la echipa națională de fotbal a Spaniei pe postul de portar și în calitate de căpitan. În 2008 el a fost căpitanul echipei naționale a Spaniei care a câștigat primul Campionat European din ultimii 44 de ani, a fost căpitan al echipei Spaniei care în 2010 a câștigat primul Campionat Mondial, iar în 2012 a reușit să câștige din nou Campionatul European de Fotbal.

Considerat a fi unul din cei mai buni portari din toate timpurile,^[3][4][5] Casillas a fost nominalizat la premiul Fotbalistul European al Anului în 2008, clasându-se pe locul patru.^[6] La sfârșitul anului 2012 el a fost inclus în UEFA Team of the Year pentru a 6-a oară consecutiv. Casillas este unul din puținii jucători jucători care au câștigat titluri în toate competițiile majore de club și de echipe naționale. Pe 19 octombrie 2010, Casillas a devenit portarul cu cele mai multe apariții din toate timpurile în UEFA Champions League, iar în noiembrie 2011, el a devenit jucătorul cu cele mai multe selecții la echipa națională de fotbal a Spaniei.^[7] Iker Casillas este unul din cei trei jucători din istoria fotbalului care au reușit să câștige Campionatul European de Fotbal, Campionatul Mondial de Fotbal și Liga Campionilor UEFA, ceilalți doi fiind Franz Beckenbauer și Didier Deschamps

·         1982: Petr Čech, fotbalist ceh

·         1982: Rita Chirian, scriitoare româncă
* 1982: Marin Vătavu (n. 20 mai 1982, Târgoviște) este un fotbalistromân, care evoluează pe postul de fundaș central la clubul din Liga a II-a, Chindia Târgoviște.
* 1983: Óscar René Cardozo (n. 20 mai 1983) este un jucător de fotbalparaguayan, care evoluează la clubul grec Olympiacos și la echipa națională de fotbal a Paraguayului.
* 1983: Eduard Adrian Nicola (n. 20 mai 1983, Râmnicu Sărat, România) este un fotbalist român care joacă pentru clubul Academica Clinceni din Liga a II-a.
* 1985: André Filipe Ribeiro Leão (n. 20 mai 1985, Freamunde, Portugalia) este un jucător de fotbal portughez care evoluează la clubul F.C. Paços de Ferreira. Între 2007 și 2009 a jucat în Liga I, la CFR Cluj.
* 1985: Miroslav Manolov (bulgară Мирослав Манолов ; n. 20 mai1985, Sopot) este un fotbalist bulgar, care evoluează pe postul de atacant, fiind, în prezent, liber de contract. De-a lungul carierei a evoluat la cluburi precum ȚSKA Sofia, Cerno More Varna, Litex Loveci sau ASA Târgu Mureș.
* 1985: Gora Tall (n. 20 mai 1985) este un fotbalist senegalez, care joacă pentru echipa de fotbal Al-Shabab, pe postul de fundaș central. 
* 1986: Stéphane Mbia Etoundi (n. 20 mai 1986) este un fotbalist camerunezcare joacă pentru Hebei China Fortune FC în Prima Ligă Chineză.
* 1987: Mike Havenaar (n. 20 mai 1987) este un fotbalist japonez.
* 1987: Marcelo Antônio Guedes Filho,cunoscut ca Marcelo (n. 20 mai 1987, São Vicente, Brazilia) este un fotbalist aflat sub contract cu Olympique Lyonnais.
* 1990: Anatol Cheptine (n. 20 mai 1990, Tiraspol) este un fotbalist moldoveancare evoluează pe postul de mijlocaș. Ultima dată a jucat la clubul FC Zimbru Chișinău în Divizia Națională.
* 1990: Lacina Traoré (n. 20 mai 1990, Abidjan, Coasta de Fildeș), este un fotbalist ivorian care joacă pentru echipa de fotbal AS Monaco, din Franța. Având înălțimea de 203 cm, este unul dintre cei mai înalți fotbaliști din lume.
* 1992: Gerónimo Rulli (n. 20 mai 1992) este un fotbalist argentinian care evoluează pe postul de portar la echipa spaniolă Real Sociedad din La Liga.
* 1992: Iulia Iurievna Havronina (în rusă Юлия Юрьевна Хавронина, n. 20 mai 1992, în Astrahan) este o handbalistă rusă care joacă pentru clubul SCM Gloria Buzău pe postul de intermediar dreapta.
* 1994: Piotr Sebastian Zieliński (pronunția poloneză: [ˈpjɔtr ʑɛˈliɲski]; n. 20 mai 1994 în Ząbkowice Śląskie) este fotbalist polonez care joacă ca mijlocaș pentru echipa de Serie A Napoli.

Decese 

·         1277:  Papa Ioan al XXI-lea (în latină Ioannes XXI, în franceză Jean XXI, în portugheză Papa João XXI, în italiană Papa Giovanni XXI), născut Pedro Julião, la Lisabona, prin 1205-1220 - decedat la 20 mai 1277, la Viterbo, Statul Papal), cunoscut sub numele de Pedro Hispano^[1] a fost al 185-lea papă^[2] al Bisericii Universale, între 1276-1277, fiind singurul papă din istorie, de origine portugheză. Medic, filosof, logician, fizician și matematician, Pedro Hispano a avut în vedere o nouă teorie fondată pe logică și pe gramatică.

Pedro Julião / Pedro Hispano^[3] s-a născut la Lisabona, între 1205 și 1220; tatăl său era medicul Julião Rebelo^[4], iar mama sa Teresa Gil.

Și-a început studiile la școala catedrală din Lisabona, iar apoi a frecventat Universitatea din Paris,^[5][6] unde a studiat medicina și teologia, acordând o atenție deosebită conferințelor de dialectică, de logică și, mai ales, de fizică, precum și cele privitoare la metafizica lui Aristotel. La Universitatea din Paris a fost discipol al Sfântului Albert cel Mare.

Probabil că între 1235 și 1245 a predat logica în Spania și în Franța, la Toulouse.

Din 1245 până în 1250 Pedro Hispano a fost prezent la Siena, a predat medicina la Universitatea din Siena, unde a scris câteva opere, dintre care se distinge Summulæ Logicales care a fost, pentru universitățile europene, manualul de referință de logică aristotelică.

În 1272 a fost numit arhiepiscop al vechiului oraș Braga și al regiunii din jur, succedându-i lui Don Martinho Geraldes.

Din 1273 a deținut funcția de cardinal-episcop de Frascati.

Printre cei mai cunoscuți discipoli ai săi s-au numărat Toma d'Aquino și Bonaventura

După moartea papei Adrian al V-lea, survenită la 18 august 1276, Pedro Hispano a fost ales papă de conclavul din 8 septembrie^[8] și încoronat la 20 septembrie 1276, în catedrala San Lorenzo din Viterbo, de către cardinalul Giovanni Gaetano Orsini, luându-și numele de Ioan al XXI-lea.

De o simplitate remarcabilă, pontiful primea în audiență atât bogați și cât și săraci.

La 20 septembrie 1276 papa Ioan al XXI-lea a emis bula Licet felicis recordationis, în care se ratificau deciziile predecesorului său, papa Adrian al V-lea, privitoare la normele de desfășurare a lucrărilor conclavelor. În aceeași zi, a mai emis o bulă, îndreptată împotriva celor care luaseră parte la tulburările din timpul ultimului conciliu, adică din timpul conclavului.^[9]

Deși în mare parte scurtul său pontificat a fost dominat de puternica personalitate a Cardinalului Giovanni Gaetano Orsini(care i-a succedat ca papa Nicolae al III-lea), Ioan al XXI-lea a încercat să lanseze o cruciadă, pentru eliberarea Țării Sfinte, împins fiind de dorința de reunire cu Biserica Răsăriteană^[9]și a făcut tot ce a putut pentru menținerea unui climat de pace între țările europene precum Franța, Germania, Castilia, în spiritul unității creștine. În acest sens, i-a reconciliat pe Filip cel Îndrăzneț al Franței și pe Alfonso al X-lea al Castiliei.^[9][2] Fără succes, a încercat să-i reconcilieze pe Rudolf de Habsburg^[10]și pe Carol de Anjou.^[11]

A încercat, fără izbândă, să-i convertească pe tătari la creștinism.

Sarcofagul papei Ioan al XXI-lea, în Catedrala din Viterbo. Se poate citi citatul: „Pedro Hispano, cel ce strălucește în douăsprezece cărți^[12]”, din „Divina Comedie”, „Paradisul”, XII.

Pontificatul lui Ioan al XXI-lea a durat doar opt luni și 5 zile.^[13] A fost grav rănit, în timpul studiului, într-un accident survenit în palatul papal din Viterbo, aflat în construcție, la 14 mai 1277.^[14] În urma acestui accident, a murit la 20 mai 1277. A fost înhumat în catedrala din Viterbo. Mormântul său poate fi văzut și astăzi, pe culoarul din stânga.

