MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MARȚI 21 MAI 2019

LA MULȚI ANI CU SĂNĂTATE ȘI BUCURII PENTRU PURTĂTORII NUMELOR SFINȚILOR CONSTANTIN ȘI ELENA, PRINTRE CARE SE AFLĂ ȘI SOȚIA MEA SANDA – ELENA!

ISTORIE PE ZILE 21 Mai

Evenimente

·         293: Împărații romani Dioclețian și Maximian îl numesc pe Galerius ca Cezar; începe perioada celor patru conducători cunoscută sub numele de tetrarhie. Gaius Aurelius Valerius Diocletianus (244–311), cunoscut ca Dioclețian, a fost împărat roman din 20 noiembrie 284 până la 1 mai 305. Pe plan politic și militar a fost unul dintre cei mai de seamă împărați romani, reformele sale asigurând continuitatea imperiului în părțile din răsărit pentru încă o mie de ani. Faptele sale sunt însă umbrite de prigoana pe care a declanșat-o împotriva creștinilor; prin cele 4 edicte (decrete) împotriva creștinilor pe care le-a dat în anii 303-304, s-a pornit cea mai mare persecuție din istoria imperiului împotriva acestei religii. Marcus Aurelius Valerius Maximianus Herculius (cca. 250 – iulie 310) a fost împărat roman (împreună cu Dioclețian) din 1 martie 286 până în 305. Galerius Maximianus (cca. 250 – 5 mai 311), sau Gaius Galerius Valerius Maximianus, împărat roman în perioada 305-311.

·         878: Orasul Siracusa din Sicilia este capturat de musulmani.

·         879: Papa Ioan al VIII-lea il binecuvânteaza pe ducele (cneazul) croat Branimir, ceea ce a echivalat cu o recunoaştere internaţională a statului croat. Branimir a  fost   Knez al croatilor  intre anii  879-892, fiind  recunoscut de către Papa ca Duce al croatilor  ( Dux Chroatorum ). În timpul domniei sale,  Croatia si-a pastrat  suveranitatea atât fata de Imperiul   Francilor cat si fata de cel bizantin şi a devenit un stat pe deplin recunoscut. A  murit in anul  892.

·         996: Otto al III-lea în vârstă de șaisprezece ani este încoronat împărat al Sfântului Imperiu Roman. Otto al III-lea (980 – 23 ianuarie 1002), cel de-al patrulea conducător al dinastiei saxone sau Ottoniene, fiul lui Otto al II-lea și al reginei Theophanu, nepoata Împăratului Bizantin Ioan I Tzimisces. A fost încoronat Rege al Germaniei în 983 la moartea tatălui său și încoronat în Catedrala din Aachen în 983 la vârsta de 3 ani. Henric al II-lea de Bavaria, fratele lui Otto cel Mare, a încercat cu ajutorul regelui Franței să obțină regența, dar în cele din urmă aceasta revine mamei sale. Aceasta nu continuă politica imperialistă a soțului său, ci caută să întărească relația dintre Biserică și Imperiu. La moartea mamei sale în 991, bunica lui Otto, Adelaida de Italia a devenit regentă până la majoratul acestuia în 994. Politica sa era de resuscitare a gloriei trecute a Romei antice, cu el în fruntea unui stat teocratic. În 996 vine în Italia pentru a înnăbuși o serie de revolte și este încoronat Rege al Italiei la Pavia și Împărat la Roma pe data de 21 mai. În anii următori s-a implicat în lupta dintre Papa Grigore al V-lea și Antipapa Ioan al XVI-lea. Își stabilește reședința la Roma și a resuscitat o serie de cutume romane și bizantine în cadrul curții sale. În anul 1000 consfințește încoronarea lui Ștefan I ca Rege al Ungariei. În 1002, moare în condiții ciudate în timp ce se întorcea spre Roma dintr-o campanie împotriva rebeliunii din Tibur. A fost urmat de către Henric II, fiul lui Henric al II-lea de Bavaria, ultimul membru al dinastiei Ottoniene.

·         1085: Este fondat orasul suedez Helsingborg.

·         1349: Aparitia Codului lui Dušan ( sau Legile sfantului imparat Dušan. A fost dupa Codul Sfantului Sava al doilea text important al Serbiei medievale ,care avea scopul de a stabili legi unice pentru supusii ortodocsi ai Imperiului Sarb, fara a face deosebire intre sarbi,bulgari,greci,albanezi sau aromani. Codul a fost completat la 31 august 1354.

·         1363: Elisabeta de Pomerania se căsătorește la Cracovia cu împăratul Carol al IV-lea și va fi încoronată luna viitoare ca regină a Boemiei. Căsătoria a ajutat la ruperea colației anti-cehe condusă de Ducele Rudolf al IV-lea al Austriei. Elisabeta de Pomerania (1347 – 15 aprilie 1393) a fost a patra și ultima soție a lui Carol al IV-lea, Împărat romano-german și rege al Boemiei. Părinții ei au fost Bogislaw al V-lea, Duce de Pomerania și Elisabeta a Poloniei. Bunicii materni au fost Cazimir al III-lea al Poloniei și Aldona a Lituaniei. Împăratul Carol al IV-lea, din dinastia de Luxemburg, (n. 14 mai 1316, Praga – d. 29 noiembrie 1378), a fost Rege al Germaniei din 1346, rege al Boemiei din 1347 și Împărat al Sfântului Imperiu Roman din 1355. Este considerat a fi una din cele mai importante figuri ale evului mediu târziu. În anul 1348 a întemeiat Universitatea din Praga, prima universitate din Europa Centrală. Universitatea se numește și astăzi „Universitatea Carolină„, în amintirea sa.

·         1420: În calitate de Regentă, soția regelui Franței, Isabeau de Bavaria, semnează Tratatul de la Troyes, prin care își reneagă propriul fiu, pe Delfinul Carol, recunoscându-l pe ginerele ei, Henric al V-lea al Angliei, drept moștenitor al Coroanei franceze. Isabeau de Bavaria (Isabella de Bavaria-Ingolstadt; c. 1370 – 24 septembrie 1435) a fost soția regelui Carol al VI-lea al Franței, membru al Casei de Valois. Și-a asumat un proeminent rol în afacerile publice în ultimii ani ai dezastruoasei domnii a soțului ei. Carol al VII-lea (n. 22 februarie 1403 – d. 22 iulie 1461), numit Victoriosul (franceză le Victorieux) a fost rege al Franței din 1422 până la moartea sa. A fost membru al Casei de Valois, fiu al regelui Carol al VI-lea însă succesiunea sa la tronul Franței a rămas discutabilă de ocupația engleză din nordul Franței. Cu toate acestea, a fost încoronat la Reims în 1429 prin eforturile Ioanei d’Arc de a elibera Franța de englezi. Domnia sa târzie a fost marcată de luptele cu fiul său, Ludovic al XI-lea. Henric al V-lea (9 august sau 16 septembrie 1387 – 31 august 1422) a fost regele Angliei între 1413 și 1422. Henric a fost fiul lui Henric al IV-lea Bolingbroke. Data nașterii sale este incerta, fiind indicat fie anul 1386, fie 1387. S-a născut într-o familie care părea să nu aibă nici o șansă de a accede la tronul Angliei, însă Henric al IV-lea a lăsat un regat consolidat și a reușit pentru scurtă vreme să unească cele două coroane ale Franței și Angliei.

·         1502: Insula Sfânta Elena este descoperită de exploratorul portughez João da Nova.

·         La 21 mai 1666, stil vechi (31 mai 1666, stil nou), se încheie prima din cele patru domnii a lui Gheorghe Duca în Moldova, acesta fiind mazilit de turci. Gheorghe Duca era un grec originar din Rumelia, venit în Moldova de mic, împreună cu părinţii săi. În timpul domniei lui Vasile Lupu îl întîlnim printre slujitorii de la curtea domnească. O căsătorie reuşită cu o fată din familia Buhuş îi asigură ulterior dregătoria de mare vistiernic în timpul domniei lui Dabija Vodă. După moartea acestuia, Dabijoaia reuşeşte prin vechile sale cunoştinţe greceşti din Istanbul să obţină firmanul domniei Moldovei pentru Gheorghe Duca, ginerele ei. “Le era tuturor cu bine, fiind şi el din boierii ţării domnit, cît nu se plînge nime nici de o strîmbătate”, scrie cronicarul Ion Neculce. Gheorghe Duca a continuat politica internă promovată de Eustratie Dabija, întărind boierilor şi bisericii mai multe stăpîniri de sate, păduri, fîneţe etc. şi acordînd privilegii fiscale. Ca şi alţi domni, Gheorghe Duca s-a străduit să repopuleze ţara, împuternicind călugării unor mănăstiri sau persoane laice să aducă oameni străini pentru a întemeia noi sate, proaspeţii sosiţi urmînd să se bucure de înlesniri fiscale. Totuşi, prima domnie a lui Gheorghe Duca a fost scurtă (noiembrie 1665 – 21 / 31 mai 1666). Nu se cunoaşte exact de ce a fost mazilit. Un izvor polonez spune că Gheorghe Duca ar fi fost mazilit de turci, aceştia încercînd “să pună mîna pe comorile sale” sau pentru că domnul Moldovei ar fi conspirat cu hanul Crimeii împotriva Porţii. Ultima cauză este indicată şi de Ion Neculce, dar cu precizarea că scrisorile lui Duca Vodă către han au fost scrise la îndemnul marelui vizir, care voia sa se convingă de fidelitatea hanului şi că Gheorghe Duca a fost mazilit pe nedrept. Oricum, primind firmanul de mazilire, Gheorghe Duca a trimis o sumă mare de bani la Poartă, cu intenţia de a recîştiga bunăvoinţa sultanului, banii însă nu ajung la destinaţie, fiind interceptaţi de paşa de Silistra. Domnul mazilit este dus la Istanbul (Constantinopol), iar în locul lui a fost numit domn Iliaş Alexandru.

·         1674: Ioan III Sobieski este ales de nobilime Rege al Poloniei şi Mare Duce al Lituaniei. Ioan al III-lea Sobieski (poloneză Jan III Sobieski) (17 august 1629 – 17 iunie 1696) a fost rege al federației polono-lituaniene din anul 1674 până la moartea sa. El a fost fiul lui Jakub Denilovicz Sobieski din Cracovia și strănepotul hatmanului Stanislav Sobieski. A fost educat în spiritul tradițional al cavalerilor, studiind la Academia din Cracovia. Între anii 1646 și 1648 face o călătorie împreună cu fratele său prin Europa. Tânărul Sobieski a fost impresionat de cele văzute în Franța, interesându-se de arta militară, de politică și literatură.

·         1712: Capitala Rusiei a fost mutată de către țarul Petru I de la Moscova la Sankt Petersburg.

·         1814: Se încheie Bătălia de la Arcis-sur-Aube din cadrul Războiului celei de-a Șasea Coaliții. Trupele franceze conduse de Napoleon sunt nevoite să se retragă în fața trupelor austriece conduse de Schwarzenberg. Karl Philipp zu Schwarzenberg (n. 18 aprilie 1771, Viena – 15 octombrie 1820, Leipzig) a fost un renumit feldmareșal austriac, tatăl guvernatorului Transilvaniei Karl Borromäus zu Schwarzenberg.

·         1816: Prin decret imperial, A. N. Bahmetev este desemnat în funcția de rezident imperial in  Basarabia țarista.

·         La 21 mai - 2 iunie 1848 sunt ucişi de armată la Mihalţ, lîngă Alba Iulia, 12 ţărani români care ocupaseră un pămînt acaparat pe nedrept, cu un an în urmă, de contele Esterhazy. Evenimentul mai este numit şi Masacrul de la Mihalţ.

·         1851: In Columbia (America de Sud), este abolita sclavia.

·         1864: Rusia invinge in războiul ruso-cerchez (1763-1864). 4.000.000 de cerchezi au fost masacrati, iar peste un milion au fost  forţaţi să plece in masa în exil. Cerchezii sunt populaţia cea mai veche din Caucaz, fiind şi  printre cei mai numeroşi în regiunea Caucazului de Nord in acea vreme. Potrivit  izvoarelor istorice, ei trăiesc în această regiune din secolul V î.Hr., iar Cultura Maikop din Caucaz datează din anul 4000 î.Hr., fiind printre cele  mai vechi culturi din lume.  Din ordinul tarului rus Aleksandru  al II-lea, circa 90% din populaţia cerkeza  la momentul acela a fost silita sa se expatrieze. Cei mai multi dintre ei au murit pe drum, victime ale bolii, foamei, şi epuizarii, iar supravietuitorii  s- au  dispersat în întreaga lume. In 1914, imparatul rus Nicolae al II-lea a sărbătorit aniversarea a 50 de ani de la înfrângerea cerchezilor calificand-o drept una dintre cele mai mari victorii ale Imperiului Rus. Cerchezii sunt un popor înrudit etnic cu abhazii, ambele popoare făcând parte din grupul adâg. Moscova refuză să recunoască genocidul popoarelor adâgheie, care au populat în mod tradiţional teritoriul din regiunea oraşului Soci, actualul ţinut Krasnodar.  Teritoriile depopulate de cerchezi au fost colonizate în special cu ruşi, dar şi cu ucraineni, români, greci, armeni. Astăzi, peste 4 milioane de cerchezi locuiesc în afara patriei lor, în peste 40 de ţări din întreaga din lume. Cei care doresc să revină în spaţiul lor etnogenetic nu o pot face, întrucât nu deţin cetăţenia rusă. In 1990, cerchezii au desemnat  data de 21 mai  Zi de doliu naţional, pentru comemorarea tragediei naţiunii lor.

·         1877: Mihail Kogălniceanu a proclamat în Parlamentul României, în numele guvernului, independența - expresie a dorinței întregului popor, primită cu mare bucurie.

·         1881: Clara Barton a înființat serviciul american de Crucea Roșie. Clarissa Harlowe Barton (n. 25 decembrie 1821 — d. 12 aprilie 1912) s-a numărat printre pionierii americani. Profesoară și asistentă medicală, implicată în acțiuni umanitare, era descrisă ca având un „spirit puternic și independent”. Este cunoscută mai ales pentru organizarea Crucii Roșii americane.

·         1891: Dumitru C. Brătianu devine şeful Partidului Liberal din România, în urma morţii fratelui său Ion C. Brătianu. A fost fiul stolnicului Constantin (Dincă) Brătianu din Piteşti si fratele  mai mare al marelui om  politic Ion C. Brătianu. Dimitrie C. Bratianu (n. 1818, Pitesti – d. 8 iunie 1892, Bucuresti). În calitate de primar al Bucureștiului, a fost martorul unui eveniment major în istoria țării noastre: venirea Regelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, primul rege al României. Dimitrie C. Brătianu l-a primit pe Carol I în apropierea pădurii Băneasa, unde a ținut un discurs în fața a peste 30.000 de oameni.

·         1904: La Paris a fost înființată "Federația Internațională de Fotbal" (FIFA).

·         1910 (21 mai/3 iunie: Ia fiinţă „Muzeul Simu”, cu o colectie de  opere de o inestimabilă valoare aparţinând unor mari artişti români sau străini adunate de colecţionarul de artă Anastase Simu (1854-1935). In 1927 acesta a dăruit casa şi întreaga sa colecţie de arta statului. Odată cu demolarea clădirii în 1960, colecţia de artă a fost dispersată în mai multe muzee.

·         La 20-21 mai 1918 regele României Ferdinand I se află în vizită la Chișinău, Basarabia. Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen (n. 12/24 august 1865, Sigmaringen – d. 20 iulie 1927, Castelul Peleș, Sinaia) al doilea rege al României, din 10 octombrie 1914 până la moartea sa.

·         1924: În încercarea de a demonstra superioritatea lor intelectuală comițând „crimă perfectă”, doi studenți bogați de la Universitatea din Chicago, Nathan Leopold și Loeb Richard Junior, l-au răpit și ucis pe Robert „Bobby” Franks în vârstă de 14 ani. Au simulat o răpire, apoi au trimis o notă de răscumpărare familiei victimei.

·         1927: Aviatorul american Charles Lindbergh a aterizat cu aparatul sau de de zbor „Spirit of St. Louis”, pe aeroportul Le Bourget de lângă Paris, încheind astfel primul zbor individual peste Oceanul Atlantic. Charles Augustus Lindbergh, Jr. (n. 4 februarie 1902 – d. 26 august 1974), cunoscut și ca „Lucky Lindy” (Norocosul Lindy) sau „The Lone Eagle” (Vulturul solitar), a fost un pilot american, de origine suedeză, unul din pionierii zborurilor de lungă durată, devenit faimos pentru efectuarea primului zbor solo non-stop transatlantic în 1927.

·         1932: Amelia Earhart a devenit prima femeie pilot care a traversat singura Atlanticul.

·         1956: Prima bomba cu hidrogen detonata din aer a explodat deasupra Oceanului Pacific.

·         1961: A avut loc premiera spectacolului „Cum vă place”, de William Shakespeare, în montarea lui Liviu Ciulei, la Teatrul „Lucia Sturza Bulandra”, cu Clody Bertola în rolul Rosalindei, moment de referință pentru dezvoltarea teatrului românesc.

·         1965: A debutat la Televiziunea Română, emisiunea „Teleenciclopedia" - record de audiență până în anul 1990.

·         1971: A avut loc, la București, prima audiție a compoziției „Masa Tăcerii”, de Tiberiu Olah, lucrare ce încheie tripticul său brâncușian. Tiberiu Olah, în maghiară Oláh Tibor, (n. 2 ianuarie 1928, Arpad, azi Arpășel – d. 2 octombrie 2002, Târgu Mureș) a fost un compozitor, profesor și muzicolog român de etnie maghiară. În 1946 și-a început studiile muzicale la Conservatorul de Muzică din Cluj. Și le-a continuat între 1949 și 1954 la Conservatorul din Moscova. Din 1958 a activat ca lector, apoi ca profesor la Conservatorul din București. A primit bursă de documentare și cercetare la DAAD. A susținut conferințe, referate, comunicări științifice în țară și peste hotare; a realizat emisiuni de radio și televiziune și a publicat studii, articole, interviuri, cronici în Muzica, Studii de Muzicologie, Contemporanul, România Literară, Melos (Mainz) etc. A compus muzică de orchestră și de cameră, inspirându-se la început din creația lui Béla Bartók, George Enescu și Igor Stravinski.

·         1972: Pietà a lui Michelangelo din Bazilica Sfântul Petru din Roma este deteriorată de către un vandal bolnav mintal, geologul maghiar Laszlo Toth. Pietà este o sculptură creată în 1499 de artistul Michelangelo Buonarroti. În prezent această capodoperă de o valoare inestimabilă a sculpturii renascentiste se află la Vatican, în Bazilica Sfântul Petru. Este singura lucrare semnată de Michelangelo. Semnătura poate fi văzută pe centura care îi încinge pe diagonală pieptul Fecioarei. Statuia a fost realizată pentru cardinalul francez Jean de Billheres, care fusese repartizat în Roma. Statuia a fost făcută ca monument funerar al cardinalului, dar a fost mutată în prima capelă pe partea dreaptă de la intrarea în bazilică, în secolul XVIII, unde se găsește actualmente. Această faimoasă operă de artă o întruchipează pe Fecioara Maria ținând în brațe trupul lui Isus după crucificare. Această temă este de origine nordică, populară la vremea respectivă în Franța, însă nu și în Italia. Interpretarea dată de Michelangelo lui Pietà este unică. Este o lucrare de o deosebită importanță întrucât împletește idealurile de frumusețe renascentiste cu cele naturaliste.

·         1982: Formația de rock Queen a lansat albumul Hot Space. Hot Space este al zecelea album de studio al formației Queen, lansat pe 21 mai 1982. Îndepărtându-se destul de evident de direcția muzicală a compozițiilor anterioare, formația a introdus foarte multe elemente de disco, pop, R&B și dance, fiind parțial influențați de succesul hitului lor din 1980, Another One Bites The Dust. Aceste schimbări au făcut ca albumul să nu fie atât de popular printre fanii care preferau stilul de rock tradițional care era asociat cu formația, deși Hot Space nu a întrerupt tradiția Queen de a încorpora o multitudine de genuri muzicale și influențe în muzica lor.

·         1982: Constantin Dăscălescu este numit prim-ministru al României, succedându-i lui Ilie Verdeț. A demisionat la 22 decembrie 1989, la cererea revoluționarilor care ocupaseră sediul Comitetului Central al PCR.

·         1991: În apropiere de Madras a fost asasinat Rajiv Gandhi, fost prim-ministru al Indiei, supranumit „părintele națiunii".

·         2000: Ceremonia dezvelirii Monumentului Corneliu Coposu la Alba Iulia, cu ocazia împlinirii a 86 de ani de la nașterea fruntașului țărănist.

·         2003: Un cutremur a lovit nordul Algeriei, omorând mai mult de 2.000 de oameni.

·         2004: A avut loc, la Moscova, prima reuniune la nivel înalt între Federația Rusă și reprezentanții celor 25 de state membre ale Uniunii Europene; a fost semnat un protocol prin care se afirma susținerea Rusiei de către UE pentru aderarea la Organizația Mondială a Comerțului.

·         2004: Comitetul ONU împotriva torturii a cerut explicații Statelor Unite ale Americii și Marii Britanii în legătură cu tratamentele inumane aplicate deținuților irakieni.

·         2005: La Kiev, Ucraina, România, reprezentată de Luminița Anghel și trupa Sistem, s-a clasat pe locul trei la cea de-a cincizecea ediție Eurovision. Câștigătoarea ediției a fost Grecia.

·         2006: Populaţia Muntenegrului a votat la referendum cu o majoritate de 55% separarea de uniunea statală cu Serbia.

Nașteri

·         1471: S-a nascut pictorul si gravorul german Albrecht Dürer; (d. 1528). Albrecht Dürer (n. 21 mai 1471, Nürnberg – d. 6 aprilie 1528, Nürnberg) a fost un pictor german, creator de gravuri și teoretician al artei, una din personalitățile de seamă ale istoriei universale a artei. Opera sa impregnată de ideile Renașterii, Umanismului și Reformei a exercitat o deosebită influență în special asupra artiștilor germani și olandezi de mai târziu. Cu cele cca. 350 de gravuri în lemn și 100 gravuri în cupru a contribuit în mod hotărîtor la dezvoltarea gravurii ca formă de artă de sine stătătoare. Personalitate multilaterală a epocii, s-a ocupat nu numai de artele grafice, ci și de matematică, mecanică și literatură. S-a format sub influența umaniștilor din orașul natal, dar și din Țările de Jos și Italia, unde a întreprins diverse călătorii. Operele sale reflectă tendința înaintată a societății germane, lupta de clasă din perioada Reformei și a Războiului Țărănesc German. 

·         1527: Filip al II-lea (spaniolă Felipe II de Habsburgo; portugheză Filipe I; n. 21 mai 1527 – d. 13 septembrie 1598) a fost rege al Spaniei în perioada 1556- 1598, rege al Neapolelui și al Siciliei în perioada 1554 - 1598, rege al Angliei și Irlandei (co-regent cu Maria I) în perioada 1554 - 1558, rege al Portugaliei și al Algarvelor (ca Filip I) în perioada 1580 - 1598 și rege al Capitanatului general Chile (Regatul Chile) în perioada 1554 - 1556.^[1][2] A fost prinț suveran al Celor Șaptesprezece Provincii din 1556 până în 1581 și a deținut numeroase titluri de duce și conte pentru anumite teritorii.

Cunoscut sub numele Filip cel Prudent, a domnit asupra unuia dintre cele mai mari imperii, care deținea teritorii pe toate continentele cunoscute atunci de europeni.

Filip s-a născut la Valladolid, fiind fiul lui Carol al V-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman și al soției sale, Isabela a Portugaliei. În timpul domniei sale, Spania a fost cea mai importantă putere din Europa de Vest. Sub conducerea lui, Spania a ajuns la maximul de influență și putere, a efectuat explorări în întreaga lume și a colonizat teritorii pe toate continentele cunoscute.

A fost descris de ambasadorul venețian Paolo Fagolo în 1563 ca fiind „de statură mică, cu ochi de un albastru pal, cu buze proeminente și pielea roz, însă întreaga lui apariție este foarte atractivă”. Ambasadorul a mai spus: „Se îmbracă cu mult bun gust și tot ce face este plin de curtoazie și grație”.^[3]

Insulele Filipine au fost numită după el.

Portretul lui Tițian al prințului Filip în vârstă de aproximativ douăzeci și patru de ani îmbrăcat într-o armură bogat decorată. Albul pielii sale corespunde ciorapilor albi și luciului verzui auriu de pe armura sa. În acest fel, tenul palid al prințului apare mai distins.

Filip și-a făcut debutul în guvern la șaisprezece ani în 1543. Tatăl său, Carol al V-lea, după Revolta Comunităților Castiliene avea obiceiul să plaseze un membru al familiei ca regent în timpul absențelor sale. Până atunci, împărăteasa Isabela a efectuat această sarcină dar decesul ei în 1539 l-a forțat pe împărat să atribuie această funcție prințului Filip flancat de un consiliu de regență în fruntea căruia se găsea cancelarul și inchizitorul general Juan Pardo de Tavera.

Câțiva ani mai târziu, în 1546, prințul primește primul său teritoriu: ducatul Milano. De la moartea în 1535 a lui Francisc al II-lea Sforza, ducatul a fost de fapt vacant și, ca fief imperial, a revenit lui Carol al V-lea, care a trebuit să numească un nou duce. După zece ani, împăratul îi acordă prețiosul teritoriu propriului fiu.

Filip era acum prinț al Spaniei, Duce de Milano și moștenitor al ducatului de Burgundia dar nu era decât un prinț minor când tatăl său a decis în 1552 ca Filip să se căsătorească cu regina Angliei Maria Tudor. Pentru ca cei doi să fie pe picior de egalitate, Carol i-a dat fiului său regatul Neapolelui în 1553.

La 25 octombrie 1555, Carol al V-lea a renunțat în mod oficial asupra domeniilor care aparțineau Ducelui de Burgundia, Filip obținând astfel suveranitatea asupra Țărilor de Jos și ducatul de Burgundia. De asemenea, el devine maestru al Ordinului Lânii de Aur.

Câteva luni mai târziu, la 16 ianuarie 1556, el devine rege al Spaniei sub numele Filip al II-lea. Totuși, Filip a mai trăit câțiva ani în Țările de Jos din cauza conflictului cu Franței.^[4] După semnarea Tratatului de la Cateau-Cambrésis și căsătoria cu Elisabeta a Franței, în vara anului 1559 se îmbarcă pentru a se întoarce în Spania.

Deși uneori descris ca un monarh absolut, autoritatea lui Filip se confruntă cu multe constrângeri constituționale.

Din anul 1580 Filip II a devenit Filip I, rege al Portugaliei, după ce a reușit să se impună candidatului oponent Antonio de Crato ce s-a incoronat el însuși rege al Portugaliei. Regele a remarcat din timp, din 1554, că trebuie sä recunoască, ca frate vitreg, pe Ioan de Austria care a fost recunoscut deja, în secret, de tatăl lui, Carol Quintul. Prima soție a regelui a fost Maria de Portugalia cu care s-a căsătorit în 1543 și, împreună, au avut un fiu, pe Don Carlos. Această căsătorie a unit Spania cu Portugalia între anii 1580 și 1640. Mai târziu a fost observată greșeala făcută prin căsătoria înrudită (cei doi erau veri), fiul lor fiind handicapat fizic și mintal.

După moartea soției lui, Maria (12 iulie 1545), a urmat căsătoria de alianță cu regina Maria I a Angliei la 25 iulie 1554, verișoara tatălui său, numită și "mătușa" sau Maria Tudor. Căsătoria a fost dezaprobată de curtea engleză, fiind o căsătorie cu țeluri clar politice; în această perioadă el a folosit titlul de "rege al Angliei". La 16 ianuarie 1556 după retragerea lui Carol V (Quintul) din viața politică, devine Filip al II-lea, rege al Spaniei, dar revine în țară numai după moartea tatălui său. În 1558moare și cea de-a doua soție a lui, Maria Tudor, fără să-i lase urmași. Filip încearcă fără succes să se căsătorească cu sora mai tînără a Mariei Tudor, Elisabeta I a Angliei.

Bănuindu-l pe fiul său de a intriga împotriva lui, Don Carlos va fi arestat și după un scurt timp va muri. Adversarii lui Filip îl acuză de omorârea fiului său propriu, care ar fi fost singurul urmaș legitim al regelui. Dacă Don Carlos ar fi ajuns rege, fiind debil mintal, s-ar fi ajuns la o criză de stat.

Decapitarea reginei Scoției, Maria Stuart, a dat prilejul atacării Angliei de către Armada spaniolă, care însă va fi nimicită de flota engleză aflată sub conducerea lui Charles Howard și Francis Drake (1558), fiind dotată cu o artilerie (tunuri) mai modernă si vase mai iuți, adecvate unei luptei navale in Marea Nordului, înfrângerea suferită de spanioli fiind nu numai pierderea materialä (12.000 de spanioli în comparație cu cea engleză 6000-8000 de englezi căzuți in luptă), dar și pierderea renumelui de "invicibila Armadă" spaniolă. Această victorie engleză a fost începutul afirmării Angliei ca putere maritimă.

Intre anii 1590 și 1598 Filip II a pornit războiul religios de partea papei și ducelui de Guise împotriva regelui hughenot Henric IV al Franței.

Filip și Ana la un banchet împreună cu familia și curtenii, de Alonso Sánchez Coello.

Filip și Elisabeta

Filip a fost căsătorit de patru ori și a avut copii cu trei dintre soțiile lui. Totuși, cei mai mulți copii au murit timpuriu.

Prima soție a lui Filip a fost verișoara sa primară, Maria Manuela, Prințesă a Portugaliei. Ea era fiica regelui Ioan al III-lea al Portugaliei și a reginei Ecaterina de Habsburg. Cuplul a avut un fiu, la a cărui naștere Maria a murit în 1545.

• Carlos, Prinț de Asturia (8 iulie 1545 – 24 iulie 1568), a murit celibatar și fără copii.

A doua soție a lui Filip a fost verișoara tatălui său, regina Maria I a Angliei. Căsătoria din 1554 cu Maria a fost una politică. Prin această căsătorie, Filip a devenit jure uxoris rege al Angliei, deși cuplul mai mult a trăit despărțit decât împreună, cei doi guvernându-și țările. Nu au avut copii iar Maria a murit în 1558.

A treia soție a fost Elisabeta de Valois, fiica cea mare a regelui Henric al II-lea al Franțeiși a reginei Caterina de Medici. Căsătoria lor (1559-1568) a produs cinci copii. Elisabeta a murit la câteva ore după un avort în 1568. Copiii lor au fost:

• sarcină pierdută două fete gemene (1564).
• Isabella Clara Eugenia a Spaniei (12 august 1566 – 1 decembrie 1633), căsătorită cu Albert al VII-lea, Arhiduce de Austria; nu a avut copii.
• Catalina Micaela a Spaniei (10 octombrie 1567 – 6 noiembrie 1597), căsătorită cu Carol Emanuel I de Savoia; a avut copii.
• sarcină pierdută fiu (1568).

A patra soție și ultima a fost Ana de Austria, care îi era nepoată. (Această căsătorie a fost prima dintre cele trei căsătorii unchi-nepoată aflate în arborele genealogic al strănepotului său Carol al II-lea al Spaniei și răspunzătoare pentru bolile genetice care au terminat linia de Habsburg în Spania. Potrivit contemporanilor, această căsătorie 1570-1580) a fost fericită și satisfăcătoare atât pentru Filip cât și pentru Ana. Au avut patru fii și o fiică. Ana a murit după ce a născut-o pe Maria în 1580. Copiii lor au fost:

• Ferdinand, Prinț de Asturia (4 decembrie 1571 – 18 octombrie 1578), a murit tânăr
• Carlos Lorenzo (12 august 1573 – 30 iunie 1575), a murit tânăr
• Diego, Prinț de Asturia (15 august 1575 – 21 noiembrie 1582), a murit tânăr
• Filip (3 aprilie 1578 – 31 martie 1621), viitorul rege Filip al III-lea al Spaniei
• Maria (14 februarie 1580 – 5 august 1583), a murit tânără

Portret al regelui Filip al II-lea de Titian, ca.1554

·         1653: Eleonora Maria Josefa de Austria, regină consort a Poloniei (d. 1697)

·         1688: Alexander Pope, poet englez (d. 1744)

·         1775: Lucien Bonaparte, politician și militar francez, fratele mai mic al lui Napoleon (d. 1840)

·         1792: Gaspard Coriolis, matematician, fizician, inginer francez (d. 1843)

·         1799: Mary Anning (n. 21 mai 1799, Lyme Regis, Regatul Marii Britanii – d. 9 martie 1847, Lyme Regis, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei) a fost o paleontologă și geologă britanică, dar și o colecționară și comerciantă de fosile, care a devenit celebră în toată lumea pentru importantele  ei descoperiri efectuate în straturile fosile marine jurasice din orașul Lyme Regis, Dorset, Anglia, localitate în care a trăit.  Activitatea ei a contribuit considerabil la schimbări fundamentale în gândirea științifică referitoare la viața preistorică și istoria Pământului.

