MATERIALELE SELECȚIONATE PENTRU SÂMBĂTĂ  8 IUNIE 2019

ISTORIE PE ZILE 8 Iunie

Evenimente

·         68 e.n. : Galba este proclamat imparat de Senatul roman. A fost primul împărat al Anului celor patru împărați. Născut la Terracina (Latium) într-o ilustră familie senatorială, Galba devine în anul 60 guvernator al provinciei Hispania Tarraconensis, după o lungă carieră militară. Proclamat împărat de către legiunile sale și recunoscut și de senatul din Roma la 9 iunie 68, sosește în octombrie în capitală. Instaurează un regim de austeritate în domeniul financiar și de severitate în cadrul armatei. Excelent în poziții subordonate și în administrația provincială, Galba nu corespunde însă funcției supreme. Răscoala legiunilor din Germania îl proclamă împărat la 1 ianuarie 69 pe Aulus Vitellius. Acest lucru îl determină pe Galba să-l adopte pe L. Calpurnius Piso Frugi Licinianus, numindu-l caesar și coregent. Dezamăgit în speranța sa de a fi adoptat, M. Salvius Otho profită de nemulțumirea provocată în rândul pretorienilor de refuzul donativului, instigându-i împotriva împăratului. La 15 ianuarie 69, Galba și Calpurnius Piso sunt uciși în for de către pretorieni răzvrătiți.

·         793: Raid al  vikingilor  în Northumbria, considerat ca început al  invaziei scandinave din Anglia.

·         1042: Eduard Confesorul (n.cca. 1003 – d.5 ianuarie 1066)  devine rege al Angliei. A fost penultimul rege anglo-saxon al Angliei si ultimul al casei de Essex, inainte de invazia normanzilor. Când Eduard a murit în 1066, a fost urmat de Harold Godwinson, care a fost învins și ucis în același an de către normanzii lui William Cuceritorul, în Bătălia de la Hasting. A fost canonizat în 1161 de către Papa Alexandru al II-lea și este comemorat pe 13 octombrie de către Biserica Angliei și Biserica Romano-Catolică din Anglia și Țara Galilor.

·         1794: Revolutionarul francez Robespierre, inaugureaza o religie de stat noua, Cultul Fiinţei Supreme, cu mari festivaluri organizate peste tot în Franţa. Acest cult a fost precedat de deismul promovat de iluministii Voltaire si Rousseau, de la care s-a inspirat Robespierre si a fost interzis in anul 1803.

·         1838: În Bucuresti, a fost deschisă la Colegiul Sf. Sava prima bibliotecă publică. Fondul acesteia se află, în prezent, în colecţia Bibliotecii Metropolitane “Mihail Sadoveanu”.

·         1867: Imparatul Austriei Franz Joseph, a fost încoronat la Buda, în Biserica Mátyás,  rege apostolic al Ungariei (1867-1916) și în această calitate a aprobat legea privind încorporarea Transilvaniei în Ungaria, la 27 mai 1867, punând astfel capăt disensiunilor cu nobilimea maghiară prin crearea statului  dualist  Austro-Ungaria. Domnia sa de 68 de ani a fost a treia ca lungime dintre domniile din Europa, după cea a regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și  cea a principelui Johann al II-lea al Liechtensteinului. A  murit la 21 noiembrie  1916, la vârsta de 86 de ani la Palatul Schönbrunn din Viena  și a fost înmormântat în Cripta Imperială de la  Mănăstirea Capucinilor din Viena, după 9 zile, la 30 noiembrie. I-a succedat la tron împăratul Carol I al Austriei. Imperiul Austro-Ungar s-a destramat in 1918, dupa infrangerea suferita in primul razboi mondial.

·         1884: Modificarea a 25 de articole ale Constitutiei Romaniei din 1866. Este modificata, printre altele, legea electorala: numarul senatorilor crestea de la 70 la 148, al deputatilor de la 120 la 183 iar corpul electoral se diviza in trei colegii pentru Camera Deputatilor si doua colegii pentru Senat. Votarea legii marcheaza ruptura definitiva dintre cele doua principale grupari ale Partidului Liberal: “bratienistii” si “rosettistii”.

·         1897: La sediul ziarului „L´Indépendance Roumaine” Cinematograful “Lumiere” a prezentat in premiera primele trei subiecte de actualitati romanesti, filmate la 10 mai 1897, de catre operatorul francez Paul Menu. Francezul Paul Menu este autorul primelor filmări din România (realizate în intervalul 10 mai – 20 iunie 1897). ”Defilarea„, a fost un film documentar-reportaj despre defilarea militara din Bucuresti, din 10 mai 1897, cu ocazia Zilei Nationale a Romaniei, realizat de opticianul si fotograful francez Paul Menu (1876-1973) pentru firma Lumiere (a fratilor Louis si Auguste Lumiere, cei care au aratat lumii minunea fotografiilor in miscare). Filmul este considerat prima filmare din Romania, alaturi de alte doua filmari realizate in aceeasi zi, de acelasi cineast si legate tot de sarbatorirea zilei de 10 mai 1897. Lucrarile de laborator au fost executate la firma „Lumiere” din Lyon.

·         1922: Are loc, la Belgrad, nunta Principesei Maria-Mignon a Romaniei cu Principele Alexandru (unicul fiu al regelui Serbiei, Petru I Karagheorghevici). Logodna a avut loc la 20 februarie 1922, la Bucuresti.

·         1922: A avut loc, la Belgrad, primul meci international de fotbal al echipei nationale a Romaniei (”Cupa prieteniei romano-iugoslave”). Partida Iugoslavia-România se termină cu scorul de 1-2.

·         1930: Parlamentul îl proclamă pe Prințul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen ca rege al României, sub numele de Carol al II-lea. S-a incheiat astfel prima domnie a regelui Mihai I (inceputa la 20.07.1927, ca urmare a mortii regelui Ferdinand I, si desfasurata sub tutela unei Inalte Regente). Principelui mostenitor Mihai i se confera titlul de “Mare Voievod de Alba Iulia”. Carol al II-lea al României (n. 15 octombrie 1893 – d. 4 aprilie 1953) a fost regele României între 8 iunie 1930 și 6 septembrie 1940. Carol a fost primul născut al viitorului rege Ferdinand I al României și al soției sale, principesa Maria, dobândind prin naștere titlul de Principe de Hohenzollern-Sigmaringen (transformat mai târziu de Ferdinand în Principe al României). După accederea la tron a părinților săi a devenit Principele moștenitor Carol al României. S-a remarcat, în timpul Primului Război Mondial, prin dezertarea din armată și căsătoria ilegală cu Ioana Lambrino, ceea ce a avut drept urmare două renunțări la tron, neacceptate de tatăl său. După dizolvarea acestui mariaj, a făcut o lungă călătorie în jurul lumii, la capătul căreia a cunoscut-o pe principesa Elena a Greciei, cu care s-a căsătorit în martie 1921, cuplul având un copil, pe principele Mihai. Carol și-a părăsit familia și a rămas în străinătate în decembrie 1925, renunțând din nou la tron și trăind în Franța cu Elena Lupescu, sub numele de Carol Caraiman. Mihai a moștenit tronul la moartea regelui Ferdinand, în 1927. În contextul politic creat de morțile regelui Ferdinand și a lui Ionel Brătianu, cât și de lipsa de fermitate a regenței conduse de principele Nicolae, Carol s-a întors în 1930 în România, detronându-și propriul fiu. Domnia lui a fost marcată la început de efectele marii crize economice și financiare. Carol a fragilizat sistemul de partide, numind adesea la guvernare facțiuni minoritare ale partidelor istorice și cochetând cu idea unor guverne de concentrație națională, precum guvernul Iorga-Argetoianu. De asemenea, a permis formarea unei camarile corupte în jurul său, sub patronajul Elenei Lupescu. Către sfârșitul anilor ’30, situația politică internă s-a deteriorat sub influența situației internaționale și a acțiunilor regelui, în 1938 fiind instaurată dictatura regală (prin înlăturarea constituției din 1923 și desființarea partidelor politice, înlocuite cu un partid unic, Frontul Renașterii Naționale, patronat de rege). Anul 1940 a consemnat fărâmițarea României Mari ca urmare a pactului dintre Germania și URSS, situație care a avut efecte dezastruoase asupra reputației monarhului român. Reorientarea politicii externe a României către Germania nazistă nu a putut salva regimul lui Carol, care a fost obligat să abdice de către generalul Ion Antonescu, proaspăt numit de el prim-ministru. I-a fost permisă părăsirea țării cu un tren special încărcat cu averi, nelipsind mult să fie asasinat de către legionari, care au tras asupra trenului. După cel de-al Doilea Război Mondial, fostul rege a dorit să se întoarcă la cârma țării și să-și detroneze din nou fiul, însă a fost oprit de Aliații vestici. S-a căsătorit în cele din urmă cu Elena Lupescu, murind în exil. Dotat cu o inteligență extraordinară și pasionat de cultură, al cărei patronaj rămâne una din realizările sale majore, reputația lui Carol este pătată de viața sa privată, care a interferat cu administrarea treburilor de stat, și de măsurile brutale luate împotriva Gărzii de Fier. Carol rămâne o personalitate controversată. De altfel, nici Mihai nu a mai reluat vreodată legătura cu el, neluând parte nici la ceremonia de înhumare a rămășițelor lui Carol la Mănăstirea Curtea de Argeș, în 2003.

·         1941: Al doilea război mondial: aliaţii invadeaza Siria şi Libanul.

·         1948 - Primul vehicul care a purtat denumirea Porsche este oficial prezentat în această zi. Nu era un automobil de serie, ci un concept preserie denumit No1, din care a luat însă naştere imediat modelul 356. Acest concept fabricat manual şi cu o caroserie din aluminiu era încununarea talentului lui Ferdinand Porsche, una dintre figurile cele mai importante ale automobilismului. Porsche şi-a făcut debutul în domeniul automobilistic în 1900 cu un automobil electric prezentat la un târg la Pris. Ulterior a devenit director general al Daimler în Austria, iar în 1916 a ajuns la sediul central al Daimler din Stuttgart. Atunci când Daimler a fuzionat cu Benz, Ferdinand Porsche s-a ocupat de proiectarea unor modele de curse Mercedes glorioase în acea perioadă, cum ar fi spectaculosul Mercedes SSK. În 1931 austriacul a lăsat Daimler şi a hotărât să îşi facă propria companie. La insistenţele lui Adolf Hitler a creat prototipul original al primului automobil Volkswagen, denumit KdF, Kraft durch Freude, prototipul din care a luat naştere practic Volkswagen Beetle. Ferdinand Porsche a fost trimis în spatele gratiilor pentru legături cu regimul nazist, dar fiul său Ferry i-a plătit cauţiunea şi cei doi împreună au hotărât să îşi transpună în realitatea visul,un model sport care să le poarte numele. Astfel a ieşit Porsche 356, un roadster cu aceeaşi formă de buburuză imprimată şi primului model Volkswagen.La fel ca şi "maşina poporului" 356 avea o arhitectură cu motorul amplasat posterior şi propulsie pe roţile din spate şi chiar prototipul No1 avea multe părţi împrumutate de la Volkswagen din raţionamente de eficienţă. Ulterior s-a pierdut legătura cu VW şi acest model a fost produs la uzina din Zuffenhausen, cu o caroserie din oţel. Modelul a stat pe firmamentul Porsche până în 1965, în tot acest timp fiind produse peste 76.000 de unităţi.

·         1949: Scriitorul englez George Orwell  a publicat  romanul  O mie nouă sute optzeci și patru, o critica acida a  vietii într-un regim totalitar. George Orwell (pseudonimul literar și jurnalistic al lui Eric Arthur Blair) (n. 25 iunie 1903, India — d. 21 ianuarie 1950, Londra) scriitor englez, comentator al radio BBC, editorialist și reporter – fotografia de pe legitimația de ziarist (1933).

·         1982: Cea mai mare bătălie aeriană: În 1982, 96 de avioane de vânătoare israeliene s-au luptat cu 100 de avioane de vânătoare siriene, susţinute şi de 19 lansatoare de rachete sol-aer, în ceea ce va deveni una dintre cele mai mari băătlii aeriene din toate timpurile. Israelul are o istorie bogată de conflicte cu vecinii, în special din anii 60 până la sfârşitul anilor ’80. O serie de bătălii mici cu Egiptul au rezultat într-o lecţie dură învăţată de Forţele Aeriene Israeliene (IAF), după ce au pierdut numeroase lupte împotriva rachetelor sol-aer, potrivit Business Insider. Totuşi, IAF şi-a învăţat lecţia, şi pe 8 iunie 1982, a atacat 19 baterii siriene sol-aer postate la graniţă. În primele două ore de luptă, IAF a distrus 17 dintre baterii fără pierderi. Apoi, lucrurile au luat o întorsătură neaşteptată. Sirienii au trimis 100 de MIG-uri pentru a intercepta cele 96 de avioane israeliene F-15, F-16 şi F-4 care atacau bateriile antiaeriene de la graniţă. Flota de avioane siriene a fost depistată de un avion israelian E-2C Hawkeye, de control şi avertizare, şi a reuşit să dea instrucţiuni avioanelor de vânătoare.  Pe măsură ce forţele israeliene avansau, se trăgea atât cu rachete Sidewinder, cu detectoare de căldură, cât şi cu Sparrow, ghidate prin radar, care au distrus 29 din cele 100 de avioane siriene. Dar IAF nu terminase. Erau încă 2 baterii siriene care trebuiau eliminate. Aşa că pe 10 iunie s-au întors să termine misiunea. Forţele aeriene siriene au atacat din nou convoiul israelian, însă şi de această dată israelieni iau reuşit să distrugă 35 de avioane siriene fără nicio pierdere.   Victoria s-a datorat în mare parte experienţei piloţilor israelieni, care aveau foarte multă experienţă, însă şi sirienilor, care ”şi-au făcut-o cu mâna lor”, pentru că foloseau o staţie de comunicare de la sol, care a fost bruiată de israelieni. Astfel că avioanele siriene zburau în cercuri, nu aveau idee ce să facă şi cum să se coordoneze. Conflictul dintre cele două ţări a continuat până în iulie. Într-o lună de lupte, Israel a pierdut două avioane, în timp ce Siria a pierdut cel puţin 87. 

·         1986: Kurt Waldheim, fost secretar general al O.N.U. este ales presedinte al Austriei. A fost acuzat de crime de genocid in timpul celui de-al doilea razboi mondial impotriva evreilor din Salonic si a partizanilor iugoslavi. Cea mai mare parte a statelor europene si Statele Unite l-au declarat personna non grata. Kurt Josef Waldheim (n. 21 decembrie 1918 – d. 14 iunie 2007, Viena) diplomat și politician austriac. A ocupat posturile de Secretar General al Națiunilor Unite între 1972 și 1981, și apoi a fost Președinte al Austriei între 1986 și 1992. Singura tara pe care a putut-o vizita in timpul mandatului sau a fost Vaticanul. Cu toate acestea si-a dus pana la capat mandatul de presedinte al Austriei (1992).

·         1987: Confruntari intre militia est-germana si cca. 4 000  de tineri stransi langa  Zidul Berlinului pentru a asculta formatia de muzica pop Genesis care concerta de cealalta parte a zidului, in Berlinul Occidental.

·         1990: A aparut primul numar al revistei “Romania Mare”, sub conducerea lui Corneliu Vadim Tudor

·         1995: A fost lansată naveta „Discovery", această misiune marcând al 100-lea zbor spațial american cu personal uman la bord (Cap Canaveral, Florida)

·         2004: Pentru prima dată după 1882, s-a produs un fenomen astronomic deosebit: planeta Venus a trecut prin fațaSoarelui, între orele 05.20 și 11.24 GMT, fenomen observat de peste trei sferturi din populația Terrei

·         2008 - Înalt Preasfinţitul Mitropolit Teofan a fost întronizat Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, la Catedrala Mitropolitană din localitate. Scaunul de mitropolit al Moldovei şi Bucovinei a rămas vacant după ce, în 12 septembrie 2007, IPS Daniel a fost validat în funcţia de patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

Nașteri

·         1671: S-a nascut compozitorul si violonistul italian Tomaso Giovanni Albinoni; ( d.17 ianuarie 1751). A scris circa cincizeci de opere dintre care 28 au fost scrise in Veneția între 1723 și 1740, dar în prezent este citat în principal pentru muzica sa instrumentală. Muzica sa instrumentală a atras atenția în mod deosebit lui Johann Sebastian Bach, care a scris cel puțin două dintre fugile sale pe teme de Albinoni și a folosit în mod constant basul la exercițiile de armonie pentru elevii săi. Mare parte a operei lui Albinoni s-a pierdut în cel de al II lea război mondial, prin distrugerea Bibliotecii de stat din Dresda, astfel încât se cunoaște foarte puțin din viața și opera sa de după mijlocul anilor 1720. Faimosul sau Adagio in Sol Minor  a fost reconstituit de Remo Giazotto, după un fragment al părții lente din trio sonata, ce s-a descoperit printre ruinele Bibliotecii de stat din Dresda.

·         1743: S-a nascut aventurierul italian  Alessandro Cagliostro  (d. 1795). El a fost urmărit penal în afacerea  colierului  de diamante in care au  fost implicati regina Frantei Marie Antoinette  şi Printul  Louis de Rohan. A fost inchis  la Bastilia  nouă luni, dar în cele din urmă achitat, atunci când nici o dovadă a putut fi găsita privind implicarea sa in aceasta  afacere. Cu toate acestea, el a fost obligat  să părăsească Franţa, şi a plecat în Anglia. Cagliostro  a părăsit Anglia pentru a vizita Roma, iar la 27 decembrie 1789 a fost arestat şi încarcerat în Castel Sant’Angelo . Curând după aceea el a fost condamnat la moarte, sub acuzatia de a fi mason. Papa i-a schimbat sentinţa,  la închisoare pe viaţă, iar dupa ce incearca sa evadeze, a fost mutat la Cetatea San Leo, unde a si murit. Autorul portughez  Camilo Castelo Branco  afirma ca  Alessandro Cagliostro ar fi  intemeietorul Ritului francmasonic  egiptean. Conform marturiei  lui Casanova, contemporanul sau, Cagliostro ar fi  fost si  un  mare falsificator.
* 1745: Caspar Wessel (n. 8 iunie 1745 la Jonsrud, Vestby - d. 25 mai 1818 la Copenhaga) a fost un matematician și cartograf norvegiano-danez.

Este primul care a propus (în 1799) interpretarea geometrică a numerelor complexe. De asemenea, prin lucrarea Om direktionens analytiske betegning, et forney, anrendt fornemmelig til plane og sphaeriske polygoners oplosning ("Asupra reprezentării analitice a direcțiilor"), poate fi considerat ca precursor al introducerii ideii de vector. În această lucrare sunt descrise, pentru prima dată, numerele imaginare, dar și cuaternionii. Tot aici este expusă o demonstrație a teoremei lui Cotes.

A deținut funcția de topograf al Academiei Regale Daneze.

A fost fratele mai tânăr al scriitorului Johan Herman Wessel.

·         1761: Juliane de Hesse-Philippsthal (8 iunie 1761 – 9 noiembrie 1799), a fost contesă de Schaumburg-Lippe, căsătorită în 1780 cu contele Filip al II-lea, Conte de Schaumburg-Lippe. Ea a servit ca regentă de Schaumburg-Lippe în timpul minoratului fiului ei din 1787 până în 1799.

Juliane a fost fiica landgrafului Wilhelm de Hesse-Philippsthal (1726–1810) și a soției acestuia, Ulrike Eleonore de Hesse-Philippsthal-Barchfeld (1732–1795). Și-a petrecut tinerețea la 's-Hertogenbosch, unde tatăl ei a servit ca general german. Ea a primit o educație germană.

La 10 octombrie 1780, la Philippsthal, ea s-a căsătorit cu contele Filip Ernest de Schaumburg-Lippe. Filip Ernest, care avea 57 de ani, era văduv și din cei patru copii din prima căsătorie nu mai trăia niciunul. El a murit după șapte ani de la căsătoria cu Juliane. Contesa Juliane a preluat guvernarea împreună cu contele Johann Ludwig, Reichsgraf von Wallmoden-Gimborn în timpul minoratului fiului ei Georg Wilhelm. Imediat, landgraful Wilhelm de Hesse-Kassel a ocupat Schaumburg-Lippe militar, susținând că este un fief al Hesse și vacant după decesului lui Filip al II-lea. Cu sprijin de la Hanovra, Prusia și de la Consiliul Imperial, Juliane a scăpat rapid e trupele hessiane.

Guvernarea Julianei este considerată extrem de benefică. Ea a efectuat reforme aprofundate ale economiei și educației, a redus curtea, a continuat politica tolerantă față de evrei introdusă de socrul ei și a reușit să reducă impozitele. Ea l-a numit pe Bernhard Christoph Faust ca medicul ei personal și l-a ajutat în mod semnificativ odată cu introducerea inoculării variolei (o metodă de prevenire a variolei).

Juliane a inițiat reconstrucția casteluluio Hagenburg și este considerată fondatoarea spa-ului Bad Eilsen.

A murit în urma unei răceli grave și a fost înmormântată în mausoleul din pădurea Schaumburg. Contele von Wallmoden-Gimborn a continuat să acționeze ca regent pentru fiul ei care avea aproape 15 ani.

Copii: 

• Contesa Eleonore Luise (1781-1783)
• Contesa Wilhelmine Charlotte (1783-1858)
• Contele Georg Wilhelm (1784-1860)
• Contesa Karoline Luise (1786-1846)

Juliane de Hesse-Philippsthal

·         1810: Robert Schumann, compozitor german (d. 1856). Robert Schumann (n. 8 iunie 1810 – d. 29 iulie 1856) compozitor și pianist german, unul dintre cei mai celebri compozitori romantici ai primei jumătăți a secolului XIX. Un intelectual, precum și un estet, muzica sa, mai mult decât a oricărui alt compozitor, reflectă adânca natură personală a romantismului. Introspectiv și adesea capricios, începuturile sale muzicale erau o încercare de a se desprinde de tradiția formelor și structurilor clasice pe care le considera prea restrictive. Puțini l-au înțeles în timpul vieții sale, însă o mare parte din muzica sa este considerată acum îndrăzneață în originalitatea armoniei, ritmului și formei. Locul său este printre fruntașii romantismului german.
* 1829: John Everett Millais (n. 8 iunie 1829, Southampton - d. 13 august 1896, Londra) a fost un pictor englez aparținând cercului prerafaeliților.
John Everett Millais s-a născut la 8 iunie 1829 la Southampton. Provine dintr-o familie înstărită din Jersey. Talentul său în domeniul desenului și al picturii se manifestă foarte timpuriu și, în anul 1840, tânărul, în vârstă de 11 ani, este admis la Royal Academy of Arts din Londra, pe care a absolvă în anul 1847. Un an mai târziu, împreună cu Dante Gabriel Rossetti și William Holman Hunt, înființează confreria prerafaelită. În 1849 expune primul său tablou în stil prerafaelit, Lorenzo și Isabella, inspirat după un poem de John Keats. Tabloul întitulat Christos în casa părintească, expus în anul 1850, stârnește o furtună de proteste. Reacții la fel de furioase provoacă și lucrările expuse în anul următor. Când Millais expune în 1852 tabloul Ofelia, totul se schimbă însă după intervenția celebrului critic de artă John Ruskinîn favoarea operelor pictorilor prerafaeliți. Millais repurtează un succes imens. Se împrietenește cu Ruskin, în 1853 petrec împreună vacanța în Scoția. Ruskin este însoțit de soția sa, Effie, de care Millais se îndrăgostește. Effie se desparte de John Ruskin, după un divorț scandalos, și - în 1855 - se căsătorește cu Millais.

În tabloul Christos în casa părinților săi, Millais zugrăvește o temă biblică, prezentând oameni simpli într-un atelier de dulgherie, ale cărui detalii le redă cu acurateță. Millais atrage astfel atenția asupra originii simple a Sfintei Familii. Acest realism descriptiv aplicat la o temă religioasă trecea în Anglia victoriană drept o adevărată blasfemie.

Ofelia a fost prezentată la Royal Academy în 1852, când John Ruskin s-a ridicat în apărarea prerafaeliților. Lucrarea cucerește aprecieri elogioase din partea criticilor și a publicului. Pentru obținerea luminozității nuanțelor, Millais folosește metoda pictării pe fond încă umed.

• 

  Christos în casa părinților săi 1850, Tate Gallery, Londra
 
• 

  Ofelia 1852, Tate Gallery, Londra
 
• 

  Fata oarbă 1856, Art Gallery, Birmingham
 
• 

  Frunziș de toamnă 1856, City Art Galleries, Manchester
• 

  Jefta 1867, National Museum of Wales, Cardiff
 
• 

  Copilăria lui Raleigh1871
 
• 

  Portretul lui Effie Millais1873, Museum and Art Gallery, Perth

Fata oarbă și Frunziș de toamnă sunt printre cele mai reușite tablouri pictate de Millais. Sunt exemple caracteristice pentru noua metodă pe care artistul o aplică începând din a doua jumătate a anilor cincizeci. Este perioada în care pictorul schimbă tematica lucrărilor sale, ca și stilul său. Renunță la temele literare, narative, își schimbă metoda foarte minuțioasă și riguros realistă și își simplifică tablourile, îmbogățind în aceleși timp efectele lor cromatice.

Tablourile Jefta, Tinerețea lui Raleigh și Portretul lui Effie Millais sunt exemple pentru trecerea lui Millais la academism.