Din cauza preocupărilor sale științifice (privitoare la optică și medicină) papa Ioan al XXI-lea, a fost bănuit de popor (atât în timpul vieții, cât și după moarte) de practicarea vrăjitoriei.^[13] Accidentul care i-a adus moartea, survenit la palatul papal de la Viterbo, a fost considerat de către detractorii săi drept un act de justiție cerească.^[9]

În 28 martie 2000, printr-un aranjament special al primarului Lisabonei, João Barroso Soares^[15], a fost acordat papei Ioan al XXI-lea un „mormânt de onoare” pe aleea centrală, cu aprobarea papei Ioan Paul al II-lea.

·         1285: A murit  Ioan al II- lea al  Ierusalimului, Regele Ciprului (b. 1259).

·         1506: A murit exploratorul italian  Cristofor Columb, primul european care a descoperit continentul american; (n. 1451). A navigat spre vest in Oceanul Atlantic, în căutarea unei rute  maritime spre Asiaspre, dar a descoperit un nou continent, care avea sa se numeasca mai tarziu-America. Prima expediție pleacă din portul Palos de la Frontera cu navele Santa Maria – de aproximativ 30 metri lungime care era sub comanda sa, Pinta și Nina – două caravele mici de aproximativ 15 m lungime. Cele două nave mai mici erau comandate de către Martín Alonso Pinzón și fratele său Vicente Yañez Pinzón și cu 90 de oameni. Este ales pentru traversarea oceanului drumul alizeelor. La 12 octombrie 1492, la ora 2 noaptea, Rodrigo de Triana – un marinar de pe Pinta zărește pământul, descoperind astfel  Lumea Noua.
Ultimele luni ale vieții sale au fost marcate de boală și de încercări nereușite de a-și recupera privilegiile de la regele Ferdinand, deși pe atunci Cristofor era destul de bogat. A murit pe data de 20 mai 1506 în localitatea Valladolid.

Cristofor Columb. Portret postmortem de Sebastiano del Piombo, 1519

·         1622: Osman al II-lea, sultan otoman (n. 1604). Osman II a fost, probabil, primul sultan care a considerat corpul ienicerilor daunator stabilitatii imperiului, si a incercat sa  creeze o  noua  armata loiala, compusa din anatolieni, mesopotamieni, egipteni  și turkmeni. Drept urmare ienicerii au invadat  palatul imperial și l-au aruncat in închisoare pe tanarul sultan. Când călăul a fost trimis să-l sugrume pe Osman al  II-lea, el  a luptat cu acesta și  în cele din urmă a fost lovit din spate cu o săgeată, dupa care a fost apoi strangulat. Osman al II- lea  a fost primul sultan otoman  victima a unei revolte. Acest eveniment a intarit  puterea ienicerilor in treburile tarii mult timp dupa aceea.

·         1648:  Vladislav al IV-lea Vasa (poloneză Władysław IV Waza, latină Vladislaus IV Vasa, lituaniană Vladislovas IV Vaza; 9 iunie 1595 – 20 mai 1648) a fost prinț polonez și suedez, fiu a lui Sigismund al III-lea Vasa și a primei lui soții, Ana de Austria (cunoscută drept Ana de Habsburg). Vladislav al IV-lea a domnit ca rege al Uniunii polono-lituaniană de la 8 noiembrie 1632 până la moartea sa în 1648.

În 1610, adolescentul Vladislav a fost ales Țar al Rusiei de grupul "Șapte boieri" dar nu și-a asumat tronul moscovit din cauza opoziției tatălui său^[1]și a revoltei populare din Rusia. A folosit titlul de Mare Duce al Moscovei până în 1634. În tot acest timp, pe tronul Rusiei a fost instalat Mihail Romanov.

În latină: Vladislaus Quartus Dei gratia rex Poloniae, magnus dux Lithuaniae, Russiae, Prussiae, Masoviae, Samogitiae, Livoniaeque, necnon Suecorum, Gothorum Vandalorumque haereditarius rex, electus magnus dux Moschoviae.

În română: Władysław IV, by grace of God the King of Poland, Grand Duke of Lithuania, Ruthenia, Prussia, Masovia, Samogitia, Livonia, and hereditary King of the Swedes, Goths and Vandals, elected Grand Duke of Muscovy.

Tatăl lui Vladislav al IV-lea, Sigismund al III-lea Vasa, nepotul regelui Suediei, Gustav I, a reușit să urce pe tronul suedez în 1592, dar a fost detronat în 1599 de către unchiul său, Regele Carol al IX-lea. Acest lucru a dus la un conflict de lungă durată cu regii polonezi ai Casei de Vasa care pretindeau tronul suedez.

Prințul Vladislav la vârsta de 10 ani în 1605

Căsătoria lui Sigismund al III-lea Vasa cu Anne de Austria a fost motivată politic, fiind destinată pentru a lega tânăra Casă de Vasa de cea a Habsburgilor. Vladislav s-a născut pe 9 iunie 1595, la reședința de vară a regelui în Łobzów, lângă Cracovia, la câteva luni după ce Castelul Wawel a fost ars.

Mama lui Vladislav a murit pe 10 februarie 1598, la mai puțin de trei ani de la nașterea lui Vladislav. El a fost crescut de una dintre doamnele de la curte, Urszula Meierin. Urszula a devenit în cele din urmă un jucător puternic la curtea regală, câștigând multă influență. În jurul secolului al XVII-lea, Urszula începea să-și piardă din influență în timp ce Vladislav câștiga profesori și mentori noi, precum preoții Gabriel Prowancjusz, Andrzej Szołdrski și Marek Łętkowski și militarul Zygmunt Kazanowski. Majoritatea planurilor de studiu ale lui erau concepute de preotul Piotr Skarga, acesta fiind foarte respectat de Sigismund al III-lea. Vladislav a studiat mai mulți ani în cadrul Academiei din Cracovia, iar timp de doi ani la Roma.

La vârsta de 10 ani, Vladislav a primit propria sa curte ca prinț unde a format o prietenie cu Adam Kazanowski și fratele său, Stanisław. Tânărul Vladislav era interesat de arte (mai târziu avea să devină un important susținător al artelor) și vorbea și scria în limba germană, italiană și latină. Era plăcut de nobilimea poloneză, însă planurile tatălui său de a-i securiza tronul nu erau agreate iar în cele din urmă a dus la rebeliunea Zebrzydowski.

Tânărul Vladislav

Odată cu intensificarea intervenției poloneze în Moscova în 1609, familia regală s-a mutat la reședința lor din Vilnius, capitala Marelui Ducat al Lituaniei. La scurt timp după aceea, în același an, Vladislav în vârstă de 15 ani, a fost ales țarul Moscovei, de către consiliul aristocrației al celor Șapte Boieri, care l-au răsturnat pe țarul Vasili Shuysky în timpul războiului polono-moscovit. Alegerile au fost distruse de tatăl său, Sigismund, care urmărea ca populația Moscovei să se convertească de la ortodoxism la catolicism. Sigismund a refuzat să fie de acord cu cererea boierilor de a-l trimite pe prințul Vladislav la Moscova și de a fi convertit la ortodoxism. În schimb, a propus ca acesta să domnească în calitate de regent, iar această propunere a condus la reluarea ostilităților.

Vladislav a încercat să-și recapete tronul țarului prin organizarea unei campanii în 1616. În ciuda unor victorii militare, el a fost în impasibilitatea de a captura Moscova. Comunitatea a câștigat unele teritorii disputate în Armistițiul Deulino, dar Vladislav nu a fost în stare niciodată să guverneze în Rusia (în tot acest timp, tronul a fost deținut de Michael Romanov). El a deținut titlul de țar însă nu avusese nici o putere reală, până în anul 1634. Probabil, eșecul acestei campanii i-au arătat lui Vladislav limitele puterii regale din Polonia, iar factorii majori pentru acest eșec fiind autonomia semnificativă a militarilor, care nu îl vedeau pe Vladislav ca superior al lor, cât și lipsa de fonduri, după ce Parlamentul polonez a refuzat să subvenționeze războiul.

Înainte ca el să fie ales rege al Republicii, Vladislav a luptat în multe campanii, căutându-și gloria personală. După campania sa finală împotriva rușilor din 1617 - 1618, în 1619 el a mers la Silezia, unde a căutat o oportunitate de a-i ajuta pe Habsburgi în lupta lor împotriva cehilor, din Războiul de Treizeci de Ani.

În anul următor, Vladislav a luat parte la cea de-a doua fază a războiului polono-otoman, o serie de lupte lungi între Polonia și otomani pentru Moldova. În 1621, Vladislav a fost unul dintre comandanții polonezi în Bătălia de la Chocim, unde conform relatărilor, acesta a căzut bolnav, în ciuda faptului că el s-a dovedit a fi o voce a rațiunii, convingându-i pe comandanții polonezi să stea și să lupte. Sfatul său a fost corect și lupta s-a încheiat cu un tratat de pace care i-a adus reputația de apărător al credinței creștine, popularitatea sa crescând în Republică.

În 1623, în apropiere de Gdańsk, a fost martor la atitudinea arogantă a lui Gustav Adolphus, a cărui armată a găsit posibilitatea de a cere concesii de la Gdańsk. În 1624, regele Sigismund a decis că a venit momentul pentru Vladislav să călătorească în Europa de Vest, la fel ca mulți dintre colegii săi. Din motive de securitate, Vladislav a călătorit sub un nume fals, Snopkowski. Prima dată, el a călătorit în Wrocław, apoi în Munchen, unde s-a întâlnit cu Maximilian I, Elector de Bavaria. La Bruxelles a cunoscut-o pe Infanta Isabella Clara Eugenia a Spaniei, în Anvers pe Rubnes, în apropiere de Breda, l-a cunoscut pe Ambrosio Spinola. În timpul șederii sale cu Spinola, acesta a fost impresionat de tehnicile armatei occidentale, acest lucru fiind reflectat mai târziu când avea să devină rege (problemele militare au fost întotdeauna importante pentru el). Deși nu era un geniu militar, și era depășit de contemporanul său, hatmanul Stanisław Koniecpolski, Vladislav era cunoscut ca un comandant destul de abil pe cont propriu. În Roma, el a fost întâmpinat de Papa Urban al VIII-lea care l-a felicitat pentru lupta împotriva turcilor. În timpul șederii sale în Florența, Vladislav a fost impresionat de operă, și a decis să introducă acesta formă de artă și în Republică. în Genua și Veneția, a fost impresionat de șantierele navale locale.

După întoarcerea sa în Polonia, în 1626, a luptat împotriva suedezilor, în ultima fază a războiului polono-suedez, luând parte la Bătălia de la Gniew. Implicarea lui în acest conflict, care a durat până la Armistițiul Altmark în 1629, a fost destul de limitată, petrecându-și timpul în alte părți ale țării. În acea perioadă și după aceea, el a încercat să influențeze pentru susținerea candidaturii sale la tronul polonez, iar ca și tatăl său, succesiunea tronului polonez nu avea loc prin moștenire, ci prin procesul de alegeri regale. În timp ce Vladislav și Sigismund au încercat să asigure alegerile, acest lucru nu a fost privit cu ochi buni de nobilime, eșuând în mod repetat, până a fost inclus în Seim în anul 1631. Atacul de cord brusc a lui Sigismund de pe 23 aprilie 1632 cât și moartea sa în dimineața zilei de 30 aprilie, au forțat lucrurile pentru a fi discutate din nou.

Alegerile Seimului din 1632, au concluzionat în cele din urmă alegerea lui Vladislav. Decizia asupra problemei următorului rege al Republicii a fost luată pe 8 noiembrie, dar înțelegerea contractuală (Pacta conventa) nu era gata încă, motiv pentru care anunțul oficial a fost amânat până la 13 noiembrie. În Pacta converta, Vladislav s-a angajat să finanțeze o școală militară, să găsească o modalitate de a finanța flota navală, să mențină alianțele actuale, să nu ridice armata, să nu ofere birouri sau grade militare străinilor, să nu negocieze tratate sau să declare război fără acordul Seimului, să nu își ia o soție fără acordul Seimului, să-i convingă pe frații săi să depună jurământul pentru Republică, și să transfere profiturile de la Monetăria Roaială la Trezoreria Roială, și nu la tezaurul privat. Când rezultatele alegerilor au fost făcute publice de către Marele Mareșal Łukasz Opaliński, nobilimea care luase parte la alegeri a început festivitățile în cinstea noului rege. Vladislav a fost încoronat pe 6 februarie în anul următor

Vladislav al IV-lea, de Frans Luycx, ca. 1639

La începutul domniei sale, au existat planuri în ceea ce privea căsătoria lui Vladislav cu prințesa Elisabeta de Boemia, Prințesa Palatină (fiica lui Frederick al V-lea, Elector Palatin). Acest lucru nu a fost popular în rândurile nobililor catolici și a bisericii catolice, și când i-a devenit clar lui Vladislav că acest lucru nu i-ar convinge pe suedezi să-l aleagă pentru tronul lor, planul său a fost abandonat.

Împăratul Roman Ferninand al II-lea, a propus o căsătorie între Vladislav și arhiducesa Cecilia Renata de Austria (sora viitorului Frederick al III-lea), care a sosit la Varșovia undeva în primăvara anului 1636. În iunie a aceluiași an, Vladislav l-a trimis pe Jerzy Ossoliński la Curtea Imperială, pentru a lucra la îmbunătățirea relațiilor dintre Imperiu și Republică. Oamenii de încredere a regelui, părintele Walerian Magni și voievodul Kasper Doenhoff, au ajuns la Regensburg pe 26 octombrie 1636, împreună cu acordul și cu negocierile efectuate. Zestrea arhiducesei a fost stabilită la suma de 100.000 de zloți iar Împăratul a promis, de asemenea, să plătească zestrele celor două soții ale lui Sigismund: Anne și Constance. În plus, fiul lui Vladislav și a Ceciliei putea obține ducatul din Opole și Racibórz din Silezia. Cu toate acestea, înainte ca totul să fie confirmat și semnat, Frederick al II-lea a murit iar Frederick al III-lea a susținut ideea de a oferi ducatele din Silezia fiului lui Vladislav. În schimb, zestrea a fost scrisă și protejată de proprietățile din Boemia. La data de 16 martie 1637, a fost semnată o alianță de familie între Habsburgi și filiala poloneză a Casei de Vasa. Vladislav a promis să nu semneze pacte împotriva Habsburgilor, și să le transfere drepturile sale la tronul suedez în cazul dispariției liniei sale de moștenitori. În schimb, Habsburgii au promis să sprijine eforturile sale de a recâștiga coroana suedeză, și să-i transfere câteva teritorii în cazul în care ar câștiga războiul împotriva turcilor. Căsătoria a avut loc pe 12 septembrie 1637.

Vladislav al IV-lea aproape de sfârșitul vieții

Următorii câțiva ani nu au fost de succes în ceea ce privește planurile sale. În cele din urmă, el a încercat să evite opoziția din Seim formând alianțe secrete, relații și intrigi, care s-au dovedit fără succes. Aceste planuri includeau: scheme, cum ar fi sprijinirea Sfântului Împărat Roman la Inflanty în 1639, care spera să ducă la un posibil război; o tentativă de alianță cu Spania împotriva Franței în 1640 - 1641 iar în 1641 - 1643, cu Danemarca împotriva Suediei. Pe plan internațional, el a încercat să medieze între diverse facțiuni religioase ale creștinismului, folosind imaginea tolerantă a Republicii care avea să se prezinte ca mediator neutru. El a organizat o conferință la Toruń, care a început pe 28 ianuarie 1645, și care nu a reușit să ajungă la concluzii semnificative.

După moartea Ceciliei, în 1644, legăturile dintre Vladislav cu Habsburgii s-au slăbit. În schimb, relațiile cu Franța s-au îmbunătățit, iar într-un final Vladislav s-a căsătorit cu prințesa franceză Marie Louise Gonzaga de Navara, fiica lui Carol I Gonzaga, Prinț de Navara, în anul 1646.

Ultimul plan a lui Vladislav a fost de a orchestra un război major între puterile europene și Imperiul Otoman. Granița Imperiului se afla într-o stare constantă de război; unii istorici au estimat că la prima jumătate a secolului al XVII-lea, raidurile otomane și războaiele au dus la pierderea (deces sau înrobire) aproximativă de 300.000 de cetățeni ai Republicii la granițe. Vladislav spera, de asemenea, că războiul va rezolva problema de neliniște dintre cazaci, un grup militar care trăia în Ucraina, în apropiere de granița otomană, care ar putea găsi bogății într-o asemenea campanie, și încerca să le îndrepte atenția pentru a lupta cu Republica, în loc să lupte împotriva ei. Ca de obicei, el nu a reușit să-i inspire pe nobili, care rareori erau dispuși să ia în considerare sponsorizarea unui alt război, primind mai mult sprijin din partea puterilor străine, de la Roma, Veneția și Moscova. Cu promisiunile de fonduri pentru război, Vladislav a început să recruteze trupe printre cazaci în 1646. Opoziția din Seim îi cerea ca el să respingă trupele, susținând înrăutățirea sănătății lui Vladislav. Vladislav încă nu se dăduse bătut, și a încercat să reînvie planul în 1647, cu sprijinul magnatului Jeremi Wiśniowiecki (care organizase expediții militare în apropierea frontierei otomane), încercând fără succes să-i provoace pe turci să atace.

La data de 9 august 1647, fiul său cel tânăr, în vârstă de 7 ani, s-a îmbolnăvit și a murit, iar moartea singurului moștenitor legitim era o lovitură majoră pentru rege.

În timpul unei vânători în apropiere de Merkinė, la începutul anului 1648, Vladislav a suferit de o criză la rinichi. Starea lui s-a agravat din cauza unei medicații incorecte. Pe patul de moartea, el a avut timp să dicteze ultima dorință și să primească ultimele ritualuri. Vladislav a murit în jurul orei 2 noaptea pe 19 sau 20 mai 1648.

Trupul său a fost îngropat în Capela Sfântului Cazimir la Catedrala Vilnius. Nu a avut moștenitori de sex masculin legitimi. A fost urmat la tron de fratele său vitreg, Ioan al II-lea Cazimir de Vasa.

Vladislav a fost descris ca fiind un om deschis și prietenos, cu simț al umorului și optimist, capabil să farmece multă lumea care a interacționat cu el. Pe de altă parte, el a avut un temperament câteodată iritat iar când se înfuria, putea să acționeze fără să ia în considerare toate consecințele.

Vladislav a fost criticat ca risipitor. A trăit cu generozitate, cheltuind mai mult din trezoreria sa roială decât își putea permite. El a distribuit din averea sa curtenilor, care erau văzuți de popor cum profită de bunătatea regelui. A fost cunoscut și ca un curtezan, acesta având mai multe amante pe tot parcursul vieții, inclusiv în perioadele când era căsătorit.

·         1834: Marie-Joseph Paul Yves Roch Gilbert du Motier, marchiz de La Fayette, cunoscut simplu sub numele de Marchizul de La Fayette (născut la Château de Chavaniac, n. 6 septembrie 1757 – d. 20 mai 1834, Paris), aparținea nobilimii militare franceze. Este cunoscut mai cu seamă pentru faptele sale de arme din timpul Războiului de Independență al Statelor Unite ale Americii. Punctual, a participat la viața politică franceză, de la Revoluția Franceză până la Monarhia din Iulie, când s-a evidențiat ca unul dintre cei mai mari notabili liberali, de la «partida patriotă» până la «Carboneria franceză», trecând prin tabăra «constituționalilor» și «Clubul Feuillanților». Mirabeau, principalul său adversar în sânul «partidei patriote», îl supranumise «Gilles César», făcând referință la dictatorul roman.

Gilbert du Motier de La Fayette
* 1837: Landgraful Frederic al III-lea de Hesse-Kassel (11 septembrie 1747 – 20 mai 1837), născut Prințul Frederic de Hesse, a fost membru al Casei de Hesse-Kassel și general danez.

A fost fiul cel mic al lui Frederic al II-lea, Landgraf de Hesse-Cassel și a Prințesei Mary a Marii Britanii. A fost ultimul nepot în viață a regelui George al II-lea al Marii Britanii; a murit cu o lună înainte ca verișoara sa Victoria a Regatului Unit să acceadă la tron.

Tatăl său, atunci prinț ereditar (a domnit din 1760 și a murit în 1785) și-a părăsit familia în 1747 și s-a convertit la catolicism; în 1755 căsătoria s-a înheiat oficial. Tânărul prinț Frederic, împreună cu cei doi frați ai lui mai mari, au rămas cu mama lor și curând s-au mutat în Danemarca, la mătușa maternă Louise a Marii Britanii, care a murit în 1751. Cei doi frați ai lui s-au căsătorit cu prințese daneze, verișoarele lor primare, în 1763 și 1766. Numai fratele cel mare s-a întors în Kassel în 1785 când a devenit landgraf.

S-a căsătorit cu Prințesa Caroline de Nassau-Usingen (1762-1823), moștenitoarea unei bogate familii căreia linia masculină s-a stins. În 1781 el a cumpărat de la fratele său Carl castelul Rumpenheim, care a devenit reședința familiei. Descendenții săi sunt cunoscuți ca ramura Hesse-Kassel-Rumpenheim a Casei de Hesse, una din cele două ramuri care a supraviețuit până în prezent.

Copii:

• Wilhelm (24 decembrie 1787 - 5 septembrie 1867), căsătorit cu Louise Charlotte a Danemarcei (1789–1864); a fost tatăl Louisei de Hesse-Kassel, soția regelui Christian al IX-lea al Danemarcei.
• Karl Friedrich (9 martie 1789 - 10 septembrie 1802)
• Friedrich Wilhelm (24 aprilie 1790 - 25 octombrie 1876)
• Ludwig Karl (12 noiembrie 1791 - 12 mai 1800)
• Georg Karl (14 ianuarie 1793 - 4 martie 1881)
• Luise Karoline Marie Friederike (9 aprilie 1794 - 16 martie 1881)
• Marie Wilhelmine Friederike (21 ianuarie 1796 - 30 decembrie 1880), căsătorită cu Georg, Mare Duce de Mecklenburg-Strelitz (1779–1860)
• Augusta Wilhelmine Luise (25 iulie 1797 - 6 aprilie 1889), căsătorită cu Prințul Adolphus, Duce de Cambridge (1774–1850)

* 1875: Amalia, Ducesă de Oldenburg, regină a Greciei (greacă Αμαλία, Βασίλισσα της Ελλάδος; 21 decembrie 1818 - 20 mai 1875) a fost soția regelui Otto al Greciei (1815–1867).

Regina Amalia a Greciei
portret de Joseph Karl Stieler
* 1884: Leopold Franz Julius, Prinț de Saxa-Coburg-Gotha-Koháry (31 ianuarie1824 – 20 mai 1884), a fost prinț german din Casa de Saxa-Coburg-Gotha.

·         1896 - A murit compozitoarea şi pianista Clara Schumann, soţia compozitorului Robert Schumann (n. 1819).

·         1920: Emil Ábrányi, poet, jurnalist, traducător și politician maghiar (n. 1850)

·         1940: Carl Gustaf Verner von Heidenstam (n. 6 iulie 1859 Olshammar(Örebro) - d. 20 mai 1940 Övralid ) a fost un poet și prozator suedez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1916. Creația sa, înscrisă în registrul neoromantismului este animată de concepția idealismului estetic. A inovat lirica națională introducând în poezie elemente ludice și baroce.

Verner von Heidenstam provine dintr-o familie de diplomați și ofițeri. S-a născut în 1859 la conacul părintesc din Olshammar, lângă Vättern, unde și-a petrecut copilăria și în adolescență vacanțele de vară. Atmosfera din vechiul conac și copilăria lui lipsită de frați și surori, înclinația pentru fantezie și reverie în mijlocul naturii, au lăsat amprente puternice în opera lui de mai târziu. Astfel, conacul din Olshammar apare în poezia "När kastanjerna blommade (Când castanii înfloreau). La șaptesprezece ani se îmbolnăvește grav, abandonează școala și - conform indicațiilor medicale ale epocii - pleacă în lungi călătorii în sudul EuropaEuropei și în "Levant". La vârsta de douăzeci de ani pleacă la Roma pentru a studia pictura. Curând se căsătorește cu Emilia Uggla - împotriva dorinței familiei - și timp de șapte ani duce o viață instabilă, locuind în Italia, în Franța și în Elveția. Treptat se convinge că nu e dotat pentru pictură, ci pentru literatură. Are norocul să petreacă un timp în Elveția în preajma lui August Strindberg - care era deja un scriitor consacrat - prilej pentru Heidenstam de a cunoaște punctele de vedere radicale ale secolului al XIX-lea, însă fără să împărtășească și să înțeleagă gravele probleme sociale.

În 1887 se împacă cu tatăl său, care moare curând, și rămâne definitiv în Suedia. În 1888 este publicată prima sa culegere de poezii, Vallfart och vandringsår (Pelerinaj și ani de călătorii), care reprezintă o detașare față de lirica secolului al XIX-lea. Partea cea mai importantă a culegerii, Österländska minnem och myter (Mituri și amintiri orientale) reprezintă un protest atât împotriva ascetismului, cât și a cultului dezvoltării tehnicii și a progresului social. Ajunge, în această parte a culegerii, la un fel de admirație pentru lenea orientală, ca artă a unui mod de viață comod. Alte poezii din această culegere au coloratura poveștilor din "O mie și una de nopții", cu nota lor fantezistă și superficială, cu acceptarea indolenței ca mod de viață. Totuși, afișarea acestor "concepții", nu reprezintă decât un mod de a protesta împotriva unei literaturi învechite. Mica culegere de versuri de mai târziu, Ensamhetens tankar (Gândurile singurătății) îl prezintă pe Heidenstam ca un fin autoanalist, plin de nostalgia casei și a patriei. În proză, Heidenstam debutează cu un roman nesemnificativ, Endymion, tot pe motive orientale. Mai original este romanul Hans Alienus (1892), în care se dezbat probleme vechi și noi, lumea cavalerească și adânca filozofie. Hans Alienus, funcționar la Biblioteca Vaticanului, încearcă nu numai să se lămurească, ci să trăiască. Își caută dezlegarea în lumea frumosului și a plăcerii, în spiritul romantismului începutului secolului al XIX-lea.

Abia în 1895, Heidenstam publică culegerea de versuri, intitulată chiar Dikter (Versuri), în care devine el însuși, un patriot înflăcărat și un poet liric puternic, plin de o simțire caldă. Incursiunile istorice sunt profund personale și impregnate de un patriotism luminat. Vagabondajul său prin țări străine, ani de-a rândul, îl consideră acum ca pe o rătăcire regretabilă. În poezia För mig finns ingen väg fran hemmets dör (Pentru mine nu este nici o cale dincolo de poarta casei), Heidenstam remarcă "sentimentul de dragoste pentru patrie ca ceva instinctiv, aproape animalic" de care este animat.

Poezie

• Vallfart och vandringsår (Anii de pelerinaj și rătăciri) (1888)
• Endymion (1889)
• Hans Alienus (1892)
• Dikter (Poeme) (1895)
• Nya dikter (Noi poeme) (1915)

Romane istorice

• Karolinerna (Oamenii lui Carol) (1897-1898)
• Copacul Folkungarilor (1905-1907).

Carl Gustaf Verner von Heidenstam

·         1947: Philipp Eduard Anton von Lenard (n. 7 iunie 1862, Pressburg, Austro-Ungaria, astăzi Bratislava, Slovacia - d. 20 mai 1947, Messelhausen, Germania) a fost fizician german, profesor universitar la Breslau (Wrocław) și la Heidelberg, laureat al Premiul Nobel pentru Fizică în anul 1905, pentru munca sa în domeniul razelor catodice.

Philipp Lenard s-a născut la Pressburg (astăzi Bratislava, Slovacia), Austro-Ungaria, pe 7 iulie 1862. A studiat cu Bunsen și Helmholtz, și a obținut doctoratul în anul 1886 la Universitatea Heidelberg. După posturile de la Aachen, Bonn, Breslau, Heidelberg (1896-1898), și Kiel (1898-1907), revine la Universitatea din Heidelberg în 1907.

Philipp Lenard a studiat comportamentul în aer, în afara tubului, a gazelor ionizate. A cercetat fotoelectricitatea, fosforescența și radiațiile catodice (radiațiile Lenard). A demonstrat că electronii pot străbate straturi relativ groase de substanță solidă, dovedind structura lacunară a atomilor. În cercetările sale a utilizat un tub de raze catodice precursor al tubului cu raze X^[2]. În anul 1905 a primit Premiul Nobel.

Philipp Lenard în 1900

·         1957 - A murit Gilbert Murray, filolog şi umanist britanic (n.02.01.1866).
* 1962: Josef Uridil (n. 24 decembrie 1895, Viena - d. 20 mai 1962, Viena) a fost un fotbalist și antrenor austriac de fotbal, care a antrenat interimar un singur meci al echipei naționale de fotbal a României, pe 29 aprilie 1934, și anume partida cu Iugoslavia din preliminariile Campionatului Mondial de Fotbal din 1934, fiind primul antrenor străin din istoria echipei naționale. Austriacul avea și cetățenie română și lucra la Ripensia Timișoara

* 1969:Victor Daimaca (n. 22 august 1892, Turnu Severin - d. 20 mai 1969, București) a fost un pedagog și astronom român.

Este singurul român descoperitor de comete.

Victor Daimaca a urmat școala primară în orașul natal, apoi Liceul „Traian” pe care l-a absolvit în anul 1913. A obținut apoi licența în matematici la Facultatea de Științe a Univerității din București având ca profesori renumiți matematicieni și astronomi, printre care Dimitrie Pompeiu, Gheorghe Țițeica, Anton Davidoglu, Nicolae Coculescu. A lucrat o vreme ca funcționar la București însă dorința de a regăsi cerul înstelat l-a determinat să ocupe o catedră de matematică în Târgu Jiu.^[1] Între anii 1929 - 1950 a fost profesor de matematică predând mai întâi la Școala de meserii din Vădeni și ulterior la Școala Normală de băieți din Târgu Jiu.

Din anul 1949 a lucrat la Institutul Astronomic din București.

S-a stins din viață la 20 mai 1969, la București.

* 1974: Jean Daniélou (n. 14 mai 1905, Neuilly-sur-Seine - d. 20 mai 1974, Paris) a fost un teolog iezuit, istoric și cardinal francez, membru al Academiei Franceze.

A studiat la Sorbona, apoi s-a alăturat Companiei lui Isus. Este hirotonisit în 1938. În 1942 își ia doctoratul în teologie și se dedică studiului Părinților Bisericii. A fost unul dintre fondatorii colecției „Sources chrétiennes”. Din 1944 este profesor la Institutul Catolic din Paris, unde ajunge decan. La cererea papei Ioan al XXIII-lea a participat ca expert la Conciliul Vatican II. În 1972 a fost ales membru al Academiei Franceze.

Jean Daniélou

* 1988: Ana Aslan (n. 1 ianuarie 1897, la Brăila - d. 20 mai 1988, la București) a fost medic român specialist în gerontologie, academician din 1974, director al Institutului Național de Geriatrie și Gerontologie (1958 - 1988).

A evidențiat importanța procainei în ameliorarea tulburărilor distrofice legate de vârstă, aplicând-o pe scară largă în clinica de geriatrie, sub numele de Gerovital. Numeroase personalități internaționale au urmat tratament cu Gerovital: Tito, Charles de Gaulle, Hrusciov, J.F. Kennedy, Indira Gandhi, Imelda Marcos, Marlene Dietrich, Konrad Adenauer, Charlie Chaplin, Kirk Douglas, Salvador Dali. Ana Aslan a inventat (în colaborare cu farmacista Elena Polovrăgeanu) produsul geriatric Aslavital, brevetat și introdus în producția industrială în 1980.

Ana Aslan s-a născut la 1 ianuarie 1897, la Brăila, fiind cel mai mic dintre cei patru copii ai Sofiei și ai lui Mărgărit Aslan, ambii intelectuali de origine armeană^[1]. Urmează cursurile Colegiului Romașcanu din Brăila. La 13 ani își pierde tatăl. Familia Aslan părăsește orașul natal și se mută la București. În 1915, Ana absolvă Școala Centrală din București. La 16 ani, visează să ajungă pilot și chiar zboară cu un mic aparat, tip Bristol - Coandă. În cele din urmă se decide să devină medic. Declară greva foamei pentru a înfrânge împotrivirea mamei și se înscrie la Facultatea de Medicină.

În timpul Primului Război Mondial, Ana Aslan a îngrijit soldații în spitalele militare din spatele frontului de la Iași. După întoarcerea la București, în anul 1919, ea a lucrat alături de marele neurolog Gheorghe Marinescu. Trei ani mai târziu, a absolvit Facultatea de Medicină. Este numită preparator la Clinica II din București, condusă de profesorul Daniel Danielopolu, care o îndrumă și în alcătuirea tezei de doctorat.

Urmează o activitate didactică și spitalicească la Filantropia, Institutul Clinico-Medical al Facultății de Medicină din București, Clinica Medicală din Timișoara, Spitalul CFR. Din 1949, devine șeful Secției de fiziologie a Institutului de Endocrinologie din București. Este punctul de plecare al carierei ei de gerontolog. Experimentează procaina în afecțiunile reumatice, în cazul unui student țintuit la pat din cauza unei crize de artroză. Continuă cercetările într-un azil de bătrâni și evidențiază importanța procainei în ameliorarea tulburărilor distrofice legate de vârstă. Obține rezultate remarcabile, care sunt comunicate Academiei Române.

Invenții:

• 1952 - prepară vitamina H3 (Gerovital), produs geriatric brevetat în peste 30 de țări
• 1980 - a inventat, împreună cu farmacista Elena Polovrăgeanu, Aslavital, produs geriatric

Gerontolog Ana Aslan

·         1989: John Hicks, economist englez, laureat Nobel (n. 1904)

·         2000: Jean-Pierre Rampal, flautist francez (n. 1922)

·         2002: Stephen Jay Gould (n. 19 septembrie 1941 – d. 20 mai 2002) a fost un paleontolog, biolog evoluționist și istoric american al științei, de origine evreu. Gould a fost unul dintre cei mai influenți și citiți scriitori de ştiinţă popularizată a generației sale. Gould și-a petrecut cea mai mare parte a carierei sale profesorale la Harvard University, iar cea de paleontolog la American Museum of Natural History din orașul New York. În ultimii ani ai vieții sale, Gould a predat biologia și evoluția la New York University, aflată în apropierea casei sale din SoHo.

Cea mai importantă contribuție științifică a lui Gould a fost teoria echilibrului punctat pe care a dezvoltat-o împreună cu Niles Eldredge și pe care cei doi au publicat-o în 1972.^[7] Teoria celor doi savanți americani propune un model în care lungi perioade temporale de stabilitate sunt punctate de momente rare de salt evoluționar „brusc”, numit cladogeneză. Teoria a contrastat total cu ideea relativ împământenită a gradualismului filetic, care susținea implicit că schimbările evoluționare sunt marcate printr-un caracter de schimbare continuă, graduală și chiar predictibilă a unei specii, pe care lumea științifică, anterior publicării teroriei echilibrului punctat, căuta să o identifice în modul în care fosilele sugerau o evoluție graduală.

Majoritatea cercetărilor empirice ale lui Gould s-a bazat pe studierea melcilor de uscat, Poecilozonites și Cerion. Gould și-a adus contribuții de asemenea la biologia evoluţionară, primind multe aprecieri de valoare la adresa cărții sale Ontogeny and Phylogeny, în română, Ontologie și filogenie. În teoria evoluționară, Gould s-a opus selecționismului strict, socio-biologiei aplicată la oameni și psihologiei evoluţionare. El a dus campanie împotriva creaționismului și a propus că știința și religia trebuie să fie considerate ca două domenii diferite, sau „magisteria”, a căror domenii de autoritate nu se suprapun.^[8]

Multe din eseurile publicate de către Gould în revista Natural History au fost retipărite în antologii, ca de exemplu Ever Since Darwin (1977) și The Panda's Thumb (Degetul mare al ursului Panda) (1980), în timp ce lucrările sale populare includ volumele The Mismeasure of Man (Reaua măsura a omului) (1981, a doua ediție, revăzută, în 1996), Wonderful Life (Viața minunată) (1989) și Full House: The Spread of Excellence from Plato to Darwin (Casa globală: Diseminarea excelenței de la Platon la Darwin) (1996).

·         2005 - A încetat din viaţă Paul Ricoeur, unul dintre cei mai importanţi filozofi francezi contemporani (n. 27 februarie 1913).

·         2009: Oleg Ivanovici Iankovski, actor rus de teatru și film (n. 1944)

·         2009: Pierre Gamarra, scriitor francez (n. 1919)
* 2011: Serafim Saka (ortografiat și Saca; 16 martie 1935 în satul Vancicăuți, județul interbelic Hotin, Regatul României, azi regiunea ucraineană Cernăuți - d. 20 mai 2011, Chișinău, Republica Moldova) a fost un scriitor român din Republica Moldova

·         2012: A murit cântărețul si compozitorul englez de muzica pop, Robin Gibb (Bee Gees) (n. 1940 )

·         2013: Gheorghe Buzatu (n. 6 iunie 1939, Sihlea, Vrancea – d. 20 mai 2013, Iași^[2]) a fost un istoric român, cu preocupări referitoare la istoria contemporană a României.^[3] În activitatea de istoric, a fost un istoric apropiat al regimului comunist^{[necesită citare]} și unul dintre preopinenții reabilitării mareșalului Antonescu. După revoluție a susținut teze controversate (că evreii ar fi fost de vină pentru Holocast, că evreii ar fi instaurat comunismul în România) și a prezentat într-o lumină pozitivă Mișcarea legionară.^[4]

Înainte de Revoluția din 1989 a fost membru al Partidului Comunist Român, pentru ca în legislatura 2000-2004 să fie ales senator de Iași, pe listele partidului Partidul România Mare. Din postura de parlamentar, a introdus un amendament prin care Holocaustul era definit drept „exterminarea sistematică, în masă, a populației evreiești din Europa, organizată de către autoritățile naziste”, ceea ce reprezenta o disculpare a statului român.^[4]

În cadrul activității sale parlamentare în legislatura 2000-2004, Gheorghe Buzatu a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Australia și Republica Lituania și a înregistrat 456 luări de cuvânt.

Gheorghe Buzatu s-a născut la data de 6 iunie 1939 în comuna Sihlea (județul Vrancea).^[3] După absolvirea studiilor liceale la Râmnicu Sărat (în 1956), a urmat cursurile Facultății de Istorie de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași (1956-1961). În anul 1971, a obținut doctoratul în istorie.^[3]

După absolvirea facultății, a lucrat ca cercetător științific la Institutul de Istorie și Arheologie „A.D.Xenopol” al filialei Iași a Academiei Române (1961-1992), apoi, ca cercetător științific principal I al „Centrului de Istorie și Civilizație Europeană al Filialei din Iași a Academiei Române” (1992-1997).

A fost profesor universitar de „istorie contemporană și relații internaționale” la Universitatea din Craiova, începând din anul 1997. Buzatu a fost profesor consultant la Universitatea „Ovidius” din Constanța.

În paralel, a îndeplinit și funcțiile de secretar științific al Institutului "A. D. Xenopol" din Iași (1975-1990), precum și pe cea de director al Centrului de Istorie și Civilizație Europeană al Filialei Iași a Academiei Române (din 1992).

În iunie 2007, senatul universității Ovidius din Constanța i-a decernat titlul de Doctor Honoris Causa.

În decembrie 2008 „Academia Oamenilor de Știință din România” (a nu se confunda cu „Academia Română”) l-a ales pe Gh. Buzatu ca membru corespondent.

·         2013: Raymond Daniel Manczarek Jr. (n. 12 februarie, 1939, Chicago, Illinois - d. 20 mai, 2013, Rosenheim, Germania) a fost un muzician american, membru fondator al trupei The Doors alături de Jim Morrison. Pianist școlit după principiile muzicii clasice și interpret de jazz, a reușit să aducă trupei The Doors un sunet inconfundabil, prin melanjul de rock, sonorități inspirate din Bach și fragmente de jazz.

Manzarek în 2007
* 2017: Victor Dan Găureanu, mai cunoscut ca Dan Găureanu (n. 15 noiembrie1967, Nicolae Bălcescu, Coțușca, Botoșani, România – d. 20 mai2017,^[2][3] Craiova, România) a fost un scrimer român specializat pe sabie.

A fost laureat cu bronz pe echipe la Campionatul Mondial din 1994 și din 2001. A participat la două editie ale Jocurilor Olimpice: Barcelona 1992 și Sydney 2000.^[4] A fost campion a României în 1993, 1994, și 1998.^[5]

După ce s-a retras din competiție a devenit antrenor de scrimă si a pregatit lotul olimpic de sabie alături de Mihai Covaliu și Florin Zalomir.

Sărbători

·         În calendarul ortodox: Sf Mc Talaleu; Sf Cuv Talasie; Sf Lidia din Filipi

·         În calendarul romano-catolic: Sf. Bernardin din Siena, preot

·         Ziua internațională a metrologiei

·         Ziua națională a statului Camerun

RELIGIE ORTODOXĂ 20 Mai

Sf Mc Talaleu; Sf Cuv Talasie; Sf Lidia din Filipi

Sfântul Mucenic Talaleu – A trăit în secolul al III-lea și era originar din localitatea Libanon Dasos (Fenicia – Libanul de astăzi), părinții săi Varuhie și Romilia fiind creștini, tatăl său a fost chiar episcopul acelei localități. Învățase medicina și ajunsese un doctor priceput, încât era căutat de mulți oameni pentru vindecare, mai ales că Dumnezeu îl învrednicise cu darul facerii de minuni. Vindeca bolile prin rugăciune fără să aștepte răsplată în schimb, cerând un singur lucru în schimb, și anume să creadă în Mântuitorul Iisus Hristos cu toată tăria inimii lor. După ceva timp, Talaleu a ajuns în orașul Edesa din Siria la începutul domniei împăratului Numerian (283-284), când acest oraș era condus de dregătorul Tiberian, un păgân aspru care dorea să înlăture numele Mântuitorului Iisus Hristos din sufletele credincioșilor. Sfântul Talaleu a fost prins și bătut. Dobândind libertatea, s-a dus în Cilicia. Aici a fost prins din nou și supus chinurilor din porunca conducătorului Teodor, însă Sfântul Talaleu nu a renunțat la credința creștină, răbdând chinurile cu mult curaj.

Fiind întrebat cu puterea cui săvârșește acele vindecări, Talaleu a răspuns că numai cu puterea Mântuitorului Iisus Hristos și a semnului sfintei cruci a vindecat pe cei bolnavi și acest lucru îl pot dovedi chiar cei vindecați. În urma acestei mărturisiri, sfântul a fost supus mai multor suplicii și urcat într-o barcă fără vâsle și lăsat în largul Mării Egee, în voia valurilor. Întorcându-se sănătos la țărm, îmbrăcat în haină albă, Teodor a poruncit soldaților să îl prindă din nou și să-l arunce la lei. Însă nici de data aceasta masurile de pedeapsă ale lui Teodor nu au avut succes deoarece Dumnezeu nu l-a părăsit pe Sfântul Talaleu, care a îmblânzit leii. Simțindu-se rușinat în fața mulțimii de faptul că pedepsele sale nu reușeau să îl schimbe pe Sfântul Talaleu, conducătorul Teodor a poruncit în cele din urmă ca sfântul mucenic să fie trecut prin sabie, primind în felul acesta moarte mucenicească.

Tot astăzi, Biserica Ortodoxă sărbătorește pe Sfântul Cuvios Talasie și pe Sfânta Lidia din Filipi.

„Treci în Macedonia şi ne ajută.” (Faptele Apostolilor 16, 9) – este rugămintea unui bărbat macedonean ce i s-a arătat într-o vedenie Sfântului Apostol Pavel pe când se afla în Troa (în timpul celei de-a doua călătorii misionare). Considerând această vedere glasul lui Dumnezeu, Sfântul Pavel a decis fără întârziere să treacă în cealaltă parte a Europei, în estul Macedoniei, în Filipi, luându-i cu sine și pe cei care îl însoțeau: Timotei, Sila și Luca.

A debarcat în Neapoli (astăzi Kavala) și de acolo a plecat spre Filipi. În afara orașului Filipi și în apropiere de malurile râului Zygaktis era locul de rugăciune evreiesc și acolo Sfântul Pavel a întâlnit un grup de femei muncitoare. Între aceste femei, adunate la râu, Apostolul Pavel a propovăduit pentru prima dată în Europa Cuvântul Evangheliei Domnului.

Femeile temătoare de Dumnezeu au ascultat cu atenție și cu evlavie cuvintele necunoscutului iudeu. Dar dintre acestea cea mai entuziasmată s-a arătat Lidia, o femeie vânzătoare de porfiră, din cetatea Tiatirelor, temătoare de Dumnezeu. „Acesteia Dumnezeu i-a deschis inima ca să ia aminte la cele grăite de Pavel” (Faptele Apostolilor 16, 14).

În interiorul Lidiei s-a produs un cutremur. Inima ei era mereu neliniștită căci nu putea să se jertfească zeilor și zeițelor care se dedau orgiilor. Cunoscuse legea lui Israel care aprinsese în sufletul ei setea de al căuta pe Mesia și auzea acum pentru prima dată pe Apostolul Pavel vorbind despre Răscumpărătorul lumii. Lidia a îmbrățișat fără nicio obiecție noua învățătură, a crezut în Hristos și a mărturisit categoric că și ea vrea să devină creștină. Și Sfântul Apostolul Pavel și-a încheiat activitatea sa misionară, iar în apele râului Zygaktis a botezat-o pe Lidia, prima creștină din Europa, primul membru al Primei Biserici Creștine din Grecia. Inima ei s-a umplut îndată de sentimente de recunoștință și mulțumire față de cei care i-au deschis ochii sufletului și invitându-i în casa sa a cerut să-i găzduiască, zicând: De m-aţi socotit că sunt credincioasă Domnului, intrând în casa mea, rămâneţi. Şi ne-a făcut să rămânem.(Faptele Apostolilor 16, 15).

Biserica noastră ortodoxă o cinstește pe Sfânta Lidia ca pe una întocmai cu Apostolii, iar pe locul locul sfânt al botezului ei de pe malul râului Zigaktis s-a ridicat o bisericuță, asemănătoare cu bazilicile paleocreștine din Filippi.

ARTE 20 Mai

INVITAȚIE LA OPERĂ 20 Mai

Verdi: Aïda 

Mozart - Die Zauberflöte / The Magic Flute KV 620 (reference recording : Wilhelm Furtwängler 1949)

MUZICĂ 20 Mai

Eduard Caudella, violonist, pedagog şi compozitor (opera “Petru Rareş”, uvertura “Moldova”)

Eduard Caudella:

Hephzibach Menuhin, pianistă americană

Teddy Randazzo, cântăreţ şi compozitor american (Three Chuckles)

Paula (Jill Jackson), cântăreaţă americană (Paul & Paula)

Paul & Paula - 

Terry Smith, chitarist britanic (J.J. Jackson, If, Zzebra)

If -

Al Bano & Romina

Joe Cocker

Mircea Drăgan, compozitor, instrumentist și orchestrator român

Cher

Steve Broughton, baterist britanic (Edgar Broughton Band)

Edgar Broughton Band -

Jimmy Henderson, chitarist american (Black Oak Arkansas)

Black Oak Arkansas: 

Warren Cann, baterist şi compozitor canadian (Tiger Lily, Ultravox)

Ultravox: 

Steve George, clăpar, saxofonist, vocalist şi compozitor britanic (Mr. Mister)

Mr. Mister - 

Jane Wiedlin, chitaristă, vocalistă, compozitoare şi actriţă americană (Go-Gos)

Go'go's

John & Susan Cowsill, gemeni (Cowsill)

Nick Heyward, vocalist, chitarist şi compozitor britanic (Haircut 100)

Brian Nash, chitarist britanic (Frankie Goes To Hollywood)

Frankie Goes 

Clara Schumann

The Best of Clara Schumann:

Jean-Pierre Rampal, flautist francez

Robin Gibb and Bee Gees

Ray Manzarek

ÎNREGISTRĂRI NOI:

Eurovision Song Contest 2019 - Grand Final - Live Stream

POEZIE 20 Mai

Dan Sociu

Dan Sociu s-a născut în Botoșani, la 20 mai 1978.

A publicat: borcane bine legate, bani pentru încă o săptămînă (Editura Junimea, 2002, Premiul Național pentru Poezie „Mihai Eminescu“ – debut); fratele păduche (poezie, Editura Vinea, 2004); cîntece eXcesive (Editura Cartea Românească, 2005, Premiul pentru Poezie al Uniunii Scriitorilor din România); Urbancolia (proză, Editura Polirom, 2008); Nevoi speciale (proză, Editura Polirom, 2008); Pavor nocturn (poezie, Editura Cartea Românească, 2011); Mouths Dry with Hatred (Longleaf Press, 2012); Poezii naive și sentimentale (2012, Editura Cartea Românească).

În prezent este redactor la Think Outside the Box.

Cîntec eXcesiv I

Încă mi se mai întîmplă să cred că în curînd mi se vor trezi superputerile: zborul, invizibilitatea, întoarcerea-n

timp, superelasticitatea, trecerea prin ziduri, dragostea ta –

La 26 de ani, la mijlocul speranţei de viaţă din România, la începutul lui decembrie, la capătul scării abrupte din Green am încercat să te sărut & ai dat înapoi şi era să cad -

Ultima dată m-ai atins la muzeu, ţi-ai lipit o secundă, cît să nu te vadă prietena ta, urechea de braţul meu şi a fost atît de bine, ca şi cum m-ai fi atins prima oară -

Ca şi cum m-ai fi atins în vară, cînd ratasem ceva şi te-ai aşezat lîngă mine şi ai încercat să mă consolezi, fără să ştii că te plac, a fost bine, ca şi cum m-ai fi atins atunci –

Cînd aveam nevoie, la muzeu dar, de fapt, în vară, e greu de explicat, şi data viitoare, poate chiar mîine, cînd îţi vei lipi urechea de braţul meu o să fie ca şi cum ai face-o acum –

cînd te caut pe străzi
pentru că am nevoie.

Îmi lipseşte fix o mie de lei ca să intru oriunde la cald, şi sînt prea timid să cerşesc şi nu sunt norocos să găsesc bani, nu am telefon, nu am o cartelă să te sun, nu sunt destul de norocos să dau de tine întîmplător, pentru că tu eşti acasă cu el,

te iubesc dar acum
nu mai vreau să te caut pe străzi.

Bucureştiul ăsta îmi înnegreşte unghiile pe care le tai în fiecare dimineaţă pentru tine, pentru că s-ar putea să te întîlnesc. Mă bărbieresc pentru tine, mă dau cu deodorant pentru tine, mă împrumut de haine pentru tine -

Dorm oriunde ca să fiu în acelaşi oraş cu tine, pentru că nu am un loc al meu, dar o să am un loc al meu pentru tine, o să omor ratatul din mine pentru tine şi o să fac bani –

O să învăţ să fiu mai cool decît el , o să învăţ toate versurile, piesele şi albumele trupelor care-ţi plac ţie, sau o să te ţin în braţe
cînd o să plîngi -

Troleibuzele care nu duc la tine nu-mi folosesc la nimic. Troleibuzele care duc la tine nu-mi folosesc la nimic.
Într-o noapte o să mă lipesc de maşina neagră din faţa blocului tău, să-i pornesc alarma, să te trezeşti enervată să te ridici din pat de lîngă el -

În ultimul timp nu te mai pot vedea decît pe holuri, la o ţigară, şi tu fumezi trei una după alta, şi pofta ta morbidă mă bucură. Cîndva vom face amîndoi cancer la plămîni şi-mi doresc să nimerim în acelaşi grup de suport, aşa,

ca Bonham Carter & Norton,
Tori Amos & Kafka –

Cîntec eXcesiv II

Şi mai tîrziu au intrat într-un bistro, repede, da, cuvîntul se potrivea cu întîlnirile lor din ultima vreme (dintotdeauna?), 'trăite ca-ntr-o alarmă continuă', cu senzaţia lui ipohondrică de bărbat-ridicol-părăsit-în-staţie (deşi aveau în faţă o dup-amiază întreagă şi-au stat împreună pînă spre seară ) –

Iar ea a probat un inel avangardist, căci intraseră într-un bistro dada, cum anunţa firma roşie, un acvariu cu mese şi scaune de sticlă, unde nu se servea nici un fel de mîncare, ca-n bistrourile obişnuite, doar portofele albastre şi săruri de baie şi inele –

Proba, încîntată, inelul şi el, de undeva din dreapta ei, îi privea, cu aviditatea unui Gollum, vîrfurile ascuţite ale urechilor - cît de mult le iubesc, Miss Frodo, my preciousss... sigur că ar fi vrut să le ronţăie puţin dar în faţa ochilor îi clipea, întunecat, acel X din mijlocul numelui ei –

Semnul interdicţiei, al anulării, acel X de pe ferestrele caselor abandonate ( dar şi al caselor în construcţie, anunţînd că în curînd vor putea fi locuite - ar putea?, ar mai fi posibil vreodată?), şi după ce au ieşit din bistro se străduia să calce pe urmele dulci lăsate-n zăpadă de tălpile ei –

Un 86 a înghiţit-o, şi el a mai rămas, ca de atîtea ori, cîteva minute în staţie (micul lui ritual, pregătirea pentru griefingul din fiecare seară), a simţit, violent, cum se scurg în găurile capacelor de canal (cele cu găuri sînt cele cu ghinion) culorile oraşului, plecase ea si nu mai era nimic de privit –

Eram ca una din acele păpuşi sinistre, cu X-uri în loc de ochi. Din capătul străzii Mecet se auzeau - foarte încet, surdinizate de zăpada murdară - tînguirile stranii ale ţigăncilor (fiaaaareeee vechi, fiaaaareee vechi cumpăr), care mă emoţionează atît de mult, aproape la fel de mult ca micile anunţuri de pe stîlpi ( pierdut broscuţă ţestoasă de Florida - în tratament - găsitorului recompensă substanţială) care s-au înmulţit îngrijorător în ultima vreme...

Cîntec eXcesiv IV

Apă, apă peste tot, şi nici un strop de băut,
50 de posturi TV, şi mai nimic de văzut,
întins în pat – şi-mi pare că mărşăluiesc –
cu ochii injectaţi, privesc
ştirile, poate va arde
ceva pe strada Sfinţii Voievozi
şi, preţ de-o clipă,
o să îţi zăresc
picioarele-n ciorapii galbeni, cînd ieşi
fugind,
din bloc,
ferindu-ţi faţa
nu atît de foc, cît de solzii
reci ai camerelor
video
care nu adăpostesc,
cum simţi că nu te mai adăpostesc
cuvintele (îmi spui că nu ştii
dac-o să mai scrii
şi ţi-e frică), deşi
the word
is a way of murdering
the outside world, adică
tot ce i-a rămas
unuia ca mine,
ce i-ar mai fi rămas
uneia ca tine,
„genul de oameni
care nu se simt bine nicăieri,
indiferent de orice”,
cum îmi spuneai
într-un mail.

În curînd o să mă uiţi, Ruxandra,
şi-n timp, încet încet, mesajele mele
le vei trece-n junk-mail.

TEATRU/FILM 20 Mai

În regia Cristi Puiu

Biografie

Fiul Iulianei și a lui Emilian Puiu. A făcut pictură de la 10 ani. În 1990, după căderea regimului comunist, a participat la o expoziție în Lausanne, Elvetia, împreună cu alți tineri artiști români. Doi ani mai târziu, a trecut examenul de admitere la Ecole Superieure d'Arts Visuels din Geneva, departamentul de Pictură. La finalul primului an, a abandonat cursurile de pictură, pentru a le începe pe cele de film, la aceeași scoală pe care a absolvit-o în 1996. În anul 2004 a fondat cu Anca Puiu și Alex Munteanu casa de producție cinematografică Mandragora.

Cristi Puiu locuiește în București și este căsătorit cu producătoarea de film Anca Puiu. Împreună cu Anca are 3 copii - Smaranda, Ileana si Zoe.

Activitate

Regizor

A debutat ca regizor în 2001 cu filmul Marfa și banii, film care a obținut deja mai multe premii internaționale. Unii critici de film^[cine?] consideră că acesta este filmul care a inaugurat noul val românesc în cinematografie. A continuat cu un film de scurt-metraj, Un cartuș de Kent și un pachet de cafea în 2004, film de asemenea, premiat. Al doilea film de lung-metraj, Moartea domnului Lăzărescu, 2005, face parte dintr-un proiect de șase povestiri scrise de Cristi Puiu în 2003. Filmul a obținut numeroase premii internaționale. A mai regizat, în 2010, lung-metrajul de ficțiune Aurora, în care a interpretat personajul principal (Viorel).

Scenarist

Cristi Puiu este co-scenarist la ambele sale filme de lung-metraj, Marfa și banii și Moartea Domnului Lăzărescu, alături de Răzvan Rădulescu. Cristi Puiu este scenaristul filmului său de scurt-metraj, Un cartuș de Kent și un pachet de cafea. Apoi colaborare cu Răzvan Rădulescu a mai scris scenariul la Niki Ardelean, colonel în rezervă, 2003, film regizat de Lucian Pintilie. În 2005 regizorul german, Didi Danquart, a realizat filmul Offset după un scenariu scris de Cristi Puiu si Răzvan Rădulescu. Pentru filmul Aurora a scris singur scenariul dupa 2 ani de prospecții și documentare.

Premii

·         2012 Premiile Gopo - Premiul Gopo pentru cea mai bună regie pentru Aurora

·         2005 Festivalul de Film de la Cannes - Premiul "Un Certain Regard" pentru Moartea domnului Lăzărescu

·         2005 Festivalul de Film de la Chicago - Premiul Special al Juriului pentru Moartea domnului Lăzărescu

·         2005 Festivalul Internațional de la Reykjavik - Premiul "Descoperirea Anului, acordat noilor talente" pentru Moartea domnului Lăzărescu

·         2004 Festivalul Internațional de la Berlin - "Ursul de Aur pentru cel mai bun film de scurt-metraj" pentru Un cartuș de Kent și un pachet de cafea ^[3]

·         2002 Festivalul de Film de la Trieste - Mențiune specială a juriului pentru Marfa și banii

·         2002 Festivalul European de la Angers - Premiul Procirep pentru Marfa și banii

·         2002 Festivalul Internațional de Film Buenos Aires - Premiul Abasto pentru Marfa și banii

·         2001 Festivalul de Film de la Cottbus

·         Premiul "Findling" pentru Marfa și banii

·         Premiul special al juriului pentru Marfa și banii

·         2001 Festivalul de Film de la Salonic - Premiul FIPRESCI pentru Marfa și banii

Filmografie

Regizor

·         1995 – Before Breakfast

·         1996 – 25.12. Bucharest, North Railway Station

·         2001 – Marfa și banii^[4][5]

·         2004 – Un cartuș de Kent și un pachet de cafea

·         2005 – Moartea domnului Lăzărescu

·         2010 – Aurora

·         2016 – Sieranevada ^[6]

Scenarist

·         Marfa și banii (2001)

·         Hacker (2003) - serial TV

·         Niki Ardelean, colonel în rezervă (2003)

·         Un cartuș de Kent și un pachet de cafea (2004)

·         Offset (2005)

·         Moartea domnului Lăzărescu (2005)

·         Hrană pentru peștii mici (2008)

·         Aurora (2010)

·         La Conac (2011)

Moartea Domnului Lazarescu 1: https://youtu.be/QpD3_MqsTIM;

Moartea domnului Lazarescu 2: https://youtu.be/WXw0AcMp9SI.

Tom Degetel - James Reeves

GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR 20 Mai

Puiu Calinescu

GÂNDURI PESTE TIMP 20 Mai

 Shakespeare - Citate: