MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU DUMINICĂ 9 IUNIE 2019

ISTORIE PE ZILE 9 Iunie

Evenimente

·         411 iIChr.: In Atena antica, guvernarea democratica e rasturnata fiind inlocuita cu un regim oligarhic.  Lovitura de stat ateniana a fost rezultatul unei revolte care a avut loc în timpul Războiului peloponesiac dintre Atena și Sparta. A fost răsturnat guvernul democratic al Atenei  și l-a înlocuit cu  Consiliul celor  patru sute, o instituție  oligarhica formata din cetateni atenieni de vaza.

·         53: Împăratul roman  Nero se casatoreste cu  sora sa vitrega  Claudia Octavia, nepoata a împăratului Tiberius, verisoara  primara pe linie  paterna  a  împăratului Caligula, fiica împăratului Claudius. Pe 9 iunie anul  62,  Nero da ordin  ca prima sa sotie, Claudia Octavia sa fie executata. A  fost legata  şi  i-au fost deschise  venele, într-un ritual  roman tradiţional  de sinucidere, dupa care i-a fost taiat capul. Potrivit lui Suetonius, ani mai târziu, Nero ar fi avut coşmaruri legate  de  mama lui şi  de Octavia.

·         721: Are loc Bătălia de la Toulouse, in care o armata creștina condusă de Ducele Odo de Aquitania invinge o armată musulmana comandata de Al–Samh ibn Malik al-Khawlani, care asedia orașul Toulouse. Aceasta victorie a stopat inaintarea maurilor în Aquitania.

·         922 - Republica Franceză alege pe Robert I, rege al Franţei.

·         1456 -  Printr-un act emis de sultanul Mahomed al II-lea, erau stipulate privilegii pentru negustorii din Cetatea Alba si din intreaga Moldova, precum si incetarea incursiunilor turcesti asupra tarii in schimbul achitarii haraciului ; documentul este probabil primul tratat moldo-turc.

·         1531 - Papa Clement al VII-lea si Francisc I semneaza Tratatul secret împotriva lui Karel al V-lea.

·         1534:  Jacques Cartier este primul european  care  descopera  fluviul  Saint Lawrence  din America de Nord.  Jacques Cartier (31 decembrie 491- 1 septembrie 1557) a fost un explorator francez de origine bretona, care a explorat ceea ce este acum Canada. El a fost primul european care a intocmit  harta Golfului Saint Lawrence și arâului Saint Lawrence, pe care a numit-o „Țara Canadas„, după numele dat de indienii iroqezi.

·         1537: Intr-o  enciclica Papa Paul al III- lea  declara  ca  indienii  sunt  fiinţe umane si cere interzicerea  sclaviei. In 1537, Paul al III-lea a condamnat oficial  sclavia  in Bula  papală  „Deus Sublimis”. Aceasta denunțare nu a avut nici un efect asupra suveranilor din Apus, din cauza imperativelor economice și pierderea influenței politice  a papalității, cauzate printre altele si de secesiunea bisericii anglicane. Interdicția a fost respectată de către Spania un   timp, dar nu si de Portugalia. 

·         1598: Tratatul dintre împăratul Rudolf al II-lea și Mihai Viteazul, încheiat la Mănăstirea Dealu. Domnul Țării Românești recunoaște suzeranitatea împăratului, iar Rudolf al II-lea se obligă să-i asigure subsidii pentru întreținerea armatei și recunoaște caracterul ereditar al domniei. Rudolf al II-lea, din dinastia de Habsburg (n. 18 iulie 1552, Viena – d. 20 ianuarie 1612, Praga), a fost împărat al Sfântului Imperiu Roman (1576-1612), totodată rege al Boemiei și rege al Ungariei, principe al Transilvaniei (între 1599-1604) etc. Mihai Viteazul (n. 1558, Târgul de Floci – d. 9 august 1601, Turda) a fost domnul Țării Românești între 1593-1601. Pentru o perioadă (în 1600), a fost conducător de facto al celor trei mari țări medievale care formează România de astăzi: Țara Românească, Transilvania și Moldova. Înainte de a ajunge pe tron, ca boier, a deținut dregătoriile de bănișor de Strehaia, stolnic domnesc și ban al Craiovei.

·         1798:  In timpul  rascoalei  antibritanice din Irlanda ,rebelii irlandezi sunt invinsi in batalia de la Arklow, iar miscarea de independenta inspirata de revolutiile americana si franceza este  inabusita cu cruzime de englezi.

·         1815 - Semnarea actului final al Congresului de la Viena; Franţa este redusă la graniţele din 1792; Austria obţine Galiţia, Tirolul, Triestul, Dalmaţia, Stiria, Lombardia şi Veneţia; Olanda primeşte Belgia.

·         1848 - Atentat la viata domnului Tarii Romanesti, Gheorghe Bibescu. Arestarile care au urmat au intarziat cu cateva zile izbucnirea revolutiei de la Bucuresti (9/21).

·         1848: Începutul revoluției pașoptiste în Muntenia. Adunarea de la Islaz. Ion Heliade Rădulescu citește Proclamația de la Islaz, programul revoluției din Țara Românească. Revoluţia Română de la 1848 a fost parte a revoluţiei europene din acelaşi an şi expresie a procesului de afirmare a naţiunii române şi a conştiinţei naţionale. În ţările Române s-au produs trei revoluţii în anul 1848: revoluţia din Moldova - care a fost înăbuşită de la început, cea din Muntenia, iar a treia în Transilvania. În Muntenia, revoluţia s-a bucurat, de la început, de mai mult succes decît în Moldova; una din cauze a fost mai buna organizare a ei, o alta, concursul unei părţi din administraţie şi armată. În timpul domniei lui Gheorghe Bibescu se formase, în 1843, o societate politică secretă, intitulată Dreptate-Frăţie. Din ea făceau parte tinerii patrioţi şi progresişti, dintre care mulţi studiaseră în străinătate, mai ales la Paris. În capitala Franţei izbucnise revoluţia la începutul anului 1848; conducătorii ei fagaduiseră sprijin tinerilor munteni, în cazul cînd se vor ridica împotriva asupritorilor. Mişcarea a izbucnit în Muntenia, în ziua de 9 iunie 1848, stil vechi (21 iunie 1848, stil nou) la Islaz, în judeţul Romanaţi, ale cărui autorităţi, militare şi civile, erau de partea revoluţionarilor. S-a citit Proclamaţia de la Islaz, formată din 22 de articole în care se prevedea:   

    - independenţa administrativă şi legislativă,
    - separaţia puterilor,
    - egalitatea drepturilor politice,
    - alegerea unui domn responsabil pe termen de cinci ani,
    - reducerea listei civile a domnitorului,
    - emanciparea clăcaşilor,
    - emanciparea israeliţilor şi drepturi politice pentru compatrioţii de altă credinţă,
    - dezrobirea ţiganilor,
    - instrucţiune egală,
    - înfiinţarea unor aşezăminte penitenciare,
    - crearea gărzii naţionale. La 11 iunie 1848, stil vechi (23 iunie 1848, stil nou) ştiind că a pierdut sprijinul armatei, Bibescu semnează, la Bucureşti proclamaţia de la Islaz care va deveni noua constituţie. A doua zi, ruşii au protestat prin consulul lor şi au ameninţat că vor invada ţara. În aceste condiţii, Gheorghe Bibescu abdică. Scurta perioadă de trei luni cît a durat revoluţia în Muntenia a avut totuşi urmări însemnate. Ea a produs o mişcare a maselor, o zguduire a societăţii, în special a clasei posedate, a facilitat pătrunderea ideilor de reformă socială, care-şi vor găsi mai tîrziu expresia în dispoziţiile din 1858 ale Convenţiei de la Paris şi în legile din 1863-1864 ale lui Cuza şi Kogălniceanu: securizarea averilor mănăstireşti, împroprietărirea ţăranilor şi legea învăţământului. Pe de altă parte, prin influienţa exercitată, în mai mare măsură asupra revoluţionarilor din Moldova, care formulează, utilizând proclamaţia în 22 de puncte, programul din august, şi în mai mică măsură asupra revoluţionarilor din Transilvania, ea contribuie la întărirea şi adîncirea ideii deunitate naţională. În sfîrşit, prin propaganda în Apus a fruntaşilor exilaţi, ea determină un puternic curent de opinie publică şi guvernamentală în favoarea Principatelor, curent care-şi va dovedi eficacitatea cu prilejul încheierii Tratatului şi apoi a Convenţiei de la Paris (1856, respectiv 1858). Nu este, prin urmare, exagerat a afirma că revoluţia munteana de la 1848 stă la baza României moderne.

·         1856: Vasile Alecsandri publica, in gazeta ”Steaua Dunarii”, “Hora Unirii” inspirata de vechea ”Hora a Ardealului” (1848), careia i-a refacut si largit valorea simbolica. Poezia, pusa pe o melodie de circulatie in epoca, a devenit in scurt timp imnul de lupta pentru Unirea Principatelor, imnul unitatii nationale romanesti.

·         1891 - S-a desfasurat primul turneu teatral international romanesc, la Viena, cu spectacolele: “Hamlet” (actorii: Grigore Manolescu in rolul titular, Aristizza Romanescu si Iancu Petrescu) si “Romeo si Julieta”

·         1902: Joe Horn şi Frank Hardart  deschid  primul restaurant  ”Automat” in  Philadelphia, S.U.A., cu meniuuri  standardizate. A  fost primul  lant de fast-food.

·         1919 -  Au fost stabilite relaţii diplomatice la nivel de legaţie între România şi Polonia. 1923 - România a semnat un Protocol de adeziune la Convenţia şi Statutul asupra regimului căilor navigabile de interes naţional, semnate la Barcelona, la data de 20 aprilie 1920, cu rezerva ca principiile Convenţiei să nu contravină statutul internaţional al Dunării, elaborat pe baza art. 349 al Tratatului de la Versailles din 28 iunie 1919.

·         1930: Gruparea din Partidul Liberal, condusa de Gheorghe Bratianu, favorabila restaurarii carliste, este exclusa din Partidul National Liberal. Gheorghe Bratianu va forma un partid separat: P.N.L. – Gheorghe Bratianu.

·         1934:  Personajul de desene animate, Donald, creat de Walt Disney, debutează pe ecrane în filmul „Găinușa cea înțeleaptă"

·         1934: Se reiau relatiile diplomatice oficiale dintre Romania si U.R.S.S, intrerupte de catre Rusia la 31.12.1917. Problema Basarabiei crease o ruptura in relatiile romano-sovietice cand, ca represalii pentru traversarea raului Prut de catre trupele romane si din ordinul lui Lenin, ambasadorul (ministrul plenipotentiar) al Romaniei la Petrograd, Constantin Diamandy, a fost arestat, iar ulterior expulzat din Rusia. Din acel moment si pana in 1934, relatiile diplomatice dintre cele doua tari au ramas rupte. Nistrul a devenit frontiera inchisa, iar tranzitul intre cele doua tari blocat. Nu existau legaturi feroviare, postale, telegrafice si telefonice. Ultimul pod peste Nistru, cel de la Tighina-Tiraspol, a fost distrus in 1919.

·         1942: Se infiinteaza „Centrul de instructie Sarata”, unde erau trimisi legionarii care se ofereau voluntari pentru front. Maresalul Antonescu daduse ordine exprese ca acestia sa fie trimisi in prima linie a  frontului.

·         1946: Regele Bhumibol Adulyadej (n.5 decembrie 1927), se urca pe tronul Thailandei. Este cunoscut sub numele de Rama al IX -lea. Este monarhul cu domnia cea mai lungă din istoria Thailandei si cea mai lunga domnie din lume.

·         1949 - Şi-a început activitatea "Societatea de ştiinte istorice şi filologice din România".

·         1959: Este lansat la apă „George Washington", primul submarin american dotat cu rachete balistice

·         1967: In timpul razboiului de sase zile arabo-israelian, Israelul cucereste de la sirieni Inaltimile Golan.

·         1990: Prima intrunire a Parlamentului Romaniei rezultat in urma alegerilor de la 20 mai 1990 (primele alegeri libere si democratice in Romania de dupa al II-lea razboi mondial) in care electoratul s-a pronuntat asupra presedintelui tarii prin vot direct, si a celor doua Camere ale Parlamentului, Camera Deputatilor si Senatul, prin vot proportional.

·         1997 - În această zi a fost prezentată oficial Saab 9-5, nava amiral la acea vreme a constructorului suedez. Prima generaţie a avut o carieră foarte îndelungată fiind pe piaţă timp de 12 ani, cu mai multe înnoiri de-a lungul timpului. Acest model a fost conceput pe platforma GM2900, fiind înrudit tehnic cu Opel Vectra şi înlocuia fostul Saab 9000. Nu degeaba fanii Saab pomenesc mereu de originile aeronautice ale mărcii din Trollhattan, versiunea sedan având un coeficient aerodinamic de 0,29, unul dintre cele mai bune la vremea sa în această clasă. În materie de motorizări. Două versiuni au fost lansate, una sedan şi una station wagon, la o diferenţă de un an una de alta. În materie de producţie modelul în două volume a fost produs în 252.236 unităţi, iar cel break în 231.357 unităţi, în total pe porţile fabricii suedeze ieşind 483.593 unităţi, doar cu puţin sub volumul predecesorului 9000, comercializat în peste 503.000 unităţi. Ultimul Saab 9-5 din prima generaţie a ieşit pe piaţă în luna Iulie 2009, iar noua generaţie a fost prezentată în Septembrie la Salonul de la Frankfrut.

·         1997: Regele Mihai şi-a reluat turneul european consacrat sprijinirii integrării României în NATO, din primul val, printr-o vizită de cinci zile în Spania.

·         1998: Inaugurarea, la Bucuresti  a “Monumentului Km 0″, reconstituit si restaurat pe vechiul amplasament din fata bisericii Sfantul Gheorghe Nou.

·         1999: Iugoslavia si N.A.T.O semneaza un tratat de pace, care pune capat conflictului armat din Kosovo.

·         2005: Muzeul Memorial de la Sighet inaugurează o nouă sală ce va face cunoscută vizitatorilor „poezia din închisori" compusă de detinuții politici ai sistemului comunist. Închisoarea Sighet a fost o închisoare din orașul Sighetu Marmației, județul Maramureș, una dintre cele mai notorii închisori politice din România. Imediat după instaurarea regimului comunist în România au fost încarcerate la Sighet elitele intelectuale, politice și religioase care prezentau un pericol pentru autoritățile comuniste. Închisoarea a fost dezafectată și transformată în muzeu. În prezent ea adăpostește muzeul Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, fiind declarată monument istoric.

·         2007: Ciclisti goi-pusca demonstreaza in MONTREAL, CANADA, impotriva abuzului automobilistic. În Montreal, un eveniment neobişnuit a avut loc pe Platoul Mont-Royal. Patruzeci de ciclişti goi au marsaluit pentru a protesta faţă de abuzul de vehicule. Comentariile auzite in randul spectatorilor aflati la faţa locului au aratat ca “demonstrantii” nu s-au bucurat de susţinerea celor prezenti. Demonstraţia a fost autorizata de către un procuror, care a simţit că in acest caz nuditatea nu a avut conotatii sexuale.

Nașteri

·         1640: S-a nascut Leopold I, împărat al Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană, bunicul împărătesei Maria Terezia; (d. 1705).

·         1661: Feodor al III-lea Alexeevici al Rusiei (rusă Фёдор III Алексеевич; 9 iunie1661 – 7 mai 1682) a fost Țar al Rusiei în perioada 1676 - 1682.

Feodor s-a născut la Moscova și a fost fiul cel mare al Țarului Alexei I al Rusiei și a primei sale soții, Maria Miloslavskaia. În 1676, la vârsta de 15 ani, i-a succedat tatălui său la tron. A fost înzestrat cu un intelect fin și cu o nobilă dispoziție; a primit o educație excelentă de la Simeon Polotski, cel mai învățat călugăr slavon.

A fost credincios și avea aspirații literare; a contribuit la traducerea a doi psalmi dintr-o psaltire publicată în 1679. La început a fost dominat de facțiunea condusă de familia Miloslavski din partea mamei lui. Ei l-au convins să-l exileze pe Matveev, cel mai activ boier al facțiunii Narîșkin, familia celei de-a doua soții a tatălui său.

Cea mai ambițioasă inițiativă cu caracter politic din timpul domniei sale a fost recensământul pământurilor început în 1680.

În 1680 Feodor s-a căsătorit cu Agafia Grușevskaia, fiica unui nobil polonez ortodox. Manierele și îmbrăcămintea poloneză au ajuns să predomine la curte. Agafia a dat naștere unui fiu, Ilia, în iulie 1681, însă atât ea cât și copilul au murit după câteva zile. Țarul a fost îndemnat de consilieri să se recăsătorească cât mai repede din motive dinastice. S-a recăsătorit în februarie 1682 cu Marfa Apraxina.

Înainte de Paștele din 1682, Feodor s-a îmbolnăvit grav și a murit fără să desemneze nici un moștenitor.

Feodor al III-lea

·         1672:  Petru I (Petru cel Mare) (rusă Пётр I Алексеевич sau Piotr I Alekseievici; n. 9 iunie [S.V. 30 mai] 1672 – d. 8 februarie [S.V. 28 ianuarie] 1725) a condus Rusia din 7 mai (27 aprilie) 1682 până la moartea sa.

Petru în tinerețe.

Se naște la 30 mai 1672 –anul 7180 după calendarul folosit pe atunci în Rusia la Moscova și este fiul țarului Alexei Mihailovici și a celei de-a doua soții, Natalia Kirilovna Narîșkina. În 1676, tatăl său moare, lăsându-l urmaș la tron pe fiul său, Fiodor, care abia împlinise 15 ani. La 27 aprilie 1682, țarul Fiodor al III-leamoare fără să-și aleagă urmașul -Ivan, fratele său de 16 ani cu mintea tulbure sau Petru, fratele vitreg, iute ca argintul viu, aprig, isteț dar în vârstă de numai 10 ani? Mulțimea rostește numele lui Petru, care primește numele de Petru I. Însa țarevna Sofia, sora bună al lui Ivan și sora vitregă al lui Petru urzește planuri de răzbunare. Profită de faptul că trupele de streliți se răscoală și după multă violență, jafuri, omoruri obține ca din 29 mai să fie doi țari : Ivan și Petru, iar ea, țarevna Sofia este numită regentă, din cauza sănătății șubrede a lui Ivan. Boierii Dumei se supun. La 25 iunie 1682, în Catedrala Adormirii Maicii Domnului, are loc în prezența patriarhului, a opt mitrolpoliți, patru arhiepiscopi, doi episcopi și opt arhimandriți, ciudata încoronare a celor doi țari ai Rusiei, dintre care unul bolnav și fără minte, iar celălalt un copil îngrozit.

Petru, de la primii pași a cunoscut oroarea, violența, minciuna. Doar mama sa, care îl înconjoară cu multă dragoste are chip curat și nevinovat dar trăiește ca într-un vis iar el simte o nevoie mistuitoare de a se mișca, de a porunci. Ca și sora lui vitregă, Sofia, de care se teme și pe care o urăște. Regenta ia o hotărâre de neclintit : fratele său, Ivan va rămâne alături de ea la palat, în vreme ce Petru și mama lui vor fi trimiși în satul Preobrajenskoe, în apropiere de Moscova. De învățat, învață la nimereală. Dobândește un talmeș-balmeș de cunoștințe rudimentare de aritmetică, geometrie, artilerie și fortificații, însă setea lui de cunoaștere este neostoită; deprinde știința navigației, se joacă în fiecare zi de-a războiul împreună cu banda gălăgioasă și veselă a tovarășilor săi de joacă, fii de boieri. La 27 ianuarie 1689 în vârstă de 17 ani se căsătorește cu Evdokia Lopuhina, o fată de 20 de ani, frumușică, de rang mijlociu.

La 6 octombrie 1689 pleacă la Moscova, după ce țarevna Sofia este trimisă la mânăstirea Novodevicie iar la 19 februarie1690 se naște fiul său, țareviciul Aleksei. În ciuda multelor și feluritelor îndeletniciri –manevre pe uscat și pe apă, petreceri și iubiri- Petru știe că lucrurile merg în țară din ce în ce mai rău. Boierii și oamenii de rând sunt vădit nemulțumiți de țar, pe care-l socotesc ușuratic, prea legat de sfetnicii străini, prins în jocuri militare fără noimă și ocări nerușinate împotriva Bisericii.

La 20 ianuarie 1695, în toiul iernii, dă porunca de mobilizare la luptă împotriva Turciei cu intenția de a cuceri Marea Azov. În plin război, la 29 ianuarie 1696 primește vestea că fratele său vitreg, șubredul Ivan, a murit subit la Moscova. Realizează repede că Rusia are nevoie urgentă de o flotă. O creează și prima bătălie navală ia sfârșit în avantajul rușilor. După ce împrăștie navele turcești ancorate în dreptul Azovului, flota țarului blochează estuarul spre a împiedica aprovizionarea. Ofițerii și inginerii austrieci calculează cu atâta precizie unghiul de tragere al tunurilor încât turcii sunt în pericol. Pe 18 iulie 1696 cetatea Azovului se predă. Țarul trimite 50 de bărbați ruși de neam în străinătate, pe cheltuiala lor, să deprindă arta navigației. Își dorește ca Rusia să devină statul cel mai puternic din Europa. De altfel, se arată gata să plece el însuși, într-o "Mare Ambasadă", prin țările apusene, ca să afle cum au progresat științele și să capete sprijin militar ori diplomatic împotriva dușmanilor dintotdeauna ai Rusiei.

Portret al lui Petru I de Godfrey Kneller, 1698. Acest portret a fost darul regelui Angliei, William al III-lea, pentru țarul Rusiei.

Petru știe că înaintea lui, un singur prinț rus a cutezat să treacă dincolo de granițele țării sale: marele duce al Kievului, Iziaslav, care s-a dus în 1075 la Mayence, ca oaspete al regelui Henric al IV-lea. Pentru un rus trecerea granițelor înseamnă trădare. Cu toate dojenile duioase ale boierimii și ale clerului, Petru nu se lasă. Marea Ambasadă va merge la Amsterdam, Berlin, Viena, Roma, Copenhaga, Veneția, Londra, numai în Franța nu, de vreme ce Ludovic al XIV-lea îi sprijină pe turci.

Marea Ambasadă, alcătuită din 250 de persoane, părăsește Moscova la 10 martie 1697 cu țarul Petru I călătorind incognito sub numele de Piotr Mihailov. Unul dintre scopurile principale ale Marii Ambasade este dobândirea unor cunoștințe avansate de tehnică și tehnologie. În Olanda, Petru s-a îndreptat spre Zaandam, un centru de construcții navale al cărui renume îl știa. La Amsterdam a căpătat și mai multe cunoștințe în domeniul construcțiilor navale și a vizitat numeroase ateliere și fabrici, câștigând experiență în fabricarea ceasurilor, gravura în cupru și participând la disecții anatomice.

Ajuns la Koppenbrugge este invitat la cină de prințesa electoare Sofia de Hanovra și de fiica acesteia, Sofia-Charlotta, prințesă electoare de Brandenburg. Mănâncă cu mâna, se murdărește cu sos, nu știe la ce slujește șervetul. Însă, purtarea firească a lui Petru, vioiciunea și iuțeala răspunsurilor o uimesc pe Sofia-Charlotta, care se simte cuprinsă de simpatie la vederea acestui vlăjgan care n-are mai mult de 25 de ani și-i întrece cu cel puțin jumătate de cap pe uriașii din garda ei, lat în umeri, cu chip hotărât, cu ochi negri strălucind sub fruntea bombată, cu sprâncene arcuite și gura cărnoasă, umbrită de o mustață subțire.

Dornic să afle tot, aleargă în dreapta și-n stânga, oprește de nenumărate ori trăsura pentru că vrea să măsoare un pod, să cerceteze o moară de vânt sau să stea de vorbă cu oamenii de la joagăr, cutreieră șantiere, îi întâmpină pe pescuitorii de balene care se întorc din Groenlanda, se apucă să cerceteze practica tipografică, urmează cursurile de anatomie ale profesorului Ruysch. Deși nu este prea priceput, ia parte la intervenții chirurgicale și-și cumpără o trusă de chirurg de care nu se va mai despărți.

Petru vrea să fie o enciclopedie vie și să le împărtășească și compatrioților săi ceea ce a învățat. Și pentru ei, și pentru el a venit să culeagă tot ce ce se poate din știința Apusului. La Londra, intrigat de sistemul parlamentar englez, asistă, în mare taină, la o ședință a Camerei Lorzilor. Vizitează Observatorul Regale de la Greenwich și Arsenalul Woolwich. Regele Angliei William al III-lea îi dăruiește oaspetelui său un yaht, The Royal Transport.

Petru e nevoit să recunoască că roadele diplomatice ale călătoriei sale de 18 luni sunt mai degrabă negative. Nu reușește să-l convingă pe Leopold I, Împărat Roman să reia lupta împotriva Turciei.

Se întoarce în Rusia de urgență după ce primește un mesaj: s-au răsculat din nou streliții. Petru s-a întors din Marea Ambasadă cu 260 de cufere pline cu arme, instrumente științifice și matematice, unelte și un crocodil împăiat. A recrutat un număr mare de experți tehnici și militari care aveau să împărtășească rușilor cunoștințele lor.

Țarul Petru cel Mare

Întors acasă omoară streliții, taie bărbile boierilor săi, își trimite soția să se retragă într-o mânăstire, dă un ucaz prin care interzice tuturor bărbaților să-și lase barbă în afară de slujitorii Bisericii. Cei care vor dori să-și păstreze barba vor fi nevoiți să plătească un bir. După ce s-a războit cu bărbile, Petru începe bătălia cu veșmintele. Dacă Rusia vrea să meargă repede înainte, nu trebuie să rămână îmbrăcată în vechiturile de pe vrema lui Boris Godunov. Un ucaz dat la 4 ianuarie 1700 hotărăște ca "boierii, oamenii de la curte, funcționarii vor purta îmbrăcăminte ungurească, cu caftanul de deasupra până sub genunchi, iar cel de dedesupt mai scurt". Cei care nu se supun ucazului plătesc amendă. Unii mormăie că veșmintele astea nu sunt bune pentru clima aspră a Rusiei.

Obiceiurile din străbuni mai primesc o lovitură: reforma calendarului. La 20 decembrie 1699, când mai rămăsese doar câteva zile până la sfârșitul veacului, Petru dă un ucaz prin care numărătoarea anilor urmează să se facă din acea clipă după calendarul european, fiecare an începând la 1 ianuarie și nu la 1 septembrie ca până atunci. Nu merge atât de departe încât să instituie calendarul gregorian, care, fiind, cel de la Roma, n-ar fi potrivit pentru ortodocși; se mulțumește cu cel iulian, care are o întârziere de 11 zile (trecerea la calendarul gregorian se va face la 1 februarie 1918 de către guvernul URSS). Hotărăște ca, la 1 ianuarie 1700 toată lumea să-și împodobească porțile caselor, să ia parte la slujbele de la Biserică și să-și facă urări de Anul Nou. Veselia asta silită nu tulbură inimile moscoviților. Unii șoptesc : "Cum a putut Dumnezeu să facă lumea iarna?" iar alții merg mai departe : "Biblia spune că Antihristul are să schimbe vremea. Petru I este așadar Antihristul".

În 1702, femeilor li se îngăduie să ia parte la întrunirile de societate, logodna devine obligatorie cu șase săptămâni înainte de căsătorie. Un an mai târziu apare la Moscova primul ziar rusesc, Știri din Moscova (Moskov-skie-novosti), care cuprinde în patru pagini, o mulțime de noutăți scurte despre ceea ce se petrece în Rusia și în Europa. Este tradusă Viața lui Alexandru Macedon de Quintus Curtius, se pregătesc manuale de aritmetică și chiar un dicționar.

În 1708 a creat opt enorme divizii teritoriale (gubernii) conduse de câte un guvernator care răspundea de siguranța publică, drumuri, administrarea justiției și taxe. Curând își dă seama că sistemul nu este satisfăcător. Necesitatea unui organism care să administreze Rusia în timp ce se afla în campanie l-a făcut să creeze Senatul în 1711.

Petru cel Mare după Bătălia de la Neva din 1704 de Nikolay Sauerweid, 1859.

Danemarca, Polonia și Rusia formează o coaliție împotriva suedezilor(are loc Marele Război al Nordului). Carol al XII-lea al Suediei, de numai 18 ani, ajunge cu flota în dreptul capitalei Copenhaga, debarcă în forță și obligă orașul să capituleze. Lovită în plin, Danemarca se retrage din coaliție. La rândul său, regele August al II-lea al Poloniei, după ce cucerește Dunamunde, este învins la porțile Rigăi. Petru I ajunge la Narva, oraș suedez controlat în trecut de Rusia, la 23 septembrie 1700și constată că asediul începe prost; rușii sunt înfrânți de suedezi.

Întors în Rusia, Petru se dezmeticește. La porunca sa, toată Rusia se pune pe treabă. Se întăresc orașele, se reface armata, se construiesc tunuri, corăbii și reface coaliția cu Polonia și cu Danemarca. În 1701, prima victorie a rușilor la Seremetiev asupra suedezilor este primită cu mare bucurie. În 1702, rușii obțin noi victorii în timp ce Carol al XII al Suediei îi învinge pe saxoni și polonezi și intră în Cracovia. La 11 octombrie 1702, fortăreața Noteburg capitulează în fața rușilor, apoi are loc prima victorie navală a rușilor, urmată de capitularea Narvei. Toate aceste victorii se datorează faptului că, grosul trupelor suedeze se afla în Polonia, unde în 1706, Carol al XII-lea silește Dieta de la Varșovia să-l proclame rege pe Stanislaw Leszczynski. Petru rămâne singur în fața regelui Suediei.

În 1708, Carol al XII este înfrânt iar din armata cea numeroasă și vitează nu mai rămân decât 24.000 de oameni, în zdrențe și vlăguiți. În iunie 1709, în Bătălia de la Poltava, Carol al XII-lea, rănit la piciorul stâng, asistă la atac purtat pe o targă, în timp ce Petru se află peste tot, aleargă, răcnește, împarte ordine, îmbărbătează pe unii îi ocărăște pe alții. Cele 72 de tunuri rusești nimicesc liniile dușmanului. Carol fuge la Tighina aflată sub ocupație otomană.

Petru se îndrăgostește de o țărancă suedeza, Marta, harnică, sănătoasă, veselă, scurtă și îndesată, lată în șolduri, cu ochi lipsiți de strălucire, bună la suflet și vitează. Marta îi va dărui lui Petru 12 copii, dintre care doar doi îi vor supraviețui: Anna, viitoare Ducesă de Holstein-Gottorp și Elisabeta, viitoare împărăteasă a Rusiei. Trece la ortodoxie și renunță la numele Marta, fiind botezată Ecaterina Alekseevna. Începe să capete asupra țarului o mare influență.

La 21 decembrie 1709, armata rusă își face intrarea triumfală în Moscova. Ecaterina a rămas în apropiere de Moscova unde se pregătește să nască (fiica lor, Elisabeta se va naște la 29 decembrie 1709). Între timp, Petru a restabilit pacea în Polonia și l-a adus înapoi pe tron pe August al II. Pe 19 februarie 1711 la 7 dimineața, în capela privată a prințului Mendikov, este oficiată în mare grabă și în cea mai strictă intimitate căsătoria lui Petru cu Ecaterina Alekseevna. La 7 mai 1724, Ecaterina este încoronată împărăteasă a Rusiei.

Ținutul unde construiește Sankt-Petersburgul este sărac, izolat, departe de capitală și așezat drept în bătaia tunurilor suedeze; pământul e mlăștinos. Înălțând orașul Sankt-Petersburg, sfidează natura și în același timp, trecutul Rusiei. Petru urăște vechea cetate a țarilor, Moscova, cu clima ei continentală, cu tradițiile ei de veacuri, cu superstițiile și intrigile de curte, cu spiritul oriental, înapoiat și răzvrătit totodată. Vecinătatea mării îl amețește. Aici se simte la el acasă. Noul oraș va oglindi dorința de înnoire a unui țar care se leapădă de moștenirea străbunilor.

Mai întâi este clădită o fortăreață din lemn pe malul drept al Nevei: viitoarea fortăreață Petru și Pavel (Petropavlovskaia Krepost). Răsar mai apoi o biserică și, nu departe, prima locuință a lui Petru: o căsuță din bârne de brad și cu acoperișul de șindrilă cu două încăperi, un pridvor. (Căsuța țarului a fost întărită cu un înveliș de piatră de către Ecaterina a II. S-a păstrat până în zilele noastre și se poate vizita). În februarie 1704, țarul îl cheamă pe arhitectul italian Domenigo Trezzini ca să conducă armata de lucrători. Necazul cel mai mare este piatra, care nu se găsește deloc în ținut.

Trei sute cincizeci de familii de vază sunt silite să se mute la Petersburg. Din 1711 începe construcția Palatului de Iarnă, care nu se deosebește de casele din jur decât printr-o intrare cu două coloane, deasupra căreia se înalță o prova de corabie. Același gust pentru simplitate stă la temelia Palatului de Vară, așezat ceva mai departe, pe malul unui afluent al Nevei. În 1713, Petersburgul este proclamat capitală a Rusiei iar în 1721 va începe construcția castelului de la Sarskoe, numit mai târziu Țarskoe Selo. Petru amplasează aici cele Douăsprezece Colegii, centrul administrativ al noii sale capitale.

Țarul le-a ordonat tuturor proprietarilor de terenuri care aveau în subordine 30 sau mai multe familii de șerbi să-și construiască o reședință în noul oraș. Începând cu 1714 construcțiile din lemn sunt interzise în toată Rusia și sunt obligați să facă doar din zidărie casele și toate construcțiile (asta din cauza incendiilor dese care mistuiau orașele). Proiectul detaliat al orașului a fost realizat în 1716, când a sosit arhitectul francez Jean-Baptiste Leblond.

Întâlnirea dintre Petru I și micul Ludovic al XV-lea al Franței la Hotel des Lesdiguieres din Paris.

De la 1 septembrie 1715, tronul Franței este ocupat de copilul Ludovic al XV-lea, care-l are alături, ca regent, pe Filip d’Orleans. La 7 mai 1717, Petru își face intrarea în Paris, escortat de 300 de grenedieri călări declarând că vrea să fie primit de regele Franței. A doua zi după sosire, înaintea țarului se prezintă regentul. Totul arată că Petru e nemulțumit. Două zile mai târziu, la 10 mai, regele Franței, însoțit de o numeroasă escortă, merge la hotelul des Lesdiguieres, locul unde se cazase țarul.

Petru vizitează Luvrul, grădina Tuileriilor, studiază lucrările la Pont-Tournant, merge la Domul Invalizilor, gustă din supa soldaților și bea vin în sănătatea lor, "bătându-i pe umăr și numindu-i camarazi". Adevăratul motiv al călătoriei sale este însă unul politic. Relațiile cu aliații sunt în impas, cele cu Anglia s-au răcit, așa că nădăjduiește că Franța se va îndepărta de Suedia, apropiindu-se de Rusia, cu care va semna o convenție de întrajutorare militară și comercială. Tratativele diplomatice vor duce în cele din urmă, la 15 august 1717, la atât de greu elaboratul tratat de la Amsterdam, încheiat între țar, Ludovic al XV-lea și regele Prusiei, Frederic-Wilhelm I. Părăsind Franța, la 20 iunie 1717, își declară atașamentul față de această țară harnică, primitoare și ușuratică.

La 9 octombrie, după o vizită la Berlin, împreună cu țarina, Petru este din nou acasă, la Sankt-Petersburg, în "raiul" său. După ce a văzut o sumedenie de lucruri, înțelege mai bine ce are de făcut pentru a-și transforma capitala într-un adevarat oraș european.

Firea lui Aleksei este cu totul deosebită de a lui Petru. În venele tânărului curge sângele plăpândei și cucernicei Evdokia; urăște războiul, ascultă orbește de Biserică, este tradiționalist. Nu dovedește nici o aplecare către viața militară. Ajuns guvernator al Moscovei în 1708, Aleksei a constatat că administrația este plictisitoare și a preferat să se dedice lecturilor religioase. Petru era dezamăgit că fiul și moștenitorul său nu-i împărtășea entuziasmul pentru ideile occidentale.

Dintr-o dată țarul își pune în minte să-și însoare fiul. Logodnica aleasă este Charlotte-Christine de Braunschweig-Wolfenbuttel. Prințesa, de 16 ani, este foarte înaltă, slabă, ciupită de vărsat, de religie luterană și cu o lumină blândă în ochi. La 14 octombrie 1711 are loc căsătoria, la castelul reginei Poloniei, prințesa electoare de Saxa, nașa miresei.

Toată lumea știe că țareviciul este împotriva reformelor lui Petru, că s-a căsătorit împotriva voinței lui cu o luterană, că este strâns legat de practicile bisericii ortodoxe; clerul îl privește cu simpatie, reprezentanții vechilor familii aristocratice se bizuie pe el, oamenii de rând îl venerează.

Petru și fiul său, țareviciul

La 12 iulie 1714, Charlotte naște o fetiță, botezată Natașa (care moare în 1728) iar la 12 octombrie 1715 aduce pe lume un băiat, Piotr. La 22 octombrie 1715, la vârsta de 21 de ani, Charlotte își dă sfârșitul. La 29 octombrie, țarina dă naștere unui băiat, care este numit, după dorința țarului, tot Piotr. Este limpede că țarul va prefera, în ordinea succesiunii, pe fiul Ekaterinei. Relațiile dintre tată și fiu au cunoscut o continuă deteriorare până când Aleksei îi scrie tatălui său o scrisoare prin care îi spune că vrea să se călugărească. Înainte să plece în Olanda, Petru îi lasă șase luni de gândire înainte de a lua o decizie. În lipsa tatălui, țareviciul împreună cu iubita sa, Eufrosina, trăiesc fără griji, într-o neîncetată sărbătoare

O scrisoare a țarului din 26 august 1716 prin care îi cere fie să se întâlnească la Copenhaga fie să îi spună la ce mânăstire va intra, îl trezește pe Aleksei. Fuge din Rusia împreună cu iubita lui la Viena, se ascunde de tatăl său. Într-un final pentru a-și întâlni tatăl, Aleksei sosește la Moscova la 31 ianuarie 1718, seara târziu. Țarul nu-l primește dar convoacă pentru luni, 3 februarie, consiliul privat, alcătuit din prelați, miniștri și dregători. Când își zărește fiul, izbucnește în ocări. Îi reproșează proasta creștere, lenea, fuga, încercările de a-și asmuți străinătatea împotriva părintelui său.

Petru îl numește moștenitor pe Piotr, fiul său cel mic iar lui Aleksei îi cere cu insistență numele celor care l-au ajutat să fugă. Află de scrisori ale țareviciului către doi episcopi din Rusia pe când era la Viena, scrisori îndreptate împotriva tatălui său. Țareviciul recunoaște tot. La 17 iunie 1718, Aleksei este chemat în fața celor chemați să-l judece; după interogatoriu, aceștia hotărăsc să-l supună la cazne. În timpul torturilor semnează declarații compromițătoare doar ca să scape.

Eufrosina care a fost închisă la întoarcerea în Rusia a pretins că Aleksei îi spusese că atunci când va ajunge țar, va duce o politică total contrară celei promovate de Petru. Confruntat cu trădarea amantei, Aleksei a recunoscut că dacă ar fi avut loc o rebeliune împotriva lui Petru, ar fi fost de partea rebelilor.

Moare, după ce însuși țarul, se spune, ar fi participat la torturarea fiului său. Varianta oficială a fost : "... ieri , 26 iunie, i-a rupt firul vieții țareviciului Aleksei. Acesta a murit din pricina unei boli grave, care l-a doborât în clipa în care citea sentința de moarte și șirul nelegiuirilor făptuite împotriva noastră și împotriva statului..."

Negocierile de pace dintre Rusia și Suedia au început în 1718, dar au fost întrerupte când Carol al XII-lea a fost ucis în luptă în Norvegia. Noua conducătoare a Suediei, Ulrica Eleonora, a decis să continue războiul, sperând că din rândurile puterilor europene se va ridica o coaliție anti-rusă. Acest lucru nu s-a întâmplat și englezii i-au convins pe suedezi să reia negocierile cu rușii. Acordul de pace s-a semnat la Nystad la 30 august/10 septembrie 1721. Rusia primește pentru totdeauna Livonia, Estonia, Ingria, o parte din Karelia; Suedia primește în schimb restul Finlandei. Rusia avea acum acces la Marea Baltică de la Riga la Vyborg.

Văzându-și scopurile atinse după 21 de ani de război, Petru nu-și mai încape în piele de bucurie. Senatul, prin cancelarul Golovkin rostește o cuvântare mișcătoare la adresa lui Petru. "Senatul găsește de cuviință s-o roage pe Majestatea Voastră, cu cea mai adâncă umilință, să primească numele de Petru cel Mare, părinte al patriei, împărat a toate Rusiile...Trăiască Petru cel Mare, părinte al patriei, împărat a toate Rusiile!". Petru se preface uimit, apoi stânjenit, dar sfârșește prin a primi. Petru nu simte nici un fel de schimbare de când a fost investit cu titlul imperial.

Deschide un Cabinet de Curiozități, în care strânge toate ciudățeniile naturii, este atras de pitici dar și de uriași; atras de tot ceea ce este monstruos și împotriva firii, ia parte, în camerele de tortură, la interogatorii, execuțiile capitale sunt pentru el un spectacol de la care n-ar lipsi pentru nimic în lume, este gata să opereze în orice moment, meseria de dentist îi place din ce in ce mai mult. Tot ceea ce face ține de capricii, de toane, de dorințe de-o clipa; este plin de energie, curios, repezit. La 16 aprilie1719, micul Piotr, Petrușka cum îi spun părinții, moare pe neașteptate, din pricina unei boli. Deznadejdea și durerea țarului nu cunosc margini. Va fi nevoit să lase moștenire coroana Rusiei celuilalt Piotr, fiul lui Aleksei? Are nevoie de încă un fiu. De puțină vreme are o nouă iubită, foarte tânără și strașnic de frumoasă, Maria Cantemir, fiica voievodului Dimitrie Cantemir care, pierzând tronul Moldovei în urma tratatului de la Prut, s-a refugiat împreună cu familia la Sankt-Petersburg.

În 1721, Persia pare ușor de cucerit din cauza răscoalelor și anarhiei de acolo iar țarul în fruntea oștilor se grăbește s-o ia înainte Turciei. Maria este însărcinată însă pierde copilul spre marea dezamăgire a țarului și este părăsită. În iunie 1724 este semnat la Constantinopol un tratat de împărțire prin care Rusia dobândește orașele Baku și Derbent, cele trei provincii Ghilan, Mazanderan și Astrabad, în vreme ce Turcia primește Tauris, Erivan și alte câteva ținuturi.

Țarul Petru cel Mare

Pune în locul vechii Dume a boierilor un Consiliu de miniștri restrâns, căruia îi adaugă o Cameră de justiție și înființează un Senat care are autoritate legislativă, judecătorească și executivă. Senatul se supune țarului.

În 1719, marile gubernii au fost împărțite în 45 (mai târziu 50) de provincii, fiecare dintre acestea fiind conduse de un guvernator militar. În 1721 s-a creat un sistem de guvernare urbană locală pentru a li se da cetățenilor mai înstăriți controlul asupra ordinii publice și securității interne. Această organizare după model suedez nu a fost eficientă în Rusia. Oamenii nu erau educați și de încredere pentru a pune măsurile în aplicare și Petru s-a văzut nevoit să apeleze la sodați pentru a rezolva problemele. În 1722 a devenit clar că proprietarii de pământ nu erau nici dispuși nici capabili să colecteze eficient taxa pe cap de locuitor, asă că sarcina a fost dată armatei.

Înlesnește oamenilor din popor pătrunderea în rândurile nobilimii. Prin ucazul din 16 ianuarie 1724, un soldat, chiar dacă nu este de neam, poate ajunge ofițer, primind totodată rang de nobil, pe care-l vor moșteni urmașii săi. Încurajează creșterea animalelor, introduce rase noi de bovine, înființează cele dintâi herghelii, le arată țăranilor cum să secere grâul cu secera și nu cu cosorul.

Datorită lui, industria rusă cunoaște un avânt nebănuit. Îi scutește de serviciul la stat și de impozite pe cei ce construiesc fabrici și pe rudele acestora, le acordă împrumuturi fără dobândă, precum și privilegiul de a cumpăra, începând din 1721, robi de la moșieri pentru a-i folosi în întreprinderile proprii.

Prin ucazul din 23 martie 1714, Petru schimbă statutul familiilor aristocratice, prin care împiedică fărâmițarea pământului; fiul sau fiica cea mai mare vor moșteni tot pământul, ceilalți copii își vor împărți între ei bunurile mobile. S- renunțat la titlurile tradiționale cum era cel de "boier", adoptându-se cele de "conte" și "baron".

A încurajat traducerea în rusă a unor manuale cu subiecte practice ca aritmetica sau astronomia și a înființat școli de matematică și navigație, construcții civile, chirurgie, minerit. La sfârșitul domniei, avea în plan înființarea Academiei de Științe. A introdus obligativitatea educației pentru membrii nobilimii, care începând cu 1714 nu mai aveau voie să se căsătorească decât dacă dețineau certificatul de absolvire a unei școli elementare.

Petru considera că biserica trebuie să fie sub controlul statului și să servească nevoile acestuia. După moartea Patriarhului Adrian în 1700, Petru nu a numit nici un înlocuitor. Moșiile patriarhului au trecut sub controlul Departamentului Mănăstirilor și veniturile în proprietatea statului. În următorii 20 de ani, biserica a fost supusă unui control din ce în ce mai riguros. În 1716 episcopii au fost obligați să depună un jurământ de credință față de țar. În 1721 Petru a plasat biserica sub controlul Sfântului Sinod, un organism supus dreptului de veto al Procuratorului Șef, un demnitar mirean propus de țar. În 1724 a desființat schiturile și micile mănăstiri, astfel că din cele 1.200 de mănăstiri existente la 1700, mai funcționau în 1800 doar 452

Petru I

Petru suferea de dureri de coloană, abcese și o infecție a căilor urinare. În ianuarie 1725 a suferit o operație de extragere a pietrelor urinare. În noaptea de 20 spre 21 ianuarie1725, Petru se plânge de dureri cumplite, pricinuite de retenția de urină. Medicii nu au nici o îndoială că gangrena a cuprins colul vezicii urinare. A sosit clipa să numească urmașul la tron. Totuși, țarul tace.

La 28 ianuarie, la ora șase dimineața, la 53 de ani și după 43 de ani de domnie, Petru cel Mare își dă sufletul. Clanul puternic din jurul Ecaterinei citește o proclamație prin care Ecaterina I e numită împărăteasă legitimă a toate Rusiile. La 4 martie, după 5 săptămâni de la moartea țarului, timp în care trupul nu fusese acoperit de giulgiu și capacul nu fusese pus pe sicriu, Natașa, mezina, moare de vărsat. Împărăteasa hotărăște ca tatăl și fiica să fie îngropați în aceeași zi. În străinătate, vestea morții lui Petru este primită cu ușurare.