John Everett Millais

John Everett Millais - Autoportret, 1875

·         1851:  Arsène d'Arsonval, medic, fizician și inventator francez (d. 1940)
* 1877: Nicolae Vulovici (n. 8 iunie 1877, Calafat, România – d. 8 septembrie1916, Sânmartin, Harghita, Austro-Ungaria)^[1] a fost unul dintre principalii poeți-militari români creatori de versuri cu tematică militară și patriotică^[2]. A fost ofițer de carieră în Armata României și a servit în mai multe unități militare din Craiova,^[3] Fălticeni^[4] și Piatra Neamț,^[5] ajungând până la gradul de căpitan.^[6]

A decedat la scurt timp după intrarea României în Primul Război Mondial,^[1]fiind primul căzut la datorie dintre ofițerii Regimentul 15 Infanterie„Războieni”,^[7][8] unitate din compunerea Diviziei 7 Infanterie „Roman”

S-a născut la Calafat în anul 1877, părinții săi fiind Ștefana și Petre Vulovici. A urmat cursurile școlii primare și ale liceului în orașul natal.^[10]

La 6 mai 1912 s-a căsătorit cu Elena Ghițescu din Rădășeni, cu care însă a avut o căsnicie nefericită. ^[11]

A fost legat printr-o prietenie durabilă de scriitorul Ion Agârbiceanu,^[11] pe care l-a cunoscut în anul 1906, atunci când a călătorit în Transilvania cu prilejul sărbătorilor societății ASTRA, dedicate împlinirii a 18 secole de la cucerirea Daciei de către romani

Începând de la 1 iulie 1898 a urmat cursurile Școlii de Artilerie și Geniu din București, pe care a absolvit-o la 1 iulie 1900, cu gradul de sublocotenent, în arma geniu, după care, în perioada 1900-1901, a urmat cursurile Școlii Speciale de Artilerie și Geniu, fiind clasificat ultimul din promoția sa (32 din 32 absolvenți). Din acest motiv, a fost transferat în arma infanterie, fiind introdus în controalele armatei pe ultimul loc al promoției 1900, arma infanterie, după ultimul dintre absolvenții Școlii Militare de Infanterie și Cavalerie, clasificați în ordinea mediilor de absolvire.^[3]

A fost repartizat la Regimentul Rovine No. 26 din garnizoana Craiova, cu gradul de sublocotenent.^[3][5][10] După ce a fost avansat ca locotenent la 1 octombrie 1906,^[5][6] în anul 1908 a fost transferat la Regimentul Suceava No. 16 din Fălticeni.^[4][6][10] A fost avansat căpitan la 1 aprilie 1912 și transferat după câteva luni la Regimentul Războieni No. 15 din Piatra Neamț.^[5][6] Aici a comandat una dintre companiile regimentului (a 12-a), avându-l ca și comandant de pluton în Campania din Bulgaria din 1913 pe locotenentul de rezervă Mihail Sadoveanu.^[13]

A fost împușcat în frunte la Miercurea Ciuc (în maghiară Csíkszereda) la 8 septembrie 1916 în timpul Ofensivei Armatei Române în Transilvania,^[14] în timp ce comanda compania a 4-a^[15] aflată în batalionul de avangardă al regimentului.^[16]

În ziua respectivă Brigada 13 Infanterie (Divizia a 7-a), din a cărui organică făcea parte Regimentul 15 Infanterie „Războieni”, înaintase spre orașul Miercurea Ciuc pentru a-l prelua printr‑o manevră de dublă învăluire, realizată în cooperare cu Brigada 15 Infanterie din Divizia a 8-a.^[8]

A decedat în serviciul de ambulanță, în imediata apropiere a satului Sânmartin (în maghiară Csíkszentmárton). Pentru o perioadă scurtă a fost înmmormântat în Cimitirul Eroilor din Miercurea-Ciuc, fiind mutat după război la Craiova.^[15] A fost decorat cu Medalia Răsplata Muncii clasa a II-a în 1906, Medalia pentru bărbăție și credință clasa a II-a în 1910,^[5] iar post-mortem cu Ordinul național „Steaua României”. A fost avansat – tot post-mortem - la gradul de maior.

A debutat literar în Gazeta Nouă din Craiova în anul 1901.^[10] În perioada 1903-1904 a contribuit la editarea revistei lunare Noua Revistă Olteană din Craiova, împreună cu căpitanul Ștefan Braborescu (actorul de mai târziu), iar din anul 1905 a colaborat la revista sămănătoristă Ramuri^[17], unde a făcut parte din comitetul de redacție, împreună cu Emil Gârleanu. A publicat și în Sămănătorul, Neamul românesc literar, Junimea literară,^[1] Patria, Reporterul, Universul, Cazarma, Foaia Ilustrată, Frăția românească, Fluierașul, Calendaru Ligii pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor, Almanahul Societății Scriitorilor Români, Viața literară, Zorile.^[10]

A fost unul dintre principalii poeți români creatori de versuri cu tematică militară și patriotică.^[2] Versurile scrise de el au avut ca scop creșterea moralului trupelor^[18] și sunt o expresie a avântului și a credințelor sale ostășești.^[19] Tematica și conținutul poeziilor au fost inspirate din istoria României, pe prim plan fiind situat Războiul de la 1877.^[1

Nicolae Vulovici

* 1886: Vera Nikolić Podrinska (n. 8 iunie 1886, Zagreb, Croația – d. 28 martie1972, Zagreb, RSF Iugoslavia) a fost o pictoriță și baroneasă croată. 

Podrinska a fost fiica baronului Vladimir Nikolic și a baronesei Elle, născută Scotti. Nikolić a învățat să picteze alături de pictorul croat Mandurriao Iveković, începând cu 1900, iar în Paris, alături de Andre Lhote și Leo Junek. În 1917 a avut prima ei expoziție personală .

În 1944, pe proprietatea acesteia de pe strada Pantovčak, Zagreb, a fost amplasată o închisoare, de către guvernul din Statul Independent al Croației.^[2] În tabără au fost ținuți prizonieri piloți americani. Piloților li s-a permis să lucreze în podgoria lui Nikolić și să poată folosi proprietatea acesteia să joace tenis și să asculte muzică, printre alte activități.

După terminarea războiului, proprietatea acesteia a fost naționalizată sau cumpărată de către Partidul Comunist și Vila Zagorje, o proprietate a liderului iugoslav Josip Broz, a fost construită. În 1957 a publicat cartea de călătorie Od Zagreba do Bangkoka (Din Zagreb spre Bangkok).^[3]

Nikolić a călătorit în Statele Unite ale Americii, în 1966, pentru a participa la o expoziție de artă a lucrărilor ei. A fost întâmpinată de mulți dintre foștii deținuți care au fost ținuti prizonieri la moșia ei, în timpul celui de al Doilea Război Mondial

* 1895: Santiago Bernabéu Yeste (n. 8 iunie 1895 – d. 2 iunie 1978) a fost unul dintre cei mai importanți oameni din istoria Real Madrid, putând fi creditat cu meritul de fi transformat Real Madrid din al doilea cel mai bun club din Madrid în cel mai de succes club din Spania și din Europa. Stadionul Santiago Bernabéu al clubului Real Madrid și-a luat numele în memoria sa. A fost președintele clubului în perioada (septembrie 1943- iunie 1978)

·         1903: Marguerite Yourcenar pe numele său adevărat Marguerite Cleenewerck de Crayencour (n. 8 iunie 1903, Bruxelles - d. 17 decembrie 1987, SUA) a fost o eseistă, poetă, profesor universitar, romancieră, traducătoare și scriitoare de limbă franceză de origine belgiană, care a trăit marea majoritate a vieții sale în Franța și Statele Unite ale Americii.

Marguerite Cleenewerck de Crayencour s-a născut la Bruxelles, Belgia și a fost crescută de tatăl său, Michel de Crayencour, în Franța.

Debutează în 1921 cu un poem, Jardin des Chimères, inspirat de legenda lui Icar, volum finanțat de tatăl său. În 1929 apare primul său roman publicat de o editură comercială Alexis. După al doilea război mondial se stabilește în SUA și o are drept colaboratoare și parteneră de viață pe profesoara Grace Frick.

În 1979 devine membră a Academiei Regale de Limba și Literatura Franceză din Belgia. Este prima femeie care intră în Academia Franceză în 1980 iar în 1982 devine membră a Academiei Americane de Arte și Litere. A primit numeroase premii printre care: Prix Femina în 1968, Grand Prix National des Lettres în 1975, Premiul Academiei Franceze în 1977, Premiul Erasmus în 1983

Marguerite Yourcenar

·         1904: Gabriel Drăgan, poet și prozator român (d. 1981)

* 1909: Harold Alaric Jacob (8 iunie 1909 - 26 ianuarie 1995) a fost un scriitor și un jurnalist englez. Acesta a fost corespondentul Reuters în Washington în anii 1930, și un corespondent în timpul celui de-al Doilea Război Mondial în Africa de Nord, Burma și Moscova.

* 1910: John Wood Campbell, Jr. (n. 8 iunie 1910 – d. 11 iulie 1971) a fost o personalitate influentă în lumea americană a science fiction-ului. Ca editor al revistei Astounding Science Fiction (mai târziu redenumită Analog Science Fiction and Fact), din 1937 până la moartea sa, el este în general recunoscut ca un promotor al așa zisei Generații de Aur a Science Fiction-ului. A fost descoperitorul unor scriitori ca Isaac Asimov, Lester del Rey, Robert A. Heinlein, Theodore Sturgeon și A. E. van Vogt.

John Wood Campbell, Jr.

* 1915: Frank Riley (n. 1915 – d. 1996) a fost pseudonimul lui Frank Rhylick, un scriitor american de literatură științifico-fantastică^[2]. Este cel mai bine cunoscut pentru romanul Mașina eternității (scris împreună cu Mark Clifton), care a câștigat Premiul Hugo pentru cel mai bun roman în anul 1955. Cariera sa literară s-a desfășurat doar în perioada 1955 - 1958. A scris și ficțiune scurtă, ca de exemplu "Father Anton Dymek". A fost gazda unei emisiuni radio în zona orașului Los Angeles.

·         1916: Francis Crick, cercetător englez, laureat al Premiului Nobel (d. 2004)

·         1921: Suharto (n. 8 iunie 1921, d. 27 ianuarie 2008) a fost un lider militar și politic indonezian, cunoscut drept al doilea președinte al Indoneziei, între anii 1967 - 1998.

În timpul Revoluției Naționale Indoneziene (războiul de independență națională) a fost ofițer. În 1967 a preluat puterea de la predecesorul său, primul președinte al Indoneziei, Sukarno, în urma unor evenimente care au inclus atât manevrele politice cât și forța.

În timpul celor peste 30 de ani de guvernare Suharto a creat un guverncentralizat și a condus în stil militarist. Prin abilitatea sa de a asigura stabilitatea și prin atitudinea sa anticomunistă, în timpul războiului rece și-a asigurat susținerea economică și diplomatică a unor guverne din vest. În context, exploatând resursele naturale, Indonezia a cunoscut o semnificativă creștere economică și industrializare.^[3]

A fost acuzat de persecutarea și moartea a milioane de comuniștiindonezieni și chino-indonezieni.^[4]

A fost considerat o persoană foarte coruptă.^[5]

În 1998 a trebuit să renunțe la putere în urma unor demonstrații în masă, cunoscute drept Revoluția indoneziană din 1998.

În ultima parte a vieții a suferit de insuficiență cardiacă.

Suharto

·         1924: Alexandru Bogdanovici, poet român (d. 1950)
* 1925: Kate d'Oriola (nume de fată Kate Delbarre, apoi Kate Bernheim în timpul primei căsătorii, n. 8 iunie 1925, Calais) este o fostă scrimeră franceză specializată pe floretă, laureată cu patru medalii de argint și două medalii de bronz la Campionatul Mondial. Este soția lui Christian d’Oriola, cel mai titrat campion francez din scrimă.

Kate d’Oriola în 2015
* 1928: Kate Wilhelm, născută Katie Gertrude Meredith (n. 8 iunie 1928,^[1][2][3]Toledo, Ohio, Ohio, SUA – d. 8 martie 2018,^[2] Eugene, Oregon, SUA^[4]), a fost o scriitoare americană, ale cărei opere includ science fiction, fantasy și cărți polițiste.

Kate Wilhelm s-a născut în Toledo, Ohio.

Opera sa a fost publicată în seriile de antologii Quark, Orbit, precum și în revistele Magazine of Fantasy and Science Fiction, Locus, Amazing Stories, Asimov's Science Fiction, Ellery Queen's Mystery Magazine, Fantastic, Omni, Alfred Hitchcock's Mystery Magazine și Cosmopolitan, ca și în numeroase alte locuri.

Împreună cu al doilea soț, Damon Knight, au crescut multe generații de autori și au ajutat la realizarea atelierelor de lucru Clarion Writers Workshop și Milford Writer's Workshop.

De la moartea lui Damon Knight din 2002, Wilhelm a continuat să țină ateliere de lucru lunare și ședințe de lectură la diferite evenimente.

Din 2007, Kate Wilhelm locuiește în Eugene, Oregon.^[6]

În 2009, a primit unul dintre primele trei premii Solstice, acordat de SFWAca recunoaștere a contribuției ei în domeniul science fictionului

Science Fiction and Fantasy Hall of Fame a inclus-o pe Wilhelm în 2003 în a opta clasă conținând doi scriitori decedați și doi în viață.^[8]

În 2009 a primit unul dintre cele trei premii inaugurale Solstice din partea Science Fiction and Fantasy Writers of America (societate fondată de Knight în 1965), ca recunoaștere a „impactului semnificativ asupra mediului science fiction și fantasy”.^[9][10]

Ea a mai fost recompensată și cu alte premii pentru unele dintre operele sale:^[9]

• premiul Nebula pentru "Cea mai bună povestire" (1968) - "The Planners"^[11]
• premiul Hugo pentru "Cel mai bun roman" (1977) - Where Late the Sweet Birds Sang
• premiul Nebula pentru "Cea mai bună nuveletă" (1986) - "The Girl Who Fell into the Sky"^[11]
• premiul Nebula pentru "Cea mai bună povestire" (1987) - "Forever Yours, Anna"^[11]
• premiul Hugo și premiul Locus în 2006 pentru Storyteller: Writing Lessons and More from 27 Years of the Clarion Writers' Workshop(Small Beer Press, 2005; ISBN 0-7394-5613-X)^[9]

Romanul care a câștigat premiile Hugo și Locus, Unde, cândva, suave păsări cântătoare..., a fost și finalist al premiului Nebula, câștigător al premiului Jupiter și s-a clasat pe locul al treilea în competiția pentru decernarea premiului memorial John W. Campbell

·         1933 - S-a nascut scriitoarea Cristina Tacoi.

* 1934: Petre Codrea (nume la naștere Petru Codrea) (n. 8 iunie 1934, Giulești, Maramureș - d. 7 iunie 2010, Iasi) a fost un jurnalist, profesor, scriitor și consultant media. A fost distins cu “Ordinul Ziariștilor” clasa I de aur, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.

Cele patru clase primare le parcurge în limba maghiară, cea dintâi de liceu, acasă împreună cu fiii preotului Huban sub îndrumarea d-nei preotese. Următoarele două la Sighet. În anul 1948, urmare a noii legi a învățământului, se înscrie la prestigiosul liceu "Dragoș Vodă", pe care îl va absolvi în 1952. Formarea sa culturală din perioada liceului se datorează eminenților profesori Constanța și Mihai Tomoiagă în casa cărora a locuit împreună cu filosoful Radu Tomoiagă autor al primului dicționar filosofic după război. La liceu au predat diferite științe, o generație de profesori cu doctorate în străinătate, d-na și d-nul Ivasiuc, d-nul Tanco, d-șoarele Berinde și Chindriș care au alimentat Maramureșul cu viitoare personalități. În liceu s-a bucurat de prietenia lui Leonida Neamțu, Alexandru Ivasiuc, Alexandru Berinde s.a. De asemenea, evidenția colegii care au avut un drum frumos: prof. univ. dr. Ion Druță - Iași, dr. Vasile Godja - Bacău, dr. Anton Wirtz - Sighet, dr. Bubita Barabas, ing. Ion Buciuta, Edith Halasz etc.

În 1952 situația politică și socială a părinților a devenit de nesuportat, ei fiind trecuți la categoria socială chiaburi, fiindcă în 1944-1946 au avut un cazan de fiert țuică. Cum la facultate nu mă puteam înscrie, am auzit că la Vatra Dornei s-a deschis o uzină sovietică, de reparat tractoare și care caută absolvenți de liceu cu oarecare cunoștinte tehnice. Eu urmasem la liceu sub îndrumarea lui Ilnițchi Felician, un curs teoretic de planorism și apoi la Iad – Bistrița planorismul, obținând "C" de argint, la Ghimbav - Brașov (1952), parașutismul și zborul cu motor. În 22 august 1962 figuram printre ucenicii de la stungărie, maistru Ion Cotoran. Învățând cu temeinicie strungăria, în 6 luni am ajuns șeful cursului și inspector de protecția muncii. La Vatra Dornei am frecventat cu regularitate ședințele "Cenaclului Ion Luca" unde maestrul retras își continua opera.

În 1955 îl găsim strungar la Institutul Politehnic din Iași, catedra de mașini unelte a prof. univ. dr. Gh. Casler și corespondent regional al ziarului “Sportul Popular”. Colaborând la ziarul “Flacăra Iașului”, a devenit și corespondent al ziarului “Neuer Weg”, “Pentru Patrie”, “Vânătorul și pescarul sportiv".

“Aripile Patriei” (asta spre aducere aminte a lecțiilor de zbor de la Iad, Ghimbav și Sânpetru) de la Iași era o excelentă școală de zbor fără motor care a format multe generații de piloți.

În 1957 Petre Codrea se înscrie la Facultatea de istorie-filosofie a Universității Al. I. Cuza din Iași, unde are o prodigioasă activitate științifică în cercurile studențești, obținând 3 ani consecutiv locul I pe țară la sesiunile anuale și repartiție la catedra Universității din Iași.

Cu sprijinul artistei emerite Mărioara Davidoglu - fosta elevă a maestrului Mihai Codreanu – obține postul de secretar particular al acestuia, având prilejul să cunoască mai bine lumea literară a Iașului: George Lesnea, Otilia Cazimir, Mihail Sadoveanu, Nicolae Țațomir etc. A abandonat repartiția pentru un post de reporter la Radio București. Din 1963 până în anul 2000 slujește Radioteleviziunea Română.

Și-a început ucenicia la redacția de actualități a Radioului - director Vasile Poalelungi, realizând emisiuni sociale cu sfaturi populare, un carnet de reporter săptămânal, mai multe cicluri de emisiuni pentru marinari.

În Radioteleviziunea Română se simțea nevoia unei redacții de tipărituri “scenarii însoțitoare” emisiunilor ce erau trimise la concursuri internaționale, la schimb de informații, astfel că Dinu Săraru va fi numit la conducerea acestui Oficiu, iar subsemnatul secretar general. A fost perioada noastră productivă, având în vedere “Cerbul de Aur” ce urma să se organizeze între anii 1968-1971. Pentru acesta sau tipărit afișe, programe de sală, bilete, caiete și cărți cu biografii ale concurenților și vedetelor, multe alte materiale de propagandă pentru conferințele de presă. După promovarea lui Dinu Săraru redactor șef adjunct la emisiunile culturale ale TVR, a venit la conducerea Oficiului prof.dr.Victor Crăciun care a inițiat tipărirea de cărți pentru perfecționarea profesională și valorificarea bogăției arhivistice și filmologice din instituție. Astfel după ce am scris împreună cu Victor Craciun “Gânduri închinate lui Enescu” și tipărit-o la Botoșani cu sprijinul Comitetului de cultură în 1972, am trecut la realizarea primului volum de Teatru radiofonic, având în vedere istoria și cele peste 3000 de piese de teatru existente la aceea vreme în fonoteca de aur. Volumul 1 de Teatru radiofonic, o lucrare masivă de 1000 de pagini încorporează cele peste 3000 de piese, scenarii, teatru scurt și serial, istoria de 40 de ani, dar mai ales amintirile pionierilor acestui gen radiofonic. Ca un fapt de viață, Volumul 2 a fost scos de redacția Teatru în 2005.

Pentru “Cerbul de aur” am scos două cărți ediția a II-a, (1970-1971) cu completări, retușuri, declarații ale membrilor juriului. Editate de Oficiul de presă și tipărituri, cărțile au atins un tiraj de 200.000 ex.

Pentru ridicarea nivelului profesional am editat 2 reviste de uz intern - una de traduceri cu frecvență lunară, alta cu materiale interne de experiență personală. Până în 1974 am scos pe hârtie de biblie gazeta “Studioul de poezie” material informativ al spectacolului din Studioul de concerte. Zeci de cronici au onorat această unică publicație în 24 de pagini cu difuzare gratuită.

În 1974 am trecut la Direcția programe tv unde, sub conducerea lui Tudor Vornicu, Romeo Brădeanu și prof.dr.Victor Crăciun, am început o muncă de modernizare și diversificare a programelor tv, de dotare cu o nouă tehnică de înregistrare pe bandă de 2 țoli. Este și anul în care, intrând la doctorat, a trebuit să depun eforturi de pregătire și colaborare cu o serie de politologi: prof. univ. dr. Ion Babici, Traian Caraciuc, Ilie Seftiuc. Pentru a îndeplini toate condițiile doctorandului, conducătorul prof. univ. dr. Traian Caraciuc m-a antrenat în realizarea lucrării colective: “Probleme internaționale” tiraj 500.000 ex, tipărită la Editura Politică 1980 (688 pag). O altă carte de succes la care am colaborat și s-a bucurat de succes si de atenția opiniei publice a fost “Partide și organizații din țările lumii”, Editura Politică 1983. Am fost fericit să lucrez într-un larg colectiv de eminenți politologi, pentru a pune la dispoziția cititorilor o primă sinteză asupra configurației politice a țărilor lumii. Un alt succes editorial am înregistrat cu enciclopedia “România” 1984, realizată de prof. univ. dr. Ion Bulei, la care am contribuit cu masivul capitol “Evoluția radioului și televiziunii”. Alături de această colaborare care mă onorează a fost publicarea unui studiu în mai multe numere ale revistei UER (editată de forul european de radio 1984-1986) intitulat “Funcțiile și disfuncțiile radioului”, o vastă analiză de programe din peste 25 țări europene, prin evidențierea funcției ori disfuncției chiar în conținutul unui program.

Două sarcini majore au stat permanent în atenția mea la Direcția programe: vizionarea în țară sau străinătate a celor mai bune producții cinematografice și realizarea unor documentare cu problematica socială. Dacă prima problemă se rezolva mai simplu prin gale speciale cu producțiile recente, festivaluri ale filmului, cealtă implica deplasări, tehnică de înregistrare, montaj, ilustrare, de un real succes bucurând-se documentarele de lung metraj care au participat și la concursuri internaționale: “Cu pluta de balsa pe Amazon” 1984, ”Printre pescarii din Tahiti” 1985, ”Damasc, o lume în altă lume” 1986, ”Valea Goreme” (Anatolia)1988 și multe alte producții mai mici.

Din anul 1972 și până în prezent am avut și o bogată activitate didactică. Ea a început cu o școală de ziaristică cu scoatere din producție (6 luni), la absolvire fiind reținut lector de teoria și practica presei. La desființarea școlii am fost transferat la Cabinetul municipal, la catedra de conducere științifică a societății, în calitate de conferențiar, activitate încheiată în 1989.

În ianuarie 1990 prin reorganizarea Radioului, conducerea mi-a încredințat sarcina de a coordona Redacția de publicitate în cadrul Direcției Relații cu publicul condusă de Dan Ursuleanu. Emisiunile, schemele de difuzare și circuitul documentelor sunt în vigoare și în prezent. Pe baza succeselor economice din radio, scriitorul Ștefan Dimitriu mi-a propus funcția de secretar general al Direcției de logistică și memorie din Televiziunea Română. Preluând logistica revistei “Panoramic Radio-Tv” am schimbat imediat formatul și tiparul, transformând, împreună cu directorul, revista, în una color inteligent paginată și cu o ilustrație de secol XX. Astfel am reușit să impunem o publicație din ce în ce mai interesantă, aducând doi redactori șefi adjuncți de înaltă clasă Doru Ionescu și Costin Diaconescu (azi director de holding de presă cu o dinamică extraordinară a publicațiilor).

Importanta preocupare a conducerii Direcției de logistică a fost salvarea patrimoniului arhivistic: peste 5 milioane de filme, emisiuni, subiecte filmate, piese de teatru, seriale, revelioane, etc, supuse degrădării (de catre o ciupercă necunoscută), a spațiilor necorespunzătoare, lipsei de întreținere a filmelor. Soluția: angajarea de specialiști, apeluri la experiența vecinilor, pregătirea oamenilor noștri în Anglia (ing. Ștefan Machedon), înscierea în Asociația Arhivelor de Televiziune, participarea la întâlnirile anuale și realizarea de emisiuni din materialul depozitat pentru a-i cunoaște starea de arhivare, dar mai ales fișarea întregii arhive și crearea unei Societăți pentru valorificarea imensei bogății existente aici. Urmare a tuturor măsurilor, anual am participat la întrunirile Asociației, iar Ștefan Dimitriu a obținut marele premiu pentru emisiunea de arhivă “Revoluția română în direct”.

Direcția noastră a realizat cu sprijinul colectivului de la Documentare, cărțile: “TVR 40” autor A. Orban, “Premiile TVR 40” (acordate producțiilor participante la concursuri peste hotare) autor Tamara Pașca.

Pentru activitatea publicistică am primit “Ordinul Ziariștilor” clasa I de aur, mai multe Diplome de excelență de la Uniunea Ziariștilor Profesioniști, contribuind la crearea ei, la Brașov 1990 și în conducerea căreia am activat mulți ani. Acestora li se adaugă alte diploma (Congresele sateliților), medalii și ordine ale țării.

După încetarea activității în TVR (2000), am continuat să elaborez grile de program la diferite posturi de radio și tv, ca și emisiunile pilot ale acestora. La rugămintea prietenilor Ion Țugui și Adrian Păunescu am sprijinit Dornacom să deschidă la 1 septembrie 2003 postul Radio Dorna, al cărui director am fost. Întotdeauna îmi voi aminti de bunii prieteni de la RadioRomania Actualități: Paul Grigoriu și Marian Megan care în acele clipe unice au fost alături de mine. Pentru prima oară, un post tânăr participa la concursul de decernare a premiilor Clubului Român de Presă pe 2004, obține o nominalizare (Petre Codrea), participând cu 9 emisiuni. RadioDorna a obținut și “Ordinul ziariștilor”clasa a 3-a bronz.

În anul 2004 în baza activității literare și publicistice, Asociația Scriitorilor și Artiștilor din Țara Dornelor, îl primește ca membru activ.

După încetarea activității la Radio Dorna, conducerea Grupului de presă Cvintet Terra SRL din Vaslui îl angajează director coordonator. Pentru activitatea de la Vaslui i se acordă titlul de cetățean de onoare."

(din autobiografie)

·         1935 - S-a nascut Victor Frunza, prozator, eseist, editor; redactor la Radioteleviziunea Romana intre anii 1958 si 1971; in urma unei scrisori deschise difuzate de agentia Reuters (1978), in care critica politica PCR, sufera persecutii si este silit sa se expatrieze, stabilindu-se in Danemarca (1980).

·         1936: Kenneth Geddes Wilson (n. 8 iunie 1936, Waltham, Massachusetts, SUA- d. 15 iunie 2013) a fost un fizician american, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică, în 1982, pentru teoria sa privind fenomenele critice asociate cu tranzițiile de fază
* 1936: Robert Floyd (n. 8 iunie 1936, New York, SUA — d. 25 septembrie 2001) a fost un informatician american, laureat al Premiului Turing în 1978 pentru influența pe care a exercitat-o asupra metodologiilor de creare de software eficient și fiabil. El a inventat tehnica de verificare a programelor folosind aserțiuni logice, în lucrarea sa Assigning Meaning to Programs.

·         1937: Gelu Ionescu, critic și istoric literar, eseist român

* 1938: Angelo Amato, S.D.B. (n. 8 iunie 1938, la Molfetta, Italia) este un cardinalcatolic italian, prefect al Congregației pentru Cauzele Sfinților.

A fost creat cardinal de papa Benedict al XVI-lea în consistoriul din 22 noiembrie 2010. A primit titlul de cardinal-diacon de Santa Maria in Aquiro. 

Angelo Amato

*        1940 - S-a nascut Nancy Sinatra, cantareata si actrita americana.
* 1941: Clarence Eugene "Fuzzy" Haskins (n. 8 iunie 1941) este un fost cântăreț în trupa de doo wop a anilor '50 și '60, The Parliaments. Este de asemenea membru fondator al formațiilor de funk ale anilor '70, Parliament și Funkadelic - grupuri importante în dezvoltarea muzicii funk. Haskins a părăsit colectivul Parliament-Funkadelic în 1977 pentru a-și începe o carieră solo. Este membru al Rock and Roll Hall of Fame fiind inclus în 1997 împreună cu alți 15 membrii ai Parliament-Funkadelic.

·         1942 - S-a nascut Chuck Negron, vocalist american (Three Dog Night).

·         1947 - S-a nascut Bozz (William Royce) Scaggs, vocalist, chitarist si compozitor american (Steve Miller Band).

·         1947 - S-a nascut Mick Box, chitarist britanic (Uriah Heep).

·         1947 - S-a nascut Julie Driscoll, cantareata britanica (Steampacket, Brian Auger & The Trinity).

·         1951: S-a nascut populara interpreta britanica de muzica usoara Bonnie Tyler.
* 1951: Dumitru Prijmireanu (n. 16 iulie 1951, Constantinești, Cantemir)^[1] este un politician moldovean, fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova între anii 1994-2009, din partea Partidului Comuniștilor din Republica Moldova(PCRM).
* 1953: Ion Casian (n. 8 iunie 1953, Pîrlița, Ungheni)^[2] este un politician și juristdin Republica Moldova, care din ianuarie 2015 este deputat în Parlamentul Republicii Moldova din partea Partidului Liberal (PL), vicepreședinte al comisiei parlamentare pentru drepturile omului și relații interetnice

·         1953 - S-a nascut Jeff Rich, baterist britanic (Status Quo, Judie Tzuke)

·         1953 - S-a nascut Bonnie Tyler (Gaynor Hopkins), cantareata si compozitoare britanica.
* 1953: Ivo Sanader (anterior Ivica Sanader^[1]) este un politician croat, fost prim-ministru al Croației între 2003 și 2009.
* 1955: Sir Timothy John (Tim) Berners-Lee OM KBE FRS FREng FRSA FBCS, cunoscut și ca TimBL, (n. 8 iunie 1955, Londra, Regatul Unit^[1]) este un programator englez, inventator al World Wide Web-ului. Este actualmente director al World Wide Web Consortium (W3C), organizația ce tutelează standardele Web-ului.

Tim Berners-Lee a propus pentru prima dată în (martie 1989) un sistem de management al informațiilor, care la scurt timp, cu ajutorul lui Robert Cailliau, a implementat cu succes prima comunicare HTTP între un client și un server „via Internet”.

Primul sit web, http://info.cern.ch, creat de către Lee și ceilalți colaboratori ai săi, exista și în 2019.

Tim Berners-Lee

Tim Berners-Lee

* 1955: José Antonio Camacho Alfaro (n. 8 iunie 1955) este un fost jucător și actual antrenor de fotbal spaniol.

·         1956 - S-a nascut Russel Christian, saxofonist si vocalist britanic (The Christians).
* 1959: André de Azevedo (n. 8 iulie 1959, São José dos Campos, Brazilia)^[1] este un pilot brazilian de  rally raid. A concurat pe motociclete, apoi la categoria camioanelor. A câștigat 10 etape la Raliul Dakar cu camioanele Tatra și a atins cel mai bun rezultat la Raliul Dakar din 2003 cu locul 2.

Fratele său, Jean de Azevedo, a concurat de asemenea la categoria Moto în Raliul Dakar. 

* 1959: Marina Procopie (n. 8 iunie 1959 - d. 6 iulie 2018) a fost o actriță română de teatru și film.

S-a născut în 1959, în București, și a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică ”I. L. Caragiale” din București, Facultatea de Teatru, secția actorie.

Teatru:

• ”Cum se cuceresc femeile” de Woody Allen, 1985
• ”Simple coincidențe” de Paul Everac, 1987
• ”Trandafirii roșii” de Zaharia Bârsan, 1990

Film:

• Cucerirea Angliei (1982)
• Prea cald pentru luna mai (1983)
• Adela (1985)
• Colierul de turcoaze (1986)
• Există joi? (1988)
• Orient Express (2004)
• Carol I (2009)

Actrița Marina Procopie, cunoscută pentru rolul din filmul „Adela” a încetat din viață în urma unei îndelungate suferințe, la vârsta de 59 de ani. Ea fusese diagnosticată în 2008 cu o afecțiune neoplazică.

·         1960 - S-a nascut Mick Hucknall, vocalist si compozitor britanic (Simply Red).

·         1962 - S-a nascut Nick Rhodes, clapar, chitarist si compozitor britanic (Duran Duran, Arcadia).

·         1965 - S-a nascut Robert Pilatus, vocalist american (Milli Vanilli).
* 1965: Frank Anthony Grillo (n. 8 iunie 1965, New York)^[1][2] este un actoramerican cunoscut pentru rolurile sale din filmele Warrior (2011), The Grey(2012), End of Watch (2012), Captain America: The Winter Soldier (2014), The Purge: Anarchy (2014), sau din serialul Prison Break (2005–2006) difuzat de Fox.

Frank Grillo (2014)

Frank Grillo la San Diego Comic Con International în 2013

·         1966 - S-a nascut Doris May Pearson, vocalista britanica (5 Star). 
* 1967: Gheorghe Erizanu (n. 8 iunie 1967, satul Cigârleni, raionul Ialoveni, Republica Moldova) este un blogger, eseist, jurnalist, publicist, om de afaceri, om de cultură și scriitor român din Chișinău.

·         1968 - S-a nascut Neil Mitchell, pianist britanic (Wet Wet Wet).
* 1968: Anișoara Radu (n. 8 iunie 1968) este un deputat român, ales în 2016, validat pe 16 ianuarie 2017. Anișoara Radu a fost validată după ce deputata Andaluzia Luca a demisionat din Parlament.
* 1970: Remus-Daniel Nițu (n. 8 iunie 1970) este un senator român, ales în 2012.

·         1971: Radu Muntean (n. 8 iunie 1971, București) este un scenarist și regizor român de lung-metraj.

Radu Muntean a absolvit în 1994 Academia de Teatru și Film, secția Regie Film. Din 1996 până în prezent, a regizat peste 400 de spoturi publicitare și a câștigat peste 40 de premii naționale și internaționale la festivaluri de publicitate.

În 1999 a fost lector universitar la Universitatea Media, Facultatea de Regie Film. Lung-metrajul său de debut, Furia, a primit Premiul pentru debut din partea UCIN. Cel de-al doilea lung-metraj, Hârtia va fi albastră, a deschis Competiția internațională a Festivalului de la Locarno. Cel de-al treilea film, Boogie, a fost selectat pentru Quinzaine de Realisateurs, Cannes, 2008, pentru Karlovy Vary, Mar del Plata.

Filmografie: 

Regizor și scenarist

• Alice T., 2018
• Vorbitor, 2011^[3]
• Marți, după Crăciun, 2010
• Boogie, 2008
• Hârtia va fi albastră, 2006
• Furia, 2002

Filme de scurt-metraj și documentare

• Tragica poveste de dragoste a celor doi, 1996, scurt-metraj
• Viața e în altă parte, 1996, documentar
• Ea, 1994, scurt-metraj
• Lindenfeld, 1994, documentar
• Și ei sunt ai noștri, 1992, documentar

Actor

• Aproape de cinema, 2009

* 1972: Adrian "Baciu" Igrișan (n. 8 iunie 1972, Arad) este vocalistul formației Cargo. Igrișan cântă de la vârsta de 13 ani. Pentru început, acesta a cântat la baterie, un an mai târziu începându-și activitatea ca vocalist, de atunci urmând aproximativ 22 de ani de studii canto și tehnici vocale, fiind autodidact. Pe lângă altele, Baciu cântă și la chitară, bas, clape și altele, însă abilitățile de instrumentist nefiind perfecționate, axându-se în special pe compoziții mai mult decât pe virtuositatea unui instrument.

Adrian Igrișan s-a născut în Arad,mama sa fiind născută în Arad, bunica sa fiind născută la Constantinopole, străbunicul său fiind absolvent al Conservatorului din Roma, iar străbunica lui era grecoaică. Ambiția lui la început era aceea de a deveni baterist, urmând în această direcție cursurile Școlii Populare de Arte, însă trupa din cartier avea nevoie de un vocalist, așa a ajuns Baciu să cânte vocal. Trupa se numea ABiS. Mai târziu, datorită faptului că nu își putea exprima ideile, a început studiul chitării și a altor instrumente și între timp a studiat și canto clasic. După cum afirma într-un interviu, "Niciodată nu mi-am dorit să excelez la un instrument din punct, dar din punct de vedere tehnic, mi-am dorit să învăț mai multe, pentru a avea o privire de ansamblu, să pot compune, pentru că mi se pare mult mai importantă o piesă bună, decât un solo bun."

Prima mea trupă a fost "ABIS", am mai cântat cu câteva formule până în 1992,când am intrat în trupa RIFF ,unde am cântat până în 1994 și am înregistrat albumul "Doi străini",din 1995 până în prezent cânt în trupa CARGO. Igrișan a mai cântat pentru o perioadă și în trupa Transilvania.

În anul 1992, Igrișan intră pe postul de vocalist în trupa Sibiană RIFF, cu care participă la Festivalul Internațional „Rock ’92” de la Arenele Romane din București, alături de toate marile nume din rock-ul românesc. În perioada 21-24 iulie, 29-31 august 1994, Igrișan înregistrează la Cluj, împreună cu trupa RIFF albumul „Doi străini”. Discul include 12 piese între care și „Plouă la Woodstock”, cântec prin care Florin Grigoraș aduce un omagiu Festivalului de la Woodstock și muzicii care s-a cântat acolo și care i-a influențat întreaga carieră artistică.

În 1995, Adi Igrișan părăsește trupa RIFF după ce a cântat împreună cu trupa Cargo într-un concert de susținere pentru Ovidiu Ioncu "Kempes" care suferise un accident de motocicletă. După concertul menționat, Igrișan rămâne în trupa Cargo pentru a-l suplini pe Kempes până la refacerea acestuia, iar după ce acesta s-a refăcut îndeajuns pentru a reveni pe scenă, Igrișan a rămas pe post de vocea a 2-a și chitarist-armonie. În anul 2003, Kempes pleacă în Australia, iar astfel Baciu obține postul de vocalist principal al trupei. În anul 2007 trupa Cargo, avându-l ca vocalist pe Adi Igrișan, înregistrează 22 de piese pentru albumul aniversar "XXII", care marca 22 de ani de activitate muzicală a trupei.

Adrian Igrișan

* 1972: Marius-Ionel Iancu (n. 8 iunie 1972) este un deputat român, ales în 2016.

* 1973: Radu Rebeja (n. 8 iunie 1973, în Chișinău) este un fost fotbalist internațional moldovean. În 2008 el și-a încheiat cariera de fotbalist și în prezent este vice-președintele Federației Moldovenești de Fotbal.

* 1976: Lindsay Davenport (n. 8 iunie 1976 în Palos Verdes, statul  California,  Statele Unite ale Americii) este o jucătoare de tenis nord-americană.

Lindsay Davenport

* 1979: Laurențiu Ivan (n. 8 iunie 1979) este un jucător de fotbal român care evoluează la clubul Dacia Unirea Brăila. Și-a făcut debutul în Liga I la data 13 august 2006.

* 1982: Karel Kratochvíl (n. 8 iunie 1982, Praga, Cehoslovacia) este un fotbalist cehcare evoluează în prezent la Roudnice nad Labem. De-a lungul carierei a jucat la Slavia Praga, SK Kladno, FC Hradec Králové și la Gaz Metan Mediaș.

* 1982: Irina Lăzăreanu (pronunția română: [iriˈna ləzəˈreanu]; n. 8 iunie 1982) este un model româno-canadian.

La vârsta de 5 ani, Lăzăreanu a emigrat în Canada din România, stabilindu-se împreună cu părinții la Montreal, în suburbia Saint-Hubert.^[1]La vârsta de 13 ani, s-a mutat la Londra pentru a studia balet, renunțând datorită unei probleme la genunchi. La 15 ani l-a întâlnit pe Pete Doherty, cu care a avut ulterior o relație și a fost chiar logodită în 2007

Lăzăreanu a fost logodită de două ori cu muzicianul Pete Doherty, mai întâi pentru o perioadă în 2004, după despărțirea acestuia de trupa sa, The Libertines^[10][11] și apoi pentru a doua oară în octombrie 2007.^[12][13] În 2012, ea a început o relație cu dansatorul Keir Knight; cei doi s-au căsătorit în luna august 2013. Nunta a avut loc la reședința lui John Lennon și Yoko Ono din Woodstock.

Irina Lăzăreanu

·         1983: Pantelis Kapetanos (n. 8 iunie 1983, Ptolemaida, Grecia) este un fost fotbalistgrec, care a jucat pe postul de atacant. A evoluat pentru CFR Cluj din luna ianuarie a lui 2011, după ce se despărțise de clubul Steaua București, club la care a revenit în 2013. De-a lungul carierei, acesta a evoluat numai pentru echipe grecești, începând fotbalul la clubul din Kozani, continuând la Iraklis Salonic, unde a stat trei sezoane și jumătate și continuând cu AEK Atena, pentru care a jucat doi ani și jumătate. La AEK Atena a marcat un gol cu capul pe terenul formației scoțiene Hearts, contribuind astfel la calificarea echipei elene în UEFA Champions League. În ultimul sezon jucat la AEK, nu a evoluat decât pentru 63 de minute, fără a înscrie vreun gol. Este fratele mai mare al lui Kostas Kapetanos, tot fotbalist.
* 1983: Kim Antonie Lode Clijsters (n. 8 iunie 1983 la Bilzen, Belgia) este o jucătoare profesionistă de tenis din Belgia . A câștigat 41 de turnee WTA în carieră, și a jucat cel puțin în semifinale la toate cele patru turnee de Mare Șlem, câștigând în trei rânduri Openul Statelor Unite și odată Openul Australian. A ocupat locul întâi mondial atât în clasamentul la simplu, cât și la dublu. S-a retras din activitate în 2007, la vârsta de 24 de ani, pentru a se dedica vieții personale^[7]. După puțin peste doi ani de pauză, a revenit în activitate în 2009 și a câștigat pentru a doua oară Openul Statelor Unite, devenind prima mamă care triumfă într-un turneu de Grand Slam de la Evonne Goolagong în 1980 și prima jucătoare care câștigă la New York din postura de invitată

Kim Clijsters

* 1984: Torrey Joel DeVitto (n. 8 iunie 1984, Huntington, New York) este o actriță și model american. Este cunoscută datorită rolului Melissa Hastings din serialului Pretty Little Liars.

Părinții ei sunt Maria și Liberty DeVitto. Tatăl ei a fost un baterist pe termen lung pentru Billy Joel. Ea are două surori, Devon și Maryelle. Sora ei, Maryelle a jucat în serialul de televiziune Endurance. Torrey Joel DeVitto a învățat la Fort Salonga Elementary School. La vârsta de șase ani, DeVitto a luat lecții de vioară, fiind în clasa a patra, Torrey a câștigat locul ei ca violonist într-o trupă de liceu. Când DeVitto avea 12 de ani, ea a jucat o piesă vioară solo la nuntă a lui Christie Brinkley și lui Peter Cook. După ce a absolvit Winter Park High School, în Winter Park, Florida, ea a petrecut vara în Japonia, unde lucra ca model.

Din 2007 se întâlnește cu actorul american Paul Wesley,cunoscut după rolul lui Stefan Salvatore din Jurnalele Vampirilor.Au făcut cunoștință pe platoul de filmări Killer Movie.Ei s-au căsătorit în aprilie 2011 la o ceremonie privată în New York, însă vara lui 2013 au depus actele de divorț.

Torrey DeVitto

Torrey Joel DeVitto în 2012

* 1984: Josh Mitchell (n. 8 iunie 1984) este un jucător australian de fotballegitimat în perioada 2005-2009, la FC Universitatea Craiova. Joacă pe postul de fundaș central.

* 1984: Victorio Maximiliano "Maxi" Pereira Páez (n. 8 iunie 1984, Montevideo) este un fotbalist uruguayan, care joacă la clubul portughez FC Porto.

* 1985: Sofia Aleksandrovna Velikaia (în rusă Софья Александровна Великая; n. 8 iunie 1985, Almatî) este o scrimeră rusă specializată pe sabie.

* 1987: Vladislav Stoianov (în bulgară Владислав Стоянов; n. 8 iunie 1987) este un fotbalist bulgar care evoluează la clubul Ludogoreț Razgrad pe postul de portar

* 1989: Timea Bacsinszky (n. 8 iunie 1989) este o jucătoare profesionistă de tenis din Elveția care a câștigat 3 titluri de simplu și 4 de dublu WTA. În 2015 a reușit să ajungă în semifinalele turneului French Open și în finala turneului de la Beijing, China Open.

Timea Bacsinszky

Decese

·         632: Mahomed (în arabă: محمد, transliterat: Muḥammad; n. cca. 570, Mecca; d. 8 iunie 632, Medina) este întemeietorul religiei islamice și este considerat, de către musulmani, a fi un mesager și un profet al lui Dumnezeu, ultimul profet într-o serie de profeți islamici, așa cum se spune în Coran.
În limba arabă numele Muhammad înseamnă "cel demn de laudă" (cf. hammada "a lăuda", "a slăvi"). Forma "Mahomed" este și ea corectă în limba română; este cea mai uzuală chiar (ex.: Islamul, Dominique Sourdel, Humanitas, 1993; Istoria credințelor și ideilor religioase, Mircea Eliade, Editura Științifică, 1991). Există si alte forme învechite ale acestui nume, precum Mahomet.

Dintre toți întemeietorii de religii universale, Mahomed este singurul căruia i se cunoaște, în linii mari, biografia (izvoarele cele mai importante sunt Coranul - în arabă, al Quar'an, "Propăvăduirea" - și informațiile transmise de Tradiție - în arabă, al-Hadit, "Zicerea", "Spusa". Trebuie precizat însă că valoarea istorică a acestor surse nu e întotdeauna sigură).

Profetul Muhammad ibn Abdallah s-a născut la Mecca in jurul anului 570. Tatăl sau moare cu puțin timp înainte de nașterea sa, iar mama sa când el avea doar 6 ani. Este crescut de unchiul sau Abu Talib de la vârsta de 8 ani. La 12 ani călătorește în Siria, unde un călugăr creștin, numit Bahira, recunoaște semnele tainice pe umărul lui Mohamed care îi vestesc vocația de prooroc. Se căsătorește cu prima lui nevastă, Khadija, la vârsta de 25 de ani (ea avea 40); soția sa a avut un rol considerabil în viața Profetului: ea l-a încurajat mult în încercările sale religioase. Khadija avea un văr creștin (catolic) Waraqah ibn Nawfal. Fatimah este fiica lui Khadija și a lui Mahomed. Căsătoria avea să fie fericită; Mahomed, care, după moartea Khadijei, avea să aibă încă nouă neveste, nu și-a luat altă soție cât timp Khadija a fost în viață. Datorită caracterului său integru este ales ca membru într-o organizație numită Alianța pentru Caritate. Este pentru un timp caravanier, având posibilitatea sa călătorească mult. Era cunoscut de toți ca fiind o persoană foarte corectă și cu un suflet foarte bun.

Nu se prea cunosc amănunte ale vieții lui Mohamed dinaintea primelor revelații, către anul 610. Potrivit tradiției, ele au fost precedate de lungi perioade de "retragere spirituală" (tahannut) în peșteri și în alte locuri însingurate, practică străină politeismului arab. E foarte posibil ca Mahomed să fi fost impresionat de vegile, rugăciunile și meditațiile anumitor călugări creștini pe care îi întâlnise sau de care auzise vorbindu-se în călătoriile sale. Un văr al Khadijei era creștin. În plus, anumite ecouri ale predicației creștine, ortodoxe ori sectare (nestoriene, gnostice), precum și ideile și obiceiurile ebraice, erau îndeajuns de cunoscute în orașele arabe.

Cu toate că, în timpul lui Mahomed, este puțin probabil ca religia Arabiei Centrale să fi fost modificată de influențe iudeo-creștine, prin evreii (prezenți într-un mare număr la Iatrib - viitoarea Medina) si creștinii (prezenți la Mecca, majoritatea de condiție foarte umilă, probabil sclavi abmisieni și insuficient instruiți), Profetul a avut contact cu elemente iudeo-creștine.

kabaa

La 40 de ani, Mahomed are o revelație descrisă în felul următor: pe când dormea în peștera în care își petrecea recluziunea lui anuală, îngerul Gabriel a venit la el, ținând o carte deschisă în mâini și i-a poruncit "Rostește acestea!". Cum Mahomed refuza să citească din carte, Îngerul i-a apăsat "cartea pe nări și pe buze", aproape sufocându-l. Când, a patra oară îngerul i-a spus: "Rostește!", Mahomed l-a întrebat "Ce trebuie să rostesc?". Îngerul i-a răspuns atunci: "Rostește (adică: predică!) în numele Domnului care te-a făcut! Care a făcut omul dintr-un cheag de sânge. Propăvăduiește, căci Domnul tău este cel mai darnic, el l-a luminat pe om cu ajutorul penei de scris și l-a învațat pe om ceea ce nu știa"(90: 1-5) Mahomed a început să citească cu voce tare și îngerul s-a depărtat de dânsul. "Apoi m-am trezit și eram ca și cum cineva ar fi scris în inima mea". Autenticitatea acestor experiențe pare neîndoielnică. "Dictarea" Coranului a fost deseori însoțită de convulsii puternice, de accese de febră sau de răcirea trupului.

Muhammad începe sa predice, întâi în familie și printre cunoștințe, apoi publicului larg. La început el este ignorat de majoritatea oamenilor, iar mai apoi ridiculizat. Totuși, el reușeste să atragă din ce în ce mai mulți oameni la noua sa religie. Cu fiecare an care trecea, noi capitole erau revelate din Coran. Pe măsură ce numărul celor ce îl urmau creștea, Muhammad devine o amenințare la adresa conducătorilor societații sale și este persecutat, alături de cei care îl urmau. Un timp s-a bucurat de protecția unchiului sau Abu Talib, dar după moartea acestuia Muhammad este nevoit să își părăsească orașul natal și să meargă cu un grup de musulmani devotați în orașul Yatrib în 622, unde fusese invitat de două triburi rivale, care acceptaseră să-l recunoască drept conducător spiritual și se așteptau ca el să le arbitreze disputele. Acest eveniment se numește Hejira și marchează începutul anului Islamic. Hejira înseamnă în arabă "emigrare". Numele orașului este schimbat în Medina ('Orașul' (în arabă), ca prescurtare de la numele complet de 'Orașul Profetului' (al Madinat al-Nabi)) ^[1]

Muhammad devine conducătorul orașului și în scurt timp Medina devine capitala primului stat islamic. Acest stat este imediat atacat de vecinii mai puternici din Mecca, însă Muhammad reușește să câștige câteva bătălii importante Badr și Uhud, asigurând securitatea statului său. Acesta continuă să se extindă și în cele din urmă Muhammad cucerește Mecca fără vărsare de sânge in 630. În tot acest timp, versete din Corancontinuă să îi fie revelate, acestea fiind o parte așternute în scris, iar o alta memorate de către companionii Profetului.

Muhammad a murit la 63 de ani, in 632. La moartea sa, în peninsula arabică exista un factor de coeziune ce pentru prima dată în istorie, va duce, în deceniile și secolele următoare, la o veritabilă unificare a acesteia (și nu numai) într-un stat islamic. Chiar din timpul vieții Profetului s-a putut realiza o unificare religioasă în peninsulă, deși unificarea politică s-a făcut doar mai târziu, în timpul primului calif, Abu Bakr. Impedimentul unificarii totale a fost dijma (zeciuiala, zakat-ul) percepută de agenții ('ummal) Profetului pentru finanțarea continuării razboaielor de cucerire, în afara peninsulei).

Astfel, din chiar timpul vieții lui, dar mai ales în perioada în care succesorul său a fost Abu Bakr, au aparut 2 miscari de contestare care au fragmentat noua comunitate (ummah) și au divizat politic peninsula; e vorba despre Yamama în Arabia centrală, sub conducerea unui profet concurent, numit Musailima Ibn-Habib și despre alt focar de contestare, de data asta în sud, în Yemen, sub conducerea lui 'Aihala al-'Ansi, poreclit "negrul". Tradiția păstrează memoria acestei realități în diverse scrieri ale biografilor si istoricilor musulmani (de ex. visul lui Mahomed, si scrierile lui Balad-huri).

Biografiile lui Muhammad care toate sunt produse de istoria oficială islamică, sunt 'istorii sfinte', apologetice ('hagiografii'). Ele subliniază atât umanitatea sa, cât și natura lui fantastică, relatată de o abundentă sumă de tradiții (al-hadith-urile stau mărturie în acest sens). În Europa, odată ce mitologia creștină a fost demontată în măsura posibilului pentru a căuta istoricitatea diverselor sale personaje sacre și a evenimentelor relatate în care aceștia au fost antrenați doar sau au fost de-a dreptul protagoniști, istoricii și hermeneuții s-au aplecat și asupra biografiei, inerent idealizate, a Profetului. Toți subliniază dificultatea colosală a muncii de separare a prozei fantastice, pioase, de relatarea strict istorică și biografică. Soluția, așa cum subliniază islamologul contemporan Anne-Marie Delcambre, nu putea fi decât una singură : abandonarea ideii de a răsturna acest amplu eșafodaj ridicat de tradiția islamică și preluată necritic de specialiștii musulmani; această idee de a respinge în bloc întreaga constructie din cauza abundentelor idealizări, își are originea atât în munca teologilor creștini, cât și a adversarilor lor iluministi, în secolul al XVII-lea, al XVIII -lea și al XIX-lea.

Punctul acestora de vedere este fundamentat, e adevarat: istoria oficială a fost scrisă la Bagdad (într-un mediu urban și cosmopolit deci, și nu cel tribal inițial), în secolul al IX-lea (adică la 2 secole după moartea Profetului), și ea nu putea sa redea decât un portret prea flatant al acestuia și al clanului său hașemit, întrucât abbasizii, învingătorii și succesorii omeiazilor, se trăgeau din Abas, unchiul lui Mahomed. Trebuie spus și că această istorie a fost scrisă de convertiți, care erau adesea de origine persană (asta e cazul în special cu celebrul istoric Tabari), care erau adesea fară o cunoaștere directă a moravurilor deșerturilor Arabiei (Tabari, de exemplu, a locuit pentru mai bine de jumătate de secol la Bagdad), preocupați fiind să obțină favorurile califilor abasizi, însă de asemenea să convingă noii musulmani ne-arabi, ce erau din ce în ce mai numeroși și proveniți din colțuri din ce în ce mai îndepărtate de Arabia.

Așa cum spunea până și orientalistul iezuit Henri Lammens, ce poate fi definit oricum mai puțin animat de simpatie pentru islam, "în loc să demolam întreaga construcție a istoriei pioase musulmane, trebuie să ne mulțumim a o demonta piatră cu piatră, pentru a examina mai apoi calitatea materialelor folosite".

De aceea munca istoricului actual este una de 'psihologie istorică': în fața unei istorii prea perfecte, trebuie căutate continuu punctele slabe prin care se poate întrezări realitatea prozaică. Aceasta este metoda criticii moderne în istorie. Ea ține cont în analiza veridicității afirmațiilor hagiografice de contextul istoric în ansamblul lui, ori pentru Arabia deșertică a secolului 7 acesta este o lume tribală, ale cărei cutume trebuie cunoscute și înțelese ca să putem aprecia ce este valid sau nu în descrierile oficiale idealizate. Portretul lui Mahomed care rămâne după efectuarea acestei munci, nu poate fi decât al unui om al timpului și locului său. Doar astfel pot deveni inteligibile evenimentele care au șocat generații de creștini, indivizi a căror religie a apărut pe ruinele unor strălucite civilizații, pe eșafodajul unor state a căror vechime precede cu prea multe secole apariția statalitaților în deșertul inospitalier.

Nu mai poate mira, de exemplu, faptul că Profetul a fost un războinic atunci când n-a avut de ales, și nici mijloacele și condițiile extraordinare pe care el le-a folosit. Astfel, departe de descrierea idealizată a Hagirei, critica istorică arată că Mahomed și grupul lui de imigrați la Iatrib a fost întâmpinat cu o oarecare ostilitate de anumiți leaderi arabi locali (de ex. Abdalah bin Ubai (cunoscut ca 'ipocritul' de către istoria pioasă musulmană), și care, în opinia unor orientaliști, simbolizează de fapt un grup mai larg de adversari ai lui Mahomed la Medina) ca și de către cele 3 triburile avute de evrei (aceștia, pe lângă activitatea de artizanat (bijutieri) erau și agricultori, deținând și exploatând mari și prospere livezi de palmieri (curmalieri)). Profetul și adepții lui au trăit deci clipe grele la Medina, viețuind în sărăcie și suferind de boli specifice locului mai umid (paludismul).

Acolo unde se refugiaseră (și unde Profetul a sosit ca arbitru între 2 triburi arabe rivale), ei au trebuit să-și câștige existența în mod umilitor, ca zilieri ai evreilor (Ali, vărul Profetului, de exemplu, a fost tocmit de un evreu cultivator de curmalieri pentru a scoate apa din puț și a-i uda acestuia palmierii). Regimul acesta de subzistență nu putea continua indefinit. Ospitalitatea auxiliarilor ('ansar'-ii) avea și ea limite, așadar mecanii au trebuit să se descurce singuri la un moment dat. Și au făcut-o în felul lor beduin, anume prin jaf ('razie'), adică prin ceea ce în istorie a rămas cunoscut ca "mascacrul sacrilegiu de la Nakhla". Masacrul este numit astfel pentru că a fost un atac contra unui grup format majoritar nu din luptători, ci din comercianți (caravanieri); el este numit 'sacrilegiu', pentru că a avut loc într-o lună sfântă ('Rajab'), când la Meca aveau loc pelerinaje si târguri de schimb.

Atacul a avut loc noaptea, iar Mahomed și adepții lui s-au folosit de înșelăciune pentru a se apropia de caravana mecană : s-au ras în cap și s-au îmbrăcat în pelerini aflați în drum spre locul sacru de pelerinaj de la Kaaba (pelerinajul și adorarea pietrei de la Kaaba este la origine un ritual păgân (politeist) arab, adoptat și de noua religie islamică).

Strategema a provocat fără îndoială discuții în comunitatea islamică a acelui timp, căci ea ridica semne de întrebare de natură morală, mărturie ne stă textul coranic, care se face ecoul acestor neliniști (surata 2, verset 217).

Cum era de așteptat, Alah îi va da dreptate Profetului. Motiv pentru care practica a putut fi continuată si extinsă contra mecanilor, care, cum știm, n-au acceptat islamul si care au rîs de profet atâta timp : ei îi reproșau că acesta 'preia tezele străinilor, ale evreilor si creștinilor din jur, abandonând tradiția strămoșească' (i se reproșa, de ex., că 'revelațiile îi sunt dictate de un sclav creștin grec, Giabr, care avea un comerț cu bijuterii la Meca'), îl numeau nebun și posedat de duhuri rele ('mașnun'), și, culmea jignirii pentru un arab, îi puseseră eticheta de 'castratul' (abtar = impotent, bărbat fără descendenți masculini, măgar castrat), pentru că nu avea decât fete (pentru arabii timpului, nașterea unei fete era o veste rea, care echivala în cel mai bun caz cu lipsa unei nașteri.

Coranul conține ecouri ale unor astfel de mentalități patriarhale, pe care les critică (vezi surata 16, versete 58 si 59). Astfel, raziei de la Nakhla îi va urma, în martie 624, la Badr, atacul contra caravanei lui Abu Sufian, care revenea din Siria bine garnisită cu marfă (era numită 'marea caravană de primăvară'). În mod necesar, pentru o populație aflată permanent sub spectrul foamei, cum este aceea seminomada a 'deșertului deșerturilor', o credință care justifică jaful nu poate să fie decât extrem de atrăgătoare: islamologii (de ex. Anne-Marie Delcambre) pun pe seama acestui fapt o parte importantă din numărul celor care s-au convertit, atunci la începuturi, la noua religie a lui Mahomed. De această dată, caracterul josnic al atacului este însă și mai pregnant, în măsura în care grupul lui Mahomed practic îsi ataca rude apropiate (cum e cazul cu Abu Bakr, al cărui fiu era printre caravanieri, și a lui Omar, al cărui unchi era și el alături de Abu Sufian, și chiar unchiul Profetului, anume Abas, sau fiul lui Abu Talib, care si el îi era rudă apropiată, dar chiar si ginerele Profetului se afla printre comercianții călători). Mahomed a ordonat ca rudele lui directe să fie cruțate, fapt care a scandalizat pe unii musulmani care aveau și ei rude printre caravanieri, așa cum ne transmite istoria tradițională (unul dintre ei spune : 'Ne omorâm tații, frații si unchii, și el ne cere să nu-i omorâm unchiul … pe Dumnezeu, dacă-l întâlnesc pe Abas, îi voi da primul cu sabia-n cap!) Avem astfel o surată (capitol al textului sacru islamic) numită 'Prada' , al cărei prim verset incită credincioșii la supunere în fața lui Mahomed. Prada trebuia împărțită în ordine doar...

Din acest moment în care situația materială a micii comunități s-a mai întremat, Mahomed îsi îndreaptă atenția spre adversarii săi politici de la Medinaa, începând astfel o serie de asasinate motivate politic. Prima victimă este poetul evreu Kaab ibn Așraf, gură prea slobodă care luase prea des în rîs revelațiile lui Mahomed.

Odată ce și-a văzut consolidată poziția în Medina, Mahomed căută motive, și desigur a găsit, pentru a-i expulza pe evrei din oraș, evident deposedându-i de bunuri cu această ocazie. Primii sunt cei din tribul Banu Kainuka, bijutieri de meserie… Astfel, gruparea lui Mahomed va fi pregătită atât logistic cât si financiar pentru bătălia care se anunța deja, căci evident, kuraișitii de la Meca doreau răzbunarea alor lor si a jafurilor repetate ale lui Mahomed.

Bătălia va fi pierdută totuși de trupele lui Mahomed din cauza lăcomiei unei părti a trupelor sale (arcașii), care la un moment dat, rupând disciplina militară și-au părăsit pozițiile pentru a se repezi spre împărțirea prăzii (șansele păreau atunci a le surîde din nou musulmanilor). Strategii mecani vor profita de eroare, întorcând de partea lor sorții confruntării. Răzbunarea va fi cruntă : Mahomed însuși este rănit, iar unchiul său Hamza este ucis. Atunci când trupul acestuia este prezentat de către combatanții mecani soției lui Abu Sufian (numită Hind), aceasta se va apleca asupra cadavrului, va smulge ficatul mortului și va mânca din el. Hamza îi ucisese doar cu ocazia jafului de la Badr, atât tatăl cât și fratele, cât și un unchi.

Dupa înfrângerea de la Ohod, o umilință serioasă pentru comunitatea musulmană, trebuia să fie făcut ceva pentru a ridica moralul si reumplut buzunarele, ori soluția o știm deja: jaful. Dupa expulzarea din oraș și jefuirea tribului de evrei bijutieri Banu Kainuka, a urmat la rând un alt trib de evrei, anume Banu Nadir, care au fost acuzati de complot. Cea mai mare parte dintre ei se vor îndrepta spre Kaibar. Înca un pas deci, si orașul devin pur, căci rămăseseră doar evreii din tribul Banu Quraiza. Aceștia însă, așa cum vom vedea, în afară de a fi si ei jefuiți mai târziu, vor fi și exterminați. Mecanii însă nu se vor mulțumi doar cu victoria de la Ohod (versantul unui munte aflat lângă Medina), și vor organiza un alt atac al Iatribului, de data asta cu o armată de 3 ori mai numeroasă. Musulmanii vor organiza apărarea orașului, aceștia săpând, la sugestia unui convertit pers (un fost sclav eliberat) un șanț în jurul așezării (de unde numele rămas în tradiția istorică islamică de "bătălia șanțului"; tehnica asta de apărare era total necunoscută arabilor).

Ideea a fost genială și salvatoare, căci mecanii n-au reușit să treacă tranșeul, și vor face astfel cale-ntoarsă. După efort, urmează, evident, răsplata bine-meritată, căci mai rămăsese încă un trib de evrei de jefuit, doar că aceștia vor plăti cu viața dispoziția proastă a șefului tribului arab Aws, care rănit mortal fiind după lupta șanțului, n-a mai fost deloc înclinat să-și respecte angajamentele de garant al securității lor.

Astfel, bunurile vor fi trecute în proprietatea musulmanilor, iar cei 600-900 baieți si bărbați evrei vor fi executați prin decapitare, o femeie fiind decapitata pentru uciderea unui razboinic musulman, iar femeile și copii vor fi vânduți ca sclavi, căci era nevoie de bani, din ce în ce mai mulți bani, pentru a alimenta mașina de război ce era din ce în ce mai des folosită. Banul, cum se zice, este nervul războiului. Pentru executarea pedepsei, în piața centrală a Medinei au fost săpate alte șanțuri, de asta dată nu pentru apărare, ci pentru îngroparea evreilor decapitați. Măcelul are loc o zi întreagă, sub ochiul atent al Profetului, care asistă în liniște la execuția "dușmanilor lui Alah și ai Profetului Lui", așa cum ne raportează tradiția musulmană. La căderea nopții, ultimii evrei sunt decapitați la lumina torțelor, fiecare victimă având dreptul la un strigăt "Alah e mare!" din partea musulmanilor prezenți. Evreii, dogmatic vorbind, n-au nimic de reproșat musulmanilor: aceștia i-au tratat exact în modul în care ei înșisi, la rândul lor, au tratat numeroase populații sedentare, în procesul de cucerire sângeroasă a Canaan-lui promis lor.

Așa cum Biblia justifică cruzimea triburilor de evrei ce măcelăreau bătrâni și copii când întâlneau o așezare canaaneană, tot așa și Coranul justifică gesturile abominabile ale lui Mahomed (surata 33): "Ați omorât o parte dintre ei, i-ați făcut sclavi pe o alta; Alah v-a făcut moștenitorii pamânturilor lor, al locuințelor și bunurilor lor, chiar dacă pașii voștrii n-au călcat niciodată acest pământ." Mahomed își va lua cu această ocazie o concubină dintre evreicele înrobite. Mahomed va pleca apoi (în 629) spre Kaibar, unde se refugiaseră evreii tribului Banu Nadir, după expulzarea și jefuirea acestora la Medina, pentru a-i mai jefui o dată de bunuri (evreii aveau din nou livezi de palmieri), cu această ocazie însușindu-si încă o concubină evreică, pe frumoasa Safia, de numai 18 ani (el avea pe atunci 59 de ani).

Mahomed va sfârși prin a-și domina adversarii mecani, cucerind finalmente orașul idolatrilor. Inamicii săi cei mai aprigi se vor converti pentru a-și scăpa pielea (de ex.: Abu Sufian, Kalid ibn al-Walid, Amr ibn al-As).

Mahomed, la intrarea în oraș va executa o parte dintre inamicii săi neconvertiți, în special dintre acei care l-au umilit în mod atât de barbar în vremea când era doar "orfanul nebun al lui Abdalah", dar va arăta clemență față de alții, dovedind un fin simț politic.

Religia înființată de el reprezintă un progres considerabil pentru lumea din care făcea parte, și asta se va vedea cu ochiul liber secole de aici încolo, când islamul ieșind din peninsulă va îngloba, dar mai important, va reusi sa asimileze strălucite civilizații, aflate în plină dezvoltare, acaparând toate aspectele societăților în care s-a infiltrat.

Nu există o scădere tipic islamică care sa explice de ce civlizația la baza căreia stă învățătura lui Mahomed stagnează de prea multe secole, căci eroarea este de fapt comună tuturor monoteismelor și în parte tuturor religiilor: oricât de valoroase pot fi niște precepte la un moment dat, el vor fini prin a se dovedi neadaptate unei epoci diferite, ori din păcate dogmele religioase au dificultăți majore în a se modifica pe măsura ce timpul trece și societatea se schimbă; lumea creștină a cunoscut și ea blocaje si distorsiuni care au ținut-o pe loc mai bine de o mie de ani, în întunericul obscurantismului creștin, până când modernismul a permis avântului stiințific secular să preia conducerea socială.

Se poate spune că Mahomed a fost un om al timpului și locului în care s-a născut (de aceea biografia lui șochează atât de mult persoanele trăitoare în secolul 21 și care nu sunt educate în morala islamică), însă în același timp și-a depăsit în anumite privințe epoca, așa cum arată anumite reforme pe care le-a introdus cu religia lui în societatea tribală a Arabiei secolului al 7-lea.

Istoricii și sociologii spun că nimic din istoria timpurie a religiei lui Mahomed nu prevestea stagnarea de care suferă civilizația islamică de mai bine de jumătate de mileniu. Mesajul acestuia a fost unul similar celorlalte religii monoteiste abrahamice, dacă nu cumva chiar unul mai coerent și credibil, dată fiind perioada mai târzie în care noua religie a apărut. Spiritul tribal care i-a îmbibat pe arabi cu o imensă dragoste de libertate dintotdeauna, ca și cu o sănătoasă doză de scepticism în ce privește orice formă de concentrare a puterii și deciziei, modul democratic în care lumea tribală arabă lua deciziile privitoare la comunitate, sunt doar câteva elemente care prevesteau și în fapt chiar au produs efecte favorabile dezvoltării impetuoase a civilizației la baza cărei stătea mesajul lui Mahomed. Piedica, sau "vina", trebuie deci căutată, cel puțin în parte, mai târziu, și nu în epoca sau mesajul inițial, de altfel destul de ambiguu și divers, al Profetului. Istorici ca B. Lewis și D. Sourdel consideră că turnura antiraționalistă pe care a luat-o islamul ca reacție a mișcării mutazilite a fost decisivă în grăbirea falimentului. Tolerată un timp, filozofia a fost treptat respinsă ca un corp străin, iar ortodoxiile și fanatismele fratricide n-au făcut decât să învenineze climatul intelectual, după ce-l denaturaseră pe cel politic. Lungul șir de execuții ale ereticilor și lista nesfârșită de cărți ale filozofilor arabi arse în piața publică, a provocat lent dar inexorabil declinul final.

Alți specialiști, mai direcți în exprimarea tezelor lor, cum este de ex. antropologul francez de origine algeriană Malek Chabel, spune că "mediul cultural și istoric în care trăiesc populațiile arabe, persane și turcești, și în general cele musulmane, este principala frână împotriva renașterii civilizației islamului; acest mediu este strivit de tradiția înrobitoare a unei venerații extatice, a gândirii inchizitoriale și a absenței autocriticii, ansamblu refractar la orice idee de progres; blocajele sunt identificate de mult timp, anume proasta guvernare și imposibila separare a religiosului de politic ". Or, explică autorul lucrării Islamul și Rațiunea, "această separare, laicizare, nu poate să fie acceptată decât după ce textul sacru a fost reinterpretat și trecut prin critica raționalistă." Proiect început de marele Taha Husein, dar lăsat în paragina pe pământul islamului (între timp de asta se ocupă occidentalii...). Chabel adaugă: "Rațiunea este firul roșu, criteriul (al-furqan) care separă două specii umane, anume acei care cred în Dumnezeu și cei care cred în om, acei care consideră că fără Dumnezeu omul n-ar exista, și cei care, fără a jura pe "moartea lui Dumnezeu", consideră totuși că omul, prin propriile lui capacități, e capabil să inventeze aici și acum atât paradisul cât și infernul. Un alt factor de blocaj îl reprezintă chiar propriul succes de altă dată, care între timp nu a rămas decât o frumoasă amintire. Chabel se exprimă de această manieră: când islamul merge rău, vocea rațiunii are dificultăți în a se face auzită; considerabila rămânere în urmă a islamului se explică în parte prin eșecul musulmanilor de a depăși vechile ambiții de cucerire, de a supraviețui trecutului lor glorios. Regresul politic și militar a provocat în fapt un alt regres mai devastator, anume acela al civilizației. Vânzătorii de iluzii s-au înmulțit."

Conform unor studii de antropologie islamică, Profetul este un adevărat prototip pentru orice musulman, iar toate revelațiile primite timp de 23 de ani au contribuit la formarea conținutului Coranului și la fundamentul islamului.

Surse tradiționale spun că Aisha avea șase sau șapte ani când s-a logodit cu Mahomed, dar căsătoria nu a fost consumată decât atunci când fata a împlinit nouă sau zece ani. În timp ce majoritatea surselor tradiționale indică că Aisha a avut 9 ani (și, prin urmare, era fecioară) la data căsătoriei, un număr restrâns de scriitori mai recenți au estimat în mod diferit vârsta ei, de la 15 la 24

* 1376: Eduard de Woodstock, Prinț de Wales, Duce de Cornwall, Prinț de Aquitania (15 iunie 1330 – 8 iunie 1376) a fost fiul cel mare al regelui Eduard al III-lea al Angliei și a soției acestuia, Philippa de Hainault, și tatăl regelui Richard al II-lea al Angliei.
A fost unul ditre cei mai mari comandanți militari ai Angliei în Războiul de 100 de ani, a obținut o victorie importantă în bătălia de la Poitiers, în 1356. La vârsta de 12 ani, pe 13 mai 1343 a devenit Prinț de Wales. Cariera lui a început propriu-zis în anul 1346, în bătălia de la Crécy, unde conform legendei a purtat o armură neagră, care i-a adus numele de ,,Prințul Negru”. În anul 1355 a fost numit locotenent al tatălui său, în Gascony, pentru ca anul viitor să conducă o nouă luptă împotriva francezilor din Războiul de 100 de ani, cea de la Poitiers. Eduard l-a capturat pe regele Franței, Ioan al II-lea cel Bun.Eduard Prințul Negru a fost Prinț de Aquitania între 1362-1372. Domnia sa aici a fost un eșec, de care el s-a făcut în mare parte vinovat. După aceea a devenit Prinț de Gascony. În 1347, orașul său de reședință a fost ,,Casa Pulteney”. În anul 1367 a condus o expediție în Castilia, sprijinit de Pedro, regele detronat al Castiliei. În același an, pe 3 aprilie a reușit o victorie răsunătoare la Nájera, în nordul Castiliei. În anul 1370, Eduard a cucerit orașul Limoges. După această bătălie, în anul 1371 s-a îmbolnăvit. Bolnav si decăzut, la sfatul medicului s-a întors în Anglia, predându-i oficial tatălui său principatul pe care îl deținuse. Nu a avut succesori ca prinț de Aquitania. Deși era moștenitorul tronului, nu a devenit niciodata rege. În 1372 a fost alături de tatăl său într-o expediție nereușită în Franța. În anul 1376, pe 8 iunie a murit la Westminster , langă Londra. După moartea lui Eduard Prințul Negru, la tron a ajuns fiul său, Richard al II-lea.

Eduard de Woodstock

Prinț de Wales; Prinț de Aquitania

Eduard, Prinț de Wales în uniformă de cavaler al Ordinului Jartierei, 1453

* 1492: Elizabeth Woodville (circa 1437^[1] – 8 iunie 1492) a fost regină consort a Angliei și soția regelui Eduard al IV-lea al Angliei din 1464 până la moartea sa, în 1483. În momentul nașterii sale, familia ei era clasată pe locul de mijloc în aristocrația engleză.

Elizabeth Woodville s-a născut în jurul anului 1437, probabil în luna octombrie, la Grafton Regis, Northamptonshire. Ea a fost primul copil născut dintr-o căsătorie inegală social, care a scandalizat curtea engleză. Tatăl ei, Sir Richard Woodville, era doar un cavaler în momentul nașterii ei. Deși familia Woodville era veche și respectată, erau considerați mai degrabă eleganți decât nobili, o familie rezonabilă și bogată care a produs anterior Comisari ai Păcii, Prefecți și parlamentari. Tatăl lui Sir Richard avusese o carieră bună în serviciul regal, fiind ridicat la rangul de șambelan pentru John de Lancaster, Duce de Bedford. Sir Richard și-a succedat tatăl în serviciul ducelui și astfel a întâlnit-o pe Jacquetta de Luxemburg, fiica lui Peter de Luxembourg, Conte de Saint-Pol și a Margaretei de Baux.

Ducele de Bedford și Jacquetta s-au căsătorit în 1433, când ea avea vârsta de 17 ani. Ducele era mai în vârstă ca ea, se afla la a doua căsătorie și avea probleme de sănătate, acesta murind la scurt timp, în 1435, lăsând-o pe Jacquetta fără copii și o văduvă bogată. Ea a fost forțată să ceară permisiunea regelui înainte să se recăsătorească, însă în martie 1437, ea a dezvăluit faptul că se căsătorise în secret cu Sir Richard Woodville, care era cu mult sub rangul ei și nu era considerat un soț potrivit pentru o doamnă care avea onoarea să fie mătușa regelui. Cuplul a fost amendat cu 1.000 de lire, dar acest lucru a fost remis în luna octombrie a aceluiași an.

În ciuda acestui început de rău augur, cuplul proaspăt căsătorit a prosperat curând, mulțumită Jacquettei care continua să aibă o anumită importanță în familia regală. Ea și-a păstrat rangul și zestrea ca Ducesă de Bedford, overindu-i venituri între 7.000 și 8.000 de lire pe an (avea să se diminueze de-a lungul anilor din cauza pierderilor teritoriale din Franța și a prăbușirii finanțelor regale din Anglia). Sir Richard a fost onorat cu grade militare, dovedind că este un soldat capabil. Au continuat alte onoruri pentru amândoi, atunci când regele Henric al VI-lea al Angliei s-a căsătorit cu Margareta de Anjou, a cărui unchi era cumnatul Jaquettei. Membrii familiei Woodville erau cei aleși care aveau să o escorteze pe mireasă înapoi în Anglia, iar familia a beneficiat în continuare prin această dublă conexiune cu familia regală și, Sir Richard, a fost ridicat la rangul de Baron de Rivers în 1448. Copii lor crescuseră între timp și se bucurau de privilegii și confort material. În jurul anului 1452, Elizabeth Woodville s-a căsătorit cu Sir John Grey de Groby. El a fost ucis în Bătălia de la St. Albans în 1461, luptând pentru cauza Lancasterilor. Cei doi copii din această căsătorie au fost Thomas (ridicat mai târziu la rangul de Marchiz de Dorset) și Richard.

Eduard al IV-lea a avut mai multe amante, cea mai cunoscută fiind Jane Shore, și nu deținea o reputație pentru fidelitate. Căsătoria sa cu văduva Elizabeth Woodville a avut loc în secret și, deși data nu este cunoscută cu exactitate, se spune că a avut loc la casa familiei ei din Northamptonshire la 1 mai 1464 (la nuntă fiind prezente doar mama ei și două doamne de comanie). După trei ani, Eduard a preluat tronul englez după ce a condus susținătorii din Casa de York într-o victorie asupra Casei de Lancaster în bătălia de la Towton. Elizabeth Woodville a fost încoronată regină pe 26 mai 1465, într-o duminică după Înălțare.

În primii ani ai domniei sale, guvernarea lui Edward al IV-lea al Angliei a fost dependentă de un mic cerc de susținători, mai ales a vărului său, Richard Neville, conte de Warwick. În jurul perioadei în care Eduard s-a căsătorit în secret cu Elizabeth, Warwick negocia o alianță cu Franța, într-un efort de a contracara un acord similar făcut de dușmanul său, Henric al VI-lea care se căsătorise cu Margareta de Anjou. Planul era ca Eduard să se căsătorească cu o prințesă franceză. Când căsătoria cu Elizabeth Woodville, care era o femeie de rând și provenea dintr-o familie de suporteri ai Lancasterilor, a devenit publică, Warwick a fost atât de jenat și jignit încât relația sa cu Eduard nu a mai fost la fel niciodată. De asemenea, vestea a fost primita prost de către Consiliul Privat care, potrivit lui Jean de Waurin, i s-a spus lui Eduard că trebuie să știe că ea nu era o soție pentru un așa prinț ca el.

Odată cu sosirea noii regine, au venit și o serie de frați care curând s-au căsătorit în unele dintre familiile cele mai notabile din Anglia. Trei dintre surorile ei s-au căsătorit cu fiii Contilor de Kent, Essex și Pembroke; o altă soră, Catherine Woodville, s-a căsătorit cu pupilul regelui în vârstă de 11 ani, Henric Stafford, al doilea Duce de Buckingham (Ducele de Buckingham s-a alăturat opoziției Ducelui de Gloucester împotriva familiei Woodville după moartea lui Eduard al IV-lea). O căsătorie care poate fi considerată șocantă a fost a fratelui ei în vârstă de 20 de ani, John Woodville cu Catherina, Ducesa de Norfolk, fiica lui Ralph Neville, primul conte de Westmorland și văduva lui John Mowbray, al doilea Duce de Norfolk. Chaterina Neviile era văduvă de trei ori și este posibil să fi avut vârsta de 60 de ani în acea perioadă.

Când rudele Elizabethei Woodville, mai ales fratele ei Anthony Woodville, Conte de Rivers, au început să-l provoace pe Warwick în societatea politică engleză, Warwick a conspirat cu ginerele său, ducele de Clarence, fratele mai mic al regelui. Unul dintre adepții săi au acuzat-o pe mama Elizabethei Woodville, ducesa văduvă de Bedford, că a practicat vrăjitoria. Jacquetta de Luxemburg a fost achitată în anul următor. Warwick și Clarence s-au răsculat de două ori și apoi au fugit în Franța. Warwick a format o alianță incomodă cu regina Margareta de Anjou și l-a restaurat pe soțul acesteia, Henric al VI-lea în 1470, însă în anul următor, Eduard a revenit din exil și l-a învins pe Warwick în bătălia de la Barnet și pe Lancasteri în bătălia de la Tewkesbury. Henric al VI-lea a fost ucis la scurt timp.

În urma căderii temporare a soțului ei de la putere, Elizabeth Woodville a căutat adăpost în Abația Westminster, unde a dat naștere lui Eduard (mai târziu Eduard al V-lea al Angliei). Căsătoria ei cu Eduard al IV-lea a produs în total zece copii. Elizabeth Woodville s-a implicat în acte de pietate creștină, ceea ce era în conformitate cu ceea ce se aștepta de la o regină consot medievală. Actele sale au inclus pelerinajele, obținerea indulgențelor papale pentru cei care au îngenuncheat și au rostit Angelus de trei ori pe zi și a fost fondatoarea capelei Sf. Erasmus în Abatia Westminster.

După moartea subită a lui Eduard al IV-lea, posibil din cauza unei pneumonii, în aprilie 1483, Elizabeth Woodville devenit regină văduvă pentru 63 de zile, pentru fiul ei, Eduard al V-lea care devenise rege și a unchiului său, Richard, Duce de Gloucester, care avea calitatea de Lord Protector. Temându-se că familia Woodville vor încerca să monopolizeze puterea, Gloucester s-a mutat rapid și a preluat controlul tânărului rege și i-a arestat pe cei doi frați ai Elizabethei, Anthony Woodville și Richard Grey.

Tânărul rege a fost transferat în Turnul Londrei pentru a aștepta încoronarea. Împreună cu fiul mai mic și fiicele sale, Elizabeth Woodville a căutat sanctuar din nou. Lord Hastings, susținătorul regelui în Londra, a aprobat inițial acțiunile lui Gloucester, însă Gloucester l-a acuzat de conspirație împotriva sa, împreună cu Elizabeth Woodville. Hastings a fost executat sumar. Nu se știe cu exactitate dacă această conspirație chiar a avut loc. Richard a acuzat-o pe Elizabeth că a complotat să-l ucidă și să-l distrugă.

Gloucester a preluat tronul pentru el și pe 25 iunie 1483 i-a executat pe cei doi frați ai Elizabethei la Castelul Pontefract, în Yorkshire. Într-un act al Parlamentului, Titulus Regius, el a declarat copiii fratelui său concepuți cu Elizabeth Woodville ca fiind nelegitimi pe motiv că fratele său avusese un precontract cu văduva Lady Eleanor Butler, fiind considerat un contrat legal, care ducea la invalidarea căsătoriei. O altă sursă a cronicarului burgund Philippe de Commines, spune că Robert Stillington, Episcopul de Bath și Wells, a susținut că au efectuat o ceremonie de angajament între Eduard și Lady Eleanor. Actul conține, de asemenea, acuzația de vrăjitorie împotriva Elizabethei Woodville, însă nu s-au oferit detalii și nu a avut repercusiuni. Ca o consecință, ducele de Gloucester a devenit regele Richard al III-lea al Angliei. Eduard al V-lea care nu mai era rege și fratele său, Richard duce de York, au rămas în Turnul Londrei. Cei doi prinți nu au mai fost văzut niciodată după mijlocul anului 1483.

Acum, menționată doar ca Lady Elizabeth Grey, ea a conspirat pentru a-și elibera fii și pentru a-l restabili pe cel mare pe tronul Angliei. Cu toate acestea, când ducele de Buckingham, unul dintre cei mai apropiați aliați ai regelui Richard al III-lea s-a alăturat conspirației, el i-a spus că fii săi au fost uciși. Elizabeth Woodville și Buckingham s-au aliat cu Lady Margaret Beaufort și au susținut cauza fiului Margaretei, Henric Tudor, un stră-stră-stră-nepot al regelui Eduard al III-lea, cel mai apropiat moștenitor de sex masculin a Lancasterilor la tron. Pentru a consolida cererea lui la tron și pentru a uni cele două case nobile rivale, Elizabeth Woodville și Margaret Beaufort au fost de acord ca fiul Margaretei să se căsătorească cu prima fiică a Elizabethei, Elizabeth de York, care la moartea fraților ei a devenit moștenitoarea Casei de York. Henric Tudor a fost de acord cu acest plan și în luna decembrie a depus un jurământ public în acest sens, în catedrala din Rennes, Franța. Primul Parlament al lui Richard al III-lea din ianuarie 1484 a lăsat-o pe Elizabeth fără nici un teritoriu pe care le primise în timpul domniei lui Eduard al IV-lea. La 1 martie 1484, Elizabeth Woodville și fiicele ei au ieșit din sanctuar după ce Richard a depus un jurământ public că fiicele ei nu vor suferi, nu vor fi molestate și nu vor fi închise în Turnul Londrei sau în orice altă închisoare. De asemenea, el a promis să le ofere zestre și să fie căsătorite cu nobili. Familia a revenit la Curte și s-a împăcat cu Richard al III-lea. După moartea reginei Anne Neville, în martie 1485, au apărut zvonuri că regele avea de gând să se căsătorească cu frumoasa sa nepoata, Elizabeth de York. Richard a negat totul, deși potrivit Cronicii Crowland, el a fost presat să facă acest lucru de către dușmanii familiei Woodville, care se temeau printre altele, că aceștia aveau să-și reia terenurile care fuseseră confiscate.

În 1485, Henric Tudor a invadat Anglia și l-a învins pe Richard al III-lea în Bătălia de la Bosworth Field. Ca rege, Henric al VII-lea s-a căsătorit cu Elisabeta de York și a revocat Titulus Regius. Elizabethei Woodville i s-au acordat titlul și onorurile de regină văduvă.

Oamenii de știință au păreri diferite cu privire la Elizabeth, care își petrecuse ultimii cinci ani din viață la Abația Bermondsey, unde se retrăsese în 12 februarie 1487. Biograful David Baldwin este de părere că Henric Tudor a forțat-o să se retragă de la curte, în timp ce Arlene Okerlund prezintă dovezi din iulie 1486 cum ca ea își planificase deja retragerea de la curte pentru a trăi o viață religioasă.

La Abația Bermondsey, Elizabeth Woodville a fost tratată cu tot respectul cuvenit pentru o văduvă regină, a trăit o viață regală și a primit o pensie de 400 de lire sterline cât și mici cadouri de la Henric Tudor. Ea a fost prezentă la nașterea nepoatei ei, Margareta, la Palatul Westminster, în noiembrie 1489, și la nașterea nepotului său, viitorul Henric al VIII-lea al Angliei, la Palatul Greenwich, în iunie 1491. Fiica ei, regina Elisabeta, a vizitat-o ocazional la Abație.

Henric Tudor a avut în vedere, pentru o scurtă perioadă de timp, ca Elizabeth să fie căsătorită cu regele James al III-lea al Scoției, atunci când soția lui James, Margareta a Danemarcei, a murit în 1486. Cu toate acestea, James a fost ucis în luptă în 1488, făcând planurile lui Henric să fie doar discutate.

Elizabeth Woodville a murit la Abația Bermondsey pe 8 iunie 1492. Cu excepția reginei care aștepta nașterea celui de-al patrulea copil și a Ceciliei de York, fiicele ei au participat la funeraliile de la Castelul Windsor: Anne de York ( viitoarea soție a lui Thomas Howard, Duce de Norfolk), Catherine din York (viitoarea contesă de Devon) și Bridget din York (călugăriță la Dartford Priory). Testamentul Elizabethei Woodville a fost specificat într-o ceremonie simplă. Trupul Elizabethei a fost depus lângă soțul ei Eduard, în Capela St George de la Castelul Windsor.

Cu Sir John Grey:

• Thomas Grey, Conte de Huntingdon, Marchiz de Dorset și Lord Ferrers de Groby (1455 - 20 septembrie 1501), căsătorit prima dată cu Anne Holland, însă aceasta a murit tânără și fără copii. S-a căsătorit a doua oară pe 18 iulie 1474, cu Cecily Bonville, Baronesa de Harington și Bonville, cu care a avut patru copii. Regina disputată, Lady Jane Grey, este descendentă directă din această linie.
• Richard Grey (1457 - 25 iunie 1483)

Cu regele Eduard al IV-lea:

• Elisabeta de York (1466 - 1503), regina consor al Angliei
• Maria de York (1467–1482)
• Cecily de York (1469–1507), Viscontesă de Welles
• Eduard al V-lea al Angliei (1470–1483), unul dintre Prinții din Turn
• Margareta de York (Apr. 1472 - Dec. 1472)
• Richard, Duce de York (1473 - 1483), unul dintre Prinții din Turn
• Anne de York, Lady Howard (1475–1511)
• George Plantagenet (1477–1479), Duce de Bedford
• Catherine de York (1479–1527), Contesă de Devon
• Bridget de York (1480–1517), călugăriță la Dartford Priory, Kent

Elizabeth Woodville

·         1701:  Filip I, Duce de Orléans, fratele regelui Ludovic al XIV-lea al Franței (n. 1640)
* 1714: Sofia de Hanovra (14 octombrie 1630 – 8 iunie 1714) a fost moștenitoarea coroanelor Angliei și Irlandei și mai târziu a Marii Britanii. Înainte de căsătorie purta titlul de Contesă de Simmern, în calitatea ei de fiică a Prințului Palatin Frederic al V-lea. Sofia a fost declarată moștenitoare prezumtivă prin Actul din 1701. A murit înainte să devină regină, iar moștenitorul tronului Marii Britanii a devenit fiul său mai mare, Georg Ludovic, Elector de Hanovra, care a devenit regele George I la 1 august 1714.

Sofia, Prințesă Palatină și Electoare de Brunswick-Lüneburgphia

A fost fiica cea mică a Electorului Palatin Frederic al V-lea și a Elisabetei Stuart. S-a născut la Haga, unde părinții ei erau în exil după Bătălia de la Muntele Alb. Prin mama sa, era nepoata regelui Iacob I al Angliei.^[1]Sofia a fost curtată de vărul ei, Carol al II-lea al Angliei, însă ea i-a refuzat avansurile crezând că el doar o folosește pentru a obține bani de la susținătorul mamei ei, Lordul William Craven.

La 30 septembrie 1658, la Heidelberg, s-a căsătorit cu Ernest Augustus, Elector de Braunschweig-Lüneburg, care în 1692 a devenit primul Elector de Hanovra. Ernst August era văr de-al doilea cu mama Sofiei, Elisabeta Stuart, ambii fiind strănepoți ai regelui Christian al III-lea al Danemarcei.

Sofia a devenit prietenă și admiratoare a lui Gottfried Leibniz care era bibliotecar la curtea din Hanovra. Prietenia lor a durat din 1676 până la moartea ei, în 1714. Au avut o substanțială corespondență, publicată prima dată în secolul al XIX-lea, care relevă că Sofia a fot o femeie cu abilități intelectuale și curiozitate. Ea cunoștea lucrările lui René Descartes și Baruch Spinoza. Împreună cu Ernest Augustus, ea a îmbunătățit foarte mult Palatul de Vara de la Herrenhausen și ea a fost spiritul de ghidare în crearea grădinilor (care încă există) care înconjoară palatul, unde a murit.

Sofia a avut câțiva copii. Dintre cei care au atins vârsta adultă sunt:

• George I al Marii Britanii (1660–1727)
• Frederick Augustus de Brunswick-Lüneburg (1661–90), general imperial
• Maximilian Wilhelm de Brunswick-Lüneburg (1666–1726), field mareșal al armatei imperiale
• Sofia Charlotte (1668–1705), regină a Prusiei
• Charles Philip de Brunswick-Lüneburg (1669–90), colonel al armatei imperiale
• Christian Henry de Brunswick-Lüneburg (1671–1703)
• Ernest Augustus de Brunswick-Lüneburg, Duce de York și Albany (1674–1728), a devenit prinț-episcop de Osnabrück ca Ernest Augustus II

Sophia ca Electoare de Hanovra, în jurul perioadei când a fost proclamată moștenitoare prezumptivă a coroanei britanice.

În septembrie 1700 Sofia s-a întâlnit cu vărul ei, regele William al III-lea al Angliei, la Loo. Acest lucru s-a întâmplat la doar două luni după moartea Prințului William, Duce de Gloucester, nepotul regelui William al III-lea și fiul viitoarei regine Anne. Până în acest moment, având în vedere reticența lui William al III-lea să se recăsătorească, includerea Sofiei în linia de succesiune a fost din ce în ce mai probabilă,^[3] deoarece ea era protestantă, așa cum era și soțul ei.

Candidatura ei a fost, de asemenea, ajutată de faptul că ea crescând în Țările de Jos (unde părinții ei și-au petrecut ultimele câteva decenii ale vieții lor) era bine cunoscută vărului ei regele William și era capabilă să vorbească fluent cu el în limba lui maternă.

La un an după întâlnirea lor, Parlamentul Angliei a trecut "Act of Settlement 1701" declarând că în lipsa unor moștenitori legitimi de la Anne sau William al III-lea, coroanele Angliei și Scoției vor trece prințesei Sofia de Hanovra și moștenitorilor ei.

Sofia a fost făcută moștenitoare prezumtivă în scopul de a tăia orice pretenție a romano-catolicului James Francis Edward Stuart, care altfel ar fi devenit Iacob al III-lea al Angliei precum și pentru negarea tronul multor alte romano-catolici și soții romano-catolici, care avea pretenții la tron. Actul a restricționat tronul britanic la "moștenitorii protestanți" ai Sofiei de Hanovra care nu a fost niciodată romano-catolică și nici nu s-a căsătorit cu un romano-catolic. Unii politicieni britanici au încercat de câteva ori să o aducă pe Sofia în Anglia pentru a-i permite să-și asume guvernul imediat în cazul morții reginei Anne. Principesă electoare era dornică să se mute la Londra,^[4] dar propunerea a fost respinsă, o astfel de acțiune ar fi jignit-o mortal pe regină care se opunea puternic la existența unei rivale în regatul ei. Anne ar fi fost conștientă de faptul că Sofia, care era activă și plină de viață, în ciuda vârstei sale înaintate, ar putea face o figură mai bună decât ea.^[5] Sofia era complet nesigură de ceea ce s-ar întâmpla după moartea Annei, spunând: "Ce face Parlamentul într-o zi, anulează a doua zi".^[6]

Când legea a trecut la mijlocul anului 1701, Sofia (70 de ani), cinci dintre copiii ei (cu vârste între 35 și 41 de ani), și trei nepoți legitimi (cu vârste între 14 și 18 de ani) erau în viață. Deși Sofia era mult mai în vârstă decât regina Anne (36 de ani), Sofia era sănătoasă și în formă și a investit timp și energie pentru a asigura succesiunea pentru ea și pentru fiul ei.^[7]

Sofia a murit la 83 de ani, o vârstă foarte avansată pentru epoca ei. Doar o lună mai târziu, în august, regina Anne a murit la vârsta de 49 de ani. Dacă Sofia ar fi supraviețuit Annei, Sofia ar fi fost cea mai în vârstă persoană care ar fi urcat pe tronul Marii Britanii.

După decesul Sofiei, fiule ei cel mare, Electoulr George Louis de Brunswick-Lüneburg (1660–1727) a devenit moștenitor prezumptiv și câteva săptămâni mai târziu i-a succedat Annei ca George I. Fiica Sofiei, Sophia Charlotte de Hanovra (1668–1705) s-a căsătorit cu Frederic I al Prusiei, din care au descins regii Prusiei.

Sofia de Hanovra

Ducesă de Braunschweig-Lüneburg

·         1768: A fost asasinat istoricul  german  Johann Joachim Winckelmann,  descoperitorul  principalelor  metode de investigare ale arheologiei clasice. Multi il consideră  a fi  parintele disciplinei  Istoria artei. Lucrarile sale  au avut  o influenţă importanta  asupra dezvoltării  mişcarii neoclasice de la sfârşitul secolului 18. Dupa convertirea sa catolicism, s-a stabilit la  Roma (1755)  ocupand importante posturi in Vatican. Acolo a scris in 1764, Istoria  artei antice o lucrare care inaugureaza studiile moderne asupra  istoriei artei. În 1768  Winckelmann  a fost primit cu onoruri la Viena de către imparateasa Maria Theresa .A  fost ucis la Trieste  pe 8 iunie 1768, într-o camera de hotel,  de către un tovarăş de drum, un bărbat pe nume Francesco Arcangeli ,  care i-a furat colectia de  monede pe care o avea asupra sa. Arcangeli  a fost mai tarziu capturat, judecat si  condamnat la moarte. Winckelmann a fost înmormântat în cimitirul Catedralei din Trieste.

·         1795: A murit Louis  Charles  XVII  rege al  Frantei (n. 1785), a fost fiul regelui Ludovic al XVI-lea al Franţei şi al  reginei Marie Antoinette, executati prin ghilotinare in timpul Revolutiei franceze. Este considerat de regaliști  rege al Frantei, de la moartea tatălui său. Micul Louis Charles a fost smuls de către revolutionari   din grija mamei și pus sub supravegherea lui Antoine Simon, un pantofar bețiv, temnicer al închisorii Temple. A fost supus unui tratament inuman si s-a stins din viata bolnav de tuberculoza. La autopsie, corpul micului Louis Charles arăta subțire și osos de la subnutriție, fiind acoperit de numeroase tumori și râie. Cu această ocazie, inima lui Louis Charles a fost prelevată pe ascuns. Ea este azi păstrată în catedrala Saint Denis de lângă Paris, alături de rămășițele pământești ale părinților săi și ale tuturor regilor Franței, profanate si amestecate în gropi comune in timpul  Revolutiei  Franceze. Corpul său, a fost îngropat de revoluționari într-o  groapa comună  si  nu a mai putut fi identificat ulterior.
* 1831: Sarah Siddons (5 iulie 1755 – 8 iunie 1831) a fost o actriță britanică, cea mai cunoscută tragediană a secolului XVIII. Ea a fost sora mai în vârstă a lui John Philip Kemble, Charles Kemble, Stephen Kemble, Ann Hatton și Elizabeth Whitlock. Ea a fost faimoasă pentru reprezentarea personajului shakespearean Lady Macbeth, personaj pe care l-a modelat, dându-i o notă originală
S-a născut Sarah Kemble în Brecon, Brecknockshire, Țara Galilor, cea mai în vârstă fiică a lui Roger Kemble, un actor -director de teatru ambulant, a cărui companie de teatru, „Warwickshire Company of Comedians”, cuprindea marea majoritate a membrilor familiei lui, precum și pe Sarah "Sally" Ward”. Actoria abia pe atunci începuse să devină o profesie respectabilă pentru o femeie și inițial, părinții ei nu au fost de acord cu alegerea acestei profesii.

Sarah Siddons

·         1862:  A fost asasinat Primul-ministru al Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei Barbu Catargiu, de către o persoană rămasă neidentificată, sub clopotniţa Mitropoliei de la Bucureşti Barbu Catargiu, om politic, personalitate de seamă a grupării politice conservatoare, s-a născut la 26 octombrie 1807. La 22 ianuarie 1862 devine întîiul prim-ministru al guvernului unic după recunoaşterea unirii depline a Principatelor Moldovei şi Valahiei. Mandatul său încetează brusc pe 8 iunie 1862 cînd este asasinat sub clopotniţa de pe Dealul Mitropoliei din Bucureşti. Această „crimă politică perfectă”, după cum bine menţionează istoricul Stelian Neagoe, a stîrnit un scandal imens în epocă prin implicaţiile care au fost speculate de-a lungul timpului şi a cărui enigmă nu a fost elucidată nici pînă în zilele noastre. Asasinarea pe Dealul Mitropoliei. „O crimă politică perfectă” După încheierea unui discurs virulent susţinut în Cameră împotriva unei mari adunări convocate pe 11 iunie pe Cîmpia Libertăţii din Dealul Filaretului, Catargiu iese din palat pentru a se întoarce la sediul Consiliului de miniştri. În acel moment observă că trăsura îi lipseşte, astfel că prefectul poliţiei Capitalei, Nicolae Bibescu, îl invită la el în trăsură pentru a-l însoţi. În momentul cînd trăsura ajunge sub clopotniţa de la Mitropolie se aude un foc de armă. Primul ministru fusese împuşcat în spate, la baza creierului. Vestea asasinării a fost răspîndită în întreg oraşul şi a indignat opinia publică, căci era primul asasinat al unui înalt demnitar al statului. Barbu Catargiu a încetat din viaţă la vîrsta de 54 de ani, fiind înmormîntat la conacul de la moşia din Maia, judeţul Dîmboviţa, conform testamentului său.  Scenarii privind asasinatul. Implicaţii politice. Un mister neelucidat. Există trei scenarii ce au fost dezvoltate de istorici de-a lungul timpului. Primul se referea la o crimă comandată de adversarii politici, radicalii, motivul crimei putînd fi intensa dispută privind legea rurală, dar şi interzicerea manifestaţiilor din 11 iunie. Istoricii au renunţat la această variantă, argumentînd că asasinatul ar fi stricat imaginea radicalilor, plus că aceştia aveau la îndemnă alte metode politice pentru a împiedica acţiunile lui Catargiu. Cea mai plauzibilă variantă a rămas cea a asasinatului politic, mai ales că ulterior istoricii au putut cerceta felul în care s-a desfăşurat ancheta. În primă fază cazul este înmînat procurorului Desliu, dar mai apoi îi este retras fără nici o explicaţie şi predat altui procuror, pe nume Şoimescu. Acesta opreşte cercetările şi cazul este închis, ba mai mult dosarul crimei dispare fără urmă. Se pare că cineva dorea ca acest caz să nu fie rezolvat niciodată, iar cînd Desliu s-a apropiat de unele dovezi, instrumentele de investigaţie i-au fost luate. Mai mult, cazul a fost închis cu puţin timp înainte ca liderii radicalilor, C. A. Rosetti şi I. C. Brătianu, să fie chemaţi la audieri. Pornind de la acest fapt, istoricii au analizat şi au ajuns la concluzia că singurul suspect real, unul dintre autorii morali, ar fi fost prefectul capitalei Nicolae Bibescu. Acesta a fost cel care i-a luat cazul lui Desliu, iar declaraţiile sale cu privire la crimă erau cu totul contradictorii. Conform autopsiei, focul a venit din spate, de jos în sus, aşadar asasinul ar fi trebuit să se urce din mers pe treapta trăsurii pentru a declanşa focul. Era de aşteptat ca Bibescu să poată descrie făptaşul, însă acesta a declarat că se uita în direcţia opusă în momentul producerii crimei. Cel mai terifiant scenariu, susţinut numai de o parte a istoricilor, afirmă că însuşiAlexandru Ioan Cuza ar fi fost creierul din spatele întregii afaceri. În pofida numeroaselor scenarii şi supoziţii, misterul ce a învăluit această odioasă crimă rămâne în continuare neelucidat.

·         1876:  Moare George Sand (Aurora Dupin), scriitoare franceza. (n. 1804). Pseudonimul care o va consacra, George Sand, apare pentru prima oară pe coperta romanului „Indiana” in anul 1832 – roman ce se bucură de un mare succes; însuși Balzac îi arată prețuirea. În 1833  scriitoarea îl cunoaște pe Alfred de Musset,legatura lor  devenind  celebră in epoca. Un capitol important în existența ei îl reprezintă relația  din 1836 cu celebrul compozitor și pianist polonez, Frederic Chopin, pe care îl cunoaște în octombrie datorită muzicianului Franz Liszt. Intretine relatii de amicitie  cu Sainte-Beuve, jules Michelet, Theophile Gautier, Fromentin, Dumas fiul, Gustave  Flaubert. Devine colaboratoare a Guvernului Provizoriu in timpul revolutiei de la 1848 si fondează săptămânalul „La cause du Peuple”. Până  la moartea sa în anul 1876, aproape în fiecare an predă editorilor un roman sau o piesă, mai puțin cunoscute decât cele din anii de mari succese. Încetează din viață la Nohant (Indre), lasând în urmă o operă strălucitoare. Au condus-o pe ultimul drum Flaubert și Dumas fiul.

·         1880: A murit Ţarina Maria Alexandrovna a Rusiei, soţia Ţarului Alexandru al II-lea (n. 1824).
* 1892: Dumitru (Dimitrie) C. Brătianu (n. 1818, Pitești - d. 8 iunie 1892, București), a fost un diplomat și om politic român. A fost fiul stolnicului Constantin Brătianu și fratele liberalului Ion C. Brătianu. În calitate de primar al Bucureștiului, a fost martorul unui eveniment major în istoria țării noastre: venirea Regelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, primul rege al României. Dimitrie C. Brătianu l-a primit pe Carol I în apropierea pădurii Băneasa, unde a ținut un discurs în fața a peste 30.000 de oameni
În 1835 susține examenul de bacalaureat la Paris și urmează, timp de un an, cursurile Facultății de Medicină. Se înscrie apoi la Facultatea de Drept unde își obține licența în 1841.

Este membru fondator al "Societății pentru Învățătura Poporului Român" (1839), al "Asociației Literare a României" (1845), participant la acțiunile "Societății Studenților Români" din Paris (1845) și co-fondator al "Societății în vederea înființării de școale în Principate" ("Însocierea Lazariană") (1847).

Dumitru Brătianu este inițiat în francmasonerie la Paris în Loja Ateneul Străinilor, la 9 mai 1846. În același an devine membru al lojilor masonice "L'Athénée des Etrangers" și Trandafirul Perfectei Tăceri, în care va primi, în februarie și iulie 1847, gradele de Companion și, respectiv, de Maestru. Din 1847 participă la lucrările Lojii bucureștene Frăția.^[2]

În prezent, o stradă din municipiul Pitești îi poartă numele.

Diplomatul Dumitru Brătianu

·         1905:  Leopold Stefan Karl Anton Gustaf Eduard Tassilo von Hohenzollern Sigmaringen (n. 22 septembrie 1835,^[1][2][3] Krauchenwies, Germania^[4] – d. 8 iunie 1905,^[1][2][3] Berlin, Imperiul German^[5]) a fost primul fiu al prințului Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen. Fratele său mai mic a devenit Regele Carol I al României.

După revoluția spaniolă din 1868 care a detronat-o pe regina Isabella II, i s-a oferit coroana regală. Această ofertă a fost sprijinită de prim-ministrul prusac Otto von Bismarck, dar a fost respinsă de împăratul francez Napoleon III. Leopold a declinat oferta la presiunile franceze, dar după o serie de solicitări suplimentare a Franței s-a declanșat Războiul Franco-Prusac din 1870-1871, care va duce în final la căderea împăratului Napoleon și ridicarea celei de-a treia republici.

În 1861 Prințul Leopold s-a căsătorit cu Infanta Antónia a Portugaliei și au avut 3 copii:

• Wilhelm (1864-1927)
• Ferdinand (1865-1927), viitorul rege al României
• Karl Anton (1868-1919)

Leopold

Prinț de Hohenzollern

·         1910 - A murit Juliu Jung, istoric austriac, membru corespondent străin al Academiei Române (n.04.09.1851).

·         1938: Moare la Bucuresti Ovid Densusianu, filolog, folclorist, istoric literar si poet. Ovid Aron Densusianu (numele de familie pronunțat Densușianu; n. 29 decembrie 1873, Făgăraș – d. 8 sau 9 iunie 1938, București) a fost un filolog, lingvist, folclorist, istoric literar și poet român, membru titular al Academiei Române și profesor la Universitatea din București. Ovid Densusianu a întemeiat și a condus revistele Viața nouă (1905-1925) și Grai și suflet (1923-1938). A studiat fenomenele de limbă în strânsă legătură cu folclorul si etnografia. Este unul dintre fondatorii creatorul școlii lingvistice de la București. În domeniul literaturii, Densusianu a fost unul dintre promotorii curentului simbolist în România, el însuși publicând poezii sub pseudonimul Ervin.

·         1941: A murit Nicolae Minovici, medic legist, unul dintre promotorii asistentei medico-sociale in Bucuresti, fondatorul Muzeului “Prof. dr . Nicolae Minovici”. 

* 1945: Robert Desnos (n. 4 iulie 1900 - d. 8 iunie 1945) a fost un poet suprarealistfrancez.

Lirica sa explorează oniricul, de genuină inspirație și evită aplicarea mecanică a formulelor de laborator.

• 1927: Libertatea sau dragostea ("La Liberté ou l’amour!");
• 1930: Corpuri și bunuri ("Corps et biens");
• 1942: Destine ("Fortunes");
• 1943: Stare de veghe ("État de veille");
• 1944: Paznicul de la Pont-au-Change și alte poeme ("Le veilleur du Pont-au-Change et autres poèmes");
• 1946: Poeme alese ("Choix de poèmes").

Robert Desnos

·         1956: Marie Laurencin (n. 31 octombrie 1883, Paris - d. 8 iunie 1956, Paris) a fost o pictoriță și o sculptoriță franceză.

În 1907 ea are o expoziție pentru prima oară la „Salonul Independenților”. Este același an în care Picasso îi făcea cunoștință cu Guillaume Apollinaire. Din această întâlnire ia naștere o legătură atât de pasionată, pe cât de tumultoasă, ce durează până în 1912. În 1914, ea se căsătorește cu baronul Otto von Wätjen, pe care îl întâlnise un an mai devreme. Cuplul se refugiază în Spania, după declarația de război, întâi la Madrid apoi la Barcelona. Se asociază cu artiștii Sonia și Robert Delaunay datorită unei întâlniri organizată de Francis Picabia, pentru care ea va compune poezii pentru revista Dada 291 în 1917. Se întoarce la Paris în 1920.

Stilul său se caracterizează prin culori fluide și suave, o simplificare încrezătoare a compoziției, o predilecție pentru anumite forme feminine, alungite și grațioase, ce îi vor permite să ocupe un loc privilegiat în inima Parisului monden al anilor 1920.

Menține legături profunde si benefice cu nenumărați scriitori, pe care îi ilustrează și în opere: Gide, Max Jacob, Saint-John Perse, Marcel Jouhandeau, Jean Paulhan, Lewis Carroll și mulți alții.

Devenită portretistă oficial în mijlocul mondenului feminin (Nicole Groult, Coco Chanel) în anii 1920, Marie Laurencin, se evidențiază de asemenea ca decoratoare a baletului "Les Biches" de Serghei Diaghilev pe o muzicăde Francis Poulenc (1924), apoi pentru Opera-Comique, Comédie Française și pentru Ballets de Roland Petit în cadrul Teatrului Champs-Élysées.

Marie Laurencin

*  1967: Otilia Cazimir (născută Alexandrina Gavrilescu, 12 februarie 1894, Cotu Vameș, județul Neamț - d. 8 iunie 1967, Iași) a fost o scriitoare, poetă, traducătoare și publicistă română, supranumită poeta sufletelor simple, fiind cunoscută ca autoare de versuri pentru copii.

Otilia Cazimir este pseudonimul literar al poetei Alexandrina Gavrilescu^[1]. Pseudonimul, „dezagreat de ea”^[2], i-a fost ales de scriitorul Mihail Sadoveanu și de criticul literar Garabet Ibrăileanu. Scriitoarei nu i-a plăcut deci noul nume: „Dați-mi voie să vă mărturisesc, după atâta amar de ani, că numele acesta, pe care totuși l-am purtat cu cinste, nu mi-a plăcut niciodată. N-am nimic în comun cu eroinele legendelor germane, iar cea dintâi Otilie pe care am întâlnit-o în viață, fetița cu care am stat în bancă în clasa primară, era proastă, grasă și buboasă ...”^[3].

A folosit și alte pseudonime, precum Alexandra Casian, Ofelia, Magda, Dona Sol cu care a semnat în presă, mai ales, articolele „feministe”.

Alexandrina Gavrilescu a fost cel de-al cincilea copil al învățătorilor Ecaterina (n. Petrovici) și Gheorghe Gavrilescu. Și-a petrecut copilăria în satul natal, iar în anul 1898 familia sa se mută la Iași, „oraș în care va trăi întreaga viață”^[4] și unde urmează școala, liceul, apoi cursurile Facultății de Litere și Filosofie, dar fără a susține examenul de licență^[5].

A debutat în anul 1912 în revista Viața românească, cu poezie^[5], iar debutul în proză a avut loc în anul 1919 în publicația Însemnări ieșene. Cel dintâi volum de poezii, Lumini și umbre, i-a fost publicat în anul 1923, la Editura "Viața Românească", urmează volumul de versuri "Fluturi de noapte" , Editura "Cartea Românească", 1927, carte premiată de Academia Română și de comitetul "Femina Vie- Heureuse" de la Paris, cu premiul Femina.

A colaborat cu publicațiile Însemnări ieșene, Adevărul literar și artistic, Lumea-bazar săptămânal , Bilete de papagal, Iașul nou, Iașul literar, Orizont, Gazeta literară, Cronica și altele^[5].

Între anii 1937 - 1947 a fost inspector al teatrelor din Moldova, iar din anul 1946 devine colaboratoare permanentă a Editurii Cartea Rusă, unde stilizează traduceri din literatura rusă și sovietică.

A tradus din literatura franceză (Maupassant), rusă și sovietică (Gorki, Kuprin, Cehov, Fedin, Gaidar ș.a.).^[5]

A decedat în noaptea de 7 spre 8 iunie 1967 la ora 2:30, la Iași

Galerie:

• 

  Otilia Cazimir și George Topîrceanu
 
• 

  Otilia Cazimir între Mihail Sadoveanu și soția lui, Ecaterina, în grădina casei sadoveniene din Copou. În stânga sus este George Topîrceanu.
 
• 

  Casa memorială Otilia Cazimir din Iași

Opera sa a fost rezumată în termenii următori: „lirică elegiacă, sentimentalistă și discret umoristică”^[8]. George Călinescu afirmă^[9]: „Remarcabilă este Otilia Cazimir și în schițele în proză, mici instantanee, drame în miniatură [...] în același spirit evocator și discret umanitar ce străbate toată proza moldovenească între Sadoveanu, Hogaș și Ionel Teodoreanu.” Același critic literar scrie^[10]: „Simboliste sunt gările în care „nimeni nu coboară”. Marian Popa este cel care reține „versificarea sensibilității feminine [...] abandonată pentru versificarea realist socialistă rudimentară”.

Poezii

• Lumini și umbre, Editura Viața Românească, Iași, 1923;
• Fluturi de noapte, Editura Cartea Românească, București, 1926;
• Cântec de comoară, Editura "Nationala" S. Ciornei, București, 1931;
• Jucării, București, 1938;
• Poezii, Fundația pentru literatură și artă „Regele Carol II”, București, 1939;
• Catinca și Catiușa, două fete din vecini (în colaborare cu Th. Kiriacoff-Suru­ceanu), Editura Cartea Rusă, București, 1947;
• Stăpânul lumii, Editura Cartea Rusă, București, 1947;
• Alb și negru (în colaborare cu Th. Kiriacoff-Suru­ceanu), Editura Cartea Rusă, București, 1949;
• Baba Iarna intră-n sat, Editura Tineretului, București, 1954;
• Poezii, Fundația pentru literatură și artă „Regele Carol II”, București, 1956;
• Versuri, prefață de Const. Ciopraga, Editura de Stat pentru Literatură si Artă, București, 1957;
• Poezii, București, 1959;
• Partidului de ziua lui, București, 1961;
• Poezii (1928-1963), prefață de Const. Ciopraga, București, Editura Tineretului, 1964;
• Cele mai frumoase poezii, prefață de Const. Ciopraga, București, Editura Tineretului, 1965;
• Poezii, Editura Ion Creangă, București, 1975;
• Ariciul împărat, Editura Ion Creangă, 1985

Proză

• Din întuneric. Fapte și întâmplări adevărate. (Din carnetul unei doctorese), Editura Cartea Românească, București, 1928;
• Grădina cu amintiri. Și alte schițe, Editura Cartea Românească, București, 1929;
• Licurici. Cronici fantastice și umoristice, Editura Cartea Românească, București, 1930;
• În târgușorul dintre vii, Editura Librăriei Universala Alcalay, București, 1939;
• A murit Luchi..., Fundatia Regala pentru Literatura si Arta, București, 1942;
• Prietenii mei, scriitori..., E.S.P.L.A., București, 1960;
• Albumul cu poze, I-II, București, 1957-1967;
• Scrieri în proză, Editura Junimea, Iași, 1971-1972, 2 volume;

Varia

• Unchiul din America (vodevil), Iași, 1924;
• Carte de citire pentru clasa IV-a primară, Craiova, 1937
• Inscripții pe marginea anilor, articole, ed. îngrijită și prefață de George Sanda, Iași, 1973;
• Scrieri despre teatru, îngrijită și prefață de George Sanda, Editura Junimea, Iași, 1978.

Traduceri

• M. Bulatov - Gâște călătoare, București, 1948;
• K.D. Ușinski - Baba iarna face pozne, București, 1948 (în colaborare cu Eugen Vinea);
• A.I. Kuprin - Sulamita, București, 1948;
• Maxim Gorki - Întreprinderile Artamonov, București, 1949 (în colaborare cu Mihail Baras);
• Lev Kassil - Sub semnul lui Marte, București, 1949 (în colaborare cu Xenia Stroe);
• S. Marșak - Puișorii în cușcă, Oradea, 1949 (în colaborare cu Andrei Ivanovski);
• Vera Panova - Tovarăși de drum, București, 1949;
• Mihail Bubennov - „Mesteacăn alb”, I-II, București, 1949-1954 (în colaborare cu Eugen Vinea);
• M. Auezov - Abai: roman-epopee, București, 1950 (în colaborare cu Andrei Ivanovski);
• K.A. Fedin - O vară neobișnuită, București, 1950 (în colaborare cu Tatiana Berindei); Primele bucurii, București, 1951 (în colaborare cu Tatiana Berindei); Sanatoriul Arktur, București, 1964;
• Galina Nikolaeva - Secerișul, București, 1951 (în colaborare cu Nicolae Gumă); Povestea Nastei Kovșova, București, 1955 (în colaborare cu Nicolae Gumă);
• Mihail Slonimski - Inginerii, București, 1951 (în colaborare cu St. Siclodi);
• Valentin Kataev - Pentru puterea sovietelor, București, 1954 (în colaborare cu Nicolae Gumă); Livada din stepă, București, 1959 (în colaborare cu Nicolae Gumă);
• A.N. Tolstoi - Calvarul, București, 1954 (în colaborare cu Gh. C. Stere);
• A.P. Gaidar - Opere, I-III, București, 1955 (în colaborare cu Nicolae Gumă); Timur și băieții lui, București, 1955 (în colaborare cu Nicolae Gumă); Poveste despre secretul militar : Despre Malciș-Kabalciș și cuvîntul său de onoare, București, 1956 (în colaborare cu N. Gumă); Ceașca albastră, București, 1956 (în colaborare cu Nicolae Gumă); Ciuk și Ghek, București, 1956 (în colaborare cu Nicolae Gumă); Școala, București, 1960 (în colaborare cu Nicolae Gumă); Piatra cea fierbinte, București, 1961; (în colaborare cu Nicolae Gumă); Comandantul cetății de zăpadă (în colaborare cu Nicolae Gumă);
• Leonid Leonov - Lăcustele, București, 1957 (în colaborare cu Nicolae Gumă);
• Serghei Mihalkov - Unchiul Stiopa, București, 1956;
• M. Postupalskaia - Aur curat, București, 1956 (în colaborare cu Nicolae Gumă);
• Arthur Conan Doyle - O lume dispărută, București, 1958 (în colaborare cu Rodica Nenciulescu);
• A.P. Cehov - Opere, VI, VII, XII, București, 1957-1963 (în colaborare cu Nicolae Gumă);
• V.G. Korolenko - Povestea unui contemporan, București, 1958 (în colaborare cu Nicolae Gumă);
• E. Voynich - Tăunul, Bucuresti, Editura Tineretului, 1961;
• Guy de Maupassant - O viață, București, 1961; Opere, București, 1966 (în colaborare cu R. Malcoci și Lucia Demetrius);
• Božena Němcová - Vârtelnița de aur - București, 1967 (în colaborare cu Livia Storescu și Ionescu-Nișcov).

·         1969 - A murit Robert Taylor, actor american (“Quo vadis?”, “Ivanhoe”, “Cavalerii mesei rotunde”, “Podul Waterloo”) (n.05.08.1911).

·         1970: Abraham Maslow, psiholog american (n. 1908)

·         1992: Péter Ábel, scriitor, jurnalist, critic și istoric de cinema maghiar (n. 1929)
* 1995: Constantin A. Ionescu (n. 12 noiembrie 1912 - d. 8 iunie 1995) a fost un etnomuzicolog, pedagog, psiholog și profesor universitar român.

Constantin A. Ionescu s-a născut la 23 noiembrie 1912 în satul Moșteni-Greci, comuna Boțești, județul Argeș. Între anii 1924 - 1932 frecventează cursurile Seminarului Central din București,având profesori pe Părintele Petre Partenie (Director al Seminarului Central între 1926 - 1940), Popescu M. Teodor ,Ion Popescu - Pasărea (muzică bisericească ), George Breazul ( Muzică vocală ). Profesorul Ion Popescu -Pasărea - marele pedagog național al muzicii bisericești - îl însărcinează în ultimii ani de seminar cu dirijarea Corului Seminarului Central^[1] și-l îndeamnă să se înscrie la Conservatorul Din București.

Între anii 1932 - 1936 urmează cursurile Conservatorului din București , având profesori renumiți ca Constantin Brăiloiu(istoria muzicii) ,Dimitrie Cuclin (estetică muzicală, forme muzicale ) ,George Breazul (enciclopedia și istoria muzicii) , Faust Nicolescu ( teorie solfegiu n) , Mihail Jora ( armonie, contrapunct , fugă ) , Ștefan Popescu ( dirijat cor și compoziție corală bisericească ), desăvârșindu-și studiile muzicale la Academia de Muzică Religioasă din București între anii 1936 - 1938 , având profesori pe : Preotul Ion D. Petrescu , Ion Popescu - Pasărea (fostul său profesor de muzică bisericească în Seminar) , Paul Constantinescu , Ion Dumitrescu.

Între anii 1939 - 1943 urmează cursurile Facultății de Filosofie și Litere din București , fiind îndrumat și sprijinit de profesorii Petre P. Negulescu în domeniul filosofie , Traian Herseni , Dimitrie Gusti în domeniul cercetării etnografice și a folclorului și Gheorghe Zapan în domeniul psihologiei muzicale . În anul 1943 Profesorul Dimitrie Gusti , Directorul Institutului Social Român de la București îl însărcinează pe tânarul cercetător Constantin A. Ionescu să conducă cercetarea monografică a satelor românești din Trasnistria de mijloc. Astfel, etnomuzicologul Constantin A. Ionescu împreună cu soția sa Profesoara Lucia Ionescu au înfăptuit în lunile iulie-august 1943, o cercetare de teren în Trasnistria de mijloc , cercetând 10 localități din stânga, Hârjău, Caterinovca, Ghiderim, Zăzuleni, Plopi, Broșteni,Tincău, Jura, Dubău (azi în r. Râbnița și Dubăsari) și or. Tiraspol .Întors la București, C. A. Ionescu , și-a dat seama de marea valoare a materialului adunat și înregistrat și a alcătuit colecția Colinde din Transnistria, însoțită de un amplu studiu introductiv al cercetătorului și o prefață scrisă de Traian Herseni. Lucrarea a fost dată spre tipar la Editura din Sibiu. Dar a intervenit cenzura de după 23 august 1944 și s-a ordonat ca volumul să apară cu titlul Colinde, cu text și melodie, fiind omise toate referințele la Transnistria. Din lucrare au fost eliminate Prefața lui Tr. Herseni, o parte din Studiul introductiv al lui C. A. Ionescu, și toate datele despre informatorii muzicali români. Cu toate aceste omisiuni culegerea este cu greu tipărită sub denumirea de Colinde , vâzând lumina tiparului la sfârșitul lui decembrie 1944, fiind prima culegere de texte folclorice înregistrate în Trasnistria editată după anul 1940 . Din această lucrarea s-au păstrast 100 de exemplare care i-au revenit cercetătorului Constantin A. Ionescu, pe care acesta le-a dat unor muzicieni,psihologi, sociologi și oameni de cultură din România ,restul tirajului din depozitul Astrei din Sibiu a fost ars, deși se făcuseră cele indicate de cenzură. Abia peste 50 de ani, în 1994, înaintea morții cercetătorului Colecția Colinde din Trasnistria va fi reeditată la Chișinău , restabilindu-se toate omisiunile .

• Doctor în Psihologie al Universității din București , cu o teză de doctorat în domeniul psihologiei experimentale muzicale sub conducerea Profesorului Paul Popescu-Neveanu , de la Universitatea din București.
• Membru al Uniunii Compozitorilor din România.

La 8 iunie 1995 încetează din viață în București, fiind înmormântat la Cimitirul Belu.

Scrieri:

• Colinde , Tipografia Scrisul Românesc , Sibiu, 1944
• Cântece pentru pionieri și școlari, Editura Muzicală, București , 1968
• Cântece pentru tineret - coruri mixte , Editura Muzicală, București , 1972
• Istoria psihologiei muzicale, Editura Muzicală, 1982
• Educație muzicală muzicală, București ,Editura Muzicală , 1986
• Colinde din Transnistria , Chișinău , Editura Știința,1994

* 1996: Vasile Cocheci (n. 24 octombrie 1922, Bâlteni, Gorj; d. 8 iunie 1996) a fost un inginer și chimist român, membru corespondent al Academiei Românedin 1991.

A fost profesor universitar la Facultatea de Chimie a Universității Politehnica Timișoara.

Vasile Cocheci

* 2007: Adrian Virgil Pintea (n. 9 octombrie 1954, Beiuș – d. 8 iunie 2007, București) a fost un renumit actor român de teatru, film și televiziune care a adus o contribuție deosebita scenei și cinematografiei românești. Și-a petrecut copilăria la Beiuș și Oradea. În 1979 a absolvit cursurile Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică "I.L. Caragiale" din București la clasa profesorului Petre Vasilescu.

În 1990 a început să predea actorie la același institut, devenit între timp Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică "I. L. Caragiale". În 2002 a obținut titlul de doctor în domeniul teatru, cu lucrarea Hamlet sau actorul lucid, lucrare care avea să fie tipărită la editura ALL. În 2004 a absolvit Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică "I.L. Caragiale", la secția regie film, clasa Elisabeta Bostan.

Roluri în teatru:

• Eumet - Oedip salvat de Radu Stanca, regia Mihai Măniuțiu, Studioul Casandra, 1977
• Romeo - Romeo și Julieta de William Shakespeare, regia Cătălina Buzoianu, Studioul Casandra, 1978
• Treplev - Pescărușul de A. P. Cehov, regia Liviu Ciulei, Teatrul Bulandra, 1977
• Alexei - Memoriile unui necunoscut de F. M. Dostoievski, regia Ion Cojar, Teatrul Național „Ion Luca Caragiale”Teatrul Național București
• Ahile - Ifigenia de Mircea Eliade, regia Ion Cojar, Teatrul Național București, 1981
• Jean - Domnișoara Iulia de August Strindberg, regia Liana Ceterchi, Studioul Casandra
• Henric - Henric al lV-lea de Luigi Pirandello, regia Dominic Dembinski, Teatrul Nottara, 1990
• Iașa - Livada de vișini de Anton Cehov, regia Andrei Șerban, Teatrul Național București, 1992
• Val - Orfeu în infern de Tennessee Williams, regia Adrian Pintea, Teatrul Româno-American
• Eddie - Nebun din dragoste de Sam Shepard, regia Adrian Pintea, Teatrul Româno-American
• Hans - Ondine de Jean Giraudoux, regia Horea Popescu, Teatrul Național București
• Hamlet - Hamlet de William Shakespeare, regia Gabor Tompa, Teatrul Național Craiova
• James Leeds - Copiii unui Dumnezeu mai mic de Mark Medoff, regia Theodor Cristian Popescu, Compania Teatrală 777, 1997
• Thomas Becket - Thomas a Becket de Jean Anouilh, regia Adrian Pintea, Teatrul Bulandra, 1999
• Jack Barrymore - Repetiție cu Barrymore, după William Luce, regia Adrian Pintea

Roluri în film, televiziune, dublaje:

• Aurel Vlaicu (1977) - ca Ștefan Octavian Iosif
• Adela (1985) - Reparatorul de piane, regia Mircea Veroiu
• Cei care plătesc cu viața (1989) - Gelu Ruscanu
• Mircea (1989) - Vlad, fiul lui Mircea cel Bătrân
• Domnișoara Christina (1992)
• Dușmanul dușmanului meu (1999) - teroristul Goran
• Iorgovan-"Pădureanca",
• Dublaj la episodul -Servitoare de Mit(Main of the Myth),din seria Povești cu Mac-Mac, în rolul regelui vikingilor, vocea în original aparținându-i lui William Callaway (1998)
• Iancu Jianu - Seria Iancu Jianu: Iancu Jianu, zapciul (1980), Iancu Jianu, haiducul (1981), regia Dinu Cocea
• George - Oglinzi paralele, regia Mircea Veroiu
• Băiatul cu pasărea - Mânia, regia Mircea Veroiu
• Geologul - Vulcanul stins, regia Dinu Cocea
• Juan - Corida, regia Carlos Aguira, TVR, Mandroid, USA Fullmoon Productions
• Doctorul - Nostradamus, British Production
• Doctorul român - Căpitanul Connan, regia Bertrand Tavernier, French Little Bear Release,
• Jan - Das Alibi, regia Hayde Pills, Hamburg Films,
• Mihai Eminescu - Un bulgăre de humă, regia Nicolae Mărgineanu
• Zeno - „Lumini și umbre”, regia Andrei Blaier, serial TVR
• Romeo - „Romeo și Julieta”, regia Cătălina Buzoianu, TVR
• Henric - „Henric al lV-lea”, regia Dominic Dembinski, TVR
• Harry - „Trandafirul și coroana” de J.B. Priestley, regia Eugen Todoran, TVR
• Marchizul de Mosa - „Don Carlos”, regia Eugen Todoran, TVR
• Don Juan - „Don Juan” de Fr. Durrenmatt, regia Eugen Todoran, TVR

Roluri în teatru radiofonic:

• Prințul Mîșkin - „Idiotul” de F.M. Dostoievski
• Karl - „Muntele vrăjit” de Thomas Mann, regia Cristian Munteanu
• Orsino - „A 12-a noapte” de W. Shakespeare
• Marco - „Nerantula” de Panait Istrati

Regie de teatru:

Studioul Casandra

• „Cei drepți” de Albert Camus
• „Demonii” după F.M. Dostoievski
• „Romeo si Julieta” de William Shakespeare
• „Comedia erorilor” de William Shakespeare

Teatrul Româno-American

• „Orfeu în infern” de Tennessee Williams
• „Nebun din dragoste” de Sam Shepard
• Regia la „Bădăranii” de Carlo Goldoni, productie UNATC 2004
• Regia la „Repetitie cu Barrymore” de William Luce la Teatrul Bulandra
• Regia la „Jesus Christ Superstar” de Andrew Lloyd Webero, productie ARCUB-UNATC

Teatrul Bulandra

• „Thomas a Becket” de Jean Anouilh, 1999

·         2007: Richard Rorty, filosof american (n. 1931)

·         2013: Yoram Kaniuk, scriitor israelian (n. 1930).

·         2014: Veronica Lazăr (n. 16 octombrie 1938 - d. 8 iunie 2014)^[1] a fost o actriță italiană de origine română.

A debutat în filmul lui Bernardo Bertolucci, Ultimul tango la Paris (1973), apărând apoi în filme ca Luna (1979), Cerul ocrotitor (1990) sau Besieged(1998).^[2] Lazăr este probabil cel mai cunoscută pentru rolul demoniceiMater Tenebrarum din filmul lui Dario Argento, Inferno (1980).^[2] Lazăr a mai jucat în alte filme: La Sindrome di Stendhal (1996, regia Argento), Identificazione di una donna (1982, regia Michelangelo Antonioni) sau E tu vivrai nel terrore - L'aldil (1981, regia Lucio Fulci).^[2]

S-a căsătorit cu actorul italian Adolfo Celi în 1966 cu care are doi copii: regizorul Leonardo Celi și actrița Alessandra Celi.^[2] Ultimul său rol a fost în filmul lui Bertolucci, Eu și tu (2012)

Filmografie:

• Ultimo tango a Parigi (Ultimul tango la Paris) (1972)
• Le affinità elettive (1979), film TV
• La luna, regia Bernardo Bertolucci (1979)
• Inferno, regia Dario Argento (1980)
• Giacinta (1980), miniserial TV
• ...E tu vivrai nel terrore! L'aldilà (Seven Doors of Death) (1981)
• Les ailes de la colombe (1981)
• Identificazione di una donna (1982)
• Un caso d'incoscienza (1984), film TV
• Io e mia sorella (Eu și sora mea,1987)
• Berlin-Jerusalem (Berlin-Ierusalim) (1989)
• Il sole buio, regia Damiano Damiani (1990)
• Il tè nel deserto (Cerul ocrotitor ) (1990)
• Verso sera (1991)
• La bionda (1992)
• Al di là delle nuvole (Dincolo de nori, 1995)
• La sindrome di Stendhal (1996)
• Storia di Chiara (Herzen im Sturm) (1996), film TV
• L'assedio (Besieged) (1998)
• Il manoscritto del principe (2000)
• L'impero (Imperiul , 2000), miniserial TV
• Ginostra (2002)
• 6 passi nel giallo - Gemelle, regia Roy Bava (2012)
• Io e te, regia Bernardo Bertolucci (Eu și tu, 2012)

Sărbători

• În calendarul ortodox: Sf Mc Nicandru și Marcian; Aducerea moaștelui Sf M Mc Teoror Stratilat
• În calendarul romano-catolic: Sf. Medard, episcop
• Ziua Mondială a Oceanelor

RELIGIE ORTODOXĂ 8 Iunie

Sf Mc Nicandru și Marcian; Aducerea moaștelor Sf M Mc Teodor Stratilat

Sf Mc Nicandru și Marcian

Au fost ostaşi în armata romană în legiunile de la Dunăre şi îşi îndeplineau serviciul militar la Durostorum, în provincia romană Moesia Inferior. În cursul unui război pe care Imperiul Roman l-a purtat împotriva perşilor, în anul 298, împăraţii de atunci, Diocleţian şi Galeriu au hotărât să îndepărteze din armata romană pe toţi aceia care erau creştini, considerând că aceştia nu luptă cu destulă vitejie pentru a apăra hotarele sau integritatea Imperiului Roman. Astfel, în cetatea Durostorum au mărturisit pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi au suferit pentru El moarte martirică doi ostaşi din armată romană şi anume Marcian şi Nicandru. Aflându-se că sunt creştini şi recunoscând ei înşişi acest lucru au fost aruncaţi în închisoare şi îndemnaţi să nege pe Hristos şi să jertfească zeilor. Refuzând aceste îndemnuri la apostazie au fost supuşi la mai multe chinuri, însă nu au renunţat la credinţa creştină, ci au rămas statornici în credinţa lor şi l-au mărturisit în continuare pe Iisus Hristos. Astfel, din dispoziţia imperială în ziua de 8 iunie 298 li s-au tăiat capetele.

Aducerea moaștelor Sf M Mc Teodor Stratilat

Sfantul Teodor Stratilat este praznuit pe 8 februarie, in vreme ce pe 8 iunie facem pomenirea mutarii sfintelor sale moaste din cetatea Eracliei in Evhaita. Sfantul Teodor Stratilat a vietuit la sfarsitul secolului al III-lea si inceputul secolului al IV-lea. A fost supus la multe chinuri pentru ca a refuzat sa aduca jertfa idolilor. Dupa cinci zile de temnita, este rastignit asemeni lui Hristos. I-au fost pironite mainile si picioarele, iar trupul i-a devenit tinta tinerilor arcasi. Noaptea, ingerul Domnului l-a coborat de pe cruce si l-a facut sanatos. In urma acestei minuni, multi pagani s-au convertit la crestinism. I s-a taiat mai tarziu capul, din porunca imparatului Liciniu.

Amintim ca inaintea muceniciei sale, Sfantul Teodor a lasat urmatoarele porunci in testamentul pe care i l-a lasat lui Varus, ucenicul sau: „In Evhaita sa ingropi trupul meu, in pamantul stramosilor mei."

Sfantul Anastasie din Sinai a scris despre o minune a icoanei Sfantului Teodor: In orasul Karast de langa Damasc se afla o biserica inchinata Sfantului Teodor Stratilat. Cand Saracinii au cucerit Damascul, un grup de saracini s-au instalat in biserica cu nevestele si copiii lor. Acolo, in fresca, se afla pictat chipul Sfantului Teodor. Unul dintre saracini a tras cu o sageata si a lovit chipul Sfantului in fata. De indata, din fata Sfantului a inceput sa curga sange. Curand dupa aceea, toti saracinii aceia au pierit in acea biserica.

Troparul Sfantului Teodor Stratilat

Cu numirea ostirei celei adevarate, purtatorule de chinuri al cerescului Imparat, voievod prea bun te-ai facut, Teodore. Caci cu armele credintei te-ai ostit intelepteste si ai biruit cetele dracilor si purtator de biruinta viteaz te-ai aratat. Pentru aceasta, pe tine cu credinta pururea te fericim.

ARTE 8 Iunie

MUZICĂ 8 Iunie

Compozitorul si violonistul italian Tomaso Giovanni Albinoni

Robert Schumann

Nancy Sinatra, cantareata si actrita americana

Chuck Negron, vocalist american (Three Dog Night).

Bozz (William Royce) Scaggs, vocalist, chitarist si compozitor american (Steve Miller Band).

BOZ SCAGGS - 

Mick Box, chitarist britanic (Uriah Heep).

Mick Box of Uriah Heep 

Julie Driscoll, cantareata britanica (Steampacket, Brian Auger & The Trinity).

Brian Auger, Julie Driscoll and the Trinity 

Jeff Rich, baterist britanic (Status Quo, Judie Tzuke)

Jeff Rich Drumming Masterclass:

Bonnie Tyler

Bonnie Tyler greatest hits 

Mick Hucknall, vocalist si compozitor britanic (Simply Red).

Simply Red:

Nick Rhodes, clapar, chitarist si compozitor britanic (Duran Duran, Arcadia).

Arcadia - 

Robert Pilatus, vocalist american (Milli Vanilli).

Doris May Pearson, vocalista britanica (5 Star).

Five Star -

Neil Mitchell, pianist britanic (Wet Wet Wet).

Wet Wet Wet 

 ÎNREGISTRĂRI NOI:

Chopin: Complete Waltzes

POEZII 8 Iunie

Gabriel Drăgan, poet și prozator român

DRAGAN Gabriel, se naste la 8 iun. 1904, comuna Nico-resti, judetul Galati - moare in 11 febr. 1981, comuna Nicoresti judetul Galati. 
Prozator si poet. 

Provine dintr-o familie de tarani. Scoala primara in satul natal; liceul la Focsani si Piatra Neamt; Facultatea de Litere si Filosofie a Univ. din Bucuresti (absolvita in 1929). 

Prof. la Dumbraveni, Aiud etc. A debutat in ziarul Reformatorul din Piatra Neamt (1923). Redactor la Telegraful (1923) din acelasi oras, unde editeaza si revista Freamatul (1925-l927) si Reactiu-nea literara (1933-l935). Autor al unei Istorii ci literaturii romane (1936), simpla compilatie pentru examenul de bacalaureat. A ingrijit ed. din V. Alecsandri. M. Kogalniceanu. 

A publicat un volum de versuri. Trofee de aur (1937), un studiu despre Fortele nationalismului creator (1937) si romanul Pe frontul Marasesti invie mortii (1934).

Plecind de la intruchiparea ideii nationale in scrisul si actiunea marilor doctrinari politici, Gabriel Dragan realizeaza o semnificativa panorama a Fortelor nationalismului creator (1937), indicind „factorii de evolutie si evenimentele determinante". Lucrarea e insa ratata sub raportul interpretarii, din pricina unor vizibile carente in domeniul istoriei si al filosofiei istoriei. 

Nu altfel stau lucrurile cu Istoria literaturii romane (1936), lipsita de o viziune unitara, de ansamblu, si fara putere de sinteza critica. Scriitorii agreati de Gabriel Dragan (inclusiv Galaction, Rebreanu, Ionel Teodoreanu, V. Eftimiu s.a.) sint in mod abuziv afiliati samanatorismului, in vreme ce Arghezi", L. Blaga, E. Lovinescu, Perpessicius s.a. sint amendati pentru a fi promovat tendintele modernismului - „curent de abstractiuni si de bizarerii cerebrale voite", facind „apologia instinctelor joase". 

Notabila ramine, din intreaga activitate a lui Gabriel Dragan, o singura carte: romanul Pe frontul Marasesti invie mortii (1934), inspirat din evenimentele primei conflagratii mondiale si ale anilor imediat postbelici. 

Doua generatii de personaje populeaza fresca epica: cei ce si-au jertfit viata la Marasesti (printre ei Stefan Boteanu) si profitorii de pe urma razboiului (deputatul si ministrul Aurel Codrescu, junele Gilca, Adelina Sa-chelarie etc). Tinarul Mircea Boteanu, fiul celui cazut la Marasesti, incearca - prin oscilatii diverse - sa-si gaseasca un drum propriu, esuind insa iremediabil intre dezmostenitii si apostatii vietii. intr-un cadru ce aminteste galeria si atmosfera din intunecare, anticipindu-le si pe acelea din Ochii strigoiului de Cezar Petrescu, romanul se incheie cu invierea razbunatoare a mortilor de la Marasesti, viziune apocaliptica coincidenta cu finalul arghezian din Cimitirul Buna-Vestire, desi fara forta halucinanta a aceluia.

OPERA: Pe frontul Marasesti invie mortii, roman. Bucuresti, 1934 (ed. VI, 1974); Istoria literaturii romane. Pentru candidatii la bacalaureat si elevii scolilor secundare, Bucuresti, 1936 (ed. II, 1937; ed. III, revazuta si adaugita, 1943; ed. IV, 1946); Fortele nationalismului creator. Factorii de evolutie si evenimentele determinante, Bucuresti, 1937; Trofeedeaur. Poezii (1923-l936). Pajisti de margean. Moarte si ideal. Ceaslov cu adoratii. Bucuresti, 1937.

REFERINTE CRITICE: D. Smintinescu, in Tara noastra, nr, 798, 1935; N. Iorga, in Cuget clar, 28 aug. 1936.

Alexandru Bogdanovici, poet român

Biografie Alexandru Bogdanovici
Născut la 8 iunie 1924, la Soroca, Basarabia, Alexandru (Şura) Bogdanovici urmează în aceeaşi localitate cursurile şcolii primare şi ale primelor clase de liceu, întrerupte de întâia sa arestare, iar clasele a VI-a şi a VII-a (1938-1939) le frecventeză la Liceul Internat din Iaşi. Din martie şi până la 23 august 1944 se află, împreună cu familia, în refugiu, la Râmnicu-Vâlcea, unde au locuit în strada Ştirbei Vodă nr. 29. Din pricina altor privări de libertate, n-a izbutit să-şi susţină bacalaureatul decât în anul 1947. A fost clasificat al 14-lea, din 104 candidaţi; şef al acelei promoţii a fost viitorul profesor universitar, critic şi istoric literar Liviu Leonte, care a avut neajunsuri nemeritate din pricina noii şi ultimei arestări a colegului Bogdanovici, în 1948. Tot în 1947, Alexandru Bogdanovici se înscrie la Facultatea de Drept şi Filosofie din capitala Moldovei.
În anii 1939-1940, a frecventat şi absolvit cursul de limba italiană la L’Istituto di Cultura Italiana in Romania, din Iaşi, iar în 1947-48 a urmat cursul de actorie al Conservatorului de Muzică şi Artă Dramatică din acelaşi oraş, înscriindu-se şi student la Universitatea ieşeană. La 5 aprilie 1948, susţinea un discurs, cu prilejul încheierii unui curs de planorism.
El a răposat în închisoarea Piteşti, la 15 aprilie 1950, ca victimă a “reeducărilor” studenţimii arestate, acţiune iniţiată de el însuşi. 
Cu prilejul ultimei condamnări, Alexandru (Şura) Bogdanovici a propus Minsterului de Interne să iniţieze o acţiune de ‘reeducare’ a colegilor săi aruncaţi în puşcării. Aceasta consta în cercetarea literaturii marxist-leniniste, în învăţarea cântecelor tineretului comunist, în analizarea societăţii comuniste şi integrarea în ea. Intenţia lui Alexandru Bogdanovici – basarabean care cunoştea foarte bine hotărârea bolşevicilor de a stârpi o generaţie de anticomunişti, aceea a tinerilor decişi să lupte cu orice risc împotriva aservirii naţiei – era, pare-se, de a provoca, după încheierea ‘reeducărilor’ propuse de el, eliberarea tineretului din închisori, încheierea vărsărilor de sânge, un pact social cu dictatura. Cel puţin, aşa arătau lucrurile conform acuzaţiilor ce i-au fost aduse de către unii prieteni şi de către Eugen Ţurcanu, acela care i-a luat locul în conducerea ‘reeducărilor’. Anume că Alexandru Bogdanovici s-a angajat în transformarea intelectuală a camarazilor săi, pentru a păcăli administraţia temniţei şi conducerea M.A.I. ce supraveghea procesul de comunizare dirijat de el. Participanţii urmau să se dea drept ‘oameni noi’, pentru a-şi putea relua cu mai multă vigoare lupta anticomunistă, odată puşi în libertate. Acordăm credit declaraţiei lui Eugen Ţurcanu, din anchetele ce i-au premers condamnarea la moarte şi executarea, declaraţie privitoare la scopurile lui Alexandru Bogdanovici, când şi-a antrenat în autoreeducare colegii de suferinţă: “Scopul urmărit (...) era acela de a se prezenta în faţa organelor de stat ca “reeducaţi” şi de a se elibera din închisoare înainte de ispăşirea condamnării, atât el cât şi cei ce-l urmau în acea acţiune”.
Constatăm că anchetatorul îi impune lui Eugen Ţurcanu, prin aceeaşi întrebare repetată insistent şi neobosit, să afirme că acţiunea lui Bogdanovici a fost una necinstită. Or, Ţurcanu – acela care urma să-l tortureze pe colegul său Bogdanovici până la moarte, refuză să-i ia acest ultim merit; nu acceptă timp îndelungat să-i caracterizeze acţiunea drept una necinstită: “Nu vreau să spun că a fost o acţiune necinstită, căci dacă aş spune aşa, nu ar fi realitatea”!
Cinstită sau nu, acţiunea lui Alexandru Bogdanovici constituia o imensă greşeală: aceea de a acorda credit moral duşmanilor omenirii, cei care promovau în locul iubirii dintre semeni ura de clasă. El nu şi-a dat seama că, atunci cînd accepta conlucrarea cu tirania, orice control asupra destinului personal trebuia să dispară în mod obligatoriu.
Voi cita din amintirile unui coleg de detenţie, viitorul monsenior Justin Paven (publicate în Editura mea Ramida) priveliştea cumplită a morţii lui Alexandru Bogdanovici, condamnat la moarte fără judecată de către securitatea nemulţumită cu metoda ‘blândă’ a ‘reeducărilor’, înlocuită, după înlăturarea lui de la conducere cu cele mai odioase torturi fizice şi morale, conducând la numeroase tentative de sinucidere şi la suficiente crime săvârşite între colegii de detenţie.
Personalitatea lui Alexandru (Şura) Bogdanovici este una dintre cele mai controversate în lumea foştilor deţinuţi politici.
Mărturia la care mă refer aparţine, va să zică, lui Justin Paven, ale cărui memorii (“DUMNEZEUL MEU, DE CE M-AI PĂRĂSIT?”) le-am publicat, repet, în editura mea RAMIDA. Autorul, pe atunci student, se afla în focul reeducărilor.
“Împreună cu noi fusese adus şi Bogdanovici, care abia se mai ţinea pe picioare. Era într-o stare de slăbiciune jalnică, de nedescris. Avea aspectul unui caşectic, dar nu atât din lipsa de mâncare, cât mai ales din tratamentul de violenţe la care fusese supus. Acum Ţurcanu îl lăsase în pace, dar nenorocitul nu s-a mai putut redresa.
Într-o zi n-a mai fost în stare să se ridice în capul oaselor şi a fost nevoie să fie hrănit de alţii. Îmi amintesc cu câtă atenţie caritabilă se ocupa de el Georgică Georgescu, dându-i toate îngrijirile pe care condiţia claustrării noastre le îngăduia, dar n-a mai rezistat mult.
Stătea întins pe prici, cu ochii aproape imobili, privind undeva, dincolo de tavan, şi nu scotea un cuvânt. În tot timpul cât am stat cu el, nu l-am auzit rostind decât câteva cuvinte. Se putea citi pe faţa lui o amară descurajare care cred că a contribuit în mare măsură la grăbirea sfârşitului său.
“Poate că, totuşi, în tăcerea aceasta prelungită, Dumnezeu a putut să-i trezească, dintr-un sâmbure de credinţă primit la botez, un act de părere de rău pentru viaţa sa de păcat şi încheiată atât de tragic.” Justin Paven probabil că face aluzie la faptul că însuşi Şura Bogdanovici iniţiase ‘reeducările’, într-o formă lipsită de violenţă.
“A expiat într-o dimineaţă”, continuă amintirile, “ducând cu el taina unei fărădelegi pe care a ispăşit-o prin moarte pe Crucea închisorii, după ce a primit acelaşi tratament de respiraţie artificială ordonat de Ţurcanu, în momentul când intrase în comă.
“A fost primul om din viaţa mea pe care l-am văzut de aproape dându-şi sufletul şi al patrulea mort din seria cu care am intrat la ‘reeducare’.
“După scoaterea lui din cameră, în tăcerea apăsătoare care se lăsase, Ţurcanu a ţinut să-i facă un scurt panegiric:
“– Aşa vor pieri toţi oportuniştii care îşi închipuie că pot înşela bunăvoinţa regimului!...”

Consemnări biografice de Mihai Rădulescu

Nopți Carpatice

În noaptea grea se odihnesc Carpaţii,
- cirezi de zimbri cu capul frânt pe labe.
Ecoul tace în silabe,
Cascadele se-ngânã somnolent.

În coama vânătă dorm spaţii,
Mitologii, legende dorm şi anii,
Şi tăinuiesc cu Dumnezeu ciobanii
Ca-n zilele din Vechiul Testament.

Se-adună neguri vii în cete
Ca duhuri din Istorii răsculate,
Să-ncoroneze frunţi înviforate,
Să cearnă secolii în plete.

În grote şi în peşteri daco-trace
Se spovedesc urgiile cumplite.
Zalmoxe!
Trecutul tot se odihneşte-n pace
Cernut în funerare stalactite. 

...Doar umbrele păşesc în noapte
Spre Orion, pe Căi de Lapte...

Se scoală din morminte şi pisanii
În platoşe de-argint vitejii -
Şi călăresc în umbra veacurilor cnejii,
Când Domnul voroveşte cu ciobanii...

Rătăcind prin stele...visuri

Umblă vântul prin reţele, noaptea-i veac fără sfârşit.
Sboară gândurile mele şi se pierd în infinit...
Cine-s eu? mă-ntreb adesea, gând mistuitor şi greu:
Dintre câţi trăiesc în mine, cine sunt – ştiu numai eu.

Luni

...Se rotesc fulgi de zăpadă
Şi se pierd în noaptea grea.
Luna mare stă să cadă
Peste câmpul alb de nea.

I
Cine sunt? Simt în străfunduri răzvrătire de haiduc
Hăituit mereu de poteri, rătăcind prin câmpi, năuc.
Cruntă-mi este răzbunarea, sângeroasă spada grea –
Nu ştiu mila şi iertarea când mă lupt cu cineva.

Marţi

Nistrul spumegă în praguri
Vânăt, rece, ‘nvolburat,
Se opreşte-apoi în vaduri,
Loc de veci netulburat...

II
Cine sunt? O balalaică plânge dragostea de ieri;
Suspinând dup-o rusoaică, -n vis mă pierd seri după seri.
Mi-a rămas inima frântă, peste Nistru, undeva –
Numai visul mă alintă şi-mi descântă dragostea.

Miercuri

Sboară caii vultureşte,
Ceru-i boltă de topaz,
Acolo-unde-nfloreşte
Trandafirul de Şiraz.

III
Cine sunt? Prin stepa largă călăresc aripi de vânt –
Soră-mi este iapa şargă: lupt mereu, petrec şi cânt.
Numai “Bir Nimrud”-ul ştie cine-s eu, de unde vin...
Mă desparte-o veşnicie de Ceahlăul Carpatin.

Joi

Lin adie briza mării
Duh de vis peste Bosfor:
În azurul înserării
Sângerează-un colţ de nor...

IV
Cine sunt? Pe puntea mare, sprijinit de balustradă,
Cânt pierdut în depărtare, mării dragi, o serenadă.
Stropi de spumă diamante – irizează curcubee,
Vin sirene şi bachante în adâncuri să mă ieie.

Vineri

...Clocoteşte în baloane
Elixirul veşniciei –
În bordeie şi saloane, toţi sunt
Robi nimicniciei...

V
Cine sunt? În eprubete se-nfiripă altă lume:
Doar formulele discrete cunosc taina fără nume.
Despre viaţă, despre moarte, nici o lacună nu am –
În borcane şi retorte, eu creez “Noul Adam”.

Sâmbătă

...Peste dune luna plânge 
Şi-n amurgul african
Nilul pare râu de sânge,
Sfinxul – stâncă de mărgean...

VI Cine sunt? O dulce fată, în decor de feerie
Din ghitara fermecată lăcrimează nostalgie.
Fluiere şi tamburine plâng poveşti orientale.
Doruri noi aprinde-n mine cântul vrăjilor fatale.

Duminică

Vântul încreţeşte marea,
Spuma valul încunună
Şi-ntr-o clipă frământarea
Se preface în furtună...

VII
Cine sunt? Pe baricade flutur steagul răzvrătirii –
În vârtej ridic noroade pentru ceasul izbăvirii.
Cade ‘lutul’ de pe mine şi, văpaie de credinţă,
Mă avânt spre noi destine de calvar sau biruinţă.

Cine sunt? În nopţi de veghe, caut să dezleg misterul:
Sboară gândul mii de leghe, ocolind pământul, cerul...
Gânduri, vise, frământare, în zadar mă-ntreb mereu
Căci răspunsul la-ntrebare-l ştie unul Dumnezeu.

Simt în orice strop de sânge altă viaţă şi chemare.
Sufletul sărman se frânge zbuciumat fără-ncetare.
Toţi strămoşii sunt în mine: mii de vieţi înverigate
În acelaşi lanţ ce ţine suflete încătuşate.

Cine sunt? În lumi de stele rătăcesc mereu pribeag
Şi în visurile mele caut un prieten drag...

Noaptea zadarnic m-așteaptă

Noaptea zadarnic m-aşteaptă
Albele ceasuri târzii;
Cine să cânte? –
Visele-s frânte 
– Frunze pe drumuri pustii.

Fugar,
Hoinar,
Gândul vâsleşte spre zări...
Printre zăbrele
Caut sub stele
Drumuri ce duc nicăieri.

Noaptea zadarnic aprinde
Albe lanterne de vrăji.
Fruntea fierbinte
Tristă, mormânt e-n
Curtea cu gratii şi străji.

S-a stins,
În plâns,
Viersul acelor chemări.
Visele-s frânte...
Cine să cânte
Drumuri ce duc nicăieri...?

Ovid Densusianu, filolog, folclorist, istoric literar si poet

Biografie Ovid Densusianu
Ovid Aron Densusianu (numele de familie pronunţat Densuşianu; n. 29 decembrie 1873, Făgăraş, d. 9 iunie 1938, Bucureşti) a fost un filolog, lingvist, folclorist, istoric literar şi poet român, membru al Academiei Române şi profesor la Universitatea din Bucureşti.

Biografie

* 1873 – Se naşte la Făgăraş pe 29 decembrie, având o întreagă descendenţă de cărturari. Făcând parte din familia Densuşianu, Ovid a fost fiul lui Aron Densuşianu, poet şi critic literar, profesor de limba latină şi literatură română la Universitatea din Iaşi. Aron şi Nicolae Densuşianu, autorul cunoscutei lucrări Dacia preistorică, au fost fiii parohului din Densuş, Bizantius Densuşianu şi al Sofiei.
* 1880-1890 – Clasele primare le urmează la Satul Lung (ce actualmente face parte din orașul Săcele), Făgăraş, Braşov, Iaşi.
* 1881 – Se mută împreună cu familia la Iaşi, unde îşi va continua studiile la Liceul Naţional şi la Şcoala Instituţiilor Unite.
* 1890 – Susţine bacalaureatul, după care se înscrie la Facultatea de Litere din Iaşi, avându-i ca profesori pe Alexandru Philippide şi A. D. Xenopol.
* 1892 – Îşi ia licenţa „magna cum laudae” la Iaşi cu lucrările Studiu comparativ între epopeea greacă şi română şi Ilustrando Quintiliani sententia, satira tota nostra est.
* 1893 – Este numit profesor la un liceu din Focşani. În perioada următoare călătoreşte la Berlin în vederea aprofundării studiilor. Publică în „Revista critică-literară” articole de istorie şi critică literară, precum şi lingvistică (Aliteraţiunea în limbile romanice, Rotacismul în dialectul istrian).
* 1894-1896 – Îşi continuă la Paris la École des Hautes Etudes, unde va obţine titlul de diplomat cu teza La Prise de Cordres et de Sébillée, chanson de gest du XII-ème siècle, urmată de un studiu şi un glosar bine documentate.
* Studiază la Paris sub îndrumarea profesorului Gaston Paris texte medievale franceze. Îşi ia doctoratul cu un studiu filologic asupra unui text francez din secolul al XIV-lea: Der „Roman de la comtesse d'Anion” von Jean Maillart.
* 1897-1901 – Este numit provizoriu la Catedra de istoria limbii şi literaturii române de la Universitatea din Bucureşti, unde deschide primul curs cu o lecţie despre „Obiectul şi metoda filologiei”. Devine titularul Catedrei de filologie romanică cu privire specială asupra limbii române, începând din 1901 până la sfârşitul vieţii sale.
* 1898 – Publică Buletinul „Studii de filologie română”.
* 1901 – Îi este publicată la Paris opera fundamentală Histoire de la langue roumaine, volumul I, Les origines, în care sunt strânse informaţii vaste asupra formării şi evoluţiei limbii române. Este ales membru corespondent al Academiei Române.
* 1905 – Este distins cu Premiul „Bibesco” al Societăţii de Lingvistică din Paris. Înfiinţează la Bucureşti Societatea de Filologie, în cadrul căreia prezintă comunicări cu tematică lingvistică pe care le va publica mai târziu în „Buletinul Societăţii Filologice”.
* 1907 – Împreună cu I.-A. Candrea, publică Dicţionarul etimologic al limbii române. Elementele latine (A - putea). Îl preocupă problema ortografiei limbii române, aducând la cunoştinţă Academiei părerile sale în legătură cu normelor limbii literare.
* 1913 – Întemeiază Institutul de Filologie şi Folclor.
* 1914-1916 – Ţine la Universitate un număr de prelegeri asupra simbolismului francez.
* 1918 – Devine membru activ al Academiei Române, unde va ţine discursul de recepţie Şcoala latinistă în limba şi literatura română. Barbu Delavrancea.
* 1921-1922 – Se află la Praga.
* 1923 – Este ales membru de onoare al Societăţii de Etnografie.
* 1924 – Devine membru al Societăţii de Lingvistică de la Paris.
* 1923-1928 – Înfiinţează o nouă revistă, „Grai şi suflet”, publicaţie a Institutului de Filologie şi Folclor.
* 1925 – Iniţiază convocarea unui Congres al filologilor români şi susţine comunicarea Vorbirea populară din puncte nouă de vedere.
* 1938 – Se stinge din viaţă la 8 iunie, fiind înmormântat la cimitirul Bellu. Apare volumul II, Le seizième siècle, din Histoire de la langue roumaine.

Opera (selectiv)

* Istoria limbii române (2 volume, 1901-1938), prima mare operă de sinteză consacrată originii şi evoluţiei limbii române (până în secolul al XVI-lea inclusiv)
* Graiul din Ţara Haţegului (1915)
* Sufletul latin şi literatura nouă (2 volume, 1922)
* Viaţa păstorească în poezia noastră populară (2 volume, 1922-1923)
* Literatura română modernă (3 volume, 1929-1933)
* Dicţionarul etimologic al limbii române. Elementele latine, în colaborare cu I.-A. Candrea (1907-1914)
* Graiul nostru, împreună cu I.-A. Candrea şi Theodor Sperantia, o culegere de texte dialectale româneşti (2 volume, 1906-1907).

Aprecieri critice

Ovid Densusianu a întemeiat şi a condus revistele Viaţa nouă (1905-1925) şi Grai şi suflet (1923-1938). A studiat fenomenele de limbă în strânsă legătură cu folclorul şi etnografia. Este creatorul şcolii lingvistice de la Bucureşti. Studiile sale se remarcă prin bogăţia documentării, claritatea expunerii, prin grija pentru obiectivitatea ştiinţifică, alterată însă uneori de limitele mecaniciste ale concepţiei neogramatice căreia i-a fost ataşat. În domeniul literaturii, Densusianu a fost unul dintre promotorii curentului simbolist în România, el însuşi publicând poezii sub pseudonimul Ervin.

Afilieri

* Membru al Academiei Române
* Membru al Societăţii de texte vechi franceze
* Membru al Societăţii de Lingvistică din Paris

Calea robilor

În valuri albe mii de focuri
Plutesc – e drumul nesfârşit
Al robilor; din el se spune
Că după veacuri e ursit
Câte o stea să se desfacă
Şi, ridicându-se mai sus,
Alături de-altele să treacă
În lumea fără de apus.
O cale-a robilor se-ntinde
Şi pe pământ, dar nu de foc,
Ci de-ntuneric – e convoiul
Atâtor vieţi făr' de noroc.
Şi printre ele câteodată
Se-opreşte soarta ca s-aleagă
Un suflet – stea chemată poate
S-aprindă raze-n lumea-ntreagă.

Purtând povara de durere,
Măcar atât s-aveţi şi voi,
Iloţi: un gând de mângâiere,
Că şi din robi se nasc eroi.

Cei fără stea

Au adormit în visul pietrei,
Au adormit și i-am privit
Cum ochii lor uitase-ndată
Că mai-nainte cuprinsese -
Minune - câmpul înflorit.

Erau pribegi ce nu știu unde
Mergeau - atâtea drumuri sunt
Pe care chinul le deschide
Prin lume - și ei toți cu gesturi
Înlocuise-orice cuvânt.

Îi întâlnisem în lumină
Bolnavă de amurg, și-n urmă,
Când întâmplarea ne-apropiase,
Am mers pe lângă ei privindu-i
Cum toți tăcuți păreau o turmă.

...Pe când dormeau văzui de-odată
Cum tresări cel mai bătrân.
Se ridică, făcându-și cruce,
Și zise, zarea cercetând-o:
”Fă, Doamne,-aicea să rămân!”

Scorburile

Luminile ce fug de ele
Şi farmecul măreţei înfrunziri
Le chinuiesc, când ştiu că-s numai umbra
În care adăpost îşi caută
Hidoase vieţuiri.

Întunecimea lor le face totuşi
Să fie mândre că într-una
Puterea-atâtor trunchiuri ele-o sapă,
Dar de mândria lor îşi râde codrul
Când ştie că pe el nu-l risipeşte
Nici furtuna.

Şi iarna, când frunzişul
Nu le mai turbură şi nu le mai umileşte,
Mai îndrăzneţ privesc, crezându-se stăpâne,
Dar strălucirea albă a zăpezei
Le-neacă şi holbarea neagră
A lor o biruieşte.

 Otilia Cazimir

Biografie Otilia Cazimir
Otilia Cazimir (n. 12 februarie 1894, Cotu Vameş, judeţul Neamţ - d. 8 iunie 1967, Iaşi) este pseudonimul literar al poetei Alexandra Gavrilescu, cunoscută şi ca autoarea unor versuri pentru copii. Acest pseudonim i-a fost ales de către scriitorul Mihail Sadoveanu şi de criticul literar Garabet Ibrăileanu. Scriitoarei nu i-a plăcut noul nume după cum spune: "Daţi-mi voie să vă mărturisesc, după atâta amar de ani că numele acesta, pe care totuşi l-am purtat cu cinste, nu mi-a plăcut niciodată. N-am nimic în comun cu eroinele legendelor germane, iar cea dintâi pe care am întâlnit-o în viaţă - fetiţa cu care am stat în bancă în clasa primară - era proastă, grasă şi buboasă...".

Era cel de-al cincilea copil al învăţătorului Gheorghe Gavrilescu. Şi-a petrecut copilăria în satul natal şi a început să scrie poezii de când era mică. A urmat cursurile liceale şi universitare la Iaşi, oraş în care şi-a petrecut întreaga viaţă. A debutat în anul 1912 în revistă "Viaţa românească", în care îşi va tipări majoritatea scrierilor. Între anii 1937-1947 a îndeplinit funcţia de inspector al teatrelor din Moldova. Părinţii îi spuneau în copilărie Luchi. Din proza sa autobiografică "A murit Luchi" aflăm că numele de Luchi dispare odată cu intrarea în şcoală, când fetiţa a crescut şi a devenit elevă. Atunci când este strigată de învăţătoare pe numele ei adevărat, fetiţa nu răspunde, pentru că pe ea toată lumea o strigă Luchi. O colegă îi explică învăţătoarei că acasă i se spune "Luchi, ca la caţei!". Mica poetă se simte ruşinată şi îşi spune în sinea ei: "Mi-e ruşine de numele meu, mi-e ruşine de mine, mi-e ruşine de tot!"

În copilărie a simţit lipsa prietenilor de joacă, după cum ea însăşi mărturiseşte: "Am fost o fetiţă tare cuminte. Toţi erau mai mari decât mine. Mă jucam singură. Mă sfiam de toţi. Uneori cântam. Alteori priveam gâzele, păsările, când se topeau zăpezile".

Otilia Cazimir iubea copiii şi a început să realizeze creaţii literare pentru ei: "Gingăşia copiilor m-a cucerit dintotdeauna. M-am apropiat de ei văzând, scriindu-le poezii vesele cu o nuanţă uşoară de ironie"... "Am început prin a spune copiilor poveşti şi, abia mai târziu, am început să scriu pentru ei. Totul se datorează pasiunii mele precoce pentru astronomie. Când eram o abia ieşită din şcoala primară, le povesteam nepoţilor mei, de care nu mă despărţeau decât câţiva ani, despre stele". La revista "Viaţa românească" l-a cunoscut pe George Topârceanu. Între ei s-a legat o strânsă prietenie şi o adevărată poveste de dragoste.

Volume de versuri

A publicat aproape 60 de volume de poezii. Din creaţia sa se detaşează câteva titluri:

Jucării, 
Baba iarna intră-n sat, 
Lumini şi umbre, 
Fluturi de noapte, 
Cântec de comoară, 
Poezii, 
Versuri 

Proza autobiografică

Grădină cu amintiri, 
Prietenii mei, scriitorii, 
A murit Luchi 
"Cumatra vulpe"

Călăreţul

Hi, calut cu patru roate!
Calaretu-i rupt în coate,
Are-n frunte un cucui,
Dar ca dânsul altul nu-i!

L-a trântit calutu-n zloata.
Nu stiu cum s-a intamplat -
L-a trântit, asa, deodata,
Ca un cal adevarat!

Dar maicuta,
Cu varguta,
Iese-n poarta, mânioasa:
- Lasa, lasa,
Ca te-oi prinde eu acasa!...

Calaretul rupt în coate
Taie drumul de-a calare.
Chiuind în gura mare:
- Hi, calut cu patru roate! 

Vara

Apune soarele-n vapai

Si inserarea, ca un val,

Pe subt rachitile din deal

Se lasa-n liniste pe vai.

Coboara-ncovoiat la pod

Un biet pescar, de pe Siret,

Si-n umbra sura pier incet

Pescar, si apa, si navod.

De jos, din ceata de pe prund,

Doi pescarusi au aparut

Si-n zbor ingemanat si mut

Se duc spre baltile din fund.

Inchid pleoapele s-ascult…

De pacea larga leganat

Mi-adoarme sufletu-mpacat.

Ca un copil ce-a plans prea mult. 

Înserare

Un deal cosit … Şi pe şoseaua prinsă
De coasta lui, un car dispare-n fund.
Şi sună drumul ca o dobă-ntinsă
Pe care-ai aruncat, cu pumnii, prund.
Prin nori, apusu-mprăştie uşor
Un vag reflex rătăcitor …
Şi-ncet,
Pe ochii vineţi şi-mpietriţi ai zării,
Se lasă moi pleoapele-nserării. 

Sunt Radical - Adrian Păunescu (1 august 1988)

La despartire - Adrian Paunescu

Avem timp - Octavian Paler

TEATRU/FILM 8 Iunie

Cu Radu Muntean, regizor

Biografie Radu Muntean

Regizorul si scenaristul Radu Muntean s-a născut la 08 iunie 1971, in București.

In 1994 a absolvit Academia de Teatru si Film din București, secția Regie Film. A debutat cu filme documentare, realizate inca din perioada studenției, ca Si ei sunt ai noștri (1992), pentru care a obținut in același an premiul I la Festivalul Național de Film de la Costinești. In 1994 regiza documentarul Lindenfeld si obținea premiul al 2-lea la Festivalul de Film de la Sibiu, premiul special al juriului si premiul special al Fundației Soros la Festivalul de Film Dakino, premiul UCIN, era selectat in 18 festivaluri internaționale de film.

Debuta cu filme artistice in același an, cu pelicula Ea, pentru care obținea premiul special la Festivalul de Film Up and Coming de la Hanovra,Germania. Următorul film, Tragica poveste de dragoste a celor doi (1996), câștiga din nou primul loc la Festivalul de Film de la Costinești, premiul special la Festivalul de Film de la Hanovra.

Documentarul Viata e in altă parte (1996) obținea Premiul Special la Festivalul Video Art de la Locarno, Elveția.

In anul 2002 regiza si scria scenariul primului său lung metraj, Furia, răsplătit cu premiul UCIN pentru cel mai bun debut. Filmul a participat la festivaluri internaționale de film in Montpellier (Franta), Mannheim (Germania), Salonic (Grecia), Sofia (Bulgaria), Palic (Serbia).

A urmat în anul 2006 Hârtia va fi albastră, cu premiul pentru Cel mai bun film la Festivalul International Eurasia din Antalya, mențiune specială a juriului la Sarajevo, premiul special al juriului la Festivalul Filmului Francofon de la Namur, Belgia. Boogie, film realizat in anul 2008, participa la Festivalul de la Cannes. Cel mai recent lung metraj regizat de Radu Muntean este Marți după Crăciun, cu scenariul scris in colaborare cu Razvan Radulescu si Alexandru Baciu, prezentat la Festivalul de la Cannes.

Radu Muntean a regizat si spoturi publicitate, a predat la Facultatea de Regie Film din cadrul Universitatii Media din București.

Filme cu Radu Muntean

·         Cinemaguerilla (2009)

·         La nouvelle vague du cinema roumain / Noul val din filmul românesc (2008) - el însuşi

Filme regizate de Radu Muntean

·         Umanitara (2015)

·         Un etaj mai jos (2015) Trailer

·         Vorbitor (2011)

·         Marți, după Crăciun (2010) Trailer

·         Boogie (2008) Trailer

·         Hârtia va fi albastră (2006) Trailer

·         Furia (2002)

·         Tragica poveste de dragoste a celor doi (1996)

·         Viata e in alta parte (1996)

·         Ea (1994)

·         Lindenfeld (1994)

·         Si ei sunt ai nostri (1992)

Filmografie - scenarist

·         Un etaj mai jos (2015) Trailer

·         Vorbitor (2011)

·         Marți, după Crăciun (2010) Trailer

·         Boogie (2008) Trailer

·         Hârtia va fi albastră (2006) Trailer

·         Furia (2002)

Filmografie - director producţie

·         Mamaia (2013) Trailer

MARȚI, DUPĂ CRĂCIUN (2010) [Dramă, De dragoste]: 

Cu actorul Adrian Pintea

Biografie Adrian Pintea

Adrian Pintea s-a nascut la 9 octombrie 1954, in localitatea Beius, judetul Bihor, fiul unui medic renumit din Cluj. Tatal a murit inainte de nasterea actorului si mama s-a recasatorit cu George Pintea, fost aghiotant al lui Ion Antonescu. 

Cariera:

A copilarit la Beius si Oradea. Era un copil fragil, sensibil si frumos. Scria versuri si proza, desena si iubea animalele, indeosebi caii. In clasa a saptea primea premiul pentru poezie din partea unei reviste pentru liceeni din Oradea. Atunci a recitat pentru intaia oara in public o poezie, "Invitatie la vals", si a impresionat profund publicul. Canta la chitara si iubea rock-ul.

A absolvit Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica Bucuresti, sectia actorie, promotia 1979 si Universitatea Nationala de Arta Teatrala si C 

inematografica "I.L. Caragiale", sectia regie film, promotia 2004. 

A predat actoria din 1990. Din 2002 avea titlul de Doctor in domeniul Teatru. Lucrarea de doctorat: "Hamlet sau actorul lucid".

A debutat in teatru in 1977 cu "Oedip salvat" de Radu Stanca. A sustinut roluri la Teatrul Bulandra, la Teatrul National din Bucuresti, la Teatrul Nottara, Teatrul Romano American, Teatrul National din Craiova, Compania Teatrala "777", etc. 

Primul film : "Iancu Jianu", rolul principal, regia lui Dinu Cocea. A urmat rolul Zeno, din serialul Tv "Lumini şi umbre".

A jucat Romeo si Hamlet in teatru, Iorgovan in filmul "Pădureanca", Teroristul Goran din "Diplomatic Siege", Trimark Production USA, Doctorul in productia britanica "Nostradamus", la rolul din "Tinereţe fără tinereţe", pe care i l-a incredinţat, in 2006, Francis Ford Coppola. Ultimul rol: un bolnav incurabil in telenovela "Daria, iubirea mea".

A fost regizorul spectacolelor de teatru "Cei drepti" de Albert Camus, 1998; "Demonii" dupa F.M. Dostoievski, 1996; "Romeo si Julieta" de William Shakespeare, 1993-94; "Comedia erorilor" de William Shakespeare, 1991-92 , „Thomas A. Becket”,1999 la Teatrul Bulandra, „Orfeu in infern”, 1995, la Teatrul Romano-American, "Jesus Christ Superstar" de Andrew Lloyd Webber si Tim Rice, 2006.

A scris versuri cu sensibilitate si profunzime deosebite. 

Multe femei s-au indragostit de actorul frumos si charismatic Adrian Pintea. A fost casatorit cu arhitecta Silvia Mihaela Oostven , cu Laura Jianu, studenta lui si din anul 2000, cu doctorita si bioenergotera-peuta Lavinia Tatomir.

Era Cavaler al Templului si avea functia de Mare Gardian al Marelui Priorat Magistral al Romaniei.

 Iancu Jianu Haiducul: 

Vara fermecatoare - Kincses Elemér

GÂNDURI PESTE TIMP 8 Iunie

 George Sand - Citate:

Ovid Densusianu - Citate: