MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU LUNI 27 MAI 2019

ISTORIE PE ZILE 27 Mai

Evenimente

· 927 - Simeon I din Bulgaria este învins de regele Tomislav din Croaţia.

· 1199: Ioan este încoronat rege al Angliei.

· 1328: Filip al VI-lea este incoronat rege al Frantei. Regele Filip al VI-lea s-a nascut in 1293 si a fost fiul lui Charles I de France, Conte de Valois si al Margueritei d’Anjou. A murit la data de 22 August 1350.

· 1510: Prima atestare documentară a localității Comarnic, județul Prahova. Comarnicul se afla in stapinirea boierilor Margineni. In secolul al XVII-lea, asezarea a trecut in stapinirea familiilor Cantacuzino si Filipescu, iar doua secole mai tirziu in proprietatea domnitorului Gheorghe Bibescu. Numele localitatii si toponimia din jur este legata de terminologia oierilor. Ca si Breaza, se pare ca acest sat a fost infiintat de mocanii transilvaneni care in drumul lor catre baltile Dunarii, poposeau aici. Si tot aici se facea si tunsul oilor, cel putin pina in secolul al XVIII-lea. Atestat documentar ca sat, incepind cu secolul al XV-lea, Comarnicul se afla in stapinirea boierilor Margineni. In secolul al XVII-lea, asezarea trecea in stapinirea familiilor Cantacuzino si Filipescu, iar doua secole mai tirziu in proprietatea domnitorului Gheorghe Bibescu. Carausia a constituit principala ocupatie a locuitorilor Comarnicului, asezarea fiind la 1694, printre cele 12 sate trecute in raza schelei Campina spre Brasov. O buna parte din comarniceni s-au indeletnicit cu aceasta ocupatie, transportind cu ajutorul cailor marfurile negustorilor pe potecile de plai, in samare, iar ulterior, dupa o oarecare amenajare a drumurilor, in chervane. Carausia comarnicenilor devenise un fel de monopol in cursul secolului al XVIII-lea. Numele satului, ne spun filologii, vine de la “comarnic”, cuvant cu care ciobanii din Tara Barsei numeau incaperea de la stana in care ei pastrau casul. Hidronimele Valea Lanii, Valea Casariei, Valea Beliei si toponimele Dealul Lanii si Plaiul Casariei intregesc afirmatia filologilor, amintind de indeletnicirea de odinioara a ciobanilor veniti cu turmele de peste munti si asezindu-se pe aceste vetre insorite, intemeind sate ce le poarta numele, azi cartiere ale orasului: Podu Neagului, Podu Lung, Podu Vartos, Poiana si Vatra Satului.

· 1570: Diaconul Coresi a terminat tiparirea Psaltirii romanesti, care face parte din seria de scrieri imprimate de carturarul roman in tiparnita sa din Scheii Brasovului.

· 1600: Mihai Viteazul devine „domn al Țării Românești și al Ardealului și a toată Țara Moldovei", realizând prima unire politică a celor trei țări române. Mihai Viteazul, domn al Ţării Româneşti, a deschis în istoria poporului român o nouă epocă, care va avea drept scop unirea celor trei principate române. Acesta a venit la tronul Ţării Româneşti într-o situaţie de cumpănă, într-o conjunctură internaţională complexă, cînd presiuni externe şi dificultăţi politice şi economice interne puneau sub semnul întrebării durabilitatea statului român. Mihai Viteazul s-a dovedit a fi un bun organizator şi comandant militar, parcurgînd între 1588-1593 întreaga ierarhie administrativ-politică a ţării. Domnia sa (1593-1601), prin evenimentele care au avut loc, cunoaşte două perioade distincte – dar strîns legate între ele: lupta de eliberare de sub dominaţia otomană (1594-1598), respectiv unirea politică a celor trei ţări române (1599-1601). Întru realizarea primului obiectiv Mihai-Viteazul a întreprins o serie de acţiuni: a făcut însemnate comenzi de armament în Transilvania, a refăcut atelierele de tunuri şi pulberăriile de la Tîrgovişte, a crescut dotarea artileristică, a dotat infanteria cu arme de foc portabile, a restructurat instituţiile tradiţionale în consens cu obiectivele politice şi cerinţele militare ale epocii, în fruntea unităţilor sale armate a numit oameni apropiaţi, persoane de nădejde, buni profesionişti, potriviţi locului şi momentului şi, nu în ultimul rînd, a ştiut să-şi apropie masele largi populare, fără al căror aport nu şi-ar fi putut atinge obiectivele sale, cărora le-a dedicat totul, inclusiv viaţa. A dus o serie de bătalii precum cele de la Călugăreni, Hîrşova, Brăila, Putineiu etc. După mai multe încercări de înlaturare a suzeranităţii otomane, Mihai-Viteazul a înţeles că acest lucru este posibil numai prin unirea eforturilor celer trei ţări româneşti. Colaborarea însa s-a destrămat atît în urma instaurării în Moldova a domnului Ierimia Movilă, cît şi în Transilvania a cardinalului polonez Andrei Bathory. Aceştia încheind pace cu Imperiul Otoman i-au cerut lui Mihai să plece de la tronul ţării. Însă răspunsul lui Mihai a fost pe măsură: ”pînă ce nu-mi vor arunca pămînt peste ochi, nu voi înceta să lupt cu turcii”. În curînd domnul Ţării Româneşti a hotărît o campanie peste munţi a cărei scop era cucerirea Transilvaniei. Hotărîtoarea bătălie dintre Mihai Viteazul şi Andrei Bathory a fost la 18-28 octombrie 1599. Victoria s-a dovedit a fi a lui Mihai Viteazul. La 1 noiembrie 1599 Mihai Viteazul îşi face intrarea în Alba Iulia. La 10 mai a fost cucerit Bacăul, iar la 16 mai 1600 Suceava a fost luată fără luptă, din cauza că apărătorii cetăţii s-au predat. Astfel la 27 mai 1600 Mihai Viteazul a fost intitulat într-un hristov în care scria că el este “Domn al Ţării Româneşti, Ardealului şi Moldovei”. Realizînd unificarea principatelor M. Viteazul a dorit ca acest fapt să dureze cît mai mult. Însă el a domnit cu cele trei ţări doar cîteva luni. La începutul lui septembrie 1600 stările previlegiate din Transilvania se rascoală împotriva Domniei Sale. În ajutorul lor a venit oastea Imperială şi în urma luptei de la 18 septembrie de la Miraslău Mihai pierde Ardealul. În acelaşi timp Movileştii recapătă Moldova. În zorii zilei de 9 august 1601, stil vechi (19 august 1601, stil nou), Mihai Viteazul este asasinat mişeleşte din ordinul generalului Habsburgic Gheorghe Basta. Faptele marelui domnitor s-au impus ca simbol al luptei pentru unitate şi au exprimat o aspiraţie fundamentală a poporului român - "De la 1600 nici un român n-a mai putut gîndi unirea fără uriaşa lui personalitate, fără paloşul sau securea lui ridicată spre cerul dreptăţii, fără chipul lui de curată si desăvîrşită poezie tragică." (N.Iorga).

· 1703: A fost întemeiat oraşul Sankt Petersburg, viitoare capitală a Imperiului ţarist. În anul 1700, Rusia a început impotriva Suediei, un război care a durat 21 de ani şi s-a numit – Războiul Nordic. Rusia a avut drept aliaţi în acest război Danemarca şi Saxonia. Deja în anul 1702, armata rusă a cucerit cetatea Noteburg. Aceasta a reprezentat prima mare victorie în război, în cinstea căreia Petru a redenumit Noterburgul, în Shliselburg (”oraşul-cheie”). După un an, ruşii având succes, au cucerit încă o cetate, care era considerată de necucerit – cetatea Nieshantz, in ziua de 1 mai. Această victorie le-a deschis calea către delta Nevei, către mare. Consiliul militar, în frunte cu Petru I a decis, că această cetate nu merită refortificată: Nieshantz, după cum spunea însuşi ţarul ”nu este suficient de puternică de la însăşi natura”. Pe lângă aceasta, cetatea era poziţionată suficient de departe de mare, astfel încât suedezii aveau posibilitatea de a se întări pe una dintre insulele deltei Nevei, iar ruşii oricum ar fi rămas rupţi de litoral. Cercetând personal insulele deltei, Petru a găsit exact ceea ce îşi dorea: Insula Iepurilor, care era aşezata la despărţirea Nevei în două braţe, în imediata apropiere a mării. Din toate părţile insula era scăldată de ape, ceea ce reprezenta un element de apărare naturală în caz de asediu. Iar de pe insulă, puteau fi bombardate corăbiile duşmane din orice direcţie n-ar fi încercat ele să pătrundă pe râu. În data de 16 (27) mai a anului 1703, de ziua Sfintei Treimi, pe insulă s-au pus bazele unei cetăţi. Anume această zi este considerată drept dată de întemeiere a Sanct-Petersburg-ului. Însă numele său, cetatea şi l-a primit în data de 29 iunie, de ziua lui Petru, când aici au fost puse temeliile bisericii cu hramul Sfinţilor Petru şi Pavel. Petru a numit cetatea ”Sanct-Piterburh”, acelaşi nume obţinându-l şi oraşul ce a început să se dezvolte în jurul Insulei Iepurilor. Imediat după construirea cetăţii pe malurile Nevei, timp de 3 zile a fost construită o casă de lemn pentru Petru. Ţarul a vrut ca noua sa locuinţă să se asemene construcţiilor olandeze, care i-au plăcut atât de mult, fapt pentru care, cu vopsele din ulei pereţii casei de lemn au fost vopsiţi sub formă de cărămizi. Noul oraş a început să crească alături de cetate, pe Insula Mestecenilor. Deja în noiembrie 1703, aici a fost pusă temelia primei catedrale a oraşului – în memoria faptului, că bazele cetăţii au fost puse de ziua Sfintei Treimi, această catedrală a fost numita Troitzkaya. Anume aici, în anul 1721, Petru I s-a încoronat ca împărat. Construcţiile din oraş au apărut şi pe celălalt mal al Nevei, sub acoperirea cetăţii-şantier naval al Amiralităţii. Au început construcţiile şi pe Insula Vasilievskij, pe care Petru planifica să o transforme în centrul oraşului. La data de 30 august 1721, în oraşul Nishtadt (actuala Finlandă) a fost semnat tratatul de pace între Rusia şi Suedia. Războiul pentru ieşirea Rusiei la Marea Baltică s-a încheiat. Victoriile Rusiei în Războiul Nordic au fost sărbătorite cu pompă în tânăra capitală. În memoria bătăliei de la Poltava, care a avut loc în ziua Sf. Samson (17 iunie 1709), la ordinul lui Petru I, în Sankt Petersburg au fost puse bazele Catedralei Sf. Samson, care la început a fost construită din lemn, iar după moartea lui Petru a fost reconstruită în piatră. Ea există şi astăzi.

· 1860: În cadrul Expediției celor O Mie, Giuseppe Garibaldi și Cămășile Roșii au început asaltul asupra orașului Palermo. Expediția celor O Mie (în italiană Spedizione dei Mille) a fost o campanie militară condusă de generalul revoluționar Giuseppe Garibaldi în 1860. O forță de voluntari a învins Regatul celor Două Sicilii, ceea ce a dus la dizolvarea acestuia și la anexarea sa de către Regatul Sardiniei, un pas important pe calea creării unui nou regat italian unit.

· 1867: Franz Joseph I, împăratul Austriei (1848-1916), s-a încoronat și rege al Ungariei (1867-1916) și a aprobat Legea privind încorporarea Transilvaniei la Ungaria.

· 1879: Membrii Academiei au fost primiți la Palatul Cotroceni de către domnitorul Carol I. Drept recunoștință pentru sprijinirea culturii (din inițiativa și pe cheltuiala sa, Academia Română a început publicarea lucrării lui Hașdeu„Etymologicum Magnum Romaniae"), suveranul a fost ales președinte de onoare al Academiei Române.

· 1883: Alexandru al III-lea este încoronat țar al Rusiei. Alexandru al III-lea al Rusiei (n. 10 martie 1845 – d. 1 noiembrie 1894) a fost împărat al Rusiei din 14 martie 1881 până la decesul său în 1894. Spre deosebire de tatăl său, Alexandru al III-lea a fost de-a lungul întregii sale domnii un împărat conservator care a dus pe culmi noi principiul „Autocrație, ortodoxie și naționalism” al lui Nicolae I. Un slavofil convins, Alexandru al III-lea a crezut că Rusia poate fi salvată de la haos prin îndepărtarea rușilor (în frunte chiar cu el) de influența ocidentală subversivă. Cel mai important sfătuitor al țarului a fost Constantin Petrovici Pobedonosțev, profesor particular al lui Alexandru al III-lea și al fiului acestuia, Nicolae al II-lea, și conducătorul Sfântului Sinod din 1880 până în 1895. El îi învățase pe elevii lui imperiali să se teamă de libertatea cuvântului și de presă și să urască democrația, constituția și sistemul parlamentar. În timpul lui Pobedonosțev, revoluționarii au fost persecutați, iar politica de rusificare a căpătat o dezvoltare copleșitoare în tot imperiul. În timpul domniei lui Alexandru al III-lea, s-a consfințit alianța cu Franța republicană, Rusia bucurându-se de credite importante din această țară pentru dezvoltarea industriei naționale.

· 1905: Războiul Ruso-Japonez: Începe Bătălia din Strâmtoarea Tsushima. Bătălia din strâmtoarea Tsushima (în limba japoneză: tsushima-kaisen) a fost principala bătălie navală care a avut loc între Rusia și Japonia în Războiul Ruso-Japonez Această bătălie a fost singura bătălie navală decisivă din Istoria marinei în care au luptat între ele cuirasate moderne cu corp de oțel și prima bătălie navală în care telegraful a jucat un rol extrem de important și a fost caracterizat ca “ecoul pe moarte al erei vechi – pentru ultima dată în istoria navală de război navele de linie ale unei flote învinse s-au predat în larg”. Lupta a fost purtată în zilele 27-28 mai 1905 (14-15 mai, în Calendarul Iulian, în uz pe atunci în Rusia), ca poziție în strâmtoarea Tsushima, între Coreea de Sud și Japonia. În această luptă Flota japoneză sub comanda amiralului Heihachirō Tōgō a distrus două treimi a flotei ruse, aflată sub comanda amiralului Zinoviev Rojestvenski, care a efectuat o călătorie de peste 18.000 de mile marine (33,000 km) din Marea Baltică, pentru a ajunge în Orientul Îndepărtat. La Londra în 1906, Sir George Sydenham Clarke scria: „Bătălia de la Tsushima este de departe cel mai mare și mai important eveniment naval de la Bătălia de la Trafalgar încoace.” Decenii mai târziu, istoricul Edmund Morris a susținut că aceasta a rămas cea mai mare bătălie navală de la Trafalgar. Înainte de Războiul ruso-japonez, țările au construit cuirasate cu tunuri de diferite calibre, în principal de 152 mm (6 țoli), 203 mm (8 țoli), 254 mm (10 țoli) și 305 mm (12 țoli), cu intenția ca aceste cuirasate să lupte cu alte nave în acțiuni decisive ale flotei. Bătălia de la Tsushima a demonstrat că viteza cuirasatelor și armele de mare calibru cu bătaie mai lungă sunt mult mai avantajoase în bătăliile navale decât un amestec de tunuri de diferite calibre. Telegrafia a fost inventată în ultima jumătate a anilor 1890 și la sfârșitul secolului toate forțele navale majore au adoptat de acest mijloc de comunicare mult îmbunătățit. Deși Alexander Popov, Stepanovici de la Institutul de Lupte Navale a construit și a prezentat un telegraf în 1900, Marina Imperială Rusă a fost adoptat inițial echipamentele fabricate de firma Telefunken din Germania. În Japonia, profesorul Shunkichi Kimura a primit sarcina de la Marina Imperială Japoneză să își dezvolte propriul sistem de comunicații fără fir, iar acest sistem a fost montat pe multe dintre navele de război japoneze înainte de 1904. Deși ambele părți au avut telegrafie fără fir devreme, rușii au fost folosit echipamente germane și a avut dificultăți în utilizarea și întreținerea lor, în timp ce japonezii au avut avantajul de a folosi propriul echipament. Este recunoscut astăzi că această luptă a fost începutul aplicării contramăsurilor electronice în conflictele militare.

· La 27 mai 1917 sosesc la Iaşi, România, primele două batalioane ale Corpului de voluntari transilvăneni, pentru a lupta alături de armata refăcută. Corpul de voluntari transilvăneni se constituie din circa 30 000 prizonieri de origine română din armata austro-ungară ce se aflau în Rusia. Evenimentele au loc în cadrul Primului Război Mondial.

· 1922: La Chișinău in Basarabia s-a desfășurat şedința festivă de constituire a secției regionale a Societății Române de Geografie, în frunte cu Scarlat Panaitescu .

· 1923 - În această zi cursele auto au primit o nouă faţă, scopul principal trecând de la a trece în cel mai scurt timp cu orice preţ, la a îţi doza eforturile cât mai bine pentru a ajunge cât mai departe într-o cursă care durează 24 ore. Iniţial cursa s-a desfăşurat pe drumurile publice din Le Mans şi câştigătorul era desemnat după o perioadă de trei ani consecutivi, dar această ideea a fost abandonată în 1925, introducându-se apoi premierea anuală. Prima ediţie a fost câştigată de doi francezi, Andre Lagache şi Rene Leonard, conducând un model Chenard et Walcker cu un motor de 3.0 litri. Francezii au reuşit să parcurgă 128 de ture. Scopul acestei curse este de a crea maşini cât mai aerodinamice, dar şi fiabile, fiind un fel de anticameră a ultimelor tehnologii de serie. De exemplu, Audi a testat cu succes V12 TDI, care apoi s-a regăsit şi în producţia de serie fiind cel mai puternic diesel din istorie. Campionii en-titre sunt Peugeot Sport, francezii impunându-se prin piloţii Marc Gene, David Brabham şi Alexander Wurz. În acest an cursa se va desfăşura în weekendul 12 - 13 Iunie pe circuitul de la Sarthe, urmând să fie iarăşi luptă acerbă între Peugeot şi Audi.

· 1933: The Walt Disney Company lansează desenul animat "Three Little Pigs" cu hit-ul său, "Who's Afraid of the Big Bad Wolf?"

· 1936: Nava de pasageri Queen Mary a plecat în primul ei voiaj, spre Franța. RMS Queen Mary a fost un pachebot britanic ce a aparținut companiei Cunard-White Star Line care a navigat pe rutele din Atlanticul de Nord în perioada 1934-1967. Queen Mary 2 a fost singurul vas după Rms Titanic care a trecut Titanicul.Dar şi acesta a avut probleme la motor exact în același loc. Nava a fost lansată la apă la 26 septembrie 1934 de la șantierul naval John Brown din Glasgow. La 27 martie 1936 complet finisat, pachebotul își începea cariera pe liniile prodigioasei companii de navigație Cunard-White Star a Atlanticului de Nord, care se va sfârși în anul 1967 după 1001 traversări. RMS Queen Mary a fost proiectată pentru a bate toate recordurile de mărime, dar a fost depășit doar de nava SS Normandie care a fost terminată mai devreme și avea o lungime mai mare cu 3 metri. Era considerată un oraș plutitor având la bord peste 3000 pasageri și 1300 membri ai echipajului.

· 1937: A fost inaugurat Podul Golden Gate, la acea vreme fiind podul suspendat cu cea mai mare distanță între stâlpii de susținere din lume. Podul Golden Gate (în engleză în original Golden Gate Bridge), situat în partea de vest a Statelor Unite în statul California, a fost inugurat la 27 mai 1937. În prima zi a dării în folosință podul a fost deschis numai pietonilor, în acea zi, numită „Ziua Pietonilor”, fiind traversat de 200.000 de persoane. Cu o deschidere de 1.280 m, Podul Golden Gate leagă orașul San Francisco de orașul Sausalito, fiind situat peste strâmtoarea Golden Gate ce face legătura între Oceanul Pacific (la vest) și Golful San Francisco (la est). Podul, care are o lungime totală de 2.737 m, a devenit celebru prin faptul că a fost prima construcție uriașă suspendată la peste 150 m deasupra nivelului apei, fiind în același timp un exemplu strălucit al stilului arhitectural „Art Deco” târziu din Statele Unite. A devenit repede un simbol marcant al orașului San Francisco, fiind adesea identificat cu spiritul liberal al acestui influent oraș californian.

· 1938: Corneliu Zelea Codreanu, seful miscarii legionare din Romania, a fost condamnat la 10 ani de munca silnica, el pierzandu-si viata inainte de a iesi de dupa gratii. A fost asasinat in timpul detentiei din ordinul regelui Carol al II-lea.

· 1940: Al Doilea Război Mondial: Gruparea de trupe aliate, izolate de ofensiva germană, a desfășurat operații de retragere și evacuare, prin portul Dunkerque

· 1940: Acord economic româno–german (Olwaffen Pakt, „pactul petrolului”), care adâncește dependența față de Germania hitleristă a economiei naționale. România renunță astfel la declarația de neutralitate din 7 septembrie 1939.

· 1941: Al Doilea Război Mondial: Vasul german Bismarck este scufundat în Atlanticul de Nord cu 2.300 de oameni la bord. Bismarck a fost un cuirasat german din timpul celui de al Doilea Război Mondial. Având un deplasament nominal de 41.700 tone și o greutate cu încărcătură completă de 53.200 tone, “Bismarck” era cea mai mare navă de război din istorie la data lansării sale la apă, în septembrie 1939. Echiparea și probele navei au durat până în aprilie 1941. Bismarck reprezenta de asemenea nava-amiral a flotei germane, și cea mai mare navă de război lansată vreodată de șantierele navale europene. Acest record nu a fost depășit până în ziua de astazi. În urma unor pregătiri frugale, nava a fost trimisă în prima și ultima misiune de luptă în mai 1941, alături de crucișătorul greu “Prinz Eugen”. În urma unei misiuni epice, hăituit fiind de peste 50 de nave de război britanice, Bismarck a fost extrem de grav avariat și sabordat de echipajul sau în dimineața zilei de 27 Mai 1941. Dupa respingerea a 3 valuri de avioane si a atacurilor de noapte, echipajul de pe Bismarck era extenuat (practic nu dormisera deloc din seara de 24 mai). Starea marii se inrautati, o furtuna de forta 10 maturand Marea Nordului. Pe la ora 8:00 dimineata, King George Vth si Rodney l-au detectat pe Bismarck. Li s-au alaturat crucisatoarele grele Dorsetshire si Norfolk. Din cauza valurilor de 4-5 metri, viteza lui Bismarck a scazut si mai mult – la 7-8 noduri – in conditiile in care adversarii se apropiau cu 23-28 de noduri. La 8:40, navele britanice au deschis focul de la 21 km distanta. Bismarck a raspuns imediat, 3 minute mai tarziu coloane de apa incadrand pe “Rodney”. De teama sa nu fie lovit, capitanul de pe Rodney a ordonat modificarea cursului, ceea ce a condus la dereglarea echipamentului de tir. Abia 20 de minute mai tarziu s-a obtinut prima lovitura asupra lui Bismarck, care i-a blocat turelele prova (Anton si Bruno). Cu toate acestea, cuirasatul german a continuat sa traga bine, avariind usor (cu schije) pe Rodney si incadrandu-l de 2 ori pe King George Vth. La 9:02 insa, turnul de conducere a focului a fost lovit in plin de 1 sau 2 proiectile de 406mm. La 9:15, si turnul blindat secundar a fost scos din lupta, astfel ca nava germana a ramas fara un “sistem nervos” capabil sa raspunda provocarilor. A urmat un tir de baraj, navele britanice apropiindu-se pana la 3 km distanta si tragand in plin. Cel putin 70 de proiectile de 356 si 406 mm si 300 de proiectile de 203 mm au lovit cuirasatul german in agonie. 4 sau 5 torpile lansate de escadra britanica si-au gasit de asemenea tinta. Cu toate acestea, Bismarck continua sa pluteasca, desi suprastructurile erau cuprinse de flacari. Capitanul a dat ordinul de sabordare la 10:05, iar la 10:10, acesta a fost executat. Echipajul a deschis valvele etanse, provocand inundarea brusca a navei. La 10:30, Bismarck s-a scufundat, impreuna cu circa 400-500 de membri ai echipajului. Peste 1500 de supravietuitori de pe Bismarck se zbateau in apa inghetata. Crucisatoarele britanice au inceput sa ii culeaga, dar dupa ce au salvat doar 115 oameni, s-a dat alarma de atac submarin. Intr-adevar, un U-boot german se afla in zona, dar acesta nu mai avea torpile, deci nu a putut ataca. Desigur ca acest fapt nu avea cum sa fie cunoscut de comodorul britanic, care a ordonat retragerea cu toata viteza a escadrei din zona periculoasa. Astfel, circa 1400 de marinari au fost lasati in apa inghetata. Victoria asupra lui Bismarck a fost sarbatorita triumfal in Marea Britanie. In Germania, pierderea celei mai mari nave de razboi l-a determinat pe Hitler sa blocheze pentru tot restul razboiului raidurile marilor nave de suprafata, preferand expunerea submarinelor si a distrugatoarelor. In consecinta, nava-sora a lui Bismarck – Tirpitz, si-a petrecut cariera mai mult in porturi si fiorduri neavand sansa de a-si demonstra capacitatea de lupta in conditii reale. Soarta cuirasatului german a reprezentat un punct de cotitură în războiul naval, deoarece marile puteri au început să conștientizeze de vulnerabilitatea marilor nave de război în fața avioanelor lans-torpilă, fapt ce a determinat schimbarea priorităților de construcție. Astfel, Japonia, Marea Britanie și S.U.A. au început să pună accentul mult mai mult pe port-avioane, în detrimentul cuirasatelor.

· 1942: În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, rezistența cehă din Praga ocupată de naziști l-a asasinat (Operațiunea Anthropoid) pe Reinhard Heydrich, șeful RSHA și Protectorul Boemiei și Moraviei.

· 1946: Guvernele SUA și Marii Britanii au adresat o notă guvernului român, semnată de reprezentanții lor la București, Burton Y Berry, respectiv Adrian Holman, în care se protestează împotriva încălcării democrației. Cele doua guverne atrag atenția asupra abuzurilor, a încălcării libertaților și frecvenței violenței și sunt nemulțumite de nepromulgarea legii electorale și de restrângerea libertății de exprimare.

· 1948: Guvernul comunist al Romaniei, aservit URSS, a emis un decret privind intrarea in proprietatea statului a bunurilor regelui Mihai I si ale membrilor familiei regale.

· 1963: Bob Dylan lansează albumul The Freewheelin' Bob Dylan.

· 1970: O expediție britanică a excaladat partea sudică a vârfului Annapurna I (8.091 m.), unul dintre vârfurile masivului Annapurna din Himalaya.

· 1984: Inaugurarea oficială a Canalului Dunăre–Marea Neagră, considerat al treilea canal de navigație, ca importantă, după Suez și Canalul Panama; lucrările de construcție au început în 1973. Canalul Dunăre-Marea Neagră este un canal navigabil aflat în județul Constanța, România, ce leagă porturile Cernavodă de pe Dunăre și porturile Constanța Midia Năvodari de la Marea Neagră, scurtând drumul spre portul Constanța cu aproximativ 400 km. Canalul, cu lungime totală de 95,6 km, este format din ramura principală, în lungime de 64,4 km și ramura de nord (cunoscută sub denumirea de Canalul Poarta Albă-Midia Năvodari), în lungime de 31,2 km. Canalul Dunăre-Marea Neagră este parte componentă a importantei căi navigabile europene dintre Marea Neagră și Marea Nordului (prin Canalul Rin-Main-Dunăre). Folosind această rută, mărfurile din Australia și Orientul Îndepartat, destinate Europei Centrale, își scurtează drumul cu 4.000 km. Planuri de a construi acest canal existau încă din secolul XIX. Încă de la alipirea Dobrogei la România, în 1878, a început a fi vehiculată ideea unui al patrulea braț al Dunării, de data aceasta artificial, care să scurteze drumul către Marea Neagră. Condițiile tehnice ale epocii făceau ca o astfel de realizare să fie extrem de dificilă și costisitoare, așa încât regele Carol I, realist, a refuzat să se implice în acest proiect. Ideea însă nu a fost abandonată, în 1928 viitorul academician Aurel Bărglăzan avea să facă un studiu, care a indicat practic actualul traseu al canalului. Ulterior, Carol al II-lea a cochetat și el cu ideea canalului, dar criza economică mondială și apoi începutul celui de-al Doilea Război Mondial au făcut ca realizarea lui să fie amânată sine die. În 1949 a început construcția canalului, mulți dintre muncitori fiind deținuți politici din închisorile comuniste și din rândurile minorităților etnice și religioase. Lucrările au fost sistate în 1955 și reluate, după un nou proiect, în 1976. Canalul a fost inaugurat în 1984, de către Nicolae Ceaușescu. S-au excavat 294 milioane m3 la canalul principal, plus 87 milioane m3 la ramura nordică, Poarta Albă-Midia Năvodari (mai mult cu 25 milioane decât la Canalul Suez și cu 140 milioane decât la Canalul Panama) și s-au turnat 5 milioane m3 de betoane. Canalului principal are o lungime de 64,4 km, o adâncime de 7 m, o lățime la bază de 70 m și la suprafață de 90-120 m, și are o capacitate anuală maximă de transport de 80-100 de milioane tone, iar pentru ramura nordică de 15-25 de milioane tone de marfă. Pescajul maxim admis este de 5,5 m permițând astfel accesul navelor fluviale și a celor maritime mici. La fiecare capăt există câte două ecluze care permit traficul în ambele sensuri. Canalul traversează localitățile Cernavodă, Saligny, Mircea Vodă, Satu Nou, Medgidia, Castelu, Poarta Albă. Aici canalul se bifurcă. Ramura sudică trece prin Basarabi și Agigea. Ramura nordică, cunoscută sub denumirea de Canalul Poarta Albă-Midia Năvodari, cu o lungime de 31,2 km, o adâncime de 5,5 m și o lățime de 50-66 m, trece prin Nazarcea, Constanța, Ovidiu și Năvodari. Construirea canalului a necesitat o investiție de circa 2 miliarde de dolari. Estimările inițiale prevedeau recuperarea investiției în 50 de ani. Exploatarea canalului aduce însă venituri anuale de circa 3 milioane de euro, ceea ce presupune o durată de recuperare a investiției de peste 600 de ani.

· 1984: A fost resfințită Biserica Neagră din Brașov, în urma lucrărilor de restaurare începute în anul 1970. Biserica Neagră (în germană Die Schwarze Kirche), unul dintre simbolurile orașului Brașov, este biserica patriarhală a Bisericii Evanghelice C.A. din România. Situată în centrul municipiului Brașov, edificiul a fost construit în jurul anului 1380 (probabil începând cu 1377) în stil gotic. Biserica, inițial catolică, a fost cunoscută mai întâi sub numele de Biserica Sfânta Maria (Marienkirche). Clădirea a fost parțial distrusă după marele incendiu din 1689, când a primit numele actual. Denumirea populară de după incendiu,„Biserica Neagră“, a fost acceptată oficial în secolul al XIX-lea. Biserica Neagră este unul dintre cele mai reprezentative monumente de arhitectură gotică din România, datând din secolele XIV-XV, si, de asemenea, unul dintre cele mai mari lăcașe de cult medievale de la Domul Sfântul Ștefan din Viena pînă la Hagia Sophia din Constantinopol. Este cea mai lungă biserică existentă în România (89 m).

· 1994: Rusia: Revine în țară, după un exil de 20 de ani, Aleksandr Soljenițîn, scriitor, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, pe anul 1970.

· 1995: A fost constituită Academia de Poliție „Ștefan cel Mare" a Ministerului Afacerilor Interne a Republicii Moldova.

· 1995: La Culpeper, Virginia, actorul american Christopher Reeve, cunoscut mai ales pentru rolul său din filmul Superman, a paralizat de la gât în jos după ce a căzut de pe cal la un concurs de echitație. Actorul a murit în 2004.

· 1997: Presedintele rus Boris Eltin a semnat, la Paris, impreuna cu presedintii celor 16 state membre NATO, Actul Fundamental privind Relatiile Mutuale de Securitate si Cooperare intre Rusia si Alianta Nord-Atlantica.

· 1998: Comisia juridica a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei a decis incetarea procesului de monitorizare speciala a Romaniei.

· 1999: Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie de la Haga, Olanda acuză pe Slobodan Milošević de crime de război și crime împotriva umanității comise în Kosovo. Slobodan Milošević (20 august 1941, Požarevac, Serbia sub ocupație militară germană – 11 martie 2006, Haga, Țările de Jos) a fost președinte al Serbiei și al Republicii Federale Iugoslavia, și de asemenea al Partidului Socialist Sârb. În momentul morții, era judecat sub acuzația de crime de război comise în Bosnia și Herțegovina, Croația și Kosovo în anii 1990. Pe 11 martie 2006 a fost găsit mort în celula în care era deținut; știrea a fost confirmată oficial de avocatul său. El a fost una din figurile marcante ale războiului din Iugoslavia în anii ’90 si războiului din Kosovo în 1999. A fost condamnat în mai 1999, în timpul războiului din Kosovo, de către Tribunalul Internațional al Națiunilor Unite pentru crime împotriva umanității și o gravă încălcare a Convenției de la Geneva. După demonstrații și greve ce au urmat alegerilor prezidențiale din octombrie 2000, el s-a recunoscut înfrânt și a demisionat. Un an mai târziu, Milošević a fost extrădat pentru a se prezenta în fața Tribunalului Penal Internațional pentru Fosta Iugoslavie, însă va muri după 5 ani de închisoare doar cu 50 de ore înaintea declarării verdictului. Milošević, suferind de boli grave ale inimii, de tensiune și diabet, a murit în urma unui atac în condiții neelucidate. Unii dintre susținătorii lui cred ca a fost omorât în închisoare înainte de a se pronunța un verdict.

· 2004: NASA a anunțat descoperirea unei noi planete, cea mai tânără dintre cele identificate până în prezent, având mai puțin de un milion de ani.

· 2007: Orașele Sibiu și Luxemburg au fost desemnate „capitale europene ale culturii” ale anului 2007, de către miniștrii pentru educație, tineret și cultură din cele 25 de state membre UE.

· 2007 - Filmul "4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile" al lui Cristian Mungiu a câştigat, pentru prima dată în istoria cinematografului românesc, premiul Palme d'Or al Festivalului de la Cannes.

Nașteri

· 1332: S-a nascut istoricul si filosoful arab Abdul Rahman Ibn Khaldun. A decedat la Cairo pe 17 martie 1406 si a fost autorul unor carti valoroase, printre care „Muqaddima” (Introducere la istoria universală) și o Autobiografie. Este adesea considerat ca fondatorul sociologiei și unul dintre cei mai mari scriitori ai lumii islamice a Evului Mediu. Ibn Khaldun este considerat cel mai mare istoric musulman premodern.

· 1623: William Petty, om de știință, filosof englez (d. 1687)

· 1626: Wilhelm al II-lea, Prinț de Orania (27 mai 1626 – 6 noiembrie 1650) a fost prinț suveran de Orania și stadhouder al Provinciilor Unite din 14 martie 1647 până la moartea sa, trei ani mai târziu.

Wilhelm a fost fiul lui Frederic Henric, Prinț de Orania și a soției lui, Amalia de Solms-Braunfels. Wilhelm Taciturnul a fost succedat în poziția sa de stadhouder și de comandant al armatei de fiul său Maurits de Nassau care la rândul său a fost urmat de fratele său, Frederic Henric.

La 2 mai 1641, Wilhelm s-a căsătorit cu Mary Henrietta Stuart, Prințesă Regală, fiica cea mare a regelui Carol I al Angliei și a reginei Henrietta Maria la Palatul Whitehall din Londra.

Wilhelm al II-lea, Prinț de Orania, 1651
de Gerard van Honthorst

* 1639: Laura Martinozzi (27 mai 1639 – 19 iulie 1687) a fost ducesă consort de Modena și nepoată a Cardinalului Mazarin, prim ministru al regelui Ludovic al XIV-lea al Franței. După moartea soțului ei a devenit regentă a ducatului în numele fiului ei, Francesco.S-a născut la Fano ca fiică a lui Girolamo Martinozzi și Laura Margherita Mazzarini, sora cea mare a lui Jules Mazarin, care a fost Cardinal și prim ministru în timpul minoratului regelui Ludovic al XIV-lea.

Ea și sora ei mai mare, Anne Marie au fost aduse în Franța de unchiul lor și erau verișoare cu surorile Mancini: Laura, Maria, Olympia, Hortense și Marie Anne. Cele șapte nepoate ale Cardinalului au devenit cunoscute la curtea Franței ca Mazarinettes. Mazarin a încercat să asigure căsătorii avantajoase pentru fiecare din ele.

Laura a locuit în Franța de la vârsta de doi ani. La împlinirea vârstei de 16 ani, la 27 mai 1655, ea s-a căsătorit cu Ducele de Modena, Alfonso al IV-lea d'Este. Nunta a avut loc prin procură la palatul Compiègne, mirele fiind reprezentat de Contele de Soissons.

Cuplul a avut trei copii din care doar doi au atins vârsta adultă: Maria Beatrice d'Este (1658–1718), care s-a căsătorit cu viitorul rege Iacob al II-lea al Angliei și Francesco (1660–1694), care a fost Duce de Modena din 1662 până în 1694.

Portret al Laurei Martinozzi

· 1652: Elisabeth Charlotte, Prințesă a Palatinatului (n. 27 mai 1652 – d. 8 decembrie 1722), numită și Liselotte a Palatinatului, a fost o prințesă germană și soția lui Filip al Franței, Duce de Orléans, Monsieur, fratele mai mic al regelui Ludovic al XIV-lea al Franței. Corespondența ei vastă oferă detalii ale personalității sale și a activităților de la curtea cumnatului ei, Ludovic al XIV-lea. Ea și soțul ei, ducele de Orléans, au fost fondatorii Casei de Orléans. Singurul lor fiu supraviețuitor, Filip al II-lea, Duce de Orléans, a fost regent al Franței în timpul minoratului lui Ludovic al XV-lea al Franței. Ea a fost, de asemenea, strămoașa împăratului Francisc I și a regelui Ludovic-Filip I; astfel, multe familii regale din Europa, cum ar fi cea austriacă, bulgară, italiană, napolitană, română, spaniolă și toscană, sunt descendenții ei.S-a născut în 27 mai 1652, în castelul din Heidelberg. Părinții săi au fost Carol I Ludovic al Palatinatului, fiul lui Frederic I de Boemia aparținând Casei de Wittelsbach și Langravine Charlotte de Hesse-Kassel^[1]. În timpul copilăriei a fost cunoscută cu numele de Liselotte. Părinții săi au avut o căsătorie dinastică nefericită, iar tatăl său în 1653, a început o relație cu Marie Luise von Degenfeld, însoțitoarea mamei sale. El a pretins să se căsătorească cu ea fără acordarea unui divorț judiciar, cu scuza de a legitima copiii bastarzi^[2]. La cinci ani, Liselotte a fost trimisă la sora tatălui său, Sofia, soția lui Ernest Augustus, Elector Palatin. Și-a amintit de perioada petrecută la mătușa sa ca fiind cea mai fericită din viața sa, chiar dacă era destul de legată de surorile sale vitrege mai mici, cu care a corespondat săptămânal. În 1663, Liselotte a fost nevoită să se întoarcă la Heidelberg, unde a trăit cu mama vitregă, cei cinsprezece frați vitregi și fratele său, viitorul Carol al II-lea, Elector Palatin. Se presupune că ar fi vrut să se căsătorească cu verișorul său William de Orania, care mai târziu va deveni regele Angliei, chiar dacă părinții ar fi spus că trebuie să se sacrifice pentru o căsătorie mai avantajoasă cu fratele regelui Franței, rămas văduv după moartea primei soții Anne Henrietta a Angliei^[

Liselotte în tinerețe

S-a căsătorit prin procură la Metz în 16 noiembrie 1671. După ce a părăsit regatul tatălui său, dar înainte de intrarea în Franța s-a convertit la religia romano-catolică, cum prevedea contractul matrimonial. Căsătoria aranjată a fost concepută de mătușa ei Anna Gonzaga, prietenă apropiată a soțului ei și a fostei soții decedate, care a negociat contractul de căsătorie. La curtea franceză, soțul său era cunoscut cu titlul onorific tradițional de Monsieur, în consecință ea și-a asumat titlul de Madame. Elisabeth Charlotte era foarte legată de fiicele sale vitrege Maria Luiza de Orléans și Anne Marie de Orléans. Când Maria Luiza a părăsit Franța, pentru a se căsătorii cu Carol al II-lea, ea a însoțit-o până la Orléans. Înclinațiile homosexuale ale soțului său erau binecunoscute la curte. Ea a spus că el avea nevoie de "mătănii și medalii sfințite în locurile potrivite, pentru a-și îndeplinii îndatoririle conjugale" cu ea^[4]. Elisabeth Charlotte a obiectat în fața sumelor cheltuite, pentru favoriții lui și a influenței lor asupra soțului, pentru a se îmbogății.Aș putea suporta dacă Monsieur ar cheltui banii la jocuri de noroc, dar el uneori dă 100000 de franci dintr-o lovitură și toate economiile cad asupra mea și a copiilor. Asta nu este plăcut deloc, în afara faptului că mă pune într-o poziție, în care dumnezeu mi-e martor, va trebui să trăim în întregime din mila regelui, ceea ce este un lucru mizerabil^[5]. Elisabeth Charlotte a avut apartamente la Versailles, folosea Palais-Royal la Paris, Castelul Saint-Cloud la periferia Parisului, care era reședința ei preferată. A avut un apartament în reședința privată a regelui, Château de Marly, iar în anii văduviei sale a locuit la Grand Trianon construit de Ludovic al XIV-lea. La început căsătoria a fost fericită cu nașterea celor doi fii. După moartea primului fiu al cuplului, Ducele de Valois, fiind însărcinată cu al treilea copil(Elisabeth Charlotte de Orléans), a căzut în depresie, fiind îngrijorată și din cauza sarcinii. După nașterea fiicei lor, raportul dintre soți nu a mai fost același. Cei doi, de comun acord, întrerup relațile conjugale^[6]. Filip se întoarce la favoriții săi, iar Liselotte la scrisorile sale. Scrisorile scrise mătușii sale Sofia și altora, au creat nu doar o imagine vie a vieții în timpul lui Ludovic al XIV-lea, dar și în timpul regenței fiului său . Scrisorile reflectă înstrăinarea față de soțul ei și alți membrii ai familiei, la fel și relațiile calde avute cu regele, fiul și fiica sa și cu fiicele sale vitrege.

Liselotte cu un paj maur

Ca frate și cumnată a regelui, Liselotte și soțul său frecventau curtea, unde titlul de fils de France le dădea prioritate asupra tuturor după rege, regină, fiii, soțiile și nepoții lor și a favoritei regelui maîtresse-en-titre. Această poziție o irita pe Elisabeth Charlotte, care nu-i iubea pe copiii ilegitimi a lui Ludovic al XIV-lea, în special pe Ducele de Maine. Fiica mai mică a lui Madame de Montespan, Françoise-Marie de Bourbon, în cele din urmă s-a căsătorit cu fiul ei. Nimic nu a reușit să o facă favorabilă acestei căsătorii. Ea nu s-a împăcat niciodată cu această căsătorie. Când a descoperit că fiul ei acceptase la insistențele regelui, l-a pălmuit în fața curții și i-a întors spatele regelui, care o salutase cu o plecăciune. Mai târziu a scris:în cazul în care prin vărsarea propriului meu sânge aș fi reușit să împiedic căsătoria fiului meu, aș fi făcut-o de bunăvoie, dar cum lucrul a fost făcut, nu am avut altă dorință decât să păstrez armonia. După ce regele și-a transferat afecțiunea de la Montespan la Maintenon, a devenit obsesivă în resentimentele și suspiciunea sa față de aceasta. În scrisorile sale când se referă la Madame de Maintenon folosește epitetele de prostituata bătrână a regelui, bătrâna vrăjitoare. În afara corespondenței purtate cu mătușa sa Sofia și surorile sale vitrege (numite Greav), ea a corespondat și cu excurtezanul Gottfried Wilhelm von Leibniz, chiar dacă nu l-a întâlnit niciodată. După moartea lui, ea a insistat ca Academia Franceză de Științe, al cărui membru fusese, să-i onoreze moartea. Elogiul lui Bernard le Bovier de Fontenelle a fost unicul făcut vreodată. Când în 1685 ramura Simmern aparținând Casei de Wittelsbach a dispărut în linia de sex masculin, odată cu moartea fratelui lui Liselotte, Carol al II-lea, Ludovic al XIV-lea a trimis trupe pentru a revendica Palatinatul în numele cumnatei sale. Astfel a început războiul Marii Alianțe(1688-1697). La data de 9 iunie 1701 soțul ei de șaizeci de ani a murit în urma unui ictus, la Castelul Saint-Cloud. Anterior, ar fi avut o discuție aprinsă cu fratele său, în privința comportamentului fiului său, care era și ginerele regelui.

Elisabeth Charlotte cu copiii săi, de Jean Gilbert Murat^[7]

După moartea soțului, Liselotte se temea că regele o va trimite la mănăstire, cum era stipulat în contractul de căsătorie. Dar după ce au fost găsite scrisori în care ea uza termeni disprețuitori la adresa lui Madame de Maintenon, ea a mers la rege să ceară iertare. Acesta o pune să ceară scuze și o avertizează să își schimbe atitudinea față de soția sa morganatică. Ea a rămas binevenită la curte, i-a fost permis să-și păstreze rangul și apartamentele în toate reședințele regale. De la soț a rămas cu o rentă de 40000 de livre pe an, regele a adăugat 250000 de livre, iar fiul i-a promis alte 200000 de livre.

Puțin timp după moartea soțului a scris: În cazul în care cei ce sunt pe lumea cealaltă ar putea ști ce se întâmplă în această lume, Alteța sa, regretatul Monsieur, ar fi mulțumit de mine, pentru că am căutat în sertarele sale și am găsit scrisorile scrise de prietenii săi și le-am ars fără să le citesc, în așa fel să nu cadă în mâinile altora...Am primit un mare confort din partea regelui, altfel nu aș fi putut suporta poziția mea. Când regele vorbește despre Monsieur este foarte mișcat. În 1715 Ludovic al XIV-leamoare în vârstă de șaptezeci și șapte de ani. În testamentul său a împărțit prerogativele între rude și curteni, lăsând tutela noului rege Ludovic al XV-lea, care avea cinci ani, fiului său legitimat, Ducele de Maine. Parlamentul din Paris a răsturnat dispozițiile testamentului la dorința fiului lui Liselotte, care devine astfel regent. În memoriile sale, Liselotte descrie noua eră a Regenței. Deși nu este superată în rang de nici o altă femeie și este eliberată de persecuțiile imaginare ale lui Madame de Maintenon, nu încetează să se plângă zilnic în scrisorile sale, de cea ce ea consideră o curte din ce în ce mai decadentă. Cred că istoriile ce vor fi scrise despre această curte după noi, vor fi mai bune și mai amuzante decât orice roman și mă tem că cei ce vor veni după noi, nu vor fi capabili să creadă, vor gândi că sunt doar povești. Elisabeth Charlotte a murit la Castelul Saint-Cloud în 8 decembrie 1722, la șaptezeci de ani.

Elisabeth Charlotte

Era grosolană și uneori chiar vulgară. Vorbea cu un puternic accent german și nu îi plăcea dansul, ceea ce era în contrast cu moda franceză din acea epocă. În comparație cu predecesoarea sa, Anne Henrietta considerată frumoasă și grațioasă, Liselotte era greoaie, masculină, ca o amazoană. Avea energia de a vâna o zi întreagă și refuza să-și pună masca pe care o foloseau femeile pentru a-și proteja fața. Cu timpul fața sa a devenit rumenă și bătută. Obișnuia să meargă atât de repede încât majoritatea curtenilor nu reușeau să țină pasul cu ea. Plăcerea de a mânca a făcut ca în timpul anilor să câștige în greutate, devenind supraponderală. Crescută în religia protestantă, nu iubea lungile liturghii în latină. A fost indignată de infidelitatea deschisă a aristocrației. Opiniile sale erau deseori în contrast cu cele de la curtea franceză.

Copii:

Alexandre Louis duce de Valois, n. 2 iulie 1673-d. 8 decembrie 1676.
Filip al II-lea, Duce de Orléans, n. 2 august 1674-d. 2 decembrie 1723, născut la Saint-Cloud, a avut titlul de Duce de Chartres de la naștere până când a devenit Duce de Orléans în 1701. S-a căsătorit cu verișoara sa Françoise-Marie de Bourbon și a avut copii. Moare la Castelul Versailles în 1723. Regent al Franței și Navarrei până la majoratul lui Ludovic al XV-lea, această perioadă a fost cunoscută cu numele de La Regence.
Élisabeth Charlotte d'Orléans, Ducesă de Lorena, Bar și Teschen, n. 13 septembrie 1676-d. 23 decembrie 1744. Născută la castelul Saint-Cloud, s-a căsătorit cu Leopold de Lorraine, Duce de Lorena în 1698 și a avut copii. A murit la Castelul de Commercy în Lorena în 1744.

* 1702: Enrichetta d'Este (Enrichetta Maria; 27 mai 1702 – 30 ianuarie 1777^[1]) a fost o nobilă italiană. A fost Ducesă de Parma prin căsătoria cu verișorul ei primar, Antonio Farnese, Duce de Parma.Enrichetta a fost a treia fiică a lui Rinaldo d'Este, Duce de Modena și a soției acestuia, Charlotte def Brunswick-Lüneburg. Fratele ei mai mare, Prințul Francesco, era moștenitorul ducatului Modena.

Tatăl ei a fost Duce de Modena și Reggio din anul 1695 după decesul nepotului său Francesco II d'Este, Duce de Modena. Mama ei a fost fiica lui Johann Frederic, Duce de Brunswick-Lüneburg și a soției acestuia, Benedicta Henrietta de Wittelsbach. Mama ei era verișoară primară cu George I al Marii Britanii, Ernest, Duce de York și Albany și Sophia Charlotte de Hanovra, soția lui Frederic I al Prusiei.

Printre verișorii primari ai Enrichettei se includ: Maria Josepha de Austria, Electoare de Saxonia; Maria Amalia de Austria, împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman;^[1] Maria de Modena, regina consort a regelui Iacob al II-lea al Angliei. Odoardo Farnese, Prinț Ereditar de Parma, tatăl Elisabetei Farnese, era un alt văr Farnese.Născută la Modena, ea a fost cel mai mic copil care a supraviețuit din cei cinci ai părinților ei; doi frați mai mici au murit la scurt timp după naștere iar mama ei a murit la naștere. Numai doi din cei cinci copii se vor căsători: Enrichetta și fratele ei Francesco.

În 1720 Francesco s-a căsătorit cu Charlotte Aglaé d'Orléans, fiica lui Filip d'Orléans, regent al Franței în timpul minoratului regelui Ludovic al XV-lea. La curtea din Modena, Charlotte Aglaé s-a înțeles bine cu Enrichetta și cu surorilei ei mai mari Benedetta Maria Ernesta (1697–1777) și Amalia Giuseppina (1699–1778).

Enrichetta s-a logodit cu Antonio Farnese, Duce de Parma, a cărui mamă Maria d'Este era mătușa Enrichettei. Cei doi s-au căsătorit la Modena la 5 februarie 1728, prin procură, mirele fiind reprezentat de fratele ei Francesco.^[1]

Ea a călătorit la Parma unde și-a făcut o intrare magnifică la 6 iulie 1728. Antonio vizitase frecvent curtea din Modena și era prieten apropiat al fratelui Enrichettei.

Căsătoria a fost aranjată de secretarul de stat al lui Antonio, contele Anvidi. În ciuda așteptărilor lui Antonio, căsătoria a rămas fără copii.

Antonio a murit la 20 ianuarie 1731. A doua zi s-a anunțat că Enrichetta era însărcinată; s-a format un consiliu de regență pentru potențialul moștenitor alcătuit din Enrichetta, un episcop, primul secretar de stat și doi nobili de la curte.

S-a decis ca, dacă copilul va fi fată, ducatul să revină Infantelui Carlos al Spaniei care avea 12 ani și era fiul cel mare al Elisabetei Farnese soția regelui Filip al V-lea al Spaniei și nepoata lui Antonio Farnese.

Ducesa a fost examinată de mai mulți doctori fără să se confirme sarcina. Ca urmare, al doilea Tratat de la Viena de la 22 iulie 1731 l-a recunoscut oficial pe tânărul Infante Carlos ca Duce de Parma și Piacenza. Cum el era minor, bunica maternă Dorothea Sofia de Neuburg, văduva lui Odoardo Farnese, a fost numită regentă.

Cum Enrichetta continua să susțină că este însărcinată, Dorothea a ordonat examinarea ei de către patru moașe, care au raportat că Enrichetta era însărcinată în luna a șaptea. Știrea a făcut înconjurul Parmei și a curților europene. Regina Elisabeta a Spaniei a convins-o pe mama ei ca Enrichetta să fie examinată din nou în septembrie 1731; s-a raportat că de fapt nu era nici un copil iar Casa de Farnese s-a stins.

Evitând curtea tatălui ei din Modena, ducesa s-a mutat în palatul ducal din Colorno unde era sub arest la domiciliu escortată de garda elvețiană. În decembrie 1731, ea a fost forțată să se întoarcă la palatul ducal din Parma pentru a returna bijuteriile Dorotheei care era șefa consiliului de regență. ^[1]

La 23 martie 1740 la Piacenza, Enrichetta s-a recăsătorit cu Leopold de Hesse-Darmstadt, fiu al lui Filip de Hesse-Darmstadt și al Mariei Therese de Croÿ. Enrichetta și Leopold nu au avut copii. Leopold a murit în 1764 lăsând-o pe Enrichetta văduvă pentru a douaa oară. Enrichetta a murit la 30 ianuarie 1777 la vârsta de 74 de ani.

Enrichetta d'Este

· 1738: Nathaniel Gorham, politician american (d. 1796)

· 1756: Maximilian I al Bavariei (d. 1825)
* 1761: André Galle (27 mai 1761, Saint-Étienne – 21 decembrie 1844, Paris) a fost un gravor, desenator și inventator francez.

André Galle
* 1794: Cornelius Vanderbilt ( 27 mai 1794- 4 ianuarie 1877), cunoscut și sub numele de poreclă Commodore (Comandantul),^[2] a fost un industriaș american și filantrop care a făcut avere în transportul maritim și în industria feroviarǎ. El a fost patriarhul familiei Vanderbilt și unul dintre cei mai bogați americani din istorie. O universitate la care a donat 1 milion de dolari a fost denumită cu numele sǎu în onoarea sa.

Cornelius Vanderbilt

Cornelius Vanderbilt s-a născut pe27 mai 1794, în Staten Island, New York. Pǎrinții sǎi erau urmașii unor coloniștii olandezi. Strǎ-strǎ-bunicul lui Cornelius Vanderbilt, Jan Aertson (sau Aerszoon), a fost fermier olandez în orasul De Bilt in Utrecht, Olanda, care a emigrat la New York ca ucenic slujitor în 1650. Părinții lui au avut o mică fermă, iar tatăl său a lucrat ca barcagiu.La acea vreme, fermierii de pe Staten Island își transportau produsele lor spre piețele din Manhattan, situate în portul New York. Tatăl lui Vanderbilt a deținut un feribot utilizat pentru a transfera marfa la port, iar Cornelius, de mic copil, a lucrat alături de tatăl său. Cornelius a învățat să citească și să scrie și se pricepea la aritmetică, dar educația lui a fost limitatǎ. La 16 ani, și-a cumpǎrat propriul feribot pentru a putea intra în afaceri. Pe 19 decembrie 1813,la 19 ani, Vanderbilt s-a căsătorit cu o verișoară îndepărtată, Sophia Johnson (1795–1868), fiica mǎtușii sale, Elizabeth Hand Johnson.Și el și soția lui au avut 13 copii:

Phebe Jane Vanderbilt (1814—1878)
Ethelinda Vanderbilt (1817—1889)
Eliza Vanderbilt (1819—1890)
William Henry "Billy" Vanderbilt (1821—1885)
Emily Almira Vanderbilt (1823—1896)
Sophia Johnson Vanderbilt (1825—1912)
Maria Louisa Vanderbilt (1827—1896)
Frances Lavinia Vanderbilt (1828—1868)
Cornelius Jeremiah Vanderbilt (1830—1882)
George W. Vanderbilt (1832—1836)
Mary Alicia Vanderbilt (1834—1902)
Catherine Juliette Vanderbilt (1836—1881)
George Washington Vanderbilt (1839—1864)^[3]^:9–27

Afacerea lui Vanderbilt a prosperat în timpul războiului din 1812 datoritǎ transferului de livrare a proviziilor și soldații dinspre port. A investit bani în afacerea lui și și-a cumparat mai multe nave. În câțiva ani, Vanderbilt a recunoscut oportunitatea profitabilǎ a vapoarelor și în anul 1818 a inceput sa lucreze pentru un alt om de afaceri, Thomas Gibbons, care a operat un feribot, vapor cu aburi ce avea rutǎ între New York City și New Brunswick, New Jersey. Datorita devotamentului său fanatic la lucrarea sa, Vanderbilt a făcut serviciul feribotului foarte profitabil . El a combinat chiar ruta de feribot cu un hotel pentru pasagerii din New Jersey. Soția lui Vanderbilt a administrat hotelul, folosind veniturile pentru a hrăni, îmbrăca și educa copiii. În timp, Robert Fulton și partenerul său, Robert Livingston, au avut un monopol asupra vapoarelor de pe râul Hudson multumitǎ unei legi din statul New York. Vanderbilt a luptat împotriva legii, și în cele din urmă Curtea Supremă a SUA, condusă de șeful justiției, John Marshall, a hotărât invalidarea într-o decizie de referință. Vanderbilt a fost astfel în măsură să-și extindă afacerea în continuare.

Când el a împlinit 70 de ani, soția lui a murit, și s-a recăsătorit mai târziu cu o femeie mai tânără, care l-a încurajat să facă unele contribuții filantropice. În 1873, spre sfârșitul vieții sale, a donat 1 milion dolari pentru a construi și dota Universitatea din Nashville, Tennessee, care îi va purta numele. Vanderbilt a murit la vârsta de 82, la 4 ianuarie 1877, în casa sa din Manhattan, și a fost îngropat în cimitirul Moravia din New Dorp, Staten Island, lăsându-i lui Billy Vanderbuild(1821-1885)o avere de circa 150 de miliarde de dolari (valoarea din 2005), plus alte proprietǎți.

* 1799: Jacques-François-Fromental-Élie Halévy (n. 27 mai 1799,Paris, Prima Republică Franceză – d. 17 martie 1862, Nisa, Republica Franceză) a fost un compozitor francez. Cea mai cunoscută operă a sa este La Juive ("Evreica").S-a născut într-o familie de evrei. La nouă sau la zece ani, după alte surse, intră la Conservatorul din Paris, unde este remarcat de compozitorul Luigi Cherubini. În 1819 obține bursa "Prix de Rome". După încheierea studiile, devine conducătorul corului teatrului parizian Comédie-Italienne. Apoi intră ca profesor la Conservator și are studenți valoroși ca: Georges Bizet, Camille Saint-Saëns, Antoine François Marmontel.

În 1836 a fost admis ca membru al Institut de France.

Opera:

L'Artisan (1827);
Le Roi et le batelier (1827);
Clari (1828), (în italiană); succes modest, deși a avut în rolul principal pe Maria Malibran;
Le dilettante d'Avignon (1829);
Attendre et courir (1830);
La Langue musicale (1830);
La tentation (1832)
Les Souvenirs de Lafleur (1833);
Ludovic (opera)|Ludovic (1833), completare a unei lucrări lăsate nefinalizată de Ferdinand Hérold;
La Juive (1835), primul său succes;
L'éclair (1835), de asemenea un succes și în aceeași stagiune;
Guido et Ginevra (1838);
Les Treize (1839);
Le shérif (1839), apreciată de Hector Berlioz;
Le Drapier (1839);
Le Guitarréro (1841);
La reine de Chypre (1841), apreciată de Richard Wagner
Charles VI (1843);
Le lazzarone, ou Le bien vient en dormant (1844);
Les Mousquetaires de la reine(1846);
Les Premiers pas (1847);
Le val d'Andorre (1848);
La Fée aux roses (1849);
La Tempesta (1850), (în italiană) după Furtuna lui Shakespeare;
La Dame de pique (1850), după romanul omonim al lui Aleksandr Pușkin;
Le Juif errant (1852), după romanul lui Eugène Sue
Le nabab (1853);
Jaguarita l'Indienne (1855);
L'Inconsolable (1855);
Valentine d'Aubigny (1856);
La magicienne (1858);
Noé (1858–1862), rămasă nefinalizată și continuată de Georges Bizet

Fromental Halévy

· 1820: Mathilde Laetitia Wilhelmine Bonaparte (27 mai 1820 – 2 ianuarie 1904), a fost prințesă franceză. A fost fiica fratelui lui Napoleon I, Jérôme Bonaparte, și a celei de-a doua soții a acestuia, Catharina de Württemberg, fiica regelui Frederic I de Württemberg.

Mathilde Bonaparte.

Născută la Trieste, Mathilde Bonaparte a crescut la Florența și Roma. S-a logodit cu vărul ei primar, viitorul Napoleon al III-lea, însă logodna a fost ruptă mai târziu în urma arestării lui la Ham. Mathilde s-a căsătorit la 1 noiembrie 1840, la Roma, cu bogatul magnat rus Anatole Demidov.

Anatole a fost ridicat la statutul de Prinț de Marele Duce Leopold al II-lea de Toscana cu puțină vreme înainte de nuntă împlinind dorința tatălui Mathildei ca fiica lui să-și păstreze statutul de Prințesă. Titlul princiar al lui Anatole nu a fost recunoscut niciodată în Rusia. Cuplul nu a avut copii.

Mariajul dintre aceste două personalități puternice a fost furtunos. Prințul Demidov a insistat să-și mențină amanta, Valentine de St Aldegonde, lucru la care, desigur, Mathilde s-a opus puternic. În 1846, Mathilde a fugit cu noul ei iubit, Emilien de Nieuwerkerke, și cu bijuteriile lui Anatole; bijuteriile ar fi trebuit să fie zestrea ei însă tatăl ei, mereu în lipsă de bani, i le-a vândut lui Anatol înainte de nuntă.

Mama Prințesei Mathilde a fost verișoară primară cu Țarul Nicolae I al Rusiei, care a sprijinit-o pe Mathilde în ciocnirile cu soțul ei, un supus rus. În consecință, Anatole a ales să trăiască în afara Rusiei. Demidov a fost condamnat de curtea de la Sankt Petersburg să plătească o pensie Prințesei Mathilde de 200.000 de franci pe an și nu și-a recuperat niciodată bijuteriile. Cuplului i s-a permis să se separe în 1847, la decizia personală a Țarului Nicolae I.

Prințesa Mathilde a trăit la Paris, unde a fost un membru proeminent al noii aristocrații în timpul și după celui de-al Doilea Imperiu Francez; a găzduit un salon pentru oameni de arte și litere. După căderea monarhiei în 1870, ea a trăit în Belgia o vreme însă curând a revenit la Paris. În 1873, după decesul prințului Demidov (1870), s-a căsătorit cu artistul și poetul Claudius Marcel Popelin (1825–1892).

A fost singurul membru al familiei Bonaparte care a rămas în Franța după mai 1886, când Republica franceză a expulzat prinții fostelor dinastii ale Franței. În 1896 a fost invitată la o ceremonie la Invalides de Félix Faure la o vizită a împăratului Nicolae al II-lea al Rusiei și a împărătesei Alexandra.

A murit la Paris în 1904, la vârsta de 83 de ani.

Mathilde Bonaparte

· 1843: Paul Maximilian Lamoral, Prinț de Thurn și Taxis,^[1]^[2] (germană Paul Maximilian Lamoral Fürst von Thurn und Taxis^[1]^[2]; 27 mai 1843, Castelul Donaustauf – 10 martie 1879, Cannes, Franța), a fost al treilea copil al Prințului Maximilian Karl de Thurn și Taxis și a celei de-a doua soții, Prințesa Mathilde Sophie de Oettingen-Oettingen și Oettingen-Spielberg. A fost înmormântat la Cannes, la Cimetière du Grand Jas, Allée du Silence no. 33, sub numele de Paul de Fels

Prințul Paul de Thurn și Taxis
Prinț de Thurn și Taxis, numit Herr von Fels de regele Ludwig al II-lea la 19 iunie 1868

* 1862: Alexandru Voevidca, folclorist și muzicolog român (d. 1931)

· 1867: Arnold Bennett, scriitor britanic (d. 1931)

· 1871: Georges Rouault, pictor și artist grafic francez (d. 1958)

· 1877: Isadora Duncan (n. 26 mai 1877 sau 27 mai 1878, San Francisco - d. 14 septembrie 1927, Nisa) a fost o dansatoare americană, creatoare a unui stil expresiv în arta dansului, inspirat din dansul antic grecesc, care a influențat coreografia modernă a secolului al XX-lea.

S-a născut la San Francisco într-o ambianță familiară modestă, cu numele ei adevărat de Angela Isadora Duncan. În timpul adolescenței, s-a deplasat împreună cu unii din membrii familiei la Chicago sau New York, apărând ca balerină în diverse spectacole, fără vreun succes deosebit. Cariera sa profesională începe în 1896 cu ajutorul producătorului de film Augustin Daly, care o convinge să înceapă un turneu în Europa. Ajunsă la Londra, în fața unui public cultivat și înstărit, obține un succes enorm, ceea ce i-a permis să-și continue turneul pe scenele teatrelor din Viena, Budapesta și Berlin. În 1904 deschide o școală de dans la Grünwald în Germania, propagând astfel noul său stil de dans, în care interpreta coreografic muzică de Beethoven sau alți compozitori clasici. Urmară alte două școli la Paris (1914) și Moscova (1921). Un turneu în Statele Unite ale Americii în anul 1908 este mai curând un fiasco, publicul american neacceptând dansul pe o muzică ce nu fusese creată anume pentru balet.

Isadora Duncan și Serghei Esenin

În viața privată, alături de succesele profesionale, duce o existență dezordonată și este lovită de evenimente tragice. Doi copii, o fiică dintr-o legătură cu scenaristul Edward Gordon Craig și un fiu dintr-o aventură cu industriașul Isaac Singer, celebrul producător de mașini de cusut, mor într-un accident de circulație în 1913 la Paris.

La sfârșitul unei perioade de depresie psihică, regăsește energia necesară pentru a se ocupa intens de elevii săi, dintre care a adoptat șase, deveniți oarecum înlocuitorii propriilor săi copii dispăruți. În 1922 se căsătorește cu poetul rus Serghei Esenin, de care se separă după un an, neputând suporta excesele alcoolice și violențele acestuia. Viața sa a luat un sfârșit tragic în 1927 la Nisa, murind strangulată de un șal lung ce-l purta în jurul gâtului, prins de roata automobilului descoperit.

Stilul de dans al Isadorei Duncan era caracterizat de mișcări libere, curgătoare, încărcate emoțional, oglindind fascinația idealurilor antice cu privire la corpul omenesc în mijlocul elementelor naturii. În mod obișnuit apărea îmbrăcată într-o tunică scurtă cu brațele, gambele și picioarele goale, cu părul fluturând în aer, dând impresia unui dans improvizat. Stilul său coreografic a fost preluat și dezvoltat de maeștri ai baletului ca Mihail Fokin, Ted Shawn și de dansatoarea Ruth Saint Denis.

Isadora Duncan în Amfiteatrul Dionysos din Atena

· 1883: Andor Adorján, scriitor, traducător și jurnalist maghiar (d. 1966?)

· 1884: Max Brod, autor austriac (d. 1968)

· 1886 - Emil Isac, poet de factura simbolista, prozator, dramaturg, publicist, (m. 25.03.1954).

· 1888: Louis Durey, compozitor francez (d. 1979)

· 1894 - Louis-Ferdinand Celine, scriitor francez (“Moarte pe datorie”, “Nord”) (m. 1.07.1961).

· 1897: John Douglas Cockcroft, fizician britanic, laureat Nobel (d. 1967)
* 1898: Vintilă Gh. Șiadbei (n. 27 mai 1898, Fălticeni - d. aprilie 1944, Zlatna, Alba) a fost un astronom român. Prin studiile și cercetările sale a contribuit la cunoașterea orbitelor cometelor, eclipselor de Soare și de Lună, mișcările stelelor, nebuloaselor, meteorilor, strălucirea stelelor novae. De remarcat este și faptul că a precizat că orbita cometei Ensor (1925 I) este hiperbolică, a determinat elementele acesteia. A introdus o nouă metodă de calcul a traiectoriilor meteorilor.

Studiile universitare le-a efectuat la Iași, în 1919 fiind licențiat în matematici, iar în 1939 a devenit doctor în matematici având specialitatea în astronomie, titlu conferit de Universitatea din București. În lucrarea de doctorat, Cercetări asupra mișcării meteorilor, a studiat variația frecvenței diurne și anuale a meteorilor, stabilind în acest sens și o metodă grafică pentru determinarea acestor mișcări.

Între 1919-1940 a fost asistent, iar între 1940-1944 conferențiar ambele funcții la catedra de astronomie a Unversității din Iași.

* 1905: Ioan Ciorănescu (după alte surse Ion^[1]) (n. 27 mai 1905, Moroeni, județul Dâmbovița - d. 18 octombrie 1926, Sibiu) a fost un poet și traducător român.Ioan Ciorănescu a fost al doilea copil al familiei învățătorului Ion C. Ciorănescu din Moroeni. A mai avut alți șapte frați și surori: Nicolae Ciorănescu (1903-1957), matematician, Constantin Ciorănescu (1907 - 1949), inginer, Ecaterina Ciorănescu-Nenițescu (1909-2000), chimist, Alexandru Ciorănescu (1911-1999), lingvist, eseist, istoric și scriitor, Maria Ciorănescu (n. 1913), medic, Elena Ciorănescu (n. 1916) și George Ciorănescu (1918-1993), poet, traducător, prozator și jurnalist.^[2]

Obține bacalaureatul la București și se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității bucureștene. Moare la 21 de ani bolnav de tuberculoză A debutat în reviste școlare și a publicat doar două volume în timpul scurtei vieți:

Povești în versuri (1925) și
Prichindel. Chipuri și priveliști. Întâmplări și istorisiri (1925).

Ioan Ciorănescu este menționat de George Călinescu secțiunea „Tuberculoșii” a Istoriei literaturii române.^[1]

Vestiri (1937), o ediție postumă ale versurilor lui Ioan Ciorănescu, a fost îngrijită de Tudor Vianu.

* 1907: Rachel Louise Carson (n. 27 mai 1907, Springdale, Pennsylvania – d. 14 aprilie 1964, Silver Spring, Maryland) a fost o biologă, zoologă și jurnalistă americană. Carson este în același timp autoarea unor cărți dintre care „Silent Spring“ (Primăvară tăcută/mută) publicată în anul 1962 este opera cea mai importantă, ea fiind una dintre principalele lucrări din secolul XX utilizate de membrii organizațiilor de protejarea naturii și mediului înconjurător.Rachel Carson a început cariera în ramura biologiei la „U.S. Bureau of Fisheries”. Primul succes ca autoare a fost atins în anul 1951 cu lucrarea „The Sea Around Us“ (Minunile mării) care a fost obținut în anul următor premiile „National Book Award” și medalia „ John Burroughs Medal”. Cărțile ei următoare „The Edge of the Sea“ (La marginea mareelor) ca și „Under the Sea-Wind“ (Sub briza mării) au fost la fel printre cărțile cele mai căutate ale anului. După această trilogie urmează a fost trezit interesul public pentru natură. In anul 1962 apare lucrarea ei cea mai cunoscută Silent Spring (Primăvară tăcută, în limba română) în care sunt descrise în mod riguros efectul pesticidelor în sistemul ecologic. Cartea a declanșat în SUAdezbateri politice aprinse, care au dus în final la interzicerea folosirii DDT -ului. In anul 1980 Rachel Carson este decorată postmortem cu „Presidential Medal of Freedom” care este cea mai înaltă distincție americană acordată unei persoane civile.

Rachel Carson (1940)* 1913: Vicente Calderón Pérez-Cavada (pronunție în spaniolă: /biˈθente kaldeˈɾon ˈpeɾeθ kaˈβaða/; 27 mai 1913 – 24 martie 1987) a fost un businessmanspaniol și președinte al clubului Atlético Madrid pe o durată de 20 de ani

· 1915: Herman Wouk, scriitor american

· 1917: Yasuhiro Nakasone, prim-ministru al Japoniei
* 1922: Sir Christopher Frank Carandini Lee, CBE (n. 27 mai 1922 – d. 7 iunie2015) a fost un actor, muzician și regizor britanic. El a devenit renumit prin rolul jucat în Dracula, el a mai jucat și în alte filme, ca de exemplu Francisco Scaramanga din filmul Pistolul de aur, vrăjitorul rău (Saruman) din Stăpânul Inelelor, Hobbitul: O călătorie neașteptată și Hobbitul: Bătălia celor cinci armate sau Contele Dooku (Darth Tyranus) din filmele Războiul stelelor - Episodul II: Atacul clonelor și Războiul stelelor - Episodul III: Răzbunarea Sith.

Lee la Festivalul Internațional de Film de la Berlin, februarie 2013

· 1923: S-a nascut Henri Kissinger, fost secretar de stat al Statelor Unite ale Americii si laureat al premiului Nobel pentru Pace in 1973. Pe numele adevarat Heinz Alfred Kissinger, controversaul politician s-a nascut s-a nascut intr-o familie de evrei din orasul german Furth. A parasit Germania in 1938, fugind de opresiunea nazista, si s-a stabilit in New York, patru ani mai tarziu obtinand cetatea americana. A urmat cursuri serale la Liceul ”George Washington”, iar in paralel a lucrat intr-o fabrica. In timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial a fost recrutat in armata si trimis ca translator de germana pe langa Servicul de Contra-Spionaj al Armatei Americane. Reintors de pe front, s-a inscris la facultate, iar in 1950 a absolvit cu brio Colegiul Harvard. A intrat in politica de partea Partidului Republican si o data cu venirea lui Richard Nixon la Casa Alba a fost numit secretar de stat pe probleme de securitate nationala, mandatul sau fiind prelungit de catre urmatorul presedinte Gerald Ford. A jucat un rol cheie in diplomatia mondiala intre 1969 si 1977.

Henry Kissinger

· 1924: Jaime Ramón Lusinchi (n. 27 mai 1924, Clarines, Anzoátegui, Venezuela– d. 21 mai 2014, Caracas, Venezuela) a fost un medic și om politic venezuelean, președinte al Venezuelei în perioada 2 februarie 1984-2 februarie 1989, senator între anii 1989-1993.

Mandatul său a fost caracterizat de criză economică, creșterea datoriilor externe, politici populiste, deprecierea monedei naționale, inflație și corupție, care exacerbau criza sistemului politic înființat în 1958.

În timpul mandatului său era popular, dar după plecare a fost acuzat de corupție.

Jaime Lusinchi a primit titlul Doctor Honoris Causa de la universitățile Bar Ilan, Houston și Guadalajara

Jaime Lusinchi

* 1928: S-a născut Constantin Ticu Dumitrescu, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România şi iniţiatorul Legii privind accesul la dosarele fostei securităţi; (d. 5 decembrie 2008).

* 1928: Tudor Țopa (n. 27 mai 1928,^[1] Cernăuți, Regatul României – d. 10 august 2008, București, România) a fost un scriitor și traducător român Intre anii 1946-1948 a fost student la Facultatea de Filozofie a Universitatii Bucuresti. Dupa Reforma invatamantului din 1948, s-a transferat la Facultatea de Pedagogie si Psihologie a Universității din București pe care a terminat-o in 1950. Licenta a obtinut-o in 1953. A fost curator la primele expoziții retrospective Theodor Pallady, Nicolae Tonitza, Ștefan Luchian, Dumitru Ghiață (între 1955-1956), bibliotecar la Biblioteca Centrală de Stat și Biblioteca Centrală Universitară (1957-1962), apoi cercetător științific la Institutul de Cercetări Pedagogice și Psihologice. A debutat cu proză în revista „Luceafărul” în anul 1968, la patruzeci de ani, și a fost membru al „Școlii de la Târgoviște”, din care mai făceau parte Mircea Horia Simionescu, Costache Olăreanu și Radu Petrescu. Distinctii : Premiul pentru proza al Uniunii Scriitorilor din Romania - 1985 - pentru romanul " Punte ".

· 1930: John Simmons Barth, cunoscut mai ales ca John Barth (n. 27 mai 1930, Cambridge, Maryland) este un eseist, nuvelist, scriitor și pedagog american, cunoscut mai ales pentru latura postmodernistă și metafictivă a scriiturilor sale.

John Barth
* 1933 - S-a născut Radu Negru, critic de artă şi eseist (m.11.03.1997).

· 1934: Harlan Ellison, scriitor american

· 1935 - S-a născut Ramsey Lewis, clăpar şi compozitor american (Clefs, Ramsey Lewis Trio).
* 1937: Gérard Klein - care a publicat și sub pseudonimele literare François Pagery și Gilles d'Argyre - (n. 27 mai 1937, Neuilly-sur-Seine, Franța) este un scriitor francez de science-fiction, care are o pregătire de bază însociologie.

Klein este editorul colecțiilor prestigioase de literatură science-fictionAilleurs et Demain și Livre de Poche.

Gérard Klein, Utopiales 2011.

· 1939 - S-a născut Don (Donald Ray) Williams, actor, cântăreţ, chitarist şi compozitor country american.

· 1941 - Felicia Melescanu, cunoscut om de televiziune; a lucrat in Televiziunea Romana incepand cu anul 1972, fiind unul dintre cei mai apreciati comentatori de politica externa.

· 1943 - S-a născut Cilla Black (Priscilla White), cântăreaţă britanică.

· 1945 - S-a născut Bruce Cockburn, cântăreţ, chitarist şi compozitor canadian.
* 1947: Liana Alexandra (n. Liana Alexandra Moraru^[2]; 27 mai 1947, București - d. 9 ianuarie 2011) a fost o compozitoare și pianistă^[3] română, doctor în muzicologie și profesoară universitară la Universitatea Națională de Muzică din București. “Liana Alexandra este considerată drept cel mai important compozitor român al generației ei. Limbajul ei componistic este bogat, de la tehnica aleatorică și cea a clusterelor la melodica de amplu lirism inspirată de elemente folclorice din cultura ei natală.” (Gregory Youtz. The Pacific Lutheran University, Tacoma, Washington, U.S.A.)^[4] S-a afirmat drept ilustră compozitoare pe plan național și la nivel internațional încă din anii 1970, obținând numeroase premii^[4]^[5]. Intreaga ei creație componistică a fost publicata de editura franceză on-line www.free-scores.com^[6].

A obținut numeroase premii internaționale de compozitie^[4]^[5]. A susținut si o bogată activitate diplomatică, in calitate de Prim-Vicepreședintă a Asociației Culturale de Prietenie România-Israel. A inițiat în România și promovat sistematic, împreună cu compozitorul Șerban Nichifor, directia neo-consonantă^[7], colaborând in special cu instituții muzicale de prestigiu din Statele Unite ale Americii, precum "Living Music Foundation" ^[8].

A fost căsătorită, din anul 1978, cu compozitorul și violoncelistul Șerban Nichifor, împreună cu care a fondat, în 1990, atât Liana Alexandra Nuova Musica Consonante-Living Music Foundation (USA)^[9], cât și Duo Intermedia^[10], un duo instrumental (violoncel și pian), cu care a susținut concerte în România și în străinătate, ca pianistă, colaborând în perioada 2002-2006 și cu flautista Susan McClellan din Statele Unite ale Americii^[11]. Liana Alexandra și Șerban Nichifor s-au evidențiat și ca promotori ai genului de avangardă Visual Music^[12] în spațiul cultural românesc ^[13].

În testamentul ei video ^[14], precum și în ultimul ei interviu (noiembrie 2010) Liana Alexandra declara: eu sunt profund dezamagită de răutațile colegilor. Adică nu mi-aș fi putut imagina că mă întâlnesc cu niște răutăți - invidie - atât de mari încât se plătesc unele și cu viața, la modul fizic...^[11]. Pe data de 9 ianuarie 2011 Liana Alexandra a suferit hemoragia cerebrală fatală. Creațiile ei muzicale ei se păstreză la Academia Română și la Library of Congress din Statele Unite ale Americii

A studiat la Conservatorul Ciprian Porumbescu din București (în prezent UNMB) în perioada 1965 - 1971 (șefă de promoție pe țară), cu Alfred Mendelsohn, Tudor Ciortea, Tiberiu Olah, Aurel Stroe, Albert Guttman, Emilia Comișel, urmând mai târziu cursuri de specializare în Germania, la Weimar și Darmstadt - cu Ton de Leeuw, Brian Ferneyhough și Morton Feldman. Bursă în cadrul “International Visitor Leadership Program” oferită de United States Information Agency (USIA), US State Department și de Institute for International Education (IIE) la Universitățile Stanford, Urbana-Illinois și Michigan (1983). În 1994 a obținut doctoratul în muzicologie (SUMMA CUM LAUDE) la UNMB, cu teza Componistica muzicală - un inefabil demers între fantezie și rigoare aritmetică și geometrică.

Cariera didactică

Începând din 1971 a predat la Universitatea Națională de Muzică din București la clasa de compoziție, orchestrație și forme muzicale. A început cariera didactică pe post de asistentă universitară, în perioada 1971-1990, parcurgând ulterior toate treptele didactice: lector (1990-1993), conferențiar (1993-1997) și profesor universitar (din 1997).

Opera

Întreaga ei creație componistică a fost publicată de editura franceză on-line www.free-scores.com.^[6]

Compoziții muzicale (selecție)

Simfonia I, 1971
Cantata I "La curtile dorului" pe versuri de Lucian Blaga, 1971
Muzică pentru clarinet, harpă și percuție, 1972
"Valențe", moment simfonic, 1973
Sonata pentru flaut solo, 1973
Concert pentru clarinet și orchestră, 1974
Secvență lirică pentru clarinet, trompetă și pian, 1974
Muzică Concertantă pentru cinci soliști și orchestră, 1975
Cantata a II-a "Laudă" pe versuri de Lucian Blaga, 1977
Cantata a III-a "Țară-pământ, țară-idee" pe versuri de Nichita Stănescu, 1977
"Colaje" pentru cvintet de alamă, 1977
Simfonia a II-a (Imnuri), 1978
Ciclul cameral "Consonanțe", 1978-1998
Ciclul cameral "Incantații", 1978-2002
„Crăiasa zăpezii” de Liana Alexandra, după Hans Christian Andersen, operă într-un act, 1978 București
Concert pentru flaut, violă și orchestră, 1980
Poemul coral "Soarele și luna", versuri populare, 1981
„Mica Sirenă”, libretul de Anda Boldur, după Hans Christian Andersen, balet, 1982 București
Simfonia a III-a , 1982-1983
"Imagini întrerupte" pentru cvintet de suflători, 1983
"Quasi Cadenza" pentru vioară solo, 1984
Simfonia a IV-a , 1984
"Allegro veloce e caratteristico" pentru orgă solo,1985
Simfonia a V-a, 1985-1986
Sonata pentru șase corni, 1986
„In labirint”, libretul de George Arion, operă în două acte, 1987
"Larghetto" pentru orchestră de coarde, 1988
Simfonia a VI-a, 1988-1989
"Intersecții", sonata pentru corn și pian, 1989
Poem simfonic „Jerusalem”, 1990
"Music for Het Trio", 1990
Concert pentru orchestră de coarde,1991
"A Tre"pentru flaut, clarinet și fagot,1991
"Cadenza" pentru pian, 1992
Sonata pentru pian, 1993
Concert pentru pian la patru mâini și orchestră, 1993
„Fantazie” pentru violoncel și pian, 1994
"Poem pentru România" pentru soprana și pian, versuri de Eugene Van Itterbeek, 1994
"Poem pentru Madona de la Neamț" pentru soprana și pian, versuri de Eugene Van Itterbeek, 1994
„Chant d'amour de la dame à la licorne” versuri de Étienne de Sadeleer, operă de cameră, 1995
Simfonia a VII-a, 1995-1996
Concert pentru saxofon și orchestră, 1997
"Cinci Mișcări" pentru violoncel și pian, 1997
Melodie pentru violoncel și pian, 1999
"Pastorale"pentru orchestră de suflători, 1999
Concert pentru oboi și orchestră, 2000
"Muzici paralele" pentru saxofon, violoncel și pian, 2001
Concert pentru orgă și orchestră, 2002
Simfonia a VIII-a "Variations", computer music, 2003
"Bassoon Quartet", 2003
Simfonia a IX-a "Jerusalem", 2003
Ciclul cameral "Omagiu Pionierilor Americani", 2003-2006
"8 Studies", computer music, 2004
"Ritmuri" pentru patru percuționiști, 2004
"Elegie"pentru contrabas solo, 2006
"The Sojourn of The Spirit", libretul de John Gracen Brown, imaginea de Dan Reisinger și Ryan Geiss, Video-Operă, 2007-2010

Prof. univ. Dr. Liana Alexandra, compozitoare și pianistă, Premiul ACMEOR, Tel-Aviv, Israel, 1997.

Liana Alexandra, concert la Festivalul "Săptămâna Internațională a Muzicii Noi", ediția 2002

Duo INTERMEDIA: Liana Alexandra şi Şerban Nichifor

Susan McClellan, Liana Alexandra şi Şerban Nichifor în concert, 6 iunie 2004

· 1947 - S-a născut Marty Kristian (Martin Vanags), chitarist şi vocalist britanic de origine germană (New Seekers).

· 1948: Daniel Ionescu, politician român

· 1948 - S-a născut Peter Sears, basist şi pianist american (Steamhammer, Rod Stewart, Jefferson Starship).

· 1949 - S-a născut James Mitchell, vocalist american (Detroit Emeralds).
* 1949: Leonard Fințescu (n. 27 mai 1949) este un fost senator român în legislatura 1990-1992, ales în județul Galați pe listele partidului FSN. În cadrul activității sale parlamentare, Leonard Fințescu a fost membru în grupul parlamentar de prietenie cu Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord.
* 1951: Timotei Stuparu (n. 27 mai 1951) este un fost deputat român în legislatura 1990-1992 pe listele FSN și a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Bulgaria, Canada, Republica Coreea și Republica Elenă. În legislatura 2000-2004 Timotei Stuparu a fost ales deputat pe listele PDSR iar din iunie 2001 a devenit membru PSD; a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Bulgaria și Iugoslavia. În legislatura 2012-2016, Timotei Stuparu aa fost ales senator pe listele PSD și a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Bulgaria și Regatul Hașemit al Iordaniei.
* 1952: Alfonso Andria este un om politic italian, membru al Parlamentului European în perioada 2004-2009 din partea Italiei.
* 1956: Stere Farmache (n. 27 mai 1956, Călărași, România) este un economist român, care a îndeplinit funcția de director general al Bursei de Valori București (BVB) în perioada 1995-2008.

· 1956 - Serban Marinescu, regizor si scenarist (din filmografie: “Cel mai iubit dintre pamanteni”, in colaborare, serialul TV “Martorii”).

· 1957 - S-a născut Siouxsie Sioux (Susan Dallion), vocalistă, chitaristă, pianistă şi compozitoare britanică (Banshees, Siouxie & The Banshees, Creatures).

· 1958 - S-a născut Neil Finn, vocalist şi chitarist neo-zeelandez (Split Enz, Crowded House).
* 1964: Marian Neacșu ( n. 27 mai 1964) este un politician român, deputat în Parlamentul României în mandatele 2008-2012 și 2012-2016 din partea Partidului Social Democrat Ialomița.

· 1965: Grațiela Iordache, politician român
* 1967: Paul John Gascoigne (n. 27 mai 1967) este un fost fotbalist și antrenor englez retras din activitate.

· 1974: Medeea Marinescu (n. 27 mai 1974, București) este o actriță română de teatru și film.

Medeea Marinescu a fost un copil actor foarte precoce. A debutat la vârsta de doar 3 ani în filmul "Iarna bobocilor" al regizorului Mircea Moldovan, dar a devenit bine cunoscută și recunoscută după interpretarea rolului principal, Mirabela, din filmul fantezie Maria Mirabela (1981) al lui Ion Popescu Gopoși al Nataliei Bodiul.

Absolventă în 1996 a Academiei de Teatru și Film București, clasa profesorului Florin Zamfirescu, Medeea Marinescu a jucat până astăzi, în 18 filme, iar în actuala stagiune, 2009 - 2010, a Teatrului Național București(cunoscut și sub acronimul TNB) joacă în patru piese, dintre care una este Egoistul de Jean Anouilh.

Filmografie:

Iarna bobocilor (1977)
Maria Mirabela (1981)
Promisiuni (1985)
Domnișoara Christina (1992)
Je vous trouve très beau (Vă găsesc fermecător) (2005)
Weekend cu mama (2008)
Donnant donnant (2010)
Năpasta (2010)
03. ByPass (2016)

Medeea Marinescu

· 1975 - S-a născut Jamie Oliver, bucătar englez şi personalitate de televiziune.
* 1975: Colette Marino, (n. 27 mai 1975 în Chicago, Illinois), cunoscută ca DJ Colette sau doar Colette, este o cântăreață și DJ de muzică house. Își ține spectacolele la clubul SmartBar din Chicago, Illinois (alături de Kaskade și alții). A devenit cunoscută când a început să cânte în mixajele proprii.^[2] ^[3]

Albumul Hypnotized a fost cel mai descărcat album de muzică dance din iTunes Music Store de la Apple în iunie 2005.^[4]^[5] Cântecul What Will She Do for Love, extras de pe acest album, a ocupat prima poziție în clasamentul Billboard Dance Club Play Single.^[4] Piesa principală a albumului, Hypnotized, a fost folosită în filmul Diavolul se îmbracă de la Prada'.^[4] A ținut mai multe concerte în Detroit, Michigan, Cambridge, Singapore, Calgary, Hollywood, Montreal,^[6] and Omaha.^[7]

A fost comparată cu Kylie Minogue^[4] și Deborah Harry.

DJ Colette
* 1977: Atsushi Yanagisawa (n. 27 mai 1977) este un fost fotbalist japonez.
* 1980: Bogdan Barbu (n. 27 mai 1980, Brașov), este un sportiv la CS Dinamo Brașov și pilot de raliuri din România.

Bogdan fiind și cunoscut sub numele de Bobo, participă de la debutul lui din anul 2005, la raliul de macadam: Raliul Țara Bârsei.

* Bogdan Alexandru Drăgoi (n. 27 mai 1980, București, România) este un tehnocrat român, având dublă specializare atât în Relații Internaționale, cât și in Economie. El a fost Ministru al Finațelor publice în guvernul Mihai Răzvan Ungureanu și Secretar de Stat in cadrul Ministerului Finantelor Publice.

* 1981: Johan Erik Calvin Elmander ([ˈjuː.ˈan ɛlˈmɑndɛr]; n. 27 mai 1981 în Alingsås) este un fotbalist suedez care evoluează la clubul englez Norwich City, sub formă de împrumut de la Galatasaray, și la echipa națională de fotbal a Suediei

* 1982: Ciprian Dinu (n. 27 mai 1982, Focșani) este un fotbalist român, care evoluează pe postul de fundaș central la clubul din Liga a III-a, Sporting Turnu Măgurele.

* 1982: Natalie Katherine Neidhart-Wilson (n. 27 mai 1982) este o wrestleră canadiană, cunoscută după numele de scenă Natalya care în prezent lucrează pentru WWE în brandul SmackDown.

* 1985: Francesca Boscarelli (n. 27 mai 1985, Benevento, Italia) este o scrimerăitaliană specializată pe spadă. A fost campioană europeană pe echipe în 2007. La individual, a câștigat Grand Prix-ul de la Rio de Janeiro în sezonul 2014-2015, ajungând pe locul 19 la clasamentul mondial, cel mai bun din carieră, la sfârșitul sezonului.
* 1985: Roberto Soldado Rillo (pronunție în spaniolă: /roˈβerto solˈdaðo ˈriʎo/; n. 27 mai 1985) este un fotbalist profesionist spaniol care evoluează în prezent la Fenerbahce în Süper Lig, ca atacant.
* 1985: Robert Stăncioiu (n. 27 mai 1985 în București, este un fotbalist român care joacă pe postul de mijlocaș dreapta.
* 1986: Lasse Schöne (n. 27 mai 1986) este un fotbalist danez care evoluează la clubul Ajax Amsterdam în Eredivisie și la echipa națională de fotbal a Danemarcei.

* 1987: Gervais Yao Kouassi (n. 27 mai 1987), cunoscut mai mult ca Gervinho, este un fotbalist din Coasta de Fildeș care joacă pe postul de atacant sau mijlocaș la clubul de fotbal Herbei China Fortune.

* 1989: Doru Bratu (n. 27 mai 1989, București) este un jucător de fotbal român, care joacă pentru FC Carmen București[*].

* 1990: Jonas Hector (n. 27 mai 1990, Saarbrücken, Germania de Vest) este un fotbalist german care joacă pentru 1. FC Köln și naționala Germaniei pe postul de fundaș stânga.
* 1990: Alexia Țalavutis (Alexandra Maria Țalavutis; n. 27 mai 1990, Constanța)^[1] este o cântăreață, dansatoare, prezentatoare de emisiuni de radio și actriță de televiziune română, cel mai bine cunoscută publicului larg din România ca membră a formației Lala Band^[2] și interpretă a personajului Monica Bora din serialul de televiziune Pariu cu viața, realizat și difuzat de canalul de televiziune Pro TV.

* 1994: Aymeric Laporte (născut în Agen, Mult și Garonne, Franța, 27 mai, 1994), mai bine cunoscut sub numele de Laporte, este un fotbalist francez ce joacă ca fundaș la Manchester City din Premier League.
* 1994: João Pedro Cavaco Cancelo (născut pe 27 mai din 1994 în Barreiro, Portugalia) este un fotbalist portughez , care joacă la lateral drept sau ca extremă dreapta la Juventus Torino din Serie A din Italia.
* 1999: Sorina Maria Tîrcă (n. 27 mai 1999, în Râmnicu Vâlcea)^[1] este o handbalistă română ce joacă pentru clubul Corona Brașov pe postul de intermediar stânga.^[2] Tîrcă este și componentă a echipei naționale U19 a României, alături de care a luat parte la Campionatul European din 2017, desfășurat în Slovenia.^[3] În anul 2015, ea s-a clasat pe locul IV cu echipa U17 a României la Campionatul European din Macedonia.^[4]

Sorina Tîrcă este fata fostei mari handbaliste Mariana Tîrcă.

Decese

· 366: A murit uzurpatorul Procopius (n. 326 în Cilicia), pretendent la tronul împăratului Valens. După Ammianus Marcellinus, el era văr de mamă cu Iulian Apostatul. Procopius a luat parte la campania împotriva perșilor din 363. La moartea lui Iulian, Procopius ar fi trebuit să fie desemnat împărat, dar trupele l-au ales pe generalul Iovian. La moartea lui Iovian și la reîmpărțirea imperiului, Procopius s-a declarat împărat pe 28 septembrie 365 și a preluat controlul provincilor Tracia și Bithinia, dar a fost prins în bătălia de la Thyatira și a fost executat din ordinul lui Valens pe 27 mai 366. A nu fi confundat cu istoricul din timpul lui Iustinian I, Procopius din Cezareea.

· 866: Moare Ordoño I de Asturias (n.Oviedo, 821 ), rege al Asturiei între 850 și 866. A fost fiul regelui Ramiro I si tatăl lui Alfonso al III -lea Asturias.

· 927: A murit tarul Simeon I cel Mare al Bulgariei. A domnit între anii 893 si 927 in timpul primului imperiu bulgar. Campaniile sale victorioase împotriva Bizantului. sartbilor si maghiarilor au condus Bulgaria la cea mai mare extindere teritorială a sa din toate timpurile, transformând-o în cel mai puternic stat din vremea respectivă din rasaritul Europei. Domnia sa a coincis cu o perioadă de nemaiîntâlnită prosperitate culturală și deschidere, numită ulterior “Epoca de Aur” a culturii bulgare. Sub domnia lui Simeon, Bulgaria și-a extins teritoriul pe o arie vasta intre Marea Egee, Adriatica si Marea Neagra. Se spune că Preslav, noua capitala a Bulgariei, rivaliza cu Constantinopolul. Biserica Ortodoxa Bulgara a devenit prima patriarhie în afara Pentarhiei, iar traducerea în limba bulgară a textelor creștine s-a răspândit în tot spațiul slav al epocii. Pe la jumătatea domniei sale, Simeon a adoptat titlul de tar (imparat), înlocuindu-l pe cel de cneaz (print).

· 1508: Ludovic Maria Sforza (de asemenea cunoscut sub numele de Ludovico il Moro;^[1] 27 iulie 1452 – 27 mai 1508), a fost Duce al Milano din 1489 până în 1500. Membru al familiei Sforza, el a fost al doilea fiu al lui Francesco Sforza. A fost renumit ca patron al lui Leonardo da Vinci și a altor artiști și în timpul domniei lui a avut loc etapa cea mai productivă a renașterii milaneze. El este, probabil, cel mai bine cunoscut ca omul care a comandat Cina cea de Taină.

Ludovico Sforza s-a născut la 27 iulie 1452, la Vigevano, situată astăzi în Lombardia. A fost al doilea fiu al lui Francesco I Sforza și a Biancăi Maria Visconti. Educația lui nu a fost limitată la studiul limbilor clasice. Sub tutela umanistului Francesco Filelfo, Ludovico a primit lecții de pictură, sculptură, litere dar a învățat și metode de guvernare și de război. Mai târziu, el l-a ajutat pe Leonardo la pictura cu pasteluri.

Când a murit tatăl său în 1466, a fost succedat de Galeazzo Maria, fiul său cel mare, fratele lui Ludovico. Galeazzo a domnit până la asasinarea lui în 1476, lăsând tronul fiului său în vârstă de șapte ani, Gian Galeazzo Sforza. A urmat o luptă amară pentru regență între mama băiatului, Bona de Savoia, și Ludovico care în 1481 a preluat controlul asupra guvernului din Milano, în ciuda încercărilor de a-l ține departe de putere. Pentru urmatorii 13 ani el a controlat Milano în calitate de regent.

Beatrice d'Este într-un portret de Giovanni Ambrogio de Predis și Leonardo da Vinci

În ianuarie 1491, el s-a căsătorit cu fiica cea mică a lui Ercole I d'Este, Beatrice d'Este (1475–1497). Fratele Beatricei, Alfonso d'Este, s-a căsătorit cu Anna Sforza, nepoata lui Ludovico. Leonardo da Vinci a orchestrat ceremonia de nuntă.

Prințesa în vârstă de 15 ani a fermecat repede curtea milaneză cu pofta ei de viață, râsul și chiar extravaganțele sale. Ea a făcut din castelul Sforza centrul unor festivaluri și baluri somptuoase. În plăcea compania filosofilor, a poeților, diplomaților și militarilor. Beatrice avea gusturi bune și se spune că sub influența ei, patronajul soțului ei față de artiști a devenit mai selectiv și Leonardo da Vinci și Donato Bramante au fost angajați la curte. Ea avea să devină mama lui Maximilian Sforza și a lui Francesco II Sforza, viitori Duci ai Milano.

Înainte și pe toată durata căsătoriei sale, Ludovico este cunoscut pentru a fi avut amante. Bernardina de Corradis a fost amanta lui din tinerețe care i-a dăruit o fiică, Bianca Giovanna. Copilul a fost legitimat și mai târziu s-a căsătorit cu Galeazzo Sanseverino în 1496. O altă favorită, Cecilia Gallerani, i-a născut un fiu numit Cesare, la 3 mai 1491, în același an în care s-a căsătorit cu Beatrice d'Este. Gallerani este identificată ca subiect al lucrării lui Leonardo da Vinci, Dama cu hermină - hermina era animalul heraldic al lui Ludovico il Moro. O altă metresă a fost Lucrezia Crivelli, care i-a născut un alt fiu nelegitim, Giovanni Paolo, născut în anul decesului Beatricei. Ludovico a avut al treilea fiu nelegitim, numit Sforza, care s-a născut în jurul anului 1484 și a murit la vârsta de 3 ani; mama copilului este necunoscută

În 1494, noul rege al Neapoli, Alfonso, s-a aliat cu Papa Alexandru al VI-lea, lucru care a reprezentat o amenințare pentru Milano. Ludovico a decis să se apere folosind ca aliată Franța, pe atunci condusă de puternicul Carol al VIII-lea. El a permis trupelor franceze să treacă prin Milano, astfel încât acestea ar fi putut ataca Napoli. Cu toate acestea, ambiția lui Carol nu s-a mulțumit cu Napoli ci și-a dorit și Milano. Regretând amarnic decizia sa, Ludovico a intrat apoi într-o alianță cu Maximilian I, Împărat Roman, oferindu-i în căsătorie pe nepoata lui, Bianca Sforza și de a primi, în schimb, investitură imperială a ducatului și aderarea la alianța împotriva Franței.

Gian Galeazzo, nepotul lui, a murit în condiții suspecte în 1495 și Ludovico și-a asumat titlul ducal și a primit coroana ducală de la nobilii milanezi la 22 octombrie. La 3 ianuarie 1497, ca urmare a unei nașteri dificile, soția lui Beatrice a murit. Ludovico a fost de neconsolat și întreaga curte a purtat doliu.

Ludovic Sforza
Duce de Milano

· 1525 - A fost executat Thomas Muntzer, reformator religios, conducatorul rasculatilor din Thuringia (1525) in timpul “Razboiului de 30 de Ani”.

· 1564: Jean Calvin, sau pur și simplu Calvin (n. 10 iulie 1509, Noyon — d. 27 mai1564, Geneva) a fost un reformator religios francez. Alături de Martin Luther, a fost unul din inițiatorii Reformei protestante, în opoziție cu anumite dogme și ritualuri ale Bisericii Catolice romane. Calvin a dezvoltat o doctrină - Calvinismul - relativ diferită de aceea a lui Luther, în special în ceea ce privește practicarea cultului, considerată o radicalizare a luteranismului.

Jean Calvin s-a născut cu numele de Jean Cauvin la Noyon, în Picardia, Franța. Martin Luther a scris cele 95 de teze în 1517, când Calvin avea 8 ani.

Tatăl lui Calvin, paznic al episcopului Noyon, l-a trimis la colegiul De la Marche și apoi, în continuare, la Sorbona din Paris, pentru a studia dreptul. În 1532 devine doctor în drept la Universitatea din Orléans. Prima sa lucrare publicată a fost un comentariu al lucrării filozofului roman SenecaDe clementia. Adoptă curând principiile Reformei, pe care, începând din 1532, începe să le propage la Paris. Amenințat cu închisoarea, se refugiază la Nérac, sub protecția Margaretei de Navarra, favorabilă protestantismului. În 1534, în urma persecuțiilor suferite de protestanții francezi, numiți și hughenoți, este nevoit să părăsească Franța.

După peregrinări în Basel, Ferrara și din nou la Paris, în 1536, convins fiind de reformatorul Guillaume Farel, Calvin se stabilește definitiv la Geneva, unde este numit profesor de teologie. A trăit aici aproape jumătate din viață.

Jean Calvin

* 1610: François Ravaillac (n. Touvre 1578 - d. Paris, 27 mai 1610) a fost asasinul lui Henric al IV-lea al Franței și penultima persoană condamnată la moarte prin sfârtecare.

François Ravaillac s-a născut la Touvre, în apropiere de Angoulême într-o familie care făcea parte din mica burghezie: doi unchi erau canonici la catedrala din Angoulême; tatăl său era un om bețiv și cu o fire violentă care i-a provocat diverse probleme cu legea. Mama sa, Françoise Dubreuil, sora celor doi canonici, era o persoană miloasă și foarte religioasă. Tatăl său a risipit averea soției, aceasta obținând separarea bunurilor în 1605 sau 1606, lăsând familia în sărăcie. Singurul său frate era cunoscut pentru firea sa violentă și problemele cu justiția, iar cele două surori mai mici s-au grăbit să părăsească casa părintească. Unchii săi materni, Julien și Nicolas Dubreuil l-au învățat să scrie și să citească, inculcându-i și ura împotriva hughenoților. Concetățenii săi îl considerau un tânăr blând și tăcut cu un aspect ce provoca teamă: înalt și binefăcut, cu fața palidă, care nu surâdea niciodată. François a început să lucreze la unsprezece ani, ca valet în casa lui Du Rozier, iar mai târziu devine învățător în Angoulême, unde preda catehismul într-o școală la optzeci de copii. Prost plătit, trăiește în mizerie. Fanatic și obsedat de religie a încercat să intre în câteva ordine religioase, dar este refuzat din cauza viziunilor sale. În 1606 încearcă să intre în Ordinul iezuit, dar este respins din aceleași motive. În 1608 îl găsim la Paris în slujba ducelui d'Épernon, guvernator în Angoulême, protectorul său. Este un mic salt de calitate, François are posibilitatea să întâlnească persoane foarte diverse de cele din Angoulême. Frecventa medii catolice, care după revocarea Edictului de la Nantes, erau furioși cu Henric al IV-lea, despre care spuneau că s-a convertit la catolicism doar pentru a pune mâna pe coroană. Mai târziu pleacă din Paris, datorită micilor misiuni cu care l-a însărcinat ducele d'Epernon. În 1609, François spune că a avut o viziune în care i se ordona să-l convingă pe rege să-i convertească la catolicism pe hughenoți. Cu acest scop a călătorit de trei ori la Paris între ziua de Rusalii din 1609 și mai 1610. Nereușind să-l întâlnească pe Henric al IV-lea și aflând de decizia regelui de a invada cele Șapte Provincii Spaniole, François a interpretat decizia regelui ca o declarație de război împotriva papalității. Decis să-l oprească pe Henric al IV-lea, care voia să spele rușinea înfrângerii de la Cateau-Cambrésis, a hotărât să-l ucidă pe rege.

Uciderea lui Henric al IV-lea în rue Feronerie, Paris

Cu câteva săptămâni înainte de crimă, Ravaillac a furat un cuțit dintr-o pensiune. S-a răzgândit de câteva ori și a decis să se întoarcă în ținutul său natal. Convins din nou de necesitatea actului său, recuperează cuțitul și se întoarce la Paris. În 14 mai 1610, Henric al IV-lea pleacă de la Luvru pentru a-l vizita pe Sully, care era la pat din cauza gripei. Caleașca era descoperită și nu avea escortă, deoarece voia să meargă pe străzile Parisului, anonim. Stătea puțin mai în spate, puțin ascuns, protejat de ducele d'Épernon și ducele de Montbazon, care îl însoțeau împreună cu o mică escortă. A cerut să se ridice perdelele de piele ale trăsurii pentru a putea vedea pregătirile pentru sosirea reginei Maria de Medici. Ajunși în rue Feronerie, la intersecția cu rue Jean Tison, caleașca a fost nevoită să se oprească din cauza unui căruțe încărcată cu butoaie cu vin și a unei căruțe cu fân, aflate în dificultate, care le tăia calea. François Ravaillac a sărit pe o roată a trăsurii și folosind cuțitul cu două tăișuri l-a înjunghiat pe rege între a doua și a treia coastă^[1]. De trei ori a pătruns lama cuțitului în trupul regelui, dar deja a doua lovitură atinsese inima și plămânul. Deși dus în mare grabă la Luvru, unde era așteptat de arhiepiscopul d'Embrun și de medicul său Petit, Henric al IV-lea moare. După cum povestește istoricul Pierre Mathieu, unul din ofițerii lui Henric a văzut un grup de opt oameni pe jos și doi călare care s-au aruncat spre Ravaillac strigând: „Trebuie să moară!” Ravaillac nu a încercat să scape, iar ducele d'Épernon a strigat „Nu-l ucideți!”^[2] Arestat imediat, pentru a-l sustrage furiei mulțimii și unui linșaj, este dus la Hotel de Retz, unde a rămas 48 de ore și unde, în mod ciudat, i s-a permis să vorbească și să vadă numeroase persoane și apoi a fost transferat la Conciergerie.

Placă de comemorare a asasinării lui Henric al IV-lea al Franței. Armele lui Henric, sunt sculptate pe sol arătând locul unde a fost asasinat.

În cursul procesului a fost torturat de multe ori, dar a susținut mereu că era singurul vinovat și nu a avut complici. Este posibil să nu fi spus tot ceea ce ar fi putut spune, pentru că era puternic și a rezistat interogatoriilor. Pedepsirea ideală a regicidului, trebuia să însumeze toate chinurile posibile. În orice caz, legea franceză nu avea o pedeapsă anume în aceste cazuri. A fost necesar să se inventeze pedeapsa pentru Ravaillac, însumând împreună cele mai cumplite pedepse practicate în Franța. În 27 mai 1610, în Place de Grève, Ravaillac a fost executat în chinuri inumane. De la Conciergerie, a fost adus în fața Catedralei Notre-Dame din Paris desculț, în cămașă, cu o lumânare în mâini, apoi urcat pe un tomberon de gunoi, a fost purtat în Place de Grève unde fusese ridicat eșafodul. După ce a fost torturat, picioarele și brațele i-au fost legate de patru cai și corpul său a fost sfârtecat. Cu puțin înaintea execuției, a negat din nou în fața confesorului că ar fi avut complici. Istoricul englez Alistaire Horne povestește: Înainte de a fi sfârtecat,...a fost ars cu sulf aprins, plumb topit și ulei și rezină fierbinți. Carnea a fost smulsă cu cleștele. Mulțimea isterică a împrăștiat resturile prin oraș, iar restul corpului a fost ars și împrăștiat în cele patru vânturi. Amenințați cu pedeapsa cu moartea, părinții lui Ravaillac au fost exilați și restului familiei i s-a interzis folosirea numelui Ravaillac

Execuția lui François Ravaillac

Regicidul a declanșat o mare controversă. De-a lungul vieții, Henric al IV-lea a scăpat din cel puțin douăzeci de atentate. Teza istoricului și filozofului iezuit Juan de Mariane, din 1589, De rege regis institutione, (Despre rege și instituția regală), in care un tiranicid era legitim cu condiția ca acesta să fie de ordin divin, a fost condamnată de Sorbona în ziua execuției lui Ravaillac. După publicarea acestei cărți, în 2 august 1589, Henric al III-lea al Franței a fost asasinat, iar iezuiții se găseau într-o poziție dificilă. Când Henric al IV-lea a fost la rândul său asasinat, asupra iezuților s-a declanșat o adevărată furtună, aceștia fiind acuzați de moartea regelui. Din ordinul Parlamentului din Paris, cartea lui Juan de Mariane a fost arsă în piața publică la 4 iulie. În 1608, doamna Jacqueline d'Escoman, doamnă de companie a marchizei de Verneuil, declară că știa de un complot împotriva regelui, organizat de ducele d'Épernon și marchiza de Verneuil, dar anturajul regelui, obișnuit cu avertismentele de complot, nu o ia în serios și este făcută să tacă când este închisă la Conciergerie pentru abandon de minori. Eliberată în ianuarie 1611, îi acuză din nou pe duce și marchiză de moartea regelui, spunând că ar fi acționat din ordinul Spaniei. Este organizat un proces prezidat de Monsieur de Verdun(apropiat al ducelui d'Épernon, care îl trimisese în pensie pe precedentul președinte Achille Harlay), în care cele două părți sunt ascultate și care se termină cu condamnarea acuzatoarei pentru calomnie și închiderea ei pe viață. Teoria complotului a luat amploare mai ales după evocarea ei de către Jules Michelet în opera sa Histoire de France^[4]. Teoria sa se bazează pe doi martori: doamna d'Escoman mai sus menționată și închisă pentru calomnie și un căpitan de gardă, Jean Dujardin. Michelet spune că ducele Epernon, marchiza Verneuil și cuplul Concini, l-au instrumentalizat pe Ravaillac cu încuviințarea Mariei de Medici și a lui Filip al III-lea al Spaniei. În opera sa Ciudata moarte a lui Henric al IV-lea, Philippe Erlanger reia teoria lui Michelet. Acesta spune că la sosirea la Paris a lui Ravaillac, acesta a fost ospitat la Charlotte du Tilet, amanta ducelui d'Épernon. Philippe Erlanger scrie că complotul a fost orchestrat de ducele d'Épernon, marchiza de Verneuil și amanta ducelui, Charlotte du Tilet. Această teorie ar putea fi validă. M. Rouly nu este de acord cu această teorie și spune: "ducele nu era vinovat, datorită conduitei sale după asasinarea regelui, când s-a opus asasinării lui Ravaillac de către mulțime și gărzi; el l-a apărat deoarece a vrut să fie interogat pentru a cunoaște eventualii complici, ceea ce nu ar fi făcut dacă ar fi fost mandantul asasinului". Într-o carte publicată în 2009, istoricul Jean-Christian Petitfils ne oferă o altă ipoteză^[5]. Ravaillac a fost manipulat de arhiducele Țărilor de Jos, Albert al VII-lea, Arhiduce de Austria, deoarece se temea de o acțiune a lui Henric al IV-lea pentru recuperarea soției Prințului de Condé, Charlotte Marguerite de Montmorency reținută la Bruxelles. Jurnalistul Jean François Bège îl situează pe Ravaillac în lunga listă a asasinilor politici din istorie găsind similtudini între asasinarea lui Henric al IV-lea și cea a lui John Fitzgerald Kennedy de către Lee Harvey Oswald. Amândoi asasini au fost fanatici și au declarat că au acționat singuri, dar în spatele lor s-ar fi aflat o a doua echipă.

Istoricul François Pernot, refuză aceste teze complotiste deschizând lucrarea sa cu această lecție de istorie: "Căutarea unui complot nu înseamnă de cele mai multe ori negarea realității?(...) Găsirea unei explicații cu orice preț, împletind faptele spre un fir conductor comun, pentru a oferii opiniei publice o cheie pentru a descifra un eveniment absurd? Un fir conductor comun care ne liniștete pentru că ne explică haosul

· 1615: Margareta de Valois, regină a Franței și Navarrei, soția lui Henric al IV-lea (n. 1553). Margareta de Valois (n. 14 mai 1553 – d. 27 mai 1615, Paris), cunoscută și sub numele de Regina Margot, a fost mai întâi regină a Navarrei, apoi regină a Franței și ducesă de Valois. Născută la palatul Saint-Germain-en-Laye, Margareta era fiica lui Henric al II-lea al Franței și a Caterinei de Medici. Aparținea ramurii Valois- Angoulême din dinastia Capețienilor. Trei din frații săi au devenit regi ai Franței: Francisc al II-lea, Carol al IX-lea și Henric al III-lea. Sora sa, Elisabeta de Valois, va deveni cea de-a treia soție a regelui Filip al II-lea al Spaniei. Prin căsătoria cu Henric al III-lea de Navarra (care mai târziu va deveni rege al Franței cu numele de Henric al IV-lea) devine regină a Navarrei. Căsătoria, care trebuia să celebreze reconcilierea dintre catolici și hughenoți, va fi umbrită de masacrul din noaptea Sfântului Bartolomeu și de dezordinile religioase ce reîncep. Episodul descris în Marea Cronică (La Grande Chronique), a fost folosit ca sursă de documentare pentru scriitorii secolului al XIX-lea. După moartea fratelui său, Henric al III-lea al Franței, ea rămâne ultimul vlăstar al ramurei de Valois. Latinistă excepțională, de o inteligență sclipitoare, a jucat un rol semnificativ în viața culturală de la curte, mai ales după întoarcerea din exil în 1605. A fost constrânsă să trăiască în exil, la Auvergne, aproape douăzeci de ani (1586-1605), perioadă în care își scrie memoriile. Contemporanii săi au recunoscut că dintre toți copiii Caterinei de Medici, Margareta era singura care avea frumusețe (a fost supranumită perla Valois), sănătate (a trăit cel mai mult dintre toți membrii familiei Valois), inteligență și energie. Pentru istoria literară a Franței, Margareta a fost mai mult decât consoarta regelui Henric al IV-lea și sora regelui Francisc al II-lea. Deși fără tutela casei regale nu ar fi reușit să ajungă cea mai importantă femeie din vremea ei, este foarte adevărat că fără moștenirea intelectuală pe care a lăsat-o, nu ar fi pomenită azi drept cea mai importantă femeie din Renașterea franceză. Protectoare a lui Rabelais și a lui Pierre de Ronsard, a corespondat cu Erasmus și Calvin. Teologii de la Sorbona au acuzat-o de erezie. Generozitatea ei față de cei mai străluciți artiști și scriitori ai epocii nu a fost egalată decât de grija pentru cei mai umili dintre supuși. A construit spitale și trei mănăstiri, a insistat pentru traducerea Bibliei în limba franceză, dar și pentru cea a Decameronului.

· 1707: Madame de Montespan (n. 5 octombrie 1641 - d. 27 mai 1707), a fost fiica marchizului de Mortemart și a Dianei de Grandseigne, metresa regelui Ludovic al XIV-lea al Franței. După ce a absolvit educația la mănăstire intră ca domnișoară de onoare în suita Reginei Franței Maria Tereza. Se căsătorește cu Marchizul de Montespan și au împreună un fiu. În 1667, devine amanta regelui Ludovic al XIV-lea al Franței. Fosta favorită, Louise de la Vallière, rămâne la curte și le servește celor doi ca paravan.

Françoise de Rochechouart s-a născut în 5 octombrie 1641 și a fost botezată în aceași zi la Lusac les Châteaux, care acum se află în departamentul Vienne, în regiunea Poitou-Charontes. Datorită părinților în venele sale curgea sângele unor familii nobile și vechi. Copil fiind a avut deseori prilejul să călătorească cu mama sa. La vârsta de doisprezece ani începe educația formală la mănăstirea Abbaie aux Dames la Saintes, unde sora sa studiase cu aproape zece ani mai devreme. Avea trei frați:

Gabrielle (1633-1693), căsătorită cu Claude Léonor Damas de Thianges, Marchiz de Thianges.
Louis Victor (1636-1688), cunoscut cu numele de Marchizul de Vivonne, a fost enfant d'honneur și prieten a lui Ludovic al XIV-lea în timpul tinereții sale.
Marie Madeleine Gabrielle Adélaïde (1645-1704), cunoscută cu numele de Regina dela Badesse

În 28 ianuarie 1663 are loc căsătoria cu Louis Henri de Pardaillan de Gondrin, marchiz de Montespan(1640-1701), mai mare decât ea cu un an. Logodită inițial cu fratele mai mare al soțului, acesta este ucis într-un duel după un bal la Luvru, astfel s-a decis ca Françoise să se mărite cu fratele mai mic. Ceremonia are loc la biserica Saint-Eustache la Paris. Au avut doi copii:

Marie Christine de Pardaillan de Gondrin(1663-1675)
Louise Antoine de Pardaillan de Gondrin, marchiz d'Antin(1665-1736), mai apoi duce d'Antin. Louise Antoine a avut relații cordiale cu frații vitregi mai mici :ducele de Maine și contele de Toulouse.

Cuplul a trăit într-o casă mică în vecinătatea Luvrului, ceea ce îi permitea lui Françoise să-și îndeplinească rolul de damă de companie a ducesei d'Orléans.

Madame de Montespan de Pierre Mignard.

De la tatăl ei a moștenit faimosul spirit Mortemart. Frumusețea era doar unul dintre multele farmece ale doamnei de Montespan. Era o femeie cultă cu o conversație încântătoare care a câștigat admirația faimoșilor oameni de spirit ai vremii cum ar fi Saint Simon și Madame de Sévigné. În plus, era la curent cu evenimentele politicii interne și internaționale, lucru care sporea farmecul conversației sale. Athénaïs era considerată răpitor de frumoasă pentru standardele vremii. Avea părul fin și ondulat și îl purta în bucle bogate în jurul feței ovale, coafură pe care o copia însăși regina. Ochii imenși erau de un albastru strălucitor, iar buzele pline și senzuale. Avea o natură extravagantă și pretențioasă și destul farmec pentru a obține tot ce dorea. Era foarte cheltuitoare, dar strălucitoare. Apartamentele sale erau pline de animale de companie și de flori și avea chiar o galerie personală unde erau expuse numeroasele-i bijuterii. Era foarte pretențioasă în ceea ce privea calitatea pietrelor, returnându-le dacă aveau cea mai mică imperfecțiune. Plăcerea de a mânca și numeroasele-i sarcini au făcut-o să se îngrașe după 30 de ani, până când figura ei încântătoare a devenit neplăcut de rotofeie.

Madame de Montespan și fiii săi

L-a întâlnit pe rege în toamna anului 1666. Îndrăgostit de La Vallière, la început regele nu îi acordă multă atenție, dar mai târziu se simte atras de spiritul malițios și conversația plăcută. Frumoasă și inteligentă, devine amanta regelui în mai 1667. În 1669 se naște primul copil al cuplului. Încredințat spre creștere văduvei Scarron, cea care va deveni mai târziu marchiza de Maintenon, viitoarea soție morganatică a regelui. Cu timpul, între stăpână și guvernantă apar neînțelegeri pe tema educației copilului. Doamna de Scarron dorește să plece de la curte. Doamnei de Montespan îi era greu cu ea, dar și mai greu fără ea. În cele din urmă, doamna de Maintenon acceptă să rămână cu condiția de a nu da socoteală asupra educației copiilor decât regelui însuși. Astfel ea își deschide drum spre situația de viitoare favorită, deoarece sub pretextul că vrea să îl consulte asupra educației începe să îi scrie regelui scrisori pline de spirit. Marchiza de Montespan nu intuiește nimic, se afla în gloria frumuseții și a farmecului și era preocupată doar să mențină atenția regalului amant. Ludovic îi va reproșa de altfel mai târziu că nu a fost o bună mamă. De altfel, preocupată veșnic de toalete, serbări, geloasă și temătoare de o noua rivală, Madame de Montespan își vedea rar copilul, care se atașează în mod natural de doica sa, aproape necunoscându-și mama. În 1670 se naște Louis-August, viitorul duce de Maine. Marchiza va mai avea cu regele încă 4 copii. În memoriile sale, marchiza de Montespan scria: „După ce l-am văzut pe Louis îndepărtând-o pe La Valierre, am crezut cu toată naivitatea că dragostea noastră va sfârși prin a ne uni destinele în eventualitatea în care regina ar muri". Plină de astfel de idei fantastice, în care se amestecau speranța, dorința și credulitatea, marchiza a acceptat în epoca sa de glorie o gardă de corp și apartamente luxoase la Versailles, văzând în aceste favoruri semnul viitoarei măriri. Curând însă regele începe o aventură cu domnișoara de Fontanges, risipind astfel iluziile marchizei și avertizând-o asupra fragilității poziției sale de favorită. Marchiza era o mare iubitoare a luxului, având o adevărată pasiune pentru pietrele prețioase. Gustul său pentru extravaganță și petreceri anima curtea de la Versailles în anii gloriei sale. Marchiza de Montespan era frumoasă, spirituală și vicleană, exercitând o fascinație continuă asupra regelui care revenea întotdeauna la ea după aventurile sale trecătoare.

După nașterea ultimului copil, excedat și de aroganțele sale, regele încearcă să se despartă de ea la presiunile bisericii, începând o relație cu văduva Scarron. De altfel iezuiții și nu o rivală au fost cei care au contribuit decisiv la căderea doamnei de Montespan. Revoltați de luxul și de modul său ostentativ de a-și afișa poziția de metresă regală, convinsă că e de neînlocuit în sufletul regelui, iezuiții i-au refuzat în mod public împărtășania, în timpul unei liturghii la care asista și regele, sfătuind-o să revină la biserică atunci când va renunța la viața ei de dezmăț. În această perioadă izbucnește și așa numitul "scandal al otrăvurilor". Fiind arestată La Voisin, o cunoscută otrăvitoare, implicată și într-un cult satanic, aceasta dezvăluie că îi dăduse doamnei de Montespan o băutură ca să câștige favorurile regale și să o înlăture pe Louise de la Vallière. Sursele vremii afirmă chiar că doamna de Montespan, disperată că sentimentele regelui pentru ea încep să se răcească, a acceptat chiar să participe la o liturghie satanică celebrată deasupra trupului său gol și în cadrul căreia s-ar fi sacrificat chiar un copil, dar aceste zvonuri nu au putut fi confirmate, contribuind totuși la grăbirea dizgrației sale. În 1676, relația cu doamna de Montespan este reluată și se mai naște un copil, Francoise-Marie, viitoarea domnișoară de Blois.

Cu doamna de Montespan, regele a avut în total 6 copii, pe care i-a recunoscut, în pofida legilor timpului. Pe măsură ce dragostea regelui față de copii creștea, dragostea față de favorită scădea. Doamna de Montespan se apropia de 40 de ani și farmecele care îl încântaseră pe rege dispăruseră unul câte unul. Regele era încă tânăr, iar în jurul său roiau o mulțime de tinere care ținteau locul favoritei. În locul lor, reușește însă să se impună dna de Maintenon care îl cucerește pe rege tocmai rezistând inițial avansurilor sale, pozând în virtuoasă și mironosiță, până într-atât încât îl determină la o căsătorie secretă (posibilă pentru ca între timp regina murise). Fosta doică se afla acum într-o poziție strălucită la care ajunsese prin tenacitate, răbdare și prefăcătorie. Îi atrăsese de partea ei și pe copii regelui, astfel încât doamna de Montespan căzută în dizgrație nu este compătimită nici măcar de proprii copii. În memoriile sale, marchiza povestește momentul trist și umilitor al retragerii sale de la curte. Îmbrăcată cu cea mai frumoasă rochie îi face o ultimă vizită fostului amant, care o primește alături de dna de Maintenon. Dacă regele, care față de femei nu își dezmințea niciodată curtoazia, se ridică să o întâmpine, doamna de Maintenon nu o face, astfel că umilința ei este completă. După retragerea de la curte la abația din Fontevrault, doamna de Montespan va reveni la curte numai cu ocazia nunților copiilor săi.

În anii care au urmat, drept recunoștință pentru retragerea sa de la curte, regele l-a făcut pe tatăl ei guvernator al Parisului, iar pe fratele ei, ducele de Vivonne mareșal. Doamnei de Montespan i s-a dăruit o pensie generoasă pe care a folosit-o pentru acte de caritate și donații. Ultimii ani de viață și i-a petrecut într-o penitență severă. A murit în 1707 la vârsta de 66 de ani, iar regele le-a interzis copiilor lor să poarte doliu după ea. Cei mai mari nici nu o cunoșteau, dar cei mai tineri Ducesa d'Orleans, Ducesa de Bourbon și contele de Touluse au refuzat să participe la serbările curții, în semn de respect pentru mama lor, ei fiind, de altfel, singurii care au simțit o durere reală la moartea ei. Ducele de Maine, cel mai mare dintre copii săi, abia a reușit să își ascundă bucuria. Cu totul indiferent la soarta mamei sale, el a considerat-o întotdeauna pe doamna de Maintenon ca fiind adevărata sa mamă. Se spune totuși că la aflarea veștii morții doamnei de Montespan, Doamna de Maintenon ar fi plâns în apartamentele sale, pentru că fuseseră prietene și prin intermediul său ajunsese la curte reușind până la urmă să își atragă favorurile regale. De altfel, sfârșitul ei a fost, de asemenea unul trist. După moartea regelui, la 76 de ani, a fost silită să plece în grabă de la curte, la Saint-Cyr așezământul pentru fete sărace și de familie bună pe care l-a înființat, murind singură și părăsită de cei care odinioară îi cerșeau favorurile. Căsătoria dintre ea și rege nu a fost niciodată recunoscută oficial, iar partidul prințului de Maine a cărei cauză o susținuse cu ardoare a pierdut în fața descendenților legitimi ai regelui, succesiunea fiind preluată de strănepotul regelui viitorul Ludovic XV.

Madame de Montespan
Marchiză de Montespan

· 1716: Stefan Cantacuzino, domnul Tarii Romanesti in perioada 1714-1716 si tatal sau, stolnicul Constantin Cantacuzino, au fost torturati si ucisi din porunca marelui vizir Ali Pasa, la Istanbul. Domnind într-o perioadă instabilă, în luptei dintre Imperiul Austriac si Poarta Otomana, Ștefan Cantacuzino a încurajat plângerile la Constantinopol împotriva domnitorului Constantin Brancoveanu,a predat turcilor corespondența acestuia cu nemtii și a confiscat averile prietenilor lui Brâncoveanu. În timpul domniei lui începe războiul între turci și creștinii europeni conduși de principele Eugeniu de Savoia , iar Ștefan a luat partea habsburgilor, comunicându-le știri despre stadiul pregătirilor de război ale Porții. Aflându-se aceasta la Constantinopol, Ștefan a fost ridicat din Bucuresti de un capugiusi trimis la Poarta in ianuarie 1716 si a fost ucis la împreună cu tatăl și unchiul său Mihai. Stolnicul Constantin Cantacuzino a fost unul dintre cei mai cunoscuti bibliofili ai acelor vremuri, istoric si umanist recunoscut ce a scris cu spirit critic “ Istoriia Tarii Ruminesti… ” (27.05/7.06.1716).

· 1766: Ivan Polzunov, inginer inventator rus
* 1770: Sofia Magdalena de Brandenburg-Kulmbach (28 noiembrie 1700 – 27 mai 1770) a fost regină a Danemarcei și Norvegiei, ca soție a regelui Christian al VI-lea al Danemarcei și al Norvegiei.

S-a născut la Castelul Schonberg ca fiica lui Christian Heinrich, Margraf de Brandenburg-Bayreuth-Kulmbach și a soției sale, Contesa Sophie Christiane de Wolfstein. A fost doamnă de onoare a reginei Poloniei, Christiane Eberhardine de Brandenburg-Bayreuth, unde Christian a venit să-și aleagă o soție.

La 7 august 1721 s-a căsătorit cu Prințul Christian. Ca prințesă moștenitoare ea a trăit discret cu soțul ei: cuplul s-a opus celei de-a doua căsătorii a regelui. Adesea ea este considerată că a fost în spatele faptului că soțul ei și-a încălcat promisiunea de a respecta și proteja drepturile văduvei tatălui său, Anne Sophie Reventlow.

Sofia Magdalena de Brandenburg-Kulmbach.

A devenit regină a Danemarcei în 1730. Viața cuplului regal a fost armonioasă iar soțul ei a respectat-o și a avut încredere în ea dar Sofia Magdalena a fost nepopulară. A fost acuzată că a creat un fel de cerc în jurul Curții și a familiei regale. Era văzută ca fiind arogantă și mândră. Trecutul ei într-un mediu religios a influențat introducerea pietismului la Curte.

Deși Curtea era strictă era luxoasă. Regina a fost foarte interesată de lux, pompă, modă și bijuterii și cheltuia mari sume de bani pe lux într-o perioadă de sărăcie a țării. Mai târziu a fost criticată că nu s-a lepădat de germana chiar dacă limba și cultura germană erau domninante la Curte înainte de venirea ei la Curte. N-a învățat niciodată daneza. Anturajul ei german a primit poziții importante în defavoarea danezilor. Sora ei, Sofia Carolina de Brandenburg-Kulmbach a trăit la curtea daneză din 1740 și existau zvonuri că ar fi fost amanta regelui.

În 1732 a înființat Ordinul Uniunii Perfecte acordat numai femeilor care aveau căsnicii fericite. În 1737 a fondat catedrala Vallö, o mănăstire de maici pentru nobile necăsătorite.

A construit Palatul Hirschholm unde a locuit după ce a devenit văduvă în 1746. A fost în termeni mai buni cu nepoții ei decât cu copiii ei. În timpul vizitei nepotului ei Christian, l-a răsfățat atât de tare încât după aceea a fost imposibil să te mai înțelegi cu el. Sofia Magdalena și-a petrecut ultimii ani având o sănătate precară sau după cum s-a spus în ipohondrie.

A murit la Palatul Christiansborg la vârsta de 69 de ani și a fost înmormântată la catedrala Roskilde.

Sofia Magdalene de Brandenburg-Kulmbach

* 1775: Louise Élisabeth de Bourbon (Louise Élisabeth; 22 noiembrie 1693–27 mai 1775) a fost fiica lui Louis al III-lea de Bourbon, Prinț de Condé și a soției lui, Louise Françoise de Bourbon, fiica recunoscută a regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și a metresei lui, Madame de Montespan.

Louise Élisabeth s-a născut la 22 noiembrie 1693 la Palatul Versailles. Ca membră a Casei de Condé, a fost prințesă de sânge. În adolescență era cunoscută la curte ca Mademoiselle de Charolais,^[1] titlu care mai târziu a fost purtat de sora ei mai mică. Al treilea copil și a doua fiică a părinților săi, Louise Élisabeth a fost frumoasă și isteață. A avut încă opt frați și surori:

Marie Anne Éléonore, Mademoiselle de Bourbon (22 decembrie 1690 – 30 august 1760)
Louis Henri, Duce de Bourbon (18 august 1692 – 27 ianuarie 1740)
Louise Anne, Contesă de Charolais (23 iunie 1695 – 8 aprilie 1758)
Marie Anne, Mademoiselle de Clermont (16 octombrie 1697 – 11 august 1741)
Charles, Conte de Charolais (19 iunie 1700 – 23 iulie 1760)
Henriette Louise, Mademoiselle de Vermandois (15 ianuarie 1703 – 19 septembrie 1772)
Élisabeth Alexandrine, Mademoiselle de Sens (15 septembrie 1705 – 15 aprilie 1765)
Louis, Conte de Clermont (15 iunie 1709 – 16 iunie 1771)

Tatăl Louisei Élisabeth a fost fiul și moștenitorul lui Henri Jules de Bourbon, Prinț de Condé și primul prinț de sânge al Franței. Mama ei a fost Légitimée de France.^[2] La momentul nașterii sale, părinții ei, Ducele și Ducesa de Bourbon, erau căsătoriți de 8 ani. Deși Louise Élisabeth a fost al treilea copil din cei nouă, ea a fost cea mai longevivă.

A fost botezată la capela de la Versailles la 24 noiembrie 1698 împreună cu fratele ei mai mare Louis Henri și sora ei mai mică Louise Anne.

Sora ei Élisabeth Thérèse Alexandrine de Bourbon s-a născut în 1705; Élisabeth Alexandrine a fost numită după sora ei mai mare, "Élisabeth" și după unchiul lor Louis-"Alexandre" de Bourbon.

Louise Élisabeth de Bourbon, prințesă de Conti.

La vârsta de 17 ani ambițioasa ei mamă i-a sugerat o căsătorie cu unul dintre nepoții regelui, tânărul Duce de Berry. O asemenea căsătorie i-ar fi adus fiicei prestigiosul rang de petite-fille de France. Totuși, căsătoria nu a avut loc ca urmare a mașinațiunilor mătușii Louisei Élisabeth, Ducesa de Orléans, care l-a vrut pe duce pentru fiica ei, Marie Louise Élisabeth d'Orléans.

Ca rezultat, Louise Élisabeth nu a beneficiat de privilegiile dictate de eticheta strictă de la Versailles, cum ar fi dreptul de a se așeza pe scaun în prezența regelui.

La 9 iulie 1713, Louise Élisabeth s-a căsătorit la Versailles cu vărul ei primar, Louis Armand de Bourbon, Prinț de Conti.^[3] Soțul ei, care era cu trei ani mai mic decât mireasa, devenise Prinț de Conti în 1709 după decesul neașteptat al tatălui său, François Louis, Prinț de Conti. Mama lui era pioasa Marie Thérèse de Bourbon, cea mai mare nepoată a Marelui Condé.

Căsătoria ei a fost parte din dublul mariaj dintre familiile Condé și Conti; fratele mai mare al Louisei Élisabeth, Louis Henri de Bourbon, s-a căsătorit cu Mademoiselle de Conti, Marie Anne de Bourbon. Marie Anne va muri în 1720 la naștere.

Prezenți la nuntă au fost mama ei, Madame la Duchesse; bunica paternă Prințesa de Condé; Ducele de Berry și soția sa Madame de Berry; unchii ei Ducele de Maine, Contele de Toulouse și Ducele de Orléansși mătușile sale Ducesa de Orléans, Marie Anne de Bourbon și Marie Thérèse de Bourbon.^[4]

În august 1716, la vârsta de 22 de ani, Louise Élisabeth s-a îmbolnăvit de variolă după ce și-a îngrijit soțul de această boală. Un an mai târziu ea a născut primul ei copil; ea și soțul ei au avut cinci copii.

Louise Élisabeth a avut câteva aventuri extraconjugale, cum ar fi relația ei cu frumosul Philippe Charles de La Fare.^[5] Aceste infidelități l-au înfuriat pe soțul neatrăgător a cărui gelozie l-a făscut să devină violent fizic cu soția sa. După o scenă dramatică în casa Conti, prințesa a refuzat să mai trăiască cu soțul ei și s-a refugiat la mama sa.

În 1725, a consimțit să se întoarcă la Prințul de Conti, care nu i-a permis să părăsească Castelul din Isle-Adam.^[6] Totuși, mai târziu, ea a reușit să-l convingă să-i permită să se întoarcă la Paris pentru a o naște pe fiica lor, Louise Henriette. Soțul ei a murit un an mai târziu.

Cu sprijinul economistului scoțian John Law care a implementat introducerea banilor de hârtie în Franța în timpul regenței tânărului rege Ludovic al XV-lea al Franței, soțul ei a făcut avere.

În scopul de a încerca să netezească ruptura dintre Casa de Condé și Casa de Orléans, prințesa a aranjat căsătoria dintre fiul ei și verișoara lui primară, Louise Diane d'Orléans.

După decesul mamei sale în iunie 1743, a cumpărat castelul Louveciennes, care mai târziu a revenit Coroanei. Ludovic al XV-lea la rândul său l-a dăruit succesoarei Doamnei de Pompadour, Madame du Barry. Prințesa de Conti și Ducesa de Orléans și-au unit forțele în 1743 și au organizat căsătoria singurei fiice a Louisei Élisabeth, Louise Henriette cu Louis Philippe d'Orléans, Duce de Chartres.

Prințesa a murit la casa ei, Palatul Conti din Paris, la vârsta de 81 de ani, la 25 mai 1775. Tocmai vânduse palatul fiului ei, Louis François, Prinț Conti, care s-a mutat în el anul următor.

Louise Élisabeth
Prințesă Conti Ducesă de Étampes Contesă de Sancerre

· 1797: François-Noël Babeuf, revoluționar francez (n. 1760)
* 1803: Louis I (5 iulie 1773 – 27 mai 1803) a fost primul din cei doi regi ai Etruriei.

Louis a fost fiul lui Ferdinand, Duce de Parma și al Arhiducesei Maria Amalia a Austriei, a doua fiică a împăratului Francisc I și a Mariei Tereza a Austriei.

În timp ce Louis stătea în Spania, Ducatul de Parma era ocupat de trupele franceze din 1796. Napoleon Bonaparte, care cucerise mare parte din Italia și voia să câștige Spania ca aliat împotiva Angliei, a propus să compenseze Casa de Bourbon pentru pierderea Ducatului de Parma cu regatul Etruria, un stat nou pe care Napoleon l-a creat din Marele Ducat al Toscanei. Acest lucru a fost agreat prin Tratatul de la Aranjuez (1801).

Louis trebuia să-și primească investitura de la Napoleon la Paris, înainte să ia în posesie Etruria. Louis, soția și fiul său au călătorit incognito prin Franța sub numele de contele de Livorno. După ce a fost investit ca rege la Paris, Louis și familia sa au ajuns în noua lor capitală, Florența, în august 1801.

În 1802, Louis și soția sa însărcinată au călătorit în Spania pentru a participa la o nuntă dublă: a fratele Mariei Luisa, Ferdinand, și a surorii ei mai mici Maria Isabel. Acolo Maria Louisa a născut-o pe fiica ei Marie Louise Charlotte. Cuplul s-a întors acasă în decembrie, când starea de sănătate a lui Louis s-a înrăutățit și, în mai 1803, a murit la vârsta de aproape 30 de ani, posibil în timpul unei crize de epilepsie.

A fost succedat de fiul său, Carol Louis ca regele Louis al II-lea al Etruriei, sub regența mamei sale Maria Louisa.

Louis și Mariei Luisa împreună cu copiii ei.

În 1795 Louis, Prinț Ereditar de Parma, s-a dus la curtea Spaniei pentru a-și finaliza educația. Exista o înțelegere între cele două familii regale ca Louis să se căsătorească cu una dintre fiicele regelui Carol al IV-lea. Se anticipa că se va căsători cu infanta Maria Amalia, cea mai mare fiică nemăritată a lui Carol. Maria Amalia avea 15 ani, era timidă și melancolică. Louis, care era timid și rezervat, a preferat-o pe sora ei mai mică, Maria Louisa, care deși avea numai 13 ani arăta mai bine și era mai veselă.^[1] Toate cele patru fiice ale lui Carol al IV-lea erau scunde și simple dar Maria Luisa era isteață, vioaie și amuzantă.

Ea avea părul negru ondulat, ochi căprui și un nas grecesc. Deși nu era frumoasă, fața ei era expresivă și era plină de viață. Era generoasă, mărinimoasă și evlavioasă.

Louis a fost numit infante al Spaniei și s-a căsătorit cu Maria Luisa la 25 august 1795în La Granja, San Ildefonso. În același timp a avut loc și căsătoria Mariei Amalia care s-a măritat cu unchiul ei mult mai în vârstă, infantele Antonio Pascual.

Căsătoria între două personalități diferite s-a dovedit a fi fericită, deși a fost umbrită de sănătatea precară a lui Louis. Louis era fragil, suferea de probleme de piept și în urma unui accident din copilărie când s-a lovit cu capul de o masă de marmură, a suferit de crize de epilepsie. Cu trecerea anilor sănătătea lui s-a deteriorat și a ajuns să fie tot mai dependent de soția sa.

Tânărul cuplu a rămas în Spania în primii ani de căsătorie, care a fost cea mai fericită perioadă a vieții lor. Deoarece Maria Luisa avea numai treisprezece ani atunci când s-a căsătorit, primul ei copil nu s-a născut decât peste patru ani. Primului ei fiu, Carol Louis, s-a născut la Madrid la 22 decembrie 1799.

Ulterior, cuplul a vrut să meargă la Parma, dar Carol al IV-lea și soția sa au fost reticenți în a permite plecarea lor. Ei au rămas în Spania până în primăvara anului 1800 și au avut reședința la Palatul din Aranjuez.

Louis

· 1821 - Tudor Vladimirescu a fost ucis, lângă Târgovişte, din ordinul lui Alexandru Ipsilanti (n. 1780). Tudor Vladimirescu (n. 1780, Vladimiri – d. S.V. 7 iunie 1821 Târgoviște) a fost o figură emblematică pentru istoria Țării Românești la începutul secolului al XIX-lea, fiind conducătorul Revoluției de la 1821 și al pandurilor. S-a născut în satul Vladimiri (Gorj), într-o familie de moșneni. A învățat carte și limba greacă în casa boierului aromân Ioniță Glogoveanu, din Craiova, care a făcut din inteligentul și destoinicul băiat administrator de moșie și care l-a întrebuințat în afacerile de negoț, mai ales la exportul de vite. Tudor Vladimirescu și-a constituit o avere prin cumpărare de pământ, făcând comerț pe cont propriu. S-a emancipat din slujba lui Glogoveanu intrând în rândurile pandurilor – armată cu obligații semipermanente – și participă la războiul ruso-turc din 1806 – 1812, recompensat de oficialitățile ruse cu ordinul de cavalerie Ordinul Vladimir, clasa a III-a. În 1806 a fost numit vătaf de plai la Cloșani, adică administrator al unui district de munte, funcție pe care o va deține până în 1820. În perioada 14 iunie-26 decembrie 1814 a efectuat o călătorie la Viena, în perioada Congresului de Pace de la Viena (1814-1815), pentru a lichida moștenirea soției lui Nicolae Glogoveanu (fiul lui Ioniță Glogoveanu), decedată la Viena, și pentru a-i aduce în țară fetița. Cunoscător al limbii germane, Tudor Vladimirescu a putut să urmărească problemele politice care se dezbăteau în presă în capitala Imperiului Austriac. Întors în țară la începutul anului 1815, Tudor a aflat că garnizoana otomană din Ada-Kaleh, care cutreierase județele Mehedinți și Gorj, distrusese și gospodăria lui de la Cerneți și îi luase toate bucatele. Prezent apoi în capitala țării pentru susținerea unui proces de moșie în fața Divanului, Tudor află de hotărârea Eteriei de a porni mișcarea de eliberare a Greciei. Considerând momentul prielnic pentru a ridica poporul la luptă, are unele discuții cu reprezentanții Eteriei pentru cooperare militară, pentru ca „pandurii să înlesnească trecerea lui Ipsilanti peste Dunăre“. A semnat o înțelegere cu Comitetul de oblăduire prin care Tudor urma să ridice „norodul la arme“, având drept obiectiv înlăturarea regimului fanariot. Conținutul prea revoluționar al „Proclamației de la Padeș“ i-a speriat pe boieri, care trimit corpuri de oaste pentru a-l opri. Adresându-i-se lui Nicolae Văcărescu, unul dintre cei însărcinați cu înfrângerea oștirii pandurilor, Tudor arată că „pesemne dumneata pă nărod cu al căror sânge s-au hrănit și s-au poleit tot neamul boieresc, îl socotești nimic, și numai pe jefuitori îi numeri patrie… Dar cum nu socotiți dumneavoastră că patria se cheamă poporul, iar nu tagma jefuitorilor“. Diplomat, Tudor asigură în permanență pașalele de la Dunăre și Poarta Otomană că poporul s-a revoltat din cauza „cumplitelor patimi ce suferă din partea unirii pământenilor boieri, cu cei după vremi trimiși domni și ocârmuitori acestui norod“. Intrând în București în fruntea „adunării poporului“, este primit cu entuziasm de către masele populare din capitală. Preia de fapt, în primăvara anului 1821, conducerea țării, fiind numit de popor „Domnul Tudor“. Prezența lui Alexandru Ipsilanti la București în fruntea unei armate nedisciplinate, după ce acțiunea lui fusese dezavuată, ca și a românilor de altfel, de către Rusia, l-au pus într-o situație dificilă. Tudor îi cere conducătorului Eteriei să treacă Dunărea, așa cum promisese inițial, pentru ca Țara Românească să nu fie transformată în teatru de război. Conducătorii eteriștilor au pus la cale un complot pentru a-l îndepărta. Ridicat prin trădare de la Golești, la 21 mai Tudor a fost ucis de șefii eteriștilor la Târgoviște, în noaptea de 27 spre 28 mai, învinuit probabil de colaborare cu otomanii împotriva eteriștilor, fapt pe care istoria nu l-a confirmat niciodată. L-a avut ca dușman pe redutabilul locotenent-colonel Dimitrie Papazoglu, decorat la Paris de Alexandru I pentru merite deosebite în executarea de hărți militare.

* 1822: Augustus, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg (Emil Leopold August; 23 noiembrie 1772 - 27 mai 1822), a fost Duce de Saxa-Gotha-Altenburg. A fost bunicul matern al lui Albert, Prinț Consort al reginei Victoria a Regatului Unit.

S-a născut la Gotha ca al doilea fiu al lui Ernst al II-lea, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg și al Prințesei Charlotte de Saxa-Meiningen. În 1779 decesul fratelui său mai mare, Ernst, l-a transformat în moștenitorul ducatului de Saxa-Gotha-Altenburg.

Emil Leopold August

În 1804 Emil Leopold August i-a succedat tatălui său. El a trecut de partea lui Napoleon, și în 1806 s-a alăturat Confederației Rinului.

Om de mare cultură, Augustus a fost în corespondență cu Jean Paul, Madame de Staël și Bettina von Arnim. În 1805 a publicat anonim romanul poetic Kyllenion Ein Jahr in Arkadien (i.e. Cillenion Un an în Arcadia).

Augustus a fost, de asemenea, colecționar de artă. Avea aversiune față de vânătoare și de călărie, precum și o preferință pentru dans, ciorapi de mătase și hainele feminine. Printre prieteni i se spunea "Emilie". Goethe l-a numit "angenehm und widerwärtig zugleich": "agreabil și dezagreabil în același timp".

La Ludwigslust la 21 octombrie 1797 Augustus s-a căsătorit prima dată cu Louise Charlotte de Mecklenburg-Schwerin. Cuplul a avut un copil:

Luise Dorothea Pauline Charlotte Fredericka Auguste (n. Gotha, 21 decembrie 1800 – d. Paris, 30 august 1831). Ea s-a căsătorit prima dată la 31 iulie 1817 cu Ernst I, Duce de Saxa-Coburg și a fost mama Prințului Consort Albert; cei doi au divorțat în 1826; a doua oară s-a căsătorit la 18 octombrie 1826 cu Alexander von Hanstein, numit conte de Pölzig.

La Kassel, la 24 aprilie 1802, Augustus s-a recăsătorit cu Karoline Amalie de Hesse-Kassel. Nu au avut copii.

A murit la 27 mai 1822 la vârsta de 49 de ani la Gotha. A fost succedat de fratele său mai mic, Frederic al IV-lea.

Augustus
Duce de Saxa-Gotha-Altenburg

· 1840: Marele violonist si compozitorul Niccolo Paganini s-a stins din viata; (n. 27 octombrie 1782).
* 1848: Prințesa Sofia (2 noiembrie 1777 – 27 mai 1848) a fost membră a familiei regale britanice, al doisprezecelea copil și a cincea fiică a regelui George al III-lea al Regatului Unit și a reginei Charlotte.
Prințesa Sofia s-a născut la Palatul Buckingham din Londra. Tatăl ei era regele George al III-lea, fiul cel mare al lui Frederick, Prinț de Wales și al soțiie lui Augusta de Saxa-Gotha. Mama ei era regina Charlotte (născută Prințesa Charlotte de Mecklenburg-Strelitz). Tânăra prințesă a fost botezată la 1 decembrie 1777 la Palatul St James de arhiepiscopul de Canterbury, Frederick Cornwallis. Nașii săi au fost Prințul August de Saxa-Gotha-Altenburg (văr primar), Ducesa de Braunschweig-Wolfenbüttel (vară primară) și Ducesa de Mecklenburg (soția vărului ei).

Ca majoritatea surorilor sale, Prințesa Sofia a fost forțată să-și trăiască viața drept companioană a mamei sale, regina Charlotte. Prințeselor nu le era permis să interacționeze cu nimeni din afara curții regale. În timpul vieții ei au existat zvonuri legate de o relție incestioasă cu fratele ei, Ernest Augustus, Duce de Cumberland care mai târziu a devenit rege al Hanovrei. Nu este clar dacă a existat vreun adevăr în aceste zvonuri sau dacă acestea au fost difuzate de liberal-conservatori în dauna Ducelui, care a fost conservator și extrem de influent în Camera Lorzilor.

Unii istorici consideră că, în 1800, ea a născut un copil nelegitim al cărui tată este posibil să fi fost generalul Thomas Garth. Anthony Camp contestă convingerea că ea ar fi avut un copil și oferă un rezumat detaliat al dovezilor disponibile.^[2]

Ultimii ani ai vieții i-a trăit la Palatul Kensington alături de nepoata sa, Prințesa Victoria. Ca rezultat, Prințesa Sofia a fost una dintre puținele rude paterne pe care Victoria le-a văzut des. Ca și cumnata ei (mama Prințesei Victoria), Sofia a căzut sub vraja lui Sir John Conroy și l-a lăsat să-i gestioneze banii.

La zece ani după ce a orbit, Prințesa Sofia a murit la 27 mai 1848 la Kensington în Londra. A fost înmormântată la cimitirul Kensal Green din Londra deși ea a vrut la Castelul Windsor alături de fratele ei, Prințul Augustus Frederick, Duce de Sussex. După ce a murit, s-a descoperit că John Conroy a irosit mare parte din banii ei.

Prințesa Sofia a Regatului Unit

* 1873: Rifa'a at-Tahtawi (arabă رفاعة رافع الطهطاوي — Rifā‘a Rāf‘i aț-Ṭahṭāwī, 1801 - 1873) , profesor, scriitor, traducător și egiptolog, a reprezentat una dintre figurile proeminente ale renașterii arabe în Egipt.

Rifā‘a Rāf‘i aț-Ṭahṭāwī s-a născut în Ṭahṭā, un sat din Egiptul de Sus, la 15 octombrie 1801. Întrucât provenea dintr-o familie nobilă și înstărită, în copilărie Rifā‘a s-a bucurat de numeroase privilegii, inclusiv sprijin financiar.^[1]

La vârsta de 12 ani, se mută împreună cu familia din Tahta în Gerga, Qena and Farshoot. Între timp, Rifā‘a a învățat scrierea și citirea și a memorat Coranul. După moartea tatălui a revenit la Tahta, unde a trăit la rudele sale.

Capacitățile intelectuale ale tânărului Rifā‘a au fost cultivate, începând cu 181, când a devenit student la Al-Azhar. Încă de la început, tânărul a fost profund influențaț de Šayḫ Ḥassan Muḥammad Al-Attar, fiul unui comerciant sărac, care voia ca și fiul său să îi calce pe urme. Ḥassan fuge de acasă și se înscrie în secret la Al-Azhar, unde studiază sub îndrumarea lui Šayḫ Al-'Amir. Când Egiptul a fost ocupat de francezi, tânărul a fugit în Egptul de Sus. Acesta considera că țările musulmane ar trebui să preia și să beneficieze de cultura, știința și metodele educaționale ale Vestului. Šayḫ Ḥassan Muḥammad Al-Attar a devenit poet și a scris și lucrări de anatomie și medicină.^[1]

Aț-Ṭahṭāwī a absolvit în anul 1823 și a continuat să lucreze ca profesor la Al-Azhar timp de încă doi ani. Tânărul își petrecea majoritatea timpului acasă la al-Attar, unde citea cărți occidentale care nu erau nici disponibile, nici permise la vremea aceea. Tot grație lui al-Attar, Aț-Ṭahṭāwī a fost numit imam al unui batalion egiptean pănâ în 1826, după care a devenit imam al misiunii trimise de Muḥammad ʿAlī la Paris

Rifa'a Rafi al-Tahtawi

*1903: George D. Pallade (n. 20 ianuarie 1857, Bârlad - d. 27 mai 1903, Bârlad) a fost un jurist, profesor, ziarist și om politic român, care a îndeplinit funcția de ministru de finanțe al României în două perioade (1898-1899 și 1901-1902).

George D. Pallade s-a născut la data de 20 ianuarie 1857, în orașul Bârlad, ca descendent al uneia din cele mai vechi familii de boieri moldoveni.

A terminat cursurile școlii primare și ale Liceului "Gh. Roșea Codreanu" (promoția 1876). Și-a continuat studiile în România, devenind licențiat al Facultății de Drept din București (1880).

După absolvirea facultății, a activat un timp ca judecător de instrucție la București, după care a început să practice avocatura în Baroul Ilfov. În paralel, a fost și profesor de economie politică și științe juridice la Școala liberă de științe politice din București. De asemenea, colaborează la mai multe publicații, cum ar fi: „Românul” și „Naționalul” și a condus „Gazeta Poporului”.

În anul 1884, devine membru al P.N.L., fiind ales în același an ca deputat, în trei legislaturi (1884,1888,1891). În această calitate, are un rol important în susținerea ideii lui C.A. Rosetti privind constituirea Colegiului electoral unic și libertatea presei.

A predat cursuri de economie politică la Școala liberă de Științe de Stat.

Ca avocat și ziarist a colaborat la "Românul" și "Gazeta Poporului" (al cărui director a fost până în 1895, când a devenit ministru).

Din 1888 devine dizident al Partidului Liberal și creează (cu o parte dintre conservatori și cu radicalii liberali) așa-numita Opoziție Unită. Ca membru al „Opoziției Unite”, a atacat prin toate mijloacele guvernul condus de I.C. Brătianu.

Odată cu unificarea Partidului Liberal (după moartea lui I. C. Brătianu), G. D. Palade revine la Partidul Liberal (1891), devenind membru al Comitetului Executiv al acestui partid.

A îndeplinit de mai multe ori funcții de ministru în guvernele liberale formate de către Dimitrie A. Sturdza: ministrul agriculturii, industriei, comerțului și domeniilor (4 octombrie 1895 - 21 noiembrie 1896), ministrul justiției (12 ianuarie - 1 octombrie 1898), ministru de finanțe (1 octombrie 1898 - 30 martie 1899 și 14 februarie 1901 - 9 ianuarie 1902) și ministru de interne (18 iulie - 22 noiembrie 1902, când și-a dat demisia din cauza unei boli cardiace).

Moare în Bârlad la 27 mai 1903 în Grădina Publică, în vârstă de numai 46 ani, la banchetul oferit lui de către municipalitatea bârlădeană cu ocazia inaugurării statuii sale, acolo.

· 1910 - A murit medicul-savant german Robert Koch (la statiunea balneoclimaterica "Baden-Baden"), cel care a identificat si a izolat microbii care provoaca antraxul si tuberculoza. El este considerat cofondatorul teoriei microbiene a bolii (impreuna cu Pasteur). In 1905 i s-a decernat Premiul Nobel pentru realizarile sale in studiul tuberculozei (11.12.1843 in Clausthal-Zellerfeld, Germania).

· 1939: Joseph Roth, scriitor austriac (n. 1894)

· 1958: Anton Davidoglu (n. 30 iunie 1876 la Bârlad - d. 27 mai 1958, București) a fost un matematician român. A fost inițiatorul cercetărilor românești în domeniul ecuațiilor diferențiale ordinare sau cu derivate parțiale. A contribuit și la dezvoltarea analizei matematice și a ecuațiilor diferențiale. Contribuțiile sale sunt menționate în lucrările unor prestigioși matematicieni, precum Émile Picard, G. Mignoli, Jan Mikusinski.

A contribuit la ridicarea prestigiului matematicii românești, rezultatele sale fiind extinse și utilizate cu succes de urmașii și foștii săi studenți.

În perioada 1883 - 1895 urmează clasele primare și secundare la Bârlad.

Licența în matematici o primește de la Școala normală superioară din Parisîn anul 1897, avându-l ca profesor pe Jacques Hadamard. Lucrarea pe care o susține la absolvire, sub conducerea lui Émile Picard, se numește Sur l'equation des vibrations transversales des verges elastique (Sorbona, 1900). Lucrarea este citată de A. H. Love în lucrarea Mathematical theory of Elasticity (Cambridge, 1934).

În anul 1902 este profesor agregat, iar între anii 1905-1941 profesor titular la catedra de Calcul diferențial și integral a Facultății de științe din cadrul Universității din București. În anul 1913 a fost primul rector al Academiei de înalte studii comerciale și industrie din București. În cadrul Academiei de înalte studii comerciale și industrie din București a fost titularul catedrei de Matematică financiară aplicată și tehnica asigurărilor.^[1]

De asemenea a îndeplinit și funcția de decan al Facultății de Științe și profesor la Seminarul Pedagogic Universitar din București.

A fost membru fondator al Academiei de Științe din România

Anton Davidoglu

· 1964: A decedat omul politic indian Jawaharlal Nehru, fost prim ministru al Indiei;.(n.14 noiembrie 1889).

· 1965 - A murit savantul rus Evgheni Pavlovski; a creat în domeniile zoologiei si parazitologiei; este autorul teoriei focalizarii naturale a bolilor transmisibile ale omului.

· 1972 - A murit Vasile Grecu, filolog. A intocmit editiile critice pentru operele unor cronicari bizantini, a publicat, in 1942, o versiune greaca a “Invataturilor lui Neagoe, domnul Tarii Romanesti”, insotita de o traducere in limba romana. A fost vicepresedinte de onoare al Asociatiei Internationale de Studii Bizantine (n. 31.07.1885).

· 1973: Constantin Daicoviciu (n. 1 martie 1898, Căvăran, comitatul Caraș-Severin – d. 27 mai 1973, Cluj), a fost un renumit istoric și arheolog, profesor, rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj și politiciancomunist. A fost membru titular al Academiei Române.

A fost cadru didactic la catedra de antichități clasice și epigrafie la Universitatea din Cluj (1923-1968), din 1932 - conferențiar, iar din 1938 ca profesor, decan în 1940-1941 și iarăși imediat după eliberare, subsecretar de stat la Ministerul Asigurărilor Sociale și Muncă (din ianuarie 1947) și rector între anii 1957-1968, director al Muzeului de Istorie al Transilvaniei (1945-1973), membru al Academiei Române din 1955. Constantin Daicoviciu a fost deputat în Marea Adunare Națională în sesiunea 1948 - 1952.^[3] Din punct de vedere politic, Daicoviciu a fost apropiat de conducătorul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej și a susținut poziții istoriografice naționaliste.^[4] În 1961, Daicoviciu a fost ales membru al Consiliului de Stat, sub președinția lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.^[5]

A fost bursier al Școlii române din Roma între anii 1925-1927.

Din anul 1973 satul natal Căvăran din județul Caraș-Severin poartă numele istoricului Constantin Daicoviciu.

* 1976: Alexandru Naum Frumkin (n. 12/24 octombrie 1895, Chișinău, Gubernia Basarabia, Imperiul Rus – d. 27 mai 1976,^[1]^[2]^[3]^[4] Tula, Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă) a fost un fizician și chimist, unul dintre fondatorii electrochimiei teoretice. Membru al Academiei de Științe din URSS. Membru al Academiilor de Științe din Polonia, Bulgaria, Olanda, India, Leipzig (membru-corespondent), al Academiei Naționale de Științe a SUA (membru din străinătate), al Academiei Americane de Științe și Arte (membru din străinătate).
* 1977: Constantin Gh. Prichici (n. 8 mai 1911, Huși, județul Iași - d. 27 mai 1977, București) a fost un compozitor, etnomuzicolog, folclorist și profesor român

S-a născut la data de 8 iulie 1911 în orașul Huși, județul Iași, unde urmează cursurile scolii primare și ale liceului de băieți „Cuza Vodă”, promoția 1922-1929.

Din 1929 urmează cursurile muzicale ale Academiei de muzică și artă dramatică din Iași și ale Conservatorului din București.

Între 1936-1941 este profesor de muzică la liceele din Sibiu, Orhei și Cetatea Albă.

Între 1941-1950 este șef al bibliotecii și al discotecii muzicale la Societatea Română de Radiodifuziune.

Între 1950-1959 devine cercetător științific principal la Institutul de Folclor din București, în cadrul căruia este șeful colectivului de cercetări folclorice în Moldova.

În 1951, în timpul unei anchete de teren, o remarcă pe cântăreața Elena Constantinescu îndemnând-o să participe la un concurs artistic republican al căminelor culturale, unde câștigă premiul II pe țară.

Între 1951-1955, în paralel cu activitatea științifică la Institut, funcționează ca secretar al Secției de critică și muzicologie a Uniunii Compozitorilor din Republica Populară Română.

În perioada 1959-1964 este transferat la Iași, unde funcționează ca folclorist muzical la Filarmonica de stat „Moldova” și ca profesor la Institutul pedagogic de trei ani din Iași.

În 1964 revine în București funcționând ca folclorist muzical și secretar al Orchestrei „Barbu Lăutarul” până în 1968, când se transferă secretar muzical la Ansamblul „Rapsodia Română” (1968-1972).

A fost colaborator la publicațiile periodice „Muzica” și „Revista de folclor”.

· 1978: Vintilă M. Mihăilescu (n. 19 aprilie 1890, București - d. 27 mai 1978, București) a fost un antropolog cultural și geograf român, membru titular (din 1974) al Academiei Române.^[1]

A fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu 6 iunie 1939

Lucrări publicate:

Bucureștii din punct de vedere antropogeografic și etnografic, în „Anuarul geografic de antropologie”, 1915;
Românii și rutenii din nordul țării noastre, în „Junimii Moldovii”, Botoșani, 1919
Orașul Călărași, 1922;
Contribuții la studiul așezărilor omenești din Câmpia românească între 1853-1899, 1923;
Vlăsia și Mostiștea, 1925;
Marea Neagră. Câteva date noi în confirmarea altora vechi prin recentele explorări oceano-grafice ruse, 1926;
O nouă ipoteză asupra marilor linii de relief ale globului, 1927;
Regiunea Techirghiolului, în „Analele dobrogene”, Cernăuți, 1926;
Asupra reliefurilor periciclice, 1928;
Modul de grupare al populației în Dobrogea, 1928;
Diviziunile geografiei umane, 1929
Depresiunea Botoșani-Hârlău și zona ei de contact cu podișul înalt dinspre Siret, 1928-1929;
Geografia României, curs litografiat, București, 1931;
Marile regiuni morfologice ale României, 1931;
Diviziunile Carpaților Răsăriteni, 1932;
Platforma someșană, 1934;
România - geografia fizică, București, 1936;
Asupra morfologiei Dobrogei, 1936;
Terasele fluviale, 1937;
Unitatea pământului și poporului românesc, 1942;
Piemontul Getic, 1945;
Masivul Bucegi, 1945;
Țara Oltului - caracterizare geografică, 1947;
Privire geografică asupra Deltei Dunării, 1958;
Viața și opera lui George Vâlsan, București, 1964;
Atlas geografic, 1965;
Lecturi geografice, 1974

Geograful Vintilă M. Mihăilescu

· 1987: John Howard Northrop, chimist american, laureat Nobel (n. 1891)

· 1988: Ernst Ruska, inginer și fizician german, laureat al Premiului Nobel (n. 1906)
* 2003: Luciano Berio (* 24 octombrie 1925 în Oneglia; † 27 mai 2003 în Roma) a fost un compozitor italian, cunoscut pentru munca sa experimenatală, cunoscut mai ales ca fiind unul din realizatorii unui final alternativ al operei Turandot a compozitorului Giacomo Puccini, precum și ca unul din pionierii muzicii electronice.

Luciano Berio

· 2004 - Preşedintele Fiat, Umberto Agnelli, a încetat din viaţă (n. 1934).

· 2005: A încetat din viaţă Liviu Tudan, compozitor român de muzică pop-rock,solist vocal şi basist, liderul trupei “Roşu şi Negru”; (n.29 noiembrie 1947).

· 2007 - A încetat din viaţă Edward Behr, jurnalist britanic şi autor a numeroase corespondenţe de război pentru Newsweek (n. 1926).
* 2011: Gilbert „Gil” Scott-Heron (n. 1 aprilie 1949 – d. 27 mai 2011)^[8] a fost un cântăreț american de muzică soul și poet de jazz,^[9]^[10] muzician și autor, cunoscut pentru poemele rostite prin cântec în anii '70 și '80, prin care aborda problemele sociale și politice ale vremii. Se considera un „bluesologist”,^[11] definindu-se drept „un om de știință care se ocupa de găsirea originilor blues-ului”.^[12] Piesele sale, printre care Pieces of a Man, Winter in America, Home Is Where The Hatred Is și The Revolution Will Not Be Televised^[13] au influențat genuri precum hip hop și neo soul.

În 2012 i s-a acordat post-mortem Premiul Grammy pentru întreaga carieră

Gil Scott-Heron

Sărbători

În calendarul ortodox: Sf Mc Iuliu Veteranul; Sf Mărturisitor Ioan Rusul; Sf Sfințiți Mc Eladie și Terapont, episcopul Sardei
În calendarul romano-catolic: Sf. Augustin din Canterbury, episcop. Augustin (n. primul trimestru al secolului VI – d. 26 mai 604) a fost primul arhiepiscop de Canterbury, și primul primat al Kentului. Este considerat sfânt în Biserica Anglicană, Catolică și Ortodoxă. Inițial a fost abate al abației benedictine Sfântul Andrei din Roma, iar apoi, a fost trimis de către papa Grigore cel Mare să-i convertească pe englezi (care căzuseră din nou în idolatrie) la creștinism. Împreună cu 40 de călugări, Sfântul Augustin a ajuns în Anglia, unde l-a convertit la creștinsim pe regele Ethelbert (care avea o soție creștină pe nume Berta). În acelați an a organizat Biserica în 12 dioceze. Datorită succeselor sale, Augustin a primit noi colaboratori și a fost numit arhiespiscop primat al Angliei. Augustin a reușit să întemeieze alte 2 episcopii: Episcopia de Londra și Episcopia de Rochester, episcopi fiind Mellitus și Iustus. În anul 603 nu a reușit să rezolve neînțelegile între Biserica Romană și Biserica Celtică din Țara Galilor și Scoția, cu privire la anumite sacramente și data Paștelui. Aceste probleme au fost rezolvate odată cu Sinodul de la Whitby din 664. Astfel, activitatea misionară a Sfântului Augustin a fost extrem de importantă pentru introducerea creștinismului în Anglia. Sfântul Augustin de Canterbury a murit pe 26 mai 604.
În calendarul greco-catolic: Sf. Eladiu, episcop, martir († secolul al VI-lea – secolul al VII-lea)
Ziua Mondială a Comunicațiilor Sociale (marcată la inițiativă Vaticanului)
Rusia: Ziua Eliberării
Nicaragua: Ziua Armatei
Nigeria: Ziua Copiilor
Turcia: Ziua Libertății și Constituției (1960, 1961)

RELIGIE ORTODOXĂ 27 Mai

Sf Mc Iuliu Veteranul; Sf Mărturisitor Ioan Rusul; Sf Sfințiți Mc Eladie și Terapont, episcopul Sardei

Sf Mc Iuliu Veteranul

Sfantul Iuliu Veteranul este praznuit pe 27 mai. A facut parte din legiunea romana din cetatea Durostorum, oras din provincia Moesia Inferior (astazi Silistra). A devenit veteran dupa 20 de ani de slujire in armata. Pentru ca refuza sa aduca jertfa zeilor, este amenintat cu taierea capului. Sfantul Iuliu Veteranul nu se infricoseaza la aflarea acestei pedepse, dimpotriva, o considera o incununare a vietii sale pamantesti.

In procesele verbale de judecata, prezente in "Acte martirice", aflam si marturisirea lui Iuliu Veteranul: "Acela (Iisus Hristos) a murit pentru pacatele noastre, ca sa ne daruiasca viata cea vesnica. Hristos Dumnezeu ramane in vecii vecilor. Pe Acesta de-L va marturisi cineva, va avea viata vesnica; iar cel ce-L va tagadui va avea pedeapsa vesnica“.

Dupa mai multe incercari de convertire, Sfantul Iuliu Veteranul le raspunde: "De voi trai impreuna cu voi, va fi pentru mine moarte. Daca voi muri inaintea Domnului Hristos, voi trai in vesnicie. Am ales sa mor pentru un timp, ca sa traiesc in vesnicie cu sfintii".

Ca urmare a acestui raspuns, dregatorul Maxim a poruncit ca lui Iuliu Veteranul sa i se taie capul. A primit moartea in cetatea Durostorum, pe 27 mai 298.

Alaturi de Sfantul Iuliu Veteranul, Biserica cinsteste si pe alti cinci sfinti soldati romani, martirizati in anul 298, in Durostorum.

Biserica Ortodoxa cinsteste, alaturi de Sfantul Mucenic Iuliu Veteranul, pe alti cinci sfinti din randurile soldatilor romani, martirizati in anul 298 in cetatea Durostorum.

Sfântul Ioan Rusul. Sfântul Mărturisitor Ioan Rusul s-a născut în Mica Rusie în jurul anului 1690, fiind crescut în evlavie şi dragoste pentru Biserica Domnului. La maturitate a fost chemat în armată unde a fost simplu soldat în armata lui Petru I şi a luat parte la războiul ruso-turc. În timpul Campaniei din Prutsk în 1711 el împreună cu alţi soldaţi au fost capturaţi de tătari şi au fost predaţi comandantului cavaleriei turceşti. Acesta i-a dus pe prizonierii ruşi în Asia Mică, în satul Prokopion.

Turcii au încercat să-i convertească pe soldaţii creştini la credinţa musulmană prin flatări şi ameninţări iar cei care nu au primit au fost bătuţi şi torturaţi. Alţii, însă au renunţat la Hristos şi au devenit musulmani, în speranţa că-şi vor îmbunătăţi soarta. Sf. Ioan nu a fost cucerit de promisiunile bunătăţilor lumeşti, suferind cu curaj umilinţele şi bătăile.

Stăpânul său îl tortura frecvent în speranţa că sclavul va ceda şi va accepta islamismul. Sf. Ioan a fost neînduplecat în hotărârea sa spunînd stăpânului: „Nu mă vei putea întoarce de la credinţa mea prin ameninţări sau cu promisiuni de bunătăţi şi bogăţii. Am să mă supun ordinelor tale de bunăvoie dacă mă laşi să-mi urmez liber credinţa. Mai degrabă îţi dau capul meu decât să-mi schimb credinţa. M-am născut creştin şi am să mor creştin.”

Cuvintele înălţătoare şi credinţa tare, precum şi smerenia şi umilinţa Sf. Ioan au îmblânzit în cele din urmă inima sălbatică a stăpânului său. Acesta l-a lăsat în pace şi nu l-a mai forţat să renunţe la creştinism. L-a pus să stea în grajd cu animalele de care avea grijă şi Ioan era foarte bucuros să se nevoiască în grajd şi să aibă ca pat ieslea, aşa cum s-a născut şi Mântuitorul.

De dimineaţa până seara muncea pentru stăpânul său turc, îndeplinind toate ordinele. Fie că era iarnă sau vară, sfântul umbla desculţ şi cu puţine haine pe el. Alţi sclavi îşi râdeau de el, vâzîndu-l atât de râvnitor dar Ioan nu s-a supărat niciodată pe ei, dimpotrivă, îi ajuta şi pe ei cum putea, uşurându-le neputinţele.

Blândeţea sfântului şi bunătatea sa au sensibilizat sufletele sclavilor şi al stăpânului său, astfel încât aga şi soţia lui au ajuns să-l îndrăgească şi au hotărât să-i dea o cameră lângă podul de uscat fânul. Sf. Ioan nu a acceptat, preferînd să rămână în grajd cu animalele. Acolo se culca pe fân şi se acoperea cu o haină veche. Astfel grajdul a devenit locul său de pustnicie, unde se ruga şi cânta psalmi, umplând locul de bună mireasmă.

Prin simpla lui prezenţă în casa turcului, sfântul i-a adus numai binecuvântări. Ofiţerul de cavalerie s-a îmbogăţit şi a devenit în scurt timp unul dintre cei mai influenţi oameni din Prokopion. El era conştient de ce i s-a schimbat atât de mult soarta şi nu se ferea să spună şi altora despre asta. Uneori sfântul pleca seara la biserica Sf. Mucenic Gheorghe unde priveghea în pronaos. În duminici şi sărbători se împărtăşea cu Sfintele Taine.

În tot acest timp a continuat să-şi slujească stăpânul ca şi până acum, şi, în ciuda sărăciei sale, întotdeauna ajuta pe nevoiaşi şi pe neputincioşi, împărţind hrana sa puţină cu aceştia.

Într-una din zile, ofiţerul a plecat în pelerinaj la Mecca. Soţia lui a făcut un banchet peste câteva zile la care şi-a invitat rudeniile şi pe prietenii soţului ei, rugîndu-i să pună o rugăciune pentru întoarcerea cu bine acasă a stăpânului. Sf. Ioan servea la masă şi a luat o farfurie cu pilaf, mâncarea preferată a stăpânului său şi a pus-o pe masă. Soţia amintindu-şi de mâncarea preferată a soţului i-a spus lui Ioan: „Ce bucuros ar fi stăpânul tău dacă ar putea fi aici să mînânce cu noi din acest pilaf!” Atunci sfântul i-a cerut o farfurie cu pilaf spunînd că o va trimite stăpânului său la Mecca. Musafirii au râs la auzul acestor cuvinte iar soţia a pus să i se pregătească o farfurie plină ca să o mănânce el sau ca să o dea săracilor. Primind farfuria s-a dus cu ea în grajd şi s-a rugat la Dumnezeu să-i trimită farfuria stăpânului său, fiind convins că Dumnezeu va găsi o cale să-i îndeplinească rugăciunea. Numaidecât farfuria dispăru din faţa lui şi atunci Ioan a intrat în casă să-i spună stăpânei că farfuria a fost trimisă.

După câtva timp stăpânul s-a întors acasă cu farfuria de cupru în care a fost pilaful, povestind tuturor cum într-o zi (chiar în ziua când s-a ţinut banchetul), întorcându-se de la moschee la locul unde era cazat, deşi nu era nimeni acasă, a intrat şi a găsit pe masă o farfurie aburindă plină cu pilaf. Neînţelegînd cum ar fi putut intra cineva cu farfuria dacă uşa era încuiată, s-a uitat mai atent la farfurie şi a văzut numele său gravat pe ea. Uimit, a mâncat totuşi mâncarea cu mare plăcere.

Când familia şi servitorii au auzit povestea s-au minunat foarte. Atunci soţia i-a spus că Ioan a fost cel care i-a trims mâncarea şi că toţi au râs de el când le-a spus că a reuşit să o trimită la Mecca. Atunci au înţeles că ce le spusese sfântul s-a adeverit. (comparaţi cu povestea lui Habakkuk, care în mod minunat i-a dus mâncare lui Daniil în groapa cu lei [Dan. 14:33-39], Septuaginta).

Spre sfârşitul vieţii sale grele Sf. Ioan s-a îmbolnăvit, simţind că i se apropie sfârşitul. A chemat preotul ca să-l împărtăşească dar acestuia i-a fost frică să vină direct cu Sfinta Împărtăşanie în casa musulmanului, aşa că le-a băgat într-un măr şi aşa le-a dus lui Ioan.

Sf. Ioan a slăvit pe Dumnezeu, a primit Trupul şi Sângele Domnului şi apoi a răposat, ducîndu-se la Domnul pe care L-a iubit în 27 mai 1730. Când stăpânul său a fost anunţat că a murit Ioan, acesta a chemat preoţii şi le-a dat trupul neînsufleţit pentru a-l îngropa creştineşte. Aproape toţi locuitorii creştini din Prokopion au mers la înmormântare, petrecînd trupul sfântului până la cimitirul creştin.

După trei ani şi jumătate preotului i s-a descoperit în mod miraculos că rămăşiţele trupeşti ale sfântului s-au făcut moaşte. La scurt timp, moaştele sfântului au fost transferate la biserica Sf. Mucenic Gheorghe şi puse într-o raclă specială. Noul sfânt al lui Dumnezeu a început să fie slăvit pentru nenumăratele sale minuni despre care s-a dus vorba până în cele mai îndepărtate oraşe şi sate. Credincioşi din toate locurile veneau la Prokopion să se închine sfintelor moaşte ale Sf. Ioan, primind tămăduire prin rugăciunile lui. Pe lângă creştini veneau la el şi armeni şi turci care se rugau sfântului să nu-i dispreţuiască.

În anul 1881 o parte a sfintelor moaşte au fost mutate la Mănăstirea Sf. Mare Mucenic Pantelimon, din Rusia, de către călugării Muntelui Athos, după ce aceştia fuseseră salvaţi de sfânt în vremea unei călătorii periculoase.

Din cauza deteriorării serioase a vechii biserici unde se aflau sfintele moaşte ale Sf. Ioan, s-a început construcţia unei noi biserici în anul 1886, cu ajutorul mănăstirii şi a locuitorilor din Prokopion. În 15 august 1898, noua biserică cu hramul Sf. Ioan Rusul a fost sfinţită de Mitropolitul Ioan al Cezareei, cu binecuvântarea Patriarhului Ecumenic Constantin al V-lea.

În 1924 a avut loc un schimb între populaţia Greciei şi cea a Turciei, adică mulţi musulmani s-au mutat din Grecia şi mulţi creştini s-au mutat din Turcia. Oamenii din Prokopion, mutîndu-se şi ei pe insula Euboia, au luat cu ei şi o parte din sfintele moaşte ale Sf. Ioan Rusul.

Timp de câteva zeci de ani moaştele au stat în biserica Sfinţilor Constantin şi Elena din Noul Prokopion de pe insula Euboia, iar în 1951 au fost mutate într-o biserică nouă, cu hramul sfântului. Mii de pelerini s-au adunat acolo din toate părţile Greciei, mai ales de hram, în 27 mai.

Sf. Ioan este la mare cinste în Muntele Athos, mai ales la mănăstirea rusă a Sf. Pantelimon.

Călătorii şi cei care duc cu ei lucruri multe pe drum lung, caută ajutorul Sf. Ioan Rusul, care îi ocroteşte pe aceştia în călătoriile lor.

Sf Sfințiți Mc Eladie și Terapont, episcopul Sardei

Viaţa Sfântului Sfințit Mucenic Terapont, Episcopul Sardei

Sfântul Terapont a fost arhiereu al Sfintei Biserici a Sardelor. Prin învăţătura sa, el a întors pe mulţi păgâni la Hristos de la rătăcirea închinării de idoli, luminându-i cu Sfântul Botez. Apoi, fiind prins de Iulian stăpânitorul, l-a ferecat în obezi, l-a închis în temniţă şi l-a muncit multă vreme cu foamea şi cu setea; apoi, scoţându-l, l-a chinuit cu multe munci. După acestea l-a adus legat în Sinaon, cetatea Frigiei, în Ankira, cetatea Galatiei şi pretutindeni l-a muncit în multe feluri. Apoi, ducându-l la un râu ce se numea Astalin, l-a întors gol cu faţa la pământ şi, legând patru pari înfipţi în pământ, l-a bătut atât de mult, încât i-a căzut pielea de pe trup şi de pe oase, iar pământul s-a adăpat cu sângele lui. Parii de care era legat, au înverzit, au scos ramuri şi frunze şi au crescut copaci mari; deci, cu frunzele lor se tămăduiau toate neputinţele şi toate bolile omeneşti. După aceasta, l-a adus în stăpânirea Traciei, la o cetate din Lidia, aproape de râul Ermia, care adapă Lidia, în episcopia Sataliei, cea din Mitropolia Sardiei. Acolo, după multe feluri de munci, a fost înjunghiat pentru Hristos; şi astfel a luat cununa cea nestricăcioasă.

ARTE 27 Mai

INVITAȚIE LA OPERĂ 27 Mai

Johannes Bernardus van Bree, Overture to the opera Le Bandit (1835)

MUZICĂ 27 Mai

Niccolo Paganini

Louis Durey

Ramsey Lewis, clăpar şi compozitor american (Clefs, Ramsey Lewis Trio)

Ramsey Lewis Trio -

Don (Donald Ray) Williams, actor, cântăreţ, chitarist şi compozitor country american

Don Williams Greatest Hits

Cilla Black (Priscilla White), cântăreaţă britanică

CILLA BLACK THE 1960'S:

Bruce Cockburn, cântăreţ, chitarist şi compozitor canadian

Marty Kristian (Martin Vanags), chitarist şi vocalist britanic de origine germană (New Seekers)

Marty Christian:

Peter Sears, basist şi pianist american (Steamhammer, Rod Stewart, Jefferson Starship)

James Mitchell, vocalist american (Detroit Emeralds)

The Detroit Emeralds

Siouxsie Sioux (Susan Dallion), vocalistă, chitaristă, pianistă şi compozitoare britanică (Banshees, Siouxie & The Banshees, Creatures)

Siouxsie And The Banshees - The Best Of (Full Album):

Neil Finn, vocalist şi chitarist neo-zeelandez (Split Enz, Crowded House)

Liviu Tudan – Roşu şi Negru

ÎNREGISTRĂRI NOI:

Pachelbel: Canon & Gigue (The English Concert, Trevor Pinnock)

Top Hits 2019 - Maroon 5, Sam Smith, Taylor Swift, Ed Sheeran, Charlie Puth, Bruno Mars

Top 30 Covers of Popular Songs 2019 - Best Instrumental Violin Covers All Time

POEZII 27 Mai

Emil Isac, poet de factura simbolista, prozator, dramaturg, publicist

Biografie Emil Isac
Emil Isac (n. 17 mai 1886, Cluj - d. 25 martie 1954, Cluj) a fost un poet român.

Emil Isac a fost fiul avocatului Aurel Isac (1845–1932) şi al soţiei sale, profesoara de desen, Eliza născută Roşescu (1854–1922).

A studiat la Liceul Piariştilor din Cluj şi Liceul Grăniceresc din Năsăud. A urmat cursurile de la Facultatea de Drept şi Facultatea de Ştiinţe Sociale de la Cluj. A locuit în mare parte din viaţa sa, în oraşul Cluj (mai exact începând cu 1895). A debutat în 1903 cu poezia La umbra plopilor în data de 25 noiembrie, în revista „Familia” apoi a colaborat la „Viaţa nouă”, „Noua revistă română”, „România muncitoare”, „Cuvântul liber”, „Viaţa românească”, etc. Printre poeziile sale cele mai cunoscute se numără Mama, Ochii tăi albaştri şi Pe lângă apa care trece.

Deja de pe vremea studiului la Facultatea de Ştiinţe Juridice din Cluj, Emil Isac a făcut cunoştinţă cu ideile progresiste şi umanitariste şi s-a ataşat cauzei clasei muncitoare.

După moartea sa, în 1954 a fost construit un muzeu în casa sa din oraş, Muzeul „Emil Isac”, format din trei mari camere, dedicate vieţii poetului, tatălui său şi lucrărilor sale.

Opere
Poezii, impresii şi senzaţii moderne, 1908
Ardealule, Ardealule bătrân, 1916
Poeme în proză, 1923
Cartea unui om, 1925
Poezii, 1936
Opere, 1946
Poezii alese, Biblioteca pentru toti, E.S.P.L.A., 1954
Poezii alese, 1956
Scrieri alese, 1960
Versuri, Editura Tineretului, 1964
Poezii, Editura Minerva, 1975
Emil Isac, 110 poezii, Editura Dacia, 1981

Ardealul

Ardealul este fintina de aur,
Ardealul este matase.
Ardealul este lacrami pe pine,
Ardealul este dulce ca mierea.
Ardealul este ciobanul cu cine.
Ardealul este al copiilor balaur.

Ardealul este apa ce curge.
Ardealul este si foc si singe.
Ardealul este mama ce plinge,
Ardealul este copilul ce zimbeste
Si floarea ce creste.

El este visul fara desteptare.
Nemarginit ii este hotarul.
Ardealul este
Isus si
Calvarul,
Ardealul este lantul ce se sfarma,
El este a pasarilor larma,
Este sinul de mama si otelul tare,
Este flutur alb si
Muntele
Mare.

Ardealule,
Ardealule,
Ardealule,
Orice piins si cintec din tine porneste.
Ardealule, frumosule, mai frumos esti
Ca
Luceafarul din lumile ceresti.

Tu m-ai invatat sa pling si sa cint,
Pamintul tau este mai mult decit pamint,
Esti fintina de aur
Si de aur ai galeata,
Si piatra ta noaptea scinteiaza
Si vesnicia te-a luat in paza.
Al meu esti, al nostru esti,
Povestea cea mai frumoasa dintre povesti.

Noapte de iunie

Fragi coapte ne-au servit la masa.
Si, catre miezul noptii, vin.
In fumul de tigare, ascunse
Femeia capul ei frumos. . Abatele dormi pe scaun
Si-alaturi, in odai, dansau.
Barbatul a-nceput sa joace
Cu cavalerul doamnei, carti.
Ramasem singuri in odaie, Femeie ea, si eu poet.
Femeia tinara ca focul
Si dulce ca un vis de iarba.
Si fragile-ncepura vorba :
E miezul noptii si e vin Pe buzele ce-asteapta glasul,
Ori poate si-au ucis cuvintul.
Pe scaun doarme unchiul grav
Si numai horcaitul lui
E constiinta ce pazeste. Alaturi : dans si carti de joc. incearca si tu-al tau noroc.
Si fragile
Femeia isi deschise ochii

Ca sa porneasca noapte-aprinsa Din sufletul adinc.
Si miinile lui gituira
Un trandafir nevinovat.
Petalele cadeau pe capu-mi,
Parfumul ce indeamna sinul.
Si fragile.
Viata dulce, rosie si calda,
Dulce si trecatoare,
Parfumata si frumoasa.
Clipele trecatoare — fragi dulci, Sarutari — fragi dulci.
Fragile indemnau
Si luna isi adormea stralucirea
Si vintul porni afara sa trezeasca zorile,
Vuiau afara arborii, Noaptea clocotea in mrejele infinitului.
Fragile
Si femeia mi-a strins tare si lung mina.
Si-a luat ramas bun de la noapte.
Si de la mine.
Si s-a trezit abatele.
Dansul alaturi a contenit.
Parechile infierbintate intrau la tisana.
Barbatul si prietenii navalira
In salon cu pofta trecuta a norocului

Si eu priveam tremurind fragile, .
Dulci rosii fragile
Pe care le-am putut gusta.
Si
Abatele le-a mincat.
Femeia lumina alba in noapte, . Si de departe auzeam
Fluierind trenul.

Viitorul

Toti oamenii ies la poarta.
Ceriul e rosu
Pling toti.
Si rid si blastama toti.
Arde.
Arde.
Oii renaste lumea moarta.
Ceriul arde si zeii pier toti.
Vine un nou soare
Vine o dimineata mare
Si oamenii blastama si pling si cinta.

Ceriul tot arde si vin de departe
Oamenii noi si doinele moarte
Apun in noaptea frinta.

TEATRU/FILM 27 Mai

În regia Cristian Mungiu

Biografie Cristian Mungiu

Nascut la Iasi in 1968, Cristian Mungiu este unul din cei mai reputati regizori romani reprezentand generatia postdecembrista.

A absolvit cursurile Academiei de Teatru si Film din Bucuresti in anul 1998, dupa care a contribuit in calitate de regizor secund la realizarea unor filme cunoscute precum Le Capitaine Conan (1996, regia Bertrand Tavernier) si Train de Vie (1998, regia Radu Mihaileanu). De asemenea, a regizat cateva filme de scurt-metraj inainte de lansarea filmului Occident.

De curand Cristian Mungiu a colaborat impreuna cu alti cinci regizori est-europeni in cadrul unui ciclu intitulat Lost and Found, care este alcatuit din patru scurt-metraje, un documentar si un film de animatie.

Filme cu Cristian Mungiu

Vezi filme

· Cinemaguerilla (2009) - el insusi

· La nouvelle vague du cinema roumain / Noul val din filmul românesc (2008) - el însuşi

· 1 luna cu 432 (2007)

Filme regizate de Cristian Mungiu

· Baby Photo (2018)

· Bacalaureat (2016) Trailer

· RMN (2016)

· După dealuri (2012) Trailer

· Amintiri din Epoca de Aur 1 - Tovarăși, frumoasă e viața! (2009) Trailer

· Amintiri din Epoca de Aur 2 - Dragoste în timpul liber (2009) Trailer

· Baia Mare - Constanța si retur (2009)

· 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (2007) Trailer

· Lost and Found / Obiecte pierdute (2005)

· Occident (2002) Trailer

· Corul Pompierilor (2000)

· Nici o intamplare (2000)

· Zapping (2000)

· Mâna lui Paulista (1999)

· Mariana (1998)

Filmografie - producător

· Lemonade (2018) Trailer

· 6,9 pe scara Richter (2016) Trailer

· Bacalaureat (2016) Trailer

· După dealuri (2012) Trailer

· Amintiri din Epoca de Aur 1 - Tovarăși, frumoasă e viața! (2009) Trailer

· Amintiri din Epoca de Aur 2 - Dragoste în timpul liber (2009) Trailer

· 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (2007) Trailer

· APARTAMENT 19 (2005)

Filmografie - scenarist

· Bacalaureat (2016) Trailer

· RMN (2016)

· După dealuri (2012) Trailer

· Periferic (2010) Trailer

În regia Șerban Marinescu

Biografie Șerban Marinescu

Serban Marinescu este un regizor roman nascut la data de 27 mai 1956 in orasul Pitesti, judetul Arges, absolvent al Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” din București (1980), secția regie de film.

Filme regizate de Serban Marinescu

· Doar cu buletinul la Paris (2015) Trailer

· Kakaia Freedom?Eta Carnaval (2011)

· Regele scamator (2010)

· Tanti (2010) Trailer

· Ticăloșii (2007) Trailer

· Magnatul (2004)

· Turnul din Pisa (2002)

· Cel mai iubit dintre pământeni (1993)

· Cei care plătesc cu viața (1991)

· Domnișoara Aurica (1985) - regizor

· Moara lui Călifar (1984)

Filmografie - scenarist

· Doar cu buletinul la Paris (2015) Trailer

· Regele scamator (2010)

· Ticăloșii (2007) Trailer

· Cel mai iubit dintre pământeni (1993)

Filmografie - regizor secund

· Misterele Bucureștilor (1983)

Cu Medeea Marinescu

Biografie Medeea Marinescu

Locul naşterii: Bucharest, Romania · Data naşterii: 27.05.1974 (43 ani)

Impreuna cu cele doua surori gemene, Medeea Marinescu face parte dintr-o familie de cineasti si din aceasta cauza poate spune ca s-a nascut pe platoul de filmare si intreaga copilarie si-a petrecut-o la Buftea intre aparate de filmat, reflectoare si decoruri. La trei ani debuteaza in film in comedia "Iarna bobocilor" si devine alaturi de interpreta Veronicai, Lulu Mihaescu, si interpretul Pistruiatului, Costel Baloiu, unul din copiii minune ai filmului romanesc care, spre deosebire de ceilalti, o data cu trecerea anilor, nu s-a pierdut in uitare ci este una dintre cele mai apreciate actrite de teatru si film din generatia ei.

Rolul oferit de Ion Popescu Gopo in "Maria Mirabela", la numai sase ani, o face celebra iar interpretarea ei fara inhibitii, temeri, restrictionari, joaca ei cu animatiile din film: Oachi si Scaparici etc., naturaletea si talentul a ramas pentru totdeauna in inima iubitorilor genului. Concomitent cu interpretarea altor roluri, incepe sa studieze pianul la Liceul George Enescu, se gandeste sa urmeze Conservatorul dar cand era in clasa a XII i se incredinteaza rolul Simina din horror-ul/drama "Domnisoara Christina", dupa romanul scriitorului Mircea Eliade... si Medeea alege teatrul si filmul.

In 1996 absolveste Academia de Teatru si Film, clasa profesor universitar Florin Zamfirescu, are la activ deja cateva filme, jucase inca de pe bancile facultatii pe scena teatrelor Casandra, UNU, Romano-american si Odeon, prezentase cateva emisiuni de divertisment la TVR 1 si Antena 1 si avea sase premii de interpretare. Joaca mult pe scena Teatrului National din Bucuresti alaturi de Radu Beligan si Carmen Stanescu pe care-i admira: "Am invatat foarte multa meserie de la Carmen Stanescu si de la Radu Beligan, am invatat ce inseamna personalitate puternica, rigoare artistica, disciplina in profesie, respect pentru profesie. Carmen Stanescu e una din marile doamne ale culturii romanesti."

Pe plan personal, timp de sapte ani (2001 - 2008) a trait o pasionala poveste de dragoste cu doctorul Dan Acaru, un renumit chirurg de origine romana, stabilit la New York. Dupa intoarcerea din America se casatoreste cu George Dascalescu, pe care-l cunoaste pe platoul de filmare si devine in 2009 mama unui baietel pe nume Luca.

In ultimii ani a jucat in filme frantuzesti ("Une mère comme on n'en fait plus", "Une femme piégée"," Je vous trouve très beau") si in prezent filmeaza tot in Franta = " Un homme très recherché ", are un impresar strain dar nu se gandeste sa paraseasca tara, joaca pe scena TNB in patru piese si asteapta cu nerabdare ecourile privind ultimul ei rol din "Weekend cu mama" si comedia regizoarei Isabelle Mergault.

Filme cu Medeea Marinescu

· 03.ByPass (2016) - Monica Trailer

· Străini în noapte - Live (2016)

· O faptă bună (2015)

· Q.E.D. (2013) - soţia lui Voican Trailer

· Donnant, donnant (2010) - Silvia Trailer

· Weekend cu mama (2009) - Luiza Trailer

· 5 secunde (2008)

· Doctori de mame (2008) - Mara Manea

· Je vous trouve très beau / Vă găsesc fermecător (2006) - Elena Trailer

· Patul lui Procust (2001)

· Fii cu ochii pe fericire (1999)