Anning căuta fosile în zona stâncilor Blue Lias^⁠(en), în special în lunile de iarnă când alunecările de teren scoteau la iveală noi fosile ce trebuia să fie strânse rapid, înainte de a se pierde în mare. Era o muncă periculoasă, ce era să se soldeze cu moartea ei în 1833 într-o alunecare de teren. Între descoperirile ei se numără primul schelet de ihtiozaur identificat în mod corect, pe care l-a găsit împreună cu fratele ei Joseph când avea doar doisprezece ani; primele două schelete de plesiozaur^⁠(en) găsite vreodată; primul schelet de pterozaur găsit în afara Germaniei; și importante fosile de pești. Observațiile ei au jucat un rol esențial în descoperirea faptului că coprolitele^⁠(en), denumite la acea vreme „pietre bezoar”, erau de fapt fecale fosilizate. Ea a descoperit și că fosilele de belemnite^⁠(en) conțineau săculeți de cerneală^⁠(en) similari cu cei de la cefalopodele moderne. Când geologul Henry De la Beche^⁠(en) a pictat Duria Antiquior^⁠(en), prima reprezentare picturală de largă circulație a unei scene din viața preistorică, pornind de la reconstrucțiile de fosile, el s-a folosit în principal de fosilele găsite de Anning, și a vândut copii ale ilustrației în folosul ei.

Genul, convingerile religioase și originea socială au împiedicat-o să participe pe deplin la activitățile comunității științifice din Anglia secolului al XIX-lea, formată preponderent din bărbați bogați de rit anglican. S-a luptat mare parte din viață cu dificultăți financiare. Familia ei era săracă și, ca disidenți religioși^⁠(en), erau supuși discriminărilor legale. Tatăl ei, meșter tâmplar producător de mobilă, a murit când Mary avea unsprezece ani.

A devenit cunoscută în cercurile geologilor din Regatul Unit, Europa și America, fiind consultată în probleme de anatomie, dar și referitoare la colectarea de fosile. Cu toate acestea, fiind femeie, nu era eligibilă pentru Societatea Geologică din Londra și nu a beneficiat întotdeauna de recunoașterea contribuțiilor ei științifice. Ea scria într-o scrisoare: „Lumea s-a folosit de mine cu atâta cruzime, încât mă tem că m-a făcut să fiu bănuitoare cu oricine.”  Singura dintre scrierile ei științifice publicată în timpul vieții a apărut în Magazine of Natural History^⁠(en) din 1839, fiind un extras dintr-o scrisoare pe care Anning o adresase redactorului revistei și în care îi punea la îndoială una din afirmații.

După moartea ei în 1847, neobișnuita poveste a vieții ei a atras din ce în ce mai mult interes. Charles Dickens scria despre ea în 1865 că „fata de tâmplar și-a făcut un renume și a meritat să-l dobândească”. În 2010, la o sută șaizeci de ani de la moartea ei, Royal Society a inclus-o pe Anning într-o listă de zece femei britanice care au influențat cel mai mult istoria științei.

Lyme Regis, Dorset

Anning s-a născut la Lyme Regis în Dorset, Anglia. Tatăl ei, Richard, fabrica mobilă și își completa veniturile căutând prin straturile de fosile de pe litoralul stâncos din preajma orașului și vânzând turiștilor ceea ce găsea. El s-a căsătorit cu Mary Moore, denumită și Molly, la 8 august 1793 în Blandford Forum. Cei doi s-au mutat la Lyme și au trăit într-o casă construită pe podul din oraș. Ei mergeau la capela disidenților religioși din strada Coombe, ai cărei credincioși se autodenumeau la început „independenți” și apoi au fost cunoscuți sub denumirea de „congregaționaliști^⁠(en). Shelley Emling^⁠(en) scrie că familia trăia atât de aproape de mare, încât aceleași furtuni care loveau stâncile și scoteau la iveală fosile inundau uneori casa familiei Anning, obligându-i o dată chiar să iasă pe geamul dormitorului de la etaj ca să nu se înece.^[16]

Placă memorială pusă în locul unde s-a născut Mary Anning și unde a avut prima ei prăvălie de fosile, astăzi Muzeul Lyme Regis^⁠(en)

Schiță a casei lui Anning din 1842

Richard și Molly au avut zece copii.^[17] Primul copil, Mary, s-a născut în 1794. Ea a fost urmată de o altă fată, care a murit la scurt timp; Joseph în 1796; și un alt băiat în 1798, care a murit și el când era foarte mic. În luna decembrie a acelui an, prima fată, pe atunci în vârstă de patru ani, a murit după ce hainele ei au luat foc, posibil în timp ce punea rumeguș pe foc.^[16] Incidentul a fost relatat în Bath Chronicle^⁠(en) la 27 decembrie 1798: „un copil, în vârstă de patru ani, al d-lui R. Anning, tâmplar din Lyme, a fost lăsat singur circa cinci minute de mama lui ... într-o cameră unde era niște rumeguș ... Hainele fetei au luat foc și ea a fost atât de rău arsă încât a murit.”^[18] Când cei doi au avut încă o fată după doar cinci luni, au botezat-o Mary, după sora ei moartă. După ea s-au mai născut și alți copii, dar niciunul nu a supraviețuit mai mult de câțiva ani. Singurii care au ajuns la maturitate au fost Mary și Joseph.^[16] Rata ridicată de mortalitate infantilă în familia Anning nu era ceva neobișnuit la acea vreme. Aproape jumătate din copiii născuți în Marea Britanie în secolul al XIX-lea mureau înainte de vârsta de 5 ani, și în condițiile de trai înghesuit din orașul Lyme Regis al începutului de secol al XIX-lea, copiii mureau frecvent de boli ca variola și rujeola.^[17]

La 19 august 1800, când Anning avea 15 luni, a avut loc un eveniment amintit multă vreme de localnici. Ea era ținută în brațe de o vecină, Elizabeth Haskings, care stătea împreună cu alte două femei sub un ulm, urmărind un spectacol de echitație al unei trupe de călăreți ambulanți, când copacul a fost lovit de trăsnet, toate cele trei femei murind. Trecătorii au adus copilul repede acasă, unde a fost reanimat într-o baie fierbinte.^[18] Un medic local a declarat că supraviețuirea ei a fost una miraculoasă. Familia spunea că până atunci fusese un copil bolnăvicios, dar după aceea a crescut sănătos. Ani de-a rândul după aceea, membrii comunității au pus curiozitatea, inteligența și vivacitatea copilului pe seama incidentului.^[19]

Educația ei a fost extrem de limitată. Ea a putut să participe doar la școala de duminică a bisericii congregaționaliste, unde a învățat să scrie și să citească. Dogma congregaționalistă, spre deosebire de cea anglicană, punea accent pe importanța educației săracilor. Cea mai importantă avuție a ei era un volum legat din Dissenters' Theological Magazine and Review, în care pastorul familiei, părintele James Wheaton, publicase două eseuri, unul în care insista că Dumnezeu a creat lumea în șase zile, și altul în care îi îndemna pe credincioșii disidenți să studieze noua știință, geologia.

Mormântul lui Mary Anning și al fratelui ei Joseph din cimitirul St. Michael

Anning a murit de cancer la sân la 47 de ani, în 9 martie 1847. Munca ei a scăzut în randament spre sfârșitul vieții din cauza bolii, iar unii dintre consăteni au interpretat greșit efectele dozelor din ce în ce mai mari de laudanum^⁠(en) pe care le lua pentru durere, încât au apărut în Lyme bârfe cum că ar avea probleme cu băutura.^[56] Respectul de care se bucura în rândul comunității geologilor s-a făcut văzut în 1846 când, aflând de diagnosticul de cancer, Societatea Geologică a strâns bani de la membrii ei pentru a o ajuta cu cheltuielile, iar consiliul nou-înființatului Muzeu al Comitatului Dorset^⁠(en) a făcut-o membră onorifică.^[14] A fost înmormântată la 15 martie în cimitirul St. Michael din Lyme Regis.^[33] Membrii Societății Geologice au contribuit și pentru un vitraliu în onoarea ei, dezvelit în 1850. El prezintă cele șase fapte de milostenie trupească^⁠(en)—hrănirea celor flămânzi, darea de băut celor însetați, îmbrăcarea celor goi, adăpostirea celor fără casă, vizitarea celor închiși sau bolnavi, și inscripția spune: „Acest vitraliu este sfințit în aminterea lui Mary Anning din această parohie, care a murit la 9 martie AD 1847 și a fost ridicată de vicar și de membri ai Societății Geologice din Londra în amintirea contribuției ei la înaintarea științei geologiei și în amintirea bunătății ei sufletești și integrității din viață”.^[57]

Vitraliul lui Mary Anning la biserica St. Michael

După moartea ei, Henry De la Beche, președintele Societății Geologice, a scris un panegiric pe care l-a citit la o ședință a societății și pe care l-a publicat în revista trimestrială a organizației, primul astfel de panegiric dedicat unei femei. Aceste onoruri erau în mod normal acordate doar membrilor societății, care nu a admis femei decât începând cu 1904. Textul începea astfel:

„Nu pot închide acest anunț al membrilor noștri care au murit fără a anunța moartea cuiva care, deși nu făcea parte nici din cele mai ușoare clase ale societății, ci care a trebuit să-și dobândească pâinea de zi cu zi prin munca brațelor sale, și totuși a contribuit cu mult prin propriul său talent și prin neobositele căutări la cunoașterea de către noi a Enalio-Saurienilor^⁠(en), și a altor forme de viață organică îngropate în apropiere de Lyme Regis ..."^[58]

Charles Dickens a scris și el un articol despre viața ei în februarie 1865 în revista sa literară All the Year Round^⁠(en) în care a pus accent pe dificultățile pe care le-a depășit ea, în special pe scepticismul consătenilor ei. El și-a sfârșit articolul scriind: „fata de tâmplar și-a făcut un renume, și și l-a meritat”

Mary Anning împreună cu câinele ei, pictură reprezentând un moment dinainte de 1833, când câinele a murit într-o alunecare de teren; în fundal se văd stâncile de la Golden Cap^⁠(en)

·         1801: Prințesa Sofia Wilhelmine a Suediei (suedeză Sophie (Sofia) Vilhelmina Katherina Marie Louise (Lovisa) Charlotte (Charlotta) Anne (Anna) av (af) Sverige; 21 mai 1801 - 6 iulie 1865), a fost prințesă suedeză și soția lui Leopold, Mare Duce de Baden.

Sofia s-a născut la Stockholm, Suedia, la 21 mai 1801. A fost fiica regelui Gustav al IV-lea Adolf al Suediei și a reginei Frederica de Baden. După naștere a fost plasată sub supravegherea doamnei de onoare Hedvig Ulrika De la Gardie, care a fost guvernanta copiilor familiei regale din 1799 până în 1803.

Sofia avea opt ani când tatăl ei a fost detronat și a părăsit Suedia împreună cu familia. Între momentul loviturii de stat care a dus la detronarea regelui și momentul părăsirii Suediei, ea și mama ei au fost sub arest la domiciliu. În această perioadă, ea a fost descrisă în celebrul jurnal al lui Hedwig Elizabeth Charlotte de Holstein-Gottorp ca o fată încăpățânată, care era mai arogantă și dotată cu mai puțin autocontrol decât fratele ei.

La 25 iulie 1819 la Karlsruhe, Sofia s-a căsătorit cu Leopold, Mare Duce de Baden, fiu dintr-o căsătorie morganatică. Căsătoria a fost aranjată de nepotul lui Leopold, Karl I Mare Duce de Baden, pentru a îmbunătăți șansele ca într-o zi Leopold să devină Mare Duce datorită legăturilor regale ale Sofiei. În 1830, soțul ei a devenit Mare Duce de Baden sub numele de Leopold I.

În timpul revoluțiie din 1848-49 a fost obligată să plece din Karlsruhe. A devenit văduvă în 1852.

A murit la Palatul Karlsruhe la 6 iulie 1865 la vârsta de 64 de ani.

Portret de Franz Xavier Winterhalter al Sofiei de Baden, 1830.

·         1826: S-a nascut (la Hanau, in Germania), sculptorul român de origine germană Karl Storck; (d. 18 mai 1887, Bucuresti). S-a stabilit în România în 1849 si  a  fost primul profesor de sculptură la Școala de arte frumoase din București (Școala de Belle-Arte, fondată de Theodor Aman în 1864), a cărei catedră de specialitate a condus-o până la moarte. Este autorul primelor sculpturi monumentale din Bucureşti. In colaborare cu Paul Focșeneanu, a conceput basorelieful de pe frontonul Universității din București (distrus în timpul bombordamentelor aeriene americane din 4 aprilie 1944), executat în stil neoclasic, care a introdus simbolistica mitologică și alegorică în sculptura românească. Este autorul statuilor „Domnița Bălașa”, „Spătarul Mihail Cantacuzino”, „Ana Davila” si realizator al busturilor lui Theodor Aman și C.A. Rosetti. Fiii săi, Carl (1854-1926) şi Frederic (1872-1942), au fost şi ei sculptori.
* 1834: Arhiducesa Maria Isabella de Austria, Prințesă de Toscana^[3] (21 mai1834^[3] – 14 iulie 1901^[3]) a fost prințesă de Bourbon-Două Sicilii și mai târziu Arhiducesă de Austria.

Maria Isabella s-a căsătorit cu unchiul ei Prințul Francisc, Conte de Trapani, fiul cel mic al lui Francisc I al celor Două Sicilii și a soției acestuia, Maria Isabella a Spaniei, la 10 aprilie 1850. Maria Isabella și Francisc au avut șase copii:

• Prințesa Maria Antonietta de Bourbon-Două Sicilii (16 martie 1851 – 12 septembrie 1938); s-a căsătorit cu Prințul Alfonso, Conte de Caserta la 8 iunie 1868 la Roma, au avut 12 copii.
• Prințul Leopoldo de Bourbon-Două Sicilii (24 septembrie 1853 – 4 septembrie 1870)
• Prințesa Maria Teresa Pia de Bourbon-Două Sicilii (7 ianuarie 1855 – 1 septembrie 1856)
• Prințesa Maria Carolina de Bourbon-Două Sicilii (21 februarie 1856 – 7 aprilie 1941); s-a căsătorit cu Andrzej Zamoyski, conte Zamoyski la 19 noiembrie 1885 la Paris, au avut 7 copii.
• Prințul Ferdinando de Bourbon-Două Sicilii (25 mai 1857 – 22 iunie 1859)
• Prințesa Maria Annunziata de Bourbon-Două Sicilii (21 septembrie 1858 – 20 martie 1873)

Maria Isabella a murit la Lucerna, Elveția.

·         1843: Paul Avril, ilustrator și pictor francez (d. 1928)

·         1843: Maria Isabella, Prințesă de Toscana, Contesă de Trapani (d. 1901)

·         1844: S-a nascut Henri Rousseau, pictor francez (d. 1910). Henri-Julien-Félix-Rousseau (cunoscut ca le Douanier (Vameșul), n. 21 mai 1844 în Laval/Mayenne, Franța, d. 2 septembrie 1910 în Paris) a fost un pictor francez post-impresionist. Henri Rousseau a trăit două existențe diferite: într-una a fos vameș la Vama Rutieră din Paris, iar în cealaltă, începând de la vârsta de 41 de ani, a fost pictor. Mulțumită excepționalei sale voințe, a devenit unul din cei mai mari pictori ai epocii sale. Impresionismului îi opune arta naivă, cu care, în scurtă vreme, creează o adevărată școală de pictură. Creația sa depășește însă mult granițele artei naive, stilul său se caracterizează prin originalitate, modernism, fantezie și visare, valorile artei sale fiind de timpuriu recunoscute de Robert Delaunay și Pablo Picasso. În timpul vieții nu cunoaște gloria, trăiește anevoie din pictură, dar geniul acestui pictor neoprimitiv, precum și faptul că și-a depășit cu mult epoca au fost apreciate în întreg cursul secolului al XX-lea.

Henri Rousseau: Moara, 1879 - Musée Maillol, Paris

"Născut în 1844, la Laval, din cauza situației materiale precare a părinților săi, Rousseau a fost nevoit, la început, să aleagă o cu totul altă carieră decât aceea pentru care l-a predestinat dragostea față de artă." Așa începe prezentarea pe care Henri Rousseau însuși a redactat-o cu privire la biografia sa. În ciuda poziției lor sociale modeste, părinții îl dau pe Henri la școala generală și apoi la gimnaziu, pe care până la urmă îl întrerupe. Se angajează contabil la un birou de avocatură, dar, după ce înstrăinează o sumă de bani, este dat afară din serviciu. Pentru a scăpa de o condamnare judecătorească, se angajează în 1864 în armată cu un contract pe șapte ani. Regimentul său staționează în diverse orașe din Franța și nu ia parte la operațiuni în afara granițelor țării.

Henri Rousseau: Visul, 1910 - Museum of Modern Art, New York

În 1910, Rousseau își prezintă tabloul intitulat "Visul" la cea de-a 26-a expoziție a Salonului Independenților, una din ultimele sale creații, considerat ca fiind testamentul său artistic. Jungla deasă este aici mai puțin impenetrabilă decât în alte tablouri, prin vegetația dispusă etajat umblă două animale de pradă, maimuțele sar de pe un copac pe altul, în timp ce muzicantul de culoare cântă la flaut. Pe crengi stau păsări viu colorate, zeița Venus își privește visul căruia florile îi adaugă prezența lor senzuală. În drum spre o altă lume, Rousseau ne lasă moștenire o viziune paradisiacă și pretimpuriu suprarealistă. André Breton constata câțiva ani mai târziu: "Sunt aproape gata să cred că această pânză uriașă include în sine întreaga poezie și geneza misterioasă a epocii noastre. Nici o altă imagine nu mi-a trezit acest sentiment al sacralității".

Viața are tot mai multe clipe fermecătoare, dar artistul suferă din cauza unei plăgi la picior. Rana se infectează, Rousseau moare în urma cangrenei la 10 septembrie 1910 în spitalul Necker din Paris.

·         1851: Léon Bourgeois, politician francez, prim-ministru al Franței, laureat Nobel (d. 1925)

·         1855: Constantin Dobrogeanu-Gherea (n. 21 mai 1855, satul Slavianka, Ekaterinoslav, Imperiul Rus, astăzi Ucraina – d. 7 mai 1920, București) a fost un scriitor și fruntaș socialist român de origine evreiască. Numele lui real era Solomon Katz, în limba ucraineană Mihail Nikitici Kass

A fost unul dintre membrii marcanți ai Partidului Social Democrat Român, un critic literar prodigios, cunoscut pentru polemica sa cu Titu Maiorescu. Acesta susținea ideea artei pentru artă, în timp ce Constantin Dobrogeanu-Gherea era adeptul teoriei artei cu tendință.

Lev Troțki îi face un portret special: "Printre miniștrii, diplomații sau prefecții din România, nu puțini sunt cei care au învățat alfabetul politic de la Gherea. Din fericire ei nu sunt singuri. Din 1890, Gherea a condus prima generație de muncitori socialiști români spre învățăturile marxismului. Gherea și Rakovsky au fost primii care au îndreptat Partidele socialiste spre Revoluția din Rusia și au inițiat un nou tip de partid socialist" . Prin lucrarea sa Neoiobăgia, devine unul dintre părinții sociologiei din România. Fiul său, Alexandru Dobrogeanu-Gherea, este unul dintre membrii fondatori ai Partidului Comunist Român.

În cele trei volume de studii critice publicate i se reține meritul de a fi introdus critica de analiză în literatura română, după modele franceze, critica practicată de Titu Maiorescu fiind caracterizată de unii critici actuali drept judecătorească.

A fost influențat de contactul său cu literatura rusă, a comparat spre exemplu proza de analiză a lui Caragiale O făclie de Paște cu romanele lui Fiodor Dostoievski. A fost un adept al narodnicismului și un precursor al sămănătorismului, jucând, totodată, un rol activ în mișcarea poporanistă.

A deținut în proprietate restaurantul gării din Ploiești, fapt ce îi dădea prilejul lui Titu Maiorescu să lanseze ironii la adresa competențelor sale critice, spunând că lui Gherea îi reușesc mai bine sandvișurile decât articolele de critică literară, în timp ce Hasdeu, cu umorul său binecunoscut, spunea că mâncarea de la restaurantul criticului Gherea era "mai presus de orice critică". ^[3]

A fost unul din apropiații lui Ion Luca Caragiale și a scris un articol foarte incitant în care a încercat să stabilească posibilele cauze sociale ale pesimismului lui Mihai Eminescu, acesta fiind unul din primele studii de receptare ale operei marelui poet.

El poate fi considerat un precursor al criticii sociologice. Articolul său fundamental, o veritabilă ars poetica a criticii literare, rămâne Asupra criticii.

·         1860 - S-a născut Willem Einthoven, fiziolog olandez, laureat al Premiului Nobel pentru medicină pe anul 1927, pentru inventarea electrocardiografului (m29.09.1927).

·         1863: Arhiducele Eugen Ferdinand Pius Bernhard Felix Maria de Austria-Teschen (n. 21 mai 1863, Groß Seelowitz[*], Imperiul Habsburgic – d. 30 decembrie 1954, Merano, Italia) a fost Arhiduce de Austria și Prinț al Ungariei și Boemiei. A fost ultimul Mare Maestru al Cavalerilor Teutoni din dinastia de Habsburg.

Eugen, Arhiduce de Austria

Eugen a fost al treilea fiu al Arhiducelui Karl Ferdinand de Austriași a soției acestuia, Arhiducesa Elisabeta Franziska de Austria. S-a născut la castelul din Gross Seelowitz, în apropiere de Brünn (Brno) în Moravia. La botez a primit numele Eugen Ferdinand Pius Bernhard Felix Maria. Educația lui a fost una spartană. Viața de la țară la Gross Seelowitz și vacanțele petrecute la Gmund au alternat cu o educație solidă și instrucțiuni stricte.

La Albrechtspalais în Viena, Eugen a fost instruit în toate domeniile militare și în plus în: muzică, istoria artei și limbi străine. La vârsta de 14 ani continuând tradiția familiei, a început carieră militară la regimentul Kaiserjäger și a fost comandant cu rang de locotenent (Leutnant) la 27 octombrie 1877. La scurt timp după aceea a fost transferat ca Oberleutnant la un regimentul de husari și în anii următori a participat la mai multe manevre militare.

În 1882, Eugen a fost examinat de o comisie care a verificat capacitatea sa de a participa la academia militară de la Wiener Neustadt. El a studiat aici în perioada 1883-1885 și, ulterior, a absolvit cu succes în calitate de ofițer. În plus față de cariera militară, la 11 ianuarie 1887, Eugen a devenit cavaler al Ordinului teutonic.

Arhiducele Eugen de Austria, decembrie 1888.

·         1864: Prințesa Stéphanie a Belgiei (n. 21 mai 1864 – d. 23 august 1945) a fost soția Prințului Moștenitor Rudolf al Austriei. A fost fiica regelui Leopold al II-lea al Belgiei și a soției lui, Marie Henriette de Austria, și s-a născut la Castelul regal Laeken. Bunicul ei a fost primul rege al belgienilor, iar mătușa ei a fost împărăteasă a Mexicului.

Copilăria sa a fost marcată de o educație aspră, din cauza neînțelegerilor dintre părinții și a morții singurului ei frate, prințul Leopold, în 1869. În 1876, tatăl său a început colonizarea statului Congo, care i-a adus o avere imensă.

Stéphanie și Rudolf la puțin timp după căsătorie.

Sora ei mai mare, Louise-Marie, s-a căsătorit în 1875 cu prințul Filip de Saxa-Coburg și Gotha, ofițer austriac și prieten al arhiducelui moștenitor al Austriei, Rudolf, și petrecea zile frumoase la curtea imperială austriacă.

La 10 mai 1881, cu câteva săptămâni înainte să împlinească 17 ani, Stéphanie s-a căsătorit la Viena cu Rudolf, singul fiu al împăratului Franz Joseph al Austriei și al Elisabetei de Bavaria(Sisi). Printre oaspeți au fost și viitorul rege Eduard al VII-lea al Regatului Unit și nepotul său, viitorul împărat german Wilhelm al II-lea.

Astronomul austriac Johann Palisa a numit asteroidul pe care l-a descoperit în 1881 "220 Stephania" după prințesa moștenitoare a Asutriei.

Singurul lor copil, Arhiducesa Elisabeta Maria a Austriei, numită în familie "Erzsi", s-a născut la castelul Laxenburg la 2 septembrie 1883. Stéphanie a primit puțin ajutor din partea familiei imperiale în timpul căsniciei. În 1889 Rudolf a fost găsit mort la Mayerling, împreună cu amanta sa în vârstă de 17 ani, baronesa Maria Vetsera, ca rezultat aparent al unei sinucideri.

Scandalul care a urmat decesului soțului ei a determinat-o pe Stéphanie să se izoleze de curtea de la Viena. De asemenea, ea avea o relație proastă cu tatăl ei, Leopold al II-lea al Belgiei.

Stéphanie, contesă Lonyay

La 22 martie 1900 la Miramare, Italia (pe atunci parte a Austro-Ungariei), spre dezgustul tatălui ei, Stéphanie s-a căsătorit cu contele Elemér Lónyay de Nagy-Lónya et Vásáros-Namény, un conte maghiar care a fost ridicat în 1917 la rangul de Fürst de către împăratul Austriei.

Stéphanie și noul ei soț au locuit la castelul lui din vestul Ungariei (astăzi în Slovacia).

În 1934 și-a dezmoștenit fiica care a divorțat de prințul Otto de Windisch-Grätz pentru a trăi cu un deputat socialist^[1], iar în 1937 și-a scris memoriile intitulate Ich Sollte Kaiserin Werden (Trebuia să fiu împărăteasă).

Stéphanie a murit la 23 august 1945 la Pannonhalma, la vârsta de 81 de ani.

·         1880:  Tudor Arghezi (pseudonimul lui Ion Nae Theodorescu, n. 21 mai1880, București – d. 14 iulie 1967) a fost un scriitor român, cunoscut pentru contribuția sa la dezvoltarea liricii românești sub influența baudelairianismului. Opera sa poetică, de o originalitate exemplară, reprezintă o altă vârstă marcantă a literaturii române. A scris, între altele, teatru, proză (notabile fiind romanele Cimitirul Buna Vestire și Ochii Maicii Domnului), pamflete, precum și literatură pentru copii. A fost printre autorii cei mai contestați din întreaga literatură română. Pseudonimul Arghezi provine, explică însuși scriitorul, din Argesis - vechiul nume al Argeșului. Ovid S. Crohmălniceanu propunea în studiul consacrat operei poetului din Istoria literaturii române între cele două războaie mondiale o altă explicație, pseudonimul ar proveni din unirea numelor a doi celebri eretici, Arie și Geza. Arghezi este unul dintre autorii canonici din literatura română. După o altă ipoteză, numele poate veni de la numele bonei (Ergézi Rozália) care de fapt ar fi adevărata mamă

S-a născut pe data de 21 mai 1880 la București, în strada Țărani nr. 46^[4], numele său fiind Ion Nae Theodorescu. Este fiul lui Nae Theodorescu și al Mariei Theodorescu. Între 1887 și 1891 a fost elev al Școlii primare „Petrache Poenaru”, sub îndrumarea primului său dascăl, Nicolae Abramescu. Între 1891 și 1896 urmează cursurile gimnaziului „Dimitrie Cantemir” și apoi pe cele ale liceului „Sfântul Sava” din București. De la vârsta de 11 ani, din cauza situației familiale, este nevoit să se întrețină singur, dând meditații.

Anul 1896 este anul debutului său literar. La 30 iunie publică în ziarul „Liga Ortodoxă”, condus de Alexandru Macedonski, poezia „Tatăl meu”, semnată I.N. Theodorescu. La cenaclul lui Macedonski îl va cunoaste pe Grigore Pisculescu (Gala Galaction), cu care va rămâne prieten apropiat. Între 1897 și 1899 publică versuri și poeme în proză la „Revista Modernă” și „Viața nouă” pe care le semnează pentru prima oară cu pseudonimul Ion Th. Arghezi. Întrerupe studiile și se angajează, în urma unui examen de chimie, ca laborant la fabrica de zahăr Chitila.

Tudor Arghezi a debutat în anul 1896, publicând versuri în revista Liga Ortodoxă, condusă de Alexandru Macedonski cu pseudonimul „Ion Theo”. La scurt timp de la debut, Macedonski afirma despre tânărul poet:

"Acest tânăr, la o vârstă când eu gângăveam versul, rupe cu o cutezanță fără margini, dar până astăzi coronată de cel mai strălucit succes, cu toată tehnica versificării, cu toate banalitățile de imagini și idei, ce multă vreme au fost socotite, la noi și in străinătate, ca o culme a poeticii și a artei."^[5]

A fost un admirator al simbolismului și a altor curente aparținătoare (cum ar fi Secesiunea vieneză) polemizând în articolele vremii cu George Panu de la Junimea' asupra atitudinii critice a celui din urmă privind Literatura modernistă.^[6] La 19 ani a intrat la mănăstirea Cernica, unde a stat patru ani, până în anul 1904. În 1904, a publicat împreună cu Vasile Demetrius o revistă proprie, Linia Dreaptă, care a încetat să mai apară după doar cinci numere.^[7] Arghezi, Gala Galaction și Demetrius au fost legați printr-o strânsă prietenie, cum reiese din mărturisirea fiicei lui Demetrius, artista și nuvelista Lucia Demetrius.^[8]

În romanele sale, poetul a mărturisit că nu era foarte atras de cariera de călugar, căci autorul ciclului Psalmilor era un eretic și nu un spirit mistic. A recurs la acest refugiu mai mult din comoditate, unul din unchii săi fiind un înalt ierarh al Bisericii Ortodoxe Române. În romanul Cimitirul Buna Vestire a parodiat cu sarcasm lumea monahală.

În 1905 a început un șir de călătorii în străinatate, deoarece la 30 ianuarie 1905 Constanța Zissu a dat naștere lui Eli Lotar, primul copil al lui Tudor Arghezi. Mama copilului, profesoară, a fost nevoită să-și ascundă maternitatea și să-și lase fiul la Paris, în grija unei doici. Îngrijorat, Arghezi s-a hotărât să plece la Paris unde a stat puțin timp, apoi s-a mutat la Fribourg, unde a scris poezii și a participat la cursurile Universității Fribourg, dar nu a fost mulțumit de puternicul accent catolic al acesteia. S-a mutat la Geneva, unde a scris poezii, a asistat la cursurile Universității și, ca să-și câstige existența, a lucrat în atelierul unui bijutier.^[9]

În acel timp, datorită criticismului său referitor la represiunea mișcării țărănești, a fost ținut sub supraveghere de autoritățile elvețiene.

În 1909 a vizitat Italia.

Timbru din 1980 reprezentându-l pe Tudor Arghezi

S-a reîntors în România în 1910, și a publicat lucrări în Viața Românească, Teatru, Rampa, și în revistele lui N. D. Cocea Facla și Viața Socială, dar și în revista Cronica în colaborare cu Gala Galaction; s-a aflat într-o perioadă în care a avut o activitate literară prolifică, scriind versuri, pamflete politice și articole polemice cu care și-a câștigat notorietatea în cercurile teatrale, politice și literare ale vremii.^[10] Cocea a contribuit la succesul lui Arghezi, publicând unul din primele poeme ale poetului, Rugă de seară.^[11]

În această perioadă, Arghezi a devenit un critic de artă valoros și a luat apărarea pictorului Ștefan Luchian care suferea de scleroză multiplă și era acuzat de fraudă (din cauza suspiciunii că nu ar mai putea picta, dar ar permite ca lucrările altora să fie semnate cu numele său)^[12]

Era prezent cu regularitate la Kübler Café din București unde s-a format un cerc de artiști și intelectuali boemi care îi includea pe scriitorii Ion Minulescu, Liviu Rebreanu, Eugen Lovinescu, Victor Eftimiu, Mihail Sorbul și Corneliu Moldovanu, dar și pe pictorii Iosif Iser, Alexandru Satmari, Jean Alexandru Steriadi, compozitorul Alfons Castaldi, și pe colecționarul de artă Krikor Zambaccian.^[13] Conform lui Zambaccian, Arghezi a putut fi văzut mai rar la celălalt loc de întâlnire, Casa Capșa.^[13] În acea perioadă era și un asociat al omului politic și colecționarului de artă Alexandru Bogdan-Pitești, și lua parte în mod regulat, împreună cu Galaction, Cocea, Minulescu, Adrian Maniu și alți artiști plastici, la cercul creat de Maniu de la Știrbei-Vodă, lângă Parcul Cișmigiu.^[14] A scris și un poem dedicat lui Bogdan-Pitești.

Tudor Arghezi la aniversarea vârstei de 85 de ani

După izbucnirea primului război mondial, Arghezi a scris articole împotriva taberei politice conduse de partidul național liberal și de grupul de susținători ai lui Take Ionescu, care doreau ca România să intre în război alături de puterile Antantei (ca o încercare de a cuceri Transilvania de la Austro-Ungaria); a fost un susținător al unirii Basarabiei Vechiul Regat și detesta alianța implicită cu Rusia Imperială.^[15]

În timpul realizării României Mari mai exact în perioada 1918 - 1919 e închis un an, împreună cu 11 ziariști și scriitori (între care și Ioan Slavici), la penitenciarul Văcărești, acuzat de trădare, deoarece colaborase cu autoritățile germane de ocupație. In 1927 apare cu mare întârziere prima sa carte de poezii "Cuvinte potrivite", iar un an mai târziu tot sub direcția sa, apare ziarul "Bilete de papagal". După această dată, Tudor Arghezi va publica mai multe volume de versuri, romane, nenumărate articole. Va impune în literatura română ca specie literară tableta. În 1929 publică prima sa carte de proza, "Icoane de lemn". În 1931 va publica placheta de versuri "Flori de mucigai" legată, ca și "Poarta neagră", de anii de detenție. Tot acum, pentru copii, publică volumul în proza "Cartea cu jucării", inaugurând o direcție secundară în creația scriitorului, ce va continua, mai apoi, cu poemele știute de școlari: "Cântec de adormit Mitzura", "Buruieni", "Mărțișoare", "Prisaca", "Zdreanță" s.a. Manualele școlare cuprind multe creații ale sale destinate copiilor din toată lumea. În 1934 publică romanul "Ochii Maicii Domnului" , tema principală fiind dragostea materna și devotamentul filial. Continuă să scrie poeme și în 1935 publică volumul "Versuri de seară". În 1936 apare "Cimitirul Buna-Vestire", roman, dar care poartă subtitlul "poem". În 1942 vede lumina tiparului romanul "Lina", de fapt un lung poem în proză. În 1943, sub genericul "Bilete de papagal" (ziarul "Informația zilei") publică îndeosebi pamflete usturătoare, pentru care e cercetat de poliție. La 30 septembrie, apare pamfletul "Baroane", în care îl atacă pe ambasadorul german Manfred von Killinger^[16]. Ziarul e imediat confiscat, scriitorul e închis la București și în lagărul de la Tg. Jiu. Va fi eliberat un an mai târziu.

În 1948 apare în ziarul PCR Scânteia, în patru episoade consecutive, celebrul articol al lui Sorin Toma, fiul poetului proletcultist A. Toma, intitulat "Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei", în care, printre altele, acuzînd pestilențialul poetic al lui Tudor Arghezi, autorul sancționează un "urât mirositor vocabular". Articolul se încheie cu o veritabilă amenințare cu moartea. Scriitorul va fi interzis imediat după publicarea acestuia și se retrage din viața publică în căsuța lui de la Mărțișor unde ar fi supraviețuit, după cum afirma, din vânzarea cireșelor.

În perioada 1952 - 1967 poetul a fost „reabilitat” treptat, la sugestia lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Tudor Arghezi este distins cu premii și titluri, ales membru al Academiei Române, sărbătorit ca poet național la 80 și 85 de ani și deputat în Mare Adunare Națională.^[17] S-a bucurat de mari avantaje în regimul comunist, ca și Mihail Sadoveanu, colaborând cu autoritățile și scriind poezii sociale pe placul acestora. Publică poemul "1907 - peizaje", "Cântare omului", "Stihuri pestrițe", "Poeme noi", "Cu bastonul prin București". În 1967, poetul moare, fiind înmormântat, alături de Paraschiva, soția sa, în grădina casei din Str. Mărțișor, cu funeralii naționale. Casa a rămas până astăzi muzeu, fiind menținută de fiica sa, Mitzura Arghezi.

Opere

• Cuvinte potrivite, poezii, 1927
• Icoana de lemn, tablete, 1929
• Poarta neagră, tablete, 1930
• Flori de mucigai, poezii, 1931
• Cartea cu jucării, poezii, 1931
• Tablete din Țara de Kuty, povestiri swiftiene, 1933
• Ochii Maicii Domnului, 1934
• Cărticica de seară, poezii, 1935
• Cimitirul Buna-Vestire, roman parabolic, 1934
• Versuri, 1936
• Ce-ai cu mine vântule?, 1937
• Lina, roman, 1942
• Eminescu, studiu critic, 1943
• Versuri alese, 1946
• Bilete de papagal, 1946
• Una sută una poeme, 1947
• Prisaca, 1948, poeme pentru copii
• 1907-Peizaje, 1955
• Pagini din trecut, publicistică, 1955
• Cântare omului, 1955
• Frunze, 1961
• Poeme noi, 1963
• Cadențe, 1964
• Silabe, 1965
• Răzlețe, 1965
• Versuri lungi, 1965
• Ritmuri, 1966
• Litanii, 1967
• Noaptea, 1967
• O Furnică
• Testament

·         1881: Iosif Iser (nume la naștere Iosif Isidor Rubinsohn 21 mai 1881, București- d. 25 aprilie 1958, București) a fost un pictor și grafician român de origine evreiască^[1], membru al Academiei Române. A studiat la München și la Paris.

Inițial, a fost inspirat de curentul expresionist, pictând cu linii groase și unghiuri ascuțite, cu un colorit în care predomină tonurile pământoase.

După ce și-a terminat studiile, Iser a lucrat pentru presa socialistă, la Faclași Adevărul, unde a publicat un număr mare de caricaturi. Desenele satirice abordau problemele societății românești, prin prisma conflictului dintre clase, și erau adresate în special monarhiei și burgheziei, subliniind, totodată, rolul mișcării muncitorești.

În perioada de maturitate, pictura lui Iser cuprinde scene de viață, pe teme dobrogene, cu portrete de localnici tătari. În urma unor călătorii în Spania și în Orient, Iosif Iser adoptă o coloristică mai luminoasă, cu tentă exotică, compozițiile capătă echilibru și monumentalitate. A continuat să trateze tema tătarilor, cu lucrarea Tătăroaică în albastru sau Familie de tătari. Mai târziu, a adăugat colecției și o serie de picturi care tratau arlechini.

După Al Doilea Război Mondial, a pictat din nou teme socialiste, în special portrete de muncitori. În 1955 a fost ales membru al Academiei Române. A decedat în 1958, la București.

Opere: 

Perioada desenelor satirice:

• Aplicarea constituției, 1911
• 10 mai, purpură și sânge, 1912
• Holera, 1912
• Greva, 1912
• Carol I - 1907, 1913

Perioada de maturitate artistică:

• Tătăroaică din Medgidia, 1913
• Peisaj dobrogean, 1918
• Familie de tătari, 1936
• Tătăroaica, 1936
• Odalisca mare în gri și bleu, 1945
• Arlechin și dansatoare
• Nud
• Toledo
• Autoportret

Perioada socialistă:

• Portretul muncitorului Lăzărescu
• Maica Bucurea toarce
• Țărănci torcând

·         1885: Prințesa Sofia Elena Cecilia de Schönburg-Waldenburg (n. 21 mai1885,^[1] Potsdam, Imperiul German^[2] – d. 3 februarie 1936,^[1] Hemeiuș, Bacău, România) a fost soția Prințului Wilhelm al Albaniei. Odată cu ascensiunea soțului ei pe tronul Albaniei, ea a devenit Prințesă a Albanieialbaneză Princeshë e Shqipërisë). În afara țării și în corespondențele diplomatice era intitulată "Prințesă Consort" însă în Albania era numită Mbretëreshë sau regină.

Prințesa Sofia cu soțul ei și cu primul copil, prințesa Marie Eleonore

Prințesa Sofia s-a născut la Potsdam, Brandenburg, ca fiică a Prințului Ereditar Victor de Schönburg-Waldenburg (1856–1888) și a Prințesei Lucia de Sayn-Wittgenstein-Berleburg (1859–1903). Ea a avut strămoși de origine albaneză, fiind descendentă a Ruxandrei Ghica, fiica lui Grigore I Ghica.^[3]

Bunicii materni au fost Prințul Emil de Sayn-Wittgenstein-Berleburg (1824–1878) și prima lui soție, Pulcheria Cantacuzino (1820–1865), o prințesă româncă. Emil a fost fiul lui August Ludwig, Prinț de Sayn-Wittgenstein-Berleburg (1788–1874) și al Franziska Allesina von Schweitzer (1802–1878).

Ambii părinți ai Sofiei au murit când ea era mică așa că a petrecut mare parte din adolescență la moșia de la Fântânele din Moldova, pe care o dețineau rudele materne.^[4]

La 30 noiembrie 1906 la Waldenburg, Saxonia, Prințesa Sofia s-a căsătorit cu Prințul Wilhelm de Wied. Cuplul a avut doi copii.^[5]

• Prințesa Marie Eleonore (1909–1956)
• Prințul Ereditar Carol Victor (1913–1973)

Prințesa Sofia a fost apropiată de mătușa soțului ei, regina Elisabeta a României, pe care ea a cunoscut-o de când s-a mutat în România după moartea părinților ei. Prințesa Sofia și Regina Elisabeta au pictat, au compus și cântat la instrumente muzicale împreună.^[6] Regina Elisabeta a jucat un important rol important în aducerea pe tronul Albaniei a soțului Sofiei, cerându-i lui Take Ionescu să convingă marile puteri să-l aleagă pe Wilhelm.^[7] Atât Sofia cât și regina Elisabeta au lucrat împreună pentru ca Wilhelm să-și depășească reticența în a accepta tronul.^[4]

În cele din urmă Wilhelm a acceptat, și, la 21 februarie 1914, Prințul Wilhelm și Prințesa Sofia au găzduit o delegație a nobililor albanezi la castelul lor din Neuwied, unde lui Wilhelm i-a fost oferit tronul oficial.

Sofia și soțul ei au ajuns în Albania la 7 martie 1914, la Durrës, capitala provizorie. Totuși aventura albaneză s-a dovedit a fi de scurtă durată. La 3 septembrie 1914, cu țara în criză, prințesa Sofia și prințul Wilhelm au părăsit Albania și nu s-au întors niciodată.^[8] Cu toate acestea, oficial, ea a rămas Prințesă a Albaniei până la 31 ianuarie 1925, când țara a fost declarată republică.

Prințesa Sofia a murit la Fântânele, România, la vârsta de 50 de ani

·         1886: Mihail David, geograf și geolog român (d. 1954)

·         1887: Alexandru Borza (n. 21 mai 1887, Alba Iulia - d. 3 septembrie 1971, Cluj) a fost botanist, întemeietorul Grǎdinii Botanice din Cluj si al geobotanicii din România, membru (post-mortem) al Academiei Române precum și preot român unit (greco-catolic), protopop onorar al Clujului.

S-a născut la Alba Iulia. Tatăl său, Ignat Borza, a fost subofițer în armata austro-ungară, în cadrul serviciului de intendență (aprovizionare). Ignat Borza s-a nǎscut satul Berchiș (jud. Cluj), sat căruia autoritățile române i-au dat numele - în cinstea sa - de „Borzești”. Ulterior, părinții s-au mutat definitiv la Turda.

Urmează Seminarul Central Catolic din Budapesta (1904-1908) și apoi, din 1908, Facultatea de Științe din Budapesta, obținând licența în 1911 și doctoratul în științe naturale ("summa cum laude") în 1913.

A fost pînă în 1919 profesor de științe naturale la Liceul de Băieți din Blaj, iar după aceea profesor de botanică la Universitatea din Cluj(1919-1947).

La Cluj a desfășurat, timp de aproape trei decenii, o activitate prodigioasă, întemeind publicații științifice, ctitorind (în 1923) și conducând Institutul Botanic, a fondat în anul 1920 Grădina Botanică din Cluj (care îi poartă numele începând din anul 1991) și Muzeul Botanic.

Tot la inițiativa sa a fost înființat Parcul Național Retezat, primul parc național românesc, avându-l alături pe Emil Racoviță

Împreună cu un grup de profesori, ofițeri, ziariști, oameni de litere și politicieni a ajutat la pornirea mișcării de cercetași din România și la dezvoltarea organizației Cercetașii României.

Un Dicționar etnobotanic publicat de el cuprinde nu mai puțin de 11 000 de nume românești de plante, față de cele 5000 înregistrate anterior de botanistul Zaharia Panțu. A avut contribuții importante în determinarea unor specii de plante din România, fiind autorul unui mare inventar floristic, întocmit în perioada 1947-1949.

Alexandru Borza a organizat primul Congres al Naturaliștilor din România (1931) și a fost președinte al Comisiei Monumentelor Naturii (1938). De asemenea, a inițiat o lege pentru ocrotirea naturii, votată în 1930 de către Parlamentul României.

A fost membru al unui mare număr de societăți științifice române și străine.

A fost membru fondator al Academiei de Științe din România.^[1]

În 1958, a fost invitat de Academia de Științe a R. P. Chineze, unde a fost omagiat ca „cel mai vechi cercetător european în viață al florei chineze” (oamenii de știință chinezi cunoșteau lucrarea sa din 1914).

Opere:

• Alexandru Borza - Flora și vegetația Văii Sebeșului (Editura Academiei, București, 1959);
• Alexandru Borza, Nicolae Boscaiu - Introducere în studiul covorului vegetal (Editura Academiei, București, 1965);
• Alexandru Borza - Dicționar etnobotanic (Editura Academiei, București, 1968);
• Alexandru Borza - Amintirile turistice ale unui naturalist călător pe trei continente (Editura Sport-Turism, București, 1987).

Alexandru Borza

·         1887: S-a născut Florica Musicescu, pianistă și profesoară de pian, unul din fondatorii școlii române de pian, fiica compozitorului și muzicologului Gavriil Musicescu; (d. 1969). A predat câteva decenii pianul  la Academia Regală de Muzică din București, devenită, după al II-lea Război Mondial, Conservatorul de Muzică din București. Mulți pianiști români celebri ai secolului XX s-au format sub îndrumarea sa: Dinu Lipatti, Corneliu Gheorghiu, Radu Lupu, Dan Grigore, Madeleine Cantacuzino, Paul Dan, Sorin Enăchescu, Mihai Brediceanu, Svetla Protich, Marietta Orlov, Myriam Marbe, Mîndru Katz, Tamás Vesmás, Shulamith Shapira, Maria Fotino.

·         1897: Smaranda Brăescu, aviatoare și parașutistă română (d. 1948). Smaranda Brăescu a fost prima femeie parașutist cu brevet din România (Berlin, 1928) şi brevet de pilot de aviaţie (Clevlend, SUA, 1933); campioană mondială la paraşutism cu record mondial feminin (6.000 de metri, în 1931) şi campioana mondiala (record mondial absolut 7.233 metri, în 1932 la Sacramento, SUA); (m. 1948)

·         1899: S-a născut Constantin Bobescu, compozitor, violonist şi dirijor; (m. 1992).  Studiile muzicale le-a început în Iaşi (1907-1908)  cu fraţii săi Aurel şi Jean Bobescu (teorie-solfegiu, vioară) şi cu Eduard Caudella (vioară, 1908-1912), continuându-le la Conservatorul „Cornetti” din Craiova (1912-1916), cu Ion Soloviu (teorie-solfegiu), George Fotino (armonie), Jean Bobescu (vioară). S-a perfecţionat la „Schola Cantorum” din Paris (1920-1924, 1926-1927), cu Nestor Lejeune (vioară), Vincent d’Indy (compoziţie, orchestraţie), Achille Philippe, Guy de Lioncourt (contrapunct) şi Paul Le Flem (armonie, contrapunct). A debutat ca violonist la vârsta de 7 ani în Iaşi (acompaniat la pian de Enrico Mezzetti), continuându-şi cariera de interpret în ţară şi peste hotare; violonist în Orchestra simfonică „George Enescu” din Iaşi (1918-1927). A fost  profesor de vioară la Conservatorul Cernăuţi (1927-1928), director şi profesor de vioară la Conservatorul „Astra” din Braşov (1928-1935); dirijor de cor la Reuniunea Română de Cântări „Gh. Dinţa” din Cluj (1929-1934), dirijor de orchestră la Radio-Bucureşti (1935-1972). A întreprins turnee artistice în Franţa, Belgia, Bulgaria, Cuba, Mexic, Spania, URSS şi Iugoslavia. A făcut parte din Cvartetul de coarde „George Enescu” din Bucureşti (1940-1946). A scris articole în „Gazeta Transilvaniei” (Braşov), „Scânteia”, „Muzica” etc. A susţinut emisiuni de radio şi televiziune si a  înregistrat discuri – ca violonist şi dirijor – la Casa de discuri „Electrecord” din Bucureşti. A fost distins cu Ordinul Meritul clasa III (1954) şi clasa II (1959), Titlul de „Artist emerit” (1955) şi Ordinul „Meritul cultural”, clasa II (1968).

·         1902: Marcel Lajos Breuer (n. 21 mai 1902 Pécs, Ungaria - d. 1 iulie 1981 New York City) a fost un arhitect și designer de mobilier german-american, născut într-o familie de evrei din Ungaria, unul dintre moderniștii cei mai influenți ai secolului 20. Ca inițiator și părinte al modernismului, Breuer a excelat în construcții modulare și forme simple.

·         1904: Robert Montgomery, actor american (d. 1981)

·         1906: S-a nascut la Falticeni, prozatoarea si poeta Profira Sadoveanu, fiica scriitorului  Mihail Sadoveanu; (d. 3 octombrie 2003, Bucuresti). A tradus, uneori in colaborare cu cumnata ei Valeria Sadoveanu, din opera lui A.P.Cehov. A.N.Ostrovski, K.D.Usinski, H. de Balzac)

·         1906 - S-a născut Serghei Gherasim, regizor, scenarist.

·         1914 - S-a născut Dumitru Floarea-Rarişte, scriitor şi traducător (m.14.03.1989).

·         1915: Mircea Petrescu–Dâmboviță, arheolog și istoric român
* 1918: Traian Crișan (n. 21 mai 1918, comuna Iara, Comitatul Turda-Arieș - d. 6 noiembrie 1990, Roma) a fost un arhiepiscop catolic român de rit bizantin, care a îndeplinit între anii 1981-1990 funcția de Secretar al Congregației pentru Cauza Sfinților din cadrul Curiei Romane.

Traian Crișan s-a născut la data de 21 mai 1918 în comuna Iara (astăzi în județul Cluj). A studiat la Colegiul Pontifical "Pio Romeno" din Roma.

A fost hirotonit ca preot greco-catolic la Roma în data de 25 martie 1945, fiind încardinat în Eparhia de Cluj-Gherla. În perioada 1979-1981, Mons. Traian Crișan a îndeplinit funcția de subsecretar al Congregației pentru Cauza Sfinților din cadrul Curiei Romane.

La data de 7 decembrie 1981 a fost numit în funcția de secretar al Congregației pentru Cauza Sfinților din cadrul Curiei Romane, primind cu această ocazie și titlul de arhiepiscop titular de Drivastum (Drivasto), pentru că acesta este rangul prevăzut de canoanele Bisericii Romane pentru demnitatea respectivă.

A fost consacrat ca arhiepiscop la Roma în data de 6 ianuarie 1982 de către papa Ioan Paul al II-lea, asistat de către arhiepiscopul titular de Thagora, Eduardo Martínez Somalo (oficial al Curiei Romane, viitor cardinal și Camerlengo) și de arhiepiscopul titular de Feradi Maius, Lucas Moreira Neves (secretar al Congregației pentru Episcopi din Curia Romană și viitor cardinal).

·         1921: S-a nascut Andrei Saharov, fizician rus, laureat al Premiului Nobel pentru Pace si luptator pentru drepturile omului in fosta U.R.S.S.; (d. 1989).

·         1923: Dorothy Hewett, scriitoare australiană (d. 2002)

·         1925: Lucia Dalia Aramă, istoric român (d. 2003)

·         1926: Constantin Arvinte, dirijorul ansamblului artistic „Ciocârlia”

·         1928 - S-a născut Tom Donahue, disc jockey şi producător american (m.28.04.1975).

·         1932: Ileana Vulpescu (n. 21 mai 1932, Bratovoești, județul Dolj) este o o filologă, lexicografă, prozatoare, romancieră și traducătoare română.

După o licență în Litere (limba și literatura franceză), la Facultatea de Filologie a Universității din București (1953-1958), a lucrat ca lexicograf la Institutul de Lingvistică al Academiei și a colaborat la redactarea lucrărilor Dicționarul limbii române și Dicționarul explicativ al limbii române (1959-1975).

A fost soția poetului și traducătorului Romulus Vulpescu.

Ileana Vulpescu scrie proză și teatru, traduce din literaturile engleză, franceză și spaniolă, și semnează versiuni în limba franceză din literatura modernă și contemporană românească.

Debutul Ilenei Vulpescu a avut loc în revista „Familia” din iulie 1966, cu povestirea Scrisoare către un cunoscut. În 1976, romanul său Rămas-bun(Editura Cartea Românească - 2100 de exemplare) a fost distins cu premiul Asociației Scriitorilor din București. Cinci ani mai târziu, Ileana Vulpescu a primit Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române și Premiul „Cântarea României” pentru romanul Arta conversației (Editura Cartea Românească - 50.000 de exemplare). În 1987 a primit premiul „Flacăra”, pentru "Sărută pământul acesta" (50.000 de exemplare).

Din anul 1972, Ileana Vulpescu este membră a Uniunii Scriitorilor din România. Cel mai cunoscut roman al său este Arta conversației, care a reușit să ajungă best-seller înainte de 1989. Romanele sale au fost traduse în slovacă ("Rămas-bun casei părintești"), maghiară ("Arta conversației"), italiană ("Sărută pământul acesta") și franceză ("Arta conversației").

În 1991, întreaga sa activitate literară a fost încununată cu premiul „România Mare”. La 23 octombrie 2015, Ileana Vulpescu a primit un premiu din partea Fundației Dignitas, precum și Trofeul Fundației Dignitas pentru Excelență - 2015, conceput de artistul plastic Mircea Nechita.

În același an, în iunie 2015, scriitoarei i-a fost conferit titlul de Cetățean de onoare al Craiovei, în semn de recunoștință pentru întreaga activitate culturală, pentru participarea sa la redactarea lucrărilor Dicționarul limbii române și Dicționarul explicativ al limbii române, pentru toate proiectele sale care au promovat și promovează imaginea pozitivă a României și pentru susținerea mediului academic.

Distinsă^[2] cu medalia Ordinului Național „Steaua României”.

Opere:

• Ș.a.m.d.; București; Editura pentru Literatură, 1969;
• Rămas-bun (roman); București, Editura Cartea Românească, 1975;
• Arta conversației; București, Editura Cartea Românească, 1980; reedit. București, Editura Arta Grafică, 1992,1994; București, Editura Logos, 1993; București, Editura Tempus, 1998; ISBN: 606-92086-2-5
• Candidații la fericire (proze); București, Cartea Românească, 1983; reed. Ploiești, Editura Tempus, 2002; ISBN: 978-606-92086-4-9;
• Sărută pământul acesta (roman); București, Editura Cartea Românească, 1987; reedit. București, Editura Tempus, 2000; ISBN: 973-85140-0-2;
• Rămas-bun casei părintești (roman); București, Editura Arta Grafică, 1990; 1991; reedit. București, Editura Tempus, 1998; ISBN: 973-00000-002;
• Carnetul din port-hart (roman); București, Editura Eminescu, 1996; ISBN: 973-2204-583;
• Arta compromisului (roman); București, Editura Tempus, 2002; ISBN: 973-85140-3-7;
• De-amor, de-amar, de inimă albastră; Ploiești, Editura Tempus, 2005; ISBN: 973-606-92086-0;
• Viață, viață, legată cu ață (roman); Ploiești, Editura Tempus, 2007; ISBN: 606-92086-18;
• Pe apa sâmbetei (roman); Ploiești, Editura Tempus; 2009; ISBN: 973-85140-8-9;
• Deci...la pensie!; cu o prefață de romanciera Ileana Vulpescu; Craiova, Editura Contrafort, 2010; ISBN: 978-606-545-187-2;
• Notă informativă bătută la mașină (roman), Ploiești, Editura Tempus; 2011; ISBN: 973-92086-9-4;
• Noi, doamna doctor, când o să murim? (roman), București, Editura Tempus, 2012; ISBN: 978-606-93232-0-5.
• Preludiu (roman), Ploiești, Editura Tempus, 2017

·         1932 - S-a născut Henri Zalis, critic şi istoric literar, eseist, bibliograf.

·         1934 - S-a născut Gleb Panfilov, regizor.

·         1937 - S-a născut Constantin Eretescu, prozator român stabilit în SUA.
* 1937: Petre Constantin Buchwald este un fost senator român în legislatura 1992-1996 ales în județul Cluj pe listele partidului UDMR. În cadrul activității sale parlamentare, senatorul Petre Constantin Buchwald a inițiat o singură moțiune.

·         1938 - S-a născut Ştefan Dimitriu, scriitor român.

·         1940 - S-a născut Tony Sheridan (Anthony Esmond Sheridan McGinnity), vocalist, chitarist şi compozitor britanic, cel care a făcut primele înregistrări cu The Beatles.

·         1941 - S-a născut Ronald Isley, vocalist şi compozitor american (The Isley Brothers).
* 1942: Danny Ongais (n. 21 mai 1942) a fost un pilot american de Formula 1 care a evoluat în Campionatul Mondial între anii 1977 și 1978.
* 1942: Ivo Viktor (n. 21 mai 1942 în Křelov) este un fost fotbalist ceh. A jucat pentru Cehoslovacia, 63 de meciuri, din 1966 până la 1977
* 1943: Irina Dîmnikova (n. 21 mai 1943, Habarovsk, URSS) - este un fizician relativist sovieto-polon.
* 1943: Dumitru Pricop (n. 21 mai 1943, Negrilești, Vrancea — d. 29 iulie 2007) a fost un profesor, scriitor și jurnalist român. A urmat Facultatea de Filologie a Universității din București și și-a încheiat studiile universitare cu teza de licență „Proza lui Mircea Eliade”, având ca îndrumător pe profesorul Eugen Simion.

Dumitru a moștenit meșteșugul cuvântului de la tatăl său, care avea "clopoțelul de argint”. Ion Pricop avea o ușurință extraordinară în comunicare și în alcătuirea versurilor. Urmează cursurile școlii primare din satul natal, apoi pe cele gimnaziale la Școala Bârsești, unde cunoaște și viața de internat.

Între 1958 și 1961 frecventează cursurile Liceului din Vidra, supranumit pe atunci, și "Universitatea Vrancei”. După absolvirea liceului de la Vidra, Dumitru Pricop și-a satisfăcut stagiul militar (1961-1963), pentru ca, un timp, să fie și el profesor suplinitor pe meleaguri vrâncene: Păulești, Negrilești, Jariștea, Pădureni-Jariștea, Liceul Odobești și Școala nr. 4 din Focșani.

Între 1964 și 1970 a urmat Facultatea de Filologie a Universității din București, cursuri fără frecvență. În data de 1969 devine redactor la Ziarul "Milcovul” din Focșani.

Între 1976 și 1979 devine activist cultural la Comitetul Județean pentru Cultură și Artă, Vrancea. În această postură, Dumitru Pricop a colindat toate plaiurile Vrancei, a cunoscut creația populară vrânceană autentică, istoria zbuciumată a acestor ținuturi, i-a cunoscut și i-a încurajat pe creatorii adevărați de aici. Între 1979 și 2000 este profesor la Grupul Școlar de Electrotehnică, Focșani și la Grupul Școlar Agricol Focșani. În această perioadă, profesorul Dumitru Pricop a fost un adevărat ferment în viața culturală și pedagogică a școlilor unde a funcționat, îndrumând, prin cenaclurile literare din aceste licee, tinerele talente.

Încordarea sa întru îmblânzirea cuvântului se va reflecta în colaborările la revistele: Amfiteatru, Antares, Argeș, Ardealul literar și artistic, Astra, Ateneu, Axioma, Bucovina, Cadran, Convorbiri literare, Cronica, Familia, Flacăra, Luceafărul, Poesis, PortoFranco, Ramuri, Revista V, România literară, Salonul literar, Steaua, Tomis (debut 1964), Transilvania și Tribuna României (azi Curierul românesc).

Dumitru Pricop a fost solicitat de multe ori de către diriguitorii învățământului vrâncean să scrie versuri pentru concursurile cultural-artistice școlare, organizate la nivel județean și național. Cu toate că scenariile sale au fost laureate la fazele naționale, D. Pricop nu a închinat niciodată ode "marelui cârmaci”, numele acestuia nefiind în nici un vers din aceste scenarii. Poezia sa ocazionată de aceste concursuri aduce pe scenă și în conștiința contemporanilor, tradiția, dragostea de patrie, simbolurile fără de vârstă ale poetului-cetățean. Cunoscut pentru opiniile sale antitotalitariste, Dumitru Pricop a făcut parte din primul FSN al Județului Vrancea, fiind preferat de colegii din învățământ, împreună cu profesorii Vasile Chiper și Gheoghe Zaharia. Dumitru Pricop a fost vicepreședinte al FSN Vrancea, calitate în care a mers prin județ, în acel timp de prăbușire a puterii și derută, înființând organe comunale FSN, organe de preluare a puterii, asigurând, astfel, transferul de putere.

Artistul din el nu s-a putut adapta direcției în care s-a îndreptat cultura și presa vrânceană, motiv pentru care încet-încet s-a izolat chiar și de prietenii din Vrancea, căutându-și amici pe alte meleaguri: Galați, Bacău, Buzău. Conacul lui Costache Conachi de la Țigănești-Tecuci, a devenit locul ultimelor sale creații, locul unde a găsit prieteni apropiați, locul unde își găsea liniștea pe care nu o mai întâlnea în Vrancea sa natală.

A murit pe 29 iulie 2007. Plecarea lui Dumitru Pricop dintre noi, la o vârstă prematură, când mai avea multe de spus întru limba română, întru poezie: "A scrie despre apusul unui poet în toată puterea cuvântului, e ca și cum ai vorbi despre moartea unui munte."

·         1944 - S-a născut Marcie Bane, cântăreaţă americană.

·         1948: Leo Sayer (n. 21 mai 1948) este un artist a cărui carieră se întinde pe trei decenii.
* 1949: Valeriu Ioan-Franc (n. 21 mai 1949) este un economist român, membru corespondent al Academiei.
* 1951: Leon Ernest "Schuks" Schuster (n. 21 mai 1951) este un regizor actor, prezentator și cântăreț sud-african.
* 1952: Oleg Reidman (în rusă Олег Рейдман; n. 21 mai 1952, Chișinău)^[2] este un politician moldovean de etnie evreiască

·         1953: Călin Vlasie (n. 21 mai 1953, Buzău) este un poet, eseist, publicist și editorromân.
Călin Vlasie s-a născut la 21 mai 1953, la Buzău. A urmat școala generală și liceul în orașul Pitești. A absolvit în 1978 Facultatea de Filosofie, secția pedagogie, limba franceză, a Universității din București. A participat la fondarea, în 1977, a Cenaclului de Luni condus de criticul literar Nicolae Manolescu. Până în 1990 a lucrat ca defectolog (la Tâncăbești, Snagov), logoped și psiholog clinician (la Pitești). După 1990 a fost redactor și redactor-șef la revistele Argeș (1990) și Calende (1991-1993). A publicat articole, la un moment dat chiar săptămânal, în revista Contrapunct. A înființat și a condus editurile Calende (1991), Didactica Nova (1992) și Editura Vlasie (1993). În 1994 demisionează din toate aceste edituri și înființează Editura Paralela 45. De la 1 ianuarie 2017 este director al Editurii Cartea Românească. Numeroase premii ca autor și editor. A publicat poezie, articole, interviuri in majoritatea revistelor literare românești. A debutat în revista Argeș, seria Gheorghe Tomozei, în 1970. Membru al Uniunii Scriitorilor din România (1990). În 2008 i se conferă Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler. Membru al P.E.N. Club România (2016).
A debutat în 1981 cu placheta de versuri Neuronia, apărută în "Biblioteca Argeș", nr. 2 (supliment al revistei omonime), reluată ulterior în Caietul debutanților, 1980-1981, Editura Albatros,1983, calificată de C. Rogozanu de „lume a dilemelor intelectului pur care își reconstruiește o realitate stranie, rarefiată”. Despre Laborator spațial scrie Radu G. Țeposu în Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nou, 1993 (p. 77) remarcând „acele fulgerări lirice care prind, în mișcări rapide, încordări autentice, vibrații ale unei sensibilități ulcerate: „cum/poți/să/visezi/moartea/cînd/sufletu-i/dominat/de frică?” (cum poți)”. Poetul afirmă^[1], pe drept: „Valoarea literară este autonomă, este rezultatul a mii și mii de nopți de lectură și exercițiu literar, își are legi estetice care nu ascultă de nicio rațiune politică sau propagandistică.”
Volume publicate:

• Laborator spațial (titlul original, Laboratorul, fiind respins de cenzură), poezie, 1984;
• Întoarcerea în viitor, poezie, 1990;
• Un timp de vis, poezie, 1993;
• Acțiunea interioară (antologie de autor), poezie, 1999;
• Literatura română postbelică între impostură și adevăr, publicistică, în colaborare cu Nicolae Oprea, 2000;
• Neuronia / Neuronie, poezie (ediție bilingvă, trad. în limba franceză de Jean-Louis Courriol, Editura Paralela 45, 2003);
• Poezie și psihic, jurnal de idei intitulat, Editura Paralela 45, 2003;
• Nicolae Manolescu 70, în colaborare cu Ion Bogdan Lefter, publicistică, 2009
• Strategia de a moșteni nebuni cinstiți sau ridicarea la putere, publicistică, 2016

·         1955: Levente Csaba Szekely, politician român
* 1957: Daniel Constantin Barbu (n. 21 mai 1957, București, Republica Populară Română) este un istoric român, senator de București din partea PNL, fost ministru al culturii în perioada 21 decembrie 2012 - 12 decembrie 2013.
A absolvit Liceul Nicolae Bălcescu din București (în prezent Colegiul Național Sfântul Sava) în 1976. Este licențiat în istoria artei la Institutul de Artă din București, pe care l-a absolvit în 1980. Are un doctorat în istorie, obținut la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj în 1991. Între 1991 și 1993 a urmat studii doctorale în cadrul facultății de teologie la Universitatea din Fribourg, Elveția. De asemenea a fost auditor al Școlii de Înalte Studii în Științele Sociale din Paris și a mai susținut cu succes un doctorat în filosofiela Universitatea din București, în 1999.
Daniel Barbu a activat ca muzeograf în cadrul Muzeul de Istorie și Artă al Municipiului București, din 1981 până în 1986, la Oficiul pentru patrimoniul cultural. Între anii 1987 și 1998, a fost cercetător științific, la fostul Institut de Studii Sud-Est Europene al Universității din București, actualmente Academia Română. Conferențiar universitar la Facultatea de Științe Politice și Administrative a Universității din București, 1993 - 1996. Din 1997 a fost numit printr-un ordin de ministru al ministrului învățământului, profesor de știință politică la Universitatea din București. În 1999, prin alt ordin al ministrului educației naționale, a fost numit conducător de doctorat în științe politice, și confirmat în 2007 de ordinul ministrului educației, cercetării și tineretului.
Din 1990, a susținut peste 30 de conferințe și prelegeri la: - Școala de Înalte Studii în Științe Sociale din Paris ( École des Hautes Études en Sciences Sociales ),la numeroase alte universități de prestigiu atât din Europa cât și din Statele Unite ale Americii. Este autor a 11 cărți, publicate în România și Germania de edituri precum; - Meridiane, Antet, Babel, Nemira, Editura Universității din București și altele. De asemenea, este autorul a peste 100 de studii publicate în volume colective editate în România și în străinătate, în revistele academice românești, precum și internaționale, cu comitet de lectură (Annales, Revista Istorică, Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie A.D. Xenopol din Iași, Studii și Cercetări de Istoria Artei, Revista de Istorie și Teorie Literară, Arts Transsilvaniae, cercetări de Istorie și Civilizație Sud-Est Europeană, Sud-Estul și Contextul European. Buletin, Arhiva Genealogică, Arhivele Totalitarismului, Polis, Xenopoliana). A mai publicat peste 50 de articole în reviste și volume românești și străine fără comitet de lectură (Sfera Politicii, Verbum, Viața Românească, Secolul 20, Provincia, Idei în Dialog, Altera, Historia, Politics&Media etc.) Și peste 200 de articole de presă în săptămânale și cotidiane românești (România Liberă, Realitatea Românească, Cotidianul, Adevărul, Contrapunct, Dilema, Curentul, Ziarul Financiar, Cuvântul, etc.).
Activitate publică:

• 1990 - 1991 - Membru al Comisiei Naționale a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice.
• 1997 - 1998 - Consilier de stat în cadrul Președinției României.
• 1997 - 1998 - Membru în Conseil Permanent de la Francophonie.
• 2000 - A fost decorat cu cea mai înaltă distincție oferită de statul român, Ordinul național Steaua României, pentru activitatea în domeniul învățământului superior.
• 2012 - În luna august 2012 a fost consilier prezidențial al președintelui interimar Crin Antonescu, șef al departamentului de analiză politică al administrației prezidențiale. Pe 9 decembrie a candidat în alegerile parlamentare pe listele PNL și a fost ales senator în colegiul 5 din București (67,5% din sufragii, 48.750 de voturi).

* 1958: Nicolae Cebotari (în rusă Николай Акимович Чеботарь; n. 21 mai 1958)^[2][3]este un fost fotbalist, antrenor și actual funcționar de fotbal din Republica Moldova, care în prezent este secretar general al Federației Moldovenești de Fotbal

·         1959 - S-a născut Grecu Raisa, ambasador al Moldovei în Austria.

·         1960: Anda Onesa, actriță româncă

·         1961 - S-a născut Tim Lever, pianist şi saxofonist britanic (Dead Or Alive).
* 1962: Uwe Rahn (n. 21 mai 1962) este un fost fotbalist german.
* 1968: Ovidiu-Florin Orțan (n. 21 mai 1968) este un senator român, ales în 2016.
* 1970: Rade Bogdanović (n. 21 mai 1970) este un fost fotbalist sârb.

·         1972: Christopher George Latore Wallace (n. 21 mai 1972 - d. 9 martie 1997) cunoscut sub numele de scenă The Notorious B.I.G., Biggie sau Biggie Smalls (după un gangster din filmul din 1975 “Let’s Do It Again”),^[2] a fost un rapper american.

Crescut în Brooklyn, New York, Wallace a crescut în anii 80’, apogeul perioadei în care se vindeau droguri pe străzi, lucru pe care l-a practicat și el de la o vârstă foarte fragedă. Când și-a lansat albumul de debut “Ready to Die” în 1994 el era o figură centrală pe scena Hip-Hop a Coastei de Est și a crescut vizibilitatea orașului New York într-o perioadă în care muzica rap era dominată de artiști de pe Coasta de Vest a Statelor Unite. Anul următor, Wallace împreună cu câțiva prieteni din copilărie a format grupul Junior M.A.F.I.A.. În timp ce înregistra pentru al doilea album, Biggie a fost implicat in conflictul dintre Coasta de Est și Coasta de Vest ce domina scena mediatică.

Pe 9 martie 1997 Biggie este împușcat și în scurt timp moare. Participă la o petrecere în Los Angeles dată de VIBE Magazin. Vinovații nu au fost găsiți nici până în prezent, așa cum nu au fost găsiți nici cei care l-au omorât pe 2Pac. Cu toate acestea există zvonuri care dau răspunsul la întrebarea – cine i-a omorât pe cei doi rapperi. Una din teorii spune că vinovat de moartea lui Biggie – ar fi – Suge Knight – proprietarul casei de discuri Death Row. Această ipoteză ar fi susținută de mărturiile unor pușcăriași, care au făcut parte din Mob Piru Bloods și care afirmă că știu sigur că Suge Knight a ordonat uciderea lui Biggie. Altă ipoteză ar implica și poliția din L.A – care ar fi colaborat cu Suge Knight. Susținătorii acestei teorii arată că moartea lui Biggie nu a fost investigată de oamenii de elită din Los Angeles și abia după o lună cazul a fost dat pe mâini profesioniste.

* 1976: Stuart Bingham (n. 21 mai 1976, Basildon, Regatul Unit) este un jucător englez de snooker.
* 1977: Marian Coman (n. 21 mai 1977, Mangalia) este un prozator, editor, jurnalist și scenarist de benzi desenate român. Este laureatul mai multor premii naționale dedicate literaturii F&SF și al unui premiu al Convenției Europene de Science-Fiction. A scris volumele Nopți albe, zile negre, Testamentul de ciocolată, Teoria flegmei. Apel la mitocănie, Fingers and other fantastic stories, Haiganu. Fluviul Șoaptelor, Haiganu. Furia Oarbă și Omulețul din perete și alte povestiri fantastice, iar textele sale au fost incluse în numeroase antologii. A fost scenaristul revistelor de benzi desenate Harap Alb continuă (HAC!) și Tinerețe fără bătrânețe (TFB). A fost redactor-șef al cotidianului Obiectiv - Vocea Brăilei și al revistei Nautilus, publicație electronică de science-fiction, fantasy și horror a editurii Nemira. În prezent, este redactor-șef al Armada, imprint dedicat literaturii SF, Fantasy și Thriller al Grupului editorial Nemira.

Debutează literar la vârsta de 17 ani, când publică prima sa povestire (apare în nr. 64 al Supernova, supliment al ziarului Evenimentul din Iași, în 25 ianuarie 1995).

Ulterior publică proză scurtă în antologiile Romania SF 2001 (Ed. ProLogos, 2001), Quasar 001 (Ed. MediaTech, 2001), Noesis (Societatea Culturală Noesis, 2002), Liternet (Ed. Liternet 2002), Alte lumi, alte legende (Ed. MediaTech, 2002), AtelierKult: povestiri fantastice (Ed. Millennium Press, 2005), Transformarea lui Martin Lake și alte povestiri (Ed. Tritonic, 2006), Millennium Est (Ed. Millennium Press, 2007), Poezie și proză la Dunărea de Jos (Ed. Ex Libris, 2008), Millennium Fantasy & Science Fiction (Ed. Millennium Press, 2009), Dansînd pe Marte și alte povestiri fantastice (Ed. Millennium Press, 2009), Alertă de grad zero în proza scurtă românească actuală (Ed. Herg Benet, 2011), Cele 1001 de scorneli ale Moșului SF(Ed. Millennium Books, 2012), Dincolo de orizont (Ed. Millennium Press, 2015), Antologia Helion 3 (Ed. Eurostampa, 2016), Antologia prozei românești Science-Fiction (Ed. Paralela 45, 2018).

A debutat editorial în anul 2005, cu volumul de proza fantastică Nopți albe, zile negre. Până în 2019 a mai publicat încă șase volume individuale și a semnat scenariul romanului grafic TFB.

Povestirea The Small White (traducere de Sebastian Simion) a fost publicată în numărul 116 (ianuarie, 2019) al revistei americane Apex Magazine.

A publicat:

• Nopți albe, zile negre^[2] (proză scurtă, 2005)
• Testamentul de ciocolată^[3] (proză scurtă, 2007)
• Teoria flegmei. Apel la mitocănie^[4] (publicistică, 2008)
• Fingers and other fantastic stories, e-book (proză scurtă, 2011)
• Haiganu. Fluviul Șoaptelor, Editura HAC!BD (roman, 2015)
• TFB, Editura HAC!BD (roman grafic, 2016)
• Haiganu. Furia Oarbă, Editura HAC!BD (roman, 2017)
• Omulețul din perete și alte povestiri fantastice, Editura Nemira (proză scurtă, 2019)

* 1979: Mamadou Bagayoko (n. 21 mai 1979, Paris, Franța) este un fotbalist cu origini din Mali în prezent liber de contract.
* 1979: Hideo Hashimoto (n. 21 mai 1979) este un fotbalist japonez.

·         1980: Wouter "Wally" De Backer (n. 21 mai 1980), cunoscut de asemenea pe plan profesional sub numele de scenă Gotye (pronunțat /ˈɡɒti.eɪ/), este un muzician multi-instrumental, cântăreț și compozitor belgian-australian.^[3]Numele „Gotye” este derivat de la „Gauthier”, echivalentul francez al lui „Walter” sau „Wouter”. Vocea sa a fost comparată cu cea a lui Sting și Peter Gabriel.^[4][5][6]

Gotye a lansat trei albume independent și un album ce conține remixuri ale primelor două albume. El este membrul trioului independent de muzică pop The Basics, care au lansat independent trei albume de studio și alte numeroase lucrări încă din anul 2002. Single-ul său din 2011, "Somebody That I Used to Know" a ajuns pe locul 1 în Billboard Hot 100, făcându-l al cincilea australian câștigător și al doilea belgian (după Soeur Sourire în 1963).^[7][8] El a mai câștigat cinci Premii ARIA și a fost nominalizat pentru MTV EMA pentru cel mai bun act din Asia și Pacific. Gotye s-a autocaracterizat ca fiind mai puțin muzician, dar mai mult meseriaș.

* 1982: Mike Temwanjera (n. 21 mai 1982) este un jucător de fotbal din Zimbabwecare evoluează la clubul Bangkok United.

* 1983: Adrian Nalați (n.21 mai 1983, Bistrița, Bistrița-Năsăud, România) este un fotbalist român care evoluează la echipa CSM Iași pe postul de mijlocaș.

* 1985: Camille Ayglon-Saurina (n. 21 mai 1985, în Avignon) este o handbalistă din Franța care joacă pentru clubul Nantes Handball și echipa națională a Franței, pe postul de intermediar dreapta.
* 1985: Mark Simon Cavendish MBE (n. 21 mai 1985, Douglas, Insula Man, Regatul Unit)^[1] este un ciclist profesionist englez care în prezent evoluează pentru echipa Dimension Data.
* 1985: Dušan Kuciak (n. 21 mai 1985, Žilina, Slovacia) este un fotbalist slovac care evoluează la echipa Lechia Gdańsk pe postul de portar.
* 1986: Edimar Curitiba Fraga (n. 21 mai 1986 în Cachoeiro de Itapemirim), poreclit Edimar, este un fotbalist brazilian, care joacă pentru Cruzeiro.
* 1987: Masato Morishige (n. 21 mai 1987) este un fotbalist japonez.
* 1990: Choi In-jeong (Hangul: 최인정; n. 21 mai 1990, Geumsan, Coreea de Sud) este o scrimeră sud-coreeană specializată pe spadă, laureată cu argint pe echipe la Jocurile Olimpice din 2012 de la Londra.
* 1995: Gianina-Elena Beleagă (n. 21 mai 1995, Gura Humorului[*], România) este o canotoare română legitimată în prezent la CSA Steaua București.
* 1998: Carmel Buckingham (numele complet: Carmel Paradise Buckingham, n. 22 mai 1998, Anchorage, SUA) este o cântăreață din Slovacia.
S-a născut pe 21 mai 1998, în Alaska, Statele Unite ale Americii, din părinți slovaci de origini mixte: în timp ce tatăl ei este un american cu origini britanice, respectiv irlandeze, mama ei este originară din Rusia, deși are origini iraniene. De asemenea, Carmel are și o soră, pe nume Celeste, care s-a născut în Elveția.

Photo: Lukáš Dvořák

Decese 

·         987: A murit Regele Ludovic al V-lea al Franţei. Ludovic al V-lea (c. 967 – 21 mai 987), a fost rege al Franciei Occidentale din 986 până la moartea sa. Fiu al regelui Lothar al Franței și a soției sale Emma a Italiei, care era fiica lui Lothar al II-lea al Italiei, el a fost ultimul monarh carolingian.

·         1254: Conrad al IV-lea al Germaniei (n. 1228)

·         1471: Regele Henric al VI-lea al Angliei (n. 1421)

·         1481: Christian I (februarie 1426 – 21 mai 1481) a fost monarh danez, rege al Danemarcei (1448–1481), Norvegiei (1450–1481) și al Suediei (1457–1464), în cadrul Uniunii Kalmar. În Suedia, domnia sa scurtă a fost precedată de regenții Jöns Bengtsson Oxenstierna și Erik Axelsson Tott și succedată de regentul Kettil Karlsson Vasa.

În 1459 a moștenit de la mama sa ducatul de Schleswig și comitatul de Holstein.

S-a născut în februarie 1426 la Oldenburg. Tatăl său era contele Dietrich de Oldenburg (decedat în 1440) pe care l-a succedat în poziția de conte de Oldenburg și Delmenhorst. Mama lui, a doua soție a tatălui, Hedwig de Schleswig și Holstein, a murit în 1436. Christian a avut doi frați, contele Moritz al V-lea de Delmenhorst (1428–1464) și contele Gerhard al VI-lea de Oldenburg și Delmenhorst (1430–1500) și o soră, Adelheid.

Christian s-a căsătorit cu Dorothea de Brandenburg (1430 – 25 noiembrie 1495), văduva regelui predecesor Christopher (de Bavaria) la 28 octombrie 1449 la Copenhaga.

Regele Christopher al Danemarcei, Suediei și Norvegiei a murit în ianuarie 1448. Moartea lui a dus la destrămarea uniunii celor trei regate; Danemarca și Suedia au mers pe căi separate. La 1 septembrie 1448, contele Christian de Oldenburg a fost ales la tronul vacant danez, ca regele Christian I. El a fost descendent al regelui Eric al V-lea al Danemarcei, prin cea de-a doua fiică, Richeza. Inițial tronul a fost oferit de Statsraad celui mai proeminent lord danez, ducele Adolf al VIII-lea de Schleswig-Holstein, dar (fiind destul de bătrân și fără copii), el a refuzat și l-a recomandat pe nepotul său.

Între timp, Suedia l-a ales pe 20 iunie 1448 pe Carol Knutsson ca rege. Norvegia s-a confruntat cu o alegere între o uniune cu Suedia sau Danemarca, sau alegerea unui rege separat. A doua opțiune a fost eliminată rapid, izbucnind o luptă pentru putere între susținătorii lui Cristian al Danemarcei și ai lui Carol al Suediei. Consiliul Norvegian de la Realm a fost împărțit. În februarie 1449, o parte a Consiliului s-a declarat în favoarea lui Carol ca rege, dar la 15 iunie în același an, un alt grup de consilieri a adus un omagiu lui Cristian. Pe 20 noiembrie, Carol a fost încoronat ca rege al Norvegiei în Trondheim. Cu toate acestea, nobilimea suedeză a luat măsuri pentru a evita un război cu Danemarca. În iunie 1450, Consiliul suedez l-a forțat pe Carol să renunțe la cererea sa în Norvegia pentru regele Cristian. Problema succesiunii norvegiene a fost decisă între Danemarca și Suedia, precum și de Consiliul norvegian rămas cu un singur candidat pentru tron. În vara anului 1450, Cristian a navigat în Norvegia cu o flotă mare și la 2 august a fost încoronat regele Norvegiei în Trondheim. La 29 august, a fost semnat un tratat de uniune între Danemarca și Norvegia în Bergen.

Norvegia avusese mereu o monarhie ereditară veche, însă acest lucru devenea din ce în ce mai puțin o realitate, de vreme ce la ultimele succesiuni regale, cererile ereditare au fost ocolite din motive politice. Acum fusese declarat în mod explicit ca atât în Norvegia, cât și în Danemarca, să existe monarhie electivă. Tratatul prevedea ca Danemarca și Norvegia să aibă același rege și să fie ales dintre fiii legitimi ai regelui anterior, în cazul în care acesta avusese.

Carol a devenit tot mai nepopular în calitatea sa de rege al Suediei și a fost exilat în 1457. Cristian își atinsese scopul de a fi ales rege al Suediei, restabilind Uniune de la Kalmar. El a primit puterea suedeză temporar de la Arhiepiscopul Jöns Bengtsson Oxenstierna și de la Eric Axelsson Tott. Cu toate acestea, Suedia fiind volatilă și împărțită pe fracțiuni, domnia sa a luat sfârșit în 1464, când episcopul Kettil Karlsson Vasa a fost instalat ca regent. Carol a fost rechemat ca rege al Suediei, deși avea să fie exilat pentru a doua oară și rechemat din nou, murind în timpul celui de-al treilea mandat ca rege. Încercarea finală a lui Cristian de a recâștiga Suedia s-a încheiat cu un eșec militar la Brunkeberg, în octombrie 1471, unde a fost învins de regentul suedez Sten Sture cel Bătrân, care a fost susținut de clanul nobil danezo-suedez Thott. Cristian și-a menținut cererile ca regent suedez până la moartea sa în 1481.

Teritoriul personal al lui Cristian a fost cel mai mare între 1460 - 1464, înainte de pierderea Suediei. Cu toate acestea, multe părți ale regatului său erau guvernate la nivel local și eu existat lupte constante. Danemarca a fost cel mai important centru de putere al său. În 1474, Cristian s-a căsătorit de două ori. În aprilie, el a plecat la Milano și în Roma unde l-a întâlnit pe Papa Sixtus al IV-lea. În acel timp, soția sa a primit de la Papa autorizația de a întemeia o universitate la Copenhaga, care a fost creată în 1478 sau 1479.

Regele Cristian a murit la Copenhaga pe 21 mai 1481, la vârsta de 55 de ani. Este îngropat la Catedrala Roskilde. Dinastia fondată de el, Casa de Oldenburg, a rămas pe tronul Danemarcei și pe tronul Norvegiei până în 1814 și din nou până în 1905.

Dorotea și Cristian au avut împreună cinci copii:

• Olaf (29 septembrie 1450 - 1451)
• Knud (1451 - 1455)
• Hans (1455 - 1513), regele Danemarcei, Norvegiei și Suediei și Duce de Schleswig și Holstein
• Margareta a Danemarcei (1456 - 1486), s-a căsătorit la vârsta de 13 ani cu regele Iacob al III-lea al Scoției
• Frederick (1471 - 1533), Duce de Schleswig și Holstein și mai târziu Regele Danemarcei și Norvegiei

Christian I

Rege al Danemarcei, Suediei, Norvegiei, Duce de Schleswig, Holstein, Stormarn și Dithmarschen, Conte de Oldenburg și Delmenhorst[1]

·         1639: Tommaso Campanella (n. 5 septembrie 1568 – d. 21 mai, 1639), botezat Giovanni Domenico Campanella, a fost un filozof, teolog și poet italian.

Călugăr dominican format sub influența lui Telesio, lucrările sale "Filosofia democrației prin simțuri", "Cetatea soarelui" (scrisă împreună cu "Poezii Filozofice" în beciurile Inchiziției unde a fost închis în 1599, și torturat timp de 27 de ani, fără să cedeze), constituie o încercare de a organiza rațional societatea preconizînd desființarea proprietății private, fiind astfel, alături de Thomas Morus, unul dintre cei mai importanți precursori ai teoriei comunismului. Referitor la cunoaștere Campanella consideră - în spiritul noii epoci, că baza ei constă în sensibilitate. Cel mai important dintre simțuri ar fi pipăitul și acesta le include pe toate celelalte. Ca atare el îndeamnă la cunoașterea experimentală și la studierea minuțioasă a naturii.

În anul 1516 , Thomas Morus publică o lucrare Utopia ce e bazată pe descrierea unei societăți cu oamenii egali .

Tommaso Campanella

·         1647: A murit Pieter Corneliszoon Hooft, poet olandez (n. 1581). Pieter Corneliszoon Hooft (n. 16 martie 1581 – d. 21 mai 1647) – cavaler al Ordinului Sfântului Mihail – a fost un istoric, poet și dramaturg olandez din perioada Epocii de Aur Olandeze. În scrierile sale a prezentat în special idealurile sale politice privind guvernarea bazată pe toleranță și rațiune.

·         1690: John Eliot, misionar englez (n. 1604)

·         1734: Philippine Élisabeth de Orléans (n. 1714)

·         1806: Prințesa Maria Antonia de Neapole și Sicilia (n. 1784)

·         1829: Petru I, Mare Duce de Oldenburg (n. 1755)

·         1836: A murit la Bucuresti, Barbu Paris Mumuleanu, poet autodidact, promotor al unei filosofii hedoniste, cu un stil asemănător cu cel al lui Costache Conachi şi Ienăchiţă Văcărescu. Tatal sau era un negustor de maruntisuri, numit pe atunci „mamular” si de aceea se pare ca numele lui adevaratera Mamuleanu, de la „mamulean”. A scris poezii erotice, senzuale, dar in acelasi timp monotone. In 1825 ii pare volumul de poezii Caracterurile barbatilor si muerilor in versuri. Poema Plangerea si tanguirea Valahiei asupra nemultemirii streinilor ce au derapanat-o, a aparut la Buda, fara semnatura. Este o elegie exprimand durerea si mania tarii in haosul provocat de Eterie. Ulterior a evoluat spre iluminism, fiind  susţinut şi apreciat de Heliade Rădulescu , care i-a tipărit postum volumul „Poezii” (1837), de orientare clasică şi preromantică. A colaborat la „Curierul românesc”. Mihai Eminescu i-a atribuit epitetul de „Glas de durere”, în poezia sa „Epigonii” (n. 1794, la Slatina).

·         1848 (21 mai /2 iunie): Sunt ucişi de armată la Mihalţ, lîngă Alba Iulia, 12 ţărani români care ocupaseră un pămant acaparat pe nedrept, cu un an în urmă, de contele Esterhazy. Aceasta tragedie este cunoscuta si sub numele de Masacrul de la Mihalţ.

·         1892: Grigore I. Cobălcescu, întemeietorul școlii românești de geologie (n. 1831). A fost un mare specialist in  geologie şi paleontologie, membru titular al Academiei  Romane din 1886. A fost primul profesor de geologie si mineralogie  al Universitatii din Iasi si a  elaborat prima lucrare românească de geologie, Calcarul de la Răpidea (1862). O insulă din Arhipelagul Palmer  din Antartica  (la graniţa dintre oceanele Pacific şi Atlantic) îi poartă numele (Cobalescou Island), la propunerea  savantului roman Emil Racovita, în timpul expediţiei sale pe vasul Belgica.

·         1894: August Kundt , fizician german (n. 1839)

·         1897: A murit Carol Miculi, compozitor, pedagog şi pianist, elev al lui Chopin; (n. 1821).

·         1928: Hideyo Noguchi, medic bacteriolog japonez (n. 1876). Hideyo Noguchi (n. 24 noiembrie, 1876, d. 21 mai, 1928), cunoscut și sub numele de Seisaku Noguchi a fost un medic bacteriolog japonez, care a descoperit agentul etiologic al sifilisului în 1911.
* 1935: Jane Addams (n. 6 septembrie 1860 - d. 21 mai 1935) a fost o reformatoare socială, scriitoare și feministă americană, de al cărei nume este legat crearea serviciului de asistență socială în SUA. De asemenea, a militat pentru dreptul la vot al femeii.

În 1931 a primit Premiul Nobel pentru Pace, fiind prima femeie americană laureată a prestigiosului premiu. Publicația Time a considerat-o una dintre cele mai influente femei ale secolului al XX-lea

* 1948: Nicu baron de Flondor, în germană Nikolaus Freiherr von Flondor, (n. 27 iunie 1872, Storojineț; d. 21 mai 1948, Brașov)^[1][2], a fost un politician, jurist și economist român pe timpul Imperiului Austro-Ungar și după aceea in România, din Familia Flondor. A fost primar al orașului Cernăuți în trei rînduri (1920, 1922-1926, 1938-1940).

Fiul lui Gheorghe cavaler de Flondor a absolvit după studiile secundare la liceul german k.k. I. Staatsgymnasium Czernowitz Facultatea de Drept a Universității din Cernăuți (K.K. Franz Josefs -Universität in Czernowitz), fiind apoi angajat ca funcționar de administrație în serviciul statului.

Stema baronului Nicolae de Flondor 1914

Nicolae de Flondor și Elena de Grigorcea 1899

A fost membru al Societății Academice "Junimea" din Cernăuți ( societatea a ființat în perioada 1878-1938), începând din 1890. Din anul 1903 a fost membru al conducerii Centralei Însoțirilor Economice din Bucovina^[3], înființată în 10 martie 1903.^[4] A fost mare proprietar la Noua Sulița.

În plan politic a fost deputat în Dieta Bucovinei și în Camera Imperială din Viena. A activat în Partidul Poporal Național Român, apoi în Partidul Creștin Social Român. După 1910 va adera la fracțiunea conservatoare a Partidului Național Român din Bucovina, iar în anul 1912 ajunge în conducerea acestui partid, împreună cu deputatul Eusebie Popovici. A fost deputat dietal din partea colegiului II electoral al marii proprietăți românești (1908-1910) și în curia I (între 1911-1914).^[5] A fost membru în Comitetul Țării (organism parlamentar al Dietei Bucovinei) din anul 1911 și în Comisia de finanțe a Dietei. Animat de simpatii politice liberale, a fost propulsat în rândurile acestui partid (liberal) și ajunge deputat în Parlamentul României Mari, din partea PNL.

Nicu Flondor a fost onorat cu Crucea de Comandor al Ordinului Imperial Leopold. De aceea a cerut și a primit titlul nobiliar de baron (Freiherr) prin Hotărârea din 10 august 1913, pe numele Nikolaus Ritter von Flondor, și diploma din 11 martie 1914, împreună cu fiii săi Radu și Alexandru Flondor,^[2] fiind singurii din familia Flondor care au primit acest titlu.^[3]

După ocuparea Cernăuțiului de către cazacii generalului Dmitri Grigorievici Pavlov (în septembrie 1914), Nicu Flondor este deportat ca ostatic în imperiul țarist (în Turkestan)^[6]și ^[7] , (în urma unui diferend avut cu comandantul trupelor rusești care ocupaseră Cernăuții), împreună cu Salo von Weisselberger, primarul orașului.^[8] În primăvara anului 1916, ca urmare a unui schimb de prizonieri, Nicu se întoarce în țară.

Nicu Flondor a fost numit Secretar de Stat pentru afacerile de finanțe în Consiliul Secretarilor de Stat ai Bucovinei, cu rol de guvern provizoriu, condus de Iancu Flondor, la 12 noiembrie 1918.^[9] Nicu Flondor a fost prezent în delegația României la Conferința de Pace de la Paris (1919-1920)^[10], ca expert pentru Bucovina pe probleme economice și financiare ^[11], delegația română fiind condusă de primul ministru Ion I.C. Brătianu. Pe lista delegației române figura și Alexandru Vitencu, specialist în chestiuni de ordin etnic și geografic. De asemenea, din delegația României au făcut parte Nicolae Mișu (ambasador la Londra, ca șef adjunct al delegației), Alexandru Vaida Voevod, Constantin Crișan, Ioan Pelivan, Constantin Coandă, Constantin Diamandy, Victor Antonescu și George Danielopol.

În Memoriile sale, ^[12]Alexandru Vaida Voevod , membru al delegației la Conferința de Pace (și de la 1 dec. 1919, Prim ministru) menționează: "Primind cotele graniței proiectate între Polonia și România, l-am chemat pe Flondor [Nicu], expertul pentru chestiuni bucovinene. I-am supus aprecierii trasarea, prin care Valea Ceremușului urma să fie cedată Poloniei. Flondor constată cu supărare pierderea acelui teritoriu. Ca să-l consolez îi spusei: ...Dacă însă d-ta ții la Valea Ceremușului, am să fac o adresă către delegația poloneză, rugând să renunțe la aceasta, în favorul nostru. Mă voi duce însumi la Paderewski. Flondor a acceptat vesel."

Nicu Flondor s-a aflat în relații cordiale cu Nicolae Iorga, ceea ce rezultă din cuvântul lui Nicu la dezbaterile Consiliului Național Român din 13 noiembrie 1918: „În anul 1905 m-a vizitat dl Iorga și cu dânsul am făcut o călătorie prin Basarabia. Am trecut pe la Soroca, ne-am urcat într-un vapor și, pe la Dubăsari, ne-am pornit de-a lungul Nistrului la vale. Atunci am aflat de existența românilor de peste Nistru. Domnul Iorga a făcut chiar o schiță a dislocării lor. La Dubăsari, la Balta, ne-am coborât din vapor și am vorbit cu poporeni, cari vorbeau numai românește”.^[13] [14]

Nicu Flondor a fost primarul orașului Cernăuți, în trei rânduri: 1920, 1922-1926 și 1938-1940.^[15] În ultimul mandat de primar, a fost instalat ca primar al municipiului Cernăuți (la 6 decembrie 1938), de "Rezidentul Regal al Ținutului Suceava" (cu reședința în Cernăuți) prof.Gheorghe Alexianu.^[16] Acest ultim mandat a durat până la 28 iunie 1940.^[17] A pus la dispoziția Societății Academice Junimea un teren în str. Alth, pentru construirea unui cămin studențesc. A fost cetățean de onoare al localității Noua Suliță (Новоселиця). În 25 martie 1944 s-a evacuat din Cernăuți, în localitatea Râșnov, județul Brașov, apoi la Brașov

A decedat în 22 mai 1948 la Brașov.^[18]

Publicație : Delegația română a ortodocșilor bucovineni în Parlamentul de la Viena (baronii Nicu Flondor, Constantin Hormuzachi și deputații dietali Teodor V.Ștefanelli, dr.Eusebiu Popovici, Teofil Siminovici și dr.Ipolit Tarnavschi) au înaintat împăratului în 1913 un "Memoriu al Românilor greco-orientali privitor la chestia bisericească din Bucovina"^[19] În acest "Memoriu", autorii afirmau că "numai împărțirea națională a arhidiocezei și crearea unei episcopii rutenești independente pot să oprească luptele naționale și să restabilească pacea între români și ruteni. Autorii afirmau că "Bucovina a fost odată parte integrantă din Principatul român al Moldovei.

Nicu a fost fiul lui Gheorghe cavaler de Flondor (n. 11 octombrie 1826, Storojineț - d. 13 iunie 1892, Storojineț) și al soției sale Isabella Dobrowolski de Buchenthal (n. 14 august 1835, Rogojești, județul Botoșani, România - d. 14 februarie 1890, Storojineț, Austro-Ungaria). Frații săi au fost Iancu Flondor care a contribuit decisiv la Unirea Bucovinei de Nord cu România în 1918 și compozitorul Tudor de Flondor. A fost căsătorit pe 4 iulie 1899 cu Elena de Grigorcea (n. 25 octombrie 1879,Carapciu - d. 7 august 1970, Viena)^[1][3], fiica lui Modest Cavaler de Grigorcea și a avut trei copii: Radu Flondor (n. 20 februarie 1900, Cernăuți - d. 29 noiembrie 1956, București),consulul României regale la Legația română de la Viena (1943-1944) căsătorit pe 13 iulie 1946 la Brașov cu Maria Vasiliu (d. 1979, București); Alexandru Flondor (n. 4 februarie 1902, Noua Suliță - d. 18 august 1987, Offenbach, Germania), Elena Flondor (n. 22. februarie 1904, Noua Suliță - d. 25 august 1944, Iași), căsătorită pe 29 iulie 1934 la Slobozia-Comăreștilor cu Dr. Petru Bohosievici (n. 28 octombrie 1904 - d. 21 august 1953, în Bîrlad ).^[20]

Dr. Petru Bohosievici, soțul Elenei Flondor, a fost prizonier în U.R.S.S. în al II-lea război mondial și a fost eliberat în 1948, întorcându-se în țară.

În 31 octombrie 1943 Nicu Flondor s-a căsătorit la Cernăuți cu învățătoarea Ana Tarnavski care avea doi fii din cele două căsătorii anterioare, cu Onciu și cu Paulovici.

În Cernăuți Nicu Flondor a locuit pe Str. Regele Carol nr.3.

Nicu Flondor

·         1949: Klaus Mann, scriitor germano–american, fiul lui Thomas Mann (n. 1906)

·         1964: A decedat Tudor Vianu, filosof al culturii, estetician, critic literar, scriitor, istoric literar si  memorialist român, membru titular al Academiei Române din 1955; (n. 27 decembrie 1897/8 ianuarie 1898, Giurgiu). În 1941 tipărește Arta prozatorilor români, poate cea mai cunoscută și mai comentată dintre cărțile sale, un exemplu de analiză stilistică în care este anticipată acribia formalismului sau a structuralismului. În 1942 publică la Editura Cugetarea volumul Introducere în teoria valorilor, întemeiată pe observația conștiinței. După reforma învățământului din 1947 este scos de la catedra sa de Estetică și preia cursul de istorie a literaturii universale, devenind un precursor al comparatismului literar de la Facultatea de Litere a Universității din București. Între 1946 și 1947 a fost ambasador al României la Belgrad și a fost criticat pentru unele concesii pe care le-ar fi făcut noului regim. Anul 1952 îl surprinde în afara Facultății, devine simplu cercetător la Institutul de Lingvistică, lucrând la Dicționarul limbii române moderne și la Dicționarul limbii poetice a lui Mihai Eminescu. După 1955 este reintegrat în mediul academic universitar și se dedică redactării unor studii, micro-monografii despre Cervantes, Shakespeare, Camoens, Voltaire, Goethe, F.M. Dostoievski, Stendhal, Odobescu. Toate aceste studii vor fi ulterior în volumul Studii de literatură universală și comparată. Studiile de stilistică sunt reunite în alte două antologii Probleme de stil și artă literară și Problemele metaforei și alte studii de stilistică. În 1964 moare in urma unui infarct miocardic.

·         1964: 

·         1970: Crin Teodorescu, regizor și teoretician de teatru român (n. 1925).

·         1973: Matematicianul roman Grigore Moisil, considerat parintele informaticii romanesti, a incetat din viata la varsta de 67 de ani. S-a nascut la Tulcea in 10 ianurie 1906 intr-o familie de intelectuali, tatal sau fiind membru al Academiei Romane. A studiat in localitatea natala, iar in 1924 a fost admis atat la Politehnica, cat si la Facultatea de Matematica – unde i-a avut ca profesori pe Dimitrie Pompeiu si Gheorghe Titeica. A abandonat cursurile de inginerie, iar din 1929 s-a dedicat exclusiv matematicii. Un an mai taraziu a inceput sa invete la celebra universitate Sorbona, din Paris, remarcandu-se pentru cunostintele sale. Dupa sustinerea examenului de docenta s-a stabilit la Iasi, unde a primit un post de conferentiar la catedra de matematica a universitatii. Este autorul a numeroase studii de specialitate, cercetarile sale in domeniul logicii punand bazele scolii de matematica din Romania. A devenit membru al Academiei Romane, dar si al celei din Bologna. A introdus algebre numite de el Lukasiewicz trivalente şi polivalente si care astazi sunt cunoscut „algebre Lukasiewicz-Moisil”, a elaborat metode noi de analiza si sinteza a automatelor finite si a avut contributii valoroase in domeniul teoriei algebrice a mecanismelor automate.

·         1991: A murit impuşcat de un necunoscut in incinta Universitatii din Chicago, Ioan Petru Culianu, istoric al religiilor si scriitor roman. Familia Culianu are rădăcini aromâne, venind din Macedonia (provincie a Imperiului Otoman) în Moldova pe la 1700. Străbunicul patern al lui Ioan Petru Culianu, matematicianul Neculai Culianu, junimist, apropiat al lui Titu Maiorescu, a fost rector al Universității din Iași [(1880-1898]). La începutul sec. XX, boierii Culianu erau universitari, agricultori, oameni politici. Familia se înrudea cu Garabet Ibrăileanu, Paul Zarifopol, Zizi Lambrino și Mihail Sadoveanu. Bunicul din partea mamei, Petru Bogdan, întemeietorul primei catedre de chimie fizică din țară, a fost profesor la Universitatea din Iași, fiind alternativ rector și prorector al aceleiași Universități între 1926 și 1940. în 1972 a plecat la cursurile de vară de la Perugia/Italia, unde a solicitat azil politic, dupa care s-a stabilit apoi în Olanda şi ulterior, în SUA. A fost elevul preferat al lui Mircea Eliade şi urmaş al acestuia la Catedra de istorie a religiilor de la Universitatea din Chicago (n.5 ianuarie  1950, Iasi). A fost asasinat  în plină forță creatoare, la numai 41 de ani. Înainte de asasinarea sa în stil KGB („O tipică execuție în stil KGB-ist”, a comentat ulterior Ion Pacepa,  primise scrisori de amenințare cu moartea; amenințările se intensificaseră în urma publicării unui interviu incendiar în Revista 22 din 5 aprilie 1991, ca și în urma vizitei la Chicago a fostului suveran al României, Regele Mihai I, și a familiei regale, în aprilie 1991. Pe fondul unei puternice campanii antiregaliste care se desfășura în România, Ioan Petru Culianu a militat pentru o schimbare de regim, pentru revenirea regelui în țară.

A fost asasinat la 21 mai 1991, la Chicago, în plină forță creatoare. Înainte de asasinarea în stil KGB („O tipică execuție în stil KGB-ist”, a comentat ulterior Ion Pacepa^[6]) primise scrisori de amenințare cu moartea; amenințările se intensificaseră în urma publicării unui interviu incendiar în Revista 22 din 5 aprilie 1991, ca și în urma vizitei la Chicago a fostului suveran al României, Regele Mihai I, și a familiei regale, în aprilie 1991. Pe fondul unei puternice campanii antiregaliste care se desfășura în România, Ioan Petru Culianu a militat pentru o schimbare de regim, pentru revenirea Regelui în țară.

În ce privește mobilul crimei, scenariul cu cea mai mare "priză" a fost acela că profesorul Culianu a fost asasinat din cauza criticilor aduse Guvernului Român, el afirmând în mai multe rânduri că Securitatea încă funcționează ca parte a Serviciului Român de Informații, deși oficialii români susțineau că a fost desființată în timpul Revoluției

·         1991: În apropiere de Madras a fost asasinat Rajiv Gandhi, fost prim-ministru al Indiei, supranumit „părintele națiunii„.Rajiv Ratna Gandhi (n. 20 august 1944; d. 21 mai 1991) a fost un prim ministru al Indiei în perioada 31 octombrie 1984 – 2 decembrie 1989.

·         1994: A murit actorul  român de teatru şi film Ştefan Tapalagă; (n. 1933). S-a nascut pe 4 aprilie 1933, la Dorohoi, pe atunci resedinta judetului cu acelasi nume. A fost  primul copil al familiei si fratele mai mare al actritei Rodica Tapalaga.

·         1995: A murit general-locotenent medic Gheorghe Niculescu; a introdus pentru prima dată în România tratamentul cu laser de slabă putere în ortopedie şi traumatologie. A devenit membru de onoare al Academiei Române din 1992; (n. 1923).

·         2000 - A murit Sir John Gielgud, actor şi regizor britanic. A interpretat personaje de referinţă în piese de teatru (“Henric al V-lea”, “Hamlet”) şi în filme (“Iulius Cezar”, “Crima din Orient Expres”, “Ghandi”) (n.14.04.1904).

·         2000 - A murit scriitoarea britanică Barbara Cartland. În cariera sa a scris 723 de romane (aproximativ 23 de romane pe an); figurează în “Cartea recordurilor” ca scriitoarea cea mai prolifică din lume (“A Kiss for the King”, “Paradise in Pendung”) (n.09.08.1901).

·         2002: Niki de Saint Phalle, pictoriță și sculptoriță franceză (n. 1930).

·         2012 (21/22): A murit Irina Mavrodin, poetă, eseistă, traducătoare de limba franceză şi profesor de literatură franceză la Universitatea din București; (născută la 12 iunie 1929, Oradea). A publicat o suită de cărţi devenite repere bibliografice de prim rang si  a avut o contribuţie importantă în domeniul teoriei şi istoriei literare, precum şi în domeniul traducerii literare. A tradus ciclul de romane “În căutarea timpului pierdut” de Marcel Proust. A fost recompensată cu Ordinul „Chevalier des Arts et des Lettres“, cu Premiul Academiei Române, cu Premiul Uniunii Scriitorilor.
* 2013: Zsolt Erőss (n. 7 martie 1968 la Miercurea Ciuc - d. 21 mai 2013) a fost un alpinist român de etnie maghiară. După anul 1992 a luat cetățenia ungarăși a locuit în Ungaria În orașul Miercurea Ciuc are o sală polivalentă sportivă ce ii poartă numele

Printre performanțele sale remarcabile se numără ascensiune a 10 din cele 14 vârfuri de peste 8.000 de metri altitudine ale munților Himalaya și Karakorum.^[2] Este primul maghiar care a urcat pe vârful Everest.^[3]

În 2010, în urma unui accident datorat unei avalanșe în munții Tatra, și-a pierdut piciorul drept prin amputare, fiind nevoit să poarte proteză. În ciuda acestui puternic impediment, nu a abandonat viața sportivă, ^[4] astfel că în toamna aceluiași an cucerește vârful Cho Oyu (8.188 m).

În primăvara lui 2013, în timpul unei ascensiuni pe Kangchenjunga, a fost dat dispărut și ulterior declarat mort.

Zsolt Erőss

Zsolt Erőss

·         2014: A decedat compozitorul şi muzicologul Theodor Grigoriu; (n. 25 iulie 1926, Galaţi).  Studiile muzicale le-a început din copilărie în Bucureşti (1933-1936) cu Constantin Botez (vioară), apoi la Conservatorul din Bucureşti (1934-1936) cu Cecilia Nitzulescu-Lupu şi George Enacovici (vioară) şi la Conservatorul „Pro Arte” din Bucureşti (1936-1940) cu Romeo Alexandrescu (teorie-solfegiu), Nina Alexandrescu (vioară) şi Emanoil Ciomac (istoria muzicii). A luat lecţii particulare de compoziţie în Bucureşti cu Romeo Alexandrescu (1940-1949) şi Mihail Jora (1949-1954). S-a perfecţionat (aspirantura) la Conservatorul „I.P. Ceaikovski” din Moscova (1954-1955) cu Aram Haciaturian (compoziţie), E.K. Golubiev (polifonie) şi D.N. Rogal-Levitzki (orchestraţie). Paralel cu studiile muzicale a urmat şi cursurile Facultăţii de Arhitectură din Bucureşti (1949-1954). A fost secretar al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România (1968-1989), profesor (master-class) la Universitatea de Teatru şi Film din Bucureşti (1997-1998) şi profesor asociat la Universitatea de Muzică din Bucureşti (1998-1999). A publicat studii, eseuri, articole, recenzii şi interviuri în „Muzica”, „Actualitatea muzicală”, „Secolul 20”, „Contemporanul”, „România literară”, „Cinema”, „Astra” (Braşov), „Arc”, „Flacăra”, „România liberă”, „Scânteia tineretului”, „Tribuna” (Cluj Napoca) etc. S-a impus prin volumul Muzica şi nimbul poeziei – operă de gândire originală a unui compozitor cu har literar autentic.  Prin tot ce a lăsat muzicii noastre, Grigoriu se înscrie în galeria personalităţilor de prestigiu naţional, care a contribuit la afirmarea şcolii muzicale româneşti contemporane în context universal. A susţinut conferinţe, comunicări ştiinţifice, referate în ţară şi în străinătate (Paris, Moscova, Londra şi New York). A fost  membru al Academiei Franceze „Arts-Sciences-Lettres” (din 1990). A fost distins cu Menţiunea II la Premiul de compoziţie George Enescu din Bucureşti (1943), cu Premiile Uniunii Compozitorilor (1953, 1969, 1974, 1976, 1984, 1992), cu Premiul de film „Pelicanul alb” din Mamaia (1965), cu Ordinul „Meritul cultural”, clasa II şi clasa III (de două ori), cu Premiul Academiei Române (1975), cu Medalia de Aur a Academiei Franceze „Arts-Sciences-Lettres” (1990), cu Marele premiu al Uniunii Compozitorilor din România (1998) şi cu Premiul II la Concursul internaţional de compoziţie de la Metz (2000).

·         2014: Jaime Lusinchi, președinte al statului Venezuela între anii 1984–1989 (n. 1924)

Sărbători

• În calendarul ortodox: Sfinții Mari Împărați și întocmai cu Apostolii, Constantin și mama sa, Elena
• În calendarul romano-catolic: Ss. Cristofor Magallanes, preot și însoțitori martiri; Elena, mama împăratului Constantin. Sfânta drept-credincioasă Împărăteasa Elena, Întocmai cu Apostolii (c. 248 – c. 329), a fost mama Sfântului Împărat Constantin cel Mare. Prăznuirea ei se face în 21 mai, odată cu fiul ei. Flavia Iulia Helena s-a nascut in provincia Bitinia. In anul 293, generalul roman Constantiu Chlorus, la indemnul imparatului Diocletian, divorteaza de imparateasa Elena. Aceasta nu se recasatoreste, ci traieste departe de atentia publica, dar aproape de fiul sau. A reusit sa descopere pe dealul Golgotei crucea pe care a fost rastignit Hristos. Potrivit traditiei, in urma sapaturilor s-au gasit trei cruci. Pentru a se identifica crucea pe care a fost rastignit Hristos, au atins cele trei cruci de un mort. Acesta a inviat in momentul in care a fost atins de Crucea Domnului. Pe 14 septembrie 326, episcopul Macarie I al Ierusalimului a luat crucea si a inaltat-o in fata multimii. Ziua de 14 septembrie a devenit sarbatoarea Inaltarii Sfintei Cruci in calendarul crestin. Imparateasa Elena a zidit , Biserica Sfantului Mormant , Biserica din Bethleem, pe cea din Nazaret si multe alte sfinte locasuri.
• În calendarul greco-catolic: (†) Ss. Constantin și Elena, împărați asemenea apostolilor († 337, respectiv † 330). Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus (27 februarie 272 – 22 mai 337), cunoscut și sub numele de Constantin I, sau în cadrul Bisericii Ortodoxe sub titulatura de Sfântul Constantin cel Mare, a fost un împărat roman, proclamat Augustus de către trupele sale în data de 25 iulie 306 d.Hr. și care a condus Imperiul Roman până la moartea sa, survenită în anul 337 . Constantin cel Mare s-a nascut in orasul Naissus (Nis, Serbia) in jurul anului 274. A devenit suveran al intregului Imperiu Roman dupa invingerea lui Maxentiu si a lui Liciniu.Potrivit marturiilor lui Eusebiu si Lactantiu, in ajunul luptei cu Maxentiu, Constantin a vazut pe cer ziua, in amiaza mare, o cruce luminoasa deasupra soarelui cu inscriptia: „in hoc signo vinces” (prin acest semn vei birui). Noaptea, in timpul somnului i se descopera Hristos, cerandu-i sa puna semnul sfintei cruci pe steagurile soldatilor. Dand ascultare poruncii primite in vis, iese biruitor in lupta cu Maxentiu. Pe Arcul de Triumf al lui Constantin, care se pastreaza la Roma, se afla inscriptia: „instinctu divinitatis” (prin inspiratie divina), ce descopera cum a fost castigata victoria asupra lui Maxentiu. Cea mai insemnata realizare a imparatului Constantin a fost Edictul de la Milano (313), prin care crestinismul ajunge sa fie recunoscut de stat. Insa, el va deveni religie de stat in timpul lui Teodosie cel Mare (379-395). Dupa edictul din 313, imparatul scuteste Biserica de impozite, ii acorda dreptul de a primi donatii si le da episcopilor dreptul sa judece pe cei ce nu doreau sa fie judecati dupa legile statului. Va inlatura din legile penale pedepsele contrare spiritului crestinismului, precum: rastignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea (arderea cu fierul rosu). Imparatul Constantin a convocat primul Sinod ecumenic la Niceea (325), unde dupa lungi dezbateri, invatatura lui Arie a fost condamnata si s-a adoptat formula ca Fiul lui Dumnezeu este de o fiinta cu Tatal si deci, din veci cu El. La sinod au fost alcatuite si primele 7 articole ale Simbolului de credinta ( Crezul), a fost fixata data Pastilor (prima duminica dupa luna plina, dupa echinoctiul de primavara) si s-au dat 20 de canoane referitoare la disciplina bisericeasca. Sfantul Constantin cel Mare a fost botezat pe patul de moarte de catre episcopul Eusebiu de Nicomidia. A murit la scurt timp (337) in Nicomidia si a fost inmormantat in biserica Sfintii Apostoli din Constantinopol, ctitorita de el.
• Ziua Mondială a Diversității Culturale pentru Dialog și Dezvoltare, stabilită de ONU.
• Din 2001 - Ziua Constanței. Constanța este orașul cel mai vechi atestat de pe teritoriul României. Prima atestare documentară datează din 657 î.Hr. când pe locul actualei peninsule (și chiar sub apele de azi, în dreptul Cazinoului), s-a intemeiat o colonie greacă numită Tomis. Localitatea a fost cucerită de romani în 71 î.Hr. și redenumită Constantiana după sora împăratului Constantin cel Mare. În cursul secolului XIII Marea cea mare (cum era denumită atunci Marea Neagră) a fost dominată de negustorii italieni din Genova care au ajutat la dezvoltarea orașului. Ulterior, Constanța a suferit un declin sub conducerea otomană, devenind un simplu sat locuit de pescari greci și de crescători tătari de cai și oi. Localitatea a redevenit oraș după construirea căii ferate Cernavodă-Constanța și a portului, în 1865, pentru exportul grânelor românești. După Războiul de Independență (1877-1878), când Dobrogea a devenit parte a Regatului României, Constanța, principal port al statului, a crescut continuu, deținând acest rol până astăzi.
• Ziua Europeană Împotriva Obezității

RELIGIE ORTODOXĂ 21 Mai

+) Sfinții Mari Împărați și întocmai cu Apostolii Constantin și mama sa Elena

În această lună, în ziua a douăzeci şi una, pomenirea sfinţilor, măriţilor, de Dumnezeu încoronaţilor şi întocmai cu apostolii, marilor împăraţi Constantin şi mama sa Elena.

Viața

Împăratul Britaniei, Consta, care se numea Fior, era nepotul după fiică al lui Claudie, împăratul cel mai dinainte, şi a fost tată marelui Constantin, pe care 1-a născut din Elena. Consta a avut şi alţi copii cu altă femeie, cu numele Teodora, care a fost fiică a împăra­tului Maximian Erculie. Aceasta a născut lui Consta pe Constantie, tatăl lui Galie şi al lui Iulian; pe Dalmatie, pe Navalian şi pe o fiică, Constantia, care a fost dată după Liciniu. Iar din Elena este născut numai Constantin cel Mare, care a fost şi moştenitor al împărăţiei tatălui său.

Despre Consta, tatăl lui Constantin, se povesteşte că, deşi se arăta a fi închinător de idoli, după obiceiul cel vechi al Romei, însă nu silea spre slujba idolească ca ceilalţi închinători de idoli; ci se închina şi nădăjduia spre Dumnezeu cel Preaînalt. El învăţa pe fiul său, Constantin, să caute şi să ceară ajutor de la cea de sus purtare de grijă, iar nu de la idoli, şi îi era milă de creştinii ce erau munciţi şi omorâţi de ceilalţi împăraţi păgâni; pentru aceea el nu ura Biserica lui Hristos, ci o apăra de prigonire. Deci creştinii din părţile Apusului aveau odihnă sub stăpânirea lui; iar în părţile Răsăritului nu înceta încă prigoana, de vreme ce Maximian Galerie, ginerele lui Diocle- ţian, stăpânea părţile acelea.

La curtea împăratului Consta erau mulţi creştini în tot felul de dregătorii şi vrând împăratul să ştie care dintre bărbaţi sunt buni, desăvârşiţi şi statornici în credinţă, a făcut aceasta: A chemat toată curtea sa împărătească şi le-a zis: „Dacă îmi este cineva credincios şi voieşte să fie în palatul meu, să se închine zeilor mei şi împreună cu mine să le aducă jertfe şi atunci îmi va fi prieten adevărat, şi ne va sluji nouă în boieria sa, învrednicindu-se de la noi de mai mare cinste. Iar dacă cineva nu va voi să se închine zeilor mei, să se ducă din curtea mea unde va voi, deoarece nu pot să fiu împreună cu cei ce nu sunt de o credinţă cu mine".

Acestea zicând împăratul, curtea s-a împărţit în două; pentru că cei ce erau adevăraţi robi ai lui Hristos s-au dat la o parte, lăsându-şi dregătoriile şi rangurile lor cele mari, şi au început a ieşi din palatele împărăteşti. Iar cei ce iubeau lumea aceasta şi slava ei mai mult decât pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, aceia s-au plecat la cuvintele împăratului şi s-au apucat să se închine idolilor. Deci, împăratul, oprind pe adevăraţii creştini, a zis către dânşii: „De vreme ce vă văd, că slujiţi cu credinţă Dumnezeului vostru, voiesc ca voi să fiţi sfetnicii, slujitorii şi prietenii mei; pentru că nădăjduiesc că în ce fel sunteţi credincioşi Dumnezeului vostru, tot în acel fel veţi fi credincioşi şi către mine!" Iar către cei care au voit a se abate de la Hristos şi a se închina zeilor, a zis: „Pe voi nu mai voiesc să vă am în curtea mea; căci, dacă nu aţi păstrat credinţa Dumnezeului vostru, apoi cum veţi fi credincioşi mie?" Astfel i-a gonit ruşinaţi din faţa sa. De aici se vede cât era de bun acel împărat către adevăraţii creştini. Aflându-se mai apoi în Britania şi căzând în boală de moarte, a încredinţat împărăţia fiului său, Constantin, cel născut din Elena, pe care îl iubea mai mult decât pe toţi fiii săi cei născuţi din cealaltă femeie; şi, în urmă, şi-a dat ultima suflare.

Şi a luat Constantin stăpânirea împărăţiei după moartea tatălui său, cu învoirea a toată oastea, pentru că era iubit de toţi, ca o odraslă ieşită dintr-o rădăcină bună. Iar Maxentie, fiul cel nelegitim al lui Maximian Erculie, auzind de acest lucru, s-a umplut de zavistie şi a amăgit câţiva senatori din Roma, cărora dându-le multe daruri şi făgăduindu-le multe altele, a răpit scaunul împărătesc, făcându-se astfel împărat al Romei cu puterea sa, fără voia poporului Romei şi a toată oastea. Iar Constantin, înştiinţându-se de acest lucru, nu s-a supărat asupra lui, ci mai ales s-a şi învoit cu dânsul şi a trimis la el soli pentru pace, lăsând pe Maxentie să împărăţească în Roma, iar el mulţumindu-se cu Britania şi cu părţile ei cele de un hotar. Maxentie însă nu voia pacea cu Constantin şi nici nu-1 recunoştea ca împărat, voind ca singur să fie stăpânitor a tot pământul şi al ţărilor de sub stăpânirea Romei. Şi întărindu-se în Roma, a început a face multă răutate poporului; căci nu numai pe creştini îi gonea, ci şi pe păgânii săi îi muncea. El a omorât pe senatorii cei cinstiţi, jefuindu-le averile, batjocorind casele cele de neam bun şi vieţuind cu necurăţie; pentru că răpea femeile şi fecioarele senatorilor spre necurăţia lui, îndeletnicindu-se foarte cu vrăji şi fermecătorii, şi făcându-se foarte aspru şi urât în toată Roma pentru tirania lui cea cumplită şi pentru viaţa lui cea spurcată.   

Deci romanii au trimis în taină la Constantin care petrecea în Britania cu mama sa Elena, rugându-1 să vină şi să-i scape de acel   tiran. Iar Constantin a scris mai întâi lui Maxentie, sfătuindu-1 prieteneşte ca să înceteze cu tirania sa, dar Maxentie nu numai că nu 1-a ascultat şi nu s-a îndreptat, ci şi mai rău s-a făcut, gătindu-se de război împotriva lui Constantin şi cu totul nevoind să-1 aibă împărat împreună cu dânsul. Deci Constantin, auzind că Maxentie nu se îndreptează, ci se întinde spre lucruri mai rele şi adună oaste cu multă plată împotriva lui, s-a sculat şi s-a dus asupra lui cu război. Dar văzând că puterea lui de oaste este puţină şi gândindu-se şi la farmecele lui Maxentie, a început a se îndoi de biruinţă, deoarece ştia că Maxentie vărsa mult sânge omenesc prin facerea vrăjilor şi pe mulţi si prunci, fecioare şi femei însărcinate le junghia şi le jertfea diavolilor, facându-şi lui milostivi pe zeii cei deşerţi, spre care nădăjduia.

Deci văzând Constantin că de partea lui Maxentie era mare puterea diavolească, a început a se ruga adevăratului Dumnezeu, Care stăpâneşte cerul şi pământul, pe Care neamul creştinesc îl cinsteşte, ca să-i dăruiască chip de biruinţă asupra tiranului. Deci, cu osârdie rugându-se, i s-a arătat întru amiazăzi chipul Crucii Domnului, închipuit cu stele strălucind mai mult decât soarele, iar deasupra acestui chip era scris: „Cu acesta vei birui". Pe acesta îl vedeau şi toţi ostaşii, peste care era comandant Artemie - care după aceea a fost muncit de Iulian pentru Hristos - şi se minunau. Iar cei mai mulţi dintre dânşii au început a se teme, deoarece, la neamuri, chipul Crucii era semn de nenorocire şi de moarte, fiindcă tâlharii şi făcătorii de rele se pedepseau cu răstignirea pe cruce. Deci ostaşii se temeau toţi ca nu cumva războiul lor să fie fără izbândă, iar împăratul Constantin era întru nepricepere mare. Iar noaptea, pe când el dormea, i s-a arătat singur Domnul nostru Iisus Hristos şi iarăşi i-a arătat semnul cinstitei Cruci, cel ce i se arătase, şi i-a zis: „Să faci asemănarea acestui semn şi să porunceşti ca să-1 poarte înaintea cetelor şi vei birui nu numai pe Maxentie, ci şi pe toţi vrăjmaşii tăi!"

Şi sculându-se împăratul, a spus boierilor săi acea vedenie a sa şi, chemând meşteri iscusiţi, le-a poruncit să facă cinstita Cruce, după chipul semnului ce i se arătase, de aur, de mărgăritare şi de pietre scumpe. Încă a mai poruncit ca toată oastea sa să închipuiască semnul Sfintei Cruci pe toate armele, pe steaguri, pe coifuri şi pe paveze. Iar păgânul Maxentie, înştiinţându-se de venirea lui Constantin din Britania asupra Romei, şi-a scos oastea romană cu multă îndrăzneală şi a tăbărât împotriva marelui Constantin. Iar Constantin a poruncit să fie purtată cinstita Cruce înaintea cetelor ostaşilor săi, şi când s-a lovit cu Maxentie, acesta a fost biruit cu puterea cinstitei Cruci şi mulţimea ostaşilor săi au fost tăiaţi, numai Maxentie s-a apucat de fugă, fiind urmărit de împăratul Constantin. Şi fugind el pe podul de peste râul Tibru, pe care singur îl zidise, s-a stricat podul cu puterea lui Dumnezeu şi s-a afundat ticălosul în râu cu ostaşii săi, ca şi Faraon cel de demult şi s-a umplut râul de călăreţi şi de cai cu arme. Iar marele Constantin a intrat în Roma cu biruinţă, întâmpinat de tot poporul cu mare bucurie şi cinste, şi a înălţat mare mulţumire lui Dumnezeu, Celui ce i-a dat biruinţă asupra tiranului cu puterea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci. Iar spre pomenirea acelei preaslăvite biruinţe, a pus o cruce în mijlocul cetăţii Romei, pe un stâlp înalt de piatră, şi a scris pe dânsa: „Prin acest semn mântuitor, cetatea aceasta s-a eliberat de sub jugul tiranului".

Al doilea război 1-a avut împotriva Vizantiei, care era atunci o cetate mică zidită de un grec oarecare, anume Vizas, în numele său, pe vremea lui Manase, împăratul iudeilor. Acolo Constantin fiind biruit de două ori, era într-o mare mâhnire; dar, făcându-se seară, şi-a ridicat ochii spre cer şi a văzut o scrisoare alcătuită de stele, care închipuia acestea:Cheamă-Mă pe Mine în ziua necazului tău, şi te voi scoate şi Mă vei preamări. Şi înfricoşându-se, şi-a ridicat ochii spre cer şi a văzut închipuită o cruce de stele ca şi mai înainte şi împrejurul ei aceste cuvinte: „întru acest semn vei birui". Astfel, purtându-se crucea în fruntea cetelor, a biruit pe vrăjmaşii săi şi a luat cetatea Vizantiei.

Având al treilea război cu barbarii la Dunăre, iarăşi i s-a arătat pe cer semnul Sfintei Cruci, arma cea mântuitoare şi, ca şi mai înainte, a avut biruinţă. Şi, de atunci, împăratul Constantin cunoscând puterea lui Hristos, Cel ce S-a răstignit pe cruce, a crezut că este adevăratul Dumnezeu şi s-a botezat împreună cu maica sa, Elena, cea vrednică de laudă.

Iar despre botezul Sfântului Constantin se povesteşte astfel: Cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Cel ce le rânduieşte toate spre folosul omenesc, împăratul Constantin a căzut într-o lepră foarte cumplită, încât tot trupul lui era cuprins de bube, de la cap până la picioare. Şi au fost aduşi la el mulţi doctori preaînţelepţi şi vrăjitori, nu numai din stăpânirea Romei, ci şi din Persia; însă nici un folos n-a câştigat la boala sa. Iar mai la urmă venind la împărat slujitorii idoleşti de la Capitoliu, aceştia i-au zis: „De nu-ţi vei face scăldătoare din sânge de copii mici şi de nu te vei spăla într-însa, fiind caldă, apoi nu poţi să te tămăduieşti; iar de vei face aşa, atunci îndată vei fi sănătos, căci altă doctorie nu este mai bună decât aceasta".

Atunci împăratul a trimis pretutindeni ca să adune prunci mici, pentru a face din sângele lor scăldătoarea. Şi au fost adunaţi la Capitoliu o mulţime de prunci mici, care sugeau la sânul maicilor lor. Şi sosind ziua în care erau să fie junghiaţi, a mers şi împăratul la Capitoliu; pentru că acolo îi pregăteau slujitorii idoleşti scăldătoarea cea de sânge. Şi iată, s-au adunat atunci o mulţime de femei, care îşi smulgeau părul de pe cap şi cu unghiile îşi zgâriau feţele, tânguin- du-se şi plângând cu amar. Deci întrebând împăratul care este pricina plângerii lor şi aflând că sunt mame ale pruncilor adunaţi pentru junghiere, s-a umilit şi, văzând plângerea şi tânguirea lor cea amară, a zis: „O, cât de mare este neomenia celor ce m-au sfătuit să vărs sânge nevinovat şi nu este lucru încredinţat de voi fi sănătos, dacă mă voi spăla în sângele cel nevinovat! Şi chiar de aş fi ştiut cu adevărat că mă voi tămădui, apoi mai bine este ca eu unul să rabd durere, decât să vărs sângele la atâţia prunci, care nici un rău nu mi-au făcut mie, şi încă şi pe maicile lor să le umplu de neîncetată tânguire şi mâhnire". Acestea zicând, s-a întors la palat şi îndată a poruncit să le dea mamelor pe fiii lor sănătoşi, încă şi aur din vistieriile împărăteşti, şi astfel le-a eliberat pe ele cu pace.

Iar Preabunul Dumnezeu, văzând o milostivire ca aceasta din paftea împăratului, i-a răsplătit cu îndoită sănătate - şi trupească şi sufletească -, căci a trimis la dânsul pe Sfinţii şi Marii Apostoli Petru şi Pavel, care i s-au arătat în vedenie pe când dormea, stând lângă patul lui. Iar împăratul i-a întrebat pe dânşii cine sunt şi de unde vin, iar ei au zis: „Noi suntem Petru şi Pavel, Apostolii lui Hristos, trimişi de Dânsul la tine să te povăţuim la calea mântuirii, să-ţi arătăm baia în care vei câştiga sănătatea sufletului şi a trupului şi să-ţi făgăduim viaţa cea veşnică de la Dumnezeu, pentru viaţa cea vremelnică pe care ai dăruit-o pruncilor, fiindcă i-ai cruţat pe dânşii de moarte. Deci cheamă la tine pe episcopul Silvestru, care se ascunde de frica ta în muntele Soract, şi să asculţi învăţătura aceluia, pentru că el îţi va arăta o scăldătoare în care te vei curăţi de toate spurcăciunile şi din care vei ieşi sănătos cu trupul şi cu sufletul". Acestea zicându-le Sfinţii Apostoli, s-au dus de la dânsul.

Iar împăratul deşteptându-se din somn, se minuna de acea vedenie, când, după obicei, a intrat la dânsul doctorul. Atunci împăratul a zis către dânsul: „De acum nu mai am trebuinţă de doctoria voastră, fiindcă nădăjduiesc spre dumnezeiescul ajutor". Şi 1-a trimis pe el de la dânsul. După aceea a poruncit, ca îndată să caute pretutindeni pe episcopul Silvestru şi să-1 aducă la dânsul cu cinste. Deci, fiind găsit episcopul Silvestru şi adus la împărat, Constantin 1-a primit pe el cu mare cinste şi dragoste, pentru că, singur sculându-se, 1-a întâmpinat şi 1-a îmbrăţişat prieteneşte.

Apoi 1-a întrebat pe dânsul, zicând: „Oare sunt la voi oarecare dumnezei cu numele Petru şi Pavel?" Silvestru a răspuns: „împărate, Unul este la noi Dumnezeu, Care a zidit cerul şi pământul şi toate cele ce sunt pe dânsul. Iar aceia cărora tu le zici Petru şi Pavel, nu sunt dumnezei, ci robi ai lui Dumnezeu, care au propovăduit în toată lumea numele lui Iisus Hristos şi mai pe urmă şi-au vărsat sângele lor pentru Domnul, fiind ucişi de către Nero". Auzind aceasta, împăratul s-a bucurat foarte mult şi a zis: „Rogu-mă ţie, episcope, arată-mi mie asemănarea lor, dacă o ai pe icoană închipuită, ca mai cu încredinţare să ştiu de sunt aceia ce mi s-au arătat mie în vis". Atunci Silvestru a trimis îndată un diacon să aducă icoana Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Deci, văzând împăratul închipuirile feţelor apostoleşti, a zis: „Cu adevărat aceştia sunt cei văzuţi de mine!"

Atunci împăratul a spus episcopului cu de-amănuntul toată vedenia lui şi 1-a rugat pe el să-i arate scăldătoarea aceea, în care ar putea să se cureţe de lepra sufletească şi trupească, după cuvântul apostolilor, care i s-au arătat lui în vedenie. Iar Sfântul episcop Silvestru a zis împăratului: „Nu se cade ţie să intri într-alt fel în scăldătoarea aceea, decât să crezi fără şovăire mai întâi în Dumnezeul acela, pe Care L-au propovăduit apostolii ce ţi s-a arătat ţie", împăratul a răspuns: „De n-aş fi crezut că Iisus Hristos este Unul Dumnezeu, apoi niciodată nu te-aş fi chemat la mine pe sfinţia ta". Grăit-a lui sfântul: „Se cade ţie mai întâi să posteşti, apoi, cu rugăciuni şi lacrimi, prin mărturisirea păcatelor tale, să milostiveşti pe Dumnezeu. Deci, leapădă-ţi porfira şi coroana împărătească timp de şapte zile şi să te închizi în camerele dinăuntrul palatului şi, în sac şi în cenuşă, să-ţi faci pocăinţa plângând şi aruncându-te la pământ. Şi porunceşte să se închidă capiştile idoleşti şi jertfele lor să înceteze; pe creştinii ce sunt izgoniţi slobozeşte-i şi celor ce stau în legături dăruieşte-le libertate; fii bun cu cei ce se roagă ţie, împlineşte toate cererile drepte şi dă din averea ta multă milostenie săracilor".

Şi a făgăduit împăratul că pe toate acestea o să le împlinească; iar episcopul, punându-şi mâna pe capul lui, s-a rugat şi 1-a pus în rândul celor chemaţi la primirea Sfântului Botez. Apoi, adunând pe toţi credincioşii, le-a poruncit şi lor asemenea să postească şi să se roage, ca astfel să înceteze prigoana împotriva Bisericii lui Dumnezeu, să piară întunericul închinării de idoli şi să strălucească tuturor lumina cea mântuitoare.

Şi sosind a şaptea zi, Sfântul Silvestru a venit la împărat şi, învăţându-1 multe despre tainele sfintei credinţe celei întru Preasfânta Treime, i-a pregătit scăldătoarea Sfântului Botez. Iar când a intrat împăratul în aceasta, după ce Sfântul Silvestru 1-a afundat de trei ori în numele Preasfintei Treimi, deodată a strălucit o lumină mare din cer, mai mult decât razele soarelui, încât s-a umplut casa de negrăită strălucire. Atunci împăratul îndată s-a curăţit de lepră, care, căzând de pe trupul lui ca nişte solzi de peşte, a rămas toată în apă. Şi a ieşit sănătos din scăldătoare, încât n-a mai rămas nici urmă din bubele ce au fost pe trupul lui. Apoi, îmbrăcându-se în haine albe după Sfântul Botez, a povestit singur, zicând: „Când m-am afundat în apă, am simţit o mână de sus, întinzându-se şi atingându-se de mine".

După acestea, împăratul a dat îndată poruncă să nu îndrăznească nimeni a huli pe Hristos sau a supăra pe creştini. Deci, a zidit în curţile sale împărăteşti o biserică în numele Mântuitorului Hristos şi a poruncit să se boteze fără oprelişte toţi cei ce vor voi să fieAcreştini; iar haine albe pentru botez să ia din vistieriile împărăteşti. în ceasul acela s-a botezat mulţime multă de popor şi, din zi în zi, creştea şi se înmulţea Biserica lui Hristos, iar închinarea de idoli se împuţina.

Astfel s-a făcut bucurie mare credincioşilor, a căror mulţime era atât de mare în Roma, încât voiau să gonească din cetate pe toţi cei ce nu voiau să fie creştini. Dar împăratul a oprit poporul, zicând: „Dumnezeul nostru nu voieşte ca cineva să vie la El cu silă şi fără de voie; ci, dacă cineva de voie liberă şi cu scop bun se apropie de El, în acela El binevoieşte şi cu milostivire îl primeşte. Deci, precum voieşte cineva, aşa să creadă cu libertate, iar nu să se prigonească unul pe altul!"

De acest împărătesc răspuns şi mai mult s-a înveselit poporul; căci lăsa pe toţi să trăiască în libertate, pe fiecare în credinţa şi după voia sa. Dar nu numai în Roma s-a făcut bucurie credincioşilor, ci şi în toată lumea. Pentru că pretutindeni se eliberau din legături şi din temniţe credincioşii cei chinuiţi pentru Hristos şi mărturisitorii se întorceau de la închisori; cei ce de frica muncitorilor se ascundeau prin munţi şi prin pustietăţi veneau la locurile lor fără de frică, şi astfel pretutindeni a încetat prigonirea şi tirania.

După aceasta, binecredinciosul împărat Constantin a voit să zidească în numele său o cetate în Ilie, unde - precum se povesteşte - a fost războiul troadenilor cu elinii. Dar a fost oprit, cu dumnezeiască înştiinţare, să zidească acolo cetate şi i s-a poruncit s-o zidească mai bine în Vizantia. Deci, supunându-se voii lui Dumnezeu, a zidit în Vizantia o cetate mare şi slăvită, a înfrumuseţat-o cu toate podoabele şi a numit-o după numele său, Constantinopol. Apoi a mutat acolo scaunul său de la Roma cea veche, poruncind ca acea cetate să se numească Roma cea nouă şi încredinţând-o apărării lui Dumnezeu şi a Preacuratei Sale Maici.

în acea vreme, răucredinciosul Arie tulburând cu eresul său Biserica lui Hristos, acest binecredincios împărat a voit cu dinadinsul să cerceteze cele pentru sfânta credinţă. Deci a poruncit să se ţină în Niceea Sinodul cel mare a toată lumea, unde s-au adunat 318 Sfinţi Părinţi, care au alcătuit dreptmăritoarele dogme ale sfintei credinţe, iar pe Arie şi eresul lui l-au blestemat. Acest sinod care s-a ţinut în anul 325 în Niceea a fost întâiul sinod a toată lumea.

împăratul Constantin a trimis apoi la Ierusalim pe fericita sa maică, Elena, cu multă avere, ca pe una ce era preaiubitoare de Dumnezeu, pentru căutarea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci a Domnului. Iar ea, ducându-se la Ierusalim, a văzut acele Sfinte Lo­curi, le-a curăţit de spurcăciunile idoleşti şi a scos la lumină cinstitele moaşte ale mai multor sfinţi. Pe acea vreme era patriarh în Ierusalim Macarie, care a întâmpinat pe împărăteasă cu cinste cuviincioasă.

Iar fericita împărăteasă Elena, vrând să caute Crucea Domnului cea făcătoare de viaţă, care era ascunsă de iudei, i-a chemat pe toţi iudeii şi i-a întrebat să-i arate locul unde este ascunsă cinstita Cruce a Domnului. Iar ei lepădându-se că nu ştiu, împărăteasa Elena îi îngrozea cu munci şi cu moarte. Atunci ei i-au arătat pe un bărbat bătrân cu numele Iuda, zicând: „Acesta poate să-ţi arate ceea ce cauţi, de vreme ce este fiul unui cinstit prooroc". Deci, facându-se multă cercetare, iar Iuda lepădându-se a spune, împărăteasa a poruncit să-1 arunce într-o groapă adâncă, în care petrecând câtăva vreme, în cele din urmă a făgăduit să-i spună. Deci, scoţându-1 din groapă, au mers la un loc unde era un munte mare, pe care Adrian, împăratul Romei, zidise o capişte zeiţei Artemida şi pusese în ea pe idolul ei. Acolo a arătat acel Iuda, că este ascunsă Crucea Domnului. Iar împărăteasa Elena a poruncit să fie dărâmată capiştea idolească, iar zidul şi pietrele să fie risipite.

Iar fericitul patriarh Macarie rugându-se, a ieşit în locul acela un miros de bună mireasmă şi îndată s-a arătat spre răsărit, Mormântul şi locul Căpăţânii - Golgota iar aproape de ele au aflat îngropate trei cruci şi împreună cu ele au aflat şi cinstitele piroane. Şi nepricepând nimeni care ar fi fost Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, s-a întâmplat în acea vreme, că era dus un mort la îngropare.

Atunci patriarhul Macarie a poruncit celor ce-1 duceau să stea, şi a pus una câte una crucile pe cel mort, iar când a pus Crucea lui Hristos, îndată a înviat mortul şi s-a sculat viu cu puterea dumnezeieştii Cruci a Domnului. Iar împărăteasa, luând cu bucurie cinstita Cruce, i s-a închinat ei şi a sărutat-o; asemenea şi toată sfatul împărătesc ce era cu ea. Iar unii nu puteau să vadă şi să sărute Sfânta Cruce în acea vreme, de înghesuială, pentru aceea au cerut ca măcar s-o vadă de departe.

Atunci Macarie, patriarhul Ierusalimului, stând la un loc mai înalt, a ridicat cinstita Cruce arătând-o poporului; şi toţi ^strigau: „Doamne miluieşte!" De atunci s-a început a se prăznui înălţarea Sfintei Cruci. Iar împărăteasa Elena a luat cu sine o parte din acest sfânt lemn, asemenea şi sfintele piroane; iar pe cealaltă parte punând-o într-o raclă de argint, a dat-o patriarhului Macarie spre păzire pentru neamurile care vor fi de aici înainte. Atunci acel Iuda cu mulţime de iudei au crezut în Hristos şi s-au botezat. Şi s-a numit din Sfântul Botez Chiriac, iar după aceea a fost patriarh al Ierusalimului şi s-a sfârşit pe vremea lui Iulian Paravatul, fiind muncit pentru Hristos.

Iar Sfânta împărăteasă Elena a poruncit ca să se zidească biserici în Ierusalim, pe la sfintele locuri. Mai întâi a poruncit să se zidească Biserica învierii Domnului nostru Iisus Hristos, lângă Sfântul Mormânt, acolo unde s-a găsit Sfânta Cruce. A mai poruncit să se zidească o biserică şi în Ghetsimani, unde este mormântul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a cinstitei ei Adormiri. Apoi a zidit şi alte optsprezece biserici, şi înfrumuseţându-le cu toate podoa­bele şi dăruindu-le cu îndestulate averi, a venit la Constantinopol, aducând o parte din lemnul Sfintei Cruci cea de viaţă făcătoare şi sfintele piroane cu care a fost pironit trupul lui Hristos. Apoi, nu după multă vreme s-a mutat la Dumnezeu, bineplăcându-I Lui, şi a fost îngropată cu cinste.

Iar marele împărat Constantin vieţuind încă zece ani şi ceva după moartea maicii sale, Sfânta Elena, a plecat la război împotriva perşilor, dar într-un sat al Nicomidiei a căzut în boală. Deci, cunos­când că i s-a apropiat sfârşitul, a făcut diată, împărţind împărăţia la cei trei fii ai săi; şi, bolind cu trupul, şi-a dat sfântul său suflet în mâinile lui Hristos Dumnezeu, cerescul împărat. Şi a fost adus în Constantinopol, unde a fost îngropat cu slavă în biserica Sfinţilor Apostoli. El a murit la 32 de ani ai împărăţiei sale; iar toţi anii de la naşterea sa a avut şaizeci şi cinci. Iar acum vieţuieşte în viaţa cea fară de sfârşit, în veşnica împărăţie a lui Hristos Dumnezeul nostru, Căru­ia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine slavă în veci. Amin.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sfintii Constantin si Elena: http://youtu.be/UM8AIXPOXU0.

Predica Părintelui Ilie Cleopa „Să rugăm pe Sfinţii Împăraţi să rânduiască pace în lume”

Și noi, să urmăm întru toate lui Hristos, Apostolilor, sfinţilor şi înaintaşilor noştri. Să apărăm cu bărbăţie dreapta credinţă a Bisericii noastre Ortodoxe. Vor apărea mulţi eretici şi urmaşi ai lui Arie, care vor încerca să ne strice unitatea credinţei şi să ne tulbure sufletele. Să nu-i ascultaţi. Ţineţi la Biserica lui Hristos, iubiţi sfintele slujbe, ascultaţi de păstori şi de mai-marii noştri rânduiţi de Dumnezeu. Apoi fiţi statornici în faptele bune, blânzi, smeriţi, paşnici şi iubitori de sfinţi, ca nişte fii ai lui Dumnezeu şi urmaşi ai Sfinţilor Împăraţi. Bărbaţi, urmaţi Sfântului Constantin în toate şi luaţi în viaţă toiagul Sfintei Cruci! Iar femeile să urmeze exemplul Sfintei Elena, devenind mame credincioase, bune educatoare ale copiilor, fiice evlavioase ale Bisericii.

Iubiţi credincioşi,

Când a binevoit Preabunul şi Preamilostivul Dumnezeu să înceteze pâraiele de sânge, care se vărsau din trupurile apostolilor, ale martirilor şi ale mărturisitorilor Săi şi să dea deplină libertate Bisericii Sale, răscumpărată cu Sfântul şi Preascumpul Sânge al Fiului Său, atunci şi-a ales pentru acest scop, dintre toţi împăraţii lumii, pe Sfântul Împărat Constantin cel Mare şi pe mama sa, Elena. Prin aceşti Sfinţi Împăraţi a adus Dumnezeu libertate religioasă în lume, a slăbit păgânismul şi idolatria şi a întărit Biserica şi credinţa creştină pe pământ.

Sfinţii Împăraţi şi „întocmai cu Apostolii” Constantin cu maica sa, Elena, erau de neam roman. Tatăl său, împăratul Constantin Clor împărăţea peste Galia şi Insulele britanice. După moartea sa a lăsat urmaş la domnie pe fiul său, fericitul Constantin, ajutat de credincioasa lui maică, Sfânta Elena.

Auzind el că Maxenţie, care împărăţea în Roma, face multe nelegiuiri poporului, chinuind pe creştini şi dărâmând sfintele biserici, s-a pornit cu război împotriva lui. Deşi avea mai puţini ostaşi ca Maxenţie, el îşi punea nădejdea în ajutorul adevăratului Dumnezeu, Căruia adesea se ruga, cu toate că nu era încă botezat. Şi iată că în amiaza mare, i se arătă o cruce mare pe cer, cu stele închipuită, iar dedesubt aceste cuvinte scrise: „Cu acest semn vei birui”.

Apoi a poruncit ostaşilor să se însemneze cu semnul Sfintei Cruci pe haine, pe coifuri şi pe armele lor şi aşa au pornit la luptă. Deci, cu ajutorul crucii lui Hristos, Sfântul Constantin a biruit pe Maxenţie, înecându-l în apa Tibrului, lângă Roma, iar el a fost primit cu mare bucurie în cetate şi încoronat ca împărat al întregului Imperiu roman de Apus, în anul mântuirii 313.

Ca semn de mulţumire lui Dumnezeu, marele Constantin a dat un act împărătesc în acelaşi an, după sfatul maicii sale, cunoscut până astăzi sub numele de „Edictul de la Milan”, prin care s-a dat desăvârşită libertate tuturor creştinilor, lăsând astfel pe fiecare să creadă cum voieşte.

Mare bucurie a cuprins atunci întreaga creştinătate, văzând pe sfinţii episcopi şi preoţi ieşind de prin închisori, văzând capiştile idoleşti dărâmându-se, iar în locul lor, biserici frumoase înălţân-du-se. Astfel, uneltele de tortură se aruncau, cuptoarele cele aprinse în care se ardeau creştinii se lăsau în părăsire, animalele sălbatice care ucideau pe creştini în arene se slobozeau, iar creştinii, umplându-se de multă bucurie, mulţumeau lui Dumnezeu cu rugăciuni şi lacrimi fierbinţi.

Însă domnea în răsărit un împărat tiran, anume Liciniu, care deşi era cumnat cu marele Constantin, dar nevrând să cunoască pe adevăratul Dumnezeu, chinuia cumplit pe creştini şi ameninţa să ocupe Roma. Împăratul Constantin a încercat de două ori să-l biruiască prin război, dar n-a putut şi era în mare mâhnire. Rugându-se mult lui Dumnezeu şi însemnându-se cu semnul crucii, toţi ostaşii au pornit din nou la război împotriva lui Liciniu şi l-au biruit. Ultimul război l-a avut împăratul Constantin împotriva sciţilor, aproape de Dunăre, pe care de asemenea i-a biruit cu ajutorul Sfintei Cruci.

Deci, dorind împăratul să-şi mute capitala în partea de răsărit a imperiului, şi-a ales cetatea Bizantium, zidită de un grec, numit Bizas. Pe aceasta alegând-o Sfântul Constantin, a numit-o cu numele său, Constantinopol, şi s-a aşezat aici cu fericita sa mamă, Elena, în anul 324. Iar ca semn de mulţumire lui Dumnezeu, a înălţat în mijlocul cetăţii un stâlp înalt, având deasupra Sfânta Cruce.

Tot în timpul acesta a primit şi botezul, în oraşul Nicomidia, de la episcopul Evsevie, când a dat poruncă să se boteze şi ostaşii săi, dimpreună cu senatorii palatului, încât o nespusă bucurie cuprinsese toată lumea. A mai dat poruncă să se înalţe în curtea palatului său o măreaţă biserică, în numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iar bisericile care au fost dărâmate de păgâni a poruncit să se zidească din nou, dându-le tuturor bani şi ajutor din destul. De la acest sfânt împărat a rămas tradiţia ca domnii creştini din toată lumea să zidească biserici şi mânăstiri şi să le înzestreze cu danii şi cu toate cele necesare.

În vremea aceea, însă, Biserica lui Hristos era sfâşiată de învăţătura cea rea a ereticului Arie, care spunea că Iisus Hristos este o creatură superioară, iar nu Creator şi deofiinţă cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Deci, Sfântul Constantin îndemnat de mama sa Elena şi de mulţi episcopi dreptcredincioşi, a hotărât să adune primul Sinod Ecumenic de la Niceea, în anul 325, pentru a hotărî adevărata credinţă şi a condamna pe ereticul Arie şi învăţătura sa.

S-au adunat acolo 318 Sfinţi Părinţi din toate marginile Imperiului de Răsărit şi de Apus, în frunte cu Sfântul Constantin, care era considerat episcop cu treburile de afară. Vor rămâne nemuritoare minunile şi cuvintele pline de învăţături dogmatice ale marilor ierarhi şi sfinţi Nicolae, Spiridon şi Atanasie de Alexandria, care au luat parte la acest Sinod. Atunci a fost blestemată învăţătura lui Arie, iar pe el l-au dat anatema. La acest Sfânt Sinod s-au compus primele şapte articole ale Simbolului Credinţei şi mai multe canoane bisericeşti.

În anul următor, Sfânta Elena, dorind foarte mult să afle lemnul Sfintei Cruci şi să se închine pe Golgota şi la Mormântul Domnului, a plecat cu mulţi ostaşi la Ierusalim. Aici s-a rugat mult lui Dumnezeu şi, împreună cu Sfântul Macarie, episcopul Sfintei Cetăţi, după multe osteneli a aflat Crucea Domnului, iar pe locul Căpăţânii a înălţat o biserică preafrumoasă, care, cu unele modi-ficări, dăinuieşte până astăzi.

Deci, luând o parte din lemnul Sfintei Cruci, fericita Elena s-a întors înapoi la Constantinopol, iar de aici la Roma, unde a trecut la Domnul, în vârstă de 80 de ani.

Marele împărat Constantin a împărăţit 42 de ani, până în anul 337, când trece la veşnicele lăcaşuri şi este înmormântat în Biserica Sfinţilor Apostoli din Constantinopol, zidită de el, lăsând Imperiul roman în stăpânirea celor trei fii ai săi. Biserica noastră îi prăznuieşte pe amândoi cu mare cinste la 21 mai, socotindu-i „întocmai cu Apostolii” lui Hristos. El este al 32-lea împărat roman de la August.

Iubiţi credincioşi,

Până aici v-am prezentat pe scurt viaţa şi activitatea Sfântului Constantin cel Mare şi a mamei sale, Elena. Acum vom vorbi, mai întâi, de legile ce s-au făcut de acest sfânt şi mare împărat în favoarea creştinilor, despre care istoricul bisericesc din acea vreme, Eusebiu de Cezareea, zice: „S-au publicat atunci de împăratul Constantin legi foarte blânde şi foarte favorabile pentru creştini. Aceste legi nu exprimau decât evlavie, repausul popoarelor şi onoarea Bisericilor. El a chemat pe cei ce fuseseră izgoniţi de guvernatorii de provincii, pentru că nu au voit să aducă jertfă idolilor. A restabilit în posesia averilor pe cei ce fuseseră lipsiţi de ele şi iertă pe cei care, pentru acelaşi motiv, fuseseră condamnaţi să facă servicii la curte. A pus în libertate pe cei ce fuseseră surghiuniţi în insule şi pe cei ce fuseseră surghiuniţi la muncile metalelor sau întrebuinţaţi la alte lucrări publice. A lăsat alegerea celor care, din ură pentru statornicia cu care ei făcuseră profesiune din religia creştină, fuseseră destituiţi din dregătorii sau de a lua funcţiunile ca mai înainte sau de a trăi în repaus” (Istoria Bisericească de Eusebiu - Episcopul Cezareei, Viaţa Împăratului Constantin, Bucureşti, 1896).

Printr-o altă lege făcută în favoarea martirilor şi a Bisericilor, împăratul Constantin a dispus ca rudele celor ce au suferit moartea pentru apărarea credinţei, să se bucure de succesiunea lor şi, dacă ei nu ar avea moştenitori, Biserica să-i moştenească, iar moştenirile ce le fuseseră confiscate, să fie înapoiate vechilor proprietari, ori de ar fi în natură sau de au fost înstrăinate.

Sfântul şi marele împărat Constantin a dat o lege de graţiere a celor ce au fost exilaţi pentru mărturisirea dreptei credinţe în Dumnezeu. Această lege zice aşa: „Acei ce au fost exilaţi prin sentinţe nedrepte a unor judecători, pentru că au refuzat cu îndrăzneală de a renunţa la credinţă şi la cultul unui Dumnezeu, Căruia ei se consacraseră din toată inima lor, şi acei ce au fost puşi în numărul ofiţerilor curţii, deşi nu fuseseră mai înainte, să aibă libertatea de a se întoarce la casele lor şi să rămână acolo în pace. Acei ce au fost despuiaţi de bunurile lor şi reduşi la o extremă mizerie, să fie restabiliţi în prima lor stare şi să se bucure cu fericire şi cu umilite rugăciuni de mulţumire, de efectele bunătăţii lui Dumnezeu”.

Altă lege dată de Sfântul şi marele împărat Constantin face rechemarea celor ce au fost prigoniţi pentru credinţa cea dreaptă în Hristos şi au fost trimişi departe de casele şi satele lor, prin insule pustii. În această lege îl auzim pe Sfântul şi marele împărat Constantin, zicând: „Ordon ca cei ce sunt reţinuţi contra voinţei lor în insule, să se bucure de efectul graţierii noastre. Să iasă din aceste triste şi grozave pustietăţi, unde nu văd decît munţi sălbatici şi o mare furtunoasă, şi să meargă a gusta plăcerile cele nevinovate ce le va procura, în convieţuire cu rudele lor în libertate. Acei ce au suferit lipsurile şi necazurile ce i-au însoţit, să fie încărcaţi de bunuri şi scăpaţi de frică, făcând glorie cum fac eu de a fi servitorul lui Dumnezeu. Aş fi foarte mâhnit ca să se poată zice sau să se poată crede, că cineva a vieţuit în frică sub domnia mea. Mă silesc pe cât pot de a reforma abuzurile ce s-au strecurat sub domniile cele dinaintea mea”.

Sfântul împărat Constantin, face rechemarea celor ce fuseseră condamnaţi la lucrarea metalului sau la alte lucrări publice, pentru mărturisirea credinţei în Hristos, zicând: „Acei ce au fost condamnaţi la lucrarea metalelor sau la alte lucrări publice, să schimbe această penibilă ocupaţie şi acest ostenitor lucru, cu o linişte onestă şi cu un repaus plăcut, iar dacă sunt unii din cei ce au fost lipsiţi de libertate să fie restabiliţi în posesiunea onorurilor şi a drepturilor ce le aparţineau mai înainte”.

Prin altă lege, Sfântul împărat Constantin, restabileşte drepturile celor ce au fost scoşi din dregătoriile lor din armată, pentru dreapta credinţă în Hristos, şi zice aşa: „Acei care odinioară, posedând dregătorii în armată, au fost lipsiţi de această cinste pentru buna mărturisire a credinţei lor, să aibă libertatea sau de a reintra în armată şi a-şi lua funcţia lor ce au avut sau de a trăi în linişte. Este foarte drept ca, după ce au arătat curajul lor în mijlocul celor mai teribile munci, să nu depindă decât de alegerea lor, sau de a se bucura de onorurile dregătoriilor lor, sau de a gusta dulceaţa repausului”.

În altă lege, Sfântul Constantin cel Mare porunceşte a se da înapoi averile sfinţilor mucenici şi mărturisitori ai credinţei lui Dumnezeu, şi zice aşa: „Nu pot ascunde nedreptatea ce au suferit-o acei care, sub diferite pretexte, au fost despuiaţi de averile lor. Dacă unii, din ură pentru că au susţinut cu îndrăzneală lupte grele pentru apărarea credinţei lor, au fost despuiaţi de averile lor, sau dacă alţii, pentru că au mărturisit că erau creştini, au fost constrânşi de a părăsi ţara lor, sau în sfârşit, dacă alţii au fost lipsiţi de cele ce posedau fără a fi condamnaţi la moarte, succesiunea lor trebuie să fie luată de rudele lor, legile redând succesiunile rudelor celor mai de aproape, ei vor fi lesne de recunoscut şi apoi nu e nimic mai drept decât a se împărţi aceste averi moştenitorilor cărora ar fi aparţinut, dacă martirii şi mărturisitorii ar fi murit de o moarte naturală”.

Altă lege dată de Sfântul şi marele împărat Constantin în favoarea Bisericii, în lipsă de rudenii, zice aşa: „Iar, dacă nu se va găsi nici o rudenie care să poată lua moştenirea martirilor sau a mărturisitorilor, sau ale acelora care pentru păstrarea credinţei lor, au părăsit ţara lor, ea aparţine Bisericii. Morţii nu vor fi mâhniţi de a o avea de moştenitoare, pe aceia pentru care ei s-au expus la tot felul de primejdii. Cred de datoria mea de a admite că dacă vreunul, din acei care voiesc, a găsit de cuviinţă să facă donaţie averea sa, intenţia mea este ca ea să fie executată”.

În altă lege a Sfântului împărat Constantin cel Mare se hotărăşte să se restituie pământurile şi casele cele ce au aparţinut martirilor şi mărturisitorilor, zicând: „Fiindcă doresc ca această lege să fie atât de lămurită, încât să nu fie nimeni care să nu înţeleagă dispoziţia, acei ce sunt deţinători ai unei case sau a unui pământ sau a unei alte moşteniri ce aparţinea odinioară martirilor sau mărturisitorilor, să o declare ei înşişi şi să o restituie îndată. Deşi ei au primit mari venituri fără titlu legitim, nu cred ca dreptatea să permită ca ei să nu fie obligaţi de a le înapoia”.

Sfântul împărat Constantin a dat şi alte legi în favoarea Bisericii şi a creştinilor, privind restituirea bunurilor confiscate de către principi de la biserici sau restituirea locaşurilor de cult şi a cimitirelor, restituirea bunurilor care fuseseră înstrăinate sau vândute şi care aparţineau bisericilor, precum şi alte legi pe care nu le mai putem aminti aici.

Din cele arătate până aici ne putem da seama cât de mare prieten şi binefăcător al Bisericii lui Hristos şi al creştinilor a fost alesul lui Dumnezeu, Sfântul şi marele împărat Constantin, prin care Preabunul Dumnezeu a dat libertate creştinismului în toată lumea. Legile au fost date de el în Italia, la Milan, în anul 313 şi sunt cunoscute sub numele de „Edictul de la Milan”. De la acest împărat sfânt, libertatea religioasă este garantată în toate ţările din lume.

Împăratul Constantin, dându-şi bine seama de întunericul şi tirania care domneau mai înainte de el în Imperiul roman, zicea: „O nelegiuire atât de ciudată şi atât de grozavă ca aceasta, dominând spiritul şi inima unui număr de persoane şi tot statul fiind lovit de aceasta, ca de o boală molipsitoare ce reducea la o extremă primejdie şi care avea nevoie de un medicament foarte puternic şi folositor, iată de cine a binevoit Dumnezeu de a se servi! Când vorbesc de Dumnezeu, înţeleg pe Acela care este adevăratul Dumnezeu şi care are o putere veşnică. Poate însă cineva să facă cunoscute binefacerile primite de la Dumnezeu fără a vătăma modestia? Dumnezeu a avut bunătatea de a se servi de mine pentru împlinirea planurilor Sale. El m-a scos printr-un act al înţelepciunii Sale şi al puterii Sale nesfârşite, din ţărmurile oceanului britanic şi din extremitatea ţărilor unde soarele apune şi mi-a dat putere de a risipi revărsarea de nenorociri ce acoperea faţa pământului, pentru a atrage pe oameni la păzirea legii şi pentru a creşte credinţa şi religia creştină”.

Apoi adăugă: „Nu voi fi lipsit niciodată de recunoştinţă, pentru o binefacere aşa de mare, privind ca o favoare deosebită, bunătatea pe care Dumnezeu a avut-o de a mă alege pe mine pentru a mă face robul şi împlinitorul poruncilor Sale. M-am dus în Orient, pe care l-am găsit împovărat de nenorociri, a cărui salvare de primejdie avea nevoie de ultimile leacuri. Recunosc că Dumnezeu mi-a dat sufletul, viaţa, respiraţia, şi simţământul. Ştiu foarte bine, că acei ce şi-au pus speranţa lor în Dumnezeu, nu au nevoie de stima, nici de dragostea oamenilor şi că ei posedă onoruri cu atât mai mari, cu cât duc o viaţă mai scutită de greşeli şi de păcate”.

În alt loc Sfântul împărat Constantin aduce mulţumiri lui Dumnezeu, zicând: „Ţie îţi mulţumesc cu umilinţă, Dumnezeule şi Domnul meu, căci cu cât priveşte cineva deosebirea în închinările şi în simţămintele oamenilor, cu atât cei ce au descoperit adevărul sunt întăriţi în religie. Dacă va fi cineva care să nu voiască a fi vindecat, să nu arunce greşala sa asupra nimănui. Remediul şi vindecarea se oferă la toată lumea, numai fiecare se cuvine să ia aminte ca să nu atace o religie a cărei nevinovăţie şi sfinţenie sunt dovedite”.

Pe lângă legile şi binefacerile arătate mai sus în favoarea creştinismului, marele împărat Constantin s-a îngrijit mult şi de pacea şi unitatea în credinţa cea dreaptă a tuturor Bisericilor creştine din imperiul său. Iată ce spune într-una din legile sale: „Mi-am propus mai întâi de a uni spiritele tuturor popoarelor, în una şi aceeaşi credinţă în privinţa dumnezeirii. Apoi, am dorit să scap universul de jugul sclaviei, sub care gemea. Mă convingeam că aş fi atât de fericit pentru a aduce pe oameni să aibă toţi pe acelaşi Dumnezeu. Această schimbare a religiei ar produce o altă schimbare în conducerea imperiului”.

Iată, fraţilor, că Sfântul şi marele împărat Constantin, îşi dădea bine seama şi recunoştea cu toată evlavia că el este alesul lui Dumnezeu, prin care Mântuitorul a lucrat planurile cele preaînţelepte ale milostivirii Sale faţă de religia adevărată, creştină, prin care s-a întărit puterea şi libertatea Bisericii lui Hristos pe pământ.

Iubiţi credincioşi,

Mare este sărbătoarea de astăzi, căci astăzi cinstim pe cel dintâi şi cel mai mare împărat creştin, pe Sfântul Constantin şi mama sa, Elena, cei „întocmai cu Apostolii”. Ei sunt apostolii creştinismului din secolul IV. Prin ei a dobândit libertate Biserica întemeiată de Hristos, propovăduită de Sfinţii Apostoli şi apărată cu jertfă, cu suferinţă şi cu sânge de mulţimea martirilor. Prin ei, Duhul Sfânt a extins Biserica, a întărit Ortodoxia în lume, a avut loc primul Sinod Ecumenic, s-a compus prima parte din Crez şi a fost dat anatema Arie cu învăţătura şi ucenicii lui. Prin Sfinţii Constantin şi Elena s-au deschis şi zidit în Imperiul roman mii de biserici, s-a aflat la Ierusalim Sfânta Cruce şi s-au zidit numeroase locaşuri de închinare la Locurile Sfinte.

Dar Sfântul Constantin a ajutat mult la răspândirea creştinismului în Europa, Asia şi Africa. La porunca lui au fost trimişi misionari - episcopi şi călugări - la gurile Dunării să convertească pe înaintaşii noştri daci, dintre care unii nu ştiau de Hristos. Se crede că, chiar oraşul Constanţa din Dobrogea, ar fi fost înnoit de el, unde apoi se înfiinţează prima episcopie din ţara noastră, Episcopia Tomisului. Trebuie să fim recunoscători lui Dumnezeu pentru acest mare împărat şi apărător al creştinătăţii. Să ne bucurăm că o parte din ţara noastră, gurile Dunării şi Dobrogea, făceau parte din Imperiul roman de sub stăpânirea lui.

Se cuvine, deci, să cinstim cu cuvinte de laudă pe Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena şi să înălţăm rugăciuni de mulţumire lui Dumnezeu pentru tot ce au făcut ei în lume. Iată, că şi ţara noastră a fost sub influenţa lui. Iată, că şi pămîntul nostru are multe biserici, unele din primele secole, şi că suntem ortodocşi şi cinstitori de Dumnezeu. Avem în ţară multe biserici cu hramul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Iar în mai toate familiile noastre sunt creştini şi creştine care le poartă numele. Aceasta arată de câtă cinste se bucură Sfinţii Constantin şi Elena în ţara noastră.

Să nu uităm, însă, ce mare rol a avut Sfânta Elena, la creşterea, formarea şi sfătuirea fiului ei, Constantin. După Hristos şi Biserică, mama este aceea care dă educaţie creştină fiilor ei. Sfânta Elena a dat viaţă, educaţie şi îndemnuri bune fiului ei. Datorită mamei sale a ajuns el cel dintâi împărat creştin, Sfânt şi „întocmai cu Apostolii”, tare în credinţă, apărător al Bisericii, viteaz în războaie, eliberator al creştinilor persecutaţi pentru Hristos şi ctitor al primului imperiu creştin şi a nenumărate biserici.

Vă amintesc că am avut şi noi, românii, mari domni creştini, care după exemplul lui, au fost apărători de ţară, iubitori de pace, păzitori ai dreptei credinţe şi neîntrecuţi ctitori de biserici şi mânăstiri. Dintre aceştia amintim pe Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare şi Sfânt, Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, Matei Basarab, Petru Rareş, Vasile Lupu şi mulţi alţii.

Ce sunt evlavioasele domniţe românce, ca Despina lui Neagoe, Teofana, mama lui Mihai Viteazul, Elena lui Matei Basarab sau Ana lui Alexandru cel Bun, Maria lui Ştefan cel Mare, Elena lui Petru Rareş şi Ruxandra lui Alexandru Lăpuşneanu şi atâtea altele, dacă nu urmaşele Sfintei împărătese Elena? Căci ele, alături de domni, zideau biserici, ctitoreau mânăstiri, făceau danii preţioase pe la sfintele locaşuri, care se văd până astăzi. Ce este Constantin Brâncoveanu cu cei patru fii ai lui, alături de vrednica soţie, Maria, cu cei încă şapte fii, dacă nu martiri ai lui Hristos şi apărători ai credinţei Ortodoxe în ţara noastră?

Deci, şi noi, să urmăm întru toate lui Hristos, Apostolilor, sfinţilor şi înaintaşilor noştri. Să apărăm cu bărbăţie dreapta credinţă a Bisericii noastre Ortodoxe. Vor apărea mulţi eretici şi urmaşi ai lui Arie, care vor încerca să ne strice unitatea credinţei şi să ne tulbure sufletele. Să nu-i ascultaţi. Ţineţi la Biserica lui Hristos, iubiţi sfintele slujbe, ascultaţi de păstori şi de mai-marii noştri rânduiţi de Dumnezeu. Apoi fiţi statornici în faptele bune, blânzi, smeriţi, paşnici şi iubitori de sfinţi, ca nişte fii ai lui Dumnezeu şi urmaşi ai Sfinţilor Împăraţi. Bărbaţi, urmaţi Sfântului Constantin în toate şi luaţi în viaţă toiagul Sfintei Cruci! Iar femeile să urmeze exemplul Sfintei Elena, devenind mame credincioase, bune educatoare ale copiilor, fiice evlavioase ale Bisericii.

Să rugăm pe Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena şi prin ei pe marele Împărat Iisus Hristos, să rânduiască pace în lume, domni şi conducători înţelepţi peste popoare, întăritori ai dreptei credinţe, păstori vrednici de Evanghelie şi mântuire sufletelor noastre. Amin.

ARTE 21 Mai

MUZICĂ 21 Mai

Constantin Bobescu, compozitor român

Rhapsodie roumaine-Constantin Bobescu: 

Constantin Arvinte, dirijorul ansamblului artistic „Ciocârlia”

Tony Sheridan (Anthony Esmond Sheridan McGinnity), vocalist, chitarist şi compozitor britanic, cel care a făcut primele înregistrări cu The Beatles

Ronald Isley, vocalist şi compozitor american (The Isley Brothers)

The Isley Brothers: 

Marcie Blane, cântăreaţă americană

Leo Sayer, cântăreț britanic

Tim Lever, pianist şi saxofonist britanic (Dead Or Alive)

Dead Or Alive 

Christopher George Latore Wallace, cântăreț american de rap (Notorious B.I.G.)

The Notorious B.I.G: 

Gotye, cântăreț belgiano-australian

Queen – Hot Space

:

 ÎNREGISTRĂRI NOI: 

POEZIE 21 Mai

Barbu Paris Mumuleanu, poet român

Biografie

1794 — Se naste la Slatina Barbu Paris Mumuleanu.
Tatal sau era un negustor de maruntisuri, numit pe atunci "mamular", originar din satul Bircii, aproape de Scornicesti.
Numele lui adevarat se pare ca era Mamuleanu, de la mamulean.

1800-1804 — Invata la Scoala "Ionascu" din Slatina.

Se muta la Bucuresti si este logofat in casa boierului Dinu Constantin Filipescu. Aici isi va forma o vasta cultura. Este supraveghetor al copiilor boierului si se pare ca a fost plecat cu acestia la Paris o perioada.

1812 — Dinu Filipescu este exilat la mosia de la Bucov, Prahova si Mumuleanu il urmeaza.

1817 — Dupa moartea lui Dinu Filipescu, Mumuleanu se intoarce la Bucuresti. Aici va ramane pana la sfarsitul vietii.

A colaborat la "Curierul romanesc".

1820 — Apare volumul de poezii Rost de poezie, adeca stihuri.

1825 — Apare volumul de poezii Caracterurile barbatilor si muerilor in versuri.
Poema Plangerea si tanguirea Valahiei asupra nemultemirii streinilor ce au derapanat-o, a aparut la Buda, fara semnatura. Este o elegie exprimand durerea si mania tarii in haosul provocat de Eterie.

1836 — La 21 mai moare la Bucuresti Barbu Paris Mumuleanu.

Alt chip

Vremea-nalţă şi râdică,
Vremea face, vremea strică,
Vremea suie şi coboară,
Vremea surpă şi doboară,
Vremea schimbă şi preface,
Şi războaiele şi pace,
Vremea toate răzvrăteşte,
Schimbă şi schimonoseşte,
Vremea pe vericine-nvaţă,
Vremea dascăl şi povaţă,
Vremea din linişte bună,
Face vânturi şi furtună,
Vremea iar după furtună,
Face şi linişte bună,
Vremea bucură,-ntristează,
Suie-n tron şi destronează,
Vremea-nalţă, vremea creşte,
Vremea iarăşi micşoreşte,
Toate sunt de vreme-aduse,
Toate la vreme supuse.

Cei mari

O, ce ciudă, cât mă mir,
D-al celor mari caractir!
Ce schimbate la ei firi,
Ce gusturi, ce diferiri!
Precum ceriul de pământ,
Aşa ei de cei mici sunt.
Toţi trândavi, toţi lenevoşi,
Nestatornici, furtunoşi,
N-au ei fapte bărbăteşti,
Toţi au minţi copilăreşti
Toţi de mititei iubesc
Lucruri care nu-i cinstesc.
Toţi, de când sunt băieţei,
Înclinează lângă ei
Oameni care-i linguşesc,
Care-i laud' şi-i slăvesc.
Totdeauna cei mari vor
Să aibă-n casele lor
Prefăcuţi ce le vorbesc
Tot cele ce ei voiesc.
Vor de mulţi fi-ncungiuraţi,
Să stea-ntre ei îngâmfaţi,
Să le dea închinăciuni,
Să le spuie la minciuni.
Ei adevăr nu voiesc,
Nu le place, nici iubesc,
Socotesc că câte fac
Şi la alţi oameni le plac,
Şi d-ar greşi cât de mult,
Ei îndreptări nu ascult.
Ei în sine socotesc
Că la nimic nu greşesc.
Nu le place-a fi-ndreptaţi,
Vor a fi tot lăudaţ.
Fac mese mari, cheltuiesc,
Chem oaspeţi ce-i linguşesc,
Să-i laude că-s galanţi,
Sunt nobili, sunt figuranţi;
Şi cu mesele ce dau,
Şi mai mari defăimări au,
Că satură şi hrăiesc
Pe corbii ce-i păgubesc;
Iar nu dau la cei lipsiţi,
La cei săraci şi smeriţi,
Ci la bârfaşi ce le spun
Basne la ei când s-adun.
Toate cei mari câte fac
Pentru fală că le plac,
Nu fac pentru ajutor,
Sau gândind la viitor,
Fac s-auză că-i slăvesc
Băsnaşii ce-i linguşesc.
La curte când plec şi vin,
Vor să vază cum să-nchin
Oameni mulţi care-i aştept
Cu mâinile strânşi la piept.
Ei gândesc că nu-s născuţi,
Ci din cer de sus căzuţi,
De a fi poruncitori,
Celor mici stăpânitori,
Iar cei mici sunt născuţi,
Numai pentru ei făcuţi.
Pe cei mici îi socotesc
Viermi, nu oameni ce trăiesc.
Zic cum că le sunt datori
A le fi lor slujitori,
Cu nume că-s de neam bun,
Cum vor pe cei mici supun.
Fie cât de nenvăţaţi,
Cât neghiobi, cât desfrânaţi,
L-e destul că-s neam mărit
Dintr-un sânge strălucit,
D-un marchez, graf lăudat,
Din vrun prinţip luminat,
Şi n-alerg, nu ostenesc,
Cei mici pentru ei muncesc
Nici după ştiinţi alerg,
Nici la şcoală-ndestul merg,
Zic că n-au ce osteni,
Lor l-e-ndestul a ceti,
N-au atâtea trebuinţi
Ca cei mici de multe ştiinţi,
Au venituri, pot trăi
Fără d-a mai osteni,
Ş-într-aceste fumuri fac
Cu cei mici orice le plac.
Dau cu caleşcile lor
Peste cei mici de-i omor.
Zioa umblă la plimbări,
Noaptea şed la desfătări
Şed la cărţi, dau, păgubesc,
Pierd avutul părintesc.
Vin la zioă, desperaţi,
Par că-s lei înverşunaţi.
Să culcă degrab' gemând,
Spume, foc pe nas lăsând.
Apoi dorm până la prânz,
Zic, nu-s negustor să vânz,
Nici nu-s oameni lucrători,
A să scula până-n zori.
Şi cei ce-a-i întâlni vor,
Aştept pân săli, pân pridvor,
La toate oricum voiesc
Pe cei mici îi învârtesc.
D-au cu cei mici socoteli,
Fie cât de bagateli,
Îi port sărmanii de nas,
Până de urât le las.
Toţi acei mari şi bogaţi
Sunt foarte neruşinaţi.
Toţi mint, jur, făgăduiesc,
La nevoi când îi găsesc.
De loc virtute nu au,
Pe minciuni jurământ dau.
Când au trebi, sunt în nevoi,
Supun p-ăi mici ca pe boi;
Li se jur, făgăduiesc
Lucruri ce pă ei hrănesc.
Le dau nădejdi pân' la cer,
Ori la câte ei le cer.
Le dau loc, îi pun de şed,
Şi cei mici sârmanii cred,
Alerg, să primejduiesc,
La câte-i îndatoresc.
Cred ţirmoniile lor,
Şi-i supun la câte vor.
Apoi dacă-şi săvârşesc
Acea treabă ce-o voiesc,
Nu că cu ei nu mai şăd,
Dar trece şi nici nu-l văd.
Trec repede ş-îngâmfaţi,
S-arăt că sunt supăraţi,
Sau de şed, iar nu şed mult,
Zic n-am vreme să te-ascult.
Cu azi, cu mâine-i prelungesc,
Până deznădăjduiesc.
Fug sărmanii necăjiţi,
Le pare rău, ş-îs căiţi,
Îş împut de ce-au făcut
Şi de vremea ce-au pierdut.
Nu ştiu că sunt mincinoşi,
Şireţi, diplomaticoşi,
Şi că cunoştinţa lor
Este scurtă pă picior.
Nici prieteşug păzesc,
Nici rudenia cinstesc.
Şi cei mici de mii de ori
De le-ar sluji cu sudori,
Odată d-au schiopotat,
Toate alte s-au uitat.
La ei nu e adevăr
Nici măcar cât vârf de păr,
Socotind că sunt mai mari,
Cu putere şi mai tari,
Nu poate fi defăimaţi,
De cei mai mici judecaţi.
Iar cei mici orice greşesc,
Ei degrab-îi osândesc,
Şi supunerea ce-o dau,
Zic că datorie au,
Şi că meritarisesc,
Acei mici de le slujesc.
Toţi se socotesc pă ei
Că sunt fii de dumnezei.
Ei nu sunt cunoscători
Faptei, buni răsplătitori.
Uită că e-ndatorat
Şi cu jurământ legat.
Ei caracter nu cinstesc,
Nici om din om osibesc.
La ei este cunoscut,
Ajutat, cinstit, văzut,
Cine este verigaş,
Linguşitor şi băsnaş.
Iar alţii cu alte datorii,
De le-ar face măcar mii,
Surda umblă, ostenesc,
Că ei nu le răsplătesc;
În zadar fac voia lor,
Că nu pot fi la favor.
Ce oaie lup a putut,
Ca să-l aibă cunoscut?
Că ea vrând prieteşug,
El hrăneşte vicleşug.

Amor de muiare bătrână

Ce mai umbli să iubești?
Nu vezi ce zbârcită ești?
Vreamea de tot țe-au trecut,
Măselele țe-au căzut.
Te vezi întâi pe obraz,
Te face bărbații haz?
Ia oglinda și te vezi,
Ce-n zadar odihna-ți pierzi!
Alegi tineri frumușăi,
Dar întreabă-i te vor ei?
Ești zbârcită, nu le placi,
În zadar silă le faci.
Părul mai tot țe-au albit,
Ce te mai ții de iubit?
În zadar te rumenești,
Că mai rău te feștelești.
Buzele ți s-au lăsat,
Ochii-n cap ți s-a-nfundat.
Caută să te spăsești,
Să te-nchini și să cetești.
Ce umbli după iubit?
Nu vezi c-ai îmbătrânit? […]

Tudor Arghezi

Biografie

Data nasterii:    21 mai 1880
Bucuresti

Data decesului: 14 iulie 1967
Bucuresti

Profesiune:       poet, nuvelist, autor de povestiri scurte, jurnalist, eseist

Nationalitate:    român

Perioada activa
ca scriitor:         1896-1967

Genuri:              poezie lirica, fictiune, satira, literatura pentru copii

Miscare literara:         Simbolism
Poporanism

Influente:          Charles Baudelaire, Alexandru Macedonski, Anton Pann

A influentat pe: Eugen Barbu, Benjamin Fondane, Gala Galaction, Tudor Vianu

Tudor Arghezi (n. 21 mai 1880, Bucuresti - d. 14 iulie 1967) a fost un scriitor român cunoscut pentru contributia sa la dezvoltarea poeziei si aliteraturii pentru copii. Numele sau adevarat este Ion N. Theodorescu, iar pseudonimul sau, Arghezi, provine, explica însusi poetul, din Argesis - vechiul nume al Argesului. Ovid S. Crohmalniceanu propunea în studiul consacrat operei poetului din Istoria literaturii române între cele doua razboaie mondialeo alta explicatie, pseudonimul ar proveni din unirea numelor a doi celebri eretici, Arie si Geza.

Primii ani

A debutat în anul 1896, publicând versuri în revista Liga Ortodoxa, condusa de Alexandru Macedonski cu pseudonimul Ion Theo. La scurt timp de la debut, Macedonski afirma despre tânarul poet:

"Acest tânar, la o vârsta când eu gângaveam versul, rupe cu o cutezanta fara margini, dar pâna astazi coronata de cel mai stralucit succes, cu toata tehnica versificarii, cu toate banalitatile de imagini si idei, ce multa vreme au fost socotite, la noi si in strainatate, ca o culme a poeticii si a artei."^[1]

.

A început sa fie un admirator al simbolismului si a altor curente apartinatoare (cum ar fi Secesiunea vieneza) polemizând în articolele vremii cu George Panu de la Junimea' asupra atitudinii critice a celui din urma privind Literatura modernista.^[2]La 19 ani a intrat la manastirea Cernica unde a stat patru ani, pâna în anul 1904. În 1904, a publicat împreuna cu Vasile Demetrius o revista proprie, Linia Dreapta, care a încetat sa mai apara dupa doar cinci numere.^[3] Arghezi, Gala Galaction, si Demetrius au fost legati printr-o strânsa prietenie, din marturisirea fiicei lui Demetrius, artista si nuvelista Lucia Demetrius.^[4]

În romanele sale poetul a marturisit ca nu era foarte atras de cariera de calugar, caci autorul ciclului Psalmilor era un eretic si nu un spirit mistic. A recurs la acest refugiu mai mult din comoditate, unul din unchii sai fiind un înalt ierarh al Bisericii Ortodoxe Române. În romanul Cimitirul Buna Vestire a parodiat cu sarcasm lumea monahala.

În 1905 a început un sir de calatorii în strainatate, deoarece la 30 ianuarie 1905 Constanta Zissu a dat nastere lui Eli Lotar, primul copil al lui Tudor Arghezi. Mama copilului, profesoara, a fost nevoita sa-si ascunda maternitatea si sa-si lase fiul la Paris, în grija unei doici. Îngrijorat, Arghezi s-a hotarât sa plece la Paris unde a stat putin timp, apoi s-a mutat la Fribourg unde a scris poezii si a participat la cursurile universitatii din localitate, dar nu a fost multumit de puternicul accent catolic al acesteia. S-a mutat la Geneva, unde a scris poezii, a asistat la cursurile Universitatii si, ca sa-si câstige existenta, a lucrat într-un atelier al unui bijutier.^[5]

În acel timp, datorita criticismului sau referitor la represiunea miscarii taranesti, a fost tinut sub supraveghere de autoritatile elvetiene.

În 1909 a vizitat Italia.

Perioada anilor 1910

S-a reîntors în România în 1910, si a publicat lucrari în Viata Româneasca, Teatru, Rampa, si în revistele lui N. D. Cocea Facla si Viata Sociala, dar si în revista Cronica în colaborare cu Gala Galaction; s-a aflat într-o perioada în care a avut o activitate literara prolifica, scriind versuri, pamflete politice si articole polemice cu care si-a câstigat notorietatea în cercurile teatrale, politice si literare ale vremii.^[6] Cocea a contribuit la succesul lui Arghezi, publicând unul din primele poeme ale poetului, Ruga de seara.^[7]

În aceasta perioada, Arghezi a devenit un critic de arta valoros si a luat apararea pictorului stefan Luchian care suferea de scleroza multipla si era acuzat de frauda (din cauza suspiciunii ca nu ar mai putea picta, dar ar permite ca lucrarile altora sa fie semnate cu numele sau)^[8]

Era prezent cu regularitate la Kübler Café din Bucuresti unde s-a format un cerc de artisti si intelectuali boemi care îi includea pe scriitorii Ion Minulescu, Liviu Rebreanu, Eugen Lovinescu, Victor Eftimiu, Mihail Sorbul si Corneliu Moldovanu, dar si pe pictorii Iosif Iser, Alexandru Satmari, Jean Alexandru Steriadi, compozitorul Alfons Castaldi, si pe colectionarul de arta Krikor Zambaccian.^[9] Conform lui Zambaccian, Arghezi a putut fi vazut mai rar la celalalt loc de întâlnire, Casa Capsa.^[10] În acea perioada era si un asociat al omului politic si colectionarului de artaAlexandru Bogdan-Pitesti, si lua parte în mod regulat, împreuna cu Galaction, Cocea, Minulescu, Adrian Maniu si alti artisti plastici, la cercul creat de Maniu de la stirbei-Voda, lânga Parcul Cismigiu.^[11] A scris si un poem dedicat lui Bogdan-Pitesti.^[12]

Interbelicul

Dupa izbucnirea primului razboi mondial, Arghezi a scris articole împotriva taberei politice conduse de partidul national liberal si de grupul de sustinatori ai lui Take Ionescu, care doreau ca România sa intre în razboi alaturi de puterile Antantei (ca o încercare de a cuceri Transilvania de la Austro-Ungaria); a fost un sustinator al unirii Basarabiei cu Vechiul Regat si detesta alianta implicita cu Rusia Imperiala.^[13]

În timpul realizarii României Mari mai exact în perioada 1918 - 1919 e închis doi ani, împreuna cu 11 ziaristi si scriitori (între care si Ioan Slavici), la penitenciarul Vacaresti, acuzat de tradare, pentru ca colaborase cu autoritatile germane de ocupatie. In 1927 apare cu mare întârziere prima sa carte de poezii "Cuvinte potrivite", iar un an mai târziu tot sub directia sa, apare ziarul "Bilete de papagal". În anul 1927 îi apare volumul de versuri - cu titlu semnificativ - Cuvinte potrivite. Dupa aceasta data, Tudor Arghezi va publica mai multe volume de versuri, romane, nenumarate articole. Va impune în literatura româna ca specie literara tableta. În 1929 publica prima sa carte de proza, "Icoane de lemn". În 1931 va publica placheta de versuri "Flori de mucigai" legata, ca si "Poarta neagra", de anii de detentie. Tot acum, pentru copii, publica volumul în proza "Cartea cu jucarii", inaugurând o directie secundara în creatia scriitorului, ce va continua, mai apoi, cu poemele stiute de scolari: "Cântec de adormit Mitzura", "Buruieni", "Martisoare", "Prisaca", "Zdreanta" s.a. Manualele scolare cuprind multe creatii ale sale destinate copiilor. În 1934 publica romanul "Ochii Maicii Domnului" , tema principala fiind dragostea materna si devotamentul filial. Continua sa scrie poeme si în 1935 publica volumul "Versuri de seara". În 1936 apare "Cimitirul Buna-Vestire", roman, dar care poarta subtitlul "poem". În 1942 vede lumina tiparului romanul "Lina", de fapt un lung poem în proza. În 1943, sub genericul "Bilete de papagal" (ziarul "Informatia zilei") publica îndeosebi pamflete usturatoare, pentru care e cercetat de politie. La 30 septembrie, apare pamfletul "Baroane", în care îl ataca pe ambasadorul german von Kilinger. Ziarul e imediat confiscat, scriitorul e închis la Bucuresti si în lagarul de la Tg. Jiu. Va fi eliberat un an mai târziu.

Interdictii si reabilitari

În 1948 apare în ziarul PCR Scânteia, în patru episoade consecutive, celebrul articol al lui Sorin Toma, fiul poetului proletcultist A. Toma, intitulat "Poezia putrefactiei sau putrefactia poeziei", în care, printre altele, acuzînd pestilentialul poetic al lui Tudor Arghezi, autorul sanctioneazã un "urât mirositor vocabular". Articolul se încheie cu o veritabila amenintare cu moartea. Scriitorul va fi interzis imediat dupa publicarea acestuia si se retrage din viata publica în casuta lui de la Martisor unde supravietuieste din vânzarea cireselor!

În perioada 1952 - 1967 poetul va fi "reabilitat" treptat, la sugestia lui Gheorghe Gheorghiu Dej, este distins cu premii si titluri, ales membru al Academiei Române, sarbatorit ca poet national la 80 si 85 de ani. S-a bucurat de mari avantaje în regimul comunist, ca si Mihail Sadoveanu, colaborând cu autoritatile si scriind poezii sociale pe placul acestora. Publica poemul "1907 - peizaje", "Cântare omului", "Stihuri pestrite", "Poeme noi", "Cu bastonul prin Bucuresti". În 1967, poetul moare, fiind înmormântat, alaturi de Paraschiva, sotia sa, în gradina casei din Str. Martisor. Funeralii nationale. Casa a ramas pâna astazi muzeu, fiind mentinut de fiica sa, Mitzura Arghezi.

Publicistul

La vârsta de 16 ani debuteaza în "Liga ortodoxa" a lui Alexandru Macedonski, sub semanatura Ion Theo. Pâna în 1910 -când a început sa conduca sau sa editeze el însusi reviste si ziare cum sunt: "Cronica", "Cuget romanesc", "Natiunea", "Bilete de papagal"- publica la mai multe periodice ale vremii: "Revista moderna", "Viata noua", "Facla", "Viata romaneasca", etc..

Premii si distinctii

Pentru activitatea sa remarcabila în literatura primeste prima oara în 1936, ex aequo cu George Bacovia si a doua oara în anul 1946, Premiul National de poezie. În anul 1955 este ales membru al Academiei Române, e distins cu numeroase titluri si premii, în anul 1965 primeste Premiul InternationalJohann Gottfried von Herder (a se vedea premiul Herder); este sarbatorit cu prilejul zilelor de nastere la 80 si, respectiv, 85 de ani ca poet national

Opere antume alese

                     Cuvinte potrivite, poezii, 1927

                     Icoane de lemn, tablete, 1929

                     Poarta neagra, tablete, 1930

                     Cartea cu jucarii, poeme pentru copii

                     Tablete din Ţara de Kuty, povestiri swiftiene, 1933

                     Ochii Maicii Domnului, 1934

                     Carticica de seara, poezii, 1935

                     Cimitirul Buna-Vestire, roman parabolic, 1934

                     Versuri, 1936

                     Ce-ai cu mine vântule?, 1937

                     Lina, roman, 1942

                     Eminescu, studiu critic, 1943

                     Versuri alese, 1946

                     Bilete de papagal, 1946

                     Prisaca, 1948, poeme pentru copii

                     1907-Peizaje, 1955

                     Pagini din trecut, publicistica, 1955

                     Cântare omului, 1955

                     Frunze, 1961

                     Poeme noi, 1963

                     Cadente, 1964

                     Silabe, 1965

                     Razlete, 1965

                     Versuri lungi, 1965

                     Ritmuri, 1966

                     Litanii, 1967

                     Noaptea, 1967.

Tudor Arghezi - Flori De Mucigai: http://youtu.be/Lutr74DV-QA;

Tudor Arghezi – Testament: http://youtu.be/-7Pv1Lsa0Nw;

Tudor Arghezi O furnica: http://youtu.be/69EOdYpx6xo;

Tudor Arghezi - Intre doua nopti: http://youtu.be/ibgN5gFau9I;

Tudor Arghezi Talharul pedepsit: http://youtu.be/H9hnTbkaxhs;

Tudor Arghezi Cuiul: http://youtu.be/ydkpP1m1QBg;

Mi-e dor de tine ¸ •¨✰¸ •¨ Tudor Arghezi: http://youtu.be/__XG7xCYM2g;

TUDOR ARGHEZI=DRAGOSTE TARZIE: http://youtu.be/S8IMhzmx-v0.

Tudor Vianu, poet, estetician şi filosof român

Biografie Tudor Vianu
Tudor Vianu (n. 27 decembrie 1897/8 ianuarie 1898, Giurgiu - d. 21 mai 1964, București) a fost un estetician, critic și istoric literar, poet, eseist, filosof și traducător român. Fratele mai mare al publicistului Alexandru Vianu. Căsătorit cu Elena Vianu (1911 - 1965). Fiul său, Ion Vianu, este un cunoscut medic psihiatru și scriitor. Fiica sa, Maria Alexandrescu Vianu, este un istoric al artei antice și arheolog.
În anul 1915 devine student la Facultatea de Filosofie și Drept din București. Obține titlul de doctor în filosofie al Universității din Tübingen. În perioada de doctorat a purtat o corespondență susținută, punctată de întâlniri amicale, cu prietenul său din liceu, poetul Ion Barbu, care studia matematica la Göttingen. Creația lui a acoperit exact patru decenii: de la apariția în 1924, în germană, a volumului de debut, totodată și primul său studiu de estetică, valorificare a tezei sale de doctorat susținută la Facultatea de Filozofie Eberhard Karl a Universității din Tübingen, (în noiembrie 1923), Das Wertungsproblem in Schillers Poetik. Über naive und sentimentalische Dichtung (Problema valorizării în poetica lui Schiller) și până la volumul apărut postum Arghezi, poet al omului, purtând subtitlul „Cântare Omului” (explorând un domeniu al literaturii comparate), ultimul său studiu antum, intrat la tipar chiar în ziua dispariției autorului și apărut după puțin timp, la începutul verii anului 1964. Teza de doctorat a fost lăudată de Lucian Blaga, cu care Vianu era coleg în paginile revistei Gândirea, mai ales pentru trimiterile permanente le Expresionismul german, de care Blaga însuși era puternic influențat în epocă.
Revine în țară în anul 1924 și devine suplinitor la Universitate. Teza de doctorat îi apare în limba germană sub titlul Das Wertungsproblem in Schillers Poetik. Teza a fost tradusă și publicată în volumul al șaptelea din seria de Opere. În anul 1925 a publicat două volume, Dualismul artei și Fragmente moderne. În anul 1927 devine docent în estetică. Apare în formă litografiată cursul de Estetică generală. Abia în anul 1930 devine conferențiar definitiv la Facultatea de Litere a Universității din București. Tot în acest an publică studiul Poezia lui Eminescu. Sunt evidențiate în special izvoarele antice și cele germane, cu accent special pe influența filosofiei lui Arthur Schopenhauer.
În anul 1931 apare volumul Arta și frumosul. Din problemele constituției și relației lor. În anul 1932 publică volumul Arta actorului în Editura revistei Vremea. În 1933 publică în volum un mic studiu care va deveni unul de referință în bibliografia studiilor despre Hegel, intitulat Influența lui Hegel în cultura română. Anul 1934 este deosebit de fast pentru cariera sa academică, îi apar două volume, primul volum din Estetica sa, în care sunt incluse capitolele Problemele preliminare ale esteticii, Valoarea estetică și atitudinea estetică și Opera de artă, iar în 1936 va apărea volumul al doilea, care includea alte două părți, Structura și creația artistică și Receptarea operei de artă. În 1934 publică și Istoria esteticii de la Kant până astăzi la Institutul de arte grafice Bucovina. În 1937 își adună articolele de estetică publicate până atunci în antologia Filosofie și poezie, cu precizarea că, în ediția a doua din 1943, studiile vor fi complet diferite deși titlul se păstrează același. În 1941 tipărește Arta prozatorilor români, poate cea mai cunoscută și mai comentată dintre cărțile sale, un exemplu de analiză stilistică în care este anticipată acribia formalismului sau a structuralismului. În 1942 publică la Editura Cugetarea volumul Introducere în teoria valorilor, întemeiată pe observația conștiinței.
După reforma învățământului din 1947 este scos de la catedra sa de Estetică și preia cursul de istorie a literaturii universale, devenind un precursor al comparatismului literar de la Facultatea de Litere a Universității din București. Între 1945 și 1946 a fost ambasador al României la Belgrad și a fost criticat pentru unele concesii pe care le-ar fi făcut noului regim. Anul 1952 îl surprinde în afara Facultății, devine simplu cercetător la Institutul de Lingvistică, lucrând la Dicționarul limbii române moderne și la Dicționarul limbii poetice a lui Mihai Eminescu.
După 1955 este reintegrat în mediul academic universitar și se dedică redactării unor studii, micro-monografii despre Cervantes, Shakespeare, Camoens, Voltaire, Goethe, F.M.Dostoievski, Stendhal, Odobescu. Toate aceste studii vor fi ulterior în volumul Studii de literatură universală și comparată. Studiile de stilistică sunt reunite în alte două antologii Probleme de stil și artă literară și Problemele metaforei și alte studii de stilistică. În anii 1961 și respectiv 1963 apar Jurnalul, un pseudo jurnal de fapt conținând texte cu caracter publicistic, și Idei trăite, volume în care Tudor Vianu își creionează personalitatea de umanist și filolog complet, de om al Renașterii. În 1964 moare la București pe data de 21 mai, din cauza unui infarct miocardic, exact în ziua când intra la tipar volumul Arghezi, poet al omului.
Este fondatorul școlii de stilistică a Facultății de Litere din București și inițiator al catedrei de literatură universală, căreia i-a fost multă vreme șef. Tudor Vianu a fost profesor titular de estetică, director al Teatrului Național (1945).

Selecție din scrierile publicate (1925-1945)

Dualismul artei (1925)
Poezia lui Eminescu (1930)
Arta și frumosul (1931)
Arta prozatorilor români (1932)
Idealul clasic al omului (1934)
Estetica, 2 volume (1934-1936)
Filosofie și poezie (1937)
Introducere în teoria valorilor (1942)
Istoria literaturii române moderne - în colaborare cu Șerban Cioculescu și Vladimir Streinu (1944)
Filosofia culturii (1945)

Cărți scrise după 1947

Probleme de stil și artă literară (1955)
Cervantes (1955)
Racine (1955)
Voltaire (1955)
Literatură universală și literatură națională (1956)
Problemele metaforei și alte studii de stilistică (1957)
F.M. Dostoievski (1957)
Versuri (1957)
Ideile lui Stendhal (1959)
Alexandru Odobescu, monografie (1960)
Studii de literatură universală și comparată (1960)
Schiller (1961)
Jurnal (1961), ed. a II-a (1970)
Dicționar de maxime comentat (1962)
Arghezi, poet al omului (1964)
Despre stil și artă literară (1965)
Studii de literatură română (1965)
Postume (1966)
Studii de stilistică (1968)
Scriitori români, vol. I-III (1970-1971)
Scriitori români din secolul XX (1979)

Zefir

Albastră urcă seara. Cerul lin
Adie răcoros şi cristalin.
Doar pânzele-aninate de catarg
Ne dau de ştirea vântului din larg.

Când tremură în unduiri mărunte
Şi când se-ndoaie bolta peste punte, 
Suflate-n buciume din zori
De îngeri şi zefiri buccinători.

Îi văd tăind cu aripa pe sus
Drum lung din răsărit către apus, 
Vâslind prin cerul curăţat de nori
Cu ţipete şi zarvă de cocori.

Le flutură vestmântul lor de in
Şi-n cerul miruit şi mai senin
Piciorul dezgolit pătează seara:
Un trandafir ca zorii şi ca para.

Călătorim sub blândul lor îndemn, 
Ne poartă lin corabia de lemn, 
Şi zborul lor se-nalţă-n tremurate
Roţi mari în pacea nopţii legănate.

1932

Norii

Făşii cernite de văzduh, o, Nori,
Necontenit călătoriţi în zare,
În schimbătoarea voastră-nfiripare
Voi rămâneţi aceiaşi călători.

În tot vă regăsesc, năluci fugare,
Şi peste noi tronaţi biruitori,
Voi sunteţi suflete de luptători
Şi-a dorului eternă întrupare.

...Şi de cădeţi cu rodul unei ploi
Sau cu-a zăpezii albă risipire,
Sunteţi avântul către forme noi.

Spre voi se-nalţă-ntreaga-ne iubire,
Căci în a voastră fugă şi-nnoire
O, Norilor, ne recunoaştem noi.

1916

În vie

Eu vine la tine-n vie: te rog să mă primeşti,

Îţi voi culege via şi-ţi voi propti butucii,

Nu-ţi cer nici pat, nici masă; ci ca să găzduieşti,

Mă lasă-n miezul zilei sub umbra ce-aştern nucii.

Mă lasă-n miezul să dorm culcat în fân

Şi să presimt cum vraja lactee-ncet mă ninge;

Mă voi hrăni cu ierburi, cu fructe şi parfum

Şi voi simţi cum pacea înaintând mă-nvinge.

Vezi tu? Eu vin în vie ca-ntr-un refugiu bun

Şi dacă nu-ţi cer masă, nci pat şi nici simbrie

Am fost până la tine mânat de-un dor străbun,

Ce-n fiecare toamnă mă-ndeamnă către-o vie.

Se vede că ne tragem din neam de podgoreni.

- O, nimeni nu mi-a spus-o, deşi o ştiu prea bine, -

Şi că acum, când bruma se prinde pe poieni,

Bunicii din podgorii făcut-au cramă-n mine.

Făcut-au cramă-n mine bunicii din podgorii

Şi simt cum fierbe mustul dorinţelor uitate,

Iar viţa mă primeşte cu gestul cald al sorii,

Înfăşurându-mi trupul cu braţe delicate.

Da, viţa mă primeşte; mă recunoaşte viţa:

Arac i-aş sta, să urce, un trunchi pletos mă facă

Şi ploaia să mă ude, usuce-mă arşiţa,

Voi prinde rădăcină în ţarina uscată.

Voi prinde rădăcină şi mă voi bucura

- Ah, bucuria vieţii în larguri răspândită –

Dar toamna când cu pete de sânge s-o lăsa

Voi sângera-mpreună cu viţa însorită.

M-or apropia atuncea flăcăi înalţi şi bruni,

Şi desprinzând ciorchinii bogaţi şi aurii,

Pe care-i pârguisem cu dorul din străbuni,

Vor duce în panere profunde nostalgii.

Ah! vor simţi băieţii că sub călcâiul lor

Va plânge-ntreg un suflet un suflet în crudă remuşcare,

Că viaţa i se scurse aşa, neştiutor,

Prin săli orgolioase şi umede hambare?

Şi vinul când va plânge în căzile de lemn

- Helitre transparente când le-o-ncreţi întinsul, -

Afla-vor  în aceste cei dimprejur un semn

Că sufletu-i de floare îşi plânge-atunci învinsul!

Afla-vor toate-acestea şi le vor presimţi

Flăcăii, podgorenii şi oaspeţii din vie

Când cănile cu smalţuri şi flori le vor ciocni

Şi vor ura: „Mulţi anii şi multă bogăţie!”

Pătrunde-voi în vine întreg, cu dorul meu

Sau poate voi rămâne ospeţelor strein?

Oricum, aici, sub ziduri, îmi simt pământul greu.

O, lasă-mă în via ta să vin...

1920

Călin Vlasie

Biografie

VLASIE CALIN. 
Poet. 
De asemenea, eseist, publicist, editor.

S-a nascut la 21 mai 1953 in Buzau. 

Este fiul lui Hristache Vlasie, subofiter de jandarmerie, ulterior functionar, si al Profirei Vlasie (n. Mihai), tehnician laborant. Dupa studiile liceale terminate la Liceul "I.C. Bratianu" din Pitesti (1972), a absolvit in 1978 Facultatea de Filosofie - Istorie, sectia Pedagogie -Limba franceza, a Universitatii din Bucuresti.

Ca elev de liceu, frecventeaza cenacluri din Pitesti. 

Ca student in Bucuresti, se alatura mai intii cenaclului revistei "Amfiteatru", apoi participa la fondarea in 1977 a "Cenaclului de Luni" condus de criticul si profesorul Nicolae Manolescu. in paralel, este membru si presedinte al Cenaclului "Charmides" al Facultatii de Filosofie din Universitatea Bucuresti.

Dupa absolvirea facultatii si pina in 1990 lucreaza ca psiholog-logoped la Spitalul de boli nervoase si la o policlinica din Pitesti. Dupa 1990 este redactor si redactor-sef la revistele "Arges" si "Calende", precum si in presa cotidiana locala, colaboreaza cu edituri din Pitesti si va infiinta mai intii Editura Vlasie, apoi Editura Paralela 45.

Debuteaza publicistic in 1971 cu un grupaj de poeme aparute in revista "Arges", condusa de Gheorghe Tomozei.

Debutul editorial se produce in 1981 cu placheta de versuri Neuronia, aparut in "Biblioteca Arges", nr. 2 (supliment al revistei omonime), reluata ulterior in Caietul debutantilor, 1980-l981 (Ed. Albatros, 1983). 

Colaboreaza cu poezie, eseuri, articole diverse la revistele: "Arges", "Luceafarul", "Romania literara", "Opinia studenteasca", "Dialog", "Convingeri comuniste", "Universitatea comunista", "Amfiteatru", "Contrapunct", "Calende", "Vatra", "Interval", "Orizont", Familia", "Ateneu", "Paralela 45" s.a. Dupa debut publica volumele de versuri: Laborator spatial (titlul original. Laboratorul, fiind respins de cenzura) (Ed. Albatros, 1984); intoarcerea in viitor (Ed. Litera, 1990); Un timp de vis (Ed. Calende, 1993); Actiunea interioara (antologie de autor, Ed. Paralela 45, 1999). 

Este prezent cu poezie in Antologia poeziei generatiei '80 alcatuita de Alexandru Musina (Ed. Vlasie, 1993), Antologia poeziei romane de la origini pina azi alcatuita de Dumitru Chioaru si loan Radu Vacarescu (Ed. Paralela 45, 1998) si in sectiunea antologica a volumului Experimentul literar romanesc postbelic (Ed. Paralela 45, 1998). 

In culegerea Competitia continua. Generatia '80 in texte teoretice alcatuita de Gheorghe Craciun (Ed. Vlasie, 1994; editia a Ii-a, Ed. Paralela 45, 1998) este inclus cu eseul Poezie si psihic. Este prezent cu grupaje de poeme traduse in antologiile Drehpunkt (1992), Streiflicht. Eine Auswahl zeitgenossischer Rumanischer Lyrik (Dyonisos Verlag, Kastel-laun, Germania, 1994; traduceri de Christian W. Schenk si Simone R. Schenk) si Gefahrliche Serpentinen. Rumaoische Lyrik der Gegenwart (Druckhaus, Berlin, Germania, 1997; traducere de Dieter Schlesak). 

Este detinatorul premiului de debut in poezie al revistei "Arges" (1985). 
A calatorit in Franta, Olanda, Germania, Austria, Italia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Bulgaria, Republica Moldova.

Lucreaza ca si proprietar si presedinte-director general al Editurii Paralela 45 si redactor-sef al revistei "Calende" din Pitesti.

Este membru al Uniunii Scriitorilor din Romania, precum si membru fondator si vicepresedinte (din 1998) al Asociatiei Scriitorilor Profesionisti din Romania - ASPRO.

Asupra poeziei autorului au formulat opinii critice: Nicolae Manolescu ("Arges", nr. 3/1981); Gabriel Rusu ("Tomis", nr. 5/1983); Laurentiu Ulici ("Romania literara", nr. 23/1983); Nicolae Oprea - Laborator spatial ("Arges", nr. 1/1985); Liviu Antonesei - Inventatorul de nume ("Amfiteatru", mai 1985); Mircea Mihaies - Turneul candidatilor ("Orizont", nr. 37/1985); Tania Radu - Atitudini de orfevru ("Flacara", nr. 44/1985); Cristian Moraru - Laserul si metafora ("Romania literara", nr. 50/1986); Traian T. Cosovei ("Scinteia tineretului", nr. 10/1987; "Contemporanul", nr. 16/1993); Bogdan Ghiu ("Contrapunct", 6 apr. 1990); Eugen Simion - O, nebunie a combinarilor ("Romania literara", nr. 14/1990); Gheorghe Grigurcu - intre tipuri ("Dreptatea, 5 aug. 1990) si Existenta intrece visul ("Romania literara", nr. 18/1993); Andrei Bodiu - Marea singuratate ("Interval", nr. 4-5/1990); Lucian Alexiu - Mostenirea modernilor ("Orizont", nr. 32/1990); Aurel Pantea - Ultrafabulatia ("Vatra", ian. 1991); Ion Bogdan Lefter ("Calende", nr. 1/1991); Ioan Milea - Singuratatea cosmica ("Apostrof, nr. 5-6-7/1991); Romulus Bucur - Vis, cosmar, realitate ("Arca", nr. 7-8-9/1993); Ioan Moldovan ("Familia", apr. 1993); Dan-Silviu Boerescu - Poemul pur ca homeostazie, belea si complot (in volum La noapte, pe strada Toamnei, Ed. Phoenix, 1993); Radu G. Teposu (in volum Istoria tragica & grotesca a intunecatului deceniu literar noua, Ed. Eminescu, 1993); Gheorghe Perian (in volum Scriitori romani postmoderni, Ed. Didactica si Pedagogica, 1996); Liviu Petrescu (in volum Poetica postmodernismului, Ed. Paralela 45, 1998); C. Rogozanu - Un poet obosit ("Romania literara", nr. 39/1999); Gheorghe Craciun (postfata volum Actiunea interioara, Ed. Paralela 45, 1999).

Referinte critice: "Si Poezia? iti vine sa intrebi dupa ce citesti ecolaliile rare, subtile ale lui Calin Viasie. Poezia, ne spune chiar el, este un mod naiv «de a opune realitatea». Nu-i numai atit. Este si (sau este in primul rind) o frumoasa nebunie a combinarilor, un joc (indelung lucrat) cu sunetele, un amestec ingenios de parodie si gravitate intr-un discurs care cu un ochi comunica, iar cu altul se supravegheaza si se comenteaza Calin Viasie, poet indiscutabil autentic, remarcabil mai ales atunci cind inventeaza o tara lirica imaginara, continua sa fie obsedat de fantasmele textului intr-un moment in care poetii din generatia sa descopera vocea umanului si au deja nostalgia unui nou clasicism. Dar, poate ca in asta consta si originalitatea sa." (Eugen Simion, "Romania literara", nr. 14/1990) "Cercetata indeaproape, poezia lui Calin Viasie releva intii de toate o combinatie destul de rara de rigoare si fantezism - stiinta de a aduna in polinomul frazei spiritul fabulatoriu si concizia apoftegmei, eruditia toposurilor consacrate si o despletire imagistica libera de prezumtii si prejudecati Desigur. Calin Viasie nu este, deocamdata cel putin, zelatorul vreunui limbaj exclusivist al poeziei, si nici nu-si propune sa faca o atare figura. E, in schimb, un spirit foarte viu si un intelectual solid structurat care se joaca gratios cu lucruri grave, mimind a-si lua adio de la poezie dar raminind mereu gata a si-o asuma cu o rece frenezie si nu o singura data cu stiinta dobindita in intimitatea citorva poeti de referinta ai veacului." (Lucian Alexiu, "Orizont", nr. 32/1990) "avem de-a face cu o neobisnuita «developare» a realitatii, supuse unui decupaj insolit, cu o aparenta de gravitate «orfica», insa (auto)ironic pe dedesubt. () Calin Viasie vede realitatea ca pe o structura psihica vasta, ca pe o retea deasa de «neuroni», in care vietile noastre, gindurile, sentimentele, obsesiile si visele noastre stau prinse ca insectele intr-o plasa de paianjen." (Ion Bogdan Lefter, "Calende", nr. 1/1991) "Stranii, cu infatisare eterogena, pulsind de analogii fara o logica artistica prea limpede sint poemele lui Calin Viasie din Laborator spatial (1984). Recuzita stiintifica trimite la elemente de science fiction, terminologia pretioasa, recrutata din sfera tehnologiei, sint, desigur, elemente mai degraba parabolice, sugerind, sub imaginea delirului abstract, o convulsie launtrica si, in sens mai larg, un cotidian traumatizat." (Radu G. Teposu, in voi. Istoria tragica & grotesca a intunecatului deceniu literar noua, Ed. Eminescu, 1993) "Poezia lui Calin Viasie () ar putea fi definita ca o conspiratie a science fiction-ului si a umorului postmodem impotriva / in ajutorul poeziei pure, ca o posibila forma de intoarcere in viitorul imediat al preacomplexatei noastre lirici contemporane. La o prima lectura, in textele sale socheaza inventia lexicala, mai ales sub forma numelor exotice, ce par transplantate dintr-o epopee mayasa intr-una a lui Spielberg. Ceea ce conteaza aici nu este, poate, nimic altceva decit cautarea unor eufonii rare la care se vor fi dedat si un Ion Barbu in Uvcdenrode si in celelalte, iar, mai inspre timpurile noastre. Daniel Turcea. Si totusi, in acest «nimic altceva» se ascund o multime de «detalii» esentiale, care dau culoare-savoarc poemelor sale." (Dan-Silviu Boerescu, in voi. La noapte, pe strada Toamnei, Ed. Phoenix, 1993) "Poezia Iui Calin Vlasie e un discurs dramatic, daca nu sincer, in orice caz inteligent construit, despre ratarea obiectului ontologic ai cunoasterii si despre imposibilitatea actiunii intr-o lume sfisiata intre distopiile psihicului si lipsa de utopie a vietii concrete. () Faptul ca poetul isi intituleaza acest volum antologic Actiunea interioara e semnificativ. Poezia sa e rezultatul unui program de actiune psihica, dublat - nu se putea altfel - de o actiune in plan lingvistic, de o strategie retorica. Chiar daca e desfasurat intr-un laborator, acest program refuza simularea si e aplicat pe viu, cel care scrie fiind singur in masura sa-i aprecieze consecintele, limitele. in ultima instanta. Calin Vlasie e un poet experimental urmarind nu sa distruga poezia, ci sa o salveze." (Gheorghe Craciun, postfata voi. Actiunea interioara, Ed. Paralela 45, 1999)

Vânzătorul de lecitină

Închid cartea: adeseori văd

       idoli cum ard în cădere.

În stradă văd lucruri cuprinse

      de visiuni.

Un rector omenos vine direct

     la mine.

Din ochii lui sar plăcuțe de

    aluminiu pe care scrie:

    „ apropie-te! căci este

   timpul tău”.

Luna improprie.

Cer în eres.

Intersecția vântului sângerând.

Creierul meu e animat,

      inima mea încreierată.

Vânzătorul de lecitină (el

     este de fapt) vine cu un

    minuscul dispozitiv și

    mi-l vâră în vârful limbii

    cenușiu.

Ah emotivă milionime de secundă!

(Unde ești tu Mnemocunta

zeul cămărilor de var

cu ale tale trufașe simțiri și reci silogisme?

Creierul se umple,

fruntea mi se umflă,

alunec pe o falie

hidrocefală.

                   înroșind    ca râma

                     vibratil    spondeu

                           luna    sună-n râul

                   străzilor    spontan

    sunt mai singur    astăzi

                              ca     singurătatea

                       astrul    mă aspiră

                     veșnic    lăcrimând. )

Dar dacă într-o zi vine un personaj real

     (fie K. W.)  și-ți vorbește în două limbi

     cum ar fi ziua și noaptea?

Ziua:  „desfoliază veacul pentru a cunoaște

          clipa.”

Noaptea: „inventează lumina unui veac

         când visiunea coboară din lucruri.”

Cumpăr un dicționar cu 200 000 de hili.

E un moment agreabil când ții în mâini

       un saurian.

E ca și cum te-ai plimba cu două sute

      de mii de câini pe Strada Mare,

      admițând desigur că me-

     canismul tău ar fi imobil.

Toți doresc o minune,

     descoperirea secretă

     ca un viciu.

E o lume de mame născând

Rămâne timpul colorat.

Explozia unei rampe

    lasă urme murdare.

Index hibirid.

Aprinde versul reversibil!

Încet încet literele devin

      uriașe-etcetera.

TEATRU/FILM 21 Mai

Cum vă place de W Shakespeare

Cu Ștefan Tapalagă

Biografie Ștefan Tapalagă

Ștefan Tapalagă s-a născut la 4 aprilie 1933 la Dorohoi, oraș moldovenesc unde a făcut școala primară și apoi liceul. A urmat cursurile Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică "I.L. Caragiale" din București. Absolvește Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică în anul 1961 la clasa profesorului Finteșteanu - Sanda Manu, Dem Radulescu și Alex Lungu.

În perioada următoare este elev la Paris pentru a studia pantomima cu Jacque Lecqoc. Este coleg de clasă cu Traian Stănescu, Candid Stoica, Ioana Manolescu, Violeta Andrei, Dorina Lazăr, Ioana Măgură Bernard, Ion Arcudeanu, regretații Jorj Voicu și Marian Hudac, Nicolae Scarlat, Alexandru Lazăr, Melania Ursu, Mitică Popescu până în anul 3 (când a fost arestat), Constantin Drăgănescu.

A jucat pe scena Teatrului din Pitești și a Teatrului de Comedie din Capitală. De la primele apariții scenice s-a afirmat ca o prezență interpretativă dotată cu reale calități comice și dramatice. De-a lungul anilor, a dat viață unui număr impresionant de personaje, în sute de spectacole, dintre care menționăm: Zăpăcitul de Molière, Rinocerii de Eugen Ionescu, Fizicienii de Dürrenmatt, Livada cu vișini de Cehov, Casa inimilor sfărâmate de G.B. Shaw, Troilus și Cressida de Shakespeare, Mătrăguna de Machiavelli și altele. A debutat pe marele ecran în filmul Alo? Ați greșit numărul (1958).

Consacrarea în cinematografie i-au adus-o Nu vreau sa mă însor (1960) și Pași spre Lună (1963). Din șirul realizărilor pe marele ecran, mai cităm: Brigada diverse în alertă (1971), Dimitrie Cantemir (1974), Cercul magic (1975) etc. Ștefan Tapalagă a fost o prezență de prestigiu la radio și televiziune, în special în spectacolele de comedie și divertisment.

Scurt timp, a îndrumat o serie de tineri învățăcei în tainele artei scenice. A participat împreună cu Sorin Poenaru și Iosif Silahy în 1954 pentru prima dată la concursurile internaționale de floretă. A fost maestru al sportului activând în domeniul scrimei și fiind campion al acestei frumoase arme. A fost căsătorit cu fosta sa profesoară de actorie d-na Sanda Manu; împreună au realizat o singură piesă de teatru, Frumoasa duminică de septembrie. A fost fratele actriței Rodica Tapalagă.

Cunoscutul actor Ștefan Tapalagă a plecat dintre noi la 21 mai 1994, în București, așa cum a fost tot timpul vieții: cu zâmbetul pe buze, sclipiri jucăușe în ochi și sufletul cald și generos.

Filme cu Ștefan Tapalagă

·         Atac in biblioteca (1992)

·         Chirița la Iași (1987)

·         Clipa de răgaz (1986)

·         Cucoana Chirița (1986) Trailer

·         Am o idee (1981)

·         Grăbește-te încet (1981)

·         Cîntec pentru fiul meu (1980)

·         Aurel Vlaicu (1977) - Traian Vuia

·         Razboiul Independentei (Serial TV) / Razboiul Independentei (1977) - ziarist

·         Roșcovanul (1976) - Chiriac

·         Cercul magic (1975)

·         Elixirul tinereții (1975)

·         Muschetarul roman (1975)

·         Muntele ascuns (1974)

·         Zestrea domniței Ralu (1972)

·         Haiducii lui Șaptecai (1971) - chefliu

·         Unul dintre noi / (1971)

·         Discurs pentru o floare / (1970)

·         Game pentru televiziune (1968)

·         Împușcături pe portativ (1968)

·         Vin cicliștii (1968) - Virgil

·         Cerul incepe la etajul III (1967)

·         Sept hommes et une garce / Șapte băieți și o ștrengăriță (1967) - voce Latouche

·         Omul și camera (1966)

·         Steaua fără nume (1966) - voce Marin Miroiu

·         Casa neterminată (1964)

·         Castelanii (1964)

·         Pași spre lună (1964) - Jules Verne

·         Nu vreau să mă-nsor (1960)

·         Alo? Ati gresit numarul! / Alo? Ați greșit numărul! (1958) - studentul Hurjui

Nu vreau să mă însor (1960): 

Colegi de promotie (Teatru radiofonic) comedie: 

Platonov - A. P. Cehov

Sotul ideal - Oscar Wilde 1956

GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR 21 Mai

Nae si Vasile - Ancheta Rutiera.mp4

De la munte la mare pe cărări de soare cu Dem Rădulescu, Stela Popescu

GÂNDURI PESTE TIMP 21 Mai

Tudor Arghezi - Citate:

 Ileana Vulpescu - Citate:

Grigore Moisil - Citate: