MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 22 MAI 2019

Mulțumim prietenilor care au trimis urări cu prilejul zilei onomastice a soției, Sanda Elena Dicu și îi asigurăm de înalta noastră considerație!

Să aveți o săptămână minunată, prieteni!

ISTORIE PE ZILE 22 Mai

Evenimente

· 334 i.Hr: Armata macedoneana condusa de Alexandru cel Mare il învinge pe pe imparatul persilor Darius al III-lea în batalia de la Granicos. Alexandru cel Mare (n. 356 iCh. la Pella in Macedonia -m. 323 iCh.). Bătălia de la Granicus (334 î.Hr.) este prima victorie obținută de Alexandru cel Mare în invazia Imperiului Persan. În pofida condițiilor nefavorabile, armata lui Alexandru i-a învins pe perșii conduși de Darius al III-lea, care au fugit. Alexandru i-a provocat la luptă pe generalii perși, omorând două dintre rudele lui Darius și fiind în pericol de a-și pierde și el viața. Din cronici reiese că macedonenii au pierdut doar 115 oameni. În urma victoriei, Alexandru a cucerit vestul Asiei Mici, iar majoritatea orașelor s-au grăbit să-i deschidă porțile.

· 1377: Papa Grigore al XI-lea emite cinci bule papale care denunță doctrinele teologului englez John Wycliffe. John Wycliffe (cunoscut de asemenea sub numele de Wyclif, Wycliff, sau Wickliffe) (n. cca.1320 la Ipreswell (actualmente Hipswell), Yorkshire, Anglia – d. 31 decembrie 1384 la Lutterworth (lângă Leicester)). John Wycliffe a fost un teolog englez care a invocat laicizarea proprietăților ecumenice în Anglia. John Wycliffe a invocat limitarea influenței bisericești asupra puterii politice laice în Anglia. Una din cele mai importante contribuții controversate a fost traducerea Vechiului Testament și cea a Noului Testament în limba engleză, care sunt fundamentul versiunii consacrate a Bibliei Regelui James. Una din figurile istorice cele mai importante care au fost influențate de John Wycliffe a fost Jan Hus, (1369 – 1415)

· 1455: Războiul celor Două Roze: în prima bătălie de la St Albans, Richard, Duce de York învinge și capturează pe regele Henric al VI-lea al Angliei. Războiul celor Două Roze (1455–1485) este numele sub care mai este cunoscut războiul civil purtat cu intermitență pentru tronul Angliei între susținătorii Casei de Lancaster și cei ai Casei de York. Henric al VI-lea (6 decembrie 1421 – 21 mai 1471), rege al Angliei 1422 – 1461 (deși cu un regent până în 1437) și apoi între anii 1470 – 1471; în perioada 1422–1453 a fost pretendent la tronul Franței.

· 1807: Un mare juriu il acuză pe vicepresedintele Statelor Unite, Aaron Burr, de tradare. In Constitutia Statelor Unite se spune ca acuzatia de trădare poate să fie admisa daca este dovedita printr-un act făţiş si de martura a cel putin doi oameni. Intru-cat la audieri nu s-au prezentat doi martori, Burr a fost achitat la 1 septembrie, în ciuda influentei politice exercitata de Administratia Jefferson.

· 1809: In batalia de la Aspern-Lessing de langa Viena, armatele conduse de Napoleon sunt pentru prima data respinse de catre o armata straina, armata austriacă, aflata sub comanda Arhiducelui Carol, care le-a impiedicat sa traverseze Dunarea.

· 1848: (10 mai s.v.) Se constituie Comitetul revoluționar din Valahia, compus din Ion Ghica, Nicolae Bălcescu, Constantin Bălcescu, Al. C. Golescu (Negru), C. A. Rosetti, Dumitru Brătianu, Ion C. Brătianu, Cezar Boliac (Albu), Radu Golescu, Ion Heliade Rădulescu și Ion Cîmpineanu. Se adoptă un program al revoluției în 22 de articole, urmărind satisfacerea revendicărilor fundamentale imediate ale burgheziei pentru cucerirea puterii politice, prevederea cea mai înaintată fiind cuprinsă în articolul 13 (emanciparea și împroprietărirea clăcașilor prin despăgubire) și se stabilește ziua de 9 / 21 iunie, pentru declașarea revoluției din Valahia.

· 1848: In Martinica este abolita sclavia.

· 1858: Începe Conferința reprezentanților celor șapte puteri de la Paris, privind organizarea Principatelor Române La 22 mai 1858, stil nou (10 mai 1858, stil vechi) începe Conferința reprezentanților celor șapte puteri (Marea Britanie, Franța, Austria, Prusia, Rusia, Turcia, Regatul Sardiniei) de la Paris, privind organizarea Principatelor Române. Prin Conferința de la Paris, se stabilește viitorul statut politic, social și administrativ al Principatelor hotarandu-se in principal urmatoarele: - cele două țări vor purta numele de Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei, fiecare cu domn, guvern și adunare legislativă proprie;
- sa se înființeaze Comisia Centrală pentru alcătuirea legilor de interes comun pentru ambele Principate, cu sediul la Focșani;
- sa se desființeze privilegiile și rangurile boierești;
- sa se instituie responsabilitatea ministerială;
- sa se reglementeze prin lege relațiile dintre proprietari și țărani. Deciziile luate la Conferința de la Paris au devenit lege fundamentală a țării, rămînînd în vigoare pînă în 1864.

· 1859: Regele Francisc al II-lea urmează în Regatul celor Două Sicilii tatălui său Ferdinand al II-lea. Francisc al II-lea (italiană Francesco II, botezat Francesco d’Assisi Maria Leopoldo, 16 ianuarie 1836 – 27 decembrie 1894), a fost rege al Regatului celor Două Sicilii din 1859 până în 1861. A fost ultimul rege al Regatului celor Două Sicilii. Invaziile succesive ale lui Giuseppe Garibaldi și Victor Emmanuel al II-lea al Sardiniei au dus la sfârșitul domniei sale și la marcarea primului eveniment major din unificarea Italiei. După ce a fost detronat, regatul celor Două Sicilii și regatul Sardiniei s-au unit cu nou formatul regat al Italiei. Ferdinand al II-lea (Ferdinando Carlo, 12 ianuarie 1810 – 22 mai 1859) a fost rege al Celor Două Sicilii din 1830 până la moartea sa.

· 1865: La Viena, s-a incheiat o Conventie romano-austriaca privind reglementarea serviciului telegrafic.

· 1879: Parlamentul ungar a votat o lege scolara care viza maghiarizarea fortata a natiunilor asuprite, prevedea obligativitatea predarii limbii maghiare in toate scolile elementare din teritoriile anexate de Ungaria, inclusiv in scolile confesionale romane. Decizia a iscat un sir de proteste, in special din partea mitropolitilor de Sibiu si de Blaj si ale conducatorilor celorlalte minoritati nationale.

· 1892: Dr. Washington Sheffield, un dentist din Statele Unite, a inventat tubul de pastă de dinţi. Acest tub era făcut dintr-un metal uşor, pana la acea data pasta de dinti fiind vanduta în borcane de sticla. Înca din 1841, tuburi de acest gen erau folosite de pictori pentru pictura în ulei, ceea ce i-a dat ideea de a folosi astfel de tuburi, pentru ambalarea pestei de dinti. Din 1953 tuburile de metal au inceput sa fie înlocuite cu tuburi de polietilenă.

· 1900: Si-a inceput activitatea agentia de stiri Associated Press.

· 1918: Regele Ferdinand I al României a vizitat localitățile Tighina, Cetatea Albă, Arciz, Bolgrad și Reni, din Basarabia reunificate cu România. După vizita sa la Hotin, Bălți și Chișinău, regele Ferdinand I al României a vizitat localitățile Tighina, Cetatea Albă, Arciz, Bolgrad și Reni, recent reunificate cu România. După vizitarea orașului Reni, monarhul s-a îndreptat spre București. Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen (n. 12/24 august 1865, Sigmaringen – d. 20 iulie 1927, Castelul Peleș, Sinaia) al doilea rege al României, din 10 octombrie 1914 până la moartea sa.

· 1937: La Sofia, a fost incheiata o Conventie intre Romania si Bulgaria, referitoare la exploatarea liniilor regulate de comunicatii aeriene.

· 1939: Al Doilea Război Mondial: Germania și Italia semnează Pactul Steel. La 22 mai 1939: Hitler si Mussolini semneaza „Pactul de Otel”. Conform denumirii sale oficiale, ” Pactul de prietenie și alianță dintre Germania și Italia” , a fost o înțelegere între Italia Fascistă și Germania nazistă, semnata la Berlin, de către miniștrii de externe ai respectivelor țări, contele Galeazzo Ciano și Joachim von Ribbentrop. Pactul a fost format din două părți: prima a fost o declarație de cooperare dintre Germania și Italia, în vreme ce partea a doua, „Protocolul secret adițional”, prevedea o politică comună militară și economică. Dictatorul italian Benito Mussolini a fost cel care a dat supranumele de „Pactul de Oțel”, după ce a renunțat la denumirea de „Pactul de Sânge”, ca urmare a sfaturilor consilierilor săi.

· 1942: Mexicul intra in cel de-al doilea razboi mondial de partea Aliatilor.

· 1947: Preşedintele american Harry S. Truman a promulgat legea prin care S.U.A. a acordat un ajutor financiar şi militar Turciei si Greciei de 400 de milioane de dolari, în scopul stopării răspândirii comunismului în Europa. Truman a conceput Planul Marshall menit sa ajute la reconstruirea economiilor devastate de razboi in Europa de Vest şi să sprijine guvernele democratice. Germania Occidentala a devenit un aliat democratic al Statelor Unite. Truman fost foarte activ si in constituirea primei alianţe militare occidentale in timp de pace, cunoscut sub numele de Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, sau NATO, pentru a asigura protectia lumii libere impotriva pericolului reprezentat de comunism. Doctrina Truman a încercat să ingradească răspândirea comunismului prin sprijinirea democraţiei pretutindeni in lume. Harry S. Truman (n. 8 mai 1884 – d. 26 decembrie 1972) a fost al 33-lea președinte al Statelor Unite ale Americii (1945–1953). În calitate de vicepreședinte ales în 1944 împreună cu președintele Franklin D. Roosevelt, Truman a devenit președinte la 12 aprilie 1945, când Roosevelt a murit după câteva luni în care sănătatea sa s-a deteriorat. În timpul președinției lui Truman, Statele Unite au încheiat cu succes participarea la al Doilea Război Mondial; imediat după conflict, tensiunile cu Uniunea Sovietică au escaladat, iar perioada a marcat începutul Războiului Rece.

· 1947: Revolta deținuților de la Pitești. Temniţele erau lipsite de medicamente, iar mizeria era înfiorãtoare. Febra tifoidã şi tifosul exantematic au început sã-i afecteze mai întâi pe deţinuţii de drept comun, 18 bolnavi fiind internaţi în Spitalul I. C. Brãtianu. Situaţia a devenit gravã şi, la indicaţiile doctorului Popescu, s-au adus medicamente din depozitul Inspectoratului Sanitar Piteşti. Soluţii existau, dar autoritãţile nu s-au deranjat decât atunci când epidemia tindea sã treacã de zidurile penitenciarului. Se poate remarca indiferenţa pentru vieţile deţinuţilor, oricum urmau să fie exterminaţi ca duşmani ai poporului, dar autorităţile dădeau dovadă de o inconştienţă ieşită din comun atunci când favorizau dezvoltarea unui focar de tifos exantematic şi febră tifoidă la circa 120 km de capitala ţării. Nici nu se gândeau la vieţile piteştenilor. Deţinuţii s-au plâns şi de alimentele primite. Dr. Ştefan din Sibiu considera cã s-a dat hranã având doar 570 de calorii, dar apoi s-a trecut la noi economii şi s-a ajuns la 300 de calorii. Mâncarea se compunea din ciorbã de lobodã porceascã şi un fel de spanac, iar apa de bãut era plinã de viermi3. Dupã calculele specialiştilor în nutriţie, orice om are nevoie de 2.300 de calorii zilnic dacã se odihneşte4. Avocatul Furlungeanu critica deschis conducerea instituţiei pentru rãul tratament aplicat deţinuţilor, arestarea oamenilor fãrã mandat şi pentru dorinţa de a-i transforma în tuberculoşi prin politica de înfometare. Adică era evidentă dorinţa regimului de a trece la lichidarea românilor prin înfometare şi boli, ceva ce ar fi părut normal în vremuri de lipsuri. Cum protestele în faţa comisiei medicale au rãmas fãrã rezultate vizibile, deţinuţii s-au revoltat în ziua de 22 mai 1947. Paharul a fost umplut de interzicerea vizitelor din partea rudelor şi prin reţinerea pachetelor cu alimente. Nu se trimiteau alimente decât prin poştã, livrãrile se fãceau lent şi mâncarea stricatã a provocat trei intoxicaţii grave. Agitaţia a fost deosebit de puternicã şi, pentru evitarea surprizelor, gardienii s-au retras din secţii « de teama furiei ce o prezentau deţinuţii ». Țipetele privind înfometarea n-au dat bine la imaginea strãlucitoare din propagandă a regimului şi conducerea a cãutat soluţii. Mãsurile au dovedit încã o datã lipsa de interes pentru oameni, caracterul antiromânesc total al stăpânilor de la Bucureşti. S-a întãrit paza în şi în preajma închisorii, iar Oficiul P. T. T. a fost obligat sã urgenteze expedierea coletelor trimise de rude5. Secera foametei a continuat să taie vieţi în închisoare şi în afara ei. Revolta din închisoarea Piteşti demonstreazã cã regimurile totalitare sunt favorizate de supunerea oamenilor normali în faţa celor care deţin puterea şi de dezbinarea pe diferite criterii a societãţii. Autoritãţile din judeţul Argeş erau preocupate sã-i prindã pe cei care lansau zvonuri privind deportarea reacţionarilor în URSS decât sã rezolve problemele reale ale ţãrii. Omenirea a fost întotdeauna nefericitã fiindcă s-a lãsat condusã de instincte şi ideologii, iar raţiunea şi cumpãtarea au rãmas doar pentru filosofi. Condiţiile din închisoarea Piteşti au demonstrat cã un regim totalitar este incapabil sã asigure hrana oamenilor de rând, chiar dacã declarã oficial cã luptã pentru fericirea poporului. Regimul Groza a reuşit sã depãşeascã standardele din temniţe în întreaga ţarã în acelaşi an de groazã. Dacă deţinuţii mai primeau ceva hrană, situaţia în plasa Cuca uimea prin existenţa a 11.878 de persoane lipsite complet de alimente în februarie 1947. Peste 80% din populaţia Moldovei era subnutritã şi zeci de familii piereau de foame în timp ce produsele alimentare treceau Prutul6. Autorităţile au avut grijã sã-şi acopere faţa inumanã prin trecerea în actele de deces a altor cauze decât foametea. Minciuna a fost dozată cu mult peste necesarul menţinerii la putere şi a devenit trăsătura esenţială a adepţilor ideologiei roşii. Falimentul agriculturii demonstra cã regimul comunist nu se poate menţine decât prin teroare

· 1948: Guvernul Petru Groza îi retrage cetățenia regelui Mihai I și altor membri ai familiei regale. În 1997, fostului rege Mihai i se redă cetățenia română. În noiembrie 1947 Regele Mihai a călătorit la Londra la nunta viitoarei regine Elisabeta a II-a, ocazie cu care a cunoscut-o pe prințesa Ana de Bourbon-Parma, care urma să-i devină soție. Regele Mihai „nu a vrut să se întoarcă, dar personalități americane și britanice [prezente la nunta regală] l-au încurajat să o facă”, conform unor „cercuri regaliste românești” citate de Washington Post. Mihai a revenit acasă „la sfatul expres al lui Winston Churchill”, care „se spune că l-ar fi sfătuit pe Mihai că «mai presus de orice, un rege trebuie să fie curajos»”. Potrivit propriei sale relatări, regele Mihai nu a avut astfel de intenții de a nu reveni acasă. După întoarcerea sa în România Mihai a fost silit să abdice la 30 decembrie 1947. Comuniștii au anunțat abolirea monarhiei și instaurarea unei republici populare și au transmis la radio înregistrarea proclamației regelui despre propria sa abdicare. În ședința extraordinară din 30 decembrie 1947 a cabinetului, Petru Groza a declarat următoarele: „Doamnă și domnilor miniștri, vreau să vă comunic că actul acesta s-a făcut prin buna învoială. Regele a constatat – așa cum este scris aici – că instituția monarhiei era o piedică serioasă în calea dezvoltării poporului nostru. Istoria va înregistra o lichidare prietenească a monarhiei, fără zguduiri – cum poate inamicii noștri ar fi dorit. Ca să utilizez o expresie a reginei-mame, poporul a făcut azi un divorț și decent, și elegant de monarhie. Prin urmare, și actul acesta este la fel cu celelalte acte din istoria guvernării noastre. Vreau să se știe pretutindeni – și aceasta este foarte important – că lucrul acesta s-a făcut cu cumințenie, la timpul său. Noi mergem înainte pe drumul nostru, cu minimum de zguduiri la maximum de foloase. Vom îngriji ca fostul rege să plece liniștit, așa cum se cuvine, pentru ca nimeni să nu poată avea un cuvânt de reproș pentru acela care, înțelegând glasul vremurilor, s-a retras”. La 3 ianuarie 1948, Regele Mihai a fost silit să părăsească țara, urmat la peste o săptămână, de principesele Elisabeta de România și Ileana de Habsburg, care, potrivit ziarului The New York Times, au colaborat atât de strâns cu rușii, încât au devenit cunoscute drept «mătușile roșii» ale Regelui.

· 1960: Un cutremur de 9,5 pe scara Richter a lovit Chile; cel mai puternic seism înregistrat.

· 1972: A avut loc Conferinta nationala a scriitorilor din Romania socialista, convocata in scopul stabilirii sarcinilor de viitor ale scriitorilor, in lumina Plenarei CC al PCR din 1971. Cu aceasta ocazie s-a elaborat un program pentru infaptuirea “minirevolutiei culturale” in Romania, dupa modelul “revolutiei culturale” chineze.

· 1990: Microsoft lansează sistemul de operare Windows 3.0.

· 1990: Yemenul de Nord și de Sud sunt unite și formează Republica Yemen. Yemen, oficial Republica Yemen este o țară în Orientul Mijlociu situată în Peninsula Arabă în sud-vestul Asiei. Cu o populație de circa 23.580.000 locuitori, Yemen este mărginită de Arabia Saudită la nord, Marea Roșie la vest, Marea Arabă și Golful Aden la sud, și Oman la est. Teritoriul Yemenului include peste 200 insule, cea mai mare fiind Socotra, la cam 415 km la sudul Yemenului, lângă coasta Somaliei.

· 1992: Tinerele state independente Bosnia-Hertegovina, Croatia si Slovenia se alatura Organizatiei Natiunilor Unite.

· 1997: Presedintele rus Boris Eltin l-a numit pe generalul-locotenent Viktor Cecevatov in functia de sef al Statului Major al armatei ruse. Eltin i-a demis in aceeasi zi, pe ministrul rus al Apararii Igor Rodionov si pe seful Statului Major, Viktor Samsonov, acuzandu-i ca nu au depus eforturi in vederea reformarii fortelor armate.

· 2004: În capitala Spaniei, Madrid, are loc căsătoria dintre Prințul Felipe și jurnalista Letizia Ortiz Rocasolano.

· 2005: Ziariștii români răpiți în Irak au fost eliberați. Intr-un comunicat al Presedintiei Romaniei s-a precizat: “Cei trei cetateni romani, Marie Jeanne Ion, Sorin Miscoci si Ovidiu Ohanesian, precum si cetateanul american de origine irakiana, Mohammad Munaf se afla de astazi, 22 mai, incepand cu ora 13.44, sub controlul autoritatilor romane. Cei patru sunt teferi si nevatamati si vor fi adusi in tara in cel mai scurt timp.” Ziaristii Marie Jeanne Ion, Sorin Miscoci – ambii de la postul de televiziune Prima, si Ovidiu Ohanesian – de la cotidianul “Romania libera”, si Mohammad Munaf au fost rapiti in data de 28 martie, in Bagdad, de o grupare necunoscuta.Ziaristi romani rapiti Imediat dupa acest incident omul de afaceri roman de origine siriana Omar Hayssam a anuntat ca rapitorii l-au contactat telefonic si au cerut 4 milioane de dolari. La doua zile dupa incident, postul de televiziune arab al-Jazzera a prezentat pe post o caseta cu imagini ale celor rapiti, iar in 31 martie au aparut si primele fotografii cu ziaristii, in care acestia isi prezentau actele de identitate. Tara intreaga a fost cuprinsa de isterie. S-au facut scenarii, au aparut teorii, pentru ca in data de 4 aprilie postul OTV sa anunte eliberarea acestora. Stirea s-a dovedit falsa, insa a alimentat si mai mult zvonurile. In tot acest timp, autoritatile au incercat sa gestioneze o criza nemaintalnita pana atunci in Romania. Pe 11 aprilie, Administratia Prezidentiala a comunicat ca exista informatii ca ziaristii sunt in viata. Omul de afaceri Omar Hayssam a inceput sa fie audiat pentru implicarea in rapire. In acest timp, s-au organizat mitinguri de solidaritate cu cei patru si s-au facut apeluri pentru eliberarea lor. Un prim episod al crizei care a socat populatia s-a inregistrat pe 22 aprilie, cand rapitorii s-au identificat – precizand ca fac parte din Brigazile Mu’adh Bin Jabal – si au trimis un ultimatum autoritatilor de la Bucuresti. In mesaj s-a precizat ca ostaticii vor fi executai daca in patru zile Romania nu isi va retrage trupele din Irak. Evenimentele au inceput sa se precipite, iar in 26 aprilie redactorul sef al departamentului de Stiri Prima Tv a primit un telefon, de la capatul celalalt al firului fiind difuzata o caseta audio in care cei trei ziaristi implorau sa sa faca orice pentru eliberarea lor. Cameramanul Sorin Miscoci a spus atunci ca va fi primul executat. Ultimatumul a fost prelungit cu 24 de ore. Tensiunea a atins cote maxime dupa ce, in aceeasi zi, al-Jazzera a difuzat o noua inregistrare care a facut lumea intreasa sa tresara: Ovidiu Ohanesian era ras in cap, iar Sorin Miscoci aparea imbracat in portocaliu, adica in “Camasa mortii”. Autoritatile au solicitat prelungirea ultimatumului, la inceputul lunii mai Presedintia confirmand ca ziaristii sunt vii. Negocierile cu rapitorii au continuat prin toate sursele fara sa se comunice insa mersul lucrurilor. Sporirea violentelor in Irak a ingreunat comunicarea, dupa cum au precizat oficialii de la Bucuresti, astfel ca pana pe 21 mai informatiile au fost mai mult decat putine. Apoi a venit si vestea eliberarii ziaristilor. Cei trei s-au intors in tara in 23 mai, la orele amiezii, iar Mohammad Munaf a fost preluat in custodie de autoritatile americane. Omul de afaceri romano-sirian Omar Hayssam a fost singura persoana judecata pentru rapirea jurnalistilor. Acesta a fost eliberat din arest pe 28 aprilie 2006, dupa ce medicii au precizat ca nu mai suporta regimul de detentie, Hayssam suferind de cancer. La scurt timp, acesta a fugit clandestin din tara.

· 2009: Conventul General din Debrecen a reînffințat Biserica Reformată Maghiară din care fac parte și cele două episcopii ale Bisericii Reformate din România.

· 2010: F.C. Internazionale Milano câștigă Liga Campionilor 2009-2010.

· 2012: Tokyo Skytree este deschis pentru public. Este cel mai înalt turn din lume (634 m) și a doua structură cea mai înaltă din lume, după Burj Khalifa (829,8 m).

Nașteri

* 1570: Johann al II-lea, Duce de Saxa-Weimar (Johann Maria Wilhelm) (22 mai1570 – 18 iulie 1605), a fost Duce de Saxa-Weimar și Jena din 1602 până la moartea sa.

A fost al doilea fiu al lui Johann Wilhelm, Duce de Saxa-Weimar și al soției acestuia, Dorothea Susanne de Simmern.

Tatăl său a murit în 1573, când Johann avea doar trei ani. Cum la acel moment fratele său mai mare, Friedrich Wilhelm I era de asemenea minor (11 ani), ducatul de Saxa-Weimar a fost guvernat de o regență. În 1586 fratele său a preluat puterea în ducat. Acesta a murit în 1602 și ducatul a fost moștenit de Johann deoarece nepoții lui de frate erau minori.

Johann a fost mai interesat de științele naturale și artă decât de politică și a preluat regența ducatului împotriva voinței sale. Însă în 1603 când nepoții i-au cerut moștenirea, el a refuzat. În cele din urmă, Johann și nepoții săi au semnat un tratat prin care au împărțit ducatul: Altenburg a fost luat de fiii lui Friedrich Wilhelm I și Weimar-Jena a rămas la Johann.

Linia de Saxa-Altenburg s-a stins în 1672 și întreaga moștenire a trecut liniei de Saxa-Weimar, descendenților lui Johann.

La Altenburg la 7 ianuarie 1593, Johann s-a căstorit cu Dorothea Maria de Anhalt (n. 2 iulie 1574 - d. 18 iulie 1617).^[1] Ei au avut 12 copii:

Johann Ernest I, Duce de Saxa-Weimar (n. Altenburg, 21 februarie 1594 – d. Sankt Martin, Ungaria, 6 decembrie 1626).
Christian Wilhelm (n./d. 6 aprilie 1595, Altenburg).
Frederick (n. Altenburg, 1 martie 1596 – ucis în bătălie, Fleurus, Belgia, 19 august 1622).
Johann (n. Weimar, 31 martie 1597 – d. Weimar, 6 octombrie 1604).
Wilhelm, Duce de Saxa-Weimar (n. Altenburg, 11 aprilie 1598 – d. Weimar, 17 mai 1662).
fiu (Altenburg, 11 aprilie 1598), geamăn cu Wilhelm.
Albert al IV-lea, Duce de Saxa-Eisenach (n. Altenburg, 27 iulie 1599 – d. Eisenach, 20 decembrie 1644).
John Frederick (n. Altenburg, 19 septembrie 1600 – d. Weimar, 17 octombrie 1628).
Ernest I, Duce de Saxa-Gotha (b. Altenburg, 25 decembrie 1601 – d. Gotha, 26 martie 1675).
Frederick Wilhelm (n. Weimar, 7 februarie 1603 – d. Georgenthal, 16 august 1619).
Bernhard (n. Weimar, 6 august 1604 – d. Neuenburg, 18 iulie 1639), Conte de Franken (1633).
Johanna (n. Weimar, 14 aprilie 1606 – d. Weimar, 3 iulie 1609).

Johann al II-lea

* 1636: Ferdinand Albert (germană Ferdinand Albrecht; 22 mai 1636 – 25 aprilie1687), a fost Duce de Brunswick-Lüneburg și prinț de Brunswick-Wolfenbüttel-Bevern din 1667 până la moartea sa.
Ferdinand Albert a fost al treilea fiu al lui August al II-lea de Brunswick-Wolfenbüttel. După decesul tatălui său în 1666, cei trei fii au început lupta pentru moștenire; Ferdinand Albert a primit un palat la Bevern, drepturi feudale și o sumă de bani în schimbul cedării pretențiilor sale asupra guvernării Wolfenbüttel, care urma să fie condusă în comun de către frații săi mai mari.

Ferdinand Albert s-a căsătorit cu Christine (30 octombrie 1648 - 18 martie 1702), fiica lui Frederic, Landgraf de Hesse-Eschwege, în 1667. Ei au avut următorii copii care au atins vârsta adultă:

Sofia Eleanora (1674–1711), a murit fără copii
Augustus Ferdinand (1677–1704), a murit fără copii
Ferdinand Albert (1680–1735)
Ferdinand Christian (1682–1706), a murit fără copii
Ernest Ferdinand (1682–1746)
Henry Ferdinand (1684–1706), a murit fără copii

Ferdinand Albert I

· 1688: S-a nascut poetul englez Alexander Pope; (d.1744).

· 1770: Prințesa Elisabeta a Regatului Unit (d. 1840)

· 1808: Gérard de Nerval, având numele adevărat Gérard Labrunie (n. 22 mai1808, Paris — d. 26 ianuarie 1855, Paris), a fost un poet francez.
Fiu al lui Étienne Labrunie, medic militar, și al soției acestuia, Marie-Antoinette Laurent, fiică a unui negustor de albituri de pe strada Coquillère, Gérard de Nerval s-a născut la 22 mai 1808, pe la orele 20, cu numele adevărat Gérard Labrunie, la Paris, la numărul 96, pe strada Saint-Martin (acum la numărul 168). A doua zi, pe 23 mai, a fost botezat la Saint-Merri, iar câteva luni mai târziu a fost încredințat unei doici de la Loisy, aproape de Mortefontaine.

Opere principale

Voyage en Orient (1851)
La Bohème galante (1852)
Lorely, souvenirs d’Allemagne (1852)
Les Illuminés (1852)
Petits châteaux de Bohème (1853)
Les Filles du feu : Angélique, Sylvie, Jemmy, Isis, Émilie, Octavie, Pandora, Les Chimères (1854)
Promenades et souvenirs (1854)
Aurélia ou le rêve et la vie (1855)
Les Chimères (1854)

Opere diverse

Napoléon et la France guerrière, élégies nationales (1826)
Napoléon et Talma, élégies nationales nouvelles (1826)
L'académie ou les membres introuvables (1826), comedie satirică în versuri
Le Peuple (1830), odă
Nos adieux à la Chambre des Députés ou « allez-vous-en, vieux mandataires » (1831)
La Main de gloire, histoire macaronique (1832)
Odelettes (1834)
Piquillo (1837), dramă
L'Alchimiste (1839), dramă
Léo Burckart (1839), dramă (în colaborare cu Alexandre Dumas)
Raoul Spifame, seigneur des Granges (1839), biografie romanțată, publicată apoi în Les Illuminés
Histoire véridique du canard, publicat în Le Diable à Paris, Hetzel, 1845 și reunit cu Monographie de la presse parisiennede Honoré de Balzac. Jean-Jacques Pauvert éditeur, 1965. pp. 9-23
Scènes de la vie orientale (1846–1847)
Le Marquis de Fayolle (1849), roman-foileton neterminat
Les Monténégrins (1849), dramă
Le Diable rouge, almanach cabalistique pour (1850)
Le Chariot d’enfant (1850), dramă
Les Confidences de Nicolas (1850), publicată apoi în Les Illuminés (Édition critique de Michel Brix, 2007)
Les Nuits du Ramazan (1850)
Les Faux Saulniers, histoire de l’abbé de Bucquoy (1851)
L'Imagier de Harlem (1852), dramă
Contes et facéties (1852)
Une allée du Luxembourg

Traduceri

Johann Wolfgang von Goethe, Faust (1828)
Poésies allemandes (română Poezii germane) care cuprinde autori precum Klopstock, Goethe etc. (1830)

Gérard de Nerval, fotografie de Nadar

· 1813: Richard Wagner, compozitor german (d. 1883). Richard Wagner este unul dintre cei mai mari compozitori din secolul al nouăsprezecele. Influenţa lui Wagner in muzica, în special în lumea operei a fost imensa.Creaţia wagneriană a avut o influenţă covârşitoare asupra evoluţiei ulterioare a muzicii. Compozitori ca Anton Bruckner,Gustav Mahler,Claude Debusy, (la începutul activităţii sale),Arnold Schonberg, Richard Strauss s-au dezvoltat sub influenta acestui mare muzician. Este autorul unor opere geniale: Tannhäuser, Olandezul zburător, Parsifal”, monumentala tetralogie Inelul Niebelungilor, Tristan si Isolda, Maeştrii cântăreţi din Nürnberg”.
* 1814: Hermann, Prinț de Wied (germană Wilhelm Hermann Karl Fürst von Wied; 22 mai 1814 – 5 martie 1864) a fost nobil german, fiul cel mare al lui Johann August Karl, Prinț de Wied. A fost tatăl reginei Elisabeta a României.

Hermann a fost al doilea copil și primul fiu al Prințului Johann August Karl de Wied (1779–1836) și al Prințesei Sophie Auguste de Solms-Braunfels(1796–1855).

La 20 iunie 1842 Hermann s-a căsătorit la Biebrich cu Prințesa Marie de Nassau (1825–1902), fiica Ducelui Wilhelm de Nassau și a primei lui soții, Prințesa Louise de Saxa-Hildburghausen.

Cuplul a avut trei copii:

Prințesa Elisabeta de Wied (29 decembrie 1843 – 3 martie 1916); s-a căsătorit cu Carol I al României.
Wilhelm, Prinț de Wied (22 august 1845 – 22 octombrie 1907); s-a căsătorit cu Prințesa Marie a Țărilor de Jos, au avut copii.
Prințul Otto de Wied (22 noiembrie 1850 – 18 februarie 1862)

Hermann
Prinț de Wied

· 1844: Mary Cassatt, pictoriță americană (d. 1926)

· 1856 - S-a născut Wilhelm Schwarzfeld, ebraist, istoric, publicist (m.22.02.1894).

· 1859: S-a nascut Sir Arthur Conan Doyle, scriitor englez, creatorul detectivului Sherlock Holmes. Celebrul autor s-a nasscut la Edinburg din parinti irlandezi si a studiat la o scola iezuita. Sir Arthur Conan Doyle (n. 22 mai 1859 – d. 7 iulie 1930), romancier britanic, celebru pentru a-l fi creat pe Sherlock Holmes – primul detectiv care apare într-o serie de romane poliţiste. Din 1876 pana in 1881 a studiat Medicina la Universitatea din Edinburgh, pentru ca apoi sa se imbarce pe un vas in calitate de medic. A inceput sa scrie diverse povestiri, debutul sau avand loc intr-o publicatie din localitatea natala. Dupa cativa ani, s-a dedicat serios scrisului si a lansat personajul Sherlock Holmes odata cu publicarea volumului “Un studiu in stacojiu”. Eroul cartii era inspirat de un profesor pe care scriitorul l-a avut in facultate. A fost casatorit de doua ori si a fost tatal a cinci copii. A fost extrem de interesat de spiritism, devenind un bun priten al magicianului Houdini. A incetat din viata la 7 iulie 1930, fiind inmormantat in Cimitirul bisericii din Minstead in the New Forest, din Hampshire, Anglia.

Statuia lui Sherlock Holmes la Meiringen (Cantonul Berna, Elveția).

În 1890 Doyle a obținut o diplomă în oftalmologie la Viena; în 1891 s-a mutat la Londrapentru a deschide un cabinet de oftalmologie. A avut astfel mai mult timp pentru scris dar în noiembrie 1891 îi scria mamei sale: „Mă gândesc să-i vin de hac lui Holmes... s-o închei odată pentru totdeauna cu el. De fapt el mă împiedică să mă concentrez asupra unor lucruri mai importante.” În decembrie 1893 și-a pus planul în aplicare pentru a se dedica scrierii unor romane istorice, sacrificându-l pe Holmes într-o scenă în care acesta îl înfrunta pe profesorul Moriarty, dușmanul lui de moarte. Amândoi sar într-o cascadă și își găsesc sfârșitul în povestirea „Ultima problemă”. Publicul a reacționat însă prompt și Doyle a fost forțat să revină asupra deciziei sale. În povestirea „The Adventure of the Empty House”, Doyle a recurs la o explicație ingenioasă pentru a-l „reînvia” pe Holmes, și anume că doar Moriarty a murit, iar Holmes, care avea și alți dușmani, a preferat să o facă pe mortul. Sherlock Holmes este personajul principal în 56 povestiri și patru romane a lui Doyle.

Povestiri cu Sherlock Holmes

Povestiri cu Profesorul Challenger

Romane istorice

Compania albă (1891)
Micah Clarke (1888)
Marea umbră (1892)
Refugiații (publ. 1893, scris 1892)
Unchiul Bernac (1897)
Sir Nigel (1906)

Alte opere

Declarația lui J. Habakuk Jephson (1883), o povestire despre istoria naufragiului navei Mary Celeste
Misterul lui Cloomber (1889)
Firma Girdlestone (1890)
Căpitanul Stelei Polare și alte povestiri (1890)
Faptele lui Raffles Haw (1891)
Dincolo de oraș (1892)
În jurul lămpii roșii (1894)
Parazitul (1894)
Scrisorile lui Stark Munro (1895)
Rodney Stone (1896)
Cântece de vitejie (1898)
Tragedia lui The Korosko (1898)
Duetul (1899)
Marele război bur (1900)
Aventurile brigadierului Gerard (1903)
Prin ușa magică (1907)
Crima din Congo (1909)
Noua revelație (1918)
Un mesaj esențial (1919)
Povești ale terorii și misterului (1923)
Istoria spiritismului (1926)

Sir Arthur Connan Doyle

· 1865: Constantin Jiquidi (n. 22 mai 1865, Iași - d. 15 decembrie 1899, București) a fost un desenator și caricaturist român, tatăl graficianului Aurel Jiquidi (1896 - 1962).

Părinții săi, Panait Jiquidi și Ecaterina, născută Cartu-Romano, țineau la Iași un hotel-restaurant modest, denumit „Au Château des Fleurs”.^[1]

Constantin Jiquidi a debutat la vârsta de 17 ani cu Tipuri din Iași, apoi a colaborat la revista umoristică ieșeană „Bobârnacul”, fiind recunoscut ca un mare talent. Consacrarea definitivă s-a produs odată cu apariția, tot la Iași, a primului volum al albumului Caricaturi (1889).^[1]

În 1889 s-a stabilit definitiv în București^[1], unde a fost pentru o scurtă perioadă unul dintre cei mai apreciați desenatori ai capitalei, până la decesul său la numai 34 de ani, cauzat de ftizie.^[2]

A colaborat cu I.L.Caragiale, ca grafician, la Moftul român.^[3]

A fost probabil primul desenator care a publicat benzi desenate în România, în revista „Amicul Copiilor”, în 1893

Constantin Jiquidi
Autoportret

* 1893: S-a nascut omul politic si economistul roman Armand Calinescu. Armand Călinescu (n. 4 iunie 1893, Pitești – d. 21 septembrie 1939, București) om politic, prim-ministru, ministru și economist român. A murit asasinat de un comando legionar, in ziua de 21 septembrie 1939.

* 1902: Ion Călugăru, pseudonimul lui Ștrul Leiba Croitoru, (n. 14 februarie 1902, Dorohoi - d. 22 mai 1956, București) a fost un prozator, romancier, dramaturg și gazetar de origine evreiască, avangardist român, parte a mișcării artistice a expresionismului și suprarealismului românesc

Studii primare la Dorohoi, studii liceale la liceul Matei Basarab din Bucureștipe care nu-l termină, în ciuda sprijinului acordat de profesorul de latină, Eugen Lovinescu. Este coleg de liceu cu Sașa Pană. A scris în revistele avangardiste, precum Contimporanul, Unu, Integral, dar a colaborat și la revista lui Nae Ionescu, Cuvântul, unde se împrietenește cu Mihail Sebastian.

A debutat cu o culegere de povestiri umoristice, Caii lui Cibicioc. Publică ulterior două cărți de proză în spiritul avangardismului, Paradisul static și Abecedar de povestiri populare. După 1930 însă, se concentrează în proză asupra reprezentarea literală a mișcărilor sociale, mizeria maselor, huzurul și intrigile din lumea marelui capital și lupta clasei muncitoare. În ultimii săi ani de viață, scrie și piese de teatru precum Clovnul care gândește sau Ion și Salomeea.

Opera:

Caii lui Cibicioc. Schițe fără umor, 1923
Haiducul Codău, moartea poterelor, bucuria văduvelor, 1924
Paradisul static, 1926
Abecedar de povestiri populare, editura unu, București, 1930 (tiraj de 200 de exemplare afară din comerț)
Omul de după ușă, 1931
Charlot, Editura Vremea, București, 1933
Don Juan cocoșatul, 1934
Erdora, Colecția "Rosidor", Editura „Națională-Ciornei” S.A, 1934 (ediție numerotată)
De la cinci până la cinci, 1935
Copilăria unui netrebnic, 1936 (retipărit în 1962 la Editura pentru Literatură și în1996 la Editura Hasefer)
Trustul, 1937 (retipărit în 1956 la Editura Tineretului)
Ion și Salomeea: Scenariu dramatic. Un prolog și 3 acte, Editura de Stat, 1947
Lumina primăverii, 1948 (retipărit în 1955 la Editura de Stat pentru literatură și artă)
Am dat ordin să tragă. Schițe și nuvele, București, 1948
Clovnul care gândește, Editura de Stat, București, 1949
Măseaua stricată, 1949
Oțel și pâine, 1952 (retipărit în 1955 și în 1960 la Editura de Stat pentru literatură și artă)
Casa șoarecilor. Schițe fără umor și nuvele, E.S.P.L.A., București, 1957 (ediție îngrijită de Sașa Pană; postum)
Paradisul statistic, Editura Minerva, București, 1971 (ediție îngrijită și prefațată de Cornelia Ștefănescu; postum)

În 1998 apare la Editura Vinea Iubite Fondane... Scrisori inedite, ce conține corespondență de Ion Călugăru, Filip Brunea-Fox, Sașa Pană, Stephan Roll, Ilarie Voronca, Ion Minulescu și alții adresată lui Benjamin Fundoianu - Fondane.

Ion Călugăru

· 1907: Laurence Olivier (n. 22 mai 1907, Dorking, Surrey, Anglia – d. 11 iulie1989, Steyning, West Sussex, Anglia) a fost un actor și regizor englez de film.

Laurence Olivier, după 1947, Sir Laurence, după 1970, Lord Laurence, a fost un apreciat interpret Shakespeare-ian al secolului XX. Apare pentru prima dată în public la vârsta de 9 ani, în rolul Brutus în piesa Iulius Cezar. În 1929, debutează în film într-o producție germană, O văduvă temporară.

S-a căsătorit cu actrița Jill Esmond în 1930, mutându-se împreună în Statele Unite o dată cu premiera piesei Private Lives, care a avut loc pe Broadway. În 1946 a câștigat un premiu din partea New York Film Critics Circle pentru cel mai bun actor și un Oscar cu Henry V, în 1948 a câștigat din partea New York Film Critics Circle un premiu pentru cel mai bun actor și un Oscar la aceeași categorie cu Hamlet, iar în 1955 din partea Academiei Britanice un premiu pentru cel mai bun actor britanic cu Richard III. Casatorit cu Vivien Leigh (1940 – 1960)

Laurence Olivier

· 1912: Herbert C. Brown, chimist englez, laureat Nobel (d. 2004)

· 1919 - S-a născut scriitorul Dumitru Ignea.

· 1924: Charles Aznavour (născut Shahnour Varenagh Aznavourian, în armeană Շահնուր Վաղինակ Ազնավուրյան, n. 22 mai 1924,Paris, Franța – d. 1 octombrie 2018, Mouriès[*], Franța) a fost un cântăreț, compozitor, actor și activist public francez de origine armeană. A fost unul dintre cei mai simpatizați și mai longevivi cântăreți francezi, fiind totodată și unul dintre cei mai cunoscuți cântăreți francezi în restul lumii. A apărut în peste 60 de filme și a compus peste 1000 de cântece, din care aproximativ 150 în engleză, 100 în italiană, 70 în spaniolă și 50 în germană.

Născut într-o familie de emigranți armeni din Paris, se simte foarte atașat de comunitatea armeană. În urma cutremurului ce a răvășit Armeniaîn 1988, pune bazele unei fundații cu scopul de a ajuta zonele sinistrate, fundație numită Aznavour pour l’Arménie. În onoarea sa, o piață din Erevanîi poartă numele, iar în Gyumri, orașul care a suferit cele mai multe pierderi de vieți omenești în cutremur, i s-a ridicat o statuie. Din 1995 este ambasador al Armeniei pe lângă UNESCO, iar din 2009 este ambasadorul Armeniei în Elveția (țara în care își are reședința), după ce a devenit cetățean armean în 2002.

Filmografie:

1960 Un taxi pentru Tobruk - Un taxi pour Tobrouk, regia Denys de La Patellière
1960 Trageți în pianist - Tirez sur le pianiste, regia François Truffaut
1962 Diavolul și cele 10 porunci - Le diable et les dix commandements, regia Julien Duvivier
1963 Șoarecele din America - Le rat d'Amérique, regia Jean-Gabriel Albicocco
1964 Căutați idolul - Cherchez l'idole , regia Michel Boisrond
1968 Candy, regia Christian Marquand
1970 Aventurierii - The Adventurers, regia Lewis Gilbert
1978 Toba de tinichea - Die Blechtrommel, regia Volker Schlöndorff

Charles Aznavour

· 1926 - S-a născut scriitoarea Maya Belciu.

· 1927 - S-a născut scriitorul Ilie Măduţa.

· 1927: George Andrew Olah, chimist maghiar, laureat Nobel

· 1928 - S-a născut scriitorul Márki Zoltán.

· 1931 - S-a născut Kenny Ball, trompetist, vocalist şi şef de orchestră britanic de jazz (Kenny Ball & His Jazzmen).
* 1932: Tavo Burat (numele real Gustavo Buratti Zanchi, n. 22 mai 1932, Stezzano, Lombardia - d. 8 decembrie 2009, Biella, Piemont) a fost un jurnalist, poet și politician italian, cercetător în problemele minorităților lingvistice și ale autonomiilor locale. Printre alte funcții politice, a fost consilier municipal între anii 1956-1994 în Biella.

Tavo Burat in 2008
* 1933: Emilian Dobrescu (n. 22 mai 1933, București) este un economist, comunist, membru titular (1990) al Academiei Române. În perioada 8 ianuarie 1979 - 30 martie 1979 a fost Ministrul Secretar de Stat, Consilier al Președintelui Republicii Socialiste România. Emilian Dobrescu a fost deputat în Marea Adunare Națională în sesiunile din perioada 1975 - 1989.

Emilian Dobrescu este și un specialist în compunerea de probleme de șah. A văzut problemele de șah ca o aplicare a principiului lui Pareto (Chess Study as a Multi-Criteria System, EG No.123, Vol. VIII, London 1997).

Emilian Dobrescu este primul român care a primit în 1989 de la FIDE titlul de mare maestru internațional, pentru compunerea de studii de șah, după ce în 1980 primise titlul de mare maestru.

· 1934 - S-a născut Al Brown, şef de orchestră american (Al Brown's Tunetoppers).

· 1935: Nicolae Corjos, regizor și scenarist român

· 1935 - S-a născut scriitorul Romulus Lal.

· 1939: Răzvan Teodorescu, academician, critic și istoric de artă, politician român

* 1939: Wojciech Kawiński (n. 22 mai 1939, Dębica) este un poet, publicist și critic literar polonez. A absolvit filologia la Cracovia. În 1961, a debutat literar, în paginile revistei "Życie Literackie" (Viața literară).
Colecții de poezii:

Odległości posłuszne (1964)
Narysowane we wnętrzu (1965)
Ziarno rzeki (1967)
Pole widzenia (1970)
Białe miasto (1973)
Lustro dnia (1975)
Śpiew bezimienny (1978)
Twoja noc bezsenna (1979)
Innych szczegółów nie pamiętam (1980)
Pod okiem słońca (1980)
Listy do ciebie (1982)
Miłość nienawistna (1985)
Ciemna strona jasności (1989)
Wieczorne śniegi (1989)
Dwa lata wierszy (2008)
Obrót Koła (2008)
Skoro Świt (2010)
Słowo po słowie (2012)

* 1940: Tănase Mureșanu (n. 22 mai 1940, București – d. 6 martie 2007, Aubonne, Elveția, înhumat la Perișani) a fost un scrimer român.

A cucerit medalia de bronz în proba de floretă la Criteriul mondial al tineretului din 1958 de la București, și un alt bronz la ediția din 1959, de data asta în proba de spadă. Apoi s-a specializat pe floretă. A fost campion mondial pe echipe la Havana în 1967 și laureat cu bronz pe echipe la Campionatele Mondiale din 1970.^[1] A participat la patru ediții ale Jocurilor Olimpice: Roma 1960, Tokyo 1964, México 1968 și München 1972

· 1941 - S-a născut Bruce Rowlands, baterist britanic (Joe Cocker, Grease Band, Fairport Convention, Gallagher & Lyle).
* 1941: Adina Cezar (născută Elena Constantina Daneș, la 22 mai 1941, Călimănești, Județul Vâlcea, România) este o coregrafă română.

Absolventă a Liceului de Coregrafie din București în 1957 își începe, în același an de absolvire, și activitatea de balerină la Opera Română din București.[1]

Adina Cezar este unul dintre pionierii dansului contemporan românesc ce au introdus o nouă concepție asupra expresivității mișcărilor

coregrafice.^[1]

În anul 1965 participă ca Prim-Balerină la festivalul Champs Elysees, Paris, în Marteau Sans Maitre de Pierre Boulez, spectacol în premieră mondială.

În anul 1967 devine profesor la Liceul de Coregrafie București.

În perioada 1969 -1970 devine bursieră a Guvernul Francez și ulterior Diplomată Schola Cantorum Paris.

În anul 1970 participă la cursuri la Academia de dans Köln, Germania având ca profesori Gleen Tetley, Marija Churiel si apoi la Essen, Germania având ca profesoara pe Pina Bauch.

În anul 1973 fondează, alături de coregraful Sergiu Anghel, grupul de dans „Contemp” si in acelasi an are loc primul spectacol din seria „Nocturn” la Teatrul Tăndărică, București.

În anul 1983 absolvă cursul de maestri coregrafi al Consiliului Culturii din România. În anul 1988 devine bursieră Rambert School of Ballet Londra - Anglia, iar în 1990 este bursieră British Council. În perioada 1992-1994, Adina Cezar, activează ca Lector colaborator la Academia de Teatru și Film din București.^[2]

Ca pedagog, își începe activitatea în 1957, la Liceul de Coregrafie din București unde deșfășoară activitatea de profesor de balet clasic și dans modern formând generații de profesioniști: Vavara Ștefănescu, Răzvan Mazilu, Mihai Mihalcea, Liliana Iorgulescu,etc.^[3]

Ea realizează coregrafia și regia mai multor spectacole la Opera Română, Teatrul de Dans Clasic și Contemporan "Oleg Danovski" din Constanța, Opera Română din Cluj-Napoca, Teatrul de Revistă din București, Teatrul de Revistă din Constanța și la Casino Victoria.

Este invitată să predea dansul modern și coregrafie la Cursurile Internaționale de la Bari (Italia, 1988).^[4]

În anul 1990, grupul Contemp intră într-o nouă faza a evoluției sale și cu sprijinul lui Andrei Pleșu, atunci ministrul culturii, compania devine prima companie de dans contemporan cu activitate artistică permanentă din România.^[5]

De-alungul carierei colaborează la realizarea unor filme și piese de teatru, lucrând cu regizorii: Liviu Ciulei, Cătălina Buzoianu, Cornel Todea, Silviu Purcărete, Lucian Sabados, Iulian Mihu, etc.^[6]

Din anul 2014 este profesor asociat la Universitatea Națională de Arte București.

A fost căsătorită între anii 1964-1978 cu compozitorul Corneliu Cezar, împreună cu care are o fiica, arhitect, Yvonne Cezar (prin căsătorie Yvonne Toader).

· 1942: Vasile Andru, scriitor român
* 1942: Theodore Kaczynski (n. 22 mai 1942 în Evergreen Park, Illinois), cunoscut și sub numele Unabomber, este un matematician american și critic social neo-Ludit, care a dus o campanie de atentate cu bombă prin poștă. S-a născut în Chicago, Illinois, dovedind o inteligență extraordinară încă din copilărie. Kaczynski a absolvit la Harvard, apoi și-a luat doctoratul în Matematică la Universitatea din Michigan. La vârsta de 25 de ani a devenit asistent universitar la Universitatea din California, Berkley, dar a renunțat la acest post doi ani mai târziu.

În 1971 s-a izolat într-o cabană fără electricitate și apă curentă în Lincoln, Montana unde a început să învețe tehnici de supraviețuire într-o încercare de a deveni independent.

Între 1978 și 1995, Kaczynski a trimis un număr de 16 bombe având ca țintă oameni din cadrul universităților și transporturilor aeriene, omorând 3 persoane și rănind alte 23. Kaczynski a trimis o scrisoare ziarului The New York Times în data de 24 aprilie 1995 promițând că „renunță la terorism“ dacă cele două ziare, The Times și The Washington Post, îi vor publica manifestul. În cadrul acestui manifest, intitulat „Societatea industrială și viitorul ei“^[2], acesta susținea că atentatele au fost doar o măsură extremă, dar necesară, pentru atragerea atenției asupra eroziunii libertății omenești, din cauza avansului tehnologic și al implicațiilor care rezultă din acesta. Soluția propusă constă în distrugerea completă a întregii societății tehnico-industriale și revenirea la stadiul primitiv și comunal al vieții.

În urma unei ample acțiuni derulate de FBI pentru capturarea lui, acesta a fost prins în final după ce fratele lui Ted, David, i-a recunoscut scrisul publicat în ziar. Ca să evite condamnarea la moarte, Kaczynski a pledat vinovat, iar în acest moment își ispășește sentința de condamnare pe viață în închisoarea de maximă siguranță Admax din statul Colorado

Theodore Kaczynski

· 1944 - S-a născut scriitorul Dan Munteanu.
* 1945: Gheorghe Ana (n. 22 mai 1945, Gemeni, Dâmbovița) este un deputat român în legislaturile 1996-2000, 2000 - 2004 și 2008 - 2012, ales în județul Dâmbovița pe listele partidului PDSR. În legislatura 1996-2000, Gheorghe Ana a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Finlanda și Mongolia; în legislatura 2000-2004, a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Federativă a Braziliei și Republica Portugheză iar în legislatura 2008-2012 a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Regatul Bahrein, Republica Portugheză și Republica Iraq.

Gheorghe Ana s-a născut pe data de 22 mai 1945; este căsătorit cu Mihaela Ana și au împreună un copil. Gheorghe Ana este inginer de profesie iar în cariera sa politică a îndeplinit funcțiile de primar al municipiului Târgoviște și președinte al Consiliului Județean Dâmbovița. Conform biografiei sale oficiale, în perioada 1990-1992, Gheorghe Ana a fost membru FSN.

· 1946: George Best, fotbalist nord irlandez (d. 2005)
* 1946: Liudmila Vasilievna Juravliova (în rusăЛюдмила Васильевна Журавлёва, în ucraineană Людмила Василівна Журавльова; n. 22 mai 1946) este o astronomă ucraineană, rusă și sovietică.

Ea lucrează la Observatorul Astrofizic din Crimeea. Asteroidul 26087 Zhuravleva a fost denumit în cinstea ei.

Juravliova a descoperit numeroși asteroizi, printre care și asteroidul Troian 4086 Podalirius și asteroidul 2374 Vladvysotskij. Juravliova este pe locul 43 în lista Universității Harvard a descoperitorilor de planete minore. Liudmilei Juravliova îi sunt atribuiți 200 de asteroizi descoperiți și 13 co-descoperiți, între anii 1972 și 1992. În clasamentul descoperitorilor de planete minore (Rating of Discoverers Minor Planet) ea este clasată pe poziția a 57-a din 1429 astronomi

* 1946: Howard Kendall (n. 22 mai 1946, Ryton-on-Tyne, Anglia - d. 17 octombrie 2015, Southport, UK) a fost un fotbalist și antrenor englez.

* 1946: Andrei Marga (n. 22 mai 1946, București) este un filozof, politolog și om politic român, profesor universitar, a fost ministru de externe al României în mai-august 2012, ministru al educației în 1997-2000, rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj între anii 1993-2004 și 2008-2012, laureat al premiului Herder în anul 2005.^[1] Conform raportului publicat în data de 21 februarie 2014 de către CNSAS, Andrei Marga a fost împreună cu soția sa Delia, informatori ai Securității Statului.

Născut la București în 1946 ca al doilea fiu între cei trei copii ai unei familii ardelene. Tatăl, refugiat la București din Bistrița în urma Dictatului de la Viena din 1940, a lucrat la o carieră de piatră din Bicsad, apoi a fost administrator al proprietății unui inginer german, Andrei Eckhart, care a fost în 1946 nașul copilului. Mama lui Marga era originară din Mediaș. În 1947 familia a revenit în Transilvania și a cumpărat o casă în Satul Nou sau Neudorf, sat săsesc de lângă Bistrița, unde Andrei Marga și-a petrecut copilăria. El a urmat mai apoi studii reale la liceul „Stefan Ludwig Roth” din Mediaș.

Având nota maximă la examenele de bacalaureat, a fost primit la facultatea de filosofie din Cluj, fără a mai fi nevoie să treacă un examen de admitere. În timpul studiilor universitare a frecventat cercurile studențești și intelectuale care se întruneau regulat la cafeneaua „Arizona” din Cluj. În 1971 a terminat licența în filosofie și sociologie, fiind șef de promoție. A fost mai apoi acceptat ca asistent la facultatea de filosofie, predand cursuri de filosofia istoriei și logica generală, Distingându-se la învățătură, a fost cooptat încă în vremea studiilor ca membru al Partidului Comunist Român,^[4]^[5] și a fost pentru un timp președinte al filialei locale a Asociației Studenților Comuniști, organizația studențească unică din vremea regimului comunist.

În împrejurările deschiderii politicii externe a României comuniste spre Occident, Marga a fost unul din 75 tineri români trimiși pentru o lună în vizită la familii americane din Statele Unite, și,în 1975 a fost beneficiarul unei burse de studii de un an în Germania Federală.^[6] Între 1980 și 1994 a efectuat mai multe stagii de studii/documentare la universități din RFG (Erlangen, Münster, Frankfurt am Main) și la Institutul „Max Planck” din Starnberg, RFG.^[7] Cu acest prilej Marga a susținut doctoratul în filozofie.

Andrei Marga este autorul a numeroase cărți având ca subiect istoria filosofiei moderne și contemporane, filosofia politică și filosofia religiei. Lucrările sale cele mai importante, din perioada comunistă (dar și de mai tîrziu), s-au ocupat de filosofii Marcuse și Habermas, exponenți de frunte, ai neo-marxismului și, respectiv, ai școlii de la Frankfurt. În 1979 a devenit lector, iar după Revoluția din 1989 a fost promovat ca profesor de filozofie contemporană și logică. Ulterior a fost decan al Facultatii de istorie și filozofie, prorector și apoi rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. În timpul funcționării sale ca rector, vreme de circa 15 ani, a procedat la reforme, inclusiv adoptarea Cartei Universității în 1995, a promovat înființarea a 11 noi facultăți. La propunerea partidului Convenția Democratică, a devenit ministru al Educației Naționale între 5 decembrie 1997 și 28 decembrie 2000, în cabinetele Ciorbea, Vasile și Isărescu, din partea PNȚCD. După eșecul acestui partid la alegerile din 2000 a deținut pentru scurt timp funcția de președinte al PNȚCD, iar mai apoi s-a înscris în PNL.

În calitate de ministru de resort a lansat programul unei reforme a învățământului, care conținea reforma programului de predare, schimbări în managementul academic și financiar al educației și descentralizarea și reorganizarea cercetării. A promovat forme avansate de cooperare internațională, vizând tranziția completă a României spre sistemul european de educație.

La 15 martie 2011 patriarhul Daniel al Bisericii Ortodoxe Române i-a acordat Crucea patriarhală pentru mireni.^[8]

Între 7 mai 2012 și 6 august 2012, a fost ministru de externe al României, în Guvernul Ponta.

Conform deciziei CNSAS publicată în data de 21 februarie 2014, Andrei Marga nu a fost colaborator al securității, dar dădea note informative sub numele de cod "HORIA". Această decizie vine pe fondul publicării în data de 16 august 2012 de documente acuzatoare la adresa acestuia. De menționat este faptul că Andrei Marga tocmai ce fusese remaniat cu două săptamâni înainte din Guvernul condus de Victor Ponta. Decizia din 2014 specifică modul de recrutare a lui Marga în luna august 1977 ca element de legătură cu un alt personaj cu numele de cod "WERNER". Turnătoriile lui Marga îi avea ca țintă pe profesorii și studenții străini care veneau la Cluj.

Decizia CSAS aduce lumină și în ce privește calitatea de informator al securității a Deliei Marga, soția lui Andrei. Dovada se regăsește în notele informative pe care Delia Marga le-a dat în anul 1987 despre o profesoară americană venită la Cluj și care dorea să-l cunoască pe filozoful Constantin Noica:

„Conform obligațiilor ce decurg din legile în vigoare privind relațiile cu cetățenii străini, subsemnata D.M., filolog la Institutul de istorie și arheologie, precizez că în data de 16 iunie 1987 an fost anunțată (seara) telefonic de sosirea pentru un stagiu de studii de două luni a profesoarei K.V din SUA. După o oră, profesoara V mi-a făcut o vizită la domiciliu, unde am primit-o împreună cu soțul meu, Andrei Marga^[2]”

—Raport CNSAS

· 1948: Florea Dumitrache (n. 22 mai 1948, București - d. 26 aprilie 2007, București), poreclit "Mopsul", a fost jucător român de fotbal, maestru emerit al sportului, subinginer.

· 1949 - S-a născut scriitorul Mihai Bărbulescu.

· 1950 - S-a născut Bernie Taupin, textierul lui Elton John.
* 1950: Michio Ashikaga (n. 22 mai 1950) este un fost fotbalist japonez.
* 1953: Cha Bum-kun (pronunție în coreeană: [tɕʰabʌmɡɯn]; n. 22 mai1953) este un fost fotbalist și antrenor sud-coreean, golgheter al echipa națională de fotbal a Coreei de Sud.

· 1954 - S-a născut Jerry Dammers, pianist şi compozitor britanic (The Specials).
* 1955: Petru Kuki (n. 22 mai 1955, Satu Mare) este un scrimer român specializat pe floretă, vicecampion mondial în anul 1981 și laureat cu bronz european în același an.

· 1955 - S-a născut Al Corley, actor, cântăreţ şi compozitor american.

· 1955 - S-a născut Iva Davis, vocalist, chitarist şi compozitor australian (Flowers, Icehouse).

· 1959 - S-a născut (Lisa) Dalbello, cântăreaţă, actriţă, prezentatoare şi compozitoare canadiană (Heart, Queensryche).

· 1959 - S-a născut (Stephen Patrick) Morrissey, vocalist şi compozitor britanic (The Smith).
* 1959: Steven Patrick Morrissey (/ˈmɒrɪsiː/ ; n. 22 mai 1959, Davyhulme, Lancashire), cunoscut în special ca Morrissey, este un cântăreț, compozitor și autor englez. S-a făcut cunoscut ca solistul trupei The Smiths, care au activat din 1982 până în 1987. Mai apoi, Morrissey a avut o carieră solo, încadrându-se printre primii zece din UK Singles Chart de zece ori și ajungând numărul unu în UK Albums Chart de trei ori.

Deși născut în Davyhulme, Lancashire într-o familie de clasă muncitoare, Morrissey a crescut în Manchester. Copil fiind, a dezvoltat o pasiune pentru literatură, mișcarea culturală numită ,,kitchen sink realism'' și muzică ușoară. La finele anilor '70, implicat fiind în scena punk rock din Manchester, a confruntat The Nosebleeds, fară a avea un succes remarcabil. La începutul anilor '80 a început o cariera în jurnalism muzicalși a scris câteva cărți despre muzică și film. Alături de Johnny Marr, în 1982 a fondat trupa The Smiths, care a atras un renume național odată cu albumul lor de debut eponimic. În calitate de lider al formației, Morrissey a atras atenția publicului cu vocea sa neconvențională, dar expresivă, versurile sale glumețe și sardonice și aspectul său fizic atipic. Evitând intenționat machismul rockului, a cultivat estetica omului neadaptat social care evită drogurile și întâmpină viața celibatară. Trupa The Smiths a mai lansat trei albume și au avut o serie de hituri, dar diferențele dintre Morrissey și Marr au dus la despărțirea trupei în 1987.

În 1988, Morrissey și-a început cariera solo cu Viva Hate. Acest album împreuna cu Kill Uncle, Your Arsenal și Vauxhall and I au avut succes în UK Albums Chart și au dat naștere la numeroase hituri. În tot acest timp, aspectul său s-a transformat într-unul mai masiv, cochetând cu imaginea patriotică și masculinitatea clasei muncitoare. Pe la mijlocul anilor '90, următoarele sale albume Southpaw Grammar și Maladjusted s-au încadrat în topuri, însa nu au fost la fel de bine primite de public. S-a mutat în Los Angeles unde a luat o pauză de la muzică din 1998 până în 2003. Revenirea sa a avut loc în 2004 cu albumul de succes, You Are the Quarryurmat de Ringleader of the Tormentors, Years of Refusal și World Peace Is None of Your Business pe parcursul anilor următori. Și-a lansat autobiografia în 2013 și primul său roman în 2015. Al unsprezecelea său album solo, Low in High School a fost lansat în 2017.

Mare influent, Morrissey a fost creditat ca fiind o figură primordială în apariția rockului indie și al Britpopului. Proclamat unul dintre cei mai buni compozitori din istoria Angliei, versurile sale au devenit subiect de studiu academic. A atras controversă susținând vegetarianismul și drepturile animalelor, condamnând regalitatea și politicieni faimoși și promovând o anumită imagine națională. Într-un sondaj din 2006 ținut de emisiunea de la BBC numită The Culture Show, Morrissey a fost votat al doilea cel mai important icon cultural britanic în viață, dupa numai David Attenborough.

Morrissey în 2005

* 1962: Hayato Data (n. 22 mai 1962^[1]; 伊達勇登 Date Hayato^?) este un regizor japonez de filme de animație și televiziune

· 1964: Marius Oprea (n. 22 mai 1964, Târgoviște) este un istoric, poet și eseist român, membru al Uniunii Scriitorilor din România.
A studiat istoria la Universitatea din București. A fost membru al cenaclului Universitas condus de profesorul și criticul literar Mircea Martin. Este autorul unei teze de doctorat cu tema Rolul și evoluția Securității (1948-1964). În prezent este președintele Centrului de Investigare a Crimelor Comunismului (CICC). A debutat ca poet în volumul Pauza de respirație, alături de Simona Popescu, Caius Dobrescu și Andrei Bodiu. Trăiește cu familia sa în Brașov.
A publicat:

Plimbare pe Ulița Tipografiei, Editura Fundației Culturale Române, 1996
Solo de tamburină (versuri), Editura Paralela 45, 1999
Banalitatea răuluiː O istorie a Securității în documenteː 1949 - 1989 , Editura Polirom, 2002 ^[2]
Securiștii partiduluiː Serviciul de cadre al PCR ca poliție politică (coautori : Nicolae Videnie, Ioana Cirstocea, Andreea Nastase, Stejărel Olaru), Editura Polirom, 2002
Ziua care nu se uită. 15 Noiembrie 1987, Brașov (coautor Stejărel Olaru), Editura Polirom, 2002
The day we won't forget. 15 November, Brașov (coautor Stejărel Olaru), 2002
Moștenitorii Securității, Editura Humanitas, 2004
Chipul morții: dialog cu Vladimir Bukovski despre natura comunismului, 2006
Adevărata călătorie a lui Zahei — Vasile Voiculescu și taina Rugului Aprins, Editura Humanitas, 2008 ^[3]^[4]
Bastionul cruzimii: o istorie a Scurității (1948 - 1964), 2008
Șase feluri de a muri, Editura Polirom, 2009
Adevarata față a lui Traian Băsescu, Editura Jurnalul, 2012^[5]
Mafia arabă în Româniaː de la Ceaușescu la Iliescu, Editura Corint, 2016
Turma păstorului mut, Editura Polirom, 2016
Neasemuita istorie a Imperiului Român de Răsărit, Editura Polirom, 2017

* 1968: Igor Ledeahov (n. 22 mai 1968) este un fost fotbalist rus.

· 1970: Naomi Elaine Campbell (n. 22 mai 1970) este un supermodel, actriță, cântăreață și autoare britanică. Prima apariție publică a fost la vârsta de șapte ani, apărând în videoclipul Is This Love? al lui Bob Marley.

Împreună cu Christy Turlington și Linda Evangelista a format un trio de supermodele, cunoscute ca „Trinity” iar apoi prin extindere, împreună cu Cindy Crawford, Claudia Schiffer și Kate Moss, au fost numite colectiv „Big Six”

Naomi Campbell în 2007

* 1974: Arseni Petrovici Iațeniuk (în ucraineană Арсе́ній Петро́вич Яценю́к; n. 22 mai 1974, Cernăuți) este un politician, economist și avocat ucrainean. Iațeniuk a fost învestit cu funcția de prim-ministru al Ucrainei la 27 februarie 2014. Acesta a servit în calitate de Ministru al Economiei între 2005 și 2006, ulterior, el a fost Ministru de Externe în 2007. În prezent este unul dintre liderii celui de-al doilea mare partid din Ucraina, Batkivșcina.

* 1976: Valeriu Turcan (n. 22 mai 1976, București) este un jurnalist român, care a deținut funcția de consilier prezidențial și purtător de cuvânt al Administrației Prezidențiale între 2007-2012.

Valeriu Turcan este căsătorit din anul 2004 cu deputata PNL, Raluca Turcan, iar nașul celor doi este Theodor Stolojan. El vorbește fluent limba engleză.

În luna octombrie a anului 2007, Valeriu Turcan și soția sa, Raluca Turcan devin părinți. Cei doi au împreună un băiețel, pe nume Eric Octavian Turcan.

* 1976: Daniel (John) Erlandsson (născut pe 22 mai 1976 în Malmö, Suedia) este actualmente bateristul trupei suedeze de death metal melodic Arch Enemy.

La începutul carierei sale, Daniel a cântat la tobe pe E.P.-ul "Subterranean" al trupei In Flames. De asemenea, a colaborat și cu alte trupe, cele mai cunoscute fiind Eucharist, Liers in Wait, Diabolique, The End și Armageddon (din care făcea parte și Christopher Amott, chitaristul Arch Enemy).

Fratele mai mare al lui Daniel este Adrian Erlandsson, actualul baterist al formației Brujeria și fost baterist în At the Gates și Cradle of Filth. Cei doi frați au crescut împreună și au început să cânte la tobe de la o vârstă fragedă.

Pentru Arch Enemy, Daniel Erlandsson a fost baterist pe primul lor album, Black Earth, lansat în 1996 la casa de discuri Wrong Again Records. În 1998 Daniel părăsește trupa, iar în locul său este adus la tobe Peter Wildoer, alături de care Arch Enemy înregistrează la Century Media cel de-al doilea album al lor, Stigmata. În 1999, odată cu albumul Burning Bridges, Daniel revine ca toboșar în trupă, de data aceasta permanent.

Actualmente, Daniel cântă la tobe și în concertele legendarei trupe de grindcore Carcass, recent reunită, în locul Ken Owen, bateristul lor original. Acesta nu mai poate cânta din cauza complicațiilor datorate hemoragiei cerebrale de care a suferit în 1999^[2]. Daniel a fost chemat pentru aceste concerte de chitaristul Michael Amott, colegul său de trupă în Arch Enemy și fost chitarist al Carcass între 1990-1993. Michael Amott cântă de asemenea în turneele Carcass. Programul concertelor Carcass va continua și în 2009, un nou turneu nord-american fiind deja anunțat pentru martie 2009.

Daniel Erlandsson

* 1977: Gabriel Boștină (n. 25 mai 1977, Gura Văii, Mehedinți) este un fost fotbalistromân, care a jucat pe postul de mijlocaș stânga, dar și central Se remarca prin tehnică și prin pase decisive, centrări și execuții exacte ale cornerelor. Este cunoscut pentru activitatea de la FC Steaua București, echipă la care a obținut două titluri de campion, o supercupă, o calificare în semifinalele Cupei UEFA și trei calificări consecutive în Liga Campionilor.^]În septembrie 2007 a urmat transferul la rivala Dinamo București. Ultima echipă pentru care a jucat a fost Universitatea Cluj, fiind căpitanul acesteia și ocupând între timp și funcția de vicepreședinte al echipe
* 1980: Rena Tanaka (田中麗奈 Tanaka Rena^?, n. 22 mai 1980) este o actriță și vedetă TV japoneză. În 1999 ea a câștigat Japanese Academy Award la categoria "Best Newcomer" pentru performanța sa din Give It All. În 2001 a fost nominalizată la categoria "cea mai bună actriță" pentru performanța sa din Hatsukoi
* 1982: Apolo Anton Ohno (pronunțat în engleză /əˈpɒloʊ ˈæntɒn ˈoʊnoʊ/; născut la 22 mai 1982) este un patinator american competitor în cursele de patinaj viteză pe pistă scurtă (cunoscute și sub denumirea din limba engleză short track), câștigător a opt medalii olimpice (două de aur, două de argint și patru de bronz). Este sportivul cu cele mai multe medalii obținute la Jocurile Olimpice de iarnă din istoria Statelor Unite.
* 1984: Dustin Aaron Moskovitz^[1] (/ˈmɑːskəvɪts/ ; born May 22, 1984) este un antreprenor american, care a fondat Facebook împreună cu Mark Zuckerberg, Eduardo Saverin, Andrew McCollum și Chris Hughes.^[2]

Pe 3 octombrie 2008, Moskovitz a anunțat că părăsise Facebook pentru a forma o nouă companie numită Asana cu Justin Rosenstein, manager de inginerie la Facebook. Moskovitz a fost, de asemenea, cel mai mare investor angel în site-ul de partajare a fotografiilor mobile, care a fost condus de un alt fost membru al Facebook, David Morin. S-a dezvăluit că sfatul lui Moskovitz a fost important pentru a-l convinge pe Morin să respingă o ofertă de 100 de milioane de dolari pentru companie de la Google, realizată în februarie 2011.

Dustin Moskovitz

* 1985: Tranquillo Barnetta (pronunție în italiană: /traŋˈkwillo barˈnetta/; n. 22 mai 1985) este un fotbalist elvețian care evoluează pe poziția de mijlocaș, în prezent liber de contract după desparțirea de clubul german Schalke 04
* 1985: Marius Mirică (n. 22 mai 1985, Brașov, România) este un compozitor și producător muzical român de muzică dance, cunoscut mai ales ca membru component al proiectului muzical Narcotic Sound & Christian D.

Marius Mirică s-a născut pe 22 mai 1985 în Brașov, România. A început să compună de la vârsta de 14 ani, într-un studio de producție muzicală din orașul natal. După ce a prezentat un demo, produs pe propriul computer, muzicienii din studio l-au integrat în echipă, apreciind talentul său. În paralel, a lucrat ca producător pentru un post de radio din Brașov.^[1]

Suena este prima producție semnată Narcotic Sound, urmată de piesa Hope. În 2010 Narcotic Sound și Christian D au lansat hitul Mamasita, care a ajuns în topurile muzicale din mai multe țări.^[2] Apoi au urmat single-urile Danca Bonito și Poesia de Amor (tot alǎturi de Christian D).^[3]

Narcotic Sound a compus pentru mai mulți artiști de pe piața muzicală autohtonă, printre care: 3rei Sud Est, Delia, Anna Lesko, Like Chocolate, Impact, Matteo, Cristi Stanciu și a remixat pentru Activ, Play & Win, Voltaj și alții

* 1986: Mario Mandžukić (n. 21 mai 1986, Slavonski Brod, RSF Iugoslavia) este un fotbalist croat, care evoluează la clubul Juventus Torino în Serie A . Mandžukić a debutat în naționala Croației în noiembrie 2007, la vârsta de 21 de ani, sub comanda lui Slaven Bilić. A fost desemnat fotbalistul croat al anului 2012
* 1986: Tatiana Volosozhar (rusă Татья́на Андре́евна Волосожа́р, ucraineanăТетяна Андріївна Волосожар, n. 22 mai 1986 la Dnipro) este o patinatoare artistică ucraineană de origine rusă, multiplu medaliată olimpic.
* 1987: Răzvan Neagu (n. 22 mai 1987) este un jucător român de fotbal care evoluează la clubul CS Turnu Severin. Și-a făcut debutul în Liga I la data 11 iunie 2005.
* 1987: Zita Szucsánszki (n. 22 mai 1987, în Budapesta)^[2] este o handbalistămaghiară, căpitan al Ferencvárosi TC și componentă a echipei națională de handbal feminin a Ungariei.
* 1987: Arturo Erasmo Vidal Pardo (n. 22 mai 1987) este un fotbalist chilian care evoluează la Colo-Colo și echipa națională de fotbal a Chile pe poziția de mijlocaș. În 2013 a fost desemnat al 11-lea cel mai bun jucător de fotbal din lume de către publicația Bloomberg
* 1990: Danick Snelder (n. 22 mai 1990, în Pijnacker)^[3] este o handbalistă olandezăcare joacă pentru clubul maghiar FTC-Rail Cargo Hungaria. Snelder, care evoluează pe postul de pivot, este căpitanul echipei naționale a Olandei și a participat cu aceasta la Campionatul Mondial din 2011, desfășurat în Brazilia.^[4]În 2015, ea a câștigat cu Olanda medalia de argint la Campionatul Mondial din Danemarca,^[5] iar în 2016, medalia de argint la Campionatul European din Suedia.
* 1993: Nicoleta Darabană (n. 22 mai 1993, Telenești), cunoscută după numele de scenă Nicoleta Dara sau simplu Dara, este o cântăreață de muzică popdin Republica Moldova.^[1]^[2]

A devenit cunoscută după participarea în finala preselecției naționale din Republica Moldova pentru Eurovision 2012, când a interpretat piesa "Open Your Eyes", ocupând locul 3. Are o linie proprie de parfum “Dara – Open Your Eyes”.

În 2011 și-a lansat primul album intitulat Unsorted, iar în 2014 a intrat în top 30 Romanian Airplay Chart cu piesa „Fie ce-o fi” alături de Inna, Antonia și Carla's Dreams.

Nicoleta Dara

* 1998: Alexandra Diana Badea (n. 22 mai 1998, în București) este o handbalistăromână care joacă pe postul de extremă dreapta pentru clubul SCM Râmnicu Vâlcea. Badea este și componentă a echipei naționale pentru tineret a României

Decese

· 337: Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus (n. 27 februarie 274 e.n.,^[1] Naissus, Imperiul Roman^[1] – d. 23 mai 337 e.n., Nicomedia, Imperiul Roman), cunoscut sub numele Constantin cel Mare (greacă: Κωνσταντῖνος ὁ Μέγας) sau Constantin I, a fost Împărat Roman între 306și 337. Din 324 el a condus ca împărat unic.

Numele sale de referință sunt: Imperator Caesar Flauius Valerius Aurelius Constantinus Pius Felix Inuictus Augustus, Germanicus Maximus, Sarmaticus Maximus, Gothicus Maximus, Medicus Maximus, Britannicus Maximus, Arabicus Maximus, Adiabenicus Maximus, Persicus Maximus, Armeniacus Maximus, Carpicus Maximus.

Este considerat în ortodoxie ca având statut echivalent apostolilor (în greacă ισαποστολος, „izoapostolic” sau „întocmai cu apostolii”).

Statuia lui Constantin cel Mare, la York, oraș unde a fost proclamat împărat, în iulie 306.

Constantin I cel Mare s-a născut la Naissus, în provincia romană Moesia Superior, fiind fiul generalului Constantius Chlorus (viitorul împărat Constantius I) și al Helenei.^[4],

Tatăl său, Constantius Chlorus, în 271-272, sub împăratul Aurelian, a fost membru al protectores (militari superiori în slujba împăratului) în estul Imperiului Roman, iar ulterior a ajuns tribun. În 284-285 a fost praeses(guvernator de provincie subordonat unui consularis) al Dalmației. A fost prefectul pretorian al împăratului Maximian în 288-293. La 1 martie 293, a fost promovat la rangul de Caesar.

În 305, după abdicarea lui Dioclețian și Maximian, Constantin se alătură tatălui său, în partea apuseană a imperiului. La moartea lui Constantius I, la Eburacum, în Britannia(25 iulie 306), Constantin este proclamat împărat de către armată. În aceste împrejurări, Galerius, personalitatea dominantă a celei de-a doua tetrarhii, îl proclamă pe Flavius Severus augustus al Occidentului și îl acceptă pe Constantin, caesar. Pentru moment, Constantin a acceptat, dar pacea și a treia tetrarhie nu aveau să dureze prea mult. La Roma, pe 28 octombrie 306, Maxentius, fiul lui Maximian, a fost proclamat împărat, iar Maximian care se retrăsese, se întoarce pentru a pretinde puterea. În condițiile destrămării tetrarhiei, la conferința de la Carnuntum (11 noiembrie 308), Constantin este recunoscut oficial caesar în Apus, iar Maxentius este declarat uzurpator.

În înțelegere cu Licinius, noul augustus al Occidentului, Constantin ocupă Spania (310), apoi pătrunde cu armata în Italia, înfrânge forțele lui Maxentius la Torino, Verona și în bătălia decisivă de la Podul Milvius de lîngă Roma, în care Maxentius își găsește moartea (312). Astfel, toate provinciile occidentale ale imperiului sunt reunite sub autoritatea sa

Viziunea Sfintei Cruci

Bătălia de la Podul Milvius, între Constantin și Maxențiu

Înainte de a veni el la putere, împăratul Galerius a pus capăt persecuțiilor creștinilor în teritoriile sale, apoi Constantin impunând nu numai toleranță, ci și restituirea bunurilor creștinilor. Dar Constantin nu era pregătit să devină creștin. Monedele bătute în această perioadă, dovedesc devoțiunea sa față de Marte, apoi din ce în ce mai mult față de Apollo, venerat ca Sol Invictus. La scurt timp după cucerirea Romei, Constantin le-a trimis episcopului de Cartagina și proconsulului Africii niște scrisori din care reieșea faptul că el susținea religia creștină, subvenționa Biserica creștină din fonduri publice, scutea clerul de obligații publice și se considera slujitorul lui Dumnezeu.

În 312, Constantin „a trecut la credința creștină” și a continuat să dețină funcția Pontifex Maximus funcție care permitea conducerea religioasă, pe care o avuseseră toți cei cărora li se atribuise titlul de „Caesar”, adică conducător al statului roman și al religiei,- bineînțeles păgâne -, funcție deținuta de toți Caesarii, inclusiv cei de dinainte de Hristos.

În urma întrevederii dintre Constantin și Licinius de la Mediolanum (februarie-martie 313) este promulgat „Edictul de la Milano”. Textul acestui edict este dat de Lactanțiu în latină și de Eusebiu de Cezareea în greacă. De fapt, este o scrisoare adresată de Licinius guvernatorilor provinciilor controlate de el, prin care le cerea să înceteze orice persecuție asupra creștinilor, iar proprietățile confiscate de la aceștia să fie imediat returnate. Scrisoarea nu consfințea creștinismul ca religie de stat și nici nu-l angaja personal pe Licinius în credința creștină.

Prin „Edictul de la Milano” (313) dat de împăratul Constantin cel Mare și cu „Edictul de la Tesalonic” (380) al împăratului Teodosie (346-395), creștinismul a sfârșit prin a deveni o realitate mai întâi tolerată, iar mai apoi constituțională a Imperiului Roman. Tradiția a reușit să împământenească chiar și în cultura laică ideea că Edictul de la Milano, proclamat de Constantin și Licinius este actul prin care se instituie toleranța față de cultul creștin, dar monografiile istorice precizează că Galerius a emis un edict de toleranță în 311:

„Tot atunci, situația creștinilor în Imperiu avea să se schimbe cu totul, fără vreo intervenție în acest sens din partea lui Constantin. Adevăratul edict de toleranță a fost emis în 311, de Galerius. El proclama recunoașterea creștinismului ca religie și dădea creștinilor dreptul de a se întruni, sub condiția de a nu tulbura ordinea publică; în schimb, creștinii aveau datoria să se roage zeului lor pentru prosperitatea împăratului și a statului roman. Explicația emiterii acestui edict, surprinzător dacă ne gândim că mai înainte de anul 311, Galerius îi persecutase cu asprime pe creștini, trebuie căutată, poate, în starea de derută în care acesta se găsea în acel moment, atins fiind de o boală necruțătoare, de pe urma căreia avea să și moară în scurtă vreme: este de crezut, de asemenea, că romanii începuseră să se sature de atâtea persecuții, vădit zadarnice, împotriva creștinilor. Oricum, adevăratul edict de toleranță este cel al lui Galerius, iar tradiția care stăruie să-i transfere meritul asupra așa numitului - în chip impropriu, cum vom vedea - «edict din Milan» nu este conformă cu realitatea.^[6]”

—Paul Lemerle, Istoria Bizanțului

Relațiile dintre cei doi împărați au început să se tensioneze, astfel, în 316, se declanșează un prim război civil. Constantin obține o victorie în bătălia de la Cibalae (Pannonia). Înțelegerea care s-a încheiat între cei doi prevedea ca Licinius să-i cedeze lui Constantin toate provinciile sale est-europene cu excepția Traciei, păstrându-și însă poziția de augustus. Pe 1 martie 317, la Serdica (astazi, Sofia), Constantin a anunțat numirea a trei caesari: fiul său Crispus în vârstă de 12 ani, fiul său Constantin, de 6 luni și fiul lui Licinius, Licinianus, care avea 1 an și 8 luni. După 320, Licinius sprijinit de cercuri păgâne din Orient, inițiază o politică anticreștină, în timp ce Constantin se apropie tot mai mult de pozițiile bisericii creștine. În noul război civil care izbucnește în 324, Licinius este înfrânt în două mari bătălii, la Adrianopol (3 iulie) și Chrysopolis în Asia Mică (26 septembrie), este capturat și executat anul următor la Tesalonic.

În septembrie 307, la Colonia Augusta Trevorum, azi Trier, Constantin s-a căsătorit cu fiica lui Maximian, Fausta, renunțând la iubita sa Minervina, care îi dăruise primul lui fiu, Crispus. Cu Fausta, Constantin a avut 5 copii: Constantin, Constanțiu, Constant, Constantina și Helena.

Reședința lui Constantin era orașul Trier, așa cum fusese și pentru tatăl său, Constanțiu și, înaintea acestuia, pentru împăratul Maximian. Aici, la Trier, Constantin a adus-o și pe mama sa, Helena. La sfârșitul anului 311 sau începutul lui 312, sora sa vitregă, Constanția se căsătorește cu Licinius.

Pe 8 noiembrie 324, Constantin și-a numit fiul Constanțiu în functia de caesar și se pare că în aceeași zi le-a oferit rangul de augusta soției sale Fausta și mamei sale, Helena.

În anul 326, Constantin l-a ucis^[15] pe fiul său mai mare, Crispus, care a fost acuzat (pe nedrept) de adulter cu Fausta^[16]^[17]^[18]. Trebuie subliniat faptul că Crispus, ca și Fausta, rămăsese păgân, fapt ce ar fi putut crea o dușmănie între el și tatăl său. Execuția a fost săvârșită la Pietas Iulia, în Istria. În același an, dându-și seama de greșeala făcută, la scurt timp după moartea lui Crispus, Constantin a omorât-o și pe soția sa, Fausta, după o căsnicie de 19 ani, în baie^[15]. Atât Crispus cât și Fausta au primit damnatio memoriae, adică numele lor au fost șterse din inscripțiile și înscrisurile publice. Toate faptele sale au fost în concordanță cu legile și practicile romane în acea epocă.

Botezul lui Constantin

Între 325 și 337, Constantin a continuat să sprijine Biserica și să folosească resursele statului pentru construirea de biserici. Micul regat Iberia (astăzi Georgia) din Caucaz a adoptat creștinismul în timpul domniei lui Constantin. În Armenia, regele Tiridate III a fost convertit la creștinism, iar regatul său a devenit oficial creștin la începutul secolului al IV-lea.

La scurt timp după Paștele din 337 (3 aprilie), Constantin a început să se simtă rău; a fost botezat de către episcopul arianist Eusebiu de Nicomedia^[19], iar după botez a purtat numai veșminte albe precum ale unui neofit creștin în locul veșmintelor imperiale.

În ziua de Rusalii, 22 mai, în anul 337, Constantin a murit la Nicomedia, azi Izmit, în Turcia. Trupul său a fost dus cu escortă la Constantinopol și expus pe un catafalc de onoare în Palatul imperial.

Abia pe 9 septembrie 337, Constantin II, Constanțiu II și Constant și-au luat titlul de augustus, împărțind imperiul.

· 748: A murit imparateasa japoneza Gensho; (n. 683). Împărăteasa Genshō a fost al 44 – lea monarh al Japoniei, în conformitate cu ordinea tradițională de succesiune si a domnit din anul 715 pina in 724. În istoria Japoniei, Genshō fost a cincea din cele opt femei împărat ale acestei tari si singura împărăteasa japoneză care a moștenit titlul de la o alta împărăteasă si nu de la un predecesor de sex masculin.

· 1667: A murit Papa Alexandru al VII-lea (n. 1599). A condus Biserica Catolica de la 7 aprilie 1655, până la moartea sa. Papa Alexandru al VII-lea (n. Fabio Chigi) (n. 13 februarie 1599 Siena – d. 22 mai 1667 Roma) a deținut funcția de papă între anii 1655-1667. Familia Chigi din Sienna a fost una din cele mai puternice familii din Italia.
* 1782: Prințesa Friederike Caroline Luise de Hesse-Darmstadt (20 august 1752 – 22 mai 1782) a fost membră a Casei de Hesse și, prin căsătorie, Ducesă de Mecklenburg-Strelitz.

Ea este strămoașa pe linie maternă a reginei Margareta a II-a a Danemarcei, a regelui Willem-Alexander al Țărilor de Jos, a regelui Albert al II-lea al Belgiei, a regelui Harald al V-lea al Norvegiei și a Marelui Duce Henri de Luxemburg.

Friederike de Hesse-Darmstadt

* 1832: Maria Carolina Ferdinanda de Austria (8 aprilie 1801 – 22 mai 1832) a fost Arhiducesă de Austria prin naștere și Prințesă Moștenitoare a Saxoniei prin căsătorie.

Maria Carolina fost fiica împăratului Francisc al II-lea și a celei de-a doua soții, Maria Teresa a celor Două Sicilii. A fost numită după o soră mai mare care a murit la scurt timp după naștere. Maria Carolina a aparținut Casei de Habsburg-Lorena. Maria Carolina a fost, de asemenea, de două ori strănepoată a Mariei Terezia a Austriei și de două ori nepoată a Mariei Antoinette, fiind nepoată pe linie paternă a lui Leopold al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman (fiul Mariei Tereza și fratele Mariei Antoaneta) și nepoată pe linie maternă a Maria Carolina a Austriei (fiica Mariei Tereza, sora Mariei Antoaneta).

Sora ei mai mare, Maria Luisa, a devenit împărăteasă a Franței prin căsătoria cu Napoleon Bonaparte. A doua soră, Maria Leopoldina, a devenit împărăteasă a Braziliei prin căsătoria cu Pedro I al Braziliei. Fratele ei mai mare va deveni viitorul împărat Ferdinand I al Austriei.

La 7 octombrie 1819 s-a căsătorit la Dresda, Germania cu Prințul Frederic Augustus de Saxonia, fiul Prințului Maximilian de Saxonia și a Prințesei Caroline de Parma. Mariajul a fost fără urmași și nefericit. Maria Carolina suferea de epilepsie și crizele ei erau atât de frecvente încât abia își putea îndeplini îndatoririle ei de Prințesă Moștenitoare. A murit, după o lungă suferință, la 22 mai 1832, la Palatul Pillnitz, lângă Dresda.

Arhiducesa Maria Carolina de Austria
Prințesă Moștenitoare a Saxoniei

· 1859: Ferdinand al II-lea (Ferdinando Carlo, 12 ianuarie 1810 – 22 mai 1859) a fost rege al Celor Două Sicilii din 1830 până la moartea sa.

Ferdinand s-a născutla Palermo, ca fiu al regelui Francisc I al Celor Două Sicilii și a celei de-a doua soții și verișoară primară, Maria Isabella a Spaniei. Bunicii paterni au fost regele Ferdinand I al celor Două Sicilii și regina Maria Carolina a Austriei. Bunicii materni au fost Carol al IV-lea al Spaniei și Maria Luisa de Parma.

Ferdinand I și Carol al IV-lea erau frați, ambii erau fii ai regelui Carol al III-lea al Spaniei și ai reginei Maria Amalia de Saxonia.

A urcat pe tronul regatului celor Două Sicilii la 8 noiembrie 1830, la vârsta de 20 de ani. În primii săi ani de domnie, Ferdinand a fost destul de popular. A publicat un edict în care a promis să acorde o atenție deosebită pentru administrarea imparțială a justiției, de a reforma finanțele și de a folosi toate eforturile pentru a vindeca rănile care au afectat regatul timp de mulți ani.

Scopul lui, spunea el, a fost să guverneze regatul într-un mod care ar aduce cea mai mare fericire pentru cel mai mare număr de supuși respectând în același timp drepturile colegilor săi monarhi și cele ale Bisericii Romano-Catolice.

Primii ani ai domniei au fost relativ pașnici: el a redus impozitele și cheltuielile, a construit prima linie de cale ferată din Italia între Neapole și palatul regal de la Portici, a dotat flota cu primul vapor cu aburi și a stabilit o conexiune telegrafică între Neapole și Palermo.

Cu toate acestea, în 1837 el a suprimat violent demonstranții sicilieni care cereau o constituție. Intelectualii progresivi, care erau motivați de înființarea unei noi societăți înființată pe o constituție modernă, au continuat să ceară regelui să acorde o constituție și să liberalizeze domnia sa.

În septembrie 1847, revolte violente inspirate de către liberali au izbucnit în Reggio Calabria și în Messina și au fost înăbușite de către militari. La 12 ianuarie 1848 a izbucnit revoluția siciliană, s-a răspândit în întreaga insulă și a servit ca o scânteie pentru revoluțiile din 1848 în toată Europa.

După izbucniri similare revoluționare în Salerno, la sud de Napoli și în regiune Cilento, care au fost sprijinite de majoritatea intelectualității regatului, la 29 ianuarie 1848 regele Ferdinand a fost nevoit să acorde o constituție după modelul francez.

O dispută a apărut cu privire la natura jurământului pe care ar trebui să-l depună membrii Camerei Deputaților. Cum un acord nu a putut fi atins iar regele a refuzat un compromis, revoltele au continuat în stradă. În cele din urmă, regele a ordonat armatei să le înăbușe și a dizolvat parlamentul național la 13 martie 1849. Deși Constituția nu a fost niciodată abrogată în mod oficial, regele s-a întors pentru a domni ca un monarh absolut.

În această perioadă, Ferdinand și-a arătat atașamentul său față de Papa Pius al IX-lea, acordându-i azil la Gaeta. Papa a fost temporar forțat să fugă din Roma după tulburări revoluționare similare.

În același timp, Sicilia și-a proclamat independența sub conducerea lui Ruggeru Sèttimu, care, la 13 aprilie 1848 l-a declarat pe rege detronat. Ca răspuns, regele a adunat o armată de 20.000 de oameni sub comanda generalului Carlo Filangieri și a expediat-o în Sicilia pentru a-i subjuga pe liberali și a restabili autoritatea sa.

După o campanie de durată de aproape nouă luni, regimul liberal din Sicilia a fost complet supus la 15 mai 1849.

Ferdinand al II-lea într-o rară fotografie de epocă, c. 1850.

Între 1848 și 1851, politica regelui Ferdinand i-a determinat pe mulți să plece în exil. Între timp, un număr de 2000 de revoluționari suspecți sau dizidenți au fost închiși.

După ce a vizitat Neapole în 1850, Gladstone a început să sprijine adversarii napolitani ai domnitorilor bourbon: "sprijinul" lui consta în două scrisori pe care le-a trimis de la Napoli către Parlamentul de la Londra, scrisori care descriu "condițiile îngrozitoare", ale regatului din sudul Italiei și susțineau că "este negarea lui Dumnezeu ridicat la un sistem de guvernare". De fapt, Gladstone nici nu a fost în sudul Italiei și, prin urmare, unele dintre acuzațiile sale nu erau fiabile, însă rapoartele de proastă administrare în cele două Sicilii au fost larg răspândite în Europa în timpul anului 1850. Scrisorile lui Gladstone au provocat reacții sensibile în întreaga Europă și a ajutat la izolarea diplomatică a regatului înainte de invazia și anexarea regatului celor Două Sicilii de către regatul Piemont.

Guvernul britanic, care a fost aliat și protector al dinastiei Bourbon în timpul războaielor napoleoniene, avea interese suplimentare pentru a limita independența regatului guvernat de Ferdinand al II-lea. Guvernul britanic avea interese de afaceri extinse în Sicilia și se baza pe sulful sicilian pentru anumite industrii. Regele a încercat să limiteze influența britanică care începuse să provoce tensiuni.

Cum Ferdinand a ignorat sfatul guvernelor britanic și francez, aceste puteri și-au chemat ambasadorii în 1856.

Un soldat a încercat să-l asasineze pe Ferdinand în 1856 și mulți cred că infecția în urma rănii de la baioneta soldatului a dus în final la moartea sa. Regele a murit la 22 mai 1859 la Caserte la vârsta de 49 de ani, la scurt timp după ce Al Doilea Imperiu Francez și regatul Sardiniei au declarat război împotriva Imperiului Austriac. Acest lucru va duce mai târziu la invazia în regatul său a lui Giuseppe Garibaldi și la unificarea Italiei în 1861.

Ferdinand al II-lea

· 1868: Julius Plücker, matematician, fizician german (n. 1801)
* 1871: Leopold al IV-lea Frederic, Duce de Anhalt (1 octombrie 1794 – 22 mai 1871) a fost prinț german din Casa de Ascania.

Din 1817 până în 1853 a condus ducatul de Anhalt-Dessau și din 1847 până în 1853 a fost conducător al ducatului de Anhalt-Köthen. Din 1853 până în 1863 a condus ducatele unite de Anhalt-Dessau-Köthen și din 1863 a fost primul conducător al ducatului unit de Anhalt.

Leopold al IV-lea, Duce de Anhalt

Leopold s-a născut la Dessau la 1 octombrie 1794 ca fiul cel mare al Prințului Frederic de Anhalt-Dessau și a soției acestuia, Amalie de Hesse-Homburg, fiica lui Frederic al V-lea de Hesse-Homburg.

După moartea prematură a tatălui său în 1814, el a devenit moștenitor al ducatului de Anhalt-Dessau.^[1] În urma decesului bunicului său, Leopold al III-lea, el i-a succedat ca duce la 9 august 1817.^[1] Asistentul personal al ducelui și prieten apropiat a fost Christian Raster, om de stat german.

În timpul revoluțiilor de la 1848 el a fost obligat să acorde o constituție ducatului Dessau la 29 octombrie 1848, care a fost revocată la 4 noiembrie 1849, apoi înlocuită cu o versiune nouă în octombrie 1859.

La 27 noiembrie 1847 el a moștenit ducatul de Anhalt-Köthen de la vărul său îndepărtat Ducele Henric. Ca urmare a unui tratat încheiat cu ducatul Anhalt-Bernburg în mai 1853, ducatele s-au unit și s-au numit Anhalt-Dessau-Köthen, pentru că moștenirea lui Leopold peste toate ducatele Anhalt părea inevitabilă.^[1] Moartea unui alt văr îndepărtat, Ducele Alexandru Karl, la 19 august 1863 a dus la extinderea ducatului. La 30 august el și-a asumat titlul de "duce de Anhalt".^[1]

Leopold a murit la Dessau la 22 mai 1871 la vârsta de 76 de ani. A fost succedat de fiul său cel mare, Frederic

La Berlin, la 18 aprilie 1818, Leopold s-a căsătorit cu Frederica Wilhelmina a Prusiei (n. Berlin, 30 septembrie 1796 - d. Dessau, 1 ianuarie 1850), fiica Prințului Louis Carol al Prusiei (fratele regelui Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei) și a soției acestuia, Frederica de Mecklenburg-Strelitz. Prin a doua căsătorie a Fredericăi de Mecklenburg-Strelitz, Frederica Wilhelmina era soră vitregă cu regele George al V-lea de Hanovra. ^[1]

Cuplul era logodit din 17 mai 1816, negocierile fiind aranjate de curtea prusacă. Acestă conexiune dinastică a fost expresia politicii pro-prusace a lui Leopold. Frederica Wilhelmina și Leopold au avut șase copii:^[3]^[4]

Prințesa Frederica Amalie Auguste (28 noiembrie 1819 - 11 decembrie 1822)
Prințesa Frederica Amalie Agnes (24 iunie 1824 - 23 octombrie 1897); s-a căsătorit la 28 aprilie 1853 cu Ernst I, Duce de Saxa-Altenburg.
un fiu (n./d. 3 august 1825)
un fiu (n./d. 3 noiembrie 1827)
Frederic I, Duce de Anhalt (29 aprilie 1831 - 24 ianuarie 1904); s-a căsătorit la 22 aprilie 1854 cu Prințesa Antoinette de Saxa-Altenburg.
Prințesa Maria Anna (14 septembrie 1837 - 12 mai 1906); s-a căsătorit la 29 noiembrie 1854 cu Prințul Frederic Karl al Prusiei.

Leopold al IV-lea
Duce de Anhalt

* 1871: Prințesa Maria Annunziata Isabella Filomena Sabasia de Bourbon-Două Sicilii (24 martie 1843 – 4 mai 1871) a fost fiica lui Ferdinand al II-lea al celor Două Sicilii și a arhiducesei Maria Tereza de Austria. A fost mama Arhiducelui Franz Ferdinand a cărui asasinare la Sarajevo în 1914 a dus la izbucnirea Primului Război Mondial.

A murit la vârsta de 28 de ani de tuberculoză.

Prințesa Maria Annunciata
Arhiducesă de Austria; Prințesă a Ungariei, Boemiei și a Toscanei

· 1873 - A murit Alessandro Manzoni, prozator, poet, dramaturg şi critic literar italian (n.07.03.1785).

· 1885: Victor Hugo (n. 26 februarie 1802, Besançon[*], Franța^[4] – d. 22 mai 1885,Paris, Franța^[18]) a fost un poet, dramaturg și romancier francez.

Scriitor romantic, a fost pair al Franței din 1845, senator al Parisului și membru al Academiei Franceze din 1841. Printre operele sale cele mai cunoscute se numără Mizerabilii și Notre-Dame de Paris.

Victor-Marie Hugo a fost al treilea și ultimul fiu al lui Joseph Léopold Sigisbert Hugo (1773–1828) și Sophie Trébuchet (1772-1821). S-a născut în anul 1802 la Besançon în regiunea Franche-Comté. Deși a locuit în Franța cea mai mare parte a vieții lui, din 1851 până în 1870 a fost exilat și a locuit în Belgia, în Jersey și Guernsey.

Copilăria lui Victor Hugo a fost marcată de o serie de evenimente deosebite: căderea și revenirea Primei Republici și apariția primului imperiu sub Napoleon I. Acesta s-a proclamat împărat la doar 2 ani după ce Victor Hugo s-a născut iar până ca el să împlinească 18 ani, Dinastia Bourbon a fost restaurată.

Tatăl lui Victor Hugo era republican, ateu și ofițer în armata lui Napoleon, pe care îl stima enorm, iar mama sa era catolică și regalistă.

În ciuda dorințelor mamei sale, Victor Hugo s-a îndrăgostit și logodit în secret cu iubita lui din copilărie, Adèle Foucher (1803-1868), dar abia după moartea mamei sale Hugo s-a căsătorit cu Adèle, în 1822. Cuplul a avut cinci copii: Lèopold (născut în 1823), care a murit la o vârstă foarte fragedă, Lèopoldine (1824), Charles (1826), François-Victor (1828) și Adèle (1830).

Victor Hugo era simpatizant al Republicii. A fost „pair” al Franței, iar în anul 1841 a fost ales în Academia Franceză.

Zece ani mai târziu, Hugo a fost exilat pentru curajul de a-l numi pe Napoleon al III-lea „trădător”. A fost exilat din 1851 până în 1870, când s-a întors în Franța.

În decursul exilului, Hugo a publicat o parte din pamfletele sale cele mai cunoscute la adresa lui Napoleon al III-lea: „Napoleon cel mic” și „Istoria unei crime”. Deși au fost interzise în Franța, pamfletele sale au avut o puternică influență în țările învecinate. Hugo a scris în exil și Mizerabilii, probabil cel mai cunoscut roman al său.

Primele opere ale lui Victor Hugo au fost profund influențate de François-René de Chateaubriand. Victor Hugo a publicat primul său roman, Han din Islanda, în 1823, la numai 21 de ani.

Poeme, ode și balade

1822: Ode și poezii diverse ("Odes et poésies diverses")
1829: Orientalele ("Les Orientales")
1831: Frunze de toamnă ("Les Feuilles d'automne")
1835: Cântecele crepusculului ("Les Chants du crépuscule")
1837: Vocile lăuntrice ("Les Voix intérieures")
1840: Razele și umbrele ("Les Rayons et les Ombres")
1853: Pedepsele ("Les châtiments") - capodoperă a poeziei satirice franceze
1856 - 1857: Contemplațiile ("Les Contemplations")
1859 - 1883: Legenda secolelor, două volume - capodoperă a poeziei franceze

Drame și tragedii[modificare | modificare sursă]

1827: Cromwell - cu celebra-i Prefață
1830: Hernani ("Hernani ou l'honneur castillan")
1831: Marion Delorme
1832: Regele petrece ("Le roi s'amuse")
1835: Angelo
1837: Ruy Blas - capodopera sa dramatică
1843: Burgravii ("Les Burgraves")

Romane

1818: Bug-Jargal
1823: Han din Islanda ("Han d'Islande")
1829: Ultima zi a unui condamnat la moarte ("Le Dernier Jour d'un condamné"), un adevărat rechizitoriu pentru abolirea pedepsei capitale
1831: Notre-Dame de Paris
1834: Claude Gueux
1862: Mizerabilii ("Les Misérables")
1866: Oamenii mării ("Les Travailleurs de la mer"), dedicat locuitorilor insulei Guernsey
1869: Omul care râde ("L'homme qui rit"), roman filozofic ce condamnă aristocrația și monarhia
1874: Anul '93 ("Quatrevingt-treize'")

Pamflete

1852: Napoleon cel mic ("Napoléon le Petit")
1877: Istoria unei crime ("Histoire d'une crime")
1859: Legenda secolelor ("La Légende des siècles"), ciclu de poeme prin care este înfățișată istoria omenirii

Studii

1864: William Shakespeare

Victor Hugo a murit la 22 mai 1885, iar la funeraliile sale au luat parte mai mult de două milioane de oameni care l-au admirat și au vrut să-l însoțească pe ultimul drum. Este înmormântat în Panteonul din Paris.

Victor Hugo

* 1902: Prințul Albert de Saxa-Altenburg (Albert Heinrich Joseph Carl Viktor Georg Friedrich; 14 aprilie 1843 - 22 mai 1902) a fost un prinț german din casa ducală de Saxa-Altenburg
A fost primul copil al Prințului Eduard de Saxa-Altenburg și a celei de-a doua soții, Luise Caroline Reuss de Greiz. Tatăl său a mai avut doi fii din prima căsătorie însă aceștia au murit la câteva zile unul după altul, în 1844.

S-a căsătorit prima dată la Berlin la 6 mai 1885 cu Prințesa Maria a Prusiei, văduva Prințului Henric al Țărilor de Jos.^[1]

Ei au avut două fiice:

Olga Elisabeth Carola Victoria Maria Anna Agnes Antoinette (17 aprilie 1886 - 13 ianuarie 1955), căsătorită la 20 mai 1913 cu Karl Frederick, conte de Pückler-Burghauss și Freiherr von Groditz.
Maria (6 iunie 1888 - 12 noiembrie 1947), căsătorită la 20 aprilie 1911 cu Prințul Heinrich XXXV Reuss de Köstritz; au divorțat în 921 când Heinrich s-a recăsătorit cu Prințesa Marie Adelheid de Lippe-Biesterfeld.

Albert a fost o figură evidentă în societate berlineză și era plăcut datorită inteligenței, dispoziției și entuziasmului său ca sportiv.^[2] Soția sa Maria a murit de efectele febrei puerperale în 1888.^[2] Mai târziu, Albert s-a recăsătorit, la 13 decembrie 1891, la Remplin, cu bogata Ducesă Helene de Mecklenburg-Strelitz, singura fiică a Marii Ducese Ecaterina Mihailovna a Rusiei.^[1]^[2] Nu au avut copii.

Cuplul a petrecut un an în Rusia, el lisind mult societății belineze.^[2] În 1896, el și câțiva alți lideri sociali proeminenți au părăsit Berlinul ca urmare a deferendelor cu împăratul Wilhelm al II-lea.^[3] EL și familia sa s-au retras la moșia lor de la Schwerin.^[4]

Prințul Albert a devenit Rechtsritter (Cavaler al Justiției) al Ordinului Sf Ioan în 1900. A murit la 22 mai 1902, la Remplin, moartea sa fiind regretată sincer de toate casele regale din Germania.

· 1910: A decedat la Paris scriitorul francez Jules Renard; (n. 1864). Jules Renard (n. 1864, Châlons-du-Maine – d. 1910, Paris) a fost un novelist și dramaturg francez. In limba romana i-au fost traduse lucrarile : Morcoveaţă ( 1970); Pagini de istorie naturală( 2005); Jurnal ( 2007).

· 1933: Ștefan Dimitrescu, pictor român (n. 1886)

· 1956 - A murit Ion Călugaru, publicist, dramaturg şi prozator de factura onirică modernistă (n.14.02.1902).

· 1957: George Bacovia (născut George Andone Vasiliu) n. 4/16 septembrie 1881, Bacău, România^[1] – d. 22 mai 1957, București, România) a fost un scriitor român format la școala simbolismului literar francez. Este autorul unor volume de versuri și proză scrise în baza unei tehnici unice în literatura română, cu vădite influențe din marii lirici moderni francezi pe care-i admira. La început văzut ca poet minor de critica literară, va cunoaște treptat o receptare favorabilă, mergând până la recunoașterea sa drept cel mai important poet simbolist român și unul dintre cei mai importanți poeți din poezia română modernă.
Despre George Bacovia s-a spus inițial că e un poet simbolist, dar criticii au remarcat ulterior că își depășește epoca, aparținând poeziei române moderne. Dacă în primul său volum, Plumb, publicat în 1916, imediat după ce carnagiul din Primul Război Mondial se dezlănțuise, influența poeziei simboliste era foarte vizibilă, abia din volumele următoare, în Scântei galbene sau Comedii în fond, Bacovia descoperă rețeta poeziei moderne, apropiată de proza poetică. Criticii interbelici au văzut în Bacovia un neosimbolist (George Călinescu) sau "o bisericuță dintr-un lemn" (E. Lovinescu), un poet cu o materie poetică insuficientă. Abia după cel de-al Doilea Război Mondial, poezia sa este afiliată curentelor de gândire mai noi, fiind pusă în paralel cu teatrul absurdului (M. Petroveanu), cu anumite curente ale modernismului poetic, cu suprarealismul, dicteul automat, imagismul sau chiar expresionismul dar și cu școli filozofice cum ar fi existențialismul (Ion Caraion) etc

Volume antume

Plumb, București, 1916
Scîntei galbene, Bacău, 1926
Bucăți de noapte, București, 1926
Poezii, București, 1929
Cu voi..., București, 1930
Poezii, prefață de Adrian Maniu, București, 1934
Comedii în fond, București, 1936
Opere, București, 1944
Stanțe burgheze, București, 1946
Poezii, București, 1956 (ediție revăzută și adăugită de autor, 1957)

Ediții postume (selectiv)

Gaudeamus. Versuri. Versi. Ediție bilingvă româno-italiană, Di Felice Editore, 2015
Plumb. Versuri. Piombo. Versi. Antologie bilingvă româno-italiană, selecție, traducere, biobibliografie și eseu critic de Geo Vasile. Roma, Fermenti Editrice, 2008.
Cu voi. Con voi. Florilegiu româno-italian, selecție, traducere, biobibliografie și postfață de Geo Vasile, București, Editura Ideea Europeană, 2007.
Lacustră, ediție bibliofilă alcătuită de Mircea Coloșenco, București, Muzeul Literaturii Române, 2001.
Opere, prefață, antologie, note, bibliografie de Mihail Petroveanu, text stabilit, variante de Cornelia Botez, București, Editura Minerva, 1978.
Opere, ediție de Mihail Petroveanu și Cornelia Botez, București, Editura Fundației Culturale Române, 1994.
Opere, ediție alcătuită de Mircea Coloșenco, București, Editura Univers Enciclopedic, 2001.
Opere, București, Editura Semne, 2006.
Plumb. Versuri și proză, prefață de Nicolae Manolescu, București, Editura pentru Literatură, 1965.
Plumb / Plomo, ediție bilingvă româno-spaniolă, București, Editura Minerva, 1974.
Plumb / Lead, ediție bilingvă româno-engleză, București, Editura Minerva, 1980.
Plumb, Iași, Editura Junimea, 1982.
Plumb, Timișoara, Editura Helicon, 1994 (reed. 1996).
Plumb, Iași, Institutul European, 1997.
Plumb (poezii, proză), București. Editura Albatros, 1998.
Plumb / Plomb, ediție bilingvă româno-franceză, Pitești, Editura Paralela 45, 1998 (reed. 2004).
Plumb, ediție îngrijită, postfață, tabel cronologic, aprecieri critice de Elisabeta Lăsconi, București, Editura Gramar, 2001(reed. 2004, 2007).
Plumb, București & Cnișinău, Litera Internațional , 2001.
Plumb, București, Editura Humanitas, 2007.
Plumb de iarnă / Lead of winter, ediție bilingvă româno-engleză, Norcross, Ga., Criterion, 2002.
Poemă în oglindă / Poème dans le miroir, ediție bilingvă româno-franceză, Cluj, Editura Dacia, 1988.
Poeme alese / Poemi scelti, ediție bilingvă româno-italiană, București Editura Fundației Culturale Române, 2002.
Poezii, ediție îngrijită și repere istorico-literare de Cornelia Botez, București, Editura Minerva, 1980.
Poezii, Galați, Editura Porto-Franco, 1991.
Poezii, București, Editura Universal Dalsi, 2001.
Poezii / Versek, ediție bilingvă româno-maghiară, București, Editura Gramar, 2003.
Poezii . Proză, postfață și bibliografie de Ion Bogdan Lefter, București, Editura Minerva, 1983 (reed. 1987).
Proză, București, Editura Minerva, 1980.
Rar, poeme rostite la radio, București, Casa Radio, 2005.
Scrieri alese, prefață de Ov. S. Crohmălniceanu, București, Editura pentru Literatură, 1961.
Stanțe burgheze, cu 32 de desene inedite ale autorului și câteva ciorne, Bacău, Look Design, 2000.
Versuri, București, Editura Saeculum, 1996.
Versuri și proză, ediție îngrijită, tabel cronologic, note, repere critice și bibliografie de Ion Nistor, prefață de Mircea Anghelescu, București, Editura Albatros, 1985 (reed. 1987, 1990).
Versuri și proză, București, Editura Eminescu, 1987.
Blei und andere Gedichte. Dionysos, Boppard, ins Deutsche: Christian W. Schenk, 2018, ISBN 978-1-9807-2919-8.

* 1967: Josip Plemelj (n. 11 decembrie 1873, Bled, Craina de Munte, Slovenia- d. 22 mai 1967, Ljubljana, Slovenia) a fost un matematician sloven.
În anii 1894-1898 a studiat la Viena, Berlin și Gotingen. În anii 1907-1917 a fost profesor la Universitatea în numele Împăratului Franz-Jozef de la Cernăuți. În anii 1919-1920 a fost primul rector și profesor de matematică la Universitatea din Ljubljana. În anul 1957 a devenit profesor emerit la această Universitate.

Josip Plemelj în 1920
* 1972: Dame Margaret Taylor Rutherford, DBE (11 mai 1892 – 22 mai 1972) a fost o actriță engleză, care a devenit foarte cunoscută după al doilea război mondial după ce a apărut în filme ca Abracadabra sau The Importance of Being Earnest. În 1963 a câștigat premiul Oscar pentru cea mai bună actriță într-un rol secundar cu rolul Ducesei de Brighton în filmul Personalități în impas.

Seria de filme cu Margaret Rutherford ca Miss Marple bazată pe romane de Agatha Christie este formată din:

Murder, She Said (Verdict: Crimă!) (1961)
Murder at the Gallop (Crimă la galop) (1963)
Murder Most Foul (Crimă în culise) (1964)
Murder Ahoy! (Crimă pe mare) (1964)
The Alphabet Murders (?) (1965)

Dame Margaret Rutherford

* 1983: Prințesa Marie Auguste de Anhalt (10 iunie 1898 – 22 mai 1983) a fost fiica lui Eduard, Duce de Anhalt și a soției lui, Prințesa Luise de Saxa-Altenburg.

La 10 iunie 1898, Marie-Auguste s-a născut la Ballenstedt, fiica Prințului Eduard de Anhalt și a soției lui, Prințesa Louise de Saxa-Altenburg.^[1] Tatăl ei îi va succeda fratelui său, Frederic al II-lea în 1918; în același an va deceda.

Marie-Auguste a crescut la Dessau, capitala ducatului de Anhalt.^[3] A avut cinci frați, însă sora ei mai mare Friederike și fratele Leopold au murit în copilărie. Marie-Auguste a fost sora mai mare a lui Joachim Ernst, Duce de Anhalt.

Bunicii paterni au fost Frederic I, Duce de Anhalt și Prințesa Antoinette de Saxa-Altenburg. Bunicii materni au fost Prințul Moritz de Saxa-Altenburg și Prințesa Augusta de Saxa-Meiningen.

La 11 martie 1916 la Berlin, Marie-Auguste s-a căsătorit cu Prințul Joachim al Prusiei, fiul cel mic al împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei.^[1]^[2] Ea și Joachim erau logodiți oficial din 14 octombrie al anului trecut.^[4] Nunta a fost celebrată la Castelul Bellevue; au participat tatăl lui Joachim și mama, împărăteasa Augusta Viktoria, Ducele și Ducesa de Anhalt, și alte rude.^[4]Au avut o ceremonie luterană simplă.^[5]

Cuplul a avut un singur copil, Prințul Karl Franz al Prusiei (15 decembrie 1916 – 22 ianuarie 1975).^[1]^[6] Nepotul lor, Prințul Franz Wilhelm, s-a căsătorit cu Maria Vladimirovna a Rusiei, pretendentă la tronul Rusiei.

După ce socrul ei, împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei, a abdicat, soțul ei, Joachim, n-a putut să-și accepte noul statut de om obișnuit și a căzut în depresie. În cele din urmă s-a sinucis prin împușcare la 18 iulie 1920 la Potsdam. Propriul lui frate, Prințul Eitel Friedrich al Prusiei, a spus că Joachim a suferit de "un acces de demență excesivă".^[7] Cu puțin înainte să se sinucidă, cuplul divorțase.

După decesul lui Joachim, Karl Franz a fost luat în custodia unchiului patern, Prințul Eitel Friedrich.^[8] În 1921, Marie-Auguste a obținut custodia fiului ei.^[9]

În 1922, Marie-Auguste a dat în judecată pe fostul împărat Wilhelm pentru lipsa de suport financiar pe care l-a promis în contractul de căsătorie a ei și a lui Joachim.^[10] Avocatul lui Wilhelm a susținut că legile Casei de Hohenzollern nu mai sunt valabile, și, prin urmare, nu exista nici o obligație să-i sprijine.^[10]

La 27 septembrie 1926, s-a recăsătorit cu Johannes-Michael Freiherr von Loën, un prieten din copilărie.^[1]^[11]^[12] Au divorțat în 1935^[11]

În ultimii ani ai vieții ei, Marie Auguste a avut dificultăți financiare.^[11] Ca rezultat, a adoptat mai mulți adulți, pentru titlul ei regal în schimbul unor bani.^[11] În 1980, Prințesa Marie Auguste l-a adoptat pe Hans Robert Lichtenberg,^[11] și el a luat numele de Frédéric Prinț von Anhalt. Familia Prințesei Marie Auguste nu l-a recunoscut niciodată ca făcând parte din neamul lor, și nu i-au recunoscut titlul regal oficial. Femeile nu puteau transmite titluri copiilor lor, naturali sau adoptați, decât dacă acest lucru era permis sub garanția unui suveran. În 1986, "Prințul von Anhalt" s-a căsătorit cu actrița Zsa Zsa Gabor.

Prințesa Marie Auguste a murit la 22 mai 1983 la Essen, Germania

Prințesa Marie-Auguste de Anhalt
Prințesă Joachim a Prusiei

· 1985: Wolfgang Reitherman (26 iunie 1909 – 22 mai 1985), uneori cunoscut și menționat ca Woolie Reitherman, a fost un cunoscut animator Disney și unul dintre Disney's Nine Old Men.
* 1997 - A murit biologul american Alfred Day Hershey, laureat al premiului Nobel pentru medicină în anul 1969 (n.04.12.1908).

· 2001: Ștefan Iacobescu (n. 2 aprilie 1937, București, d. 22 mai 2001, București) a fost un grafician și gravor român al secolului al XX-lea^[1]^[2], membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România. În timpul vieții a deschis puține expoziții personale, dar a participat la concursuri și manifestări internaționale în domeniul artelor grafice. A fost o prezență discretă, dar remarcabilă în zona gravurii românești^[3], fiind caracterizat de o profundă modestie. S-a numărat printre cei care au sprijinit existența Atelierului de Gravură, locul care a stimulat importante realizări în perioada anilor ’70 în domeniul gravurii. Printre temele sale predilecte, se regăsesc: istoria, tradițiile și obiceiurile populare românești (vezi „Călușari” și „Ursite”, secțiunea „Litografii color”), scenele cotidiene, artistul realizând un întreg grupaj cu subiectul „ferestre”. A folosit foarte mult procedeul gravării cu acizi a plăcilor litografice, pe care le-a folosit pentru a imprima, cu ajutorul preselor, pe suport de carton, litografii alb negru sau color. Astfel, au rezultat serii de litografii, fiecare serie fiind bazată pe o singură imagine, fără ca o lucrare să coincidă total cu o alta din aceeași serie. Iacobescu a preferat, pentru forma expozițională (tablou), înrămarea litografiilor prin procedeul passepartout, așa cum se poate vedea în reproducerea „Fereastra” - Studiu (secțiunea „Litografii color”). A predat în învățământul mediu, ca profesor de desen.
După trecerea sa în neființă, la 22 mai 2001, este înmormântat la Cimitirul Reînvierea din București.
În perioada 5 decembrie-21 decembrie 2001, are loc, la Galeriile Ateneele Cărții (GalAteCa), din cadrul Bibliotecii Centrale Universitare din București, un vernisaj al expoziției organizate de Atelierul de gravură al Uniunii Artiștilor Plastici - "Podul", coordonat de Marina Nicolaev, cuprinzând gravuri realizate de artiștii care lucrează în atelierul din strada Speranței nr. 15 și care intenționează să doneze o parte din lucrării bibliotecii. Ștefan Iacobescu, chiar dacă pierdut de timpuriu, cu puțin timp înainte, s-a regăsit printre alte figuri, ca: Mihaela Apostol, Dan Erceanu, Ștefan Câlția, Marcel Chirnoagă, Magda Isacescu, Ibrahima Keita, Romeo Liberis, Rodica Lomnasan, Ileana Micodin, Elvira Micos, Mircea Nechita, Marina Nicolaev, Ioana Panaitescu, Dodi Teodorescu Romanati, Mihaela Todoran, Cristian Tarba sau Clarette Wachtel^[12]^[13]. De asemenea, în lunile septembrie-octombrie 2002, are loc, din nou, o expoziție colectivă de grafică, „G7”, la Galeria HAG, cuprinzând lucrări realizate de 7 artiști: Rodica Lomnasan, Carmen Paraschivescu, Ileana Micodin, Popa Ala Jalea, Ion Atanasiu, Mircea Nechitași Ștefan Iacobescu^[14], iar în lunile noiembrie-decembrie 2003, are loc o expoziție personală de grafică, la Galeria Sabina & Jean Negulescu^[15].
I se face un catalog și o expoziție retrospectivă, post mortem, în 2003, cu gravură alb negru și color, prin grija artistului plastic Ibrahima Keita^[
Litografii color:

„Aluviuni” (format foarte mare) (69,7 x 99,6 cm)
„Fereastra” - Studiu (1978) (50,8 x 61 cm) (înrămare prin procedeu passepartout)
„Căluşari” (format mare)
„Semn” (format mare)
„Ursite” (format mare)
„Plajă cu vânt” (format mare)
„Ferestre”
[Fără titlu] (Sf. Gheorghe?) (format mic)
„Spleen marin”
„Înger mecanic”
„Narcis”

* 2006: Lee Jong-wook (coreeană 이종욱; Hanja: 李鍾郁) (n. 12 aprilie 1945 – d. 22 mai 2006) a fost un epidemiolog și specialist în sănătate publică de origine sud-coreeană. Lee a fost directorul general al Organizației Mondiale a Sănătății (OMS) timp de trei ani, din 2003 până în 2006.

Lee s-a alăturat OMS în 1983, implicându-se în proiecte precum Programul Mondial de vaccinare și imunizare. El și-a început mandatul de director general OMS în anul 2003, devenind primul cetățean sud-coreean care a condus o agenție internațională.^[1]

În 2004, Lee se afla pe lista celor mai influenți 100 de oameni din lume^⁠(d), realizată de revista Time

Lee s-a născut la data de 12 aprilie 1945 în Seul, Coreea de Sud. El a fost al treilea fiu al unei familii cu șase copii, având trei frați și două surori.

Pe durata studiilor a activat ca voluntar în orașul Anyang^⁠(d), Coreea de Sud, îngrijind pacienții cu lepră. În timpul acestui voluntariat s-a întâlnit cu Kaburaki Reiko, o japoneză care a vizitat Coreea de Sud pentru a ajuta bolnavii din orașul Anyang. Ulterior, Kaburaki Reiko a devenit soția acestuia și împreună au avut un fiu, Tadahiro Lee.

Lee a murit la 22 mai 2006, la Geneva, în Elveția, după o intervenție chirurgicală pentru înlăturarea unui hematom subdural^⁠(d) (un cheag de sânge^⁠(d) aflat pe creier)

Lee a lucrat la Organizația Mondială a Sănătății timp de 23 de ani. Activitatea sa la OMS a început în anul 1983, când a lucrat cu pacienții cu lepră din Fiji. Mai târziu și-a început activitatea de consilier în problema leprei și a tratat pacienții de tuberculoză. A promovat vaccinarea copiilor împotriva bolilor infecțioase prevenibile.^[4]

În 1994, Lee s-a mutat la Geneva pentru a lucra la sediul OMS ca șef în prevenirea bolilor infecțioase și vaccinarea împotriva acestora. Între 1994-1998 Lee a fost director al Programului Mondial de vaccinare și imunizare și secretar executiv al Inițiativei de vaccinare a copiilor.

În 1995, el a fost poreclit „Țarul Vaccinării” și a devenit candidat oficial pentru funcția de director general al OMS.

În anii 1999-2000, Lee a ocupat funcția de reprezentant special al directorului general OMS la acea vreme, Gro Harlem Brundtland, iar în anul 2003 a devenit director general al Organizației Mondiale a Sănătății, ocupând această funcție până la moartea sa survenită în anul 2006. Mandatul său ca director general al OMS a fost marcat de eforturile de controlare a pandemiei de HIV/SIDA și de acțiunile întreprinse de acesta în 60 de țări, printre care Darfur, Sudan, Madagascar și Maurițius, ultimele două fiind afectate de tsunamiul din Oceanul Indian.^[5]

Guvernul sud-coreean a anunțat oficial înființarea unui premiu în memoria lui Lee în anul 2007. Începând cu anul 2009, premiul a fost acordat cu precădere pentru contribuțiile la managementul sănătății, în special al epidemiilor, la adunarea anuală a OMS, care are loc în luna mai în fiecare an.

Lee Jong-wook

· 2007: Ralu Filip, jurist și jurnalist român (n. 1959).

* 2008: Melek Amet (n. 4 octombrie 1960, București, Republica Populară Română – d. 22 mai 2008, București, România) a fost primul manechin de etnie tătară din România și unul din cele mai bine cotate fotomodele ale anilor 1970-1980. Ea a depășit stereotipurile înțelegerii culturale și barierele acceptării rasiale devenind simbolul unor tendințe socioculturale

Melek, în limba tătară crimeeană înseamnând Îngerul, a fost fiica lui Ğemal Seyidğan (în limba română ortografiat: Gemal Seidgean) și Ğewerkan (în limba română ortografiat: Gevercan).^[1]^[8] Tatăl ei era un prosper comerciant din Medgidia care și-a investit profitul în proprietăți imobiliare devenind cunoscut printre posesorii de pământ din județul Constanța. Însă comuniștii i-au confiscat proprietățile și l-au condamnat la muncă forțată în lagărele de la Canalul Dunăre-Marea Neagră.^[7] După eliberare s-a îndrăgostit de Ğewerkan din Alakapî, o frumoasă învățătoare cu douăzeci de ani mai tânără. S-au căsătorit și, dorind să se salveze din hărțuirea continuă a autoritățile din Dobrogea asupra musulmanilor tătari și turci, s-au stabilit la București unde pe 4 octombrie 1960 s-a născut unicul lor copil, Melek.^[1]

Melek Amet a fost căsătorită cu Mircea Trofin, fiul fostului politician comunist Virgil Trofin. A avut o a doua relație cu Sergiu Mocanu fost administrator al Partidului Democrat. Mircea Trofin a fost cel care a prezentat-o doamnei Zina Dumitrescu de la Casa de modă Venus unde s-a lansat în cariera de modeling.^[4]^[5]

Melek întruchipa eleganța perfectă și, prin trăsăturile sale deosebite, exotice, a devenit rapid vedeta podiumurilor de modă din acea vreme. A pozat pentru toate revistele importante din România, mai ales pentru revista Modern.^[3] Împreună cu Ilinca Vlad, Eugenia Enciu, Rodica Protasievici, Romanița Iovan, Eugenia Ștefan(Janine), Bianca Brad, Dana Săvuică și Cătălin Botezatu, a făcut parte din generația de aur a manechinelor din România.^[5]. A participat la turnee alături de Stela Popescu, Alexandru Arșinel și Romica Puceanu.^[4] A prezentat colecții exclusiviste pentru Comitetul Central al Partidului Comunist Român, ambasadele și membrii corpului diplomatic din București fiind cunoscută pentru relațiile sale printre celebritățile epocii. Era neobosită și foarte serviabilă ^[3]. Era elegantă și adora pălăriile.^[3]. Mulți o consideră cel mai popular model din perioada comunistă.^[4]^[6]

După decada de mare succes dintre anii 1981 și 1992 a lucrat în transportul internațional, a vândut băuturi soft, automobile, ciocolată și vestimentație. Însă din modeling nu s-a retras niciodată. În ultimii ani ai vieții a condus propria agenție - Blu Models și a devenit o cunoscută prezentatoare de showuri televizate.^[4]

În anul 2006 Melek a fost diagnosticată și operată de cancer ovarian. În 2008 boala e recidivat și în cele din urmă ea a pierdut lupta.^[8]^[7]

Melek a murit pe 22 mai 2008 și se odihnește la Cimitirul Ghencea Musulman din București
* 2008: Boris Iakovlevici Tropaneț (în rusă Борис Яковлевич Тропанец; n. 11 octombrie 1964, Zorea, Regiunea Odesa – d. 22 mai 2008) a fost un fotbalist și antrenor de fotbal profesionist din Republica Moldova.

* 2011: Alexandru Ene I (n. 19 septembrie 1928, Brăila - 22 mai 2011, București) a fost un fotbalist român care a evoluat ca atacant la Metalul București, Dinamo București și Dinamo Brașov.
* 2012: Irina Mavrodin (n. 12 iunie 1929,^[1] Oradea, Regatul României – d. 22 mai 2012,^[1] București, România) a fost o profesoară de literatură franceză (inițial la Universitatea din București, ulterior profesor consultant la Universitatea din Craiova), traducătoare română de limba franceză, poetă și eseistă. A tradus ciclul de romane În căutarea timpului pierdut a lui Marcel Proust, publicat de editura Univers. Este autoarea a numeroase volume de traduceri importante, poeme și eseuri.

Irina Mavrodin s-a născut la 12 iunie 1929. Părinții ei erau Anastase Mavrodin, profesor, și Maria (născută Popescu).

A urmat studii la Liceul „Unirea” din Focșani (1940-1950), întrerupte timp de doi ani. A devenit licențiată a Universității din București (Facultatea de Limbi Străine, secția limba franceză) în 1954. A obținut titlul de doctor, în domeniul literaturii franceze, cu teza Nathalie Sarraute et le Nouveau Roman (1971).

Irina Mavrodin a fost profesor la Facultatea de Limbi Străine a Universității din București, catedra de literatură franceză și asistenta lui Valentin Lipatti

Versuri

Poeme, Cartea Românească, 1970;
Reci limpezi cuvinte, Cartea Românească, 1971;
Copac înflorit, Cartea Româneasca, 1978;
Picătura de ploaie, Cartea Românească, 1987;
Vocile, Cartea Românească, 1998, Premiul Uniunii Scriitorilor;
Punere în abis, Poeți români contemporani", Eminescu, 2000.

Eseuri critice

Spațiul continuu, Univers, 1972;
Romanul poetic, Univers, 1977;
Poussin. Praxis și metoda, Meridiane, 1981;
Modernii, precursori ai clasicilor, Dacia, 1981;
Poietica și poetica, Univers, 1982; ed. 2, Scrisul Românesc, 1998;
Stendhal Scriitura și cunoastere, Albatros, 1985;
Punctul central, Eminescu, 1986;
Mâna care scrie: Spre o poietică a hazardului, Editura EST, 2001, Premiul Uniunii Scriitorilor, Premiul Academiei Române;
Uimire și poiesis, Scrisul Românesc, 1999;
Cvadratura cercului, Eminescu, 2001.

Selecție din volumele traduse

Albert Cohen, “Frumoasa Domnului", Editura EST, 2000
Patrick Rambaud, "Batalia", Editura EST
Jean Cocteau, "Scrisoarea câtre Americanii", Editura EST
Paul-Louis Courier, "Pamfletul pamfleturilor", Editura EST
Paul-Louis Courier, "Scrisori din Franța și Italia", Editura EST
Doamna de Stael, Scrieri alese, Editura pentru literatură universală, București, 1967
Flaubert, Bouvard și Pecuchet, Dicționar de idei primite de-a gata, Străbătând câmpii și țărmuri, Editura Univers, București, 1984;
Proust - În căutarea timpului pierdut, Swann, Editura Univers, București, 1987;
Proust - În căutarea timpului pierdut, La umbra fetelor în floare, Editura Univers, București, 1988;
Proust - În căutarea timpului pierdut, Guermantes, Editura Univers, București, 1989;
Proust - În căutarea timpului pierdut, Sodoma și Gomora, Editura Univers, București, 1995;
Proust - În căutarea timpului pierdut, Prizoniera, Editura Univers, București,1998;
Proust - În căutarea timpului pierdut, Plecarea Albertinei, Editura Univers, București,1999;
Proust - În căutarea timpului pierdut, Timpul regăsit, Editura Univers, București,2000;

Romanele lui Albert Camus, alaturi de Modest Morariu, Mihaela Simion, publicate la editura RAO

Andre Gide, Amintiri de la curtea cu juri, RAO
Marcel Proust, Eseuri, RAO
Stendhal, Roșu și negru, Editura Leda, Bucuresti, 2006
Maurice Blanchot, Spațiul literar (Premiul Uniunii Scriitorilor), ediția a doua, Minerva, 2007
Flaubert, Salammbo, Editura Leda, 2007

Alte traduceri

A mai tradus din: Doamna de Sévigné, Albert Camus, Élie Faure, André Gide, Francis Ponge, Henry de Montherlant, Aloysius Bertrand, Gérard Genette, Eugéne Delacroix, Paul Ricoeur, Mircea Eliade (a tradus Romanul adolescentului miop din româna în franceza), Gaston Bachelard, Emil Cioran, André Pieyre de Mandiargues, Patrick Rambaud, Paul-Louis Courier, Jean Cocteau.

Sărbători

· În calendarul ortodox: Înjumătățirea Cincizecimii; Sf Mc Vasilisc și Marcel; Sf Părinți de la Sinodul II Ecumenic; Dezlegare la pește

· În calendarul romano-catolic: Sf. Rita din Cascia, călugăriță; Sf. Emil, martir
În calendarul greco-catolic: Sf. Basilisc, martir († secolul al III-lea); Sf. Rita din Cascia († 1457).

Ziua Internațională a Diversității Biologice. Ziua Internațională pentru Diversitate Biologică (sau Ziua Mondială a Biodiversității) este o organizată anual pe 22 mai pentru a promova problema biodiversității. De la crearea sa de către al doilea comitet al Adunării Generale a ONU în 1993 până în 2000, a avut loc pe 29 decembrie pentru a celebra ziua în care Convenția privind diversitatea biologică a intrat în vigoare. La 20 decembrie 2000, data a fost mutată pentru a comemora adoptarea Convenției pe 22 mai 1992, la Summit-ul Pământului de la Rio și parțial pentru a evita multe alte sărbători care au loc la sfârșitul lunii decembrie.
Ziua Europeană Împotriva Obezității
Ziua Unicității Reformate Maghiare
Ziua Republicii în Sri Lanka. Sri Lanka este o țară insulară asiatică, situată în sudul Asiei, în Oceanul Indian. Are coaste la Golful Bengal, în est, Oceanul Indian în sud și vest și Strâmtoarea Palk în nord-est, care o separă de India. Capitala Sri Lankăi este Colombo. Până în 1972 se numea Ceilon (Ceylon)

RELIGIE ORTODOXĂ 22 Mai

Înjumătătirea Cincizecimii; Sf Mc Vasilisc și Marcel; Sf Părinți de la Sinodul al II – lea Ecumenic; Dezlegare la pește

Înjumătățirea Cincizecimii

Viața Sf Mc Vasilisc. După săvârșirea pătimirii şi după mucenicescul sfârşit al Sfântului Mucenic Teodor Tiron în cetatea Amasiei, au rămas ţinuţi în temniţă pentru Hristos tovarăşii lui, ostaşi şi prieteni de aproape, Eutropiu, Cleonic şi Vasilisc, nepotul său. Ighemonul Puplie, care a muncit pe Sfântul Teodor, pierise, fiind ucis de mânia lui Dumnezeu; şi în locul lui a venit un altul cu numele Asclipiodot, de neam din Frigia, cumplit cu obiceiul şi cu mintea fără de Dumnezeu, făcând multe răutăţi poporului creştin.

Căci îi era dată lui stăpânire asupra creştinilor de la împăratul Maximian (286-305) ca să-i silească la jertfa idolească, iar pe cei ce nu s-ar supune, să-i piardă cu cumplite munci. Acela, şezând la judecată cu sfetnicii săi, a chemat pe Evlasie, păzitorul de cărţi şi i-a poruncit să citească faptele cele petrecute mai înainte ale judecăţii. Deci, citindu-se pătimirea lui Teodor Tiron, toţi s-au minunat de răbdarea acelui bărbat.

Deci a zis ighemonul către Evlasie: "Unde sunt tovarăşii lui Teodor care au fost pomeniţi în această carte?" Răspuns-a Evlasie: "Sunt păziţi în temniţă împreună cu alţi legaţi". După aceea ighemonul, văzând capiştea cea arsă de Sfântul Teodor, a necuratei lor zeiţe, ce se numea Ira, "maica zeilor", a răcnit ca un leu asupra tovarăşilor lui Teodor care rămăseseră. Şi îndată a poruncit să trimită ostaşi la temniţă, ca să aducă la el pe Sfinţii Mucenici Eutropiu, Cleonic şi Vasilisc.

Eutropiu era frate de o mamă cu Cleonic, de neam din Capadocia, iar Vasilisc era nepot al Sfântului Teodor şi se născuse în Amasia. Iar pentru dragoste, toţi aceşti trei se numeau fraţi. Mergând ostaşii la temniţă, au zis străjerului temniţei: "Dă-ne pe tovarăşii lui Teodor". Iar acela, intrând înăuntru, a zis către sfinţi: "Sculaţi-vă, iată a venit vremea voastră, pe care ziua şi noaptea cu dorire aţi aşteptat-o, căci vă cheamă ighemonul; dar vă rog să nu mă uitaţi întru bună voastră mărturisire". Acestea le grăia străjerul temniţei, deoarece şi el crezuse că Domnul este cu dânşii, de vreme ce îi vedea ziua şi noaptea rugându-se, cum şi minunile lui Dumnezeu care se făceau; apoi lumina cea negrăită care îi strălucea, şi temniţa care, de multe ori, singură de la sine se deschidea.

Sfinţii, sculându-se, ieşeau cu bucurie; iar ceilalţi care rămâneau legaţi plângeau, căci se lipsesc de tovărăşia sfinţilor mucenici. Sfântul Eutropiu le-a zis: "Nu plângeţi, fraţii mei, că iarăşi ne vom vedea unul cu altul; ci rugaţi-vă Domnului nostru Iisus Hristos, ca să ne învrednicească să ne sfârşim prin chinuire pentru El, şi să înceteze elineasca închinare, ca astfel să se umple lumea de darul Domnului".

Aşa mângâind sfinţii pe cei legaţi, au ieşit cu ostaşii. Şi Sfântul Eutropiu, care era foarte frumos la chip şi înţelept în cuvinte, cânta, grăind: Iată acum ce este bun şi ce este frumos, decât numai a locui fraţii împreună. Şi se făcu glas din cer către dânsul, zicând: "Nu te voi despărţi de fraţii tăi, până ce toţi veţi veni la Teodor şi vă veţi odihni în sânul patriarhului Avraam şi în lumina celor vii".

Fiind aduşi sfinţii mucenici, stăteau înaintea ighemonului cu feţele luminoase. Şi i-a întrebat ighemonul: "Pentru ce feţele voastre sunt vesele, ca şi cum n-ar fi stat o vreme aşa de lungă în legăturile temniţei, ci ca după o veselie de toate zilele, aşa sunt de luminoase?" Fericitul Eutropiu a răspuns: "Cu adevărat, ighemoane, în toate zilele ne veseleşte Hristos al nostru, cercetându-ne cu darul Său şi se împlineşte la noi acea scriptură: "Inima veselindu-se, faţa înfloreşte".

Ighemonul a zis: "Cum îţi este numele?" Sfântul a zis: "Numele meu cel plăcut este creştin, iar de părinţi sunt numit Eutropiu". Ighemonul, momindu-l, i-a zis: "Cu adevărat, te văd nobil la obicei şi la chip frumos, şi, precum mi se pare, mulţi ani ai învăţat filosofia". Sfântul a răspuns: "În duhovniceasca filosofie m-am deprins de la Domnul meu Iisus Hristos, spre care am nădejde că poate o să mă facă şi acum înţelept în răspunsuri împotriva întrebărilor voastre".

Zis-a ighemonul: "Ascultă-mă, Eutropiu. Încredinţează pe cei ce sunt cu tine să se supună poruncii împărăteşti şi să aducă jertfe zeilor. Iar eu voi scrie despre tine la împăraţi şi aceia te vor pune voievod şi-ţi vor da în stăpânire această ţară şi ca pe un domn al ţării te vor cinsti; cu multe bogăţii te vor îmbogăţi şi cu adevărat cu lucrul vei cunoaşte că este bine a asculta pe împăraţi şi a te supune poruncii acelora.

Iar dacă acestor cuvinte ale mele nu te încredinţezi, apoi trupul tău, sfărâmându-l în bucăţi, îl voi arunca la câini şi la fiare, spre mâncare; iar rămăşiţele oaselor tale cu foc le voi arde şi praful îl voi arunca în râu. Şi să nu socoteşti că trupul tău, luându-l creştinii, îl vor unge cu mir că pe un sfânt. Deci, supune-te şi jertfeşte zeilor, sau măcar spune înaintea poporului că te supui şi voieşti a jertfi, pentru că toţi caută la tine, luând aminte la învoirea ta cea de la sfârşit. Nu întoarce de la zei pe cei ce voiesc să le aducă jertfe, ca să nu aduci hule asupra ta. Iar dacă continui să huleşti vom aduce asupra ta şi asupra celor ce sunt cu tine, munci necinstite şi cumplite".

Sfântul Eutropiu a răspuns ighemonului, zicând: "Încetează a bârfi unele ca acestea, fiule al diavolului şi moştenitor al gheenei. Încetează de a amăgi pe slugile lui Dumnezeu, vrăjmaş al lui Dumnezeu, izgonitule din veşnicile bunătăţi, lipsitule din moştenirea raiului, legatule veşnic al iadului celui mai de jos. Încetează de a grăi cele necuvioase, gunoiule, zidule şi îngrădire a lucrurilor celor bune, iar de lucruri rele povăţuitor şi începător de înşelăciune. Şi ce îţi voi zice mai mult, nu ştiu. Vicleanule om, îmi făgăduieşti vremelnică cinste şi bogăţii care rămân aici. Ce folos am din acelea, care sunt începătura desfătărilor celor vătămătoare de suflet, maică a înfrumuseţării şi a desfrânării, pricina jertfirii şi a uciderii şi rădăcină a tuturor răutăţilor? Ce folos a aflat din bogăţiile pământeşti şi din cinste Puplie, cel ce a fost ighemon mai înainte de tine, care a muncit pe Sfântul Teodor şi care este îngropat acum sub pământ în iad, în focul nestins şi între viermii neadormiţi? Dar şi asupra ta nu va zăbovi a veni mânia lui Dumnezeu, care te va pierde de pe pământ, păgânule în fărădelege. Şi încă mă îngrozeşti cu munci cumplite, cu sabie, cu foc şi cu fiare?

Dar nu nădăjdui, o, nebunule, că mă vei înfricoşa cu îngroziri şi mă vei sili cu răni spre nedumnezeire. Pentru că a pătimi pentru Hristos, Dumnezeul meu, îmi este cel mai dorit lucru, mai mult decât toate doririle, de vreme ce Acela ne este nouă bogăţie, cinste, putere şi slavă; şi nu ne depărtăm de El, nici eu şi nici aceşti fraţi ai mei. Ci vom răbda pentru Mântuitorul nostru, Care este Începătorul vieţii, adevăratul voievod nebiruit, Care izbăveşte pe cel ce-L cheamă din multe ispite şi Care şi pe noi are putere a ne izbăvi din mâinile tale".

Acestea auzindu-le ighemonul, s-a umplut de mânie şi a poruncit să-l bată peste gură pe sfântul, zicându-i: "Necuviinciosule, eşti chemat să aduci jertfă zeilor, iar nu să ne ocărăşti". Şi, începând a-l bate tare, îndată s-au uscat mâinile celor ce-l băteau. Iar cele ce se făceau şi se grăiau la acea întrebare de judecată, toate se scriau din porunca ighemonului. Apoi, văzând scriitorii uscarea mâinilor celor ce băteau, s-au înspăimântat şi au lăsat scrierea. Iar un oarecare dintre credincioşi stătea în popor şi scria.

Deci a zis ighemonul către mucenic: "Te vei închina zeilor, ca să fii viu? Sau, neînchinîndu-te, voieşti ca îndată să te dau morţii?" Răspuns-a Sfântul Eutropiu: "Nu mă voi închina nesimţitorilor zei, precum faci tu, fiind nesimţitor, ci mă voi închina Dumnezeului meu şi Aceluia Îi voi aduce jertfă de laudă, care este rodul buzelor mele. Căci Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, grăieşte prin gura lui David: Idolii neamurilor argint şi aur, lucruri de mâini omeneşti, gură au şi nu vor grăi, ochi au şi nu vor vedea, mâini au şi nu vor pipăi, picioare şi toate mădularele asemănării omeneşti le au nesimţitoare. Drept aceea, adaugă: Asemenea lor să fie, cei ce îi fac pe ei şi toţi cei ce nădăjduiesc spre dânşii. Deci tu, fiind orb şi surd, voieşti să mă atragi şi pe mine într-aceeaşi pierzare? Dar eu nu mă voi depărta de la Domnul meu Iisus Hristos".

Ighemonul a zis către Sfinţii Cleonic şi Vasilisc: "Voi, ce ziceţi? Aduceţi jertfe zeilor, ca să fiţi vii? Sau voiţi ca, împreună cu Eutropiu, în aceleaşi munci să cădeţi?" Iar Sfinţii Cleonic şi Vasilisc au răspuns: "Precum crede fratele nostru Eutropiu, cel întărit pe piatra credinţei în Iisus Hristos, astfel şi noi credem şi ne întărim în Tatăl şi în Fiul şi în Sfântul Duh. Şi, precum Eutropiu pătimeşte pentru Hristos, aşa şi noi împreună cu dânsul, voim a pătimi. Că nu va putea diavolul să ne despartă pe noi, pe care ne-a însoţit Hristos cu sfânta credinţă şi cu dragostea Sa. Căci precum o sfoară, fiind împletită în trei, nu se rupe, astfel şi noi, aceşti trei, vom rămâne tari. Şi, precum Preasfânta Treime este nedespărţită, asemenea şi noi suntem nedespărţiţi cu credinţa şi nedeosebiţi cu dragostea. Deci, grăbeşte să ne munceşti pe noi cu munci mai mari, pentru că mergem la chemarea Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia tu îi eşti vrăjmaş".

Acestea zicând ei, ighemonul a poruncit ca pe fiecare să-l întindă câte patru ostaşi şi să-l bată cu vine crude, fără cruţare; şi atât de mult au fost bătuţi sfinţii, încât carnea lor şi sângele cădeau pe pământ. Iar ei, răbdând cu vitejie, se rugau lui Dumnezeu. Şi puteai vedea cumplită muncă; iar răbdătorii de chinuri, cu ajutorul lui Hristos, se arătau ca şi cum nimic n-au pătimit. Sfântul Eutropiu grăia în rugăciunea sa: "Dumnezeule, Atotţiitorule, Preabunule şi milostive, nu ne trece cu vederea. Stăpâne, Cel ce mântuieşti pe cei drepţi şi sprijineşti pe cei păcătoşi; Cel ce întorci pe cei necredincioşi şi îndreptezi pe cei îndărătnici; Cel ce mântuieşti pe cei înţelepţi şi înveţi pe cei fără de minte, Tu, Cel ce ai legat pe diavolul şi ai dezlegat pe om; Ajutătorule al celor ce sunt în legături şi în munci; Izvorule al bunătăţii şi Mântuitorul sufletelor noastre; Începătorule al pătimirilor şi Dătătorule de răbdare bărbătească în chinuri; dă-ne răbdare în rănile acestea, pentru cunună mucenicească cea desăvârşită şi vino spre ajutorul nostru, precum ai venit şi la robul Tău Teodor şi i-ai ajutat. Arată oamenilor răutatea diavolului şi a Ta bunătate; iar prin ajutorul Tău cel întru tot puternic, arată aceasta tuturor, cum că noi cu adevărat pe Tine Unul Te avem Împăratul nostru, Iisuse Hristoase şi Ţie Unuia ne închinăm, slăvindu-Te pe Tine cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în veci". Iar Sfântul Cleonic cu Vasilisc au zis: "Amin!"

Şi îndată s-a făcut cutremur mare, încât s-a cutremurat tot divanul; şi cei ce cădeau obosiţi şi înspăimântaţi s-au depărtat, iar sfinţii au fost dezlegaţi cu mână nevăzută şi stăteau întregi. Şi li s-a arătat lor Domnul împreună cu îngerii şi cu Sfântul Teodor. Şi a zis Sfântul Eutropiu către Domnul: "Te laud pe Tine, Stăpânul meu, Hristoase, că aşa degrabă m-ai auzit. Dar cine sunt eu, ca Domnul meu să vină la mine?" Şi iarăşi Sfântul Eutropiu a zis către Sfinţii Cleonic şi Vasilisc: "Vedeţi că Împăratul nostru Iisus Hristos, stă cu Sfântul Teodor în multă slavă?" Şi au zis: "Îl vedem". Iar Sfântul Teodor, cel ce s-a arătat cu Domnul, a zis: "Frate Eutropiu, s-a auzit rugăciunea ta şi iată Mântuitorul a venit întru ajutorul vostru, că încredinţaţi să fiţi pentru veşnica viaţă". Şi a grăit către dânşii Însuşi Domnul: "Când vă muncea pe voi, acolo am stat şi Eu înaintea feţii voastre, căutând la pătimirea voastră. Şi, de vreme ce începătura muceniciei cu bărbăţie aţi răbdat-o, de aceea vă voi fi vouă ajutor, până ce veţi săvîrşi nevoinţa voastră şi se vor scrie numele voastre în cartea vieţii". Astfel zicând, Domnul S-a făcut nevăzut, împreună cu Sfântul Teodor.

Iar ostaşii care munceau pe sfinţi, au strigat către ighemon: "Ne rugăm ţie, stăpâne, scapă-ne de lucrul acesta, căci noi nu putem să muncim mai mult pe oamenii aceştia". Zis-a ighemonul, arătând cu degetul spre sfinţi: "Iată, vrăjitorii aceştia fac o nălucire oarecare şi înfricoşează pe ostaşi". Iar mulţi din popor, care se învredniciseră vedeniei celei dumnezeieşti, strigau către ighemon, zicând: "Nu sunt năluciri, nici vrăjitorii, ci Dumnezeul creştinesc ajută robilor Săi! Căci noi am văzut viu pe Împăratul Hristos şi pe Teodor cel ce a murit demult şi am auzit glas îngeresc!" Ighemonul a răspuns: "Eu nimic n-am văzut şi nici n-am auzit vreun glas". A zis către dânsul Sfântul Eutropiu: "Bine zici, că n-ai văzut dumnezeiasca arătare, nici n-ai auzit cereştile glasuri, pentru că nu vezi cu ochii cei sufleteşti; căci diavolul, domnul veacului acestuia, ţi-a orbit inima ta. Se împlineşte cu tine proorocia lui Isaia, care zice: Cu urechile sale greu a auzit şi ochii săi şi-a închis".

Acestea auzindu-le ighemonul şi văzând poporul tulburat, a poruncit să lege pe sfinţi şi să-i ducă în temniţă. Intrând acolo isfinţii mucenici, s-au bucurat cei legaţi, văzându-i pe dânşii, şi au cântat pătimitorii lui Hristos, grăind: Ajutorul nostru este în numele Domnului, Cel ce a făcut cerul şi pământul.

Mâncând ighemonul într-acea zi cu sfetnicii săi, grăia cu dânşii: "Ce vom face oamenilor acelora, nu ştiu? Căci toată cetatea se tulbură printr-înşii. Vouă ce vi se pare?" Iar unul din sfetnici a zis: "Ucide-i pe ei degrabă, rogu-mă ţie; căci de vei întârzia a-i pierde pe dânşii, apoi toată cetatea se va depărta de la zei şi se va duce în urma lor! Mai ales pe Eutropiu, care este mai limbut, nu-l lăsa atât să vorbească". Iar ighemonul a zis: "Acum şi cu rugăminte şi cu îngroziri l-am sfătuit pe el spre închinarea zeilor, iar el a hulit şi pe zei şi pe împăratul, şi pe mine m-a defăimat. Să-l mai chemăm singur şi cu rugăminte să-l încredinţăm. Şi, de ne va asculta, vom da mulţumită milostivilor zei; iar de nu, apoi desăvârşit îl vom da pe el morţii".

Aceasta zicând, îndată a trimis ostaşi ca să aducă la dânsul pe Eutropiu din temniţă. Şi, intrând Sfântul Eutropiu la ighemon pe când prânzea, i-a zis ighemonul: "Voieşti ca pe ţine singur să te duc cu cinste în locaşul zeilor noştri şi să le aduci jertfe?"

Sfântul Eutropiu a răspuns: "Viu este Domnul Dumnezeul meu, că nici prin cuget nu-mi trece să mă depărtez de la credinţa lui Hristos, cea întărită pe neclintita piatră". Şi poruncea ighemonul mucenicului să şadă împreună cu cei ce prânzesc, dar el nu voia. Şi iarăşi îi ziceau cei ce şedeau: "Şezi, Eutropie, împreună cu noi, de mănâncă şi bea şi ascultă pe voievod". Sfântul a răspuns: "Să nu-mi fie mie, robul lui Hristos, să şed împreună cu necuraţii, pentru că grăieşte proorocul David: Fericit bărbatul, care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi pe scaunul pierzătorilor n-a şezut. Şi iarăşi: N-am şezut în adunarea deşertăciunii şi nu voi intra cu călcătorii de lege. Şi iarăşi, alt prooroc vesteşte: Ieşiţi din mijlocul lor şi vă deosebiţi, grăieşte Domnul. Să nu vă atingeţi de necurăţia lor, că Eu vă voi primi pe voi. Şi Scriptura grăieşte iarăşi: "Cel ce umblă cu sfinţii, se va sfinţi, iar cel ce umblă cu necuraţii, este părtaş al lor"".

Ighemonul a zis: "Erai mai bun la obicei mai înainte, Eutropiu, iar acum te arăţi a fi rău cu obiceiul". Sfântul răspunse: "Nu sunt rău cu obiceiul, dar păzesc poruncile lui Dumnezeu pentru că, dacă tu te sârguieşti a păzi poruncile împăraţilor pământeşti, cu atât mai mult eu, slujind Împăratului Cel ceresc şi fără de moarte, mă sârguiesc a-I păzi poruncile". Ighemonul zise: "Tu, împreună cu mine, fără tovarăşii tăi, să aduci dimineaţă jertfe zeilor, ca poporul, văzându-te că te închini zeilor, să se încredinţeze spre a nu se depărta de la dânşii, ci să-i cinstească cu jertfe".

Sfântul Eutropiu răspunse: "Necredinciosule, voieşti ca în turma lui Hristos să fiu povăţuitor al pierzării? Să nu fie una ca aceea, pentru că grăieşte Domnul meu: De va sminti cineva pe unul din cei mici, care cred în Mine, mai bine este să-şi lege o piatră de moară de grumazi şi să se înece în adâncul mării. Şi iarăşi zice: Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona, căci ce împărtăşire este luminii cu întunericul? Sau ce legătură are Biserica lui Dumnezeu cu idolii?"

Acestea auzindu-le ighemonul, a poruncit să aducă înaintea lui aur şi haine de multe feluri şi de mare preţ, iar argint o sută cincizeci de litre. Şi a zis: "Mă jur pe toţi zeii şi pe dragostea nebiruiţilor împăraţi, că ţi le voi da ţie pe acestea şi mai multe decât acestea, numai să zici dimineaţă către popor: "M-am plecat ighemonului!" Iar după aceea, roagă-te Dumnezeului tău precum voieşti şi primeşte toate acestea".

Sfântul Eutropiu a zis: "Viclene înşelător şi şarpe rău, nu vei ispiti pe robul lui Dumnezeu, pentru că scris este: Ce folos este omului de ar dobândi lumea toată, iar sufletul îşi va pierde? Sau: Ce va da omul în schimb pentru sufletul său? Precum fratele tău Iuda, iubind argintul, şi-a pierdut sufletul, aşa vei pieri şi tu cu dânsul! Dar ce întârzii de nu ne ucizi? Căci să ştii, că nimic nu ne va despărţi de dragostea lui Hristos!" Ighemonul, luptându-se cu dânsul în cuvinte multă vreme şi momindu-l, apoi văzând pe mucenic că nu i se supune nicidecum, ci mai rău îl ocărăşte şi pe zei îi necinsteşte, fiind noaptea pe la cântatul cocoşilor şi vreme de odihnă, a zis către slugi: "Duceţi pe Eutropiu în temniţă şi-l legaţi împreună cu soţii lui, căci lucrul cel rău nu se va schimba niciodată şi nu poate a fi bun".

Sfântul ieşind, grăia către ighemon: "Răsad al vicleşugului, care nu faci rod al dreptăţii, vei fi degrabă tăiat şi în foc aruncat! În tine, pământule, grâul nu va creşte, ci numai neghine şi spini, deoarece sufletul tău l-a dobândit satana şi a semănat într-însul seminţele sale cele rele!" Şi zicând acestea, s-a dus.

Intrând în temniţă, a găsit pe Sfinţii Cleonic şi Vasilisc rugându-se cu genunchii plecaţi şi toată noaptea s-au rugat pentru dânsul. Deci, făcându-se dimineaţă, ighemonul a voit să aducă jertfă la zei cu tot poporul; şi a poruncit crainicului să strige, ca să se adune tot poporul în capiştea Artemidei cu jertfe. Apoi adunându-se poporul, a venit şi ighemonul, fiind aduşi şi Sfinţii mucenici Eutropiu, Cleonic şi Vasilisc, după porunca ighemonului. Şi, săvârşindu-se închinarea la idoli de toţi cei ce erau acolo, căci unii aduceau tămâie spre jertfă, iar alţii vite necuvântătoare, ighemonul a zis: "Eutropiu, apropie-te împreună cu tovarăşii tăi şi jertfeşte zeilor ca să nu mori rău".

Iar Sfântul Eutropiu cu prietenii săi au început a grăi: "Doamne, Dumnezeule, Atotţiitorule şi veşnice, Cel ce eşti Preacurat, neschimbat, Care în cer locuieşti şi pe pământ Te slăveşti, Cel ce ai întărit cerul, ai întemeiat pământul, ai făcut munţii, Cel ce numeri mulţimea stelelor şi le chemi pe nume, luminează-ne şi pe noi din înălţimea Ta; Cel ce ai izbăvit odată pe sfinţii tăi, pe cei trei tineri, din cuptorul Babilonului şi ai mântuit pe Sfântul Daniil din gurile leilor; Cel ce ai eliberat de la moarte pe roaba Ta Susana şi pe Sfânta Tecla ai păzit-o de foc şi de fiare; Cel ce ai fost cu Sfântul Teodor în pătimirile lui; Tu fii împreună şi cu noi şi, venind la locul acesta, arată-Ţi puterea şi pierde toată elineasca îndrăcire; fă ca în locul acesta creştinii să-Ţi aducă jertfe fără de sânge, Ţie, adevăratul Dumnezeu, că Tu eşti Părinte al Domnului nostru Iisus Hristos şi Ţie se cuvine slava, Unuia născut Fiului Tău şi Sfântului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin".

Zicând acestea sfinţii, s-a făcut tunet şi cutremur mare, încât şi temelia capiştei s-a clătinat, şi au fugit toţi de la capişte împreună cu ighemonul, fiind cuprinşi de mare frică, ca să nu moară, iar idolul Artemidei a căzut şi s-a sfărâmat în mici bucăţi. În acel cutremur s-a auzit glas de sus, grăind către sfinţi: "S-au auzit rugăciunile voastre. De acum locul acesta va fi biserica de rugăciune a creştinilor". Şi se veseleau sfinţii întru Domnul.

Potolindu-se cutremurul, toţi, după un ceas lăsând frica, s-au întors şi, stând la judecată, scrâşneau din dinţi asupra sfinţilor. Apoi a poruncit să se aducă pucioasă şi smoală, pe care să le fiarbă în trei căldări şi să le toarne peste trupurile mucenicilor. Şi a poruncit să înfigă în pământ nişte pari tari şi să pună în ei pe sfinţi. Să le răstignească mâinile, legându-le de pari, una de un par şi alta de altul.

Făcându-se aceasta şi fierbând căldările mult, Sfântul Cleonic a grăit către Sfântul Eutropiu: "Să ne rugăm lui Dumnezeu, frate, că mare nevoie ne stă astăzi înainte!"

Şi s-au rugat, grăind: "Doamne, Iisuse Hristoase, acum vino în ajutorul nostru şi arată puterea Ta, căci puterea noastră este slabă! Tu ne întăreşte în răbdarea muncii acesteia". Şi au adus slugile căldările ce fierbeau cu smoală şi cu pucioasă, ţinându-le cu mâinile de torţile de fier. Iar Sfântul Eutropie a zis către slugi: "Domnul să întoarcă lucrul vostru asupra voastră".

Acestea zicând, îndată, cu puterea lui Dumnezeu, şi-au dezlegat ucenicii mâinile de la pari şi, singuri luând cu mâinile lor căldările ce fierbeau, le-au turnat peste piepturile lor; şi, vărsându-se smoala de pe trupurile lor pe pământ, curgea ca apa pe marmură; şi, întorcându-se asupra slugilor, i-au ars pe dânşii până la oase, dar sfinţii n-au avut nici o vătămare. Aceasta văzând-o ighemonul, se mira mult şi se înspăimântă, încât vrajă creştină o socotea.

După aceea a poruncit la alte slugi cu unghii de fier să îi strujească şi cu muştar amestecat cu sare şi cu oţet să le ude rănile lor, iar sfinţii răbdau toate acestea cu vitejie. Şi Sfântul Eutropie, fiind în munci, a grăit către ighemon: "Necuratule şi urâtule în faţa slavei lui Dumnezeu, îngrijeşte-te de mai mari munci, pentru ca mai multă pătimire, şi mai mari cununi să luăm de la Stăpânul nostru!"

Cu aceste cuvinte mai mult se întărita tiranul şi poruncea slugilor să-i muncească şi mai aspru. Iar sfinţii grăiau: "Sîrguieşte-te, întru tot, necuratule, ca să ne izbăveşti din faţa ta; căci dorim ca izbăvindu-ne de tine, să vedem faţa Dumnezeului nostru Iisus Hristos". Astfel fiind munciţi sfinţii multă vreme şi sfârşindu-se acum ziua, ighemonul a poruncit să-i arunce iarăşi în temniţă şi să-i pună în obezi. Iar sfinţii se rugau în temniţă, zicând: "Doamne Iisuse Hristoase, nu ne lăsa pe noi, până ce vom trece viforul chinuirii, până vom scăpa de pierzătorul acesta ighemon şi vom ajunge la limanul cel lin, unde nu este durere, nici întristare, nici suspinare".

Astfel rugându-se ei, la miezul nopţii li S-a arătat Domnul, zicându-le: "Amin, grăiesc vouă! De vreme ce v-aţi dat pentru Mine la moarte, veţi lua veşnică viaţă împreună cu sfinţii". Cu o cercetare ca aceasta a Domnului fiind mângâiaţi mucenicii, s-au întărit şi mai mult cu credinţa.

Făcându-se dimineaţă, a venit iarăşi ighemonul la judecată şi, punând înainte pe sfinţi, le-a zis: "V-aţi învăţat a vă închina şi a aduce jertfe zeilor? Sau voiţi a muri rău?" A răspuns Sfântul Eutropiu: "Oare n-ai auzit de la noi de multe ori, o, pierzătorule întunecat, orbule şi nesimţitorule, cum că nu ne vom închina, nici vom aduce jertfe surzilor şi muţilor diavoli?" Aceasta auzind-o ighemonul, a osândit pe Sfântul Eutropiu împreună cu Sfântului Cleonic la răstignire, dând asupra lor o hotărâre ca aceasta: "Pe Eutropiu, dascălul vrăjitorilor, şi împreună cu dânsul şi pe alt vrăjitor, anume Cleonic, care n-au ascultat de porunca marilor împăraţi, ci au mărturisit creştineasca credinţă, porunceşte alesul divan să-i răstignească, iar Vasilisc cu ceilalţi legaţi, să mai fie ţinuţi în temniţă".

Acestea auzindu-le Sfântul Vasilisc, a strigat către ighemon: "Dă şi pentru mine hotărâre spre moarte, căci nu voiesc să rămân fără tovarăşii mei, ci cu dânşii să mor şi doresc ca împreună să stau înaintea lui Hristos, Dumnezeul nostru". Zis-a ighemonul: "Jur pe zeii mei, deoarece aţi făcut între voi înţelegere ca să nu vă lăsaţi unul de altul, de aceea nu vă voi pierde pe toţi trei odată, ca astfel să se strice legătura voastră şi să nu vi se îndeplinească dorinţa ce aţi avut".

Iar Sfântul Eutropiu a zis: "Cu adevărat, eşti mai sălbatic decât toate fiarele şi mai vârtos decât toţi cei necuvântători tu eşti necuvântător, cel ce desparţi însoţirea cea bună, care este nedespărţită cu dragostea şi cu credinţa. Dar îţi va răsplăti ţie degrabă Dumnezeu şi vor înflori florile cele pline de dar şi vor da rod Bisericii lui Dumnezeu".

Acestea zicându-le Sfântul Eutropiu, a fost scos cu Sfântul Cleonic din cetate, unde erau cruci pregătite pentru dânşii. Şi toată cetatea venea după dânşii, nu numai creştinii, ci şi elinii. Văzându-şi sfinţii mucenici crucile, au zis: "Doamne, Dumnezeul nostru, Iisuse Hristoase, Te lăudăm şi-Ţi mulţumim că ne-ai făcut pe noi a fi vrednici de moarte pe cruce şi ne-ai asemănat pe noi răstignirii Tale celei de voie! Deci, învredniceşte-ne de cunună dreptăţii, ca împreună cu Tine pătimind, cu Tine să ne şi preamărim, întru Împărăţia Ta! Însă ne rugăm Ţie şi pentru Sfânta Biserică Ta, alinează viforul păgânilor celor ce se scoală asupra robilor Tăi şi dăruieşte de acum pace neamului creştinesc!"

Astfel rugându-se sfinţii, i-au răstignit ostaşii pe crucile lor. Şi s-a făcut glas din cer către pătimitorii pentru Hristos, chemându-i pe dânşii întru odihna veşnică. Iar Sfinţii Mucenici Eutropiu şi Cleonic, cu rugăciune şi-au dat sufletele lor în ziua a treia a lunii lui martie. După aceasta doi cucernici bărbaţi din Amasia, cetăţenii Conit şi Velonic, au rugat pe ighemon ca să le dea voie să ia trupurile mucenicilor, şi nu i-a oprit pe dânşii ighemonul. Deci a luat Velonic trupul Sfântului Eutropiu şi, ungându-l cu mir, l-a dus cu cinste la un sat al său, departe ca la optsprezece stadii de la cetate. Iar trupul Sfântului Cleonic l-a luat Conit şi, ungându-l cu miruri, l-a dus cu cinste la satul ce se numea Chimă. Şi se săvârşeau la locurile acelea vindecări la mormintele mucenicilor, întru slava lui Dumnezeu. Iar Sfântul Vasilisc, rămânând închis în temniţă, a petrecut în legături vreme destulă. După aceea, pierind ighemonul Asclipiodot şi după dânsul punându-se Agripa, cu sabia a fost tăiat şi Sfântul Vasilisc în douăzeci şi două de zile ale lunii mai, în care se cinsteşte pomenirea lui, întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel slăvit împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în veci. Amin.

Sfântul Mucenic Vasilisc, originar din satul Humialon, din Eparhia Amasiei, a trăit în timpul împăratului Maximian (286-305) şi a fost nepotul Sfântului Mare Mucenic Teodor Tiron. Vasilisc a fost închis împreună cu Eutropie şi Cleonic, ostaşi şi prieteni cu Sfântul Teodor Tiron. Aceştia doi au pătimit moarte martirică pentru Hristos, însă Vasilisc a rămas în temniţă, după care a fost eliberat. Pentru că a început să predice Evanghelia lui Hristos, păgânii l-au prins din nou, la porunca guvernatorului Agripa. Când era dus spre Comane, în satul Dacnon, ostaşii au poposit la o femeie, Traiani. Pe Sfântul Vasilisc, aceştia l-au legat de un paltin uscat care, în chip minunat, a înverzit şi a înfrunzit. Ajunşi în Comane, sfântul a fost dus înaintea guvernatorului, dar a refuzat să aducă jertfă idolilor. Pentru că s-a rugat, Dumnezeu a trimis foc din cer şi a ars templul şi statuia idolului Apolon. Plin de mânie, guvernatorul Agripa a poruncit să-i fie tăiat capul Sfântului Mucenic Vasilisc.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Marcel, care, adăpat fiind cu plumb topit, s-a săvârşit.

Sfinţii Părinţi de la Sinodul al II-lea Ecumenic

La 22 mai, Biserica face pomenirea Sfinţilor Părinţi de la Sinodul al II-lea Ecumenic, întrunit la Constantinopol în anul 381. 150 de episcopi au poposit în perioada 1 mai-9 iulie în capitala imperiului, la chemarea împăratului Teodosie cel Mare (379-395), pentru a restabili ordinea şi liniştea în Biserică. Tulburarea era provocată de o învăţătură ce nega dumnezeirea, egalitatea şi deofiinţimea Sfântului Duh cu Tatăl şi cu Fiul. Prin strădania acestor Sfinţi Părinţi, Biserica a consolidat victoria Ortodoxiei, obţinută încă din anul 325, la Sinodul I Ecumenic de la Niceea.

Trecuse mai bine de jumătate de veac de când Sfântul Împărat Constantin cel Mare convocase Sinodul de la Niceea pentru a stabili adevărata învăţătură de credinţă. Disputele teologice, însă, continuau. O serie de sinoade locale a trebuit să răspundă provocărilor vremii şi vocilor care reluau aşa-numitele „dispute trinitare“. Arianismul - erezie ce nega dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu - deşi condamnat la Niceea, n-a putut fi anihilat, creând dificultăţi Bisericii timp de încă aproximativ 50 de ani. Când lucrurile păreau a se linişti, o nouă învăţătură greşită pătrundea în cercurile religioase. Este vorba de erezia pnevmatomahilor (termen grecesc alcătuit din cuvintele „Duh“ şi „luptă“), care nega dumnezeirea, egalitatea şi deofiinţimea Duhului Sfânt cu Tatăl şi cu Fiul.

„Dacă pleci, iei cu tine Treimea!“

Împăratul Teodosie, înţelegând că luptele din interiorul Bisericii destabilizează imperiul, a intervenit în acele dispute, pentru a le pune capăt. Un prim pas a fost promulgarea unui edict decisiv pentru susţinerea Ortodoxiei niceene, semnat la 28 februarie 380 la reşedinţa imperială din Tesalonic şi reînnoit la Constantinopol la 10 ianuarie 381, în care accentua ideea că trebuie „să credem în Sfânta Treime, în dumnezeirea una a Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh, de slavă egală.“

Cei doi auguşti - Teodosie cel Mare, în Răsărit şi Graţian, în Apus - au aflat soluţia reinstaurării liniştii în imperiu prin exemplul împăratului „întocmai cu apostolii“, Constantin cel Mare: convocarea unui sinod general care să elimine ultimele rezistenţe ariene şi să combată erezia pnevmatomahă.

Răceala dintre episcopatul occidental şi cel oriental în urma disputelor ariene împiedica orice dialog eficient în cadrul sinodal. Astfel, cei doi împăraţi au decis să convoace sinoade separate în provinciile subordonate lor. Împăratul Graţian, sfătuit de Sfântul Ambrozie de Milan, pregătea convocarea unui sinod la Aquileea în toamna anului 381, care să întrunească pe episcopii occidentali şi illyrieni. Împăratul Teodosie cel Mare a convocat episcopatul răsăritean la Constantinopol, la începutul lunii mai, pentru a confirma învăţătura ortodoxă a Sinodului I Ecumenic şi a condamna erezia pnevmatomahă.

La 24 noiembrie 380, împăratul Teodosie cel Mare intra triumfal în Constantinopol, unde îşi stabilea reşedinţa imperială, iar la 27 noiembrie era întronizat ca episcop al capitalei Sfântul Grigorie de Nazianz. Păstorirea sa în eparhia constantinopolitană a fost una deosebit de grea, în special din cauza intrigilor unor ierarhi mânaţi de invidie. Aceste intrigi l-au făcut chiar să dorească să renunţe la scaunul arhieresc, însă a fost întors de popor, care, fascinat de cuvintele pline de înţelepciune ale vrednicului ierarh din amvonul Bisericii „Sfinţii Apostoli“, i-a spus: „Dacă pleci, iei cu tine Treimea!“.

Episcopul de Tomis - unul dintre ierarhii participanţi la Sinodul al II-lea Ecumenic:

Dintre cei 150 de episcopi convocaţi, majoritatea erau răsăriteni, cu excepţia celor din dioceza Macedoniei, în frunte cu Ascholius al Tesalonicului. Acesta, aflându-se sub jurisdicţia Bisericii Romei, putea reprezenta în sinod pe papa Damasus. Ceilalţi episcopi illyrieni şi apuseni aveau să se întrunească în Sinodul de la Aquileea, în septembrie 381.

Printre ierarhii reprezentativi prezenţi la Sinodul al II-lea Ecumenic au fost: Meletie al Antiohiei, Timotei al Alexandriei, Chiril al Ierusalimului, Diodor de Tars, Grigorie de Nyssa şi Petru de Sevasta (fraţii Sfântului Vasile cel Mare, †379), Amfilohie de Iconiu, Gerontius sau Terentius de Tomis - Constanţa în Sciţia Mică, Martyrius de Marcianopolis (Devna - Bulgaria). În fruntea lor, Sfântul Grigorie de Nazianz, ca episcop al Constantinopolului şi preşedinte al sinodului după moartea episcopului Meletie al Antiohiei, la sfârşitul lunii mai. După retragerea Sfântului Grigorie de Nazianz - probabil la 30 iunie - preşedinţia sinodului a revenit lui Nectarie, noul episcop de Constantinopol. Lor li s-au adăugat 36 de episcopi pnevmatomahi, în frunte cu Eleusis de Cizic şi Marcian de Lampsac, pe care împăratul Teodosie şi Sfântul Grigorie sperau să-i câştige pentru Ortodoxie, încercare sortită, însă, cu eşec.

Lucrările Sinodului al II-lea Ecumenic

În şedinţele sinodului au continuat reacţiile episcopilor care contestau canonicitatea instalării Sfântului Grigorie de Nazianz în scaunul constantinopolitan. Discuţiile teologice erau tergiversate de dispute personale, unii dintre episcopi fiind împărţiţi în tabere ce vizau interese proprii. Victimă a căzut însuşi Sfântul Grigorie de Nazianz, care s-a sacrificat pe sine pentru binele Bisericii, depunându-şi demisia şi întorcându-se la liniştea cetăţii sale.

În problemele de doctrină, însă, vocea sinodalilor a fost una, căzând întru totul de acord. În definiţia dogmatică a sinodului, mărturiseau deofiinţimea şi deosebirea Tatălui, şi a Fiului, şi a Duhului Sfânt, pentru a combate pe pnevmatomahi, dar şi Întruparea desăvârşită a Fiului lui Dumnezeu, pentru a combate erezia lui Apolinarie.

Simbolul de credinţă de la Niceea se încheia prin cuvintele „Credem şi în Duhul Sfânt.“ La acestea, Sfinţii Părinţi de la Sinodul al II-lea Ecumenic au adăugat încă cinci articole de credinţă, stabilind învăţătura ortodoxă despre Sfântul Duh, despre Biserică, despre Sfânta Taină a Botezului, despre învierea morţilor şi viaţa veşnică.

Lucrările sinodului s-au încheiat la 9 iulie 381, recunoscut ca Sinodul al II-lea Ecumenic datorită importantelor decizii dogmatice formulate şi recunoscute unanim de întreaga Biserică.

ARTE 22 Mai

INVITAȚIE LA OPERĂ 22 Mai

Wagner - Die Walküre, Bayreuth 1992 (Barenboim, Tomlinson, Elming, Secunde):

Wagner – Tannhäuser:

Wagner "Tristan und Isolde"

Wagner - Die Meistersinger von Nürnberg -

Richard Wagner: Lohengrin

Wagner Der Fliegende Holländer:

MUZICĂ 22 Mai

Richard Wagner

The Best of Wagner

Richard Wagner: Overtures & Preludes:

Charles Aznavour (Shahnour Varenagh Aznavourian), actor, cântăreţ şi compozitor francez de origine armeană

Kenny Ball, trompetist, vocalist şi şef de orchestră britanic de jazz (Kenny Ball & His Jazzmen)

Al Brown, şef de orchestră american (Al Brown's Tunetoppers)

Al Brown's Tunetoppers:

Bruce Rowlands, baterist britanic (Joe Cocker, Grease Band, Fairport Convention, Gallagher & Lyle)

Fairport Convention -

Jerry Dammers, pianist şi compozitor britanic (The Specials)

THE SPECIALS:

Al Corley, actor, cântăreţ şi compozitor american

Al Corley:

Iva Davis, vocalist, chitarist şi compozitor australian (Flowers, Icehouse)

Icehouse:

(Lisa) Dalbello, cântăreaţă, actriţă, prezentatoare şi compozitoare canadiană (Heart, Queensryche)

Lisa Dal Bello (Dalbello) -

(Stephen Patrick) Morrissey, vocalist şi compozitor britanic (The Smith)

ÎNREGISTRĂRI NOI:

Mozart: Complete Symphonies Vol.2

Vivaldi: Concerto “Per la Solennita di S. Lorenzo”: For you, my friend

Telemann Flute Concerto In D Major Twv 51:D2 | Baroque Classical Music HD

Despacito Accordion Mix 2018

The Very Best Of Beautiful Romantic Saxophone Love Songs - Best Saxophone instrumental love songs

The Most Romantic Love Songs Piano

POEZIE 22 Mai

George Bacovia

Biografie George Bacovia
George Bacovia ( n. 4/17 septembrie 1881, Bacău - m. 22 mai 1957, Bucureşti) a fost un poet simbolist român. Scrierea sa poetică a făcut parte din curentul cunoscut ca "simbolism dar şi-a dovedit modernitatea şi a rezistat probei timpului: Bacovia a fost unul din cei mai mari poeţi interbelici, alături de Tudor Arghezi, Lucian Blaga sau Ion Barbu.

George Andone Vasiliu (numele de naştere al poetului) s-a născut în casa comerciantului Dimitrie Vasiliu şi al Zoei Vasiliu. Copilul în vârsta de doar 6 ani începe să înveţe limba germană. Apoi între 1889-1890 urmează clasa întâi la un pension din Bacău. În 1891 îl aflăm înscris la Şcoala Primară Domnească nr. 1 din Bacău. Trei ani mai târziu absolvă cursul primar, în luna iunie. În acelaşi an se înscrie la Gimnaziul Ferdinand din Bacău. Toamna rămâne închis o noapte întreaga, din neatenţia paracliserului, în turnul bisericii Precista din oraşul natal. Această întâmplare îi va inspira poezia Amurg violet, scrisă în 1899. Anii traumatici din liceu şi atmosfera cam rece îi inspiră un alt poem celebru, "Liceu". În 1898 îşi pune pe note câteva poezii precum şi altele de Mihai Eminescu si Ştefan Petrică. Vădeşte mare talent la desen. Se dovedeşte foarte bun executant la vioară şi la alte instrumente din orchestra şcolii, pe care o şi dirijează. Se evidenţiază la gimnastică. În 1899 obţine premiul I pe ţară la concursul Tinerimii române pentru "desen artistic de pe natură". Îi apare în Literatorul din 30 martie poezia Şi toate, scrisă cu un an înainte, semnată V. George.

În 1900 se înscrie la Şcoala Militară din Iaşi, de unde se retrage în al doilea semestru, neputând suferi disciplina cazonă. Compune poezia Plumb, o va finisa totuşi abia în 1902. Scrie poezia Lacustră, desăvârşită în 1906. În 1901 se înscrie în cursul superior al Liceului Ferdinand. Absolvă liceul din Bacău în 1903. Scrie poezia "Liceu", ca răspuns la un chestionar adresat de minister absolvenţilor din acel an, în vederea reformei învăţământului iniţiată de Spiru Haret. Se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti. Citeşte într-una din şedinţele salonului literar al lui Macedonski poezia Plumb, care produce o puternică impresie.

Citeşte în 1904 la cenaclul lui Macedonski Nervi de toamnă, obţinând acelaşi succes. Colaborează la revista Arta de la Iaşi. Se retrage de la Facultatea de Drept din Bucureşti. Se stabileşte în 1905 În Bucureşti, împreună cu fratele său Eugen. Doi ani mai târziu în 1906 se reîntoarce la Bacău, stabilindu-se în locuinţa din strada Liceului. În 1907 se înscrie la Facultatea de Drept din Iaşi şi reîncepe cu anul I. Rămâne la Iaşi şi anul următor. Colaborează la revista lui I.M. Rascu Versuri, mai târziu Versuri şi proză.Între 1909-1910 merge la Iaşi numai în perioada examenelor, restul timpului locuind la Bacău iar în 1911 obţine diploma de licenţă în drept şi se înscrie în baroul din Bacău. Plăteşte zece ani cotizaţie, dar nu profesează. Colaborează la Românul literar al lui Caion în 1912. Suplinitor la Şcoala Primară din Bacău şi la Călugara, suburbie a Bacăului. Colaborează la Flacăra. Copist la Prefectura din Bacău. Din 1913 devine ajutor contabil la aceeaşi prefectură dar se îmbolnăveşte şi demisionează

În 1914 se internează la sanatoriul Dr. Mărgăritescu din Bucureşti. Publică în suplimentul literar al ziarului Seara. Trimite la tipar volumul Plumb. În 1915 editează la Bacău, în colaborare, revista Orizonturi noi. Publică poezii, proză, recenzii, sub mai multe pseudonime. Strânge relaţiile de prietenie cu Alexandru Macedonski.

În 1916 devine copist la Direcţia învăţământului secundar şi superior din Ministerul Instrucţiunii. În iulie apare în librării volumul Plumb. În timpul războiului, în octombrie, este trimis cu arhiva direcţiei sale în evacuare la Iaşi.

În perioada 1917-1919 e funcţionar în Bucureşti. În 1920 devine şef de birou clasa a III-a în Ministerul Muncii. În 1921 este avansat şef de birou clasa a I-a în acelaşi minister. Se îmbolnăveşte de plămâni şi demisionează. Un an mai târziu se reîntoarce la Bacău.

În 1924 apare la Râmnicu-Sărat ediţia a II-a a volumului Plumb. Este numit suplinitor de desen şi caligrafie la Şcoala comercială de băieţi din Bacău. În 1925 devine primul director al revistei Ateneul cultural. În 1926 Tipăreşte pe cont propriu la Bacău volumul Scântei galbene. Îi apare şi volumul Bucăţi de noapte, editat de poeta Agatha Grigorescu. Între 1926-1928 funcţionează ca profesor suplinitor de desen şi caligrafie la Şcoala comercială de băieţi din Bacău.

Masa de lucru a poetuluiÎn 1928 se căsătoreşte cu Agatha Grigorescu şi se stabileşte la Bucureşti, unde soţia sa era profesoară. În 1929 retipăreşte volumele Plumb şi Scântei galbene sub titlul Poezii, la Editura Ancora. Reapare sub conducerea sa revista Orizonturi noi. În 1930 este numit referent la Direcţia Educaţiei Poporului. Îi apare volumul Cu voi. Din noiembrie 1930 până în octombie 1933, locuieşte în Bacău, fără serviciu. În 1931 i se naşte unicul fiu, Gabriel, iar în 1932 Societatea Scriitorilor îi aprobă o pensie lunară de 1000 lei.

Din 1933 se stabileşte cu familia în capitală, unde rămâne până la sfârşitul vieţii. În 1934 i se tipăreşte volumul antologic Poezii. În 1936 publică volumul Comedii în fond. În 1940 i se majorează pensia acordată de S.S.R la 2000 lei lunar. Se înfiinţează Casa de pensii a scriitorilor, de unde obţine o pensie de 10.000 lei lunar. În 1944 apare volumul intitulat Opere, care reuneşte toate scrierile sale publicate anterior.

[modifică] După război
În 1945 este numit bibliotecar la Ministerul Minelor şi Petrolului. Este reeditat în 1946 volumul Stanţe burgheze. E sărbătorit de Ministerul Artelor, care-l şi angajează. În 1956 i se publică volumul Poezii. Moare în ziua de 22 mai 1957 în locuinţa sa din Bucureşti.

Volume antume

Plumb, Bucureşti, 1916
Scîntei galbene, Bacău, 1926
Bucăţi de noapte, Bucureşti, 1926
Poezii, Bucureşti, 1929
Cu voi..., Bucureşti, 1930
Poezii, prefaţă de Adrian Maniu, Bucureşti, 1934
Comedii în fond, Bucureşti, 1936
Opere, Bucureşti, 1944
Stanţe burgheze, Bucureşti, 1946
Poezii, Bucureşti, 1956 (ediţie revăzută şi adăugită de autor, 1957)

Ediţii postume (selectiv)
Plumb. Versuri. Piombo. Versi. Antologie bilingvă româno-italiană, selecţie, traducere, biobibliografie şi eseu critic de Geo Vasile. Roma, Fermenti Editrice, 2008.
Cu voi. Con voi. Florilegiu româno-italian, selecţie, traducere, biobibliografie şi postfaţă de Geo Vasile, Bucureşti, Editura Ideea Europeană, 2007.
Lacustră, ediţie bibliofilă alcătuită de Mircea Coloşenco, Bucureşti, Muzeul Literaturii Române, 2001.
Opere, prefaţă, antologie, note, bibliografie de Mihail Petroveanu, text stabilit, variante de Cornelia Botez, Bucureşti, Editura Minerva, 1978.
Opere, ediţie de Mihail Petroveanu şi Cornelia Botez, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1994.
Opere, ediţie alcătuită de Mircea Coloşenco, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2001.
Opere, Bucureşti, Editura Semne, 2006.
Plumb. Versuri şi proză, prefaţă de Nicolae Manolescu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1965.
Plumb / Plomo, ediţie bilingvă româno-spaniolă, Bucureşti, Editura Minerva, 1974.
Plumb / Lead, ediţie bilingvă româno-engleză, Bucureşti, Editura Minerva, 1980.
Plumb, Iaşi, Editura Junimea, 1982.
Plumb, Timişoara, Editura Helicon, 1994 (reed. 1996).
Plumb, Iaşi, Institutul European, 1997.
Plumb (poezii, proză), Bucureşti. Editura Albatros, 1998.
Plumb / Plomb, ediţie bilingvă româno-franceză, Piteşti, Editura Paralela 45, 1998 (reed. 2004).
Plumb, ediţie îngrijită, postfaţă, tabel cronologic, aprecieri critice de Elisabeta Lăsconi, Bucureşti, Editura Gramar, 2001 (reed. 2004, 2007).
Plumb, Bucureşti & Cnişinău, Litera Internaţional , 2001.
Plumb, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007.
Plumb de iarnă / Lead of winter, ediţie bilingvă româno-engleză, Norcross, Ga., Criterion, 2002.
Poemă în oglindă / Poème dans le miroir, ediţie bilingvă româno-franceză, Cluj, Editura Dacia, 1988.
Poeme alese / Poemi scelti, ediţie bilingvă româno-italiană, Bucureşti Editura Fundaţiei Culturale Române, 2002.
Poezii, ediţie îngrijită şi repere istorico-literare de Cornelia Botez, Bucureşti, Editura Minerva, 1980.
Poezii, Galaţi, Editura Porto-Franco, 1991.
Poezii, Bucureşti, Editura Universal Dalsi, 2001.
Poezii / Versek, ediţie bilingvă româno-maghiară, Bucureşti, Editura Gramar, 2003.
Poezii . Proză, postfaţă şi bibliografie de Ion Bogdan Lefter, Bucureşti, Editura Minerva, 1983 (reed. 1987).
Proză, Bucureşti, Editura Minerva, 1980.
Rar, poeme rostite la radio, Bucureşti, Casa Radio, 2005.
Scrieri alese, prefaţă de Ov. S. Crohmălniceanu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1961.
Stanţe burgheze, cu 32 de desene inedite ale autorului şi câteva ciorne, Bacău, Look Design, 2000.
Versuri, Bucureşti, Editura Saeculum, 1996.
Versuri şi proză, ediţie îngrijită, tabel cronologic, note, repere critice şi bibliografie de Ion Nistor, prefaţă de Mircea Anghelescu, Bucureşti, Editura Albatros, 1985 (reed. 1987, 1990).
Versuri şi proză, Bucureşti, Editura Eminescu, 1987.

George Bacovia-

Lacustra - George Bacovia:

Poveste

Îţi aduci aminte ziua când ţi-am spus că eşti frumoasă,
Când cu buzele de sânge şi cu ochii sclipitori
Printre arborii de toamnă te opreai încet, sfioasă,
Lăsând gândul spre amorul înţeles de-atâtea ori?...

Aşteptai să fiu poetul îndrăzneţ ca niciodată
Ca s-auzi ecoul rece-al unor calde sărutări
Te duceai mereu nainte înspre-o umbră-ntunecată
Ca o pală rătăcire coborând din alte zări.

Ah, mi-ai spus atât de simplu că ţi-i sete de iubire
Neascultând decât şoptirea singuratecei păduri,
Îţi opreai cu mâna sânul şi zâmbea a ta privire,
Chinul depărtării noastre neputând să-l mai înduri.

- Ha, ha, ha, râdea ecoul, de râdeam de-a ta plăcere,
Între om şi-ntre femeie mi-ai spus ura din trecut,
Te-am lăsat să-nşiri povestea cu dureri şi cu mistere
Pentru mine, ca oricărui trecător necunoscut.

Îţi aduci aminte ziua când ţi-am spus că eşti frumoasă,
Când, în şoaptele pădurii, poate că te-am sărutat
Ascultând ecoul rece, înspre toamna friguroasă
Ce-aducea-ntâlnirii noastre un adio-ndepărtat?

Marius Oprea, poet și eseist român

Biografie

Marius Oprea (n. 1964 la Targoviste) a studiat istoria la Universitatea din Bucuresti si este autorul unei teze de doc-torat cu tema Rolul si evolutia Securitatii (1948-1964). In anii 1999-2000 a facut parte din echipa de consilieri a presedin-telui Emil Constantinescu. Lucreaza in prezent ca ziarist si ca cercetator la Institutul Roman de Istorie Recenta (IRIR). Tra-ieste impreuna cu familia la Brasov. A inceput prin a publica o istorie a vechilor carti romanesti (Plim-bare pe ulita Tipografiei, Ed. Fundatiei Culturale Romane, 1996) si un volum de poezie (Solo de tamburina, Ed. Paralela 45,2000), dar ulterior a decis sa renunte la preocuparile expri-mate in aceste carti pentru a se dedica studierii Securitatii. Articolele sale despre politia politica din Romania, publicate in presa, difuzate la postul de radio „Europa Libera“, incluse in culegeri de studii si publicatii academice, au fost urmate de volumul Banalitatea raului. O istorie a Securitatii in docu-mente, 1949-1989 (Ed. Polirom, 2002), premiat de Asociatia Editorilor din Romania drept cea mai buna carte de istorie a anului. A publicat impreuna cu Stejarel Olaru Ziua care nu se uita (Ed. Polirom, 2002), un incitant volum de interviuri cu participantii la revolta anticomunista a brasovenilor din 15 noiembrie 1987, si a coordonat volumul Securistii partidului. Serviciul de cadre al PCR ca politie politica (Ed. Polirom, 2002), scris in colaborare cu colegii sai de la IRIR.

Muncă și frig

Din bătaia inimilor noastre se naște plusprodusul
adică faptul că încă trăim înseamnă că
încă este nevoie de
bătaia inimilor noastre. Era dimineață și
băusem toată noaptea cu Gică inginerul
după care conducându-l la poarta uzinei
am avut această revelație: o femeie la o fereastră
pieptănându-și cu tristețe firele albe.
De multă vreme trebuia scrisă această poezie.
Încă atunci privind la marginea unui drum înghețat
fulgii din aerul moale (fir-ar să fie! nu se poate
scrie despre amintire
fără să-i ghicești irisul întunecat de pofte?) m-au îmbrăcat
cu o piele străvezie care tresare și acum când
aprind o țigară: poezia este ea chiar acest moment de odihnă în noapte.

Un vis
se acoperă cu gelatină și sfârșește cu totul
în fața cănii cu ceai de sovârv. Mă doare capul.

Gică a intrat demult pe poarta uzinei mahmur și mirat
poate ca într-o femeie neașteptată. Apoi orele fierb greu
în ciorba producției până la desprinderea de oase
și gândurile ajung aici
în această parte a poeziei
în care trebuie să se vorbească
despre dragostea ei pentru adevăr – aceste versuri
să se tipărească pe foiță de aur cu litere de aur –
căci dacă poezia e ficțiune realitatea e constrângere.

Ceasurile sună: din fiecare vis
țâșnesc două brațe și soarele
și voci se împletesc în abur
și se ridică la cer.
Din bătaia inimilor noastre se naște o altă planetă
pe care trupurile umblă îndepărtate de creier
prin stufărișuri și bălți, iar pădurea e înaltă
departe și foarte violetă. Trupuri care
trebuie să muncească.
Iar carnea asta și mădularele
unde cu înțelepciune ea s-a așternut astfel
încât să pot mânca, dormi și munci în timp util,
fără pierderi acest trup stă deci la marginea drumului înghețat
cu privirea în zdrențe.

TEATRU/FILM 22 Mai

Nicolae Corjos, regizor și scenarist român

Film romanesc - Alo, aterizeaza strabunica! (1981):