Petru I pe patul de moarte. Unii specialiști i-au atribuit acest desen, aflat în prezent la Ermitaj lui Gottfried Danhauer, deși părerea generală este că el aparține lui Ivan Nikitin.

* 1714: Giovanni Antonio Battarra (n. 9 iunie 1714, Coriano – d. 8 noiembrie1789, Rimini) a fost un preot romano-catolic, profesor universitar de filozofie, naturalist, botanist și micolog italian. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Battarra.

Fiul lui Domenico Battarra (căsătorit cu Giovanna Francesca Fabbri) a studiat la seminarul pentru preoți din Rimini și a fost hirotonit în 1738. În acest timp Battarra s-a ocupat în plus cu geometrie, fizică și istorie naturală pe baza teoriilor renumitului biolog, medic și arheolog Giovanni Bianchi(1693-1775). Prin studiile lucrărilor lui Bianchi, Battarra a prins foc pentru științele naturale, mai ales pentru micologie. Mai departe a studiat cu pasiune plăcile colorate din cartea Sylva fungorum al părintelui Bruno Tozzi ( de asemenea naturalist, ornitolog și entomolog), al cărui discipol a devenit.^[1]

În 1741 i s-a oferit o profesură pentru filosofie la seminarul din Savignano sul Rubicone, pe care l-a deținut timp de patru ani. Din 1748 până la sfârșitul anului 1754, Giovanni a întreținut catedra de filozofie în sucursala universității din Bologna la Rimini (inaugurată 1687). In anul 1757, a fost numit profesor de filozofie al municipiului, iar în 1760 al seminarului.

În ciuda activității sale exigente ca profesor, Battarra nu a uitat de științele naturale. Astfel a publicat, în 1775, lucrarea auto-ilustrată (40 de plăci gravate și colorate de el) Fungorum agri ariminensis historia, descriind 248 de specii de ciuperci, și, în 1778, opera La Practica agraria, ce a fost prima lucrare despre cultura țărănească din Romagna, în care a propagat necesitatea unei agriculturi raționale. Această operă i-a adus renume în lumea științifică. Datorită importanței studiilor referitor la tradițiile populare lucrarea a fost publicată de mai multe ori.^[1][2]

În ziua de 30 august 1789, savantul a suferit un accident vascular cerebral și în urma acestuia a murit la Rimini numai după bine două luni și nu a mai izbutit să sfârșească volumul 2 al lucrării sale Naturalis historiae elementa.^[3] În memoria lui au fost denumite între altele, o stradă în Forli,^[4] una în Cattolica ^[5] și Biblioteca Comunală „Giovanni Antonio Battarra” din Rimini^[6] precum cea din Coriano, locul lui de naștere

Giovanni Antonio Battarra

·         1781 - S-a născut inginerul George Stephenson care a construit primacale ferată publică ce utiliza locomotive cu abur. (d. august 1848)
* 1806: Ludovic al III-lea (9 iunie 1806 – 13 iunie 1877), a fost al treilea Mare Duce de Hesse și de Rin, și a domnit din 1848 până la moartea sa. A fost succedat de nepotul său, Ludovic al IV-lea, Mare Duce de Hesse.

Ludovic al III-lea

Mare Duce de Hesse și de Rin

* 1812: Johann Gottfried Galle (n. 9 iunie 1812, Radis - d. 10 iulie 1910, Potsdam) a fost un astronom german. Galle a studiat la Universitatea din Berlin în perioada 1830-33. Asistat de studentul Heinrich Louis d'Arrest, a fost prima persoană din lume care a văzut în cunoștință de cauză planeta Neptun, pe 23 septembrie 1846. El a folosit calculele lui Urbain Le Verrierpentru a ști unde să se uite

Din 1835 și până în 1851, Galle a lucrat la Observatorul din Berlin ca adjunct al directorului Johann Franz Encke. În 1851 a devenit profesor de astronomie și director al Observatorului Breslau (acum în Wrocław, Polonia). Galle a ocupat funcția de director până în 1897.

În septembrie 1846, Galle a primit de la Urbain Le Verrier, directorul Observatorului din Paris, calculele acestuia privind poziția probabilă a unei noi planete. În termen de o oră de la începerea căutărilor, Galle și colegul său Heinrich d'Arrest (1822-1875) au descoperit astrul Neptun la mai puțin de 1° față de poziția calculată de Le Verrier.^[2]

Johann Gottfried Galle a a studiat Inelele lui Saturn și a fost primul care a descoperit inelul C (așa-numitul inel Crêpe),^[2] un inel interior din jurul Saturnului, în anul 1838. Galle a sugerat și o metodă, dovedită ulterior corectă, de măsurare a scalei sistemului solar prin observarea paralaxeiasteroizilor.^[1] El a aplicat această metodă pentru prima dată la asteroidul Flora, în 1873.^[2]

De-a lungul carierei sale el a studiat cometele, iar în 1894 (cu ajutorul fiului său, Andreas Galle) a publicat o listă cu 414 comete. El însuși descoperise anterior trei comete, în scurtul interval dintre 2 decembrie 1839 și 6 martie 1840.

Galle a murit la Potsdam, la venerabila vârstă de 98 de ani.

Johann Gottfried Galle

Johann Gottfried Galle, 1880

* 1842: Ernst al II-lea, Conte de Lippe-Biesterfeld (Ernst Kasimir Friedrich Karl Eberhard; 9 iunie 1842 – 26 septembrie 1904) a fost șeful liniei de Lippe-Biesterfeld a Casei de Lippe. Din 1897 până la moartea sa a fost regent al Principatului de Lippe.

Ernest al II-lea

Conte de Lippe-Biesterfeld

·         1843:  Bertha von Suttner, scriitoare austriacă, laureată a Premiului Nobel (d. 1914)
* 1883: Cavalerul Vasile de Grigorcea (n. 9 iunie 1883, Storojineț^[1] – d. 1949, înmormântat la Sinăuți)^[2] a fost un diplomat român. Principalele sale însărcinări au fost cele de ministru plenipotențiar (ambasador) al României în Ungaria, Polonia, Anglia și la Vatican

Numele Gligorcea/Grigorcea apare pentru prima dată la sfârșitul secolului al XVI-lea în persoana Panului Gligorcea, întreținând între alte funcții cea de mare vornic al Țării de Sus (1595 —1599). Astfel de exemplu, la 5 august 1593 este menționat Grigorcea ca logofăt martor la o danie a lui Aron Vodă,^[4] și pe 20 martie 1598 ca mare vornic martor unui schimb de saturi între Parasca, nepoata lui Luca Arbore și mitropolitul Gheorghe Moghilă precum la 30 martie 1599 ca martor la un uric de întărire a lui Ieremia Movilă pentru Mănăstirea Humor privind câteva sate. (I/132) ^[5] Dar nu se poate dobândii că acest Gligorcea ar fi un predecesor al familiei. La 27 iulie 1636 mai este amintit de un diac Gligorcea.^[6] Primele documente sigure despre această familie apar în 1743, anume despre Ștefan și soția lui Paraschiva în legătură cu familiile Holban și Volcinschi, privind satul Stroeștii pe Prut. ^[7]

Fiii mai sus numitului Ștefan, adică Ioan și Nicolai, au primit de la împăratul Francisc al II-lea titlul nobiliar austriac de „cavaler de Grigorcea” (Ritter von Grigorczea) prin diploma din anul 1788.^[8]

Vasile a fost fiul cavalerului Ioan (Iancu) de Grigorcea (1845-1888) și al Anei Giurgiuvan (d. 1934). A fost căsătorit cu Graziella Nanu (n. 1893/4 - d. 1951/52), fiica lui Nicolae Nanu și a Valeriei Micle (n. 10. noiembrie 1866 - d. d. 24 februarie 1929), cântăreață de opere, fiica rectorului universitar Stefan Micle și a soției lui Veronica, iubita lui Mihai Eminescu.^[9][10] Soții au avut o fiică, Anna Maria (1916-2010), căsătorită cu Girolamo Messeri, senator italian.

După absolvirea studiilor secundare la liceul german din Cernăuți (K.k. I. Staatsgymnasium Czernowitz) cu diplomă de bacalaureat în 1901, a studiat la Facultatea de Drept la Universitatea din Cernăuți, intrând după război în serviciul diplomatic.^[11]

La 1 ianuarie 1920, Vasile a fost numit prim consilier diplomatic sub ministrul plenipotențiar precum comisarul regal al României la Viena Constantin Isopescul-Grecul (1871–1938)^[12] În cursul reorganizării Ministerului Afacerilor Externe în 1922, Vasile a fost însărcinat cu conducerea direcției „Afaceri Politice și Juridice”.^[13]

Grigorcea, secretar general al Ministerului Afacerilor Străine al României (1 septembrie 1928-11 noiembrie 1936),^[14] a fost Consilier la Legația României la Varșovia până în 1928, apoi ministru plenipotențiar al României în Ungaria (1 septembrie al anului). Însărcinarea lui a fost scurtată la 30 septembrie 1936 ca urmare a înlocuirii unei părți a corpului diplomatic român după demisia ministrului de externe, Nicolae Titulescu. În ziua de 23 noiembrie 1928, Grigorcea, ca ambasador al României în Ungaria, a fost primit într-o audiență solemnă împreună cu consilierii diplomatici Căpiteanu și Barcianu precum atașatul militar Corneliu Dragalina de către regentul Miklós Horthy.^[15]

Scurt timp mai târziu a fost numit ministru plenipotențiar al României la Londra sub Carol al II-lea (între 1936 și sfârșitul anului 1938).^[16][17]

La 15 noiembrie 1940 (prezentarea scrisorilor de acreditarea) a fost numit trimis extraordinar și plenipotențiar al României la Vatican.^[18] În această calitate, a negociat cu Vaticanul relațiile Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice, ale cărei dieceze au fost divizate după ce nordul Transilvaniei a fost cedat Ungariei prin Dictatul de la Viena. Grigorcea a fost rechemat în țară în 1941, fiind înlocuit în funcție de generalul Dănilă Papp, o schimbare care a enervat Vaticanul.

În 1943, mareșalul Ion Antonescu, prim-ministrul României, a cerut regelui Mihai I al României să-l demită pe baronul Ioan Mocsony-Stârcea, mareșalul Curții Regale. Vasile Grigorcea a fost propus ca unul dintre posibilii candidați, dar a refuzat oferta.

Pe 30 octombrie 1943 (prezentarea scrisorilor de acreditarea), Vasile Grigorcea a fost renumit ca trimis extraordinar și plenipotențiar al României la Vatican (până la 31 decembrie 1945).^[18], El a discutat despre preocupările Papei Pius al XII-leaprivind Declarația de la Moscova și pericolele prevăzute pentru viitorul Europei de Est.

Vasile Grigorcea

·         1891: Cole Albert Porter (n. 9 iunie 1891, Peru[*], SUA – d. 15 octombrie 1964, Santa Monica, SUA^[11]) a fost un cunoscut compozitor american. După un început modest, a început să aibă succes în anii 1920, iar în anii 1930 era unul dintre cei mai importanți compozitori pentru scena muzicală de pe Broadway.

Cole Porter

* 1898: Curzio Malaparte (9 iunie 1898, Prato – 19 iulie 1957, Roma) a fost un aventurier, ziarist, regizor^[8], scriitor și diplomat italian.

A studiat la Collegio Cicognini și la Universitatea Sapienza din Roma. A luptat în Primul Război Mondial, apoi a urmat o carieră în diplomație, pe care a abandonat-o în favoarea jurnalismului și a literaturii.

În 1920 a aderat la Partidul Național Fascist și a devenit pentru un timp teoretician al fascismului integral^[9]. În 1924 a înființat publicația La Conquista dello stato, apoi, în 1926, împreună cu Massimo Bontempelli, revista 900, publicație de avangardă, la care au colaborat Pablo Picasso, James Joyce sau dadaiști, ca Soupault.

În 1930 a fost directorul ziarului La Stampa. Conflictul dintre el și fascism a început în momentul în care a denunțat abuzurile lui Mussolini, și a atins punctul culminant în 1931, când a publicat în Franța volumul Tehnica loviturii de stat, în care i-a atacat pe Hitler și pe Mussolini.

Această libertate de opinie va fi plătită scump, prin interzicerea publicării volumului în Italia și în Germania. În 1933, a fost pedepsit de Mussolini cu deportarea pe timp de 5 ani în insula Lipari. Pe acest considerent, după război a răspândit zvonul că ar fi fost antifascist. În realitate, deportarea fusese ordonată pentru că imitase în public gesticulația de cezar a Ducelui Suprem, protectorul său. Însă, ministrul de externe, Ciano, a intervenit în favoarea sa și a fost eliberat după numai 3 luni. Mai mult, l-a plătit pentru a face propagandă regimului.^[10] A mai fost închis în 1938, 1939, 1941 și 1943 la închisoarea Regina Coeli.

Trimis pe front în calitate de corespondent oficial al ziarului Corriere della sera, nici nu a ajuns pe front. Pentru a afla situația din România a făcut cunoștință cu atașații Noti Constantinidi, Mircea Berindei și Dinu Cantemir de la Ambasada României la Helsinki. Ultimul i-a oferit informații despre situația din iunie 1941 de la Iași.

În septembrie 1941 se înapoiază în insula Capri unde avea o vilă luxoasă și de unde trimitea în continuare corespondența de război.^[11] Deoarece acest lucru devenise deja cunoscut, un înalt funcționar al Ministerului Culturii îi scria directorului de la Corriere della sera să pună capăt corespondențelor din Rusia ale d-lui Malaparte. Toată lumea știe că el se află la Capri.^[12]

După fuga lui Mussolini, Malaparte s-a alăturat grupurilor comuniste din rezistența antinazistă. A cerut Partidului Comunist să devină membru, dar a fost refuzat. Între timp, a devenit comisar de legătură între trupele americane și francez din sudul Italiei și autoritățile municipale din Neapole unde domnea mafia americano-siciliană. Romanul La Pelle (1949) reflectă această experiență.^[13]

Câțiva ani mai târziu va deveni adept al lui Mao Zedong, va pleca în China și se va întoarce propagandist al comunismului. Se îmbolnăvește grav de tuberculoză și, de pe patul de moarte, solicită din nou să intre în Partidul comunist, cerere care-i va fi aprobată. Totodată, cere Vaticanului să se convertească la catolicism, iar dorința îi este îndeplinită.

Curzio Malaparte

·         1909 - S-a născut scriitorul Marius Mircu.

* 1909: Tokizo Ichihashi (9 iunie 1909 - ?) a fost un fotbalist japonez.

·         1914 - Jacques Fauvet, jurnalist, director al prestigiosului cotidian “Le Monde” in perioada 1969-1982 ; a scris numeroase carti, printre care ”A IV-a Republica”,”Istoria Partidului comunist francez ” (m. 1.06.2002).

·         1916 - S-a născut Les Paul (Lester William Pollfuss), chitarist american, creator al celebrei chitări Les Paul pentru compania Gibson.

·         1916: Robert Strange McNamara (n. 9 iunie 1916, San Francisco, California – d. 6 iulie 2009) a fost un om de afaceri și politician din SUA. În anul 1960 devine primul președinte al corporației americane Ford Motor Companycare nu era membru al familiei Ford. El a fost între anii 1961–1968 secretar al Apărării al SUA și președintele Băncii Mondiale între 1968 și 1981.

Robert McNamara

·         1917: Eric John Hobsbawm (n. 9 iunie 1917, d. 1 octombrie 2012) a fost un istoric britanic specializat în marxism, în istoria secolului al XIX-lea și concepte precum capitalism industrial, socialism și naționalism.

Distins specialist al istoriei secolului al XIX-lea, Hobsbawm și-a câștigat notorietatea mondială în special datorită trilogiei consacrate „lungului secol al XIX-lea” (de la Revoluția franceză la Primul Război Mondial; formula și conceptul de „secol lung”, astăzi folosite frecvent în discursul istoric de pe toate meridianele, au fost introduse de Hobsbawm prin această trilogie),

• The Age of Revolution: Europe 1789-1848 (în română, Era/Epoca revoluției, Europa 1789-1848),
• The Age of Capital: 1848-1875 (în română, Era/Epoca capitalului, 1848-1875) și
• The Age of Empire: 1875-1914 (în română, Era/Epoca imperiului, 1875-1914).

Intelectual implicat politic, Hobsbawm a aderat în 1936 la Partidul comunist al Marii Britanii și a colaborat la revista Marxism Today până în 1991. Nucleul central al cercetărilor lui Hobsbawm este constituit de probleme precum națiunea și naționalismul în Europa secolelor XIX și XX, precum și inventarea tradițiilor de către națiuni.

Născut la Alexandria din părinți evrei, Hobsbawm a crescut la Viena (1920), apoi la Berlin (1931-1933) unde familia sa a trăit primele persecuții antisemite. S-a mutat la Londra în 1933 și a studiat la St. Marylebone Grammar School și la King's College din Cambridge, unde a obținut doctoratul în Istorie. În 1936 a aderat la partidul comunist englez. A predat istoria la Birkbeck College al universității din Londra începând cu 1947. În 1976 a devenit membru al British Academy. În anii '80 a colaborat la revista Marxism Today și a susținut proiectele de modernizare ale Labour Party al lui Neil Kinnock.

Eric Hobsbawm

* 1938: Emeric Arus (n. 9 iunie 1938, Oradea) este un scrimer român specializat pe sabie. A participat la Jocurile Olimpice de vară din 1960 de la Roma, fiind eliminat în turul al doilea la proba individuală și clasându-se pe locul 6 pe echipe.^[1]

S-a apucat de judo sub îndrumarea lui Vasile Gotelet în 1968, când era student la Institutul de Cultură Fizică (acum UNEFS) din București, absolvind în 1970 cu specializarea în acest sport.^[2] A devenit antrenor de judo, apoi de karate shotokan și de aikido. L-a pregătit, printre altele, pe Istvan Nagy, medaliat cu bronz la Campionatul European din 1984. A fundat stilul de karate „sendo-ryu”. Din 1981 trăiește în Statele Unite.

·         1939: Ileana Cotrubaș (n. 9 iunie 1939, Galați) este o soprană română, a cărei carieră s-a desfășurat între anii 1960 - 1990. A fost admirată pentru talentul actoricesc și pentru ușurința cu care cânta operă în diverse limbi.

Cotrubaș s-a născut în Galați, crescând într-o familie cu tradiție muzicală: tatăl, Vasile fiind tenor într-un cor de amatori. Cariera muzicală a început-o la vârsta de nouă ani, când a devenit membru al Corului de Copii al Radiodifuziunii Române. La vârsta de unsprezece ani, cânta ca solistă.

În 1952 s-a mutat la București pentru a studia la Școala Specială de Muzică, școală pentru cei cu aptitudini speciale. Cotrubaș și-a făcut apariția pe scenă la Opera din București ca Yniold din Pelléas et Mélisande de Debussy în 1964. Repertoriul ei s-a îmbogățit cu roluri ca Oscar din Bal mascat, Gilda din Rigoletto și Blondchen din Răpirea din Serai aparând în diferite producții din toată Europa.

Căsătorită cu Manfred Ramin.

Soprana română este bine cunoscută pentru exigența sa profesională manifestată atât în relația cu regizorii cât și față de colegi. În câteva ocazii - Evgheni Oneghin la Viena în 1973 sau Don Pasquale la Metroplolitan în 1980 - Ileana Cotrubaș a părăsit fără ezitare producția când nu a fost de acord cu viziunea regizorilor.

Ileana Cotrubaș s-a retras de pe scenă în anul 1990, însă a continuat să predea, ținând cursuri de măiestrie și sfătuind tineri promițători ca Angela Gheorghiu.

·         1939 - S-a născut scriitoarea Mariana Filimon.

·         1941 - S-a născut Jon Lord, clăpar şi compozitor britanic (Deep Purple, Whitesnake). (d. 2012)

·         1941 - S-a născut Billy Hatton, basist britanic (The Fourmost).

·         1942: Mircea Coșea, politician român
* 1943: Joe William Haldeman (n. 1943) este un scriitor american de literaturăștiințifico-fantastică.
Haldeman s-a născut la 9 iunie 1943 în Oklahoma City, Oklahoma. În copilărie, familia s-a mutat des, astfel că a locuit în Puerto Rico, New Orleans, Washington, D.C., Bethesda, Maryland și Anchorage, Alaska. Haldeman s-a căsătorit cu Mary Gay Potter, cunoscută drept "Gay", în 1965. Și-a luat în 1967 diploma în fizică la universitatea din Maryland.^[2] În același an a fost incorporat și a servit ca inginer combatant în războiul din Vietnam. A fost rănit în luptă și experiența de război i-a inspirație pentru War Year, primul lui roman. În 1975, a primit diploma "Master of Fine Arts" la seminarul de tehnică literară de la universitatea din Iowa. Locuiește în Gainesville, Florida și Cambridge, Massachusetts și predă tehnică literară la MIT. Pe lângă activitatea lui de scriitor, Haldeman pictează.^[3] În 2009 și 2010, a suferit atacuri de pancreatită, pentru care a fost spitalizat.
Haldeman a avut un frate, Jack C. Haldeman II (1941–2002), și el scriitor de science-fiction, autor al unui roman Star Trek (Perry's Planet, februarie 1980).

Joe Haldeman

Joe Haldeman în 2007

·         1946 - S-a născut Stuart Edwards, chitarist britanic (Edison Lighthouse).

·         1947 - S-a născut Mitch Mitchell, baterist britanic (Jimi Hendrix Experience).

·         1948: Mircea Pospai, scriitor român

·         1949 - S-a născut Francis Monkman, clăpar britanic (Curved Air, Camel, Sky).

·         1950 - S-a născut Trevor Bolder, basist britanic (Spiders From Mars, Uriah Heep).

·         1951 - S-a născut Terry Uttley, basist britanic (Smokie).
* 1954: Ileana Ursu (n. la 9 iunie 1954, Zrenjanin, Voivodina, Serbia ) poetă și traducătoare
Ursu Ileana a studiat la școala elementară în limba română la Begeiți / Torac, după care își continuă studiile la liceul clasic, în limba sârbă, Zrenjanin. Urmează studiile superioare la Facultatea de Drept, Universitatea din Novi Sad (1973–1978) și Academia de Artă din Novi Sad.^[2] În ceea ce privește viața personală, este căsătorită cu poetul Milan Nenadici, are doi copii și trăiește la Novi Sad
Debutul literar l-a avut la începutul anilor 70 la „Libertatea”. A publicat versuri în periodicile: „Libertatea”, „Tribuna tineretului”, „Lumina”, „Polja”, „Mladost”, „Knjizevne novine”, „Knjizevna rec”, „Index”, „Politika”, „Romania literară”, „Convorbiri literare”, „Coriere de la sera”... Scrie în limbile română și sîrbă. Poezia ei este tradusă în maghiară, slovacă, ruteană, engleză, franceză, italiană, suedeză...^[4] A tradus în sârbă pe Mihai Eminescu, Radu Gyr, Carolina Ilica, Liliana Ursu, Virgil Carianopol. A participat la proiectul de integrare a minorității românești din Serbia, „Svetlosti znacenia“ („Lumina cunoașterii“), alcătuind o antologie de 1200 de pagini din creația românilor din Banatul Sârbesc. Conduce Departamentul pentru Minorități Naționale al Ministerului Culturii din Voievodina.^[1] Din alte surse aflăm că a activat ca Žitoproduct Zrenjanin și redactor Radio Zrenjanin
Opera:

• Pension în bibliotecă, versuri, Pancevo, Editura Libertatea, 1978;^[1]
• Abilitatea vrăjitoarei, versuri, Pancevo, Editura Libertatea, 1981;^[1]
• Omul, pasăre neagră, poeme, Novi Sad, 1990;^[6]
• Poeme pe nisip, poeme în proză, Novi Sad, 1996;^[1]
• Pe limba peștilor, Poeme, Editura Libertatea, Panciova, 2007

·         1954 - S-a născut Peter Byrne, vocalist britanic (Naked Eyes).
* 1956: Ruxandra Ion (n. 9 iunie 1956) este o producătoare de televiziune din România.^[1] A urmat Facultatea de Filologie a Universității din Bucureștifiind de asemenea asistent de regie la Teatrul Mic, perioadă în care a lucrat cu cei mai mari regizori români

În 1990 a fost angajată la TVR unde, după câteva luni în care a fost regizor de montaj,^[3] s-a remarcat și a fost promovată ca realizatoare; la numai o lună, a realizat prima emisiune pentru copii, intitulată „Abracadabra”. Apoi a fost solicitată la Pro TV, la doar o lună de la înființarea postului, și a devenit primul producător independent de emisiuni pentru copii din Estul Europei.^[4]

În martie 1998 este numită director executiv al primului canal TV pentru femei din România,Acasă TV, în 2004 ^[5] devine și producător general Media Pro Pictures, iar în 2008 este numită Channel & Content Strategist în cadrul CME și VP MediaPro Pictures.^[6]. În februarie 2014 fondează școala de actorie, regie, scenaristică și producție de Tv și film "Tv & Film Academy by Ruxandra Ion".

În decembrie 2015, devine consultant la Antena Group pentru Euforia TV și pentru producții.

Realizări profesionale:

1. Este creatoarea fenomenului Abracadabra.^[8]
2. Creatoarea primei telenovele românești, 2004- “Numai iubirea”^[9]
3. Din 2004 până în 2014, a creat și a produs pentru TV: Numai iubirea, Lacrimi de iubire, Iubire ca în filme, Daria, iubirea mea, Îngerașii, Inimă de țigan, Regina, Aniela, Iubire și Onoare, Pariu cu viața, O nouă viață.^[10]
4. Creatorea primului serial muzical românesc (Pariu cu viața- 4 sezoane) ^[11]
5. Creatorea primei telenovele de epocă din România (Aniela)^[12]
6. Creatorul primului teen-band de mare success, transformat într-un adevărat fenomen: Lala Band^[13]
7. Primul producător independent de emisiuni pentru copii din Estul Europei.
8. A lansat primul canal dedicat femeilor- Acasă TV; sub conducerea Ruxandrei Ion a ajuns, ca și audiențe, canalul TV numărul 2 din România
9. 7 seriale de televiziune, 13 telenovele, 1 film cinema, 1 film TV

* 1957: Michael "Mike" Shaw (n. 9 mai 1957 – d. 11 septembrie 2010), cunoscut sub numele de ring Bastion Booger, a fost un wrestler american care a luptat în World Championship Wrestling și World Wrestling Federation. Shaw a început wrestling-ul în anul 1981, în federația NWA All Star Wrestling, sub numele de Klondike Mike.

Shaw a murit din cauza unui infarct, pe 11 septembrie 2010.

* 1957: Cornel Țălnar (n. la 9 iunie 1957 la Bărăbanț, județul Alba) este un antrenor român de fotbal. Ca jucător, a evoluat pe postul de extremă dreapta, marea parte a carierei petrecând-o la Dinamo. A jucat și pentru echipa națională a României. Și-a început cariera de antrenor în 1995, la Inter Sibiu, și a pregătit în mai multe rânduri pe Dinamo București. În străinătate a antrenat-o pe Oman Club din Liga a II-a omaneză

* 1959: Binyamin (Beny) Gantz (în ebraică בנימין "בני" גנץ), n. 9 iunie, 1959 - Kfar Ahim, Israel) este militar si om politic israelian, general-locotenent în retragere, a fost al XX-lea șef al Statului Major al armatei israeliene („Ramatkal”) între 14 februarie 2011 și 16 februarie 2015^[1]. În decembrie 2018, după pauza cerută de lege, a intrat în viața politică, întemeiând partidul de centru „Hossen leIsrael” (Reziliența Israelului) care urmează să participe la alegerile parlamentare din aprilie 2019 ca opoziție față de partidul Likud și administrația premierului Binyamin Netanyahu. În februarie lista sa s-a reunit cu partidul Yesh Atid condus de Yair Lapid pentru a forma partidul de opoziție Albastru Alb (Kahol Lavan). Gantz a îndeplinit în trecut funcțiile de comandant al unității de comando aeropurtate „Shaldag” (1989); comandant al diviziei de parașutiști cu gradul de colonel (1989), comandant al Comandamentului de nord cu gradul de general-maior( 2002-2005), comandant al Forțelor de uscat (2005-2007), atașat militar al Israelului în SUA între anii 2007-2009. Între octombrie 2009 - noiembrie 2010 a fost adjunct al șefului Statului Major

La sfârsitul anului 1977 Beny Gantz și-a început servciul militar obligatoriu într-un regiment de parașutiști al „Tineretului agricol combatant” (Nahal). După terminarea cursului de ofițeri a devenit comandant de companie (armată) de parașutiști. În anul 1980, în cursul operației „Esh damim” împotriva OEP în Liban, a fost comandant-adjunct de batalion sub comanda lui Uri Ehrlich, apoi a devenit comandnt de batalion în Războiul din Liban din 1982. A luat parte la lupte cu palestinenii în vestul Beirutului, unde a înlocuit un comandant rănit. In anul 1983 Beny Gantz a fost numit comandant al batalionului de geniștianexat unei divizii, apoi a fost comandat adjunct al unității de comando „Șaldag” (în ebraică „Pescărușul”) a aviației militare. În anul 1987 la comanda batalionului de parașutiști 890 „Af'a” a luat parte la patru ciocniri cu combatanți palestineni în sudul Libanului. În anul 1989 a fost numit în fruntea diviziei de parașutiști. Intre 1989 - 1992 a servit la comanda unității „Șaldag” (unde servise deja) și, în această calitate, a asigurat securitatea „Operațiunii Șlomo” („Solomon”) de aducere în Israel a evreilor din Etiopia.

Anul 1992 l-a găsit din nou în postul de comandant al diviziei de parașutiști, apoi, în 1994 a devenit comandant al diviziei Iudeei din cadrul corpului de armată al provinciei Iudeea și Samaria (Cisiordania). În 1995 iarăși comandant al parașutiștilor, după doi ani a plecat la studii in SUA. Dupa încheierea studiilor în octombrie 1998 a fost numit comandant al forței combinate (utzva) „Etgar” (în ebraică „Challenge”) din cadrul trupelor de rezerviști. În anul 1999, în urma căderii în luptă a generalului Erez Gerstein, Beny Ganz a fost numit comandant al unității de legătură din Liban, însarcinată cu coordonarea acțiunilor Israelului cu unitățile aliate (mai ales din rândurile populației creștine maronite din sudul Libanului) denumite Armata Libanului de sud și conduse de generalul Antoine Lahad. Gantz a servit ca ultim comandant al unității de legătură, înainte de retragerea Israelului din zona centurii de securitate din sudul Libanului.

Generalul Beny Gantz ia parte activă la un exercițiu al unei unități de parașutiști (2011).

În 2000, el a fost numit comandant al corpului de armată Iudeea și Samaria din Cisiordania. În timpul în care a indeplinit această functie, a izbucnit așa numita „A doua Intifada” sau ”Intifadat Al Aqsa” (Revolta Al Aqsa) care s-a caracterizat printr-o campanie orchestrată de către organizații din sânul mișcărilor palestinene Al Fath, Hamas și Al Djihad al Islami din regiunea Gaza și Cisiordania și constând din sute și sute de atentate ucigașe de teroare (multe din ele comise de fanaticisinucigași) perpetrate împotriva populației civile israeliene și a soldaților israelieni.

Între primele dintre aceste atentate s-au aflat lynchul de către palestineni a doi soldați rezerviști israelieni la sediul poliției palestinene din Ramalla și asaltul de către arabi înarmați asupra lui Kever Yossef, (Mormântul lui Iosif), loc de rugăciune evreiesc. În acest din urmă incident un soldat israelian de origine druză, Midhat Yossef, a fost rănit grav și se afirmă că generalul Gantz a decis că nu poate să trimită o forță militară pentru a-l salva. Soldatul a murit în urma hemoragiei după 4 ore de lipsa de tratament. Acest fapt a umbrit până astăzi imaginea generalului.

La începutul anului 2001 Beny Gantz a fost avansat la gradul de general maior (aluf) și numit comandantul corpului de armată (în ebraică : gais) de nord, iar de la finele anului 2002 a fost numit șef al comandamentului de nord. În 8 noiembrie 2005 a trecut în funcția de comandant al forțelor armate de uscat și în această calitate a participat la Al doilea Război din Liban din anul 2006.In decembrie 2007 a primit misiunea de a fi atașat militar al Israelului la Washington, iar în octombrie 2009 revenit în țară, a fost numit șef adjunct al Marelui Stat major. La sfârșitul cadenței lui Gabi Ashkenazi ca șef al Marelui Stat Major, Beny Gantz a fost printre candidații la înaltul post. După ce a fost preferat generalul Yoav Galant, în noiembrie 2010 Beny Gantz a hotărât să se pensioneze din armată și să treacă în viața civilă. După anularea numirii generalului Yoav Galant, care a fost criticat pentru unele nereguli și declarații nesincere legate de achiziționarea de terenuri și lucrări masive neautorizate în jurul vilei în care domiciliază, generalul Beny Gantz a fost numit pe trei ani șef al Marelui Stat Major.

Binyamin (Beny) Gantz

* 1961: Michael J. Fox (născut Michael Andrew Fox; n. 9 iunie 1961)^[1] este un actor de film și televiziune, actor de voce, autor, producător și activistcanadiano-american

Michael J. Fox

Tracy Pollan (stânga) și Michael J. Fox în 1988

* 1961: Aaron Sorkin (n. 9 iunie 1961) este un scenarist, producător de film, dramaturg și scriitor american, care a primit Premiul Asociației Scenariștilor Americani și Premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu adaptat pentru Rețeaua de socializare.

Aaron Sorkin

·         1963: S-a nascut popularul actor american de cinema Johnny Depp.
* 1963: David Koepp (n. 9 iunie 1963, Pewaukee, Wisconsin, SUA) este un scenarist și regizor american.

David Koepp

* 1965: Mario-Ovidiu Oprea (n. 9 iunie 1965) este un senator român începând cu legislatura 2004-2008 ales în județul Dolj pe listele partidului PNL.

·         1970:  S-a nascut interpreta  româncă de muzică uşoară Loredana Groza.

* 1973: Attila-Zoltán Cseke (n. 9 iunie 1973, Marghita, România) este un politician român de etnie maghiară, senator de Bihor din partea UDMR în legislatura 2008-2012 și fost ministru al sănătății în guvernul Boc II.

·         1974: Samoth, chitarist norvegian
* 1975: Brian Magee (n. 9 iunie 1975 în Lisburn, Irlanda de Nord) este un boxer, campion european la supermijlocie, ce a concurat la amatori pentru Irlandala categoria mijlocie la Olimpiada 1996. În cariera profesionistă a fost campion european, IBO și britanic la supermijlocie
* 1976: Marius Bodea (n. 9 iunie 1976, Iași) este un deputat român ales în 2016, în circumscripția electorală Iași, din partea PNL.^[1] De profesie economistromân, a fost prefect al județului Iași, și a îndeplinit funcția de Președinte al Consiliului de Administrație al R.A. Aeroportul Internațional Iași.
* 1977: Ibón Pérez Arrieta (n. 9 iunie 1977, San Sebastian, Spania) este un fotbalist spaniol în prezent liber de contract. Evoluează pe postul de atacant. A jucat în Liga I în perioada 2008-2010 pentru echipa Pandurii Târgu Jiu.
* 1977: Ciprian Danciu (n. 9 iunie 1977) este un fotbalist și antrenor român. În prezent antrenează echipa de fotbal CS Electrica Baia Mare.

·         1978: Adrian Diaconu (n. 9 iunie, 1978 în Ploiești, Prahova, România) este un pugilist român retras, care locuiește în Montreal, Canada. Diaconu este fost campion mondial WBC la categoria semi-grea.

·         1978: Miroslav Josef Klose (pronunțat în germană /ˈmɪʁoslaf ˈkloːzə/  ( audio); născut Mirosław Klose, 9 iunie 1978, Opole, Silezia, Polonia) este un fotbalist german retras din activitate, care a evoluat pe postul de atacant

·         1978: Matthew James Bellamy (n. 9 iunie 1978 în Cambridge, Anglia) este un muzician și un compozitor englez, cunoscut ca fiind principalul vocalist, chitaristul, pianistul și principalul compozitor al trupei britanice de rock alternativ Muse.

Muse s-a format în 1994, prima oară sub numele de Rocket Baby Dolls. Cu acest nume, trio-ul va concura la un concurs ”battle of the bands” local, pe care-l vor câștiga, distrugându-și instrumentele în timpul concertului. „Se presupunea că trebuia să fie un protest, o afirmație(...) așa că, atunci când am câștigat, a fost un șoc. După acel moment, am început să ne luăm în serios” avea să declare Bellamy.

Procesul de formare a pornit, însă, la începutul anilor '90, când actualul baterist al trupei, Dominic Howard, i-a propus lui Bellamy să i se alăture trupei sale, Gothic Plague, care rămăsese fără un chitarist. După ce restul membrilor din Gothic Plague au părăsit trupa, cei doi l-au cooptat pe Christopher Wolstenholme și, astfel, s-au pus bazele trupei.

Stilul celor de la Muse este un amestec de rock alternativ, rock progresiv, heavy metal, muzică clasică și muzică electronică. Au lansat până acum 5 albume de studio: Showbiz (1999), Origin of Symmetry (2001), Absolution (2003), Black Holes and Revelations (2006) și The Resistance(2009), două compilații: Random 1-8, lansată numai în Japonia și conținând b-side-uri din perioada albumului Showbiz și Hullabaloo(2002), care cuprindea 11 cântece înregistrate din concertele de pe Le Zénith din Paris (28 și 29 octombrie 2001) și b-sideuri din perioada 1999-2001. Pe 16 și 17 iunie 2007 ei au devenit prima trupă care a susținut un concert sold out pe nou-construitul stadion Wembley. Cele două vor constitui albumul live/DVD-ul HAARP, lansat în 2008.

Matthew Bellamy

Bellamy cu Muse la Oracle Arena în Oakland, California, 12 decembrie 2009

* 1978: Cristian Panin (n. 9 iunie 1978, Arad) este un fost fotbalist român. El a evoluat pe poziția de fundaș.
* 1979: Ramona Nerra (n. 9 iunie 1979, Craiova) este o cântăreață română stabilită în Germania.

Ramona Nerra s-a nascut în data de 9 iunie 1979 în Craiova, România. Începând cu vârsta de 9 ani, Nerra și-a descoperit pasiunea pentru muzică frecventând "Clubul copiilor" din orașul natal. Din 1997 până în 2001, Nerra a studiat la Universitatea de Teatru și Film din București.

În 2000, Nerra alături de Nicoleta Luciu a fondat trupa ALIZE. După doi ani, acest proiect s-a destrămat.^[1]

Ajunsă în Germania, în anul 2002, Nerra a ajuns foarte repede una dintre cele mai respectate voci . Cativa ani mai tarziu s-a alăturat trupei "Fresh Music Live" din Dusseldorf. Împreuna cu aceasta trupă, Nerra a colindat Europa, cântând alături de artiști precum, Nicole Scherzinger, Tiesto, Mousse T. Kelly Rowland etc.

În 2011, aceasta s-a făcut remarcată, când s-a numărat printre finaliștii primului sezon al emisiunii concurs The Voice of Germany.^[2] Ascensiunea sa în concurs nu a rămas neobservată, aceasta fiind manageriată de o echipă americană. Alături de producătorul muzical ATB, Nerra a lansat două single-uri, “Never Give Up” și “In And Out of Love”.

În 2016, Nerra s-a înscris în selecția națională pentru Concursul Muzical Eurovision 2016 din Elveția, cu piesa „My Heart Is Still Winning“. Versurile piesei sunt semnate de artistă, în timp ce muzica a fost compusă de Mihai Alexandru.^[3]

În 2016, Nerra s-a întors în România, unde a participat la audițiile pe nevăzute din cadrul emisiunii-concurs Vocea României, intrând în echipa lui Smiley.

* 1980: Sascha Kirschstein (n. 9 iunie 1980, Braunschweig, Germania de Vest) este un fotbalist german, care ultima dată a evoluat la clubul ACS Poli Timișoara pe postul de portar.

·         1981: Natalie Portman (născută Natalie Hershlag, 9 iunie 1981, Ierusalim, Israel) este o actriță americană de origine israeliană, nominalizată la Premiul Oscar pentru rolul său din pelicula Closer^⁠(d) (2004). În 2011 a câștigat Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță într-un rol principal (Black Swan)

S-a născut la 9 iunie 1981 la Ierusalim^[1][2][3] sub numele Natalie (Nata-li) Hershlag^[4][5] ca unic copil al unei familii de evrei. Tatăl ei, medicul israelian Avner Hershlag, ginecolog specialist în tratamente pentru infertilitate.^[6] și-a cunoscut soția, Shelley Stevens,^[7] în timpul studiilor la universitatea Ohio.^[8] Stevens, născută în Cincinnati Ohio, originară dintr-o familie ajunsă în SUA din Austria și Rusia, și îndeplinește în prezent funcția de manager al fiicei ei.^[7] Bunicii lui Natalie din partea tatălui, Mania (născută Portman) și Zvi Yehuda Hershlag, erau evrei imigrați în Israel.^[9][10] Zvi, născut în Polonia în 1914, a emigrat în 1938 în Palestina Mandatară unde a devenit profesor de economie; părinții lui au murit în lagărul de concentrare de la Auschwitz.^[10] Una din străbunicile lui Natalie din partea tatălui s-a născut în România și a fost spioană pentru serviciile de informații britanice^⁠(d) în timpul celui de al Doilea Război Mondial.^[11][12]

Părinții lui Portman s-au cunoscut la un centru studențesc^⁠(d) evreiesc de la Universitatea Statului Ohio^⁠(d), unde mama ei vindea bilete. Au corespondat după ce tatăl ei s-a întors în Israel și s-au căsătorit când mama ei a venit în Israel în vizită câțiva ani mai târziu. În 1984, când Portman avea trei ani, familia s-a mutat în Statele Unite, unde tatăl ei a studiat medicina.^[8] Mai întâi au locuit în Maryland (în vreme ce tatăl se perfecționa la universitatea George Washington din Washington D.C, apoi la New Haven, Connecticutunde a urmat, între altele, cursuri la o școală evreiască și lecții de dans, Long Island la New York. Numele Portman, pe care l-a adoptat începând de la vârsta de 12 ani, era de fapt numele de fată al bunicii ei materne.

Primul său rol l-a avut în 1994, în filmul franțuzesc Léon.^[13] Rolul care a făcut-o celebră a fost cel interpretat în trilogia Star Wars. Înainte de acesta, a mai jucat în Beautiful Girls și Anywhere but Here. În timpul filmărilor pentru Star Wars a studiat psihologia la Universitatea Harvard.^[14] În 2005 a fost nominalizată pentru prima oară la Premiile Golden Globe, premiu pe care l-a și câștigat, cu producția Closer. Pentru rolul din filmul V for Vendetta a trebuit să se radă în cap. A jucat rolurile principale în dramele istorice Goya's Ghosts (2006) și The Other Boleyn Girl (2008). În mai 2008 a fost cel mai tânăr membru al juriului Festivalului de Film de la Cannes. Debutul său regizoral, Eve, a deschis cea de-a 65-a ediție a Festivalului Internațional de Film de la Veneția. În 2011, Natalie Portman a câștigat Globul de Aur pentru Cea mai bună actriță într-un rol principal pentru lungmetrajul Black Swan, acolo unde interpretează rolul unei balerine. În timpul filmărilor l-a cunoscut și s-a îndrăgostit de coregraful Benjamin Millepied, cu care s-a logodit și cu care are 2 copii unul nascut in 2017.

Natalie Portman

* 1982: Connect-R (Ștefan Relu Mihalache n. 9 iunie 1982 în București ) este un cântăreț^[5] de hip hop, dance, pop si actor de etnie romă din România

Ștefan Relu Mihalache a fost la școala nr. 171 „Petre Ispirescu”. Artistul și-a început cariera la vârsta de 8 ani ca dansator.^[7] De la vârsta de 15 ani, hip-hopul a devenit una dintre marile pasiuni ale lui Connect-R.^[7] A intrat prima oară într-un studio în 1997, cu ocazia înregistrării primei sale piese, „Observ”.^[7]

În 1999 a lansat o nouă piesă numită „Operație pe suflet deschis”, care a ajuns pe locul 2 în top 50 la Radio Contact.^[4]

În 2000, Connect-R a colaborat strâns cu fondatorii Veritasaga; Jivago, Preaetor și Dribbler;^[1] dar a ales calea muzicii comerciale în detrimentul hip-hop-ului underground.

Prima colaborare cu un nume mare din show-bizul românesc a fost pentru melodia „Fără nume” a trupei R.A.C.L.A..^[7]

A făcut un pas înainte în cariera sa muzicală în 2006, stabilind un record impresionant: în acel an el a fost primul rapper care a evoluat pe scena Eurovisionului. Împreună cu Arsenie Toderaș, a reprezentat atunci Republica Moldova în marea finală cu piesa „Loca”.^[4]

Seria de recorduri nu s-a oprit aici, Connect-R fiind singurul artist care a avut 6 piese simultan în playlistul Radio 21.^[4]

Connect-R lansează albumul Dacă dragostea dispare în anul 2007, iar în octombrie 2008 lansează videoclipul celui de-al doilea single extras de pe album: „Nu-ți pierde dragostea”.^[4]

Anul 2009 a lansat piesele „Burning Love” și „Murderer”.^[7]

În 2010 a participat la Selecția Națională pentru Eurovision împreună cu Anda Adam cu piesa „Surrender”.^[8] În acest an a câștigat premiul "Best Song" la concursul RMA! În același an a înființat casa de producție Rappin’ On Production, făcând echipă cu Chris Mayer și Nick Kamarera.^[4]

În 2011 a ajuns în Top 100 2011 la radio, cu „Americandrim” de Puya, featuring Connect-R.

În 2012 creează hitul verii, numit Vara nu dorm, care s-a menținut pe primele locuri timp de 22 de săptămâni. În același an creează și piesa Love Is The Way. In acelasi an apare al doilea album al artistului intitulat "From Nothing to Something'' lansat de casa de discuri Roton cu sprijinul ziarului Libertatea. Albumul se putea gasi impreuna cu ziarul Libertatea.

În 2013 a creat un nou hit al verii anului 2013 „Dă-te-n dragostea mea”.

Pe data de 20 mai 2016 casa de discuri Roton lansează al treilea album al artistului intitulat "Dragostit", acesta conține în total 18 piese.

Connect-R

Connect-R în sept. 2012

* 1982: Yoshito Ōkubo (大久保 嘉人 Ōkubo Yoshito^?, n. 9 iunie 1982, Kanda, Fukuoka) este un fotbalist japonez care joacă pentru clubul Kawasaki Frontale
* 1983: Sergio García de la Fuente (n. 9 iunie 1983) este un fotbalist spaniol care evoluează la RCD Espanyol în La Liga.

García a reprezentat Spania la Euro 2008, câștigând turneul.

* 1984: Wesley Sneijder (n. 9 iunie 1984, Utrecht, Olanda) este un fotbalist olandezcare evoluează în Ligue 1, la OGC Nice. De asemenea, el este selecționat în mod regulat pentru echipa națională a Olandei.

* 1985: Paula Claudia Todoran (n. 9 iunie 1985, Zalău) este o alergătoare specializată pe proba de maraton.

Paula Todoran

Todoran în 2013

* 1988: Sokratis Papastathopoulos (în greacă Σωκράτης Παπασταθόπουλοςn, n. 9 iunie 1988, Kalamata, Grecia) este un fotbalist grec care activează la clubul englez Arsenal FC în Premier League pe postul de fundaș. Deoarece numele Papastathopoulos este foarte lung și nu poate fi scris pe tricou, el și-a ales primul nume "Sokratis", și de asemenea mai este cunoscut după porecla Papa

* 1989: Dídac Vilà Rosselló (n. 9 iunie 1989, Mataró, Spania) este un fotbalist aflat sub contract cu RCD Espanyol.

* 1990: Raluca Florentina Anghelina (n. 9 iunie 1990, în București)^[1] este o handbalistă română ce joacă pentru echipa CSM Ploiești pe postul de intermediar dreapta. Începând din 2005, ea a fost convocată la echipa națională de junioare a României. În total, ea a jucat în 31 de meciuri și a înscris 130 de goluri
* 1992: Nikolai Novosjolov (n. 21 iunie 1992, Tartu) este un scrimer estonianspecializat pe spadă.

Novosjolov a fost campion mondial în 2010 la Paris și în 2013 la Budapesta. A câștigat Cupa Mondială de spadă masculin în sezonul 2011–2012. A fost membru a echipei Estoniei care a cucerit medalia de argint la Campionatul Mondial din 2001 de la Nîmes.

·         1993: Lidia Buble (n. 9 iunie 1993, Deva, Hunedoara) este o cântăreață de muzică pop română. Este cunoscută în piesele: Noi simțim la fel, Cămașă, Kamelia ș.a.m.d.
Lidia Buble a cunoscut celebritatea atunci când Adrian Sînă de la Akcent a ales-o să cânte două hituri cu el. Piesele „Kamelia” și „Noi simțim la fel” se auzeau pe toate radiourile din România și din străinătate, având împreună peste 11 milioane de vizualizări pe YouTube, astfel că, în doar câteva luni de zile, dintr-o necunoscută, Lidia Buble a devenit star la vârsta de 21 de ani. Pentru familia ei,^[1] însă, ea este doar Lidia. Fată de pastor penticostal, solista a crescut într-o familie numeroasă, având zece frați și și-a exersat talentul vocal cântând în corul Bisericii Penticostale Emanuel din Deva

Lidia Buble

* 1994: Viktor Gorridsen Fischer (n. 9 iunie 1994, Aarhus, Danemarca) este fotbalistdanez, care este sub contract cu Mainz 05.

Decese

·         62:   Nero da ordin  ca prima sa sotie, Claudia Octavia sa fie executata. A  fost legata  şi  i- au fost deschise  venele, într-un ritual  roman tradiţional  de sinucidere, dupa care i-a fost taiat capul. Potrivit lui Suetonius, ani mai târziu, Nero ar fi avut coşmaruri legate  de  mama lui şi  de Octavia.

·         68: Nero, împărat roman se sinucide (n. 37). Nero (Claudius Drusus Germanicus Caesar), (54-68 d.Hr.),  a  ramas in istorie ca  incendiator al   Romei   in anul 64, facuandu-i raspunzatori de aceasta pe crestini. Este cel care a ordonat primele  persecutii anticrestine din istoria Romei. A provocat sinuciderea filosofului Seneca, profesorul si mentorul sau. Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus (n. 15 decembrie 37 – d. 9 iunie 68) a fost al cincilea împărat roman al dinastiei Iulio-Claudiene. Se presupune că a dat foc Romei   in anul 64, facuandu-i raspunzatori de aceasta pe crestini Este cel care a ordonat primele persecutii anticrestine din istoria Romei. A provocat sinuciderea filosofului Seneca, profesorul si mentorul sau. Era bănuit ca ar fi violat-o pe mama lui. Nero face parte din acei împărați care au fost foarte aspru judecați în literatura antică. Doar în Grecia au existat voci preocupate de o imagine diferită; astfel, pentru Pausanias, Nero era un exemplu pentru justețea afirmației lui Platon, conform căreia marea nedreptate „nu pornește de la oameni obișnuiți, ci dintr-un suflet nobil corupt printr-o educație greșită”.

·         373: A decedat  Efrem Sirul (Ephraim Sirianul) (n. cca.30) teolog si  autor de imnuri în limba siriaca, venerat ca sfant  în întreaga crestinatate, dar mai ales in lumea catolica, unde este recunoscut ca Doctor al Bisericii. Este considerat un clasic al literaturii de limba siriaca, o limba semitica  urmasa a limbii arameice,  vorbită  astazi de aproximativ un milion de persoane în Orientul Mijlociu.

·         597: A decedat Sfantul Colomba d’Iona  ( n.7 decembrie 521) misionar irlandez care a evanghelizat Scotia si nordul Angliei si a  fondat o nou ordin monastic pe insula Iona din Arhipelagul Hebridelor in anul 563. A fost inmormantat  la Downpatrick in apropiere de Belfast, in Irlanda de Nord, alaturi de Sf.Patrick si Sfanta Brigitte, sfinti patroni ai Irlandei. Sf. Colomba este sarbatorit de catolicii irlandezi la 9 iunie.

·         754: A decedat califul Abul Abbas ‘al–Saffah. A domnit din 749 pana in 754 d.Hr.) si a fost primul calif al califatului Abbasid, una dintre cele mai intinse și cele mai importante califate (dinastii islamice) din istoria islamică.

·         1361: A decedat compozitorul, teoreticianul   muzical și poetul francez Philippede Vitry; (n. 31  octombrie 1291). A fost un compozitor inovatoar influent, recunoscut ca cel mai mare muzician  al timpului sau. Petrarca l-a  numit: „ cel mai pătrunzător și mai arzător căutător  de adevăr mare filosof al epocii noastre”.
* 1701: Filip al Franței, duce de Orléans (21 septembrie 1640 - 8 iunie 1701) a fost cel de-al doilea fiu al regelui Ludovic al XIII-lea al Franței și al Annei de Austria, și, astfel, fratele mai mic al viitorului rege Ludovic al XIV-lea al Franței.

Filip s-a născut la Château de Saint-Germain-en-Laye, la 20 km vest de Paris, pe 21 septembrie 1640.

Născut în prezența tatălui său, a Prințesei Condé,^[2] și a Ducesei de Vendôme, la o oră după naștere a fost botezat într-o ceremonie privată de Dominique Séguier, episcop de Meaux^[3] și a primit numele de Filip. Ludovic al XIII-lea a vrut să-i acorde titlul de Conte de Artois în onoarea victoriei franceze în Arras în comitatul Artois. Totuși, Ludovic n-a renunțat la tradiție și i-a acordat titlul de Duce de Anjou, titlu acordat tradițional celui de-al doilea fiu al unui monarh francez. După botez, Filip a fost dat în grija guvernantei Françoise de Souvré, marchiză de Lansac, care a avut grijă și de fratele lui mai mare, Ludovic.

Bunicii lui paterni erau regele Henric al IV-lea și regina Maria de Medici; bunicii materni erau regele Filip al III-lea al Spaniei și regina Margareta de Austria. Prin ei era descendent din Carol al V-lea, Împărat Roman și Frederick I, Împărat Roman.

Descendența sa variată a determinat-o pe verișoara sa, Ducesa de Montpensier, să-l numească "cel mai frumos copil din lume".^[4] Prietena și confidenta mamei sale, Madame de Motteville, a spus mai târziu, că Filip încă din copilărie dădea dovadă de "o inteligență vie". Urmărind strămoșii săi până la a zecea generație, genealogistul C. Carretier a calculat că a fost aproximativ 28% francez, 26% spaniol, 11% austro-german și 10% portughez, restul fiind italian, slav, englez, savoiard și lorenez

După moartea tatălui său, Ludovic al XIII-lea, în mai 1643, fratele lui mai mare a devenit regele Ludovic al XIV-lea al Franței. Filip fiind fratele mai mic al regelui, era cunoscut la Curte sub numele le Petit Monsieur pentru a-l distinge de unchiul său, Gaston, Duce de Orléans care, ca frate a regelui anterior purta titlul de Monsieur și care era numit le Grand Monsieur. Timp de aproape douăzeci de ani a fost moștenitorul coroanei franceze, de la urcarea pe tron a fratelui său până la nașterea nepotului său, delfinul Ludovic, în 1661.

La vârsta de șapte ani, în toamna anului 1647, Filip s-a îmbolnăvit de variolă însă s-a vindecat și și-a petrecut convalescența la Palatul Regal. Un an mai târziu, a fost botezat printr-o ceremonie oficială.^[6] Nașii săi au fost: unchiul său Gaston d'Orléans și mătușa sa regina Henrietta Maria a Angliei. Mai târziu a fost dat în grija lui François de La Mothe Le Vayer și François-Timoléon de Choisy.^[7] De asemenea, a fost educat de ducele de Choiseul. Tutorii lui au fost aleși de Mazarin care a fost numit superintendent al educației prinților de către mama acestora.

Când Filip avea opt ani, a început Fronda, un război civil între două părți principale numite Fronde Parlementaire (1648–1649) și Fronde des nobles (1650–1653). În timpul conflictului, familia regală a fost obligată să părăsească Parisul în noaptea de 9 februarie 1651^[8] spre Saint Germaine^[9] evitând revoltele nobililor împotriva lui Mazarin. Pacea a fost restabilită în 1652, Filip s-a mutat la Palatul Tuileries, reședința anterioară a La Grande Mademoiselle și vizavi de Palatul Regal.^[10] La încoronarea lui Ludovic al XIV-lea la 7 iunie 1654, Filip a așezat coroana Franței pe capul fratelui său. Toată viața lui, Filip a fost un iubitor al etichetei și la toate ceremonialele se asigura că toate detaliile au fost respectate.^[11]

Le Petit Monsieur.

Problema sexualității lui Filip a apărut în 1658 când zvonurile de la Curte spuneau că nepotul lui Mazarin, Philippe Jules Mancini, ducele de Nevers a fost "primul care l-a corupt" pe Filip în ceea ce s-a numit viciul italian – jargonul contemporan pentru homosexualitate.^[12][13]

La sfârșitul lunii iunie 1658, Ludovic s-a îmbolnăvit grav de febră tifoidă și aproape a fost declarat mort. La mijlocul lunii iulie, el a început să se vindece. Boala l-a făcut pe Filip moștenitor prezumptiv la tron și deci, în centrul atenției. De teama infecției, Filip nu a putut să-și viziteze fratele. În timpul crizei, regina Anna s-a apropiat de fiul ei mai mic, arătându-i mai multă afecțiune.^[14] După vindecarea lui Ludovic, Mazarin a deschis negocierile cu Spania, țara natală a reginei Anna. În 1658, Filip și-a achiziționat Castelul Saint Cloud, o construcție situată la aproximativ 10 kilometri vest de Paris.
La 8 octombrie 1658, proprietarul lui Barthélemy Hervart a organizat un ospăț somptuos la Saint Cloud în onoarea familiei regale. Două săptămâni mai târziu, la 25 octombrie, Filip a cumpărat moșia pentru 240.000 livre^[15] și a început imdiat îmbunătățirile la ceea ce era atunci o mică vilă.^[15] Cam în același timp Filip l-a întâlnit pe Armand de Gramont, conte de Guiche care era un playboy notoriu. Filip a fost orbit de aroganța faimoasă a lui Guiche, are era exilat de la Curte de Mazarin. Zvonurile de la Curte spuneau că de fapt Filip avea ca metresă^[16] pe Laura Mancini, nepoata lui Mazarin și mama ducelui de Vendôme, mai târziu un soldat cu succes notabil și homosexual.^[17] Un alt iubit al lui Filip era Antoine Coiffier, marchiz d'Effiat. Acesta a intrat în viața lui Filip ca capitaine des chasses și a locuit în casa lui până la moartea lui Filip.^[18]

Scandalul în care a fost implicat Filip a pălit în fața atenției acordată căsătoriei regelui. Mazarin a început corespondența cu fratele reginei Anna, Filip al IV-lea al Spaniei, relație foaret fragilă în timpul războiului franco-spaniol din 1635. Tratatul de la Pyrenees^[19] a sfârșit războiul și a fost cimentat de căsătoria dintre Ludovic al XIV-lea și fiica lui Filip al IV-lea, Maria Tereza a Spaniei. Căsătoria a avut loc la 9 iunie 1660^[19] la Saint-Jean-de-Luz.

Cum unchiul său Gaston a murit în februarie 1660 și nu avea nici un moștenitor pe linie masculină,^[20] Ducatul de Orléans a revenit lui Filip. Ducatul era unul dintre cele mai apreciate și revenea fratelui regelui. Ludovic al XIV-lea i-a acordat și titlul de Duce de Orléans la 10 mai 1661^[21] împreună cu titlurile de duce de Valois și duce de Chartres cu acceptul Parlamentului din Paris

Prima soție a lui Filip, Minette, în 1660. A fost descrisă ca "o frumusețe de primăvară"^[22]

Filip fusese încurajat să o curteze pe verișoara sa mai mare Anne Marie Louise d'Orléans, fiica cea mare a lui Gaston și a primei lui soții, Marie de Bourbon. Cunoscută sub numele de Mademoiselle ea avea o avere imensă și a respins anterior pețitori cum ar fi Carol al II-lea al Angliei.^[23] Născută în 1627, ea a fost unica moștenitoare a mamei sale care a murit la naștere. Mademoiselle a refuzat căsătoria plângându-se că întotdeauna Filip stătea lângă mama sa ca și cum ar fi fost "un copil".^[24] Mademoiselle a rămas nemăritată, iar Filip s-a căsătorit cu o altă verișoară primară, Prințesa Henrietta a Angliei, fiica cea mică a regelui Carol I al Angliei și a soției lui regina Henrietta Maria (fiica regelui Henric al IV-lea al Franței).

Henrietta s-a născut la Exeter, a primit numele de Anne în onoarea reginei Anne și a locuit în Franța de la vârsta de doi ani, când a fost scoasă din Anglia de contesa de Morton.^[25] Henrietta a locuit împreună cu mama sa, regina Henrietta Maria la Palatul Regal și la Luvru. A vizitat Anglia la sfârșitul anului 1660 pentru a-și vizita sora, Prințesa de Orange^[26] care mai târziu s-a îmbolnăvit de variolă și a murit. Mâna Henriettei a fost cerută la 22 noiembrie 1660 în timp ce era în Anglia.^[27] Cuplul a semnat contractul de căsătorie la Palatul Regal la 30 martie 1661,^[28] ceremonia de căsătorie având loc a doua zi în aceeași clădire.^[29] Zestrea promisă a fost uriașă, de 840.000 de livre.^[30] Cunoscută ca Henriette d'Angleterre în Franța și ca Minette de către apropiați, oficial i s-a spusMadame și a fost mereu populară la Curte. Mai târziu, zvonurile au spus că tatăl primului copil al Minettei a fost regele.

Filip și fiica sa favorită Marie Louise, c.1670, de Pierre Mignard.

Minette și "flirtul" cu regele a început în vara anului 1661 în timp ce proaspeții căsătoriți locuiau la Palatul Fontainebleau pe timpul verii. Filip s-a plâns mamei sale despre intimitatea afișată dintre Ludovic al XIV-lea și Minette provocând-o pe regina Anne să-și mustre atât fiul cât și nora.^[31] Relațiile s-au tensionat în continuare atunci când s-a pretins că Minette l-a sedus pe vechiul iubit Guiche a lui Filip.^[32].

La începutul anului 1662, cuplul s-a mutat de la Tuileries la Palatul Regal. În martie Filip devine tată, Minette dă naștere unei fiice care va primi numele de Marie Louise, și va fi viitoarea soție a lui Carol al II-lea al Spaniei și fiica favorită a lui Filip.^[33] Dezamăgirea Minettei a fost mare când a constatat că a născut o fiică și nu un fiu; ea a remarcat că ar fi trebuit "s-o arunce în râu!" ^[34], afirmație care a jignit-o pe regina Anne, care și-a adorat prima nepoată.^[35]

Fiica Minettei și a lui Filip a fost botezată Marie Louise la 21 mai 1662.^[36] În aceeași zi, Filip a luat parte la celebrul Carrousel du Louvre unde a fost îmbrăcat extravagant ca rege al Persiei.^[36] În 1664, Minette dă naștere unui alt copil la Fontainebleau; un fiu dorit care primește titlul de Duce de Valois.^[37]Filip i-a scris cumnatului său, Carol al II-lea al Angliei, "în această dimineață sora ta a născut un băiat. Copilul pare a fi sănătos."^[38] Cu toate acestea, fiul a murit în 1666 de convulsii; cu câteva ore înainte de deces a fost botezat Philippe Charles d'Orléans.^[39] Pierderea micului duce de Valois a afectat-o profund pe Minette.

În 1668 Filip și-a întâlnit iubirea vieții. Filip de Lorena cunoscut drept Chevalier de Lorraine a fost membru al Casei de Lorenași deținea rangul de Prinț Străin la curtea franceză, vărul său fiind conducătorul Ducatului Lorena.

În 1667, Filip a luptat cu distincție în 1667 la campania militară împotriva Flandrei, în timpul războiului de descentralizare. Monsieur a reluat comanda militară în 1672, iar în 1677 a câștigat o mare victorie în Bătălia de la Cassel, unde a luptat împotriva viitorului rege William al III-lea al Angliei în apropierea orașului Cassel în nordul Franței.

Cuplul a avut ultimul lor copil în august 1669. Copilul, o fiică și o altă dezamăgire, a fost botezat Anne Marie la 8 aprilie 1670 de episcopul de Vabres. Când regina Henriette Marie a murit, Prințesa Anne a Angliei a venit să locuiască cu Filip și Minette până la decesul Minettei. Ulterior, Cavalerul de Lorena și marchizul d'Effiat^[40] au fost acuzați că au otrăvit-o pe Minette, deși autopsia a arătat că Minette a murit de peritonită, cauzată de un ulcer perforat.

Liselotte cu cei doi copii ai ei, Élisabeth Charlotte d'Orléans și Filip al II-lea, Duce de Orléans, c.1679.

După moartea soției sale la 26 de ani, prințesa palatină Anna Gonzaga, aranjează cea de-a doua căsătorie cu nepoata soțului ei, Elisabeth Charlottefiica lui Carol I, Elector Palatin. "Liselotte" s-a convertit la romano-catolicism, înainte de intrarea în Franța, în noiembrie 1671.^[42] Când s-au căsătorit, ea avea 19 ani, iar el 31 de ani. Liselotte a devenit cunoscută prin sinceritatea ei bruscă, poziția vericală și lipsa de vanitate. Scrisorile arată modul în care aceasta a renunțat să împartă patul cu Filip, la cererea acestuia, după nașterea copiilor, și modul în care a îndurat prezența favoriților de sex masculin ai soțului ei în casa lor.

Cuplul a fost foarte fericit în primii cinci ani de căsătorie. Cavalerul era în Italia, însă s-a întors în primăvara anului 1672. Anul următor, în iunie 1673, Liselotte a născut un băiat numit Alexandre Louis și care a primit titlul de Duce de Valois. Copilul a murit în 1676.^[43] Al doilea fiu s-a născut în 1674 și apoi o fiică în 1676 după care, printr-un acord mutual, au dormit în paturi separate.^[44] Singurul fiu al lui Flip care a supraviețuit, Philippe, mai târziu a ajuns regent al Franței în timpul minoratului lui Ludovic al XV-lea al Franței. Philippe s-a căsătorit cu Françoise Marie de Bourbon, fiica recunoscută a regelui Ludovic al XIV-lea cu metresa sa, Madame de Montespan.^[45]

Liselotte s-a purtat ca o mamă și cu copii lui Filip cu Minette și a menținut corespondența cu ei până în ultima zi. Totuși, copilul favorit al lui Filip a fost primul lui copil, Marie Louise. În 1680, Cavalerul de Lorena a fost prins din nou în mijlocul unui scandal sexual, de data asta cu Contele de Vermandois, fiul lui Ludovic al XIV-lea cu metresa sa Louise de La Vallière. Prințul Conti a fost de asemenea implicat.^[46]

Filip și Liselotte au avut 3 copii:

• Alexandre Louis de Orléans, duce de Valois (1673 – 1676)
• Filip, Duce de Orléans, Regent al Franței (1674 – 1723)
• Élisabeth Charlotte de Orléans (1676 – 1744)

Filip al Franței

Duce de Orléans

·         1870: Charles John Huffam Dickens (n. 7 februarie 1812 – d. 9 iunie 1870) a fost un romancier englez.

Charles Dickens a fost un scriitor englez reprezentativ pentru realismul secolului al XIX-lea, cunoscut prin opere precum Marile speranțe, Aventurile lui Oliver Twist, David Copperfield, Martin Chuzzlewit, Dombey și fiul, Timpuri grele, Dugheana cu vechituri (Pravalia cu antichități), Documentele postume ale clubului Pickwich, Nicholas Nickeby, Barnaby Rudge, Poveste despre două orașe (ultimele două, romane istorice). Se naște la 7 februarie 1812, în Portsmouth, Hampshire, ca fiu al lui John și al Elizabethei Dickens. În 1817, familia sa se mută în Chatham, Kent, în 1822mutându-se din nou, în cartierul Camden Town, Londra. Primii ani ai vieții au fost unii foarte fericiți, petrecându-și timpul liber în compania romanelor de aventuri ale lui Tobias Smollett și Henry Fielding. Familia sa făcea parte din nobilimea de mijloc și i-a asigurat educația la o școală privată, dar totul avea să se schimbe după ce tatăl său a pierdut o sumă mare de bani în distracții și străduindu-se să-și mențină poziția socială, familia fiind trimisă la închisoarea datornicilor.

La vârsta de 12 ani, Dickens este destul de matur ca să muncească zece ore pe zi în fabrica de cremă de ghete a lui Warren (aflată în apropiere de stația de cale ferată Charing Cross), pentru șase șilingi pe săptămână. Cu acești bani trebuie să-și achite cazarea și să încerce să-și ajute familia. După o perioadă de timp, situația familiei se îmbunătățește în urma unei moșteniri venite din partea familiei tatălui.

Familia Dickens iese din închisoarea săracilor, dar mama îl lasă pe Charles să lucreze în continuare la fabrica de cremă de ghete. Dickens n-o va ierta niciodată și acest resentiment, precum și situația grea a clasei în mijlocul căreia și-a trăit o parte din copilărie vor deveni teme majore ale operei sale. Avea să-i spună mai târziu biografului său: „Niciun sfat, nicio aprobare, nicio încurajare, nicio consolare, niciun sprijin din partea nimănui de care să-mi amintesc, așa că, ajută-mă, Doamne!”.

Din 1827 a început să lucreze ca funcționar într-un birou de avocatură, având șansa să ajungă avocat. Nu i-a plăcut însă această profesie și după o scurtă perioadă de timp, în care a lucrat ca stenograf la tribunal, a devenit ziarist, relatând dezbaterile parlamentare și călătorind prin Anglia cu poștalionul, ca să scrie despre campaniile electorale. Reportajele sale vor fi publicate sub titlul „Schițe de Boz” (în engleză Sketches by Boz), Boz fiind pseudonimul său literar. Va continua să publice în ziare cea mai mare parte a vieții. În acești ani publică primul său roman, The Pickwick Papers.

Prima sa povestire a fost publicată în Monthly Magazine, în anul 1833, cu pseudonimul Boz. Cu același pseudonim a publicat și în Morning Chronicle și London Evening Chronicle. Povestirile au devenit foarte populare și în 1836 au fost reunite în volumul Sketches by Boz. Tot în anul 1836, Dickens a acceptat postul de editor la revista Bentley's Miscellany, o poziție pe care a detinut-o timp de trei ani, perioada în care editorul William Hall se angaja să îi publice The Pickwick Papers în 20 de numere lunare, apoi Oliver Twist în 1838 și The Life and Adventures of Nicholas Nickleby în 1839, de asemenea, publicate lunar în Bentley's Miscellany.

Pe 2 aprilie 1836 se căsătorește cu Catherine Hogarth, împreună cu care va avea zece copii. În acest an acceptă un post de editor la Bentley's Miscellany, unde va rămâne până în 1839. Alte două ziare la care a publicat foarte mult au fost Household Words și All the Year Round.

În 1842, în timp ce vizita Statele Unite, a incriminat sclavia. A investit o parte a drepturilor sale de autor într-un ziar radical nou, Daily News. A devenit astfel editor și în primul număr, în ianuarie 1846, a scris un articol în care pleda pentru educație, libertate religioasă, egalitate în fața legii. Ziarul n-a avut succes și a demisionat din funcția de editor iar în 1850 începea să editeze revista săptămânală Household Words. Tot în 1850 a apărut celebrul roman David Copperfield. A publicat în Household Words, sub formă de foileton, romanul său social Hard Times (1854). În 1859 a scos o altă revistă, All the Year Round, în care a publicat romane ale unor scriitori britanici ai momentului, precum și propriile scrieri: A Tale of Two Cities (1859) și Great Expectations (1860-1861). A continuat să publice în această revistă până la moartea sa.

În 1868 divorțeaza de soția sa, dar aceasta va locui la Gad’s Hill până la moarte.Dickens continuă să lucreze și să facă turnee de promovare a romanelor sale, iar în 1868 face a doua călătorie în SUA, unde remarcă schimbările survenite în urma Războiului Revenit în Anglia, de asemenea își continuă turneele în Scoția și Irlanda. În timpul unui astfel de turneu suferă un prim infarct în anul 1869 după care urmează o perioadă de odihnă. Deși la început au fost fericiți, Catherine era acum obosită și nu-i mai putea oferi lui Dickens energia de care avea nevoie. Primele semne de insatisfacție apăruseră în 1855, când mersese să se întâlnească cu prima lui iubire, Maria Beadnell, care era de asemenea căsătorită.

Pe 9 iunie 1865, în timp ce se întorcea din Franța, unde fusese să o vadă pe Ellen Ternan (o actriță pe care o cunoscuse în 1857), Dickens este implicat într-un accident de cale ferată în care șase vagoane ale trenului în care se afla alunecă de pe podul peste care acesta trecea. Singurul vagon de clasa întâi care rămâne pe șine este cel în care se află Dickens, împreună cu Ellen și mama acesteia. Petrece un timp între viață și moarte, până când vin ajutoare și când pleacă în sfârșit, își amintește de manuscrisul neterminat al romanului Our Mutual Friend (Prietenul nostru comun) și se întoarce la vagon. Reușește să evite un posibil scandal, cauzat de prezența Ellenei și a mamei acesteia, dar incidentul lasă urmări grave în starea lui de spirit. Ellen va continua să-i fie prietenă și, probabil, amantă, tot restul vieții.

Petrece mult timp în întâlniri cu publicul cititor, unde citește din cele mai bune romane ale sale. Fascinația sa pentru teatru ca mijloc de evadare din real este reflectată în romanul Nicholas Nickleby. Fără îndoială, cel mai cunoscut roman al lui Charles Dickens este “Marile speranțe” (1860), care urmărește destinul orfanului Pip, nepot al unui fierar, care vine la Londra cu visul de a deveni gentleman. Averea, care îl ajută să acceadă în înalta societate, îi este dăruită lui Pip, fără ca acesta să știe adevărul, de către un fost ocnaș, pe care tânărul îl ajutase odată. Banii îi parvin printr-un avocat, Jaggers, care îi comunica faptul ca dorința protectorului bogat este ca “băiatul (Pip) să fie scos din viața pe care o duce și să fie educat pentru a deveni un gentleman. Într-un cuvânt, să fie educat ca un tânăr cu mari speranțe”. De la acest moment încolo, Pip își ignora prietenii săraci, iar comportamentul său este tot mai mult falsificat de prejudecățile timpului. La momentul adevărului, întâlnirea cu fostul ocnaș, Magwich, care îi dăruise banii, Pip este debusolat: “Sila pe care o simțeam – spune el – față de omul acesta, teama pe care mi-o trezea, scârba cu care mă chirceam de frica lui n-ar fi putut să fie mai mari dacă ar fi fost cea mai crudă fiară”. Consecințele sunt dezastruoase pentru tânărul care considera că banii ocnașului sunt “murdari”, renunță la avere și la “marile speranțe”. Până la urmă va găsi resursele interioare ca să depășească acest moment și să-și reconstruiască o situație onorabilă.

Pe 2 decembrie 1867 are prima întâlnire cu cititorii în Statele Unite, la New York. Aceste întâlniri cer însă mult efort și vor contribui la deteriorarea stării lui de sănătate. Se stinge din viață la 9 iunie 1870, în urma unui atac de cord. Este înmormântat în Colțul poeților din Catedrala Westminster.

Opera: 

• The Pickwick Papers (1836)
• Oliver Twist (1837–1839)
• Nicholas Nickleby (1838–1839)
• The Old Curiosity Shop (1840–1841)
• Barnaby Rudge (1841)
• A Christmas Carol (1843)
• Martin Chuzzlewit (1843–1844)
• The Chimes (1844)
• The Cricket on the Hearth (1845)
• The Battle of Life (1846)
• Dombey and Son (1846–1848)
• David Copperfield (1849–1850)
• Bleak House (1852–1853)
• Hard Times (1854)
• Little Dorrit (1855–1857)
• A Tale of Two Cities (1859)
• Great Expectations (Marile speranțe) (1860–1861)
• Our Mutual Friend (1864–1865)
• The Mystery of Edwin Drood (1870; neterminat la data decesului lui Dickens; finalul nu este cunoscut)

Charles Dickens

·         1891: Ludvig Lorenz, fizician și matematician danez (n. 1829)

·         1912: Ion Luca Caragiale (n. 1/13 februarie 1852^[3] Haimanale, județul Prahova, Țara Românească, astăzi I. L. Caragiale, județul Dâmbovița, România – 9 iunie 1912, Berlin, Imperiul German) a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist român. George Călinescu îl considera a fi cel mai mare dramaturg român și unul dintre cei mai importanți scriitori români.^[4] A fost ales membru post-mortem al Academiei Române.

Caragiale tânăr

S-a născut la 1 februarie 1852,^[3] în satul Haimanale^[5] (care astăzi îi poartă numele), fiind primul născut al lui Luca Ștefan Caragiale și al Ecaterinei Chiriac Karaboas. Conform unor surse, familia sa ar fi fost de origine aromână.^[6] Tatăl său, Luca (1812 - 1870), și frații acestuia, Costache și Iorgu, s-au născut la Constantinopol, fiind fiii lui Ștefan, un bucătar angajat la sfârșitul anului 1812 de Ioan Vodă Caragea în suita sa.

Atras de teatru, Luca s-a căsătorit în 1839 cu actrița și cântăreața Caloropoulos, de care s-a despărțit, fără a divorța vreodată, întemeindu-și o familie statornică cu brașoveanca Ecaterina, fiica negustorului grec Luca Chiriac Karaboas.

Primele studii le-a făcut în 1859 și 1860 cu părintele Marinache, de la Biserica Sf. Gheorghe din Ploiești, iar până în 1864 a urmat clasele primare II-V, la Școala Domnească din Ploiești, unde l-a avut învățător pe Bazil Drăgoșescu.^{[necesită citare]} Până în 1867 a urmat trei clase la Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, iar în 1868 a terminat clasa a V-a liceală la București. Caragiale a absolvit Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, pe care l-a numit, în Grand Hôtel „Victoria Română”, orașul său natal. Singurul institutor de care autorul Momentelor și-a adus aminte cu recunoștință a fost ardeleanul Bazil Drăgoșescu, acela care în schița memorialistică După 50 de ani l-a primit în clasă pe voievodul Unirii.

Adolescentul Iancu a început să scrie poezii în taină, dar înainte de debutul literar a fost fascinat de performanțele teatrale ale unchiului său, Iorgu Caragiale, actor și șef de trupă, fixată la București sau ambulantă. În 1868 a obținut de la tatăl său autorizația de a frecventa Conservatorul de Artă Dramatică, în care fratele acestuia, Costache, preda la clasa de declamație și mimică. În 1870 a fost nevoit să abandoneze proiectul actoriei și s-a mutat cu familia la București, luându-și cu seriozitate în primire obligațiile unui bun șef de familie. În același an a fost numit copist la Tribunalul Prahova.

Caragiale și fiul său Mateiu

La 12 martie 1885, s-a născut Mateiu, fiul natural al Mariei Constantinescu, funcționară la Regie, cu Caragiale, care îl declară la oficiul stării civile.

În 1871, Caragiale a fost numit sufleor și copist la Teatrul Național din București, după propunerea lui Mihail Pascaly. L-a cunoscut pe Eminescu când tânărul poet, debutant la Familia, era sufleor și copist în trupa lui Iorgu. Din 1873 până în 1875, Caragiale a colaborat la Ghimpelecu versuri și proză, semnând cu inițialele Car și Policar (Șarla și ciobanii, fabulă antidinastică).

La 7–8 ianuarie 1889 s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly, fiica actorului Gaetano Burelly. Din această căsătorie vor rezulta mai întâi două fete: Ioana (n. 24 octombrie 1889) și Agatha (n. 10 noiembrie 1890), care se sting de timpuriu din cauza tusei convulsive sau a difteriei (la 15 iunie respectiv 24 martie 1891)^[7]. La 3 iulie 1893 i se naște un fiu, Luca Ion.

În 1889, anul morții poetului Mihai Eminescu, Caragiale a publicat articolul În Nirvana. În 1890 a fost profesor de istorie la clasele I-IV la Liceul Particular Sf. Gheorghe, iar în 1892 și-a exprimat intenția de a se exila la Sibiu sau la Brașov. La 24 februarie 1903 a avut o încercare de a se muta la Cluj, unde a fost găzduit de protopopul Elie Dăianu, însă în luna noiembrie și-a stabilit domiciliul provizoriu la Berlin.^[8] La 14 martie 1905 s-a stabilit definitiv la Berlin.

Caragiale a fost acuzat că ar fi plagiat Năpasta după o piesă a scriitorului ungar István Kemény, intitulată „Nenorocul”. Acuzația a apărut în 1901 în două articole din Revista literară, semnate cu pseudonimul Caion. Furios, Caragiale s-a adresat presei din București, a aflat numele real al autorului (C. Al. Ionescu), l-a acționat in justiție și a câștigat fără probleme, grație pledoariei avocatului său, Barbu Ștefănescu Delavrancea.

Cei 12 jurați au decis însă să-l achite pe Caion, tot scandalul fiind catalogat drept „o impertinență de copil”.^[9]

Susținut puternic de Alexandru Macedonski, alergic și el la valori, Caion «descoperă» alte «două plagiate».^[9] Scârbit de umilința trăită și sătul de nedreptăți, Caragiale decide să părăsească țara, mutându-se împreună cu familia la Berlin, în 1904, când primește o mult așteptată și disputată moștenire de la mătușa sa, Ecaterina Cardini din Șcheii Brașovului (cunoscută ca Mumuloaia, după porecla Momulo a soțului ei), căreia afacerile imobiliare îi aduseseră mari averi.^[9][10][11]

Renunțând la tăcerea ce și-o impusese în exilul său voluntar de la Berlin, evenimentele din primăvara anului 1907, îl determin păe Caragiale să publice, în noiembrie 1907, la București, broșura: 1907 din primăvară până'n toamnă, un celebru eseu referitor la cauzele și desfășurarea marii mișcări țărănești din primavara lui 1907. Înainte de a-și publica pamfletul în broșură, Caragiale trimisese primul capitol ziarului vienez, Die Zeit, întâia și cea mai însemnată parte a viitoarei broșuri, care l-a publicat la 3 aprilie 1907, cu semnătura: Un patriot român, arătând tot ce s-a petrecut înainte și după izbucnirea revoltei țărănești din primăvara anului 1907: „Cauza dezastrului în care a căzut țara este numai - da, numai, nenorocita politică ce o fac partidele și bărbații noștri de stat, de patruzeci de ani încoace.” Barbu Delavrancea i-a scris emoționat prietenului său:

„Desigur, 1907 al tău e o minune ca adevăr, ca artă, ca sentiment, ca judecată. Ai zugrăvit un tablou de mare maestru. Jocul infect al partidelor noastre - pe deasupra țării și în detrimentul țării - cu lăcomia nestăpânită a celor ajunși și cu îmbufnarea dizgrațioasă a celor căzuți, l-ai sintetizat așa de viu ...”

Tot atunci i-a trimis lui Mateiu, prin Delavrancea, o scurtă scrisoare, din care amintim aceste cuvinte: „Împrejurările prin care a trecut și trece țara noastră și care-mi întristează așa de adânc bătrânețele mie să-ți fie îndemn în dragoste pentru patrie. Dumnezeu să-ți facă ție parte de vremuri mai bune la bătrânețe! Noi am început cu veselie și sfârșim cu mâhnire. Să vă dea vouă, tinerilor, Domnul să nu mai vedeți nici un rău arătându-se pe biata noastră țară.”

A publicat în revista literară bilunară Convorbiri (din 1908, Convorbiri critice), 7 fabule. Ultima dintre ele, Boul și vițelul, a fost tipărită în fruntea numărului 1 al Convorbirilor critice, având, în facsimile, autografe atât textul, cât și semnătura Caragiale. În articolul bilanț După un an ..., M. Dragomirescu, editorul revistei, afirma:

„În fine, acum în urmă, autoritatea celui mai mare poet, a celui mai desăvârșit artist ce am avut vreodată, autoritatea lui Caragiale, a venit, ca odinioară Alecsandri la „Junimea” născândă, să consfințească și să întărească importanța activității Convorbirilor critice și să dea modestului râu măreția fluviului ...”

Doi ani mai târziu a publicat nuvela Kir Ianulea, o versiune românească a piesei lui Niccolò Machiavelli, Nunta lui Belfagor(Belfagor arcidiavolo).^[12]

Mormântul din cimitirul Șerban Vodă, al lui Ion Luca Caragiale

În zorii zilei de 9 iunie 1912, Caragiale a murit subit în locuința sa de la Berlin, din cartierul Schöneberg, bolnav fiind de arterioscleroză. Rămășițele pământești sunt expuse în capela cimitirului protestant Erster Schöneberger Friedhof și depuse, la 14 iunie, în cavoul familiei, în prezența lui Gherea, a lui Delavrancea și a lui Vlahuță. Cinci luni mai târziu, la 18 noiembrie, sicriul cu rămășițele sale pământești a fost adus la București și, la 22 noiembrie 1912, s-a făcut înmormântarea la cimitirul Șerban Vodă. Cortegiul funerar, format la biserica Sf. Gheorghe, a făcut un ocol prin fața Teatrului Național și a continuat apoi drumul până la cimitir, în fruntea miilor de bucureșteni care au luat parte la această solemnitate aflându-se toți marii scriitori ai timpului: Alexandru Vlahuță, Mihail Sadoveanu, Emil Gârleanu, Cincinat Pavelescu, Șt. O. Iosif, Ovid Densușianu, Corneliu Moldovan, Delavrancea, Sandu Aldea, N. D. Cocea și alții. În cuvântarea pe care a ținut-o la biserica Sf. Gheorghe, Delavrancea menționa: „Caragiale a fost cel mai mare român din câți au ținut un condei în mână și o torță aprinsă în cealaltă mână. Condeiul a căzut, dar torța arde și nu se va stinge niciodată.”^{[necesită citare]} Iar Mihail Sadoveanu adăuga: „Caragiale a însemnat o dungă mare și foarte luminoasă în literatura noastră contemporană; ea a rămas asupra noastră și va rămâne asupra tuturor generațiilor.”^{[necesită citare]}

Caragiale s-a bucurat de recunoașterea operei sale pe perioada vieții sale, însă a fost și criticat și desconsiderat. După moartea sa, a început să fie recunoscut pentru importanța sa în dramaturgia românească. Piesele sale au fost jucate și au devenit relevante în perioada regimului comunist. În 1982, între Groapa Fundeni și Dealul Bolintin, Lucian Pintilie a început filmarea peliculei „De ce trag clopotele, Mitică?”, inspirat din piesa D-ale carnavalului. Pelicula a fost interzisă de comuniști în faza în care nu i se definitivase montajul, din pricina trimiterilor sarcastice voalate la adresa sistemului de atunci.

Deși Caragiale a scris doar nouă piese, el este considerat cel mai bun dramaturg român prin faptul că a reflectat cel mai bine realitățile, limbajul și comportamentul românilor. Opera sa i-a influențat pe alți dramaturgi, între care Eugen Ionesco.^{[necesită citare]} Eric D. Tappe a afirmat în cartea sa, Ion Luca Caragiale: „He prided himself on his knowledge of Romanian and would say: 'Not many are masters of it as I am

Opera lui Ion Luca Caragiale cuprinde teatru (opt comedii și o dramă), nuvele și povestiri, momente și schițe, publicistică, parodii, poezii. Caragiale nu este numai întemeietorul teatrului comic din România, ci și unul dintre principalii fondatori ai teatrului național. Operele sale, în special comediile sunt exemple excelente ale realismului critic românesc.

Volume

• „Schițe (Traduceri și originale)”, 1897
• „Momente”, 1901
• „1907, din primăvară până-n toamnă. Cîteva note”, 1907
• „Novele, povestiri”, 1908
• „Teatru. Opere complecte”, 1908
• „Momente, schițe, amintiri”, 1908
• „Schițe nouă”, 1910

·         1923:  Prințesa Elena (Helena Augusta Victoria: Prințesă de Schleswig-Holstein prin căsătorie;^[1] 25 mai 1846 – 9 iunie 1923) a fost membru al familiei regale britanice, a treia fiică și al cincilea copil al reginei Victoria și al Prințului Albert de Saxa-Coburg și Gotha

Prințesa Elena (dreapta) cu fratele ei Prințul Alfred. Elena a fost sora favorită a lui Alfred.

Elena s-a născut la Palatul Buckingham, reședința regală oficială din Londra, la 25 mai 1846.^[2] A fost a treia fiică și al cincilea copil al reginei Victoria și al soțului ei, Albert de Saxa-Coburg și Gotha. Albert și Victoria i-au ales numele Helena Augusta Victoria. Numele german pentru Elena era Helenchen, mai târziu prescurtat laLenchen, numele prin care membrii familiei regale se refereau la Elena.^[3] Botezul a avut loc la 25 iulie 1846 la Palatul Buckingham.^[4]Nașii ei au fost Friedrich Wilhelm,Mare Duce de Mecklenburg-Strelitz, vărul ei primar; Ducesa de Orléans și Ducesa de Cambridge.^[5]

Printre talentele ei manifestate în copilărie se includea și desenul. Lady Augusta Stanley, doamnă de onoare a reginei a comentat favorabil desenele Elenei în vârstă de trei ani.^[3] Ca și celelalte surori, știa să cânte la pian foarte bine încâ de la o vârstă mică. Alte interese includeau știința și tehnologia, călăritul și navigatul.^[6] Cu toate acestea, după nașterea surorii sale Prințesa Louise în 1848, abilitățile ei au fost puse în umbră de sora sa.^[7]

Tatăl Elenei, Prințul Albert, a murit la 14 decembrie 1861. Regina a fost devastată și a dispus ca fiicele ei să fie mutate de la Windsor la Casa Osborne, reședința reginei de pe Isle of Wight. Durerea Elenei a fost profundă; o lună mai târziu îi scria unei prietene: "Ceea ce am pierdut nu poate fi înlocuit iar durerea noastră este foarte foarte amară... L-am adorat pe papa, l-am iubit mai mult decât orice pe Pamânt, cuvântul lui era lege sfântă, era ajutorul și sfătuitorul meu...Acele ore erau cele mai fericite din viața mea iar acum gata, totul s-a sfârșit."

Elena și logodnicul ei, Christian, 1865

Prințesa Elena, Prințesă Christian de Schleswig-Holstein, 1883.

Prințesa Elena a început un flirt cu fostul bibliotecar al tatălui ei, Carl Ruland. Acesta îl învăța germana pe fratele Elenei, tânărul Prinț de Wales iar regina l-a descris drept "capabil și util".^[9] Când regina a descoperit că Elena era atrasă de funcționarul regal, acesta a fost concediat și trimis înapoi în Germania natală.^[10]

După plecarea lui Ruland în 1863, regina a început să caute un soț pentru Elena. Fiind al cincilea copil al cuplului, perspectiva unei alianțe puternice cu o casă regală europeană era scăzută.^[11] De asemenea, apariția ei constituia o preocupare deoarece până la vârsta de 15 ani, biograful ei a descris-o ca fiind îndesată și neîngrijită.^[12] Mai mult, Victoria a insistat ca viitorul soț al Elenei să fie pregătit să trăiască pe lângă regină, păstrându-și în acest fel fiica pe lângă ea.^[13]

În cele din urmă, alegerea ei a căzut pe Prințul Christian de Schleswig-Holstein; cu toate acestea, din punct de vedere politic, partida era penibilă și a provocat o încălcare gravă în cadrul familiei regale. Schleswig și Holstein erau două teritorii pe care se băteau Prusia și Danemarca. Mai târziu, Prusia și Austria au învins Danemarca iar ducatele au fost pretinse de Austria pentru familia Prințului Christian. Cu toate acestea, ca urmare a războiului austro-prusac, în care Prusia a invadat și ocupat ducatele, ele au devenit prusace iar titlul "Duce de Schleswig-Holstein" a fost revendicat de familia Prințului Christian.^[14]Căsătoria a îngrozit-o pe fiica regelui Christian al IX-lea al Danemarcei, Alexandra, Prințesă de Wales, care a exclamat: "Ducatele aparțin lui papa."^[15]

Alexandra a găsit un sprijin în Prințul de Wales și în Prințesa Alice, care a acuzat-o deschis pe mama ei că a sacrificat fericirea Elenei pentru comoditatea reginei.^[16] Alți opozanți erau și Prințul Alfred și Prințul George, însă regina a fost susținută cu ardoare de Victoria, fiica ei cea mare, care era prietenă cu familia lui Christian de mulți ani.^[15]

În ciuda controverselor politice și a diferenței de vârstă - Prințul Christian avea cu 15 ani mai mult decât Elena - cei doi erau fericiți împreună și acest lucru a determinat-o pe Elena să se mărite.^[17] Ca fiu mai mic al unui Duce conducător, absența angajamentelor externe i-au permis Prințului să rămână permanent în Marea Britanie - principala preocupare a reginei.^[18]

Elena și Christian erau veri de gradul trei prin descendența de la Frederick, Prinț de Wales. Relațiile dintre Elena și Alexandra au rămas încordate iar Alexandra nu era pregătită să-l accepte pe Christian (care de asemenea era văr de gradul trei cu Alexandra) ca văr sau frate.^[19]

Logodna a fost anunțată la 5 decembrie 1865. Regina a permis ca ceremonia să aibă loc la Castelul Windsor și a renunțat la rochia neagră de doliu.^[20] Christian părea mai în vârstă decât era iar un oaspete a comentat că parcă Elena se căsătorea cu unchiul ei.^[21] Cuplul și-a petrecut prima noapte la Casa Osborne înaintea lunii de miere de la Paris, Interlaken și Geneva.^[22]

Elena și Christian au fost devotați unul celuilalt și au trăit o viață liniștită în comparație cu surorile Elenei.^[23] După căsătorie și-au stabilit reședința la Cumberland Lodge; când stăteau la Londra, locuiau la Palatul Buckingham.^[24] Cuplul a avut șase copii: Christian Victor în 1867, Albert în 1869, Elena Victoria în 1870 și Marie Louise în 1872. Ultimii doi fii au murit la vârste fragede; Frederick Harold la opt zile după naștere, în 1876 și un fiu născut mort în 1877. Prințesa Louise, sora Elenei, a comandat sculptorului francez Jules Dalou un memorial pentru cei doi copii ai Elenei.

Prințesa Elena

Prințesă de Schleswig-Holstein

* 1923: Takeo Arishima (japoneză 有島武郎) (n. 4 martie 1878, Tokio - d. 9 iunie1923, Karuizawa) a fost prozator și eseist japonez.
Opera:

• 1917: Urmașii lui Cain ("Kain no Matsuei");
• 1918: Micuților mei ("Chiisaki mono e");
• 1919: O anumită femeie ("Aru Onna").

Takeo Arishima 有島武郎

* 1929: Giacomo Bresadola, și Giacopo (n. 14 februarie 1847, Ortisé-Menàs, comuna Mezzana – d. 9 iunie 1929, Trento), a fost un preot romano-catolicprecum probabil cel mai renumit micolog italian, membru fondator al asociației franceze de micologie (Société mycologique de France) care a caracterizat multe specii de ciuperci și în această legătură de asemenea acuarelist, desenator și ilustrator. Aprecierea savantului se recunoaște și prin marele număr de taxoni dedicați lui. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Bres..

* 1938: Ovid Aron Densușianu (n. 29 decembrie 1873,^[1] Săcel, Săcel, Maramureș, România – d. 9 iunie 1938, București, România) a fost un filolog, lingvist, folclorist, istoric literar și poet român, membru titular al Academiei Române și profesor la Universitatea din București.

Ovid Densușianu se naște la Făgăraș. Ovid a fost fiul lui Aron Densușianu, poet și critic literar, profesor de limba latină și literatură română la Universitatea din Iași și al Elenei, născuta Circa, de origine aromână. Ovid Densușianu a avut o întreagă descendență de cărturari. Făcând parte din familia Densușianu. Aron și Nicolae Densușianu, autorul cunoscutei lucrări Dacia preistorică, au fost fiii parohului din Densuș, Bizantius Pop și al Sofiei.

Între anii 1880-1890 urmează clasele primare la Satul Lung^[2], Făgăraș, Brașov, Iași. În anul 1881 se mută împreună cu familia la Iași, unde își va continua studiile la Liceul Național și la Școala Instituțiilor Unite. Susține bacalaureatul, în 1890, după care se înscrie la Facultatea de Litere din Iași, avându-i ca profesori pe Alexandru Philippide și A. D. Xenopol. Își ia licența „magna cum laude” la Iași cu lucrările Studiu comparativ între epopeea greacă și română și Ilustrando Quintiliani sententia, satira tota nostra est, în 1892.

1893, este numit profesor la un liceu din Focșani. În perioada următoare călătorește la Berlin în vederea aprofundării studiilor. Publică în „Revista critică-literară” articole de istorie și critică literară, precum și lingvistică (Aliterațiunea în limbile romanice, Rotacismul în dialectul istrian).

În perioada 1894-1896 își continuă la Paris la École des Hautes Etudes, unde va obține titlul de diplomat cu teza La Prise de Cordres et de Sébillée, chanson de gest du XII-ème siècle, urmată de un studiu și un glosar bine documentate. Studiază la Paris sub îndrumarea profesorului Gaston Paris texte medievale franceze. Își ia doctoratul cu un studiu filologic asupra unui text francez din secolul al XIV-lea: Der „Roman de la comtesse d'Anion” von Jean Maillart.

Este numit provizoriu la Catedra de istoria limbii și literaturii române de la Universitatea din București, 1897-1901, unde deschide primul curs cu o lecție despre „Obiectul și metoda filologiei”. Devine titularul Catedrei de filologie romanică cu privire specială asupra limbii române, începând din 1901 până la sfârșitul vieții sale. Publică în 1898 Buletinul „Studii de filologie română” iar în 1901 îi este publicată la Paris opera fundamentală Histoire de la langue roumaine, volumul I, Les origines, în care sunt strânse informații vaste asupra formării și evoluției limbii române. Este ales membru corespondent al Academiei Române. În 1905 este distins cu Premiul „Bibesco” al Societății de Lingvistică din Paris. Înființează la București Societatea de Filologie, în cadrul căreia prezintă comunicări cu tematică lingvistică pe care le va publica mai târziu în „Buletinul Societății Filologice”. Împreună cu I.-A. Candrea, publică Dicționarul etimologic al limbii române. Elementele latine (A - putea). Îl preocupă problema ortografiei limbii române, aducând la cunoștință Academiei părerile sale în legătură cu normelor limbii literare iar în 1913 întemeiază Institutul de Filologie și Folclor. Ține, în perioada 1914-1916, la Universitate un număr de prelegeri asupra simbolismului francez. 1918 devine membru activ al Academiei Române, unde va ține discursul de recepție Școala latinistă în limba și literatura română. Barbu Delavrancea.

Între anii 1921-1922 se află la Praga. 1923 este ales membru de onoare al Societății de Etnografie iar un an mai târziu devine membru al Societății de Lingvistică de la Paris. Înființează o nouă revistă, „Grai și suflet” (1923-1928), publicație a Institutului de Filologie și Folclor. În 1925 inițiază convocarea unui Congres al filologilor români și susține comunicarea Vorbirea populară din puncte nouă de vedere.

Se stinge din viață la 8 iunie 1938, fiind înmormântat la cimitirul Bellu. Apare volumul II, Le seizième siècle, din Histoire de la langue roumaine.

Ovid Densușianu a întemeiat și a condus revistele Viața nouă (1905-1925) și Grai și suflet (1923-1938). A studiat fenomenele de limbă în strânsă legătură cu folclorul și etnografia. Este creatorul școlii lingvistice de la București.^{[necesită citare]} Studiile sale se remarcă prin bogăția documentării, claritatea expunerii, prin grija pentru obiectivitatea științifică, alterată însă uneori de limitele mecaniciste ale concepției neogramatice căreia i-a fost atașat.^{[judecată de valoare]} În domeniul literaturii, Densușianu a fost unul dintre promotorii curentului simbolist în România, el însuși publicând poezii sub pseudonimul Ervin.

Opera - selectiv:

• Histoire de la langue Roumaine - Istoria limbii române (2 volume, Histoire de la langue roumaine - Les origines 1901, si Histoire de la langue roumaine - Le XVIème siècle 1938), prima mare operă de sinteză consacrată originii și evoluției limbii române (până în secolul al XVI-lea inclusiv)
• Graiul din Țara Hațegului (1915)
• Sufletul latin și literatura nouă (2 volume, 1922)
• Viața păstorească în poezia noastră populară (2 volume, 1922-1923)
• Literatura română modernă (3 volume, 1929-1933)
• Dicționarul etimologic al limbii române. Elementele latine, în colaborare cu I.-A. Candrea (1907-1914)
• Graiul nostru, împreună cu I.-A. Candrea și Theodor Sperantia, o culegere de texte dialectale românești (2 volume, 1906-1907).

Ovid Densușianu

Bustul lui Ovid Densuşianu, ridicat în Densuş, județul Hunedoara.

·         1944: A  decedat omul  de știință român, specialist în geologie și în exploatarea petrolului, membru al Academiei Române Ludovic  Mrazec  (n. 17 iulie 1867 la Craiova)  A infiintat Insitutul geologic al Romaniei, al carui director fost din 1906 pana in 1928. A fost Presedinte al Academiei Romane 1932-1935. Este personalitatea care și-a pus amprenta asupra dezvoltării extraordinare înregistrate de geologia românească la începutul sec. al XX-lea. El este primul specialist român care a susținut originea organică a petrolului.

·         1949: A decedat la Viena soprana româncă originara din Basarabia, Maria Cebotari,una dintre cele mai mari soliste soprano. Maria Cebotari (nume alternativ: Cibotari, nume de familie inițial: Cibotaru[4], n. 10 februarie 1910, Chișinău, Gubernia Basarabia – d. 9 iunie 1949, Viena), a fost o cântăreață de operă română, una dintre cele mai mari soprane din lume în anii ’30 și ’40 ai secolului trecut. La numai 24 de ani, Mariei Cebotari i-a fost conferit cel mai înalt titlu onorific (în arta dramatică) existent în Germania si Austria din acel timp: Kammersängerin. A jucat în opt filme, turnate în Germania și Austria, alături de vedete ale cinematografului de atunci, inclusiv alături de soțul ei, Gustav Diessl. În România și Italia a jucat în coproducția Cătușe roșii (sau Odesa în flăcări),1942 ), cenzurată ulterior de autoritățile comuniste și redescoperită de curând într-o arhivă din Italia.

* 1958: Robert Donat (născut Friedrich Robert Donath la 18 martie 1905 – d. 9 iunie 1958) a fost un actor englez de film.

Robert Donat

Robert Donat în 1939

·         1973: A decedat Erich von Manstein, comandant german in timpul celui de-al doilea razboi mondial; Erich von Manstein, pe numele său complet, dar mult mai puțin cunoscut, Fritz Erich von Lewinski (n. 24 noiembrie 1887, Berlin; d. 10 iunie 1973, Irschenhausen, Bavaria) militar profesionist care devenise unul din cei mai prominenți comandanți a forțelor armate germane (Wehrmacht) în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial A fost unul din cei mai prominenți comandanți a forțelor armate germane în timpul celui de- al Doilea Razboi Mondial si a obtinut toate gradele militare posibile, până la rangul de maresal în 1942, cu toate că nu a fost membru al Partidului Nazist.

·         1974: Miguel Ángel Asturias Rosales - cunoscut mai ales ca Miguel Ángel Asturias - (n. 19 octombrie 1899; d. 9 iunie 1974, Madrid) este cel mai important scriitor din Guatemala, creația sa literară fiind răsplătită cu un Premiul Nobel pentru Literatură în anul 1967.
Opera:

• Arquitectura de la vida nueva (1928)
• Leyendas de Guatemala („Legendele Guatemalei”) (1930)
• Sonetos („Sonete”) (1936)
• El señor Presidente („Domnul Președinte”) (1946)
• Hombres de maíz („Oameni de porumb”) (1949)
• „Trilogia bananieră”
  • Viento fuerte („Vînt puternic”) (1950)
  • El papa verde („Papa verde”) (1954)
  • Los ojos de los enterrados („Ochii îngropaților”) (1960)
• Carta Aérea a mis amigos de América (1952)
• Week-end en Guatemala („Weekend în Guatemala”) (1956)
• El alhajadito (1961)
• Mulata de tal („O oarecare mulatră”) (1963)
• Rumania, su nueva imagen („România și noul său chip”) (1964)
• Latinoamérica y otros ensayos („America Latină și alte eseuri”) (1968)
• Malandrón (1969)
• Viernes de Dolores (1972)
• América, fábula de fábulas (1972)
• Sociología guatemalteco (1977)
• Tres de cuatro soles (1977)

Miguel Ángel Asturias

·         1978: A murit Prințul Nicolae de România, al doilea fiu al regelui Ferdinand I al României (n. 1903). Principele Nicolae al României (alternativ Nicolae Brana; n. 15 august 1903, Sinaia – d. 9 iunie 1978, Lausanne) a fost cel de-al doilea fiu al regelui Ferdinand I și al reginei Maria, fratele mai mic al regelui Carol al II-lea și unchi al regelui Mihai I al României. Principele Nicolae a jucat un rol politic activ între anii 1927 – 1930, când a făcut parte din Consiliul de Regență care conducea țara în numele regelui minor Mihai I. Nicolae a întâmpinat cu satisfacție întoarcerea fratelui său în țară și preluarea tronului României (așa-zisa Restaurație a lui Carol al II-lea), ceea ce i-a permis să se dedice pasiunilor sale. În decursul anilor 1930 s-a căsătorit cu Ioana Doletti, o femeie de statut social necorespunzător, ceea ce a creat un conflict cu Carol al II-lea, care a condus în cele din urmă la exilarea sa din România. A murit la vârsta de 75 de ani, după patru decenii de exil.

* 1991: Claudio Arrau León (n. 6 februarie 1903 — d. 9 iunie 1991) a fost un pianist chilian de renume internațional, apreciat pentru interpretarea profundă a unui repertoriu vast de la muzica barocă la compozitorii secolului al XX-lea. Este considerat unul dintre cei mai mari pianiști ai secolului XX.

Claudio Arrau

·         1997 - A murit George Manoliu, violonist şi pedagog (n.21.03.1911).

* 1998: Agostino Casaroli (n. 24 noiembrie 1914, Castel San Giovanni, Provincia Piacenza, Italia - d. 9 iunie 1998, Roma) a fost un prelat catolic, cardinal secretar de stat (prim ministru) al Sfântului Scaun între 1979-1990.

Agostino Casaroli este considerat drept arhitect al politicii față de blocul comunist în timpul papei Ioan al XXIII-lea și Paul al VI-lea. Ca diplomat a jucat un rol de prim plan în relațiile Sfântului Scaun cu blocul țărilor comuniste, mai ales în privința situației creștinilor din spatele Cortinei de fier. A negociat înțelegeri cu regimurile ateiste din Iugoslavia și Republica Populară Ungară.

A fost criticat din cauza acestor acorduri, pe motiv că ar fi arătat prea mare disponibilitate la compromis, în detrimentul comunităților catolice asuprite de regimurile comuniste.

Agostino Casaroli

Sărbători

• În calendarul ortodox: Sf Ier Chiril, arhiepiscopul Alexandriei; Dezlegare la pește
• În calendarul romano-catolic:  Sf. Efrem, diacon, învățător al Bisericii. Efrem Sirul (Ephraim Sirianul) (n. c. 306, d. 9 iunie 373) a fost un teolog, autor de imnuri în limba siriană, venerat ca sfânt în întreaga creștinătate, în special de Biserica Catolică unde este recunoscut ca Doctor al Bisericii. De asemenea, este considerat clasic al literaturii siriene.
• În calendarul Greco-catolic: Sf. Ciril, arhiepiscop († 444). Chiril din Alexandria (n. ca. 375, Alexandria – d. 27 iunie 444, Alexandria) a fost patriarh al Alexandriei între 412-444, când orașul era la apogeul influenței sale în Imperiul Roman. Este considerat Părinte al Bisericii și Învățător al Bisericii, dar împăratul roman Theodosius II l-a condamnat pentru că se purta ca un faraon îngâmfat iar episcopii Nestorieni în Primul Conciliu de la Ephes l-au declarat eretic, numindu-l un monstru, născut și educat pentru distrugerea bisericii.
• Ziua autonomiei in Arhipelagul  Åland din Marea Baltica ,o regiune a Finlandei populata majoritar de suedezi.

RELIGIE ORTODOXĂ 9 Iunie

Sf Ier Chiril, arhiepiscopul Alexandriei; Dezlegare la pește

Sfântul Chiril a rămas în istoria creştinismului ca fiind un adevărat conducător, luptând cu hotărâre împotriva eresurilor. El a fost cel care a încheiat pentru totdeauna polemica arianismului şi tot el a condamnat nestorianismul la Sinodul al III-lea ecumenic pe care l-a prezidat, în secolul al IV-lea. A lăsat în urmă o bogată colecţie de scrieri privitoare la dogme, dar şi opere exegetice, apologetice, pastorale şi corespondenţe.

Născut în Alexandria, Sfântul Chiril a intrat sub tutela unchiului său, Teofil, de la vârsta de 12 ani, pentru a fi iniţiat în toate cele ale Bisericii. După ce a uimit prin înţelepciunea şi iscusinţa sa, a făcut asceză vreme de cinci ani în pustiu, alături de Sfântul Isidor Pelusiotul. A fost hirotonit diacon şi preot de către unchiul său, Teofil, şi era apropiat de acesta, participând împreună la sinodul de la Stejar. După moartea unchiului său, Sfântul Chiril a fost ales patriarh, fiind dur şi fără milă, atunci când venea vorba de respectarea Evangheliei. Novatienilor le-a închis bisericile, iar pe creştini i-a încurajat să lupte împotriva iudeilor care omorâseră mai mulţi credincioşi.

Pentru a alunga duhurile cele rele care îi îndemnau pe oameni să slujească idolilor într-un templu, a poruncit să fie aduse moaştele Sfinţilor Doctori fără de arginţi Chir şi Ioan, după cum îl învăţase Domnul în vedenie, iar duhurile au plecat.

În ultimii ani ai vieţii sale a fost un vehement apărător al creştinismului în lupta cu nestorianismul, lui datorându-i-se condamnarea lui Nestor. Sfântul Chiril este cunoscut şi pentru faptul că a formulat clar adevărul conform căruia Sfânta Fecioara Maria este „Născătoare de Dumnezeu”.

Părintele nostru între sfinți Chiril al Alexandriei a fost Patriarh al Alexandriei pe vremea când aceasta era la apogeul influenței și puterii sale în sânul Imperiului Roman. Sfântul Chiril a fost un scriitor prolific, el fiind și protagonistul principal al controverselor hristologice din secolele al IV-lea și al V-lea. A fost figura centrală a Sinodului de la Efes din 431 care a culminat cu îndepărtarea lui Nestorie din scaunul de Arhiepiscop al Constantinopolului. Sfântul Chiril este unul din Părinții Bisericii și faima sa în lumea ortodoxă i-a adus numele de „Pecete a tuturor Părinților”. Este prăznuit în Biserica Ortodoxă atât în ziua de 9 iunie cât și pe data de 18 ianuarie împreună cu Sf. Atanasie al Alexandriei.

ARTĂ CULINARĂ – REȚETE PENTRU DEZLEGARE LA PEȘTE (pentru trei zile: 9, 10 și 11 Iunie)

 A. GUSTĂRI

File de cod pescăresc

·       2 kg cod

·       175 g ulei

·       500 g roşii

·       100 ml vin

·       30 g usturoi

·       100 g bulion

·       Cimbru

·       Piper

·       Sare

Codul se decongelează, se spală în mai multe ape, se scot fileurile şi se aşază într-o tavă cu ulei, se condimentează cu usturoi tocat, piper, sare şi cimbru.

        Se toarnă restul de ulei peste peşte şi se dă tava la cuptor timp de 25 minute.

        Se scoate din cuptor şi se toarnă peste peşte bulion diluat cu apă, se aşază pe fiecare fileu de cod câte o jumătate de roşie şi se dă tava din nou la cuptor timp de 15 minute.

        Se serveşte rece sau cald, după preferinţă.

A.  SALATE

Salată de cartofi cu macrouri

·       1 kg cartofi

·       500 g macrouri

·       200 g castraveţi în oţet

·       250 g ceapă

·       150 g măsline

·       100 g ulei

·       75 ml oţet

·       Piper

·       Sare

Cartofii se fierb în coajă, se curăţă şi se taie feliuţe.

        Macrourile se fierb în apă cu sare, se scot fileurile şi se taie în cubuleţe; castraveţii se taie în cuburi, iar ceapa sub formă de peştişori.

        Se amestecă totul, se pune uleiul şi oţetul, se potriveşte gustul de sare şi piper şi se aranjează pe un platou.

        Se decorează cu măsline.

B.  SOSURI

În loc de sos, pentru că nu avem nevoi în reţetele de azi, voi posta reţeta pentru mămăligă pripită.

·       200 g mălai

·       800 ml apă

·       Sare

Se pune apa la fiert într-un ceaun, se adaugă sare, iar în momentul în care apa a dat în fiert se adaugă mălaiul în ploaie, amestecându-se cu un tel sau făcăleţ până ce mămăliga s-a legat.

        Se micşorează flacăra şi se lasă câteva minute să fiarbă încet.

        Cu o lingură de lemn se desprinde mămăliga de pe margini, se netezeşte pe deasupra şi se răstoarnă pe un platou sau pe un fund de lemn.

        Atenţie: după golirea ceaunului de mămăligă acesta se va umple cu apă.

C.  BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME

Ciorbă de capete şi cozi de peşte acrită cu zeamă de varză

·       1,5 kg capete şi cozi de crap

·       150 g morcovi

·       50 g albitură

·       100 g ţelină

·       200 g ceapă

·       700 g roşii

·       150 g ulei

·       2 legături verdeaţă

·       1,5 l zeamă de varză

·       Sare

Se taie zarzavatul în cuburi, ceapa se toacă mărunt, se călesc împreună în ulei, se sting cu apă şi se pun la fiert.

        Când zarzavatul este aproape gata se adaugă roşiile, ce au fost curăţate de coajă şi seminţe şi tăiate cubuleţe, cât şi zeama de varză, care a fost fiartă separat.

        Se potriveşte gustul de sare.

        Capetele şi cozile de peşte se curăţă de solzi.

        Se scoate osul amar precum şi branhiile din capete.

        Se spală în mai multe ape, se adaugă la ciorbă şi se lasă la fiert 10 minute.

        Când este gata se adaugă verdeaţa tocată.

D.  MÂNCĂRURI

Crap pe varză

·       1 kg crap

·       2 kg varză

·       125 g ulei

·       150 ml vin

·       300 g roşii

·       30 g bulion

·       Piper

·       Sare

Se curăţă peştele şi se taie în bucăţi potrivite.

        Varza se toacă mărunt şi se căleşte în ulei până ce se înmoaie.

        Se stinge cu bulion diluat cu vin şi se condimentează cu sare şi piper boabe.

        Se aşază deasupra bucăţile de peşte care au fost presărate cu sare şi unse cu ulei şi se dă vasul la cuptor.

        După 30 minute se aşază peste varză şi peşte felii de roşii şi se dă vasul, din nou la cuptor, pentru 15 minute.

        Se serveşte cald cu mămăliguţă fierbinte.

E.  DULCIURI

Desert ultrarapid cu fulgi de ovăz
* fulgi de ovăz

·       miere (sau zahăr dacă nu ai miere)

·       nuci măcinate

·        coajă de lămâie rasă

·        Scorţişoară

·        Stafide

·        Cacao

Se amestecă toate ingredientele în proporţia dorită (în funcţie de persoană: mai mult sau mai puţin dulce, mai aromat sau deloc, mai vârtos sau mai fluid...), cu o cană de apă fiartă şi răcită (sau chiar fierbinte).

 Este un desert delicios şi natural făcut fără cuptor pe care îl pregătesc de câte ori n-am timp şi vreau sa mănânc ceva dulce, special.

A.  GUSTĂRI

Icre

	50 g icre, 1/4 kg untdelemn, 1-2 linguri de lămâie, 4-5 linguri apă, o linguriţă rasă mustar. Icrele proaspete, fără să se spele, se sărează puţin, se lasă 2-3 zile la frigider şi apoi se pregătesc. La congelator, se pot păstra în acest fel în pungă timp îndelungat. Icrele proaspete se pun într-un castron, împreună cu o linguriţă zeamă de lămâie sau 5-6 picături de oţet sau o linguriţă rasă de muştar, se bat bine cu furculiţa după care începe turnarea untdelemnului, ca să se lege. Nu se pune nici franzelă, nici griş, deoarece le denaturează gustul şi aspectul. Substanţa acră emulsionează rapid untdelemnul, evitând astfel separarea lui. Untdelemnul se toarnă exact ca şi la maioneză, din sticla cu dop subţire, bătând încontinuu cu furculiţa. Când devin prea tari, se adaugă câte o linguriţă cu apă rece, care le înmoaie, încorporându-se mai bine untdelemnul. Substanţa acră le albeşte şi le face mai pufoase. Treptat se adaugă 4-5 linguri cu apă, care le înmoaie şi le înmulţeşte. Se poate pune şi ceapă rasă fin, după gust. Salata se aşază pe platou, se ornează cu măsline, cu raze subţiri din gogoşari şi cu felii de lămâie cu marginea crestată.

B.  SALATE

Salată de ton

Ingrediente:
o cutie ton in ulei, o cutie porumb  medie, un borcănel ceapă mică murată, orez bob lung (2 punguliţe Uncle Ben's 75 g.), zeama 1 lămâie, piper

Mod de preparare:
Se fierbe orezul, de preferat cel cu bob lung,  să nu se lipească.  Se amestecă orezul fiert cu tonul (cu tot cu ulei - există şi ton în ulei cu lămâie şi piper), zeama de la 1 lămâie, ceapa murată, porumbul şi piperul.

C.  SOSURI

Nu e nevoie de sos preparat separat în acest meniu.

D.  BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME

Borş pescăresc – reţetă culeasă din Deltă

Ingrediente:

* peşte mărunt: caras, oblete, biban, roşioară etc = circa 2..3 kg
borş de casă = 2..3 kg.
* zarzavaturi după gust şi posibilităţi: morcov, ceapă, ardei gras, roşie etc.
ardei iute , 4 roşii , usturoi ,
* peşte mare: crap, ştiucă , şalău , somn , sturion. = circa 3..4 kg în total (adică curăţat, porţionat, fără capete şi cozi)

Preparare:
Într-un ceaun/oală mare se pun circa 6..8 litri de apă (apa de Dunare era ideală dar e poluată)
Se pun la fiert peştii mici , curăţaţi de solzi şi maţe, se lasă la fiert până cade carnea de pe oase, apoi se scot cu o strecurătoare şi se dau la pisici.
În apa rămasă se pune ardeiul iute tocat şi zarzavaturile tăiate mărunt , sau întregi dacă vreţi să le scoateţi la urmă.
Când zarzavaturile sunt aproape fierte se adaugă borşul şi peştele mare, tăiat bucăţi, curăţat etc.
Se lasă până se fierbe acest peşte.
Se potriveşte din sare şi oţet/borş.
Între timp se prepară samursacul: se coc 4 roşii pe plită , se curăţă de coajă şi se adugă într-un mujdei de usturoi făcut doar din usturoi, apă şi sare.

Se freacă aceste roşii în mujdei până se omogenizează.
Când e gata borşul , se scot bucaţile de peşte mare din el pe un castron separat şi acesta va fi felul 2.
Borşul se mănâncă cu mămăligă, apoi se mănâncă peştele fiert cu mujdeiul respectiv.
Atenţie: borşul e cu atât mai bun , cu cât se folosesc mai multe specii de peşte , iar o bucată de sturion e secretul acestui borş.
Nu se pun capete şi cozi în acest borş.
peşte mărunt = sub 12..15 cm/buc
peşte mare = restul

E.  MÂNCĂRURI

Mâncare de crap

Ingrediente: 1 peşte de peste 1 kg, ulei, 20-25 bucăţi de arpagic, 2-3 căţei de usturoi, 1 lingură făină, 2 pahare de vin, 1 foaie de dafin, pătrunjel verde tocat, sare, piper.

Se curăţă crapul; se spală, se taie în felii potrivit de mari, se sărează şi se lasă puţin deoparte.
Separat, arpagicul opărit se căleşte cu puţin uiei; când se îngălbeneşte se adaugă făina, se lasă să se rumenească uşor şi se stinge cu vin. Se adaugă foaia de dafin şi usturoiul. După ce a fiert 10-15 minute, se pune peştele, se potriveşte de sare şi de piper şi se lasă să fiarbă încet, până este gata.
La servit se scot căţeii de usturoi. Mâncarea trebuie să fie caldă când se aduce la masă. Se pregăteşte la fel linul, ştiuca sau alt peşte mai mare.

F.  DULCIURI

Prăjitură de post cu nucă

Aveţi nevoie de: 1/4 cană de ulei, 1- 1/2 cană de zahăr, 2 căni de apă, 3 căni de făină, 3-4 linguri de gem, 1/2 cană de nuci pisate, 1 praf de copt şi o linguriţă de bicarbonat stins, 3-4 linguri de cacao, o sticluţă de esenţă rom, un vârf de cuţit de sare.

Pentru prepararea compoziţiei se amestecă toate ingredientele: uleiul, zahărul, apa, făina, apoi gemul, nucile pisate, cacaoa, romul, sarea şi praful de copt şi bicarbonatul stins până se face o compoziţie omogenă.

Se unge tava cu ulei, se tapetează cu făină şi apoi se toarnă toată compoziţia şi se pune la cuptor. Dupa ce s-a copt la foc domol, se pune deasupra o glazură formată din: 12 linguri de zahăr, 7 linguri de apă şi 3 linguri de cacao.

Se toarnă calduţă peste prăjitură.

Prajitura se taie în pătrate mici sau romburi şi se ornează cu nucă de cocos.

ARTE 9 Iunie

INVITAȚIE LA OPERĂ 9 Iunie

Cu Ileana Cotrubaș

Nunta lui Figaro

Boema 

MARIA CEBOTARI

Maria Cebotari - Sempre Libera:

MUZICĂ 9 Iunie

Philippe de Vitry

COLE PORTER

Les Paul (Lester William Pollfuss), chitarist american, creator al celebrei chitări Les Paul pentru compania Gibson

Jon Lord, clăpar şi compozitor britanic (Deep Purple, Whitesnake).

Billy Hatton, basist britanic (The Fourmost).

Billy Hatton and The Fourmost: 

Stuart Edwards, chitarist britanic (Edison Lighthouse).

Mitch Mitchell, baterist britanic (Jimi Hendrix Experience).

MITCH MITCHELL Drum Solo 

Francis Monkman, clăpar britanic (Curved Air, Camel, Sky).

Curved Air - Airconditioning ( Full Album ): 

Trevor Bolder, basist britanic (Spiders From Mars, Uriah Heep).

Legendary bassist Trevor Bolder: 

Terry Uttley, basist britanic (Smokie).

Smokie - Till You Follow Me (by Terry Uttley): 

Peter Byrne, vocalist britanic (Naked Eyes).

The Very Best Of Naked Eyes [Full Album]: 

LOREDANA GROZA

Matthew Bellamy, muzician și compozitor britanic

Lidia Buble, cântăreață română

MARIA CEBOTARI

Maria Cebotari - Mozart, Concert Aria KV 416: 

ÎNREGISTRĂRI NOI: 

Geminiani Concerti Grossi | Classical Baroque Music HD

melodii romanesti vechi, dar superbe 2

Billy Vaughn Golden Waltzes (1961) GMB

Romantic Piano Music

LAS MEJORES ORQUESTAS DE TODOS LOS TIEMPOS (Parte 4). Selección de Cecil González

POEZIE 9 Iunie

Vasile Alecsandri

Biografie

Poet, prozator și dramaturg  (n. 21 iulie 1821, Bacău — d. 22 august 1890, Mirceşti, judeţul Iaşi). Provine dintr-o familie boierească de curînd ridicată la o poziție de oarecare însemnătate; fiu al medelnicerului Vasile Alecsandri (ajuns mai tîrziu vornic) și al Elenei.

A studiat în casa părintească cu călugărul maramureșean Gherman Vida și la pensionul francez al lui Cușnim, apoi, între 1834 și 1839, la Paris, unde se consacră mai ales literaturii, după cîteva încercări nereușite în domeniul medicinei, în cel juridic și cel ingineresc. După înapoierea în Moldova, participă la toate inițiativele tovarășilor săi de generație: director al Teatrului din Iași împreună cu C. Negruzzi şi M. Kogălniceanu. A luat parte la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova, redactînd unul din documentele ei programatice și a petrecut un an de exil în Franța. Înapoiat în țară, ia parte la luptele pentru Unirea Principatelor Moldova şi Muntenia, se numară printre devotații lui Al. I. Cuza și e trimis de acesta în Franța, Italia și Anglia, pentru a determina marile puteri să recunoască faptul dublei sale alegeri.

Deputat și ministru în mai multe rînduri, e ministru al României la Paris între 1885 și 1890. Ca scriitor, a debutat în 1840, cu nuvela Bucheti, publicată în "Dacia literară", și cu pieseta "Farmazonul din Hîrlău". După cîteva încercări în limba franceză, ca poet de limba română apare pentru prima dată în 1843 în Calendar pentru poporul românesc. Alecsandri e un scriitor angajat, inspirat de marile probleme ale epocii și, în același timp, un artist subtil, observînd lumea înconjurătoare fără scepticism, dar și fară exagerate iluzii, tinzînd în domeniul expresiei spre o senină clasicitate. Pastelurile, o parte din legende și proza memorialistică au rezistat cu succes trecerii timpului.

Anii directoratului la Teatrul din Iași (1840-1842) sunt un exemplu al seriozității și puterii de muncă a tînărului scriitor. În istoria internă a personalității lui Alecsandri cîteva evenimente au jucat un rol determinant: dragostea pentru Elena Negri (sfîrsită tragic în 1847), care l-a  încurajat în rolul de poet național, dar i-a deschis și sursele, chiar dacă nu foarte profunde ale lirismului intim. Alecsandri este cel mai cuprinzator dintre scriitorii generației sale, exprimîndu-i nu numai năzuințele patriotice, ci și descoperirile din continentul vieții intime și încercîndu-și puterile în aproape toate genurile și speciile literare fundamentale. Alecsandri călătorește cu diferite prilejuri prin Moldova, Muntenia, Bucovina și Transilvania, în partea europeană a Turciei, în Italia, Austria, Germania, Franța, Spania, Anglia, nordul Africii, din plăcere personală, pentru a o însoți pe Elena Negri, plecată în căutarea unei clime mai favorabile sănătații sale zdruncinate, sau cu însărcinări oficiale. Fiecare din aceste călătorii, lasă urme în creația sa, în proză sau în versuri și se tipărește pe ecranul experienței omenești ce-i definește personalitatea publică și intimă. Descoperirea poeziei populare, care are loc cu ocazia unei asemenea călătorii, va marca profund destinul său de scriitor și va avea consecințe incalculabile asupra întregii dezvoltări a literaturii noastre din secolul trecut și de mai tîrziu.

Prin traducerile în limbile franceză, germană, engleză ale poeziilor populare sau ale unora din poeziile originale, Alecsandri se numară și printre primii noștri scriitori moderni a căror operă a devenit accesibilă străinătății.

Poeziile, cărora autorul însuși le-a acordat, în conformitate cu gustul și cerințele epocii, calitatea principală în cuprinsul operei, au fost structurate, în cîteva cicluri mai mult sau mai puțin unitare sub aspectul tematicii, al principalelor caracteristici stilistice și al epocii în care au fost scrise. Primele sunt cele inspirate din poezia populară, "Doinele". Al doilea grup de poezii, "Lăcramioare", apărute pentru prima dată în volumul din 1853, cuprinde partea cea mai mare a poeziei erotice a lui Alecsandri, Jurnalul poetic al dragostei pentru Elena Negri, Lăcrămioarele demonstrează mai curînd muzicalitatea versului alecsandrinian, decît aderența lui la lirica de confesiune; expresia e de aceea adeseori stîngace. Ciclurile de poezii intitulate "Suvenire" (1853) și "Margăritarele" (1863) au mult mai puțină unitate decît cele precedente. Deceniul al șaptelea al secolului al XlX-lea reprezintă un moment de cotitură în viața și creația lui Alecsandri. Pastelurile, Legendele și Ostașii noștri lărgesc și aprofundează, în același timp, inspirația folclorică, ce va rămîne una din constantele creației sale. Pastelurile, poezii descriptive, apărute, în marea lor majoritate, mai întîi în Convorbiri literare reconstituie în cheie poetică succesiunea anotimpurilor într-un peisaj românesc.

Poet grațios și echilibrat, discret, dar vibrînd în fața frumuseții, atent la armonia ansamblului și fin cizelator de imagini surprinse fugitiv în evanescența anotimpurilor (Iarna, Sania, Malul Siretului), sensibil la farmecul naturii genuine, dar și la sugestiile rafinate ale unui obiect de artă, Alecsandri rezistă cel mai bine trecerii timpului tocmai în asemenea poezii în care manifestă calitatea reală a talentului său, răspunzînd totodata unei nevoi de armonie înnăscută sufletului omenesc.

T. Maiorescu, într-un text din 1886, sintetizează într-o formulă pregnantă și acceptabilă pînă azi însemnătatea operei lui în ansamblu: “În Alecsandri vibrează toată inima, toată mișcarea compatrioților săi, cîtă s-a putut întrupa într-o formă poetică în starea relativă a poporului nostru de astăzi. Farmecul limbei române în poezia populară, el ni l-a deschis; iubirea omenească și dorul de patrie în limitele celor mulți dintre noi el le-a întrupat; frumusețea proprie a pămîntului nostru natal și a aerului nostru el a descris-o; […] Cînd societatea mai cultă a putut avea un teatru în Iași și București, el a răspuns la această dorință, scriindu-i comedii și drame; cînd a fost chemat poporul să-și jertfească viața în războiul din urmă, el singur a încălzit ostașii noștri cu raza poeziei. A lui liră multicordă a rasunat la orice adiere ce s-a putut deștepta din mișcarea poporului nostru în mijlocia lui. “

Hora unirii

Hai sa dam mâna cu mâna
Cei cu inima româna, 
Sa-nvârtim hora fratiei
Pe pamântul României! 

Iarba rea din holde piara! 
Piara dusmania-n tara! 
Între noi sa nu mai fie
Decât flori si omenie! 

Mai muntene, mai vecine, 
Vina sa te prinzi cu mine
Si la viata cu unire, 
Si la moarte cu-nfratire! 

Unde-i unul, nu-i putere
La nevoi si la durere. 
Unde-s doi, puterea creste
Si dusmanul nu sporeste! 

Amândoi suntem de-o mama, 
De-o faptura si de-o seama, 
Ca doi brazi într-o tulpina, 
Ca doi ochi într-o lumina. 

Amândoi avem un nume, 
Amândoi o soarta-n lume. 
Eu ti-s frate, tu mi-esti frate, 
În noi doi un suflet bate! 

Vin' la Milcov cu grabire
Sa-1 secam dintr-o sorbire, 
Ca sa treaca drumul mare
Peste-a noastre vechi hotare, 

Si sa vada sfântul soare
Într-o zi de sarbatoare
Hora noastra cea frateasca
Pe câmpïa româneasca!

DimineataZori de ziua se revarsa peste vesela natura,
Prevestind un soare dulce cu lumina si caldura,
În curând si el apare pe-orizontul aurit,
Sorbind roua diminetii de pe câmpul înverzit.

El se-nalta de trei suliti pe cereasca mândra scara
si cu raze vii saruta june flori de primavara,
Deditei si viorele, brebenei si toporasi
Ce razbat prin frunze- uscate si s-arata dragalasi.

Muncitorii pe-a lor prispe dreg uneltele de munca.
Pasarelele-si dreg glasul prin huceagul de sub lunca.
În gradini, în câmpi, pe dealuri, prin poiene si prin vii
Ard movili buruienoase, scotând fumuri cenusii.

Caii zburda prin ceairuri; turma zbiara la pasune;
Mieii sprinteni pe colnice fug gramada-n repejune,
si o blânda copilita, torcând lâna din fuior,
Paste bobocei de aur lâng-un limpede izvor.

Fântâna 

Pe cararea înflorita, care duce la fântâna,
În stergar si în catrinta, merge-o sprintena româna;
Ea la brâu-i poarta furca si la sân un pruncusor,
Cu gurita lui lipita de al laptelui izvor.

Nevastuica trece iute, torcând lâna din fuioare
si sucind fusul vârtelnic ce-o atinge la picioare.
Pasarelele-mprejuru-i zbor voioase si cântând,
Ea zâmbeste si tot merge, pruncusoru-i sarutând.

Iata,-ajunge la fântâna, s-acolo se întâlneste
C-un drumet din lumea-ntreaga, care lung la ea priveste,
Apoi cumpana o pleaca, apoi scoate la lumina
si vecinei sale-ntinde o cofita, alba, plina.

Româncuta multumeste, sufla-ncet peste cofita
si cu apa ne-nceputa uda rumena-i gurita;
Iar drumetul dupa dânsa bea, fugarul îsi adapa
si se jura ca pe lume nu-i asa de dulce apa.

Dragoste Muta - Adrian Paunescu

Singura iubire - Adrian Păunescu

TEATRU/FILM 9 Iunie

De Ion Luca Caragiale

Biografie Ion Luca Caragiale

 1852 La 1 februarie, in satul Haimanale (astazi I. L.Caragiale), judetul Dambovita, Romania, s-a nascut Ion Luca Caragiale, fiul lui Luca Caragiale si al Ecaterinei. A fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic si ziarist român. Este considerat a fi cel mai mare dramaturg român și unul dintre cei mai importanți scriitori români.

1859-1860 Luca, tatal viitorului dramaturg si prozator, exercita profesiade avocat la Ploiesti, unde s-a stabilit cu intreaga familie. Ion invata primele slove cu dascalul Haralambie de la Biserica Sf. Gheorghe.

1860-1864 Invata la scoala Domneasca din Ploiesti (clasele II—IV). La limba romana are ca dascal pe Basiliu Dragosescu, caruia, peste ani, ii poarta un deosebit respect. „In trei ani m-a invatat, cu litere strabune, limba romaneasca cata o stiu pana in ziua de azi, ca, mai mult, dupa el, nici n-am mai avut unde invata”.

1864-1867 Absolveste prima clasa de gimnaziu in particular si urmatoarele trei la gimnaziul „Sfintii Petru si Pavel” din Ploiesti.

1868-1870 Este inscris la Conservatorul din Bucuresti, clasa de „declamatie si mimica” a unchiului sau, Costache Caragiale. Il cunoaste pe Mihai Eminescu, sufleur in trupa lui Pascaly.

1870 De la 20 iunie pana la 24 octombrie, copist la Tribunalul Prahova.

1871-1872 Al doilea sufleur si copist la Teatrul National din Bucuresti.

1873-1875 Primele incercari literare publicate in revista "Ghimpele", sub pseudonimul "Car" sau "Palicar". Cu numele intreg semneaza, pentru prima oara, in "Revista Contemporana", poemul "Versuri".

1876-1877 Corector la ziarul "Unirea democratica". Scoate "Claponul" si impreuna cu Frederic Damé, "Natiunea romana".

1877-1878 Fara semnatura, publica in "Romania libera" seria de foiletoane "Cercetare critica asupra teatrului romanesc". La propunerea lui Eminescu, incepe colaborarea la "Timpul". Se reprezinta tragedia in versuri "Romainvinsa", de D. Parodi, tradusa de I. L. Caragiale.

1879 La 18 ianuarie, la Teatrul National din Bucuresti, are loc prima reprezentatie a comediei "O noapte furtunoasa". Piesa este publicata in "Convorbiri literare". In acelasi an, in cercul literar al "Junimii", citeste "Conu Leonida in fata cu reactiunea" si un numar de "Aforisme".

1881 Paraseste ziarul "Timpul". Este numit de V. A. Urechia, Ministrul Instructiei Publice, revizor scolar in judetele Suceava si Neamt.

1882 Revizor scolar in Arges-Valcea.

1884 Se joaca in premiera opera-bufa "Hatmanul Baltag", scrisa in colaborare cu Iacob Negruzzi. Functionar la Regie, unde o cunoaste pe Maria Constantinescu. La aniversarea "Junimii" citeste, pe data de 6 octombrie, "O scrisoare pierduta". Prima reprezentatie a comediei are loc la 13 noiembrie la Teatrul National din Bucuresti.

1885 Nasterea lui Mateiu Caragiale. Premiera comediei "D-ale carnavalului" (un juriu prezidat de V. Alecsandri, o distinge cu un premiu). Colaboreaza cu articole la "Vointa nationala".

1888 Director al Teatrului National din Bucuresti.

1889 Se casatoreste cu Alexandrina Burrelly, fiica arhitectului Gaetano Burrelly. La "Editura Socec", apare volumul "Teatru", prefatat de Titu Maiorescu. La moartea lui Eminescu, publica in "Constitutionalul", necrologul "In Nirvana". Face parte din Comitetul de ridicare a unui monument in memoria marelui poet.

1890 Prima reprezentatie a dramei "Napasta".

1891 Academia Romana respinge propunerea de acordare a Premiului Heliade-Radulescu volumelor "Teatru" si "Napasta", dupa discursul dusmanos al lui Dimitrie A. Sturdza, care-l acuza pe Caragiale de imoralitate si de calomnierea valorilor nationale.

1892 Ruperea legaturilor cu cercul "Junimea", ruptura marcata de conferinta tinuta de scriitor la Ateneu, "Gaste si gasti literare", si de articolul "Douanote", in care il acuza pe Maiorescu de falsificarea textelor eminesciene.

1893 Prima serie a revistei umoristice bisaptamanale "Moftul roman", pe care o scoate impreuna cu Anton Bacalbasa. I. L. Caragiale conferentiaza la "Clubul Muncitorilor". Se naste fiul sau, Luca.

1894 Apare revista "Vatra", condusa de Slavici, Cosbuc si Caragiale. I se naste o fiica, Ecaterina.

1895 Conduce pentru cateva luni restaurantul garii Buzau (anterior deschisese, in asociatie, o berarie in Bucuresti).

1896 Colaboreaza la "Ziua" (organ al Partidului radical). Apare volumul "Schite usoare". Conduce suplimentul literar al ziarului "Epoca".

1897 In "Biblioteca pentru toti", publica "Notite si fragmente literare" (nr. 121—122).

1899 Ocupa postul de registrator-sef in Administratia Regiei Monopolurilor Statului. Incepe seria de "Notite critice" din "Universul".

1900 Face parte din Comitetul sarbatoririi semi-mileniului lui Gutenberg, cu acest prilej tinand un cuvant aniversar, in care pune in lumina rolul pe care-l au tipografii in cultura.

1901 Este sarbatorit, intr-un cerc de prieteni, cu prilejul a 25 de ani de activitate literara (eveniment marcat printr-un unic si original numar de revista intitulat: "Caragiale"). Aparitia celei de-a doua serii a "Moftului roman", precum si a volumului "Momente".

1902 Castiga procesul de calomnie pe care I. L. Caragiale l-a intentat lui C. A. Ionescu-Caion, care-l acuzase ca a plagiat "Napasta" dupa autorul maghiar Istvan Kemeny, scriitor inexistent. Pentru a doua oara Academia refuza sa-l premieze (este prezentat volumul "Momente").

1904 Calatoreste in Italia si Franta.

1905 Se stabileste la Berlin. Se imprieteneste cu Paul Zarifopol, ginerele lui Gherea. Proiectul unei noi piese: "Titirca, Sotirescu & C-ia".

1906 Publica in ziarul anti-monarhic "Protestarea", la 28 iunie, satira in versuri "Mare actor! Mari gogomani".

1907 In ziarul "Die Zeit" din Viena apare prima parte din articolul "1907", din primavara pana-n toamna, publicat integral in tara, sub forma unei brosuri. Pe aceeasi tema, fabulele din "Convorbiri".

1908 La "Editura Minerva" apar cele trei volume de "Opere complete".

1910 La "Editura Adevarul", se tipareste ultimul volum al lui I. L. Caragiale, "Schite noua".

1912 Refuza sa participe la sarbatorirea organizata cu prilejul jubileului de 60 de ani. In zorii zilei de 9 iunie moare in urma unui atac de cord, in locuinta sa de la Schoneberg, Berlin. Sicriul cu ramasitele sale pamantesti sunt aduse in tara la 18 noiembrie si depuse la Biserica Sf. Gheorghe. La 22 noiembrie este reinhumat in cimitirul Bellu, alaturi de Eminescu si Cosbuc.

Film romanesc - D'ale carnavalului (1958): 

BUBICO: 

Vizita I L Caragiale 1952:

Caragiale - Mofturi 1900 [1964]: 

Caragiale:Momente si schite-Triumful talentului: 

GÂNDURI PESTE TIMP 9 Iunie

Charles Dickens - Citate:

Ion Luca Caragiale - Citate: