MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU JOI 20 IUNIE 2019

Bună dimineața, prieteni!
Sunteți invitații mei și puteți beneficia gratuit de aceste MATERIALE!
Recomandați-le și prietenilor Dumneavoastră!
Toate cele bune!

ISTORIE 20 Iunie

Evenimente

·         451: A avut loc Bătălia de pe Câmpiile Catalaunice sau bătălia de la Chalons, pe teritoriul actualei Franțe, și a fost ultima mare bătălie a antichității, precum și una dintre cele mai sângeroase bătălii din istorie. O coaliție sub comanda generalului roman Flavius Aetius și a regelui vizigot Theodoric I a învins o armată condusă de regele hun Attila, marcând sfârșitul dominației militare hunice în Europa.

·         1248: Universitatea din Oxford primeste statutul sau regal. Nu se cunoaste data exacta a intemeierii acestui lacas de cultura, dar există dovezi ale existentei sale încă din 1096, ceea ce o face cea mai veche universitate de limba engleză din lume  și a doua, cea mai veche universitate din lume. S-a dezvoltat rapid dupa  1167, dupa ce regele Henry al II-lea a interzisstudentilor englezi sa urmeze cursurile  Universitatii din Paris. Universitatii i–a fost acordat un hrisov domnesc in 1248, în timpul domnieiregelui Henric al III- lea.

·         1402 – Batalia de la Angora (Ankara): Tatarii infrang armata Turca.

·         1567 - evreii sunt expulzaţi din Brazilia, printr-un ordin al regentului Don Henrique.

·         1656 - Regele polonez Jan al II-lea Casimir recucereşte Varşovia.

·         1825 – A avut loc încoronarea regelui Franţei Charles X Bourbon.

·         1837: Regina Victoria I a Regatului Unit urmează la tron unchiului ei regele William al IV- lea. A domnit 64 de ani, până în anul 1901, având una ditre cele mai lungi domnii. Victoria Alexandrina (n. 24 mai 1819, Londra – d. 22 ianuarie 1901, Isle of Wight) a fost regina Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei din 1837 până în 1901, împărăteasă a Indiilor, din 1877 până în 1901, și stăpână a celor 28 de colonii britanice. La 24 mai 1837 Victoria a împlinit 18 ani, regența fiind astfel evitată. La 20 iunie 1837, regele William al IV-lea a murit de insuficiență cardiacă la vârsta de 71 de ani, iar Victoria a devenit regină a Regatului Unit la vârsta de 18 ani, succedând unor suverani mediocri, care discreditaseră instituția monarhică. În jurnal ea notează: „Am fost trezită la ora 6 de mama, care mi-a spus că arhiepiscopul de Canterbury și lordul Conyngham erau aici și voiau să mă vadă. M-am dat jos din pat și m-am dus în sală (numai în rochia de noapte) și m-am întâlnit cu ei singură. Lordul Conyngham mi-a făcut cunoscut faptul că bietul meu unchi, regele, nu mai era de la 12 minute după ora 2 din această dimineață, și în consecință, Eu sunt regină.” Documentele oficiale întocmite în prima zi a domniei ei au descris-o ca fiind Alexandrina Victoria, însă primul ei nume a fost retras la dorința ei și nu a mai fost utilizat. Ascensiunea sa la tron pune capăt „uniunii” dintre Marea Britanie și Hanovra, deoarece acolo, sub Legea Salică, femeile nu puteau guverna. Hanovra a trecut unchiului ei, nepopularul Duce de Cumberland și Teviotdale, care a devenit regele Ernest Augustus I. (Era al cincilea fiu și al optulea copil al regelui George al III-lea). El era moștenitorul ei prezumptiv până când ea urma să se mărite și să aibă copii. Încoronarea a avut loc la 28 iunie 1838 și a devenit primul monarh care a avut reședința la Palatul Buckingham. Ea a moștenit veniturile ducatele de Lancaster și Cornwall și i-a fost acordată o listă civilă de 385.000 £ pe an. Prudentă din punct de vedere financiar, ea a plătit datoriile tatălui ei.

·         1840: Samuel Morse a obtinut brevetul pentru inventarea telegrafului electromagnetic, un aparat cu ajutorul caruia putea transmite la distanta un mesaj. Si-a prezentat inventia la Universitatea din New York la 24 ianuarie 1838.

·         1866 - Italia declară război Austriei.

·         1867: Presedintele american Andrew Johnson anunta cumpararea teritoriului Alaska de la Rusia. La negocierile privind cumpararea acestui teritoriu a participat Consulul american la Sankt Petersburg in Rusia, romanul George Pomut, care a avut meritul de a obtine de la rusi Alaska la modestul pret de 7,2 milioane de dolari. Cu această ocazie, Pomut a participat și la încheierea tratatului americano-rus.

·         1894: Bacteriologul  Alexandre Yersin descopera  bacilul  pestei si identifica drept vectori ai raspandirii epidemiei, sobolanii. In 1895, fondeaza o filiala a  Institutului  Pasteur la  Nha Trang, in Vietnamul pe atunci colonie franceza pentru a fabrica seruri antipestoase.Va pune de asemenea la punct un vaccin.

·         1900: Membrii societatii secrete chineze Yihetuan, supranumita “Boxerii”, se rascoala contra prezentei staine in China, invadand misiunile catolice ,omorand preotii si pe ambasadorul Germaniei, von Ketteler. Puterile coloniale prezente in China dupa Razboiului Opiului din 184o au reactionat imediat obligand-o pe imparateasa vaduva Cixi sa fuga din Pekin.

·         1904 - În această zi în Paris este înfiinţat Association Internationale des Automobile Clubs Reconnus (AIACR), un organism care la acea dată se ocupa de organizarea curselor automobilistice timpurii în care francezii erau pionieri. Ulterior asociaţia a căpătat autoritate la nivel european şi chiar mondial fiind redenumită FIA. Momente cheie în istoria FIA sunt anu 1946, atunci când asociaţia a cerut standardizarea regulilor în Grand Prix, fapt ce a dus practic la primul sezon oficial de Formula 1 în 1950. În 1973 o altă competiţie foarte apreciată azi a fost înfiinţată de FIA, a 42-a ediţie a Raliului Monte Carlo a devenit practic prima etapă din istoria World Rally Championship (WRC). În 1987 FIA a stabilit şi primul sezon al World Touring Car Championship. 10 ani mai târziu FIA a preluat controlul asupra BPR Global GT Series, transformând-o astfel în FIA GT şi dând naştere astfel celei mai importante competiţii de Gran Turismo din lume. În prezent FIA este condusă de Jean Todt are 222 membri şi îşi are sediul la Place de la Concorde, Nr 8, în Paris.

·         1912: are loc Greva generală a muncitorilor din București, România.

·         1928: Are loc, la București, primul concurs național de decatlon.

·         1936: A avut loc Conferința Internațională de la Montreux (Elveția) ce a avut ca scop stabilirea unui nou regim al strâmtorilor Bosfor și Dardanele; Convenția încheiată confirma principiul libertății de trecere și de navigație prin strâmtori pentru navele comerciale ale tuturor statelor pe timp de pace, precum și în timp de război dacă Turcia nu era parte beligerantă; delegația română a fost alcătuită din Nicolae Titulescu, ministrul Afacerilor Străine, Constantin Contescu și Vespasian V. Pella, miniștri plenipotențiari.

·         1937: Regele Carol II-lea al României a întreprins o călătorie prin Basarabia de Sud, vizitînd localitățile Cetatea Albă, Bugaz, Șaba și Budachi.

·         1938: În perioada 20 iunie - 25 iulie 1938 s-a desfășurat procesul de acoperire cu alamă a modulelor din fontă ale „Coloanei fără sfârșit", operă a sculptorului Constantin Brâncuși, a cărei construcție a început la 15 august 1937.

·         1940: A fost inaugurat, la Bucuresti, Institutul de Antropologie, intemeiat prin stradaniile doctorului Josef Francisc Rainer (astazi Institutul de Antropologie “Francisc Rainer” al Academiei Romane). După 1944, Institutul de Antropologie îşi încetează oficial existenţa, deşi cercetarea antropologică se continuă sub conducerea profesorului Alexandru Tudor. Începând din anul 1950, profesorul Ştefan Milcu, împreună cu un număr de colaboratori din fostul Institut, înfiinţează un „colectiv de antropologie” în cadrul Institutului de Endocrinologie (1950-1963). Abia după 1990, Institutul îşi redobândeşte personalitatea juridică, intrând în subordinea Academiei Române, mai întâi ca Centru de Cercetări Antropologice, (1990 -2007) şi, în cele din urmă, sub titulatura actuală de Institut de Antropologie „Francisc I. Rainer”

·         1940: Al Doilea Război Mondial. Italia începe o invazie nereușită a Franței, dupa ce declarase  război Franței și Marii Britanii în seara zilei de 10 iunie.  Au existat unele lupte sporadice între patrule italiene  și   franceze pe Linia  Alpilor. La 17 iunie, Franța a anunțat că va încerca un armistițiu cu Germania. Pe 21 iunie, cand un armistițiu franco-german era pe cale de a fi semnat, italienii au lansat o ofensivă generală  în sectorul nordic și   de-a lungul coastei. Ei pătruns câțiva kilometri pe teritoriul francez întampinand o  rezistență puternică. Ofensiva s-a oprit  înainte ca obiectivele principale sa fi fost atinse, cea mai importanta cucerire italiana fiind orașul de coastă Menton. În seara zilei de 24 iunie, un armistițiu a fost semnat la Roma. Acesta a intrat în vigoare doar după miezul nopții, la 25 iunie, în același timp cu armistițiul cu Germania (semnat la 22 iunie). Italia a  ocupat teritoriul  capturat în  luptă si  o zonă demilitarizată a fost creată pe partea franceză a frontierei. De asemenea, controlul economic italian a fost extins în sud-estul Franței până la râul Rhône și Italia a obținut anumite drepturi și concesii în unele colonii  franceze. O comisie de control a respectarii armistițiului, Commissione Italiana d’Armistizio con la Francia (CIAF), a fost înființată în Torino.

·         1942    - Trupele germane cuceresc oraşul Tobruk din Africa.

·         1943: Se inaugurează la București, în parcul Cișmigiu, ansamblul de busturi - Rondul Român. În cadrul ansamblului sunt amplasate busturile scriitorilor: Vasile Alecsandri, Nicolae Bălcescu, Ion Luca Caragiale, George Coșbuc, Ion Creangă, Bogdan-Petriceicu Hașdeu, Ștefan Augustin Iosif, Alexandru Odobescu, Alexandru Vlahuță, Duiliu Zamfirescu, Mihai Eminescu și Titu Maiorescu.

·         1944: Se crează, pe baza unei platforme comune, Blocul Național Democrat (BNM) din România, alcătuit din partidele Comunist, Social-Democrat, Național-Țărănesc și Național-Liberal. Platforma cuprindea următoarele obiective: încheierea fără întîrziere a armistițiului cu Națiunile Unite, ieșirea României din războiul purtat alaturi de Germania, eliberarea țării de sub ocupația germană, alăturarea ei Națiunilor Unite și restabilirea independenței și suveranității naționale, înlăturarea regimului de dictatură și înlocuirea lui cu un regim constituțional, democratic.

·         1946: Candidatul   Partidului  Progresist al Muncitorilor  Canadieni, Fred Rose, este condamnat pentru spionaj în favoarea Uniunii Sovietice.El va primi  o pedeapsă cu închisoarea de şase ani. Sindicalistul comunist  Fred Rose, al cărui nume real Rosenberg, a aderat la Partidul Comunist la sfârşitul anilor 1930. Arestarea lui Fred Rose a avut loc  aproximativ în acelaşi timp cu cea a lui Raymond Boyer, un profesor de la Universitatea McGill, de asemenea, acuzat de spionaj.

·         1954: S-a inaugurat podul cu tablier metalic peste Dunare la Giurgiu, numit Podul Prieteniei, pe atunci cel mai mare pod combinat (de cale ferata si rutier) din Europa, construit in doi ani si jumatate, in colaborare cu alte tari vecine. La 14 iunie 2013 a fost inaugurat podul Calafat-Vidin. Până în acel moment, pe porţiunea de 470 kilometri din Dunăre care formează graniţa bulgaro-română era în funcţiune numai podul dintre Giurgiu şi Ruse.

·         1955: Are loc cea mai îndelungată eclipsă totală de soare a secolului: 7 minute și 8 secunde, observată în Filipine.

·         1959: A avut loc premiera bucureșteană a operei „Falstaff", de G. Verdi, avându-l în rolul titular pe Petre Ștefănescu-Goangă.

·         1963: Reprezentanți ai SUA și URSS au semnat un acord de instalare a „liniei fierbinți" – telefonice – între Washington și Moscova. Ea a devenit operațională din luna august a anului 1963.

·         1990: A avut loc şedinţa solemnă a învestirii noului preşedinte al României. Ion Iliescu a rostit jurământul de credinţă şi a anunţat că îl desemnează în funcţia de premier pe Petre Roman.

·         1991: La Tribunalul Municipiului București a fost înregistrat Partidul „România Mare".

·         1991: Berlin-capitala Germaniei reunificate. După căderea Zidului Berlinului în 1989 şi reunificarea Germaniei , în 1990, Bundestagul (Parlamentul) german a decis să dea din nou Berlinului statutul de de capitala a tarii. Palatul Reichstag , ars de către nazişti în 1933 si distrus in mare parte de bombardamentele aliate in cel de-al doilea razboi mondial va fi renovat şi va găzdui Bundestagul( Parlamentul german), începand cu anul 1999.

·         1992: Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a hotarat, in sedinta din 20 iunie 1992, canonizarea ca sfinti a voievodului Constantin Brancoveanu si a copiilor lui, precum si a “binecredinciosului voievod Stefan cel Mare si Sfant”, praznuit la 2 iulie. Totodata, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât „ca de acum şi până la sfârşitul veacurilor, în întreaga Biserică Ortodoxă Română, să se numere cu sfinţii şi să se cinstească după pravilă cu slujbă specială şi cu acatist toţi sfinţii din neamul românesc, ştiuţi şi neştiuţi, pentru a căror cinstire se instituie Duminica Sfinţilor Români, care va fi aşezată în calendarul Bisericii noastre, în fiecare an, a doua Duminică după Pogorârea Duhului Sfânt, arătându-se prin aceasta lucrarea Sfântului Duh în Biserica noastră de-a lungul veacurilor” Constantin Brâncoveanu (n. 1654 – d. 15/26 august 1714) a fost domnul Țării Românești între anii 1688 și 1714, având una din cele mai lungi domnii din istoria principatelor române. Mare boier, nepot de soră al domnului Șerban Cantacuzino, el a moștenit și a sporit o avere considerabilă, care consta în proprietăți imobile, bunuri mobile și sume de bani depuse în străinătate. În timpul în care a domnit, Țara Românească a cunoscut o lungă perioadă de pace, de înflorire culturală și de dezvoltare a vieții spirituale, în urma sa rămânând un mare număr de ctitorii religioase și un stil arhitectural eclectic ce-i poartă numele. Ștefan al III-lea, supranumit Ștefan cel Mare (n. 1433, Borzești – d. 2 iulie 1504, Suceava), fiul lui Bogdan al II-lea, a fost domnul Moldovei între anii 1457 și 1504. A domnit 47 de ani, durată care nu a mai fost egalată în istoria Moldovei. În timpul său, a dus lupte împotriva mai multor vecini, cum ar fi Imperiul Otoman, Regatul Poloniei și Regatul Ungariei. Biserici și mănăstiri construite în timpul domniei sale sunt astăzi pe lista locurilor din patrimoniul mondial.

·         1994: România a ratificat la Strasbourg, Convenţia asupra Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale a Consiliului Europei, împreună cu protocoalele adiţionale.

·         1995 - S-a redeschis, dupa o perioada de intrerupere de 50 de ani, Bursa de Valori Bucuresti; primele tranzactii s-au realizat la data de 20.11.1995, in incinta pusa la dispozitie de Banca Nationala a Romaniei.

·         1996: Orașul Berlin a devenit, oficial, unul din sediile ONU, găzduind două instituții ale organizației : Voluntarii ONU și Secretariatul Convenției-Cadru asupra schimbărilor climatice.

·         1997: Este inaugurat în fosta închisoare de la Sighetu Marmaţiei, Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei („Memorialului Sighet”). Lucrarea de cea mai amploare artistică este grupul statuar „Cortegiul Sacrificaților„, realizat de sculptorul Aurel I. Vlad, care tinde să devină una din emblemele muzeului. Este vorba de optsprezece siluete umane mergând spre un zid care le închide orizontul, așa cum comunismul zăgăduise viața a milioane de oameni. Prezentată în 1997 în lemn, lucrarea a fost turnată în anul urmator în bronz și este amplasată azi într-o altă curte interioară a fostei închisori.

·         1999: N.A.T.O. pune capat oficial bombardamentelor asupra Serbiei, dupa ce a verifcat daca toate trupele sarbe s-au retras din provincia Kosovo, locuita majoritar de albanezi.

·         2001: Ziua mondială a refugiaților (hotărâtă prin rezoluția 55/76 a Adunării Generale a ONU, din 4 decembrie 2000)

·         2001: Au fost deschise oficial lucrările la autostrada București – Constanța. Autostrada A2, denumită și Autostrada Soarelui, este o autostradă din România care leagă capitala București de Constanța, cel mai mare port al țării. Începând din 29 noiembrie 2012, este circulabilă pe întreaga ei lungime de 202,7 km, pe ambele sensuri de mers. Începe în estul Bucureștiului, în dreptul satului Cățelu, Ilfov, traversează Câmpia Română până la Fetești, traversează brațul Borcea, apoi Dunărea la Cernavodă, după care urmează un traseu prin Podișul Dobrogei până în capătul estic, unde se unește cu autostrada de centură a Constanței, A4.

·         2008  - Republica Ecuador a desfiinţat regimul de vize pentru persoanele care călătoresc în scop turistic în această ţară.

·         2012: Adrian Năstase a fost condamnat la doi ani de închisoare cu executare de magistrații Curții Supreme în dosarul "Trofeul calității". În timp ce era așteptat de polițiști pentru a fi dus la închisoare, Adrian Năstase a încercat să se sinucidă cu un pistol; tentativa de suicid s-a soldat cu mai multe plăgi în zona gâtului.

Nașteri

·         1005: S-a nascut califul Ali az-Zâhir (d. 13 iunie 1036), al saptelea calif fatimid, rege al Damascului (1021-1036) si al Alepului (1021-1024). In timpul domniei sale  au fost reconstruite zidurile Ierusalimului, distruse de un cutremur si mozaicurile moscheei Al Aqsa. De asemenea a autorizat reconstruirea Bisericii Sfantului Mormant distrusa in 1009 de  Al-Hâkim.

·         1389 - Ioan, Duce de Bedford, regent al Angliei (m. 1435).

·         1566 – Sigismund al III-lea, rege Polonia / Suedia.

·         1634: Carol Emanuel al II-lea (italiană Carlo Emanuele II di Savoia) (20 iunie1634 – 12 iunie 1675) a fost Duce de Savoia din 1638 până în 1675. De asemenea, a fost marchiz de Saluzzo, conte de Aosta, Geneva, Moriana și Nice și pretendent al tronului din Cipru și Ierusalim. După moartea sa în 1675, a doua soție, Marie Jeanne de Savoia a fost regentă pentru fiul lor în vârstă de 11 ani.

Karol Emmanuel al II-lea a fost al treilea fiu al lui Victor Amadeus I, Duce de Savoia și a Christine a Franței, nepotul (pe linia maternă) regelui francez Henric al IV-lea al Franței. După moartea fratelui mai mare Francis Hyacinth, în 1638, a moștenit tronul. A fost căsătorit de două ori: prima soție a fost Françoise Madeleine d'Orléans, cea de a doua - Marie Jeanne de Savoia. În cea de-a doua căsătorie s-a născut moștenitorul tronului, viitorul rege al regatului Sardiniei Victor Amadeus al II-lea. Karol Emmanuel al II-lea era mai puțin preocupat de conducerea statului, axat fiind pe divertisment. Conducător de facto a fost mama sa, care a fost implicată în toate chestiunile politicii externe și interne a statului. În acea perioadă, în 1655, au fost urmăriți și persecutați în masă membrii comunității protestante valdensiene (Waldensians).

După moartea mamei sale, în 1663, Karol Emmanuel al II-lea preia controlul asupra țării. În politica sa externă s-a opus puterii în creștere a statului vecin - Franța. În perioada 1672-1673, Savoia a fost implicat în război împotriva Republicii Genova pentru opținerea accesului la Liguria, coasta Mării Mediterane. Pe plan intern Karol Emmanuel al II-ea a reușit să îmbunătățească situația finaciară prin extinderea portului maritim din Nisa , fapt ce a permis sporirea comerțului exterior. A creat o armată permanentă în Savoia, refuzând serviciile trupelor mercenare, așa cum se practica în ducat mai devreme. Prin ordinul lui Karol Emmanuel al II-lea a fost construit un drum prin munții Alpi din Italia de Nord până în Franța (Chemin des Grottes des Échelles).

Carol Emanuel al II-lea

·         1647: Johann Georg al III-lea (20 iunie 1647 – 12 septembrie 1691) a fost Elector de Saxonia din 1680 până în 1691. A aparținut liniei Albertin a Casei de Wettin.

Johann Georg s-a născut la Dresda, ca singurul fiu al lui Johann George al II-lea, Elector de Saxonia și a soției acestuia, Magdalene Sybille de Brandenburg-Bayreuth.

La fire a semănat cu tatăl său. Au împărtășit aceeași plăcere față de muzica italiană și teatru. În 1685, la vârsta de 38 de ani, Johann George al III-lea a întâlnit-o pe cântăreața venețiană de operă Margarita Salicola cu care a început o relație; el a adus-o la Dresda (nu numai pentru a lucra ci și ca metresă oficială). Ea a început o eră nouă pentru Opera din Saxonia, care înainte a fost dominată de castrati. În 1686, teologul Philipp Jakob Spener a devenit capelanul Curții de la Dresa însă Spener n-a fost acceptat de toată lumea și în 1691 s-a mutat la Brandenburg.

A înființat o mică armată de 12.000 de oameni, după modelul din margrafiatul Brandenburg și a reușit ca statele componente să contribuie cu fonduri. Cancelaria de război (geheime Kriegskanzlei) a fost înființată ca cea mai înaltă autoritate militară. O presiune extremă a fost folosită pentru a obține recruți pentru noua sa armată. Întotdeauna a neglijat afacerile interne.

În politica externă, el a fost mai inconstant decât tatăl său. A rupt relațiile cu coroana franceză și s-a străduit energic pentru a câștiga Brandenburg și alți prinți germani pentru războiul imperial împotriva agresorului francez.

Evaluat ca un aliat la curtea de Habsburg, el a fost totuși privit cu o neîncredere extremă și nu a fost în măsură să comande toate trupele imperiale în fața unei invazii turcești și nu a obținut mijloacele (aprovizionarea cu alimente și cazarea de iarnă) necesare pentru menținerea trupelor sale auxiliare.

În 1663 s-a logodit cu prințesa Danemarcei în vârstă de cincisprezece ani, Prințesa Ana Sofia a Danemarcei, care era fiica cea mare a regelui Frederic al III-lea al Danemarcei. Trei ani mai târziu, Johann Georg și Ana Sofia s-au căsătorit la 9 octombrie 1666.

Împreună au avut doi copii:

• Johann Georg al IV-lea (18 octombrie 1668 – 28 mai 1694), i-a succedat tatălui său ca Elector;
• Frederic Augustus I (22 mai 1670 – 1 februarie 1733), i-a succedat fratelui său ca Elector și mai târziu a devenit regele Poloniei "August cel Puternic".

Johann Georg a avut un fiu nelegitim și cu metresa sa, Margarita Salicola:

• Johann Georg Maximilian von Fürstenhoff (n. 1686 – d. 1753), căsătorit prima dată cu Margareta Dorothea Kühler (d. 1738) apoi cu Charlotte Emilie. Din prima căsătorie a avut doi copii: un fiu și o fiică.

Johann Georg al III-lea

* 1672: Louis César de Bourbon, Légitimé de France, Conte de Vexin (20 iunie 1672 - 10 ianuarie 1683) a fost fiu al regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și a metresei sale, Françoise-Athénaïs de Montespan.

Louis César născut la château du Génitoy, a fost al doilea fiu al lui Ludovic al XIV-lea și a metresei sale, Madame de Montespan. A fost numit după Iulius Cezar;^[1] iar fratele său mai mare, Louis Auguste de Bourbon, a fost numit după împăratul Augustus; fratele lor mai mic, Louis Alexandre de Bourbon, a fost numit după Alexandru cel Mare.

În momentul nașterii lui Louis César curtea era în doliu pentru Prințesa Marie-Thérèse a Franței (fiica legitimă a regelui cu soția sa, Infanta Maria Tereza a Spaniei) cunoscută drept la petite Madame, care a murit în martie 1672.

Louis César a crescut împreună cu fratele său mai mare Louis-Auguste în grija lui Madame Scarron într-o casă de pe strada Vaugirad din Paris. Această casă a fost cumpărată de către rege special pentru copiii săi nelegitimi. În anul următor, în timp ce tatăl său era într-o campanie militară la Tournai, copiilor li s-a mai alăturat o soră, Louise-Françoise de Bourbon, născută în iunie.

Madam Scarron a fost foarte atașată de Louis Auguste. La 19 decembrie 1673, Ludovic al XIV-lea și-a recunoscut oficial copiii cu Montespan. Odată cu recunoașterea, Louis César a primit titlul de Conte de Vexin - un titlu vechi care datează din secolul X. Fratele său a devenit Duce du Maine^[2] iar sora lor Madamoiselle de Nantes.

Contele de Vexin s-a născut cu coloana strâmbă și din cauza aceasta a șchiopătat și a avut un umăr mai sus decât celălalt. Tatăl său, care l-a adorat, a decis ca micuțul să fie destinat bisericii. Tatăl său i-a acordat titlul de stareț la catedrala Saint Denis. Catedrala regală Saint-Denis era locul tradițional de înmormântare a regilor Franței încă din secolul al VII-lea și una din cele mai bogate biserici din Franța.

În ciuda numirii sale, era prea tânăr pentru a-și îndeplini îndatoririle și deci a rămas la curtea tatălui său în grija lui Scarron. În 1674 o altă soră s-a alăturat familiei; Louise Marie s-a născut în noiembrie 1674 și a fost numită Mademoiselle de Tours după recunoașterea din 1676.

Doctorii de la curte au încercat să-l ajute pe Louis-César însă tratamentele lor au eșuat. După astfel de tratamente starea copilului s-a înrăutățit după anul 1675.

Între 1677-1678 alți doi frați s-au alăturat familiei: Françoise-Marie de Bourbon născută în mai 1677 și Louis-Alexandre de Bourbon născut în iunie 1678. Apoi, mama lui a pierdut rolul de favorită a regelui în favoarea unei alte metrese, Angélique de Fontanges, și a început să petreacă mult timp cu copiii la castelul Clagny.

Louis César a murit la Paris în 1683 la vârsta de 10 ani. Mama lui a fost distrusă. Vexin a fost înmormântat la mănăstirea Saint-Germain-des-Prés. Șase luni mai târziu, regina Maria Tereza a murit la Versailles și a fost înmormântată la Saint Denis.

Louis César

Légitimé de France Conte de Vexin

Vexin , ca. 1675

* 1726: Louise Henriette de Bourbon (20 iunie 1726 – 9 februarie 1759), Mademoiselle de Conti la naștere, a fost o prințesă franceză, care, prin căsătorie, a devenit Ducesă de Chartres (1743–1752), apoi Ducesă de Orléans (1752–1759) după decesul socrului ei. La 4 februarie 1752, soțul ei a devenit capul Casei de Orléans și primul prinț de sânge (Premier prince du sang), cel mai important personaj imediat după membrii familiei regale.

Louise Henriette de Bourbon, Ducesă de Orléans a fost bunica monarhului francez Louis-Philippe, "regele cetățean". Printre descendenții ei se includ pretendenții orleaniști de astăzi la tronul Franței și ai Italiei și regii Juan Carlos I al Spaniei și Albert al II-lea al Belgiei.

Louise Henriette s-a născut la Paris și a fost singura fiică a Prințului de Conti, Louis Armand de Bourbon și Louise Élisabeth de Bourbon. Tatăl ei a fost al doilea fiu al lui François Louis de Bourbon, Prinț de Conti cunoscut drept le Grand Conti și a soția lui, Marie Thérèse de Bourbon.

Bunica paternă și bunicul matern au fost frați, părinții ei verișori primari. Mama ei a fost fiica cea mare și fiica favorită a lui Louise-Françoise de Bourbon, ea însăși fiica cea mare a regelui Ludovic al XIV-lea și a metresei sale, Madame de Montespan.

Ca membră a Casei de Bourbon, Louise Henriette a fost prințesă de sânge. În tinerețe era cinoscută la curte sub numele de Mademoiselle de Conti.

Tatăl ei, care era cunoscut pentru abuzurile asupra soției sale, a murit în 1727 din cauza unei "umflături la piept" la vârsta de 31 de ani. Fratele ei mai mare, Louis François de Bourbon (1717–1776) a devenit Prinț de Conti.

Unul dintre verii Louisei Henriette, Louis Jean Marie de Bourbon, Duce de Penthièvre, fiul Contelui de Toulouse și moștenitor al averii Penthièvre a cerut-o de soție dar alegerea mamei ei a căzut pe moștenitorul și mai prestigioasei Case de Orléans. Ca urmare, la 17 decembrie 1743, la vârsta de șaptesprezece ani, Louise Henriette s-a căsătorit cu vărul ei de-al doilea, Ducele de Chartres, Ludovic-Filip d'Orléans, în capela Palatului Versailles.

Mama Louisei Henriette, Louise Élisabeth de Bourbon, spera ca mariajul să pună capăt rivalității dintre Casa de Bourbon-Condé și Casa de Orléans. Sursa conflictului era animozitatea dintre mama Louisei Élisabeth, Louise-Françoise de Bourbon Prințesă de Condé, și mătușa ei, Françoise-Marie de Bourbon, Ducesă de Orléans, care erau surori și fiice recunoscute al lui Ludovic al XIV-lea și Doamnei de Montespan.

În 1731 mai avusese loc o căsătorie dintre cele două familii, dintre fratele mai mare al Henriettei, Louis François I de Bourbon, prinț de Conti cu Louise Diane d'Orléans.

Tatăl Ducelui de Chartres, Louis d'Orléans, Duce de Orléans, cunoscut drept cel Pios, a acceptat alegerea soției sale din cauza educației prințesei într-o mănăstire. Cu toate acestea, după un început pasionant, comportamentul scandalos al Louisei Henriette a provocat despărțirea celor doi

Cuplul a avut trei copii:

• O fiică (12 sau 13 iulie 1745 – 14 decembrie 1745);
• Louis Philippe Joseph d'Orléans (13 aprilie 1747 – 6 noiembrie 1793), i-a succedat tatălui său ca Duce de Orléans în 1785; a fost executat
  • Duce de Montpensier la naștere,
  • Duce de Chartres la decesul bunicului său în 1752,
  • Duce de Orléans la decesul tatălui său în 1785,
  • cunoscut drept Philippe-Égalité în timpul Revoluției franceze;
  • posibil soț pentru Prințesa Kunigunde de Saxonia (1740–1826), fiica cea mică a regelui August al III-lea al Poloniei;
  • s-a căsătorit cu Louise Marie Adélaïde de Bourbon, Mademoiselle de Penthièvre, și a fost tatăl regelui Louis-Philippe al Franței;
• Louise Marie Thérèse Bathilde d'Orléans (9 iulie 1750 – 10 ianuarie 1822), ultima princesse de Condé,
  • posibilă mireasă pentru Ferdinand, Duce de Parma,
  • s-a căsătorit cu Louis Henry al II-lea, Prinț de Condé,
  • cunoscută drept Mademoiselle la curte înainte de căsătorie,
  • cunoscută drept Citoyenne Vérité în timpul Revoluției franceze.

Louise Henriette a murit la 9 februarie 1759 la vârsta de 32 de ani la Palatul Regal, reședința familiei Orléans din Paris. Fiul ei avea 11 ani iar fiica 8 ani.

După decesul ei, soțul ei a avut câteva amante, ultima fiind dragostea vieții lui, marchiza de Montesson, cu care s-a căsătorit după ce ea a devenit văduvă.

Louise Henriette

Ducesă de Orléans Ducesă de Étampes

Louise Henriette în 1743 de Jean-Marc Nattier

* 1761: Jacob Hübner (n. 20 iunie 1761,^[1] Augsburg, Sfântul Imperiu Roman – d. 13 septembrie 1826,^[1] Augsburg, Regatul Bavariei) a fost un entomolog german. El a fost autorul Sammlung Europäischer Schmetterlinge (1796–1805), o lucrare fundamentală a entomologiei.

Hübner a fost autorul lucrării Sammlung Europäischer Schmetterlinge(1796–1805), o lucrare fundamentală în domeniul entomologiei. El a fost unii dintre primii specialiști care a lucrat pe lepidopterele din Europa. El a descris câteva specii noi, cum ar fi Sesia bembeciformis și Euchloe tagis, multe dintre ele fiind specii comune. De asemenea, el a descris multe alte noi genuri și specii.

El a fost designer și gravor și din 1786 a lucrat timp de trei ani ca designer și gravor la o fabrică de bumbac în Ucraina. Acolo a colectat fluturi și a făcut descrieri și ilustrații pentru unii pe care le-a adăugat în Beiträge zur Geschichte der Schmetterlinge (1786–1790), pe lângă alte câteva noi specii descoperite în zona rurală de lângă casa sa din Augsburg.

Jacob Hübner

·         1819: Jacques Offenbach (nume la naștere: Jacob Eberst, n. 20 iunie 1819, Köln - d. 5 octombrie 1880, Paris) a fost un compozitor și violoncelist evreu originar din Germania, naturalizat francez. El este considerat întemeietorul operetei moderne ca gen de sine stătător al teatrului muzical. A avut o influență mare asupra compozitorilor de operete care i-au urmat, în special Johann Strauss, Jr. și Arthur Sullivan. Cele mai bune creații ale sale au fost puse în scenă în secolul al XX-lea și continuă să facă parte din repertoriul teatrelor de operă și operetă din prezent, una dintre acestea fiind opera Povestirile lui Hoffmann.

Născut la Köln, fiul unui cantor, Offenbach și-a demonstrat talentul în muzică încă de la vârste fragede. La vârsta de 14 ani a fost admis ca student al Conservatorului din Paris, dar a renunțat la studii după doar un an, găsindu-le nesatisfăcătoare. Din 1835 până în 1855 și-a câștigat existența ca violoncelist, devenind cunoscut la nivel internațional și ca dirijor. Ambiția sa a fost să compună piese comice pentru teatrul muzical. Deoarece conducerea Opéra-Comique din Paris nu era interesată de punerea în scenă a lucrărilor sale, Offenbach pune în 1855 bazele unui mic teatru pe Champs-Élysées. Acolo a prezentat o parte din operetele sale, multe dintre ele devenind populare.

În 1858, Offenbach a terminat prima operă de mare amploare, Orfeu în infern, care a fost foarte bine primită și a rămas una din cele mai interpretate opere ale sale. Printre operetele din această perioadă se numără Frumoasa Elena (1864), Viața pariziană (1866), Marea Ducesă de Gerolstein (1867) și Pericolla (1868). Umorul riscant (deseori despre intrigi sexuale) și aluziile subtile aduse societății burgheze, împreună cu aplecarea lui Offenbach asupra melodiei, i-au făcut operetele cunoscute la nivel internațional, cu versiuni traduse fiind interpretate la Viena, Londra și în alte mari orașe ale Europei

Offenbach este asociat cu Al Doilea Imperiu Francez al lui Napoleon al III-lea; împăratul și curtea imperială au fost satirizate subtil în multe dintre operetele sale. Napoleon al III-lea i-a acordat personal cetățenia franceză și Legiunea de onoare. Odată cu izbucnirea Războiului franco-prusac în 1870, Offenbach a ieșit din grațiile Parisului din cauza relațiilor imperiale și a originii germane. A rămas de succes în Viena și Londra și și-a restabilit cariera în Paris în anii '70, reinterpretând mai multe din operetele sale din prima perioadă a carierei precum și o serie de noi operete, susținând și un turneu în Statele Unite. În ultimii ani de viață s-a străduit să finalizeze Povestirile lui Hoffmann, dar a murit înaintea premierei operei, care a intrat în variantă completă sau modificată în repertoriul de bază al altor muzicieni.

Jacob Eberst a fost cel de-al șaptelea copil al lui Isaac Juda Eberst (1779-1850), un cantor evreu provenit din orașul Offenbach am Main din Hessa, lângă Frankfurt am Main. Bunicul din partea tatălui, Juda Eberst (ca. 1745-1794), a fost institutor particular, se pare chiar și pentru vlăstarele familiei Rothschild^[11]. El însuși a avut o frumoasă voce de tenor și își pregătise fiul de timpuriu în muzica iudaică. Pe lângă această meserie, Isaac a deprins și meșteșugul legătorilor de cărți, care însă îl pasiona mult mai puțin decât muzica. La douăzeci de ani el a părăsit orășelul natal, pentru a cutreiera Hessa și Renania, acceptând diverse angajamente drept cantor în sinagogi sau ca violonist prin cârciumi, pentru a-și câștiga pâinea. În 1802 a ajuns la Deutz, pe atunci o suburbie a Köln-ului cu o mare concentrare de parcuri de divertisment, cârciumi și restaurante. Având aici mai multe angajamente decât în alte părți, Isaac s-a stabilit la Deutz și, conform legislației prusace, a adoptat numele Offenbacher, după orașul natal. O anumită stabilitate economică i-a fost asigurată după puțin timp, în 1806, prin căsătoria cu Marianne Rindskopf (1785-1840), fiica unui cămătar, dar prosperitatea noii sale familii nu a fost de lungă durată: în timpul războaielor de eliberare antinapoleoniene, Deutz-ul și-a pierdut importanța ca orășel de agrement. Isaac Eberst (sau Offenbacher, cum se numea el atunci), a fost nevoit să devină, pentru scurt timp, legător de cărți. În speranța de a putea supraviețui totuși dând ore de muzică, el s-a mutat în 1816 la Köln cu întreaga familie. Om cu foarte multe talente, cantorul nu stăpânea numai diverse instrumente muzicale (chitara, flautul și vioara), ci nutrea și anumite ambiții în domeniul literaturii, scriind poezii și tratate pe teme religioase, care-l arată ca adept al ideilor de emancipare a evreilor.

Într-un cartier de mici negustori al Köln-ului s-a născut la 20 iunie 1819 Jacob, viitorul compozitor. Dând încă din copilărie dovadă de talent muzical, Jacob a luat lecții de vioară de la vârsta de șase ani, la opt ani compunând scurte lied-uri. Tatăl a fost surprins și încântat să afle apoi că fiul încercase în secret să cânte și la violoncel, deși brațele lui de copil nici nu puteau încă să cuprindă acel instrument. Această descoperire întâmplătoare îl determină pe Isaac să-și încredințeze fiul lui Joseph Alexander (1772-1840), un violoncelist excentric din Köln. La el Jacob de-abia a dobândit abilitatea tehnică necesară instrumentului, când a și fost luat de tatăl său, silit de starea economică precară să valorifice toate aptitudinile copiilor cât mai repede, ca muzicant prin localuri. Împreună cu Julius și Isabella, un frate și o soră mai mari, Jacob a format un trio care interpreta cu predilecție dansuri la modă și melodii din opere. Vârsta oricum fragedă a copiilor a fost subevaluată în textul afișelor, mai ales Jacob a fost prezentat peste tot drept un copil-minune. Deși tatăl devenise între timp cantor cu salariu fix al comunității evreiești, micii muzicieni au fost și ei obligați să contribuie la întreținerea unei familii ajunse între timp la doisprezece membri, uneori chiar cu câte două reprezentații pe zi.

Totuși, tatăl nu a neglijat educația copiilor. El și-a pus speranțele mai ales în Jacob, căruia i-a plătit în continuare lecții de violoncel, întâi la Alexander, mai târziu la profesorul Bernhard Breuer (1808-1877), care l-a instruit pe adolescent probabil și în teoria compoziției^[12]. Breuer însuși devenise celebru în Köln drept membru fondator al conservatorului și compozitor al melodiilor de carnaval. După un timp, Isaac a realizat că nici Breuer nu mai avea ce să-l învețe pe Jacob și a decis să-și înscrie fiul la conservatorul de la Paris.

În noiembrie 1833 Isaac a plecat cu fiii săi Jacob și Julius spre Paris. Primul nu avea decât paisprezece ani, cel de-al doilea optsprezece. După o călătorie de patru zile cu poștalionul, tatăl l-a înscris la conservator pe tânărul Jacob chiar în a doua zi după sosire. El i-a prezentat directorului acestei instituții, care era pe vremea aceea celebrul compozitor Luigi Cherubini(1760-1842), scrisori de recomandare care-l prezentau pe fiul său drept un copil-minune. Maestrul Cherubini, pe atunci deja un om înaintat în vârstă, foarte tipicar și puțin infatuat^[13], a refuzat întâi cererea neregulamentară, invocând originea străină a tânărului violoncelist^[14], însă a fost până la urmă convins de o probă a măiestriei lui Jacob, permisă datorită insistențelor unui tată care nu voia nicidecum să renunțe la ambițiile sale^[15]. Acesta a mai rămas timp de trei luni la Paris, alături de fiii săi, cărora le-a procurat o locuință și un modest venit datorat înscrierii în corul unei sinagogi. Tatăl Isaac nu a reușit să pună bazele unei noi existențe în Paris și a revenit definitiv la Köln, lăsându-și băieții singuri în orașul luminilor. În scurtă vreme, fiii lui Isaac vor purta numai numele de Jacques și Jules.

În aceea perioadă viața metropolei era tulburată de urmările revoltei înăbușite de la Lyon, prin care muncitorii reacționaseră contra interdicției legale a asociațiilor secrete de genul cluburilor republicane. Guvernul „regelui-burghez” Louis-Philippe a înlesnit multor parizieni o anumită bunăstare materială, dar a favorizat antagonismele sociale și era incapabil să asigure liniștea capitalei. Centrul Parisului, unde se afla și conservatorul, era afectat în mod special de revolte republicane greu de controlat. Tânărul Jacques a renunțat la studiu după numai un an, fiind distras de neliniștea socială și, în general, de viața politică, artistică și mondenă a Parisului. În 1834 el s-a angajat în orchestra Operei Comice și a frecventat în același timp, după sfatul colegului său deja consacrat ca violoncelist, Hippolyte Seligmann (1817-1882), lecțiile violoncelistului virtuoz Louis-Pierre-Martin Norblin (1781-1854). Pe lângă Seligmann și l-a făcut prieten pe compozitorul Jacques Fromental Halévy (1799-1862), a cărui operă Evreica tocmai avusese în februarie 1835 un succes notabil la Opera din Paris. Acesta i-a dat probabil din când în când lecții de compoziție. Asemeni preceptorului său, care era și dirijor șef al operei pariziene, Offenbach a învățat în curând pe de rost toate partiturile pieselor în vogă. Plictisit până la urmă și de sarcinile care-i reveneau în orchestră, tânărul muzician era mereu pus pe șotii, ceea ce i-a adus adeseori scăderi usturătoare de salariu. Cu firea lui veselă și-a făcut repede un cerc larg de prieteni, care cuprindea în afara fratelui și a lui Seligmann, foști colegi de studiu și pe frații Lütgens, fiii unui violonist din Köln. Despre Jules Offenbach (1815-1880) nu se va mai afla mare lucru. După plecarea tatălui se pare că a reușit să-și câștige existența dând lecții de vioară și apoi, pentru câțiva ani, printr-un angajament în orchestra teatrului „Les Bouffes-Parisiens” pe care l-a datorat fratelui mai mic.

Ajuns la Paris, Jacques a făcut în curând cunoștință cu carnavalul și a frecventat cu plăcere, împreună cu prietenii săi, balurile mascate. În acest mediu își făcuse apariția cu puțin timp în urmă cancanul, un dans adoptat din speluncile cu renume îndoielnic din afara Parisului, adus, se zicea, de soldați din Algeria. Așa-numita „Jeunesse dorée”, tineretul sibarit care apăruse după revoluția liberală din iulie 1830, a descoperit dansul în mijlocul unei societăți interlope de care dorise să se apropie, demonstrându-și astfel un fel de solidaritate cu clasele de jos. Se spune că La Battue, un om sărman ajuns peste noapte milionar datorită unei moșteniri și devenit legendar sub masca de carnaval a unui Lord Seymour^[16] cu băierile pungii larg deschise, ar fi finanțat în 1832 prima reprezentare a dansului pe o scenă de vodevil. Cu toate împotrivirile inițiale ale oficialităților, dansul devenise în scurt timp popular. Îndrăgită pe atunci era executarea cancanului coborând în lanț și cu mult tumult pe trepte^[17].

Alexandre Laemlein: Portretul lui Jacques Offenbach, ca. 1850, desen în Bibliothèque de l'Opéra, Paris

Dansurile acestea cu adevărat „infernale” nu l-au inspirat imediat pe Offenbach. Primele lui compoziții la Paris au fost valsuri, pe care le-a scris din dorința de a deveni renumit în buna societate. Aceste compoziții denotă latura personalității lui Offenbach predispusă la melancolia și visele provenite din dificultatea singurătății sale într-o metropolă, la vârsta când alți copii sau adolescenți se află încă sub oblăduirea părinților^[18]. Încurajat de Halévy, care-i prevedea un viitor strălucit de compozitor^[19], dar probabil și în urma unei crize sufletești, Jacques a părăsit Opera Comică în 1837. Prima interpretare pentru publicul larg a unor suite de valsuri de Offenbach a avut loc în 1836, în cadrul unui concert de promenadă în sala cafenelei Jardin Turc. Una dintre suite, „Fleurs d'Hiver”, a avut succes și a fost inclusă în repertoriul balurilor operei și în cel al Operei Comice. Fiind de-acum încolo considerat un talent promițător, el a fost interpretat de către dirijorul Louis-Antoine Jullien (1812-1860) și în sezonul de vară 1837 din Jardin Turc. „Rebecca”, un vals al adolescentului Offenbach, a ajuns astfel notoriu în presă, datorită melodiilor preluate din cultul iudaic și i-a adus renumele unui modernist radical și iconoclast. Activitatea pentru Jardin Turc a fost întreruptă abrupt, probabil din cauza diferendelor cu Louis-Antoine Jullien, astfel încât compozitorul s-a văzut deodată lipsit de venituri.

Un tânăr muzician german, Friedrich von Flotow (1812-1888)^[20] l-a scos până la urmă din încurcătură, oferindu-i posibilitatea să participe alături de el la concertele din saloanele plutocrației pariziene. Datorită virtuozității la violoncel și ușurinței cu care compunea romanțe, Offenbach a devenit un oaspete agreat în salonul contesei Bertin de Vaux. Frecventarea acestui salon, care se bucura de un bun renume în lumea elitelor muzicale, i-a înlesnit lansarea ca violoncelist, la nouăsprezece ani. Primul concert în public l-a susținut alături de Jules, în 1839. Încă din aceea perioadă muzicianul a fost atras de lumea teatrului și a acceptat cu plăcere angajamentul de a scrie câteva melodii pentru vodevilul „Pascal et Chambord”, care au rămas însă lipsite de succes. Prin ascensiunea ca violoncelist al saloanelor pariziene, Offenbach a câștigat în schimb o serie de discipoli. Renumele de curând dobândit i-a permis să apară și pe scena cazinoului din Koln, într-o primă vizită acasă după șase ani petrecuți la Paris. În timpul acestui sejur mai îndelungat la Köln a murit mama compozitorului, la 17 noiembrie 1840. Decesul mamei sale a marcat despărțirea lui Offenbach de ținuturile natale.

Atât lunile petrecute la Koln cât și perioada imediat următoare la Paris au fost productive pentru tânărul Offenbach. Romanțele sale din aceea perioadă au fost remarcate, în special una care interesa și din punctul de vedere al zvonurilor gustate de societatea pariziană. Romanța în cauză era dedicată unei tinere din buna societate, Herminie d'Alcain, căreia familia îi interzisese relația cu Offenbach, deși acesta devenise între timp celebru. Pentru a o seduce pe Herminie, tânărul Jacques s-a străduit în 1844 să-și consolideze reputația printr-un turneu în provincie. La întoarcere, Offenbach era mai solicitat ca oricând. După un alt turneu la Londra, încununat și de succesul material, familia lui Herminie a acceptat mariajul, dar l-a condiționat cu convertirea lui Offenbach la catolicism. După căsătorie, tânăra pereche s-a mutat într-o locuință relativ modestă din Passage Saulnier. Rezultatul convertirii la catolicism este că pe mormântul lui Offenbach la Paris se află crucea creștină.

Noua poziție socială, legăturile strânse cu lumea mondenă și dorința de stabilitate materială au redeșteptat în curând ambițiile lui Offenbach de a reuși și în calitatea de compozitor. Aceste ambiții vizau, în parte datorită firii sale dar desigur și favorizate de un mediu receptiv pentru senzațiile ușoare și fugitive ale teatrelor de varietăți și a vieții de noapte, genurile parodiei și bufoneriei muzicale. Prima operă care a fost ținta râsului offenbachian a fost oda simfonică Deșertul a compozitorului Félicien César David (1810-1876), care se bucurase în 1846 de mare succes. Tema romantică a artistului care caută natura sălbatică și neatinsă în Deșert este transformată de Offenbach în același an într-o farsă în care patosul modelului este contracarat de plângerile prin care un dandy impută deșertului lipsa cafenelelor și un climat mizerabil. În lamentațiile acestea sunt amestecate fragmente din melodiile în vogă pe străzile Parisului. Cu scopul de a se vedea interpretat pe scena Operei Comice, Offenbach a prezentat doar la două luni după această parodie, în aprilie 1846, nu mai puțin de șapte noi fragmente de operă într-un concert dramatic. Este vorba de diverse romanțe și cuplete vesele, asemenea celor care se vor întâlni ulterior în operetele renumite ale compozitorului. Succesul acestor piese a atras după sine prima ofertă din partea Operei Comice, pentru o prelucrare muzicală a vodevilului Alcovul. Directorul acestei instituții a refuzat însă până la urmă muzica lui Offenbach, care nu a mai ajuns, cu toate străduințele acestuia, să fie reprezentată. Până la urmă, acesta și-a înscenat pe 27 aprilie 1847 pe cont propriu opera, într-un „concert al unui gen nou”.^[21] Această dramă muzicală comică a avut succes, deoarece era pe gustul vremii, având ca protagoniști un aristocrat onorabil și un republican laș, ridiculizat adeseori^[22].

Pentru a-și întreține familia Offenbach a frecventat în continuare ca violoncelist seratele pariziene. Însă nu pentru mult timp; revoluția din 1848 a obligat plutocrația și anturajul ei bulevardier, în majoritate monarhist, să fugă peste noapte din Paris. În februarie, Offenbach a plecat la Köln împreună cu tânăra sa soție și cu fetița lor nou născută, cu speranța să aibe acolo mai multe angajamente. Se pare că muzicianul nu dispunea pe atunci de nici un mijloc de trai și a avut nevoie de o perioadă de acomodare la Köln, unde izbucniseră incidente, ca peste tot în Europa. Ca și cum nu ar fi făcut parte niciodată din societatea cosmopolită a Parisului, el a început să flateze la Köln sentimentul național al renanienilor, prin compoziții patriotice cum ar fi un Cântec al băiatului german, care dă dovadă de patos militar sau Patria germană, în care este lăudată onestitatea doamnelor germane, incapabile să accepte „minciunile velșe”^[23]. Datorită atitudinii patriotarde și a talentului său muzical Offenbach a fost acceptat repede de către societatea din Köln. Importanța lui Offenbach ca muzician este evidentă cu ocazia aniversării a 600 de ani de la întemeierea domului din Köln, pe data de 14 august 1848, când a interpretat ca solist o fantezie muzicală bazată pe operele lui Rossini, în fața unor oficialități prusace și austriece^[24]. Compoziția sa Alcovul, pe care o tradusese în germană și o reprezentase în ianuarie 1849 și în orașul său natal, nu s-a bucurat în schimb de succes. Între timp, la Paris a fost restabilită liniștea și Offenbach nu a mai avut nici un motiv de a zăbovi în Köln. La scurt timp de la plecarea fiului său a murit Isaac Offenbacher, în aprilie 1850.

La Paris, Offenbach și-a reînnoit insistent ofertele pentru Opera Comică, însă nu a avut succes cu nici unul din proiectele prezentate. Ca violoncelist el s-a bucurat însă, ca de obicei, de prețuirea societății pariziene și a avut chiar șansa de a-l cunoaște cu ocazia unui concert în palatul Élysée pe președintele Louis Napoléon, viitorul împărat Napoleon al III-lea. Muzicianul a primit apoi, în primăvara anului 1850, în mod nesperat, oferta de a reorganiza și dirija neînsemnata orchestră de la Théâtre français. Noul director al acestei instituții, un bonvivant bogat, îl simpatiza probabil pe glumețul Offenbach și avea nevoie de un aliat pentru reorganizarea teatrului de comedie. Offenbach a acceptat, bucuros să scape de existența nesigură de muzician al saloanelor și s-a străduit cu succes să ridice nivelul foarte scăzut al orchestrei, care avea sarcina de a acompania uneori reprezentațiile și de a întreține între acte publicul. Perseverența sa a fost foarte apreciată de conducerea teatrului, însă actorii s-au împotrivit în fel și chip unei reevaluări a orchestrei^[25]. Scârbit de piedicile care i se puneau, Offenbach a renunțat după un timp să mai dirijeze el însuși orchestra, însă s-a îngrijit în continuare de bunăstarea muzicienilor săi, asigurându-le salarii mai mari decât le avuseseră înainte.

Între zilele de 2 și 4 decembrie 1851 Parisul a fost martorul unei revolte a cercurilor burgheze republicane, căreia nu i s-au alăturat masele încrezătoare în promisiunile demagogice ale președintelui Napoléon. Această „revoltă” a fost înăbușită cu ajutorul unei prezențe militare inadecvat de puternice pe străzile Parisului, căreia i-au căzut victime mulți trecători neimplicați în conflict. Neliniștile au servit drept pretext pentru dizolvarea parlamentului și instaurarea unui regim de teroare. Dictatura care a urmat a favorizat o industrializare rapidă a țării și modernizarea instituțiilor economice și administrative. Exact după un an de la lovitura sa de stat și la 48 de ani de la încoronarea unchiului său Bonaparte este uns Napoleon al III-lea pe data de 2 decembrie 1852 ca împărat al francezilor, în urma unui plebiscit.

Prins de obligațiile care decurgeau din angajamentul pentru Théâtre français și de frecventarea societății boeme, în care ajunsese să facă cunoștință cu jurnalistul Jules Janin, cel mai redutabil critic de teatru parizian și viitorul său adversar, Offenbach a prezentat de-abia în 1853 o nouă compoziție publicului, idila pastorală Le Trésor à Mathurin. Tot în speranța de a se vedea în fine reprezentat pe scena Operei Comice el a dedicat la scurt timp după aceea opera Pépito soției directorului acelei instituții, Madame Perrin. Rezerva Operei Comice față de compozițiile lui Offenbach a fost criticată după această premieră la Teatrul de Varietăți de însuși Jules Janin. Compozitorul și-a găsit un aliat și în jurnalistul Henri de Villemessant. Acesta întemeiase încă din tinerețe jurnalul de modă [La] Sylphide și avusese de timpuriu ideea de a oferi în paginile lui un foileton elogios despre diverse articole de consum, pentru care se lăsa bine plătit. După falimentul gazetei și revoluția de la 1848 de Villemessant a întemeiat pe data de 2 aprilie 1854 săptămânalul [Le] Figaro, în care va urma să publice des critici favorabile lui Offenbach. Pentru a intra în grațiile colectivului feminin de la Comédie-Française, acesta a publicat o suită de dansuri numită Décaméron Dramatique, în care fiecare dans era dedicat unei alte actrițe. În același timp el a început să scrie critici muzicale. Situația materială a familiei sale i se prezenta însă în culori atât de sumbre, încât i-a destăinuit în acea perioadă unei surori intenția de a emigra în America

Temerile compozitorului au fost spulberate de preluarea unei partituri ale sale de către mai tânărul coleg de breaslă Florimond Ronger (Hervé) (1825-1892) în repertoriul teatrului său de varietăți Les Folies-Nouvelles, unde se reprezentaseră deja primele cancanuri în cadrul unei parodii a genului operei italiene, La Gargouillada. Încurajat de succesul noii sale piese Oyayaye ou la Reine de Îles, o bufonerie în care un contrabasist se expune unui public ilustru, dar cu porniri canibale, Offenbach s-a hotărât să deschidă el însuși un teatru de varietăți. Un sediu potrivit pentru a atrage publicul i s-a părut a fi un mic teatru de lemn situat pe Champs Elysées, în apropierea giganticului Palais de l'Industrie, care urma să adăpostească Expoziția Universală din 1855^[27]. Cu ajutorul relațiilor pe care și le făcuse la Teatrul Francez și datorită presei favorabile pieselor sale Offenbach a reușit în vara lui 1855 să închirieze teatrul, pe care l-a numit Les Bouffes-Parisiens^[28]. Cu ocazia inaugurării teatrului pe data de 5 iulie a început colaborarea compozitorului cu libretistul Ludovic Halévy (1834-1908), nepotul compozitorului Frommental. Tânărul, care era pe atunci un necunoscut, a conceput un prolog umoristic pentru seara inaugurării. Primele reprezentații pe scena de la Bouffes-Parisiens, mai ales opera bufă Cei doi orbi, au avut un ecou negativ în presă, chiar și de Villemessant s-a arătat în dezacord cu umorul lor cinic, dar s-au bucurat de aprobarea unui public care dorea în primul rând să fie distrat și care se recruta în mare parte din rândurile provincialilor și străinilor veniți în orașul luminilor pentru a vizita Expoziția Universală^[29]. Noua stea a teatrului a devenit Hortense Schneider (1833-1920), o tânără cântăreață fără educație muzicală, dar având deja un trecut foarte aventuros pe scenele din provincie. Veniturile bune din primele luni de existență ale teatrului l-au determinat pe Offenbach să renunțe la postul de dirijor de la Théâtre français. Ca sediu de iarnă pentru Les Bouffes el a închiriat tot un teatru de bâlci, fostul Théâtre des Jeunes Élèves, pe scena căruia a reprezentat în decembrie cu mare succes opereta Ba-ta-clan, bazată pe libretul lui Halévy. Piesa implica prin figura unui despot care nu înțelege chineza, limba supușilor săi, o anumită critică la situația politică actuală, însă era în același timp după gustul maselor, conținând numeroase pasaje dansante. Critica a fost unanim pozitivă, Offenbach devenind astfel maestrul de necontestat al muzei ușoare; Tolstoi bunăoară îl vedea la vremea aceea drept reprezentatul umorului originar francez, „căruia îi este permis orice”^[30]. Compozițiile care au urmat au respectat modelul parodiei subiectelor și gesturilor emfatice tipice operei clasice^[31], transferând adesea acțiunile pline de întorsături absurde într-un decor exotic, mitologic, medieval sau pur și simplu oniric pentru a evita asocierea cu actualitatea pariziană. Productivitatea artistului a fost ieșită din comun în acea perioadă; Offenbach a asigurat pe atunci mare parte din repertoriul teatrului său. Venerația „religioasă”^[32] pentru Mozart -a determinat în 1856 să prelucreze pentru scena de varietăți chiar o operă mozartiană, Impresarul (Der Schauspieldirektor). Rossini însuși a compus o operă bufă pentru Les Bouffes-Parisiens și l-a etichetat ușor mailițos pe Offenbach drept un „Mozart de pe Champs Elysées”^[33]. Hortense Schneider a fost înlocuită în 1858, după cereri exagerate de onorariu, cu Lise Tautin, o interpretă congenială a muzicii offenbachiene și o parteneră ideală a colegului ei, comediantul Léonce. Datorită volumului mare de compoziții Offenbach a început după un timp să lucreze stereotip dar nu și-a pierdut popularitatea, ceea ce l-a determinat să facă împreună cu noul ansamblu turnee la Londra (în 1857) și în diverse stațiuni balneare în cursul verii.

Jacques Offenbach fotografiat de Félix Nadar

Deși celebru și cu priză la public, compozitorul nu a reușit totuși să prospere economic cu Les Bouffes, ajungând chiar în situația penibilă de a trăi ascunzându-se de creditori. Motivul principal se pare că a fost lipsa de abilitate a artistului în chestiunile pecuniare, evidentă în cazul alocării de fonduri nepermis de mari pentru rechizite, decoruri și diverse lucrări de renovare^[34]. Ruinat, el și-a pus în 1858 mari speranțe în reprezentația operei Orfeu în infern, o satiră la adresa vieții burgheze reprezentată de zeii olimpieni. Pregătirea reprezentației a fost plină de eșecuri: interpretul de flaut piccolo a căzut la pat în seara premierei, soprana din rolul Euridicei nu și-a interpretat rolul decât după ce a primit ca rechizită o piele veritabilă de tigru, și o conductă de gaze din fața teatrului a fost avariată. Premiera operei din 21 octombrie 1858 nu a avut succesul la care se așteptase Offenbach, opereta a devenit renumită de-abia după câteva reprezentații, mai ales datorită criticilor negative, a adaosurilor ulterioare și a promovării operei de către Crémieux și Offennach în Le Figaro. Cele 228 de reprezentații care au urmat premierei l-au scos pe Offenbach din impas, dar i-au atras renumele unui scandalagiu. Premiera următoarei sale opere bufe, Geneviève de Brabant, a avut loc în noiembrie 1859 sub supraveghere polițienească, datorită publicului care dădea valma la intrarea teatrului. Cu câștigul datorat operei Orfeu în inferncompozitorul și-a construit o reședință de vară la Étretat în Normandia. Așa-numita „Villa d'Orphée” din Étretat a devenit locul de întâlnire al unui larg cerc de prieteni, printre care se numărau acum atât artiști cât și oameni cu o considerabilă influență politică precum ducele de Morny (1811-1865), fratele vitreg al împăratului Napoleon al III-lea, care a semnat chiar împreună cu Ludovic Halévy bufoneria Monsieur Choufleuri restera chez lui le..., reprezentată pe muzica lui Offenbach în 1861^[35]. Datorită acestei relații, de care a profitat și Halévy în cariera sa politică, Offenbach a obținut cetățenia franceză la începutul anului 1860, pentru a fi decorat peste un an cu Legiunea de Onoare, cel mai înalt ordin francez.

Pe la mijlocul lunii februarie 1860 Offenach a organizat spectacolul Le Carnaval des Revues, care trecea în revistă cele mai celebre melodii ale sale și prezenta în plin carnaval mai multe parodii muzicale noi. Printre acestea s-a numărat și scena Muzicianul viitorului (Le Musicien de l'avenir), un pamflet mai degrabă naiv la adresa lui Richard Wagner. Wagner reușise cu mare greutate să fie reprezentat cu trei concerte la Opera Italiană din Paris, care nu avuseseră succes dar deveniseră datorită controverselor din presă notorii. Offenbach îl confruntă în farsa sa pe un Wagner aflat pe câmpurile elizee cu unii dintre marii compozitori ai trecutului, precum Mozart și Gluck. Aceștia sunt calificați drept desueți de către revoluționarul compozitor saxon, care prezintă o Simfonie a viitorului, ale cărei motive trebuie explicate în timpul interpretării, și o Tyrolienne d'avenir, care nu este altceva decât o pastișă a unui catren folcloristic tirolez. Wagner se va răzbuna în 1870 cu o Comedie în stil antic. O capitulare în care-l ridiculizează la rândul său pe Offenbach, acuzându-l a fi un instigator lipsit de principii, reprezentant tipic al unei Franțe umilite de prusaci^[36].

Pe data de 16 noiembrie 1860 Offenbach s-a văzut în fine interpretat pe scena Operei Naționale, cu baletul în două acte Le Papillon. Criticii consacrați au văzut în acest spectacol, care conținea și valsuri, o profanare a lăcașului^[37], dar publicul i-a făcut o primire favorabilă, asigurându-i astfel 42 de reprezentații. Ultimele dintre ele au avut loc concomitent cu scandalul operei Tannhäuser, amplificând probabil resentimentele pe care Wagner oricum le nutrea față de Offenbach^[38]. Ajuns pe culmile gloriei, Offenbach n-a mai putut fi refuzat nici de Opera Comică, care i-a reprezentat în seara de Crăciun 1860 opera comică Barkouf. Aceasta s-a dovedit a fi dezastruoasă pentru renumele compozitorului, care nu pregetase să facă dintr-un câine personajul central al spectacolului și să-i adapteze muzical lătrăturile. Berlioz l-a pus pe Offenbach imediat în aceeași oală cu Wagner, constatând că creierul unor muzicieni trebuie să fie bolnav. „Vântul care bate prin Germania i-a înnebunit”

Les Bouffes Parisiens se aflau însă acum, după succesul cu Orfeu în infern și cu recenta operetă La Chanson de Fortunio, o prelucrare din 1861 după comedia [Le] Chandelier a lui de Musset, într-o situație economică foarte bună, și Offenbach a înțeles să-l numească director al teatrului pe un anumit Louis Varney, un om cu un simț mai pragmatic decât al său. Rolul Parisului în conștiința culturală a Europei și renumele de care se bucura peste tot acea Vie parisienne ușoară și elegantă pe care o va caricaturiza el însuși într-un vodevil i-au asigurat lui Offenbach popularitatea în întreaga Europă, mai ales în statele germane. Față de acestea el se simțea probabil încă atașat; dese turnee le-a întreprins în stațiuni balneoclimaterice mondene cum ar fi Bad Ems sau Bad Homburg, avându-i drept admiratori pe mai toți principii germani^[40]. Pentru teatrul din Bad Ems Offenbach a compus aproape în fiecare sezon câte două bufonerii. De exemplu în 1862 a reprezentat acolo în premieră opera bufă Limbuții (Les Bavards, prima versiune), în 1863 Il Signor Fagotto, o operă bufă în care este ridiculizat patosul lui Hector Berlioz, căruia i se opun tot felul de onomatopee muzicale, de la voci de animale până la zdrăngănitul de alămuri. Tot la Bad Ems muzicianul a câștigat un pariu ciudat, care-l făcuse să compună și să pună în scenă o operetă în răstimp de opt zile. Rezultatul a fost Lieschen și Fritzchen. La Bad Homburg el a făcut cunoștință cu tânăra cântăreață Zulma Bouffar (1848-1909), care fusese considerată un copil minune și străbătuse la rândul ei în turnee Europa. Cântăreața a fost în curând angajată ansamblul lui Offenbach^[41].

Offenbach și singurul său fiu, Auguste, în 1865

Offenbach alesese Bad Ems ca reședință de vară din motive practice, însă Viena i-a devenit dragă ca oraș, pe lângă Paris. Simpatia vienezilor pentru Revoluția Franceză și admirația lor față de spiritul francez i-au înlesnit succesul acolo. Astfel, Johann Nestroy (1801-1862), directorul din vremea aceea de la Carltheater^[42], îl chemase stăruitor pe Offenbach la Viena încă din anul 1858. Opera Orfeu în infern fusese reprezentată neautorizat pe acea scenă, cu Nestroy în rolul lui Jupiter, înainte de 1860. Cancanul din ultimul act al operei devenise foarte celebru datorită acestor reprezentații, și în 1860 Offenbach a avut parte de o primire extrem de călduroasă la Viena. Noul director al teatrului din Leopoldstadt, Karl Treumann, și ansamblul acestuia i-au înmânat de pildă o cunună de lauri brodată cu fir de aur. Cele trei reprezentații dirijate pe atunci de însuși Offenbach s-au desfășurat cu un mare succes de public și presă - vienezii preferau, se pare, muzicalitatea și volubilitatea offenbachiană gravității wagneriene^[43]. Având în vedere admirația aproape idolatră de care se bucura, compozitorul a revenit cu plăcere la Viena, având astfel ocazia să facă cunoștință în 1863 cu Johann Strauß, pe care l-a încurajat să scrie muzică de operetă^[44]. Veșnica rivalitate cu Wagner s-a manifestat și în 1863, când opera romantică a lui Offenbach Nimfele Rinului a ajuns să fie reprezentată pe scena de la Hofoper, care refuzase cu puțin timp înainte un proiect wagnerian. Vienezii nu au apreciat însă nici opera lui Offenbach, care includea atât un vals din Le Papillon cât și cântecul patriotard Vaterlandslied, compus la Köln în 1848. Posteritatea le va da dreptate, compozitorul va folosi singura melodie care avusese succes la Viena, Cântul elfilor (Der Elfengesang), în Povestirile lui Hoffmann. Probele operei au făcut necesară o ședere mai îndelungată la Viena, cu ocazia căreia Offenbach fusese primit în audiență de către împăratul Ferdinand I și era aproape în permanență reprezentat pe scena de la Carltheater.

Teatrul Les Bouffes Parisiens i-a reprezentat în schimb operetele din ce în ce mai rar, și atunci când nici urmașul lui Varney, Hanappier, nu a schimbat această situație care adusese prejudicii financiare serioase instituției, compozitorul nu a ezitat să dea în judecată teatrul înființat de el însuși. De o nervozitate excesivă se plânge pe vremea aceea chiar Offenbach atunci când își cere, bineînțeles cum grano salis, scuze în prealabil libretiștilor săi pentru eventuale jigniri^[45]. Sănătatea îi era în general șubrezită. Suferind de gută, el se deplasa de obicei și pe distanțe scurte cu trăsura. Căsnicia cu Herminie a fost, se pare, fericită^[46]. Perechea avea deja patru fiice atunci când i s-a născut în 1862 primul fiu, Auguste.

Dorindu-și după eșecul la Viena cu Nimfele Rinului un nou succes de talia operei dedicate lui Orfeu, Offenbach s-a hotărât să pregătească din nou o parodie pe temele mitologiei grecești și a pregătit împreună cu Halévy un subiect picant despre răpirea Elenei de către Paris, Frumoasa Elena. Rolul principal a fost interpretat de Hortense Schneider, care devenise între timp celebră pe scena de la Comédie-Française și tocmai voia să se retragă din teatru. Premiera din 17 decembrie 1864 de la Théâtre des Variétés a fost întâmpinată cu deja uzuala indignare a presei din cauza profanării subiectului antic, Jules Janin l-a blestemat „pe perfidul Meilhac, pe acest trădător de Halévy, pe nenorocitul de Offenbach”^[47]. Publicul parizian a apreciat notele frivole ale libretului, discutate în Le Figaro, și a frecventat asiduu Teatrul de Varietăți, asigurând operei o sută de reprezentații. În același an opera a avut succese răsunătoare la Berlin și Viena, întreg publicul european iubea muzica lui Offenbach. Compozitorul a rămas cu următoarea sa operă, Les Bergers, credincios subiectelor preluate din antichitate. Temele muzicale devin aici mai lirice, o evoluție care fusese deja anunțată prin anumite pasaje din Frumoasa Elena. Acțiunii de tip roman pastoral îi lipsesc acum cu desăvârșire accentele sarcastice. Opera bufă Barbă-Albastră, a cărei premieră a avut loc în 1866, este chiar caracterizată pe alocuri de o atmosferă sumbră. Cu La Vie Parisienne (Viața pariziană) Offenbach s-a dedicat împreună cu perechea de libretiști Meilhac/Halévy pentru prima oară unui subiect contemporan, ilustrând muzical scene din viața orașului luminilor cu frivolitate, însă din nou fără o critică prea incisivă la adresa societății burgheze. Premiera operei a avut loc pe data de 31 octombrie 1866 în Palais-Royal și a depășit toate așteptările, având un succes de public mai mare decât cel al Frumoasei Elena. Atitudinii mai puțin critice manifestate aici îi corespunde o realitate politică caracterizată prin liberalism și progres economic. Nici Offenbach, nici Halévy nu mai aveau motive să atace vehement un sistem în care prosperaseră și în care era acum posibilă o anumită libertate de opinie.

Hortense Schneider în rolul marii ducese de Gérolstein, în 1867
Sursă: Bibliothèque des Arts Décoratifs

Punctul culminant al stagiunii din 1867, anul unei noi Expoziții Universale, a fost pentru teatrul Les Bouffes Parisiens înscenarea La Grande-Duchesse de Gérolstein cu Hortense Schneider în rolul principal. Ludovic Halévy a semnat și acest libret. Demisionat de curând din Corpul Legislativ, el și-a permis de această dată să critice printr-o acțiune localizată într-un fictiv ducat german din secolul al XVIII-lea militarismul care se făcea remarcat în Europa. Înțepăturile din piesă la adresa curții ruse și a împărătesei Ecaterina se îndreptau de fapt împotriva politicii militariste practicată de Napoleon al III-lea, care tocmai eșuase în intervenția care sprijinise forțele conservatoare din Mexic. Marele succes al operei se explică însă și prin fascinația stranie a publicului parizian pentru confruntarea care se întrezărea deja între Napoleon și Bismarck. Interpretarea frivolă dată temelor războinice, susținute muzical pe scena operei de o veritabilă fanfară militară, și ridiculizarea tagmei cazone în general au permis probabil o binevenită bagatelizare a conflictului cu Prusia. Recenziile din Le Figaro au fost elogioase, tipic pentru liberalismul epocii este și faptul că opera a fost audiată cu plăcere chiar de către Napoleon al III-lea, de țarul Alexandru al II-lea al Rusiei și de Bismarck. Primul ministru prusac a înțeles de exemplu caducitatea spiritului militar drept slăbiciune a Franței și a apreciat critica la adresa fărâmițării politice germane pe care voia să o înlăture, exclamând față de Moltke: „C'est tout à fait ça!”^[48]. Opera a ajuns să fie reprezentată în 1870 și pe scena de la Grand Opera House din New York^[49]. Offenbach și-a petrecut vara anului 1867 compunând bufonerii pentru teatrul din Bad Ems, deși suferea de o gută care aproape îl imobiliza. După acest ultim mare succes compozitorul s-a mărginit să alcătuiască cu ajutorul celor mai celebre melodii ale sale noi înscenări. Din această masă de piese stereotipe se remarcă doar opera bufă La Périchole, reprezentată în 1868.

Anul 1868 a fost marcat de reformele liberale ale lui Napoleon, prin care au fost permise libertatea presei și demonstrațiile. Cu acest prilej a devenit manifestă fervența mișcării republicane, care s-a descărcat prin numeroase publicații radicale și tumulturi de stradă. Operetele lui Offenbach nu s-au mai bucurat, în această atmosferă tulbure, decât cel mult de succese sezoniere. Ele nu mai atingeau nervul publicului parizian, care (re)descoperise în operetele lui Hervé un mod mai accesibil și mai grobian de amuzament. Încercând să țină pasul cu vremurile, Offenbach a cultivat și el umorul facil, având în 1869chiar succes la Baden, în Austria Inferioară, cu La Princesse de Trébizonde. Neavizat din punct de vedere politic, compozitorul a cochetat în acel timp cu ideile moderat-liberale, fiind convins că își datorează doar celui de-al Doilea Imperiu faima și bunăstarea^[50]. Halévy nu a acceptat această atitudine. Convins de gravitatea evenimentelor, acesta a renunțat la activitatea de libretist de operete, astfel încât Offenbach a fost nevoit să recurgă la colaborarea cu libretistul Victorien Sardou pentru noul său proiect, cu un subiect antiradical. Le Roi Carotte are ca sursă de inspirație o povestire a lui E. T. A. Hoffmann, Piticuț zis și Cinabru (Klein Zaches, genannt Zinnober), și condamnă pericolele care pândesc în persoana unui rege roșu o monarhie prea indulgentă. Acest prim proiect inspirat de Hoffmann nu a mai fost finalizat în 1870, deoarece Offenbach și-a dedicat pe atunci timpul mai ales compozițiilor pentru opera bufă Les Brigands, pe care însuși Halévy, care colaborase la ea ca libretist, a caracterizat-o ulterior drept lipsită de originalitate^[51]. Prins de nenumărate obligații, trebuind de pildă să dirijeze reprezentarea operei La Grande-Duchesse de Gérolstein la Nisa și să facă un turneu la Viena, Offenbach a căzut la pat în timp ce compunea opera comică Fantasio, probabil din cauza epuizării. Vestea izbucnirii războiului cu Prusia l-a găsit de aceea în Bad Ems, unde spera să-și refacă sănătatea. Întors repede la Étretat, el a fost urmărit până acolo de acuzațiile presei germane de a-și fi trădat patria, printr-o atitudine adulatoare față de Napoleon al III-lea. Compozitorul a crezut de cuviință să se dezvinovățească față de „prietenii germani” invocând recunoștința pe care o purta Franței^[52]. Bătălia de la Sedan a pus capăt la 2 septembrie 1870 celui de-al Doilea Imperiu. Pe data de 4 septembries-a proclamat republica. Offenbach a luat calea exilului, ajungând de la Bordeaux la Milano, cu o escală la San Sebastian, unde se i stabilise temporar familia.

Ruinele coloanei Vendôme, distrusă în timpul Comunei din Paris. În primul plan baricadele comunarzilor

În februarie 1871 opinia publică de la Paris s-a arătat indignată de faptul că „prusacul” Offenbach mai este reprezentat pe scena de la Les Bouffes-Parisiens, cu La Princesse de Trébizonde^[52]. Offenbach se autodefinea, bineînțeles, cu totul altfel, considerându-se cu trup și suflet francez. Într-o scrisoare scrisă pe data de 6 martie 1871 de la Milano el își exprimă față de amicul său Nuitter ura pentru prusaci, regretând că este originar din valea Rinului și că este astfel „asociat într-o oarecare măsură acestor groaznice fiare”^[53]. Foștii compatrioți au nutrit în schimb în continuare admirație pentru compozitor; astfel, trupele prusace victorioase au fost întâmpinate la Berlin cu o reprezentație de gală a melodiilor din La Vie Parisienne. Între timp în Franța izbucnise, după retragerea germanilor, războiul civil dintre Comuna din Paris și forțele legitimate de Assemblée nationale, conduse de la Versailles de către liberalul Adolphe Thiers. Prin eliberarea deținuților de război din captivitatea prusacă acesta a reușit să-și asigure ponderea de forțe necesară răsturnării Comunei. Revolta pariziană a fost înfrântă la 29 mai 1871, iar la 31 august 1871 Thiers a fost ales președinte al celei de-a Treia Republici Franceze. În august 1871, Offenbach s-a întors la Paris, după escale la Viena și Londra. Halévy l-a regăsit pe atunci la repetițiile pentru Les Brigands, bolnav și apatic^[54].

Exclus din mijlocul bunei societății pariziene, cu fostele sale mari succese uitate sau aprig contestate acum, așa ca în cazul operei La Grande-Duchesse de Gérolstein, Offenbach și-a definitivat proiectul Le Roi Carotte, cu anumite schimbări aduse de Sardou pentru a evita referirile la evenimentele din trecutul apropiat. Premiera așa-zisei „feerii” a avut loc la 15 ianuarie1872 pe scena de la Théâtre de la Gaîté, un teatru dintr-un centru comercial care începuse sub conducerea lui Maurice Boulet să reprezinte operete și feerii. Colaborarea cu această instituție a început sub bune auspicii. Parțial și datorită decorurilor fastuoase, dar mai ales datorită criticii care viza în același timp atât fostul imperiu cât și republicanismul radical, piesa a reușit să-l reabiliteze oarecum pe compozitor în ochii publicului parizian. Acțiunea era localizată în Ungaria și nu în Germania, spre deosebire de proiectul inițial. Piesa abunda de scenării exotice, de pildă ea conținea tabloul „Pompei”, reprezentat cu ajutorul multor statiști și al unor costume excentrice. Vedeta operei a fost, pe lângă Zulma Bouffar, o nouă descoperire a lui Offenbach, Madame Judic^[55]. Muzica operei anunță deja capodopera de bătrânețe a muzicianului, Povestirile lui Hoffmann. Opera Fantasio nu a avut succes la Opera Comică, care nu a mai pus pe scena sa creațiile lui Offenbach. Deasemeni, alte noi piese create de Offenbach au eșuat, de exemplu Corsarul negru la Viena.

După moartea lui Boulet, Offenbach a devenit, pe 1 iulie 1873, director la Le Théâtre de la Gaîté, secundat de Albert Vizentini^[56] ca administrator și de Etienne Tréfeu^[57] în funcția de capelmaistru. Imediat după preluarea direcțiunii teatrului, Offenbach a pus bazele unor proiecte de mare anvergură, angajând două ansambluri, unul de operetă, celălalt de teatru, și inițiind renovări costisitoare. De asemenea, el a obținut de la Asociația Autorilor permisiunea de a-și reprezenta propriile compoziții pe această scenă, deși nu dorea să se limiteze numai la acestea. Offenbach tocmai avea în vedere reprezentarea Visului unei nopți de vară pe muzica lui Mendelssohn Bartholdy^[58] și a Ruinelor Atenei de Beethoven^[59]atunci când a fost descurajat de insuccesul dramei Le Gascon de Théodore Barrière (1823-1877), cu care se inaugurase stagiunea la 2 septembrie 1873. Offenbach a renunțat în mod precipitat la aceste proiecte ambițioase, apucându-se în schimb să-și transforme primul său triumf, Orfeu în infern, într-o feerie muzicală. Succesul enorm pe care l-a avut această adaptare cu decoruri fastuoase și noi numere de balet, prezentată publicului la 7 februarie 1874, i-au redat compozitorului vigoarea și optimismul. Accesele sale de gută s-au rărit și în aceste condiții cea de-a o suta reprezentație a feeriei a fost dirijată de Offenbach personal.

Cu toate îndatoririle care decurgeau din conducerea teatrului, al cărui ansamblu s-a bucurat în acea perioadă de măriri de salariu, muzicianul a continuat să livreze cu regularitate noi compoziții, mai ales operete de dimensiuni reduse. Una dintre ele, La Jolie Parfumeuse, a avut parte între 1873 și 1874 de peste 200 de reprezentații la Théâtre de la Renaissance. În piesă a debutat o nouă vedetă pariziană, cântăreața Louise Théo^[60]. Cea mai apreciată operă offenbachiană din această perioadă a devenit însă Madame l'Archiduc, lansată în stagiunea de iarnă din 1874. Ea amintea aproape cu duioșie de lumea nu demult apusă a aristocrației, cu o intrigă bazată pe substituiri de personaje.

Renumele unui om de o generozitate neobișnuită îl făcea pe Offenbach să fie des înconjurat de cerșetori. Unul dintre aceștia a avut norocul să primească de la celebrul muzician, care tocmai nu avea bani la el, niște note scrise în grabă pe un petic de hârtie și intitulate ad-hoc Polka cerșetorilor. Ulterior compozitorul a aflat cu uimire că acel om sărman nu vânduse partitura primului editor întâlnit pentru 100 de franci, așa cum fusese îndemnat, ci a așteptat cea mai bună ofertă, câștigând astfel 1000 de franci și păstrându-și drepturile asupra interpretării acelei melodiei^[61]. Din păcate, Offenbach însuși nu a dat dovadă de aceeași iscusință în chestiunile financiare și în scurt timp, a ruinat teatrul Gaîté cu înscenări exorbitante dar de calitate îndoielnică, precum drama La Haine de Sardou, continuată în stagiune de nu mai puțin penibila prelucrare a operetei Geneviève de Brabant. Nici bunele încasări de pe urma reprezentării feeriei Wittington and his Cat în 1875 la Londra nu au mai reușit să acopere deficitul uriaș al teatrului parizian, care a dat faliment la mijlocul lunii mai 1875. Compozitorul și-a pierdut întreaga avere plătind datoriile teatrului și salariile rămase restante, trebuind în plus să-și amaneteze toate drepturile de autor pe o durată de trei ani. Ajuns la ananghie, el a acceptat oferta impresarului american Bacquero de a vizita Expoziția Universală de la Philadelphia și de a susține acolo și la New York mai multe concerte. Obligat la aproape 60 de ani să depindă iar de diverse angajamente, Offenbach a fost în 1875 martorul succesului operei Carmen, datorat în parte foștilor săi libretiști Meilhac și Halévy. Nimeni nu se mai interesa acum de muzica lui, Parisul tocmai îl descoperea pe Bizet, publicul de operetă îl aclama la Viena pe Johann Strauß (fiul). Acesta din urmă devenise de curând cunoscut și la Paris iar opereta Liliacul a cucerit publicul la Théâtre de la Renaissance, sub numele de La Tzigane.

Scene din Povestirile lui Hoffmann, după prima reprezentație la Paris, în 1881.
Sursă: Bibliothèque de l'Opéra

La data de 21 aprilie 1876 Offenbach s-a îmbarcat la bordul vaporului Canada, pentru a întreprinde conform contractului cu Lino Bacquero un turneu în America. În portul new-yorkez i-a fost făcută o primire entuziastă și în același timp stranie - mai mulți muzicieni se apropiaseră cu o mică ambarcațiune de navă și încercau să interpreteze un potpuriu din melodii de operetă, întrerupți mereu de valurile înalte și de răul de mare. Compozitorul a fost copleșit și de primirea călduroasă pe care i-o făcuse mulțimea la hotel, aruncând maselor de la înălțimea balconului său exclamația: „Thank you, Sir!”^[62]. Din notele sale de călătorie reies uimirea și admirația față de zgârie-norii de la New York, față de tehnica avansată și întreg confortul care caracterizau încă de pe atunci viața metropolei americane. Primele concerte le-a susținut la „Gilmore's Concert Garden”, viitoarea „Madison Square Garden”, dirijând melodii din Orfeu și Marea ducesă de Gerolstein. După câteva săptămâni petrecute la New York entuziasmul său a făcut loc unei tot mai mari înstrăinări, datorată atât mercantilismului pe care-l descoperise în mentalitatea yankee^[63] cât și calității destul de modeste a spectacolelor muzicale la care asistase^[64]. Viața culturală americană îi datorează lui Offenbach un impuls important precum cel privind fondarea unui conservator. De la New York el a plecat la Philadelphia, unde tocmai își deschisese porțile Expoziția Universală. Concertele sale au avut și acolo parte de ovații. După acest turneu de două luni în America el se despărți de admiratorii săi printr-un banchet la New York, dând în alocuțiunile sale dovadă de o engleză de această dată impecabilă.

La Paris compozitorul a fost întâmpinat de atacurile presei republicane, care făcuse publice sporadicele sale manifestări de simpatie pentru era lui Napoleon al III-lea. Ghinionul îl urmări în ultimii ani de viață; accesele de gută s-au înmulțit, în plus i s-a îmbolnăvit grav fiul, Auguste. Offenbach a avut totuși satisfacția de a se vedea descoperit de o nouă generație cu ocazia unei noi înscenări a Frumoasei Elena. Treptat, el s-a distanțat de domeniul muzei ușoare și s-a dedicat unui proiect ambițios, pe care l-a menit să fie încununarea vieții sale de artist. Deja în 1851 fuseseră reprezentate la teatrul Odèon din Paris Povestirile fantastice ale lui Hoffmann, o prelucrare a dramaturgilor Jules Barbier (1825-1901) și Michel Carré (1819-1872) după povestirile lui E. T. A. Hoffmann. Această versiune tocmai fusese transformată într-un libret de operă, pentru a fi reprezentată la Opera din Paris pe muzica lui Hector Salomon, care era aproape definitivată. Salomon a renunțat la compoziția sa la insistențele lui Offenbach, care l-a ales pe romanticul german drept personaj principal al celei de-a doua a sa opere, după Nimfele Rinului. Personajul Hoffmann are în piesă rolul unui călăuzitor în universul povestirilor sale fabuloase și este de fapt un alter ego al compozitorului, arătându-se frământat de temeri, iubiri nefericite și viziuni. Acțiunea se bazează pe motive din Aducătorul de somn, Consilierul Krespel și Povestea imaginii din oglindă pierdute^[65]. Tema dragostei tragice este reprezentată de personaje feminine inaccesibile, fie din motive de boală (Antonia, fiica lui Krespel), fie din cauza barierelor sociale și naționale (curtizana fatală Giulietta). Sau pur și simplu deoarece ființa adorată se dovedește a fi un automat încropit destul de grosolan, care nu-l poate vrăji decât pe artistul aflat sub influența escamoterilor (Olympia). Împreună cu Antonia, cântăreața neîntrecută de care este fascinat Hoffmann în al treilea act, muzica însăși este sortită pieirii.

În pofida deziluzionării care se manifestă în ultima sa operă, Offenbach s-a prezentat cunoscuților săi în acești ultimi ani de viață mai euforic decât oricând, încrezător în propria putere de creație și în viitorul succes al Povestirilor^[66]. Acest optimism nu era prea îndreptățit de realitate. Expoziția Universală s-a desfășurat în 1878 fără ca artistul să aibă posibilitatea să-și reprezinte vreo operetă nouă. Teatrul Gaîté s-a hotărât de-abia în timpul Expoziției să pregătească o nouă înscenare a operei bufe Orfeu în infern. ”Nu, acesta nu mai este Orfeul meu!” ar fi declarat compozitorul, dezamăgit de rezultatul dedicat publicului larg^[67]. Acest public larg a redescoperit însă cu plăcere offenbachiadele, astfel încât Charles Comte (1827-1884), ginerele lui Offenbach și proprietarul actual al teatrului Bouffes Parisiens, a reluat în program La Grande-Duchesse de Gérolstein. Les Brigands a fost reprezentată din nou de Théâtre de la Gaîté, la sfârșitul anului 1878. Atât Briganzii cât și noua operetă La Marocaine au avut înscenări fastuoase.

Monumentul funerar al lui Offenbach (1880)

Compoziția Povestirile lui Hoffmann, dedicată fiului Auguste-Jacques (1862-1883), avansase în primăvara lui 1879 într-o măsură care i-a permis lui Offenbach să-și prezinte opera fragmentar, într-un concert particular ținut pe data de 18 mai. Această premieră a făcut senzație în lumea muzicală. Deoarece a primit oferte foarte bune atât de la directorul Operei Comice din Paris cât și de la reprezentantul teatrului vienez Ringtheater, Offenbach a decis să susțină premiere ale operei în ambele orașe. El a murit în timp ce pregătea premiera noii sale opere la Paris, asfixiat probabil în timpul somnului în noaptea din 4 pe 5 octombrie. Nu numai guta, ci și epuizarea îl transformase în vara lui 1880 într-un om grav bolnav, care dorise mai mult decât orice să trăiască doar până la premiera Povestirilor. Numeroși admiratori din întreaga Europă l-au însoțit pe ultimul drum spre cimitirul din Montmartre. Pe data de 18 noiembrie 1880 s-a dezvelit în mod festiv bustul lui Offenbach, opera sculptorului Jules Franceschi care străjuiește mormântul compozitorului.

Într-un articol scris imediat după moartea lui Offenbach, Max Nordau a deplâns indiferența societății pariziene față de idolul ei de odinioară^[68]. Zola și-a arătat de asemenea compasiunea pentru Offenbach, exprimându-și însă în același timp disprețul față de genul muzical creat de acesta. Opereta ca fenomen tipic unei tot mai mari comercializări și trivializări în muzică reprezenta pentru Zola tocmai cel de-al Doilea Imperiu, trebuind să fie de aceea înlăturată din lumea teatrului ca un element nociv^[69]. Premiera pariziană a Povestirilor lui Hoffmann a avut loc cu mare succes, în prezența oficialităților republicii, la data de 10 februarie 1881, într-o versiune prescurtată la trei acte. La Viena opera a fost reprezentată doar de două ori, în decembrie 1881, deoarece Ringtheater a fost după aceea complet distrus într-un incendiu. În jurul piesei s-au creat din această cauză fel de fel de legende, ea a căpătat renumele de a aduce ghinion celor care o pun în scenă.

  Lista completă [ascunde]

Liste alcătuite conform anexei din: Siegfried Kracauer: Jacques Offenbach und das Paris seiner Zeit, prima ediție Amsterdam 1937, nouă ediție îngrijită de Ingrid Belke: Siegfried Kracauer: Schriften, vol. 8, Frankfurt a. M. 2005, p. 558-591.

Drame muzicale[modificare | modificare sursă]

• 1839

Pascal și Chambord, vodevil într-un act (libret de Bourgeois și Brisebarre)

• 1847

Alcovul, operă comică într-un act (libret de Forges și de Leuven)

• 1849

Marielle sau Sergent și comandant (nouă versiune a Alcovului), operă comică într-un act (libret de Forges și de Leuven)

• 1853

Le Trésor à Mathurin, operă comică într-un act (libret de Battu)

Pépito, operă comică într-un act (libret de Moinaux și Battu)

• 1854

Luc și Lucette, operă comică într-un act

• 1855

Oyayaye ou la Reine de Îles, „antropofagie muzicală” într-un act (libret de Moinaux)

În seara inaugurării teatrului Bouffes-Parisiens, la data de 5 iulie:

Entrez, Messieurs, Mesdames, prologul inaugurării teatrului într-un act (libret de Méry și Servières, pseudonimul lui Ludovic Halévy)

Cei doi orbi, operetă („bufonerie muzicală”) într-un act (libret de Moinaux)

O noapte albă, operă comică într-un act (libret de Plouvier)

Harlechinul bărbier, pantomimă, aranjament muzical după Bărbierul din Sevilla de Gioacchino Rossini într-un act (scenariu de Lange, pseudonimul lui Offenbach)

Visul unei nopți de vară, schiță de operetă („saynète”) într-un act (libret de Tréfeu)

Pierrot Clown, pantomimă într-un act (scenariu de Jackson)

Le Violoneux, operetă („legendă bretonă”) într-un act (libret de Mestépes și Chevalet)

Pulcinella pe lună, pantomimă într-un act (scenariu de Busnach)

Madame Papillon, bufonerie într-un act (libret de Servières, pseudonimul lui Ludovic Halévy)

Paimpol et Périnette, „saynète lyrique” într-un act (libret de Forges)

Ba-ta-clan, operetă („chinoiserie musicale”) într-un act (libret de Ludovic Halévy)

• 1856

Le Postillon en gage, bufonerie într-un act (libret de Plouvier și Adenis)

Tromb-al-ca-zar sau Răufăcătorii dramatici, operetă („bufonerie muzicală”) într-un act (libret de Dupeuty și Bourget)

La Rose de Saint-Flour, operetă într-un act (libret de Carré și Truinet)

Les Dragées du baptême, operetă într-un act (libret de Dupeuty și Bourget)

Păstorii lui Watteau, tablou viu pe muzică de Lange (Offenbach) într-un act (libret de Mathieu și Placet)

Le >>66<<, operetă într-un act (libret de Forges și Laurencin -pseudonim Chapelle-)

Le Savetier et le Financier, operetă bufă într-un act (libret de Hector Crémieux)

Bona, operetă bufă într-un act (libret de Bercioux)

• 1857

Cele trei săruturi ale diavolului, operetă fantastică într-un act (libret de Mestépes)

Croquefer sau ultimul dintre paladini, operetă bufă într-un act (libret de Jaime și Tréfeu)

Dragonette, operetă bufă într-un act (libret de Jaime și Mestépes)

Vent du Soir ou L'horrible Festin, operetă bufă într-un act (libret de Gille și Battu)

Une demoiselle en loterie, operetă bufă într-un act (libret de Jaime și Crémieux)

Le Mariage aux lanternes, nouă versiune a operei Le Trésor à Mathurin, operetă într-un act (libret de Carré și Battu)

Les Deux Pêcheurs ou le Lever du soleil, operetă („bufonerie muzicală”) într-un act (libret de Dupeuty și Bourget)

• 1858

Mesdames de la Halle, operetă bufă într-un act (libret de Lapointe)

Pisica preschimbată în femeie, operetă într-un act (libret de Scribe și Mélesville -pseudonim Duveyrier-)

Orfeu în infern, operă bufă în două acte (libret de Ludovic Halévy și Hector Crémieux)

• 1859

Un soț în fața ușii, operetă într-un act (libret de Delacour și Morand)

Les Vivandières de la Grande Armée, operetă într-un act (libret de Jaime și de Forges)

Geneviève de Brabant, operă bufă în două acte (libret de Jaime și Tréfeu)

• 1860

Le Carnaval des Revues, revistă (libret de Grangé, Gille și Halévy)

Dafne și Chloé, operetă într-un act (libret de Clairville și Cordier)

Le Papillon, balet-pantomimă în două acte (scenariu de Taglioni și Saint-Georges)

Barkouf, operă comică în trei acte (libret de Scribe și Boisseau)

• 1861

La Chanson de Fortunio, operă comică într-un act (libret de Halévy și Crémieux)

Podul suspinelor (Le Pont des soupirs), operă bufă în două acte (libret de Halévy și Crémieux))

Monsieur Choufleuri restera chez lui le..., operă bufă într-un act (libret de St. Rémy -pseudonim Morny-, Halévy, Crémieux și Lépine)

Farmacist și peruchier (Un Mariage par les cheveux), operetă într-un act (libret de Frébault)

Le Roman comique, operă bufă în trei acte (libret de Halévy și Crémieux)

• 1862

Monsieur și Madame Denis, operetă într-un act (libret de Delaporte și Laurencin)

Călătoria domnilor Dunanan, tată și fiu, operă bufă în trei acte (libret de Siraudin și Moinaux)

Jacqueline, operetă într-un act (libret de Pol d'Arcy -pseudonim Halévy și Crémieux-)

Limbut și limbută (Bavard et Bavarde), operă bufă în două acte (libret de Nuitter)

• 1863

Limbuții (Les Bavards), nouă versiune a operei Limbut și limbută, operă bufă în două acte (libret de Nuitter)

Brazilianul, comedie cu un rondo de Offenbach într-un act (libret de Meilhac și Halévy)

Lieschen și Fritzchen sau Șvabii francezi, operetă („conversație alsaciană”) într-un act (libret de Boisselot)

Il Signor Fagotto, operă bufă într-un act (libret de Nuitter și Tréfeu)

• 1864

Lieschen și Fritzchen sau Lieschen și Fritzchen, nouă versiune a operetei Lieschen și Fritzchen din 1863

Il Signor Fagotto, nouă versiune a operei din 1863

L'Amour chanteur, operetă într-un act (libret de Nuiiter și Lépine)

Die Rheinnixen, Nimfele Rinului, operă romantică în trei acte (libret în germană de Wolzogen după versiunea în franceză de Nuitter)

Georgienele (inițial Feroza), operă bufă în trei acte (libret de Moinaux)

Jeanne care plânge și Jean care râde, operetă într-un act (libret de Crémieux și Gille) (două versiuni, reprezentate în 19 iulie, respectiv 3 noiembrie)

Le Fifre enchanté sau Soldatul magician, operetă într-un act (libret de Nuitter și Tréfeu)

Frumoasa Elena, operă bufă în trei acte (libret de Henri Meilhac și Ludovic Halévy)

• 1865

Coscoletto sau Le Lazzarone, operă comică în două acte (libret de Nuitter și Tréfeu)

Les Refrains de Bouffes, revistă într-un act (libret de Nuitter și Tréfeu)

Les Bergers, operă comică în trei acte (libret de Crémieux și Gille)

• 1866

Barbă-Albastră, operă bufă în trei acte (libret de Meilhac și Halévy)

La Vie Parisienne, piesă de teatru cu melodii în patru acte (originar cinci) (libret de Meilhac și Halévy)

• 1867

La Grande-Duchesse de Gérolstein, operă bufă în trei acte (libret de Meilhac și Halévy)

La Leçon de chant electromagnetique, bufonerie într-un act (libret de Bourget)

La Permission de dix heures, operetă într-un act (libret de Mélesville și Carmouche)

Robinson Crusoe, operă comică în trei acte (libret de Cormon și Crémieux)

Geneviève de Brabant, nouă versiune a operei bufe din 1859, în trei acte (libret de Crémieux și Tréfeu)

• 1868

Le Château à Toto, operă bufă în trei acte (libret de Meilhac și Halévy)

Podul suspinelor (Le Pont des soupirs), nouă versiune a operei bufe din 1861, în patru acte (libret de Halévy și Crémieux))

Le Fifre enchanté sau Soldatul magician, nouă versiune a operetei din 1864, într-un act (libret de Nuitter și Tréfeu)

L'Île de Tulipatan, bufonerie într-un act (libret de Chivot și Duru)

La Périchole, operă bufă în două acte (libret de Meilhac și Halévy)

• 1869

Vert-vert, operă comică în trei acte (libret de Meilhac și Nuitter)

La Diva, operă bufă în trei acte (libret de Meilhac și Halévy)

La Princesse de Trébizonde, operă bufă în două acte (Baden lângă Viena, 31 iulie) și noua ei versiune în trei acte de la Paris din 7 decembrie (libret de Nuitter și Tréfeu)

Les Brigands, operă bufă în trei acte (libret de Meilhac și Halévy)

La Romance de la rose, operetă într-un act (libret de Tréfeu și Préfel)

• 1871

Boule de Neige, operă bufă în trei acte după Barkouf, avându-l drept protagonist pe un bou în locul câinelui din Barkouf(1860) (libret de Nuitter și Tréfeu)

• 1872

Le Roi Carotte, operă bufă-feerie în patru acte (libret de Sardou)

Fantasio, operă comică în trei acte (libret de Paul de Musset)

Fleurette, operetă într-un act (libret de Hopp și Zell)

Corsarul negru, operă comică în trei acte (libret de Offenbach)

• 1873

Les Braconniers, operă bufă în trei acte (libret de Chivot și Duru)

La Leçon de chant electromagnetique, nouă versiune a bufoneriei într-un act din 1867 (libret de Bourget)

Fleurette, operă comică într-un act (libret de Hopp și Zell), nouă versiune a operetei din 1872

La Permission de dix heures, nouă versiune a operetei într-un act din 1867 (libret de Mélesville și Carmouche)

Pomme d'Api, operetă într-un act (libret de Ludovic Halévy și William Busnach)

La Vie Parisienne, nouă versiune a piesei de teatru cu melodii în patru acte din 1866 (libret de Meilhac și Halévy)

La Jolie Parfumeuse, operă comică în trei acte (libret de Crémieux și Blum)

• 1874

Orfeu în infern, operă-feerie în patru acte, nouă versiune a operei bufe din 1858 (libret de Ludovic Halévy (anonim) și Hector Crémieux)

La Périchole, nouă versiune în trei acte a operei bufe din 1868 (libret de Meilhac și Halévy)

Bagatelle, operetă într-un act (libret de Crémieux și Blum)

Madame l'Archiduc, operă bufă în trei acte (libret de Millaud și Halévy)

La Haine, dramă în cinci acte (libret de Sardou)

• 1875

Wittington and his Cat, feerie în patru acte (libret de Nuitter și Tréfeu, tradus în engleză de Farnie)

Geneviève de Brabant, operă-feerie în cinci acte, a treia versiune a operei bufe din 1859 (libret de Crémieux și Tréfeu)

Les Hannetons, revistă în trei acte (libret de Grangé și Millaud)

La Boulangère a des écus, operă bufă în trei acte (libret de Meilhac și Halévy)

Le Voyage dans la Lune, operă-feerie în patru acte (libret de Vanloo, Leterrier și Mortier)

La Créole, operă comică în trei acte (libret de Millaud și Meilhac)

Tarte à la Crème, vals într-un act (libret de Millaud)

• 1876

Pierrette et Jacquot, operetă într-un act (libret de Noriac și Gille)

La Boîte au lait, operetă în patru acte (libret de Grangé și Noriac)

• 1877

Doctor Ox, operă bufă în trei acte (libret de Mortier și Gille după Jules Verne)

La Foire Saint-Laurent, operă bufă în trei acte (libret de Crémieux și Saint-Albin)

• 1878

Maître Péronilla (de asemenea: Maître Petronilla), operă bufă în trei acte (libret de M. X. -pseudonim Offenbach-, Nuitter și Ferrier)

Madame Favart, operă comică în trei acte (libret de Chivot și Duru)

• 1879

La Marocaine (inițial Fatime), operă bufă în trei acte (libret de Blum, Blau și Toché)

La Fille du tambour-major, operă comică în trei acte (libret de Chivot și Duru)

• 1880

Belle Lurette (postumă), operă bufă în trei acte (libret de Ferrier și Halévy)

• 1881

Povestirile lui Hoffmann (postumă), operă fantastică în patru acte (libret de Barbier)

Mademoiselle Moucheron (postumă), operetă prelucrată de Delibes într-un act (libret de Leterrier și Vanloo)

Jacques Offenbach

·         1848: Miron Pompiliu (n. Moise Popovici, 20 iunie 1848, Ștei, comitatul Bihor, d. 20 noiembrie 1897, Iași) a fost un scriitor și folclorist român.

Moise Popovici a fost al doilea fiu al preotului ortodox Nicolae Popovici și al Anei (n. Popa)^[1]. A urmat școala primară în satul natal, apoi a urmat cursurile școlii germane din Băița, iar cursurile liceale le-a urmat la Beiușși Oradea. Bacalaureatul l-a luat la Beiuș în 1866 cu prima cum eminentia^[1]. După bacalaureat s-a înscris la Facultatea de drept din Pesta. În anul 1867 este ales membru de onoare al Societății de lecturădin Oradea pentru merite publicistice deosebite^[2]. În anul 1868 este nevoit să fugă la București, deoarece a refuzat să se înroleze în armata ungară,^[3] unde devine student al Facultății de litere. La București a fost membru al societății Orientul, unde-l va cunoaște pe Mihai Eminescu^[3] și redactor la Albina Pindului. Din anul 1869 se mută la Iași, unde devine licențiat al Facultății de litere în anul 1873, iar apoi a fost timp de doi ani secretar al Universității de unde a fost destituit la 1 martie 1876, ca urmare a înlocuirii lui Titu Maiorescu din funcția de ministru al instrucțiunii publice și al culturii^[3].

A debutat cu prima poezie în Familia nr. 2 din 15/27 ianuarie 1866 și se intitula Ghicitura. La a doua poezie, Ecouri și suspine, apărută în nr. 18 din 25 iunie/7 iulie 1866, Iosif Vulcan i-a făcut o prezentare generoasă^[3]:

„Atragem atențiunea onor public asupra acestui talent frumos carele acuma pășește întâia oară în publicitate.”

În toamna anului 1874 Miron Pompiliu împarte aceași odaie cu Mihai Eminescu și Ioan Slavici, la Școala Normală Trei Ierarhi, condusă la acea vreme de Samson Bodnărescu și împreună cu cei trei prieteni frecventează saloanele Veronicăi Micle și Matildei Cugler.^[4]

După anul 1876 a fost profesor la Școala centrală de fete și la alte licee și pensionate.^[3]

La începutul carierei publicistice a purtat numele tătălui, dar mai apoi l-a schimbat în Moise Pompiliu și mai târziu în Miron Pompiliu. Din anul 1869 devine unul dintre cei mai activi și mai statornici membrii ai Junimii din Iași, prezent la ședințele săptămânale, la prelecțiunile populare și în paginile Convorbirilor literare.^[1][2]A tradus din Goethe, Schiller, Uhland, Heine, Lenau, Lamartine ș.a.^[5]

În anul 1895 se căsătorește cu profesoara Gheorghiu, proprietara unui pension de fete din Ploiești, dar va divorța în scurt timp din cauza neînțelegerilor^[3].

La 14 noiembrie 1897 se împușcă în cap, iar la câteva zile, în ciuda tuturor eforturilor depuse de doctori, încetează din viață la 20 noiembrie și este înmormântat la 2 decembrie 1897, în cimitirul Eternitatea din Iași^[3].

Opera:

• Balade populare române, Junimea, Iași, 1870
• Antologie română pentru uzul școalelor secundare, Iași, 1885
• Ileana Cozînzeana, din cosiță floare-i cântă, nouă împărați ascultă, basm, Cernăuți, 1886
• Carte de cetire, I-III, manual realizat împreună cu I. Paul, Iași, 1897
• Literatură și limbă populară, ediție îngrijită și studiu introductiv de V. Netea, București, 1967
• Poezii, ediție și prefață de Mircea Popa, Oradea, 1998

·         1861 - cercetătorul medical britanic Frederic Gowland Hopkins, a descoperit vitaminele şi a identificat aminoacidul numit triptofan (în 1900) (m. 16.05.1947).

·         1887 - S–a născut pictorul, sculptorul şi poetul german Kurt Schwitters, adept al mişcării dada, cunoscut ca „maestru al colajului” (m.08.01.1948).

·         1909 - S-a nascut, in Australia , actorul american Errol Flynn (“Aventurile lui Robin Hood”, “Vulturul marilor”, “Captain Blood” ), ( m. 14.10.1959).

·         1913: Ioan Aurel Baranga (născut Aurel Leibovici, n. 20 iunie 1913, București - d. 10 iunie 1979, București) a fost un poet și dramaturgromân de origine evreiască.

A obținut bacalaureatul la Liceul „Matei Basarab” din București în 1931 și a absolvit Facultatea de Medicină în 1938.

Baranga a debutat cu versuri în revista Bilete de papagal a lui Tudor Arghezi.^[5] A editat împreună cu Gherasim Luca, Paul Păun și Sesto Pals revista de avangardă Alge. Scriitorul a colaborat la revista de avangardă unu, editată de Sașa Pană și Moldov. În 1948 a scris textul imnului României comuniste din anii 1948-1953 "Zdrobite cătușe", muzica fiind compusă de Matei Socor. Tot în 1948, Aurel Baranga a primit ca „sarcină de partid” să înființeze revista de satiră și umor Urzica.^[6] Din 1949 și până la sfârșitul vieții (10 iunie 1979) a fost redactor-șef la Urzica.^[5]

În anii 1969-1974 a fost membru în Comitetul Central al Partidului Comunist Român.

A fost căsătorit cu actrița Marcela Rusu, fosta soție a lui Alexandru Bârlădeanu. Aurel Baranga a avut un fiu, Harry Baranga

Opere: 

• Poeme în abis, 1933
• Ninge peste Ucraina, 1945
• Marea furtună, Fundația pentru literatură și artă, București, 1946
• Bal în Făgădău, comedie proletcultistă, 1946
• Vocea Americii, 1948
• Recolta de aur, 1949
• Sufletul arendașoaiei, 1949
• Iarbă rea. Piesă în trei acte, Editura de stat, București, 1949 (prefațată de Sanda Diaconescu)
• Pentru fericirea poporului, în colaborare cu Nicolae Moraru (acel „rusificator al culturii românești”^[8]), 1950
• Bulevardul Împăcării, 1950
• Voința de pace a popoarelor nu poate fi înfrântă, 1951
• L'ivraie, Éditions "Le Livre", București, 1952
• Ill weed (Iarbă rea), piesă în trei acte, "The Book" Pub. House, București, 1952
• Teatru: Iarbă rea. Pentru fericirea poporului. Bulevardul Împăcării. Într-o noapte de vară. Cântecul libertății. Mielul turbat, Editura de stat pentru literatură și artă, București, 1953
• Mielul turbat. Comedie în trei acte, Consiliul Central al Sindicatelor, București, 1954
• Arcul de triumf, 1954
• Rețeta fericirii sau "Despre ceva ce nu se vorbește". Piesă în trei acte, ESPLA, București, 1957
• Teatru, ESPLA, București, 1959 (2 vol.)
• Adam și Eva, 1963
• Sfântul Mitică Blajinul, 1965
• Fii cuminte, Cristofor!, 1965
• Opinia publică, 1967
• Comedii: Bulevardul Împăcării. Mielul turbat. Rețeta fericirii. Siciliana. Adam și Eva. Opinia publică, Editura pentru Literatură, București, 1967
• Poezii, Editura pentru Literatură, București, 1968
• Interesul general, 1971
• Tipuri și tertipuri. Dosar de fișe pentru o eventuală caracterologie socială, Editura Politică, București, 1971
• Simfonia patetică, epopee dramatică în două părți și 10 tablouri, Colecția Rampa, Editura Eminescu, București, 1974 (prezentare grafică de Armand Crintea)
• Teze și paranteze. Articole din ziare și publicații periodice între 1970 și 1973, Editura Eminescu, București, 1974
• Viața unei femei, dramă politică în două părți, Colecția Rampa, Editura Eminescu, București, 1976, (prezentare grafică de Armand Crintea)
• Satirice, Editura Eminescu, București, 1977 (cuvânt înainte de Nicolae Balotă)
• Fabule, Editura Eminescu, București, 1977 (copertă de Petre Hagiu și pseudo-prezentare de Șerban Cioculescu)
• Jurnal de atelier, eseuri, Editura Eminescu, București, 1978

* 1914: Muazzez İlmiye Çığ, născută Muazzez İlmiye İtil, (n. 20 iunie 1914, Provincia Bursa, Turcia) este o arheoloagă și asirioloagă turcă specializată în studiul Civilizației Sumeriene.

Părinții ei au fost tătari din crimeeni, familiile amândurora imigrând în Turcia, cea a tatălui stabilindu-se în orașul Merzifon, iar cea a mamei în nord-vestul orașului Bursa, al patrulea cel mai mare din Turcia, care, la acea vreme, a fost un centru administrativ regional major în Imperiul Otoman. Muazzez İlmiye s-a născut în Bursa, cu patru săptămâni înainte de izbucnirea Primului Război Mondial. Pe când să facă 5 ani, în 1919, Invazia Armatei Grecești în İzmir l-a îndemnat pe tatăl ei, care era profesor, a căutat siguranță pentru familia sa mutându-se în orașul Çorum, unde tânăra Muazzez și-a terminat studiile primare. Ulterior, s-a întors la Bursa și, pe când să împlinească 17 ani în 1931, a absolvit facilitatea de formarea pentru pofesori la școala primară.

După aproape cinci ani de învățat copii în alt oraș norvestic, Eskișehir, a început să studieze la Departamentul de Hititologie al Universității din Ankara, în 1936, înființat anul trecut către Mustafa Kemal Atatürkl, părintele fondator al Turciei moderne. Printre profesorii ei se numărau savanții eminenți ai culturii și istoriei hitite, Hans Gustav Güterbock și Benno Landsberger, ambii refugiați evrei din Germania lui Hitler, care au fost profesori în Turci în al Doilea Război Mondial.^[1]

Când să-și primească diploma în 1940, și-a început cariera la Museul Orientului Antic, una din cele trei instituții cuprinse în Muzeul de Arheologie din Istanbul, ca specialist în tablete cuneiforme, mii de tablete fiind depozitate, netraduse și neclasificate în arhivele facilității. Datorită efortului ei depus pentru descifrarea și publicarea tabletelor, muzeul a devenit un centru de studiu al limbilor Orientului Mijlociu frecventat cercetători ai istoriei antice din fiecare colț al lumi

Muazzez İlmiye Çığ

·         1917: Iosif Constantin Drăgan (n. 20 iunie 1917, Lugoj, d. 21 august 2008, Palma de Mallorca)^[2] a fost un om de afaceri român, stabilit de decenii în Italia. A scris mai multe cărți, în general cu tematică istorică. A scos buletinul istoric Noi tracii. În anul 2005 a fost pe locul doi în topul celor mai bogați români, conform revistei Capital, cu o avere estimată la 850 de milioane de dolari. Conform aceleiași reviste în 2006 a urcat pe primul loc, cu circa 1,3 - 1,6 miliarde de dolari.

Iosif Constantin Drăgan a absolvit studiile juridice la Universității din București, de la care a obținut licența în drept, în anul 1938. După absolvirea serviciului militar, ca artilerist, Institutul Italian de Cultură îi acordă, în anul 1940, o bursă de studiu, în Italia. După ce termină a doua facultate, la Universitatea din Roma, unde a studiat științe politice și economie, Drăgan își dă doctoratul în jurisprudență, tot la Roma. Acolo l-a cunoscut pe Giorgio del Vecchio, filosof al dreptului. Proaspătul doctor în jurisprudență Drăgan a tradus în limba română lucrarea lui del Vecchio „Lecții de filozofia dreptului”.

La acea vreme Drăgan a fost atras de idealurile Gărzii de Fier, și, în interiorul acesteia, a reprezentat un curent de opinie corporatist^[3]. În 1941 a pus bazele unei companii care exporta petrol românesc Italiei fasciste.

După al doilea război mondial, în 1948, fondează o companie de distribuție a gazului petrolier lichefiat, Butan Gas.^[4] În urma venirii la putere a Partidului Comunist Român îi este interzisă pentru 30 de ani revenirea în România.^[4]

În 1967 a pus bazele “Fundației Europene Drăgan”, fundație care declară ca scop promovarea „valorilor civilizației românești”.^[4] A mai fondat două edituri (Nagard în Italia și Europa Nova în România), o universitate privată (al cărei proprietar este), Universitatea Europeană Drăgan (fondată în 1991 la Lugoj), o stație TV, una radio (Radio NovaFm), un ziar săptămânal (Redeșteptarea) și un cotidian local (Renașterea Bănățeană) – toate în România. De asemenea a mai finanțat construirea lângă Orșova a unei statui înalte de 40 de metri a lui Decebal (cea mai înaltă sculptură în piatră din Europa).

Datorită unor cărți pe care le-a publicat a fost asociat curentului la granița dintre protocronism și naționalism din istoriografia română, promovată ulterior de regimul lui Nicolae Ceaușescu^[5][6]. Deși simpatizant al Gărzii de Fier, Drăgan devine un colaborator semioficial al lui Ceaușescu și al regimului comunist, ca rezultat având acces la anumite documente inedite despre Ion Antonescu, documente pe care le-a folosit într-o carte în care îl pune într-o lumină favorabilă pe acesta^[7].

În semn de recunoaștere a activității culturale desfășurate de Iosif Constantin Drăgan, (ca economist, tracolog, scriitor și președinte al Fundației Europene Drăgan), la 7 octombrie 1980, Universitatea din Timișoara l-a numit profesor asociat.^[8]

După Revoluția Română din 1989, Iosif Constantin Drăgan le-a dat suport financiar lui Eugen Barbu și lui Corneliu Vadim Tudor pentru a-și lansa revista România Mare^[6]. Împreună cu Vadim Tudor a fost fondatorul în 1990 al "Ligii Mareșal Ion Antonescu", mai târziu redenumită "Liga Mareșalilor", în urma schimbărilor din legislația română legate de cultul personalităților vinovate de crime împotriva umanității^[7].

În 1995, la vârsta de 78 de ani, Drăgan s-a căsătorit cu Daniela Veronica Gușă ^[9] (aceasta având la momentul respectiv 22 de ani), fiica generalului Ștefan Gușă, fostul șef al Marelui Stat Major al Armatei Române (1986-1989)^[10].

Drăgan are și un fiu mai mare, Mike Fink ^[11], născut în 1971, care în 2005 a anunțat că nu a reușit în precedenții trei ani sub nici o formă să-și contacteze tatăl. Din cauza acestor afirmații, Ziarul Ziua a concluzionat ca Drăgan era ținut captiv de mai tânăra sa soție și de partenerii săi de afaceri^[12]. Totuși, potrivit jurnaliștilor de la Averea, el a fost văzut în București câteva zile mai târziu, luând cina într-un restaurant împreună cu soția^[

A publicat:

• Noi, tracii și istoria noastră multimilenară, (Nagard, Milano, 1976, tradusă în 8 limbi);
• Aurel C. Popovici, (1977);
• Idealuri și destine, (1977);
• Mileniul imperial al Daciei, (Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1985);
• Istoria Românilor, (Ed. Europa Nova, București, 1994);
• Adevărata istorie a românilor, (Nagard, Milano, 1996).
• Antonescu, Mareșalul și Conducătorul României, (Ed. Europa Nova, București, 1996);
• Antonescu, Mareșalul României și Războaiele de Reîntregire - Mărturii și documente coordonate și îngrijite de Josif Constantin Drăgan, Centrul European de Cercetări Istorice Veneția, apărută într-o prima ediție în 1986 și a II-a ediție în 1990 și reeditată în 1991 la Fundatia Europeană Drăgan.

De asemenea, a publicat și trei volume în domeniul cercetărilor de marketing și anume:

• The World Mission of the International Marketing Federation, (1985);
• Geoclimate and History, (1987-1989);
• Bazele Cognitive ale Cercetărilor de Marketing, (1995) - în colaborare cu prof. M.C. Demetrescu.

A mai publicat și două autobiografii:

• În serviciul Europei, (1971);
• Prin Europa - 4 vol. (1973-1980).

·         1924 - S-a născut Chet (Chester Brown) Atkins, muzician country american.
* 1924: Norberto Höfling (n. 20 iunie 1924 — d. 18 aprilie 2005) a fost un fotbalist și antrenor evreu român.
* 1927: Josef "Jupp" Posipal (20 iunie 1927 – 21 februarie 1997) a fost un jucător de fotbal german de origine română, care a făcut parte din echipa care a câștigat Campionatul Mondial de Fotbal din 1954

·         1929 - Petre Gheorghiu, prezenta de neuitat a Teatrului Bulandra, pe scena caruia a creat peste 50 de roluri din dramaturgia nationala si universala (incepand cu 1956) (m. 7.08.2000).

* 1930: Marta Magdalena Abakanowicz-Kosmowska (n. 20 iunie1930, Falenty[*], Polonia^[7] – d. 20 aprilie 2017,^[8] Varșovia, Polonia) a fost o sculptoriță poloneză, de origine nobilă și rădăcini ruso-tătare, pionieră și reprezentantă de marcă a sculpturii realizate din țesături.

A absolvit în 1955 Academia de Arte Frumoase din Varșovia. Magdalena Abakanowicz și-a numit țesăturile sale tridimensionale abakane, de la numele său de familie. A produs serii de sculpturi numite Capete (Heads, 1975), Spinări (Backs,1976 - 1980)), Embriologie (Embriology, 1980) și Catharsis (1986).

A expus pe plan internațional picturi, desene, dar și sculpturi în alte materiale și a fost imitată pe scară largă în Europa și SUA.

Magdalena Abakanowicz

• 

  Sculptură în Poznań
 
• 

  Sculptură în Poznań
• 

  Europos Parkas, Polonia
 
• 

  "Mutant", Kunstweg MenschenSpuren

·         1934: S-a născut Iuri Vizbor, celebru cantautor, om de litere, poet, jurnalist, scenarist, actor sovietic, și de asemenea alpinist profesionist.  Este unul dintre creatorii modelului artistic al cantautorilor și fondatorul genului pieselor-reportaj, autor a peste 300 de piese. (d. 17 septembrie 1984).

·         1934: S-a născut compozitorul, dirijorul şi muzicologul Cornel Ţăranu; membru corespondent al Academiei Române din 2012. Cornel Țăranu (n. 20 iunie 1934, Cluj) este un compozitor și dirijor român, membru corespondent (1993) și ulterior titular (2012) al Academiei Române.

·         1936 - S-a născut Billy Guy, vocalist american (The Coasters).

·         1936 - S-a născut Mickie Most (Michael Hayes), compozitor, producător (Animals) şi cântăreţ britanic (Mickie Most & The Playboys).

·         1937 - Radu Gabrea, regizor de teatru, film si opera, presedinte al Oficiului National al Cinematografiei (1997-1999); in 1974 s-a stabilit in Germania continuandu-si cariera ca regizor, scenarist si producator al unor filme de interes international. A revenit in tara dupa 1990; ultimul sau film, “Noro”, a avut premiera in februarie 2002; in 21.06.2002 a primit diploma de membru de onoare al Uniunii Autorilor si Realizatorilor de Film din Romania pentru merite deosebite in domeniul cinematografiei romanesti.

·         1937 - S-a născut Jerry Keller, cântăreţ şi compozitor american.

·         1941 - regizorul Stephen Frears, considerat, la mijlocul anilor 80, “rebelul cinematografului englez”; din filmografie: “Erou din intamplare”, “Excrocii”.

·         1942 - S-a născut Brian Wilson, clăpar, basist, vocalist şi compozitor american (Beach Boys).

·         1945: Justus Franz, pianist german

·         1945 - S-a născut Anne Murray, cântăreaţă canadiană.

·         1946: Birgitte, Ducesă de Gloucester
* 1946: Ömer Zülfü Livaneli (n. 20 iunie 1946 la Ilgın) este un autor de romanebest-seller și totodată și unul dintre cei mai apreciați compozitori turci ai ultimelor decenii.

Ömer Zülfü Livaneli s-a născut în Ilgin, Turcia în anul 1946. După ce a fost ținut sub arest vreme de 3 luni a părăsit Turcia și s-a mutat în Suedia. După ce a locuit o vreme la Stockholm s-a mutat la Paris și apoi la Atena, după care s-a reîntors în Turcia în anul 1984.

Și-a început cariera ca editor. A deținut o editură în Ankara care i-a fost închisă în momentul arestării sale

Cărți:

• Kardeșimin Hikayesi (2013)
• Edebiyat Mutluluktur (2012)
• Serenad (2011)
• Sanat Uzun Hayat Kısa (2010)
• Son Ada(2008)
• Sevdalım Hayat
• Leyla'nın Evi
• Gorbaçov´la Devrim Üstüne Konușmalar
• Mutluluk (roman)
• Bir Kedi, Bir Adam, Bir Ölüm
• Livaneli Besteleri
• Engereğin Gözündeki Kamașma
• Sosyalizm Öldü Mü?
• Diktatör ile Palyaço
• Türkiye Orta Zekalılar Cenneti
• Sis
• Dünya Değișirken
• Geçmișten Geleceğe Türküler
• Arafat´ta Bir Çocuk

Zülfü Livaneli

* 1947: Candace June „Candy” Clark (n. 20 iunie 1947, Norman, Oklahoma, SUA) este o actriță americană și fotomodel
Candy Clark este fiica unui bucătar șef din Texas. Când avea 18 ani ca studentă se mută la New York City, unde lucrează ca fotomodel. Ea este descoperită și sprijinită de regizorul John Huston, primul ei rol ca actriță îl va juca în filmul "Fat City". Peste un an în 1973 devine cunoscută pe plan internațional cu rolul jucat în filmul "American Graffiti", iar în 1974 este nominalizată pentru premiul Oscar. Prin anii 1970 trăiește împreună cu regizorul Nicolas Roeg și apoi cu actorul Jeff Bridges. Ea a fost de două ori căsătorită, în 1988 a divorțat a doua oară.

Candy Clark în "The Man Who Fell To Earth" (1976)

·         1948 - S-a născut Nigel Morris, baterist britanic (Stomu Yamashta, Isotope).
* 1948: Serhii Ivanovici Pirojkov (în ucraineană Сергі́й Іва́нович Пирожко́в; n. 20 iunie 1948, Kiev) este un diplomat și om de știință ucrainean, doctor în economie (1991), profesor (1994), membru al Academiei de Științe a Ucrainei (2000), laureat al Premiului de Stat al Ucrainei în domeniul știiței și tehnicii (2002).^[1] Din 3 martie 2007^[2] până la 29 octombrie 2014, Serhii Pirojkov a fost Ambasador Extraordinar și Plenipotențiar al Ucrainei în Republica Moldova.

Serhii Pirojkov

·         1949 - S-a născut Alan Longmuir, basist şi pianist britanic (Bay City Rollers).

·         1949: Lionel Brockman Richie, Jr. (n. 20 iunie 1949) este un cantautor, producător de discuri, muzician și actor american. Începând cu 1968, el este membru al grupului muzical Commodores. Richie și-a făcut debutul solo în 1982 cu albumul Lionel Richie, care conținea hitul Truly.

Lionel Richie

Lionel Richie în Franța în 2012

* 1950:  Vasile Nițu (n. 20 iunie 1950) este un fost senator român în legislatura 1990-1992 ales în județul Argeș pe listele partidului FSN și deputat în legislatura 1992-1996 ales în județul Argeș pe listele partidului PDSR. Vasile Nițu a demisioant din Camera Deputaților pe data de 22 februarie 1993 și a fost înlocuit de deputatul Vasile Stan. În legislatura 1990-1992, Vasile Nițu a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Italiană și Japonia.

·         1953:  S-a nascut cântăreața și compozitoarea  americană de muzica usoara Cyndi Lauper.
* 1954: Ilan Ramon (20 iunie 1954 – 1 februarie 2003; în ebraică אילן רמון, născut Ilan Wolferman)^[1] a fost un pilot de luptă israelian din cadrul Forțelor Aeriene Israeliene și apoi primul astronaut israelian.

Ramon a fost specialist în cadrul misiunii STS-107, misiunea fatală a navetei spațiale Columbia în care cei șapte membri ai echipajului au murit în accidentul produs la reintrarea în atmosfera Pământului. La vârsta de 48 de ani, el era cel mai bătrân membru al echipajului. Ramon este singura persoană străină deținătoare a Medaliei de Onoare Spațială a Congresului American, care i s-a decernat post-mortem.

Ilan Ramon אילן רמון

* 1955: Viorica Doina Reta Ionică (n. 20 iunie 1955, Piatra Neamț) este o fostă handbalistă română care a jucat pentru echipa națională a României pe postul de portar.

·         1955 - S-a născut Michael Anthony, basist american (Van Halen).
* 1956: Olga Gurievscaia (n. 20 iunie 1956, Chișinău, URSS) este o artistă de balet din Republica Moldova, pedagogă la Teatrul Național de Operă și Balet „Maria Bieșu” din Chișinău.

A absolvit Școala Academică de Coregrafie din Moscova^⁠(d) din Moscovaîn 1974.^[1] A studiat și la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice, catedra de Coregrafie.^[2]

Imediat după absolvire, a început să activeze la Teatrul de Operă și Balet din Chișinău. Dansul său este considerat ca remarcându-se prin virtuozitate și temperament,^[1] „fascinând printr-o largă și armonioasă gamă sentimentală”.^[3] În 1978, a devenit „prima balerină” a teatrului din Chișinău. A jucat în mai multe balete și opere:^[1][2]

• Quiteria în Don Quijote^⁠(d) (Ludwig Minkus^⁠(d))
• Prințesa Aurora în Frumoasa din pădurea adormită (Piotr Ilici Ceaikovski)
• Giselle, Mirtha în Giselle^⁠(d) (Adolphe Adam)
• Marie în Spărgătorul de nuci (Ceaikovski)
• Ridichioara în Cipollino^⁠(d) (Karen Haciaturian^⁠(d))
• Swanilda în Coppélia (Léo Delibes)
• Sylphide în La Sylphide^⁠(d) (Herman Severin Løvenskiold^⁠(d))
• Odetta, Odillia în Lacul lebedelor (Ceaikovski)
• Aegina, Phrygia în Spartacus^⁠(d) (Aram Haciaturian)
• Muza în Chopiniana^⁠(d) (Frédéric Chopin)
• Julieta în Romeo și Julieta (Serghei Prokofiev)
• Vachanca în Noaptea Walpurgiei^⁠(d) (Charles Gounod)
• Ganzatti, Nikia în Baiadera^⁠(d) (Minkus)
• Cleopatra în Antoniu și Cleopatra
• Cătălina în Luceafărul
• Regina nopții în La Gioconda (Amilcare Ponchielli)
• Domnișoara în Domnișoara și huliganul (Dmitri Șostakovici)
• Liza în Precauție zădarnică (P. Hertel)
• Floricica în Andrieș (Zlata Tcaci)
• Eva în Facerea lumii (A. Petrov)

A întreprins turnee în România, Ungaria, Bulgaria, Vietnam, Germania, Italia, Spania. În 1995, Olga Gurievscaia devine pedagog-repetitor al soliștilor trupei de balet, educând artiști de balet precum Cristina Terentiev (Maestru în Artă, laureată a concursurilor internaționale^[4]), Alexei Terentiev (Artist Emerit), Anastasia Homițcaia, Lina Șeveliova.^[2]

A fost onorată cu titlul de Artist Emerit al RSSM în 1983 și cu Medalia „Meritul Civic”

·         1958 - S-a născut Kelly Johnson, chitaristă şi vocalistă britanică (Girlschool).

·         1960 - S-a născut Nigel John Taylor, basist britanic (Duran Duran, Power Station).
* 1961: Karin Enke (n. 20 iunie 1961, Dresda) este o fostă patinatoare din RDG. Fiind căsătorită de mai multe ori Karin și-a schimbat de mai multe ori numele de familie. Astfel din 1981 poartă numele de Karin Busch-Enke, din 1984 Karin Kania, sau din 1988 Karin Enke-Richter. Prin anii 1980 patinatoarea germană a aparținut de elita sportivilor mondiali la proba de patinaj viteză. Ea a fost între anii 1980 și 1984 de trei ori campioană olimpică pe diferite distanțe la patinaj viteză. Cariera ei sportivă a început în anul 1980 când ocupă la Campionatul mondial la combinat, locul 17. La 4 săptămâni la Campionatul Olimpic din Lake Placid, New York, câștigă aur la 500 m. În anii următori are a ascensiune rapidă în ierahia sportivă. devenind o patinatoare care a dominat câțiva ani competițiile sportive, concurând cu sportive de talia lui, Christa Rothenburger, Andrea Schöne (Ehrig) și Gabi Zange (Schönbrunn).
* 1964: Alec Chamberlain (n. 20 iunie 1964) este un fost fotbalist englez care juca pe poziția de portar. În prezent el activează la clubul Watford ca antrenor de portari. Pe durata carierei sale de 25 de ani, el a evoluat în 788 de meciuri de campionat, dintre care ultimii 11 ani și 247 de meciuri le-a jucat pentru Watford.

·         1966: S-a nascut Marian Lupu, politician moldovean, fost presedinte interimar al R.Moldova si președinte al Parlamentului. Marian Lupu (n. 20 iunie 1966, Bălți) este un politician moldovean, deputat în Parlamentul Republicii Moldova începând din noiembrie 2013 și anterior între 2009–2010. A deținut funcția de președinte al Parlamentului Republicii Moldova între 2005—2009 și 2010—2013 și președinte interimar al Republicii Moldova între 2010—2012. În prezent este președintele Partidului Democrat și președintele fracțiunii parlamentare a PD.

·         1967: Nicole Kidman (n. 20 iunie 1967) este o actriță australiană de film, care are dublă cetățenie, australiană și americană. Este câștigătoare a premiului Oscar.

Nicole Kidman

Kidman 2015

* 1967: Daniel Iane (n. 20 iunie 1967) este un deputat român, ales în 2012 din partea Partidului Național Liberal.
* 1968: Robert Anthony Rodríguez (n. 20 iunie 1968, San Antonio, Texas)^[1]este un regizor american de film, producător, scenarist, director de imagine și muzician. A filmat și produs majoritatea filmelor sale în Texasul nativ și/sau în Mexic. A regizat filme notabile ca Desperado, From Dusk Till Dawn, The Faculty, "Sharkboy and Lavagirl", Spy Kids, Sin City, Planet Terror sau Machete. Este prieten și colaborator frecvent cu producătorul de film Quentin Tarantino.

În ciuda faptului că a fost respins de școala de film de la Universitatea din Texas, Robert Rodriguez a creat primul său film de 16 mm de scurt metraj Bedhead care i-a deschis multe uși. Rodriguez a creat apoi primul său film de lung metraj El Mariachi care a fost preluat de către Columbia Pictures. După ce a regizat filmul de televiziune Road Racers, Rodriguez și-a continuat activitatea la Hollywood.

El Mariachi a fost primul film al lui Rodriguez din Trilogia Mexic care a mai inclus Desperado și Once Upon a Time in Mexico. Rodriguez a continuat să lucreze la alte serii de filme printre care hibridul film de groază - polițist De la apusul la răsăritul soarelui (From Dusk Till Dawn) și seria Joaca de-a spionii (Spy Kids) creat în genurile pentru familie, de aventură. Rodriguez, de asemenea, a colaborat cu regizorul de film Quentin Tarantino la diferite proiecte, cum ar fi Patru camere (Four Rooms), De la apusul la răsăritul soarelui (From Dusk Til Dawn), Kill Bill Vol. 2, Sin City sau Grindhouse.

Rodríguez s-a născut în San Antonio, Texas, ca fiul unor părinți mexicano-americani: Rebecca (​​născută Villegas), o asistentă medicală, și Cecilio G. Rodriguez, un agent de vânzări.^[2][3] El a început să fie interesat de film la vârsta de 11 ani când tatăl său i-a cumpărat unul dintre primele VCR-uri care avea și o cameră de filmat.

Robert Rodriguez

Rodriguez at the 2007 Scream Awards, October 19, 2007

* 1969: Paulo Jorge Gomes Bento (n. 20 iunie 1969) este un ex-fotbalist portughez și ex-antrenor al echipei naționale de fotbal a Portugaliei (21.09.2010 - 11.09.2014)
* 1971: Oana Cuzino (după căsătorie Oana Stern-Cuzino; n. 20 iunie 1971, București)^[1] este un medic primar geriatru, doctor în știinte medicale și jurnalistă română, prezentatoare a emisiunii Ce se întâmplă doctore?, difuzată zilnic, din 2002 încoace, la ProTV

Născută în 20 iunie 1971, Oana Cuzino a absolvit UMF Carol Davila București în 1995, a devenit medic specialist geriatru în 2000, medic primar geriatru în 2004 și doctor în medicină în 2004.

Oana Cuzino a debutat în presă în 1998, ca jurnalist la cotidianul "Național". De asemenea, Oana a colaborat și cu ziarul "Gardianul" unde semna o rubrică medicală săptămânală. Debutul în televiziune a avut loc în 1999 la TVR 1, prezentând emisiunea "Medicina pentru toți" până în 2002.

În anul 2000, Oana Cuzino și-a făcut debutul ca scriitor prin publicarea romanului "Dincolo de prezent" apărut la Editura Lucman. În 2003 a publicat o a doua carte, inspirată de experiența de proaspătă mămică "Sunt gravidă, ce să fac?", publicată la editura Cartea de buzunar.^[2] În iulie 2006 lansează o nouă carte dedicată ingrijirii și sănătății "Frumusețea nu este o misiune imposibilă", realizată în colaborare cu un estetician renumit din SUA, Luciana Stanciu.^[1] În anul 2006, Oana Cuzino a devenit directorul editorial al mărcii "Ce se întâmplă,doctore?", considerată a fi primul brand transmedia din România dedicat femeilor. Este mama unei fetițe născută în 2002, numită Naomi.

A fost căsătorită cu omul politic Mircea Stănescu, care s-a sinucis în 2009.^[3] Mariajul celor doi s-a destrămat însă rapid, Oana Cuzino măritându-se ulterior cu omul de afaceri israelian Yoav Shtern, cu care are o fetiță pe nume Naomi

* 1971: Josh Lucas (n. 20 iunie 1971) este un actor american. A jucat, printre altele, în filmele Glory Road, Sweet Home Alabama, Stealth, A Beautiful Mind, Poseidon, J. Edgar și Red Dog.

S-a născut în Little Rock, Arkansas, în 1971, fiul lui Michele, soră medicală, și a lui Don Maurer, un medic de urgență. Bunicii din partea tatălui erau poloni.^[1] Al doilea său nume este Easy (ușor) pentru că mama sa a avut o naștere deloc dificilă și a ținut ca fiul său să poarte acest nume. Părinții actorului au fost, în tinerețe, activiști pentru activitățile anti-nucleare și micul Josh a făcut multe vizite în partea de sud, odată cu părinții săi în acțiuni ale organizației din care făceau parte, împreună cu cu cele două surori și fratele său Devin. Până la vârsta de 13 ani a trăit în 13 locații diferite, inclusiv în Isle of Palms sau Sullivan's Island din Carolina de Sud. Pentru că părinții săi organizau diverse acțiuni pentru atragerea atenției asupra posibilelor dezastre nucleare, mama sa fiind invitată chiar la show-ul lui Jay Leno, s-au stabilit până la urmă cu locuința în Gig Harbor, Washington. A urmat cursurile Liceului Gig Harbor, absolvind în 1989. Pe parcursul Liceului a făcut parte din trupa de teatru, jucând în mai multe piese. Pentru că nu și-a urmat studiile mai departe, s-a putut concentra numai asupra carierei de actor. Astfel, la 19 ani s-a mutat la Hollywood. A fost star guest în mai multe sitcomuri până la vârsta de 20 de ani, încluzând serialele produse de Fox, True Colors și Parker Lewis Can't Lose, dar și show-ul CBS Jake and the Fatman

Josh Lucas

Josh Lucas în iulie 2014

* 1976: Juliano Haus Belletti (n. 20 iunie 1976, Cascavel, Brazilia) este un fost fotbalist brazilian care a jucat ultima dată la Fluminense. A marcat golul victoriei echipei FC Barcelona în finala Ligii Campionilor din 2006, în meciul cu Arsenal Londra.
* 1979: Masashi Motoyama (n. 20 iunie 1979) este un fotbalist japonez.
* 1982: Elliot John Gleave (n. 20 iunie 1982), cunoscut mai mult după numele de scenă Example, este un cântăreț, compozitor , rapper și producător muzical englez, aflat sub contract cu casele de discuri Epic Records și Sony Music. Numele său de scenă se trage de la inițialele E.G., care sunt o abreviere a frazei latine exempli gratia ("de examplu").^[5]

Example a avut primele succese odată cu lansarea celui de-al doilea său album de studio, Won't Go Quietly, care a ajuns pe poziția 4 în topul UK Albums Chart și pe poziția 1 în UK Dance Chart.^[6] Albumul conține 2 single-uri de top 10, "Won't Go Quietly" și "Kickstarts".^[7] Cel de-al treilea său album Playing in the Shadows a fost lansat pe 4 septembrie 2011^[8]și a fost în topul clasamentelor cu două single-uri pe poziția 1, "Changed the Way You Kiss Me" și "Stay Awake".^[9] Cel de-al patrulea său album, The Evolution of Man a fost lansat pe 19 noiembrie 2012 și s-a clasat pe poziția #13 în UK Albums Chart și pe poziția #1 în UK Dance Chart.

Al cincilea album al artistului, Live Life Living, a fost lansat pe 7 iulie 2014

Example evoluând live în Bournemouth

* 1983: Deonise Fachinello Cavaleiro (n. 20 iunie 1983, în Santa Rosa)^[1] este o handbalistă braziliană care joacă pentru echipa națională a Braziliei pe postul de intermediar dreapta.
* 1986: Vasiliki Vougiouka (greacă Βασιλική Βουγιούκα; n. 20 iunie 1986) este o scrimeră greacă specializată pe sabie.
* 1989: Anoh Apollinaire Attoukora Sfondo (n. 20 iunie 1989, Adjamé, Coasta de Fildeș) este un fotbalist ivorian care evoluează la FC Pau în Franța. A mai evoluat și la Dinamo.
* 1989: Javier Matías Pastore (n. 20 iunie 1989) este un fotbalist argentinian care evoluează în Serie A la clubul Roma și la echipa națională de fotbal a Argentinei.
* 1991: Kalidou Koulibaly (Saint-Dié-des-Vosges, departamentul Vosges, Franța, 20 iunie din 1991) este un fotbalist franco-senegalez. Joacă ca fundaș central și actuala lui echipa este S. S. C. Napoli din Serie a din Italia
* 1994: Gabriela Perianu (n. 20 iunie 1994, Brăila) este o handbalistă din Româniacare joacă pentru clubul maghiar Siófok KC^[4] și echipa națională a României pe postul de intermediar stânga. Pe 1 martie 2019 s-a făcut public faptul că handbalista a semnat un contract cu CSM București, pentru care va juca din vara anului 2019

Decese

* 981: Adalbert a fost un misionar german, devenit arhiepiscop de Magdeburg, iar apoi sfânt. Mai este cunoscut și sub numele de Apostolul slavilor.

Adalbert s-a născut în anul 910, în Alsacia. De mic a devenit călugăr benedictin la abația Sfântul Maximinus din Trier, iar în anul 961 a fost hirotonistit episcop.

Prințesa Olga a Kievului i-a cerut împăratului romano-german, Otto I să-i trimită misionari pentru a converti rușii păgâni la creștinismul latin. Unul dintre acești misionari a fost și Adalbert.

Misiunea în Rusia a fost un eșec, deoarece fiul Olgăi, Sviatoslav I, și-a detronat mama și a ocupat tronul, după care i-a ucis pe misionarii germani, singurul ce reușise să scape fiind Adalbert. După acest incident, în timpul domniei lui Vladimir I, fiul lui Sviatoslav, și sub influența spirituală a Constantinopolului, Rusia Kieveană a adoptat creștinismul bizantin.

Întors din Rusia, Adalbert a călătorit la Mainz, iar apoi a devenit abate la Weißenburg (azi Wissembourg, în Alsacia). Odată ajuns acolo, el a lucrat pentru a îmbunătăți educația călugărilor. În anul 968 a devenit arhiepiscop de Magdeburg.

Adalbert a mai purtat câteva misiuni în estul Germaniei și în vestul Poloniei. În timpul acestor misiuni a întemeiat numeroase episcopii, cum ar fi Naumburg, Meissen, Merseburg, Brandenburg, Havelberg și Poznań.

Adalbert a avut numeroși elevi, printre care și celebrul Adalbert de Praga. Adalbert a murit în anul 981 și a fost canonizat de către Biserica Catolică, fiind sărbătorit pe data de 20 iunie.

Adalbert de Magdeburg

·         1176: A murit Mihalko Iurievici, cneaz al Rusiei Kieviene din dinastia Riurik (n. in 1151 la Suzdal). A urcat pe tron in 1173.A fost de asemenea cneaz de Torcesk si cneaz de Vladimir-Suzdal. A decedat la varsta de 25 de ani, tronul fiind succedat pe tron de fratele sau Vsevolod al III-lea.

·         1597: A decedat  la nord de Arhipelagul Novaia Zemlia, exploratorul olandez Willem Barents, pionier al navigatiei in Oceanul Inghetat de Nord, aflat in serviciul Rusiei; (n.cca.1550).

·         1605: A decedat tarul rus Fiodor al II- lea  Borisovici  Godounov (n. in anul 1589 la Moscova). A ocupat tronul Rusiei  la 23  aprilie 1605, succedandu-l pe tatal sau, Boris Godunov la varsta de 16 ani. Cu putin timp inainte de moartea sa, tatal sau l-a desemnat coregent, cu scopul ca succesiunea la tron sa se faca fara dificultati. La 10 iunie 1605, un grup de mari boieri rusi preiau controlul asupra capitalei  Moscova, iar Feodor al II-lea si mama sa Maria Grigorievna,  sunt asasinati prin strangulare, dupa putin timp.

·         1818: Hedwig Elizabeth Charlotte de Holstein-Gottorp (suedeză Hedvig Elisabeth Charlotta; 22 martie 1759 – 20 iunie 1818) a fost soția regelui Carol al XIII-lea al Suediei.

A fost fiica Ducelui Frederick August, episcop de Lübeck și Duce de Oldenburg și a Prințesei Ulrike Friederike Wilhelmine de Hesse-Kassel. A crescut la Eutin și s-a căsătorit cu vărul ei, viitorul rege Carol, Duce de Södermanland, la Stockholm la 7 iulie 1774 când avea 15 ani. Căsătoria a fost aranjată de regele Gustav al III-lea al Suediei.

Hedwig Elizabeth Charlotte

Prințul Carol a văzut-o prima dată la Eutin în 1770 și a remarcat-o pentru frumusețea ei. O căsătorie a fost sugerată în 1772, și la 21 iunie 1774, la Wismar a avut loc căsătoria prin procură. La 3 iunie a ajuns în Suedia. Nunta a avut loc la 7 iunie la Stockholm, urmată de un bal la Kungsträdgården. taliei ei măsurată la doar 48 cm (19 ") și dimensiunea ei pantof 31 (dimensiune de fete" 13) - și, ca căsătoria monarhului nu a fost consumată după nouă ani, au existat speranțe că va oferi un moștenitor pentru tron. A fost remarcată pentru frumusețea ei - talia ei măsura doar 48 cm - și existau speranța că ea ar putea oferi un moștenitor pentru tron.

În ianuarie 1775, existau semne că ar fi însărcinată. S-a crezut că problema succesiunii era rezolvată și în biserici s-au ținut rugăciuni. Totuși curând semnele s-au dovedit a fi false. Datorită temperamentului ei vesel era plăcută și a devenit centrul curții regale, fiind denumită "Mica Ducesă". În contrast cu timida regină, Sophia Magdalena a Danemarcei, "Ducesa Lotta" era plină de viață, plină de duh și cochetă și era persoana feminină cu cea mai mare influență de la curte.

A participat la teatrul amator, care deținea un rol important la curtea regală a lui Gustav al III-lea, atât ca actriță cât și ca dansatoare. Dansul ei a fost considerat scandalos de unii, balerinele fiind considerate ca prostituate la acea vreme.^[2] După ce a fost criticată că ea și Prințesa Sofia Albertina l-au distras pe rege de la afacerile de stat s-a retras de pe scenă în 1783.^[3]

Mariajul ei a fost distant și amândoi au avut aventuri extraconjugale. Carol a acordat mai multă atenție iubitelor sale decât ei: la momentul căsătoriei lor, el era în toiul unei relații cu Augusta von Fersen.

Prietenia ei cu contesa Sofia von Fersen a inspirat zvonul legat de bisexualitatea ei care, adevărat sau nu, s-a repetat de-a lungul timpului când a fost ducesă regală. Începând cu anul 1783 ea a avut o relație îndelungată cu contele Carl Piper.^[4]Printre alți iubiți ai ei a fost și contele Axel von Fersen, presupusul iubit al Mariei Antoaneta. Nu se știe când aventura ei cu Axel von Fersen a avut loc, este cunoscut doar că ea a dorit să reia relația când Fersen a revenit în Suedia după moartea Mariei Antoaneta și Fersen a refuzat să facă acest lucru.^[5] S-a sugerat că relația lor a fost doar o chestiune temporară, care a avut loc în timpul șederii lui la curtea regală la Castelul Gripsholm în vara anului 1784.

De asemene, e a avut o relație cu fratele mai mic al lui Axel von Fersen, contele Fabian von Fersen ^[6] Se presupune că relația cu Fabian a început la sfârșitul anilor 1780^[7] și a fost terminată de căsătoria lui von Fersen în 1797.^[8] S-a zvonit că sarcina ei care s-a sfârșit cu un avort în 1792 a fost cu Fabian von Fersen.^[7] Zvonurile despre relațiile ei extraconjugale au primit o atenție deosebită în timpul celei de-a doua sarcini în 1797^[9] prin care a adus pe lume o fiică care a murit la naștere. Anul următor (1798) ea a născut un fiu care a trăit numai șase zile. În cele din urmă ea nu a mai putut face copii.

A fost indiferentă la aventurile soțului ei ea având mai multă libertate în acele momente și exprimându-și frustrarea când soțul ei, într-o pauză de iubite, se concentra asupra ei, ceea ce o expunea suspiciunilor și acuzațiilor lui.

Hedwig Elizabeth de Holstein-Gottorp

Regină a Suediei și Norvegiei

·         1837: William IV (William Henry; 21 august 1765 - 20 iunie 1837) a fost rege al Hanovrei și al Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de la 26 iunie1830 până la moartea sa. William, cel de-al treilea fiul a lui George III și fratele mai mic al regelui George IV, a fost ultimul rege și penultimul monarh din Casa de Hanovra.

Prințul William la vârsta de 13 ani și fratele lui mai mic, Edward în 1778.

William s-a născut în primele ore ale dimineții de 21 august 1765 la Casa Buckingham, ca al treilea copil al regelui George IIIși al reginei Charlotte.^[1] El avea doi frați mai mari, George și Frederick, și nu era de așteptat să moștenească coroana. A fost botezat la Palatul St James la 20 septembrie 1765. Nașii lui au fost unchii paterni, Ducele de Gloucester și Prințul Henry (mai târziu Duce de Cumberland), și mătușa paternă, Prințesa Augusta, atunci Ducesă ereditară de Brunswick-Wolfenbüttel.^[2]

Cea mai mare parte a copilăriei și-a petrecut-o la Richmond și Palatul Kew, unde a fost educat de profesori particulari.^[3] La vârsta de treisprezece ani s-a alăturat Marinei Regale și a fost prezent la Bătălia de la Capul St. Vincent în 1780.^[4]

A servit la New York, în timpul Războiului de Independență american. William a devenit locotenent în 1785 și căpitanul navei HMS Pegasus anul următor.

William a încercat să fie Duce ca frații lui mai mari și să primească un titlu parlamentar dar tatăl său a fost reticent. Pentru a pune presiune asupra lui, William a amenințat că va candida la Camera Comunelor pentru circumscripția electorală Totnes din Devon. Îngrozit de această perspectivă, George al III-lea l-a numit Duce de Clarence și St Andrews și Conte de Munster la 16 mai 1789.^[5] Deși el s-a aliat public cu liberalii și cu frații lui mai mari (care erau cunoscuți pentru conflictul cu tatăl lor), Prințul de Wales și Ducele de York, recordul lui William a fost inconsecvent și, la fel ca la mulți politicieni ai timpului, cu siguranță nu poate fi atribuit unui singur partid.^[6]

Noul duce a încetat să fie activ în serviciul Marinei Regale în 1790. Când Marea Britanie a declarat război Franței în 1793 a fost nerăbdător să primească comanda unei nave însă acest lucru nu s-a întâmplat. În ciuda cererilor sale repetate, nu a mai fost niciodată la comanda unui vas pe tot parcursul războaielor napoleoniene. În 1811 a fost numit în funcția onorifică de amiral al flotei.

Mrs. Jordan în personajul Hypolitmezzotint de John Jones of London, 1791, după o pictură de John Hoppner

Din 1791, Ducele de Clarence a trăit 20 de ani cu actrița irlandeză Dorothea Bland, mai bine cunoscută sub numele de scenă, Mrs. Jordan,^[7] titlul de "Mrs" fiind asumat la începutul carierei sale pentru a explica o sarcină incomodă^[8] și "Jordan" pentru că "a traversat apa" din Irlanda în Marea Britanie.^[9]

William a făcut parte din prima generație care a ajuns la maturitate sub Actul Căsătoriilor Regale din 1772, care interzicea descendenților regelui George al II-lea să se căsătorească decât cu acordul monarhului, sau, în cazul în care avea peste 25 de ani, cu un preaviz de douăsprezece luni din partea Consiliului. Mai mulți fii ai regelui George al III-lea, inclusiv William, au ales să locuiască împreună cu femeile pe care le iubeau decât să se căsătorească cu ele. La urma urmei, pentru fii mai tineri, inclusiv pentru William, nu era de așteptat să ia parte la succesiune, care a fost considerată sigură odată ce Prințul de Wales s-a căsătorit și a avut o fiică, Prințesa Charlotte.

William părea să se bucure de viața sa de familie cu dna Jordan. Ducele a spus unui prieten, "Mrs Jordan este o ființă foarte bună, familistă și atentă cu copii ei. Fii sigur că este absurdă uneori și are umorile ei. Dar există astfel de lucruri mai mult sau mai puțin în toate familiile". Regele, în general, a acceptat relația fiului său cu actrița (deși a recomandat ca el să-i înjumătățească alocația)^[10] și în 1797 a mărit parcul casei Bushy pentru familia în creștere a lui William.^[11] William a folosit Bushy ca reședința principală până când a devenit rege.^[12] Reședința lui londoneză, Casa Clarence, a fost construită după planurile arhitectului John Nash între 1825 și 1827.^[13]

Adelaide Amelia Louisa Theresa Caroline de Saxa-Coburg Meiningen, portret de Sir William Beechey, c.1831

Cuplul a avut zece copii nelegitimi, cinci fii și cinci fiice, toți primind supranumele de "FitzClarence".^[14][15] Relația a durat 20 de ani și s-a terminat în 1811. Mrs. Jordan nu a avut nici o îndoială cu privire la motivul despărțirii: "Banii, banii, bunul meu prieten, sunt convinsă că l-au făcut în acest moment cel mai nenorocit dintre oameni," adăugând "cu toate calitățile lui excelente, virtuțile lui casnice, dragostea lui pentru frumoșii lui copii, nu ar trebui să sufere în acest moment."^[16] Mrs. Jordan a primit un acord financiar de 4400 £ (echivalent cu 243.400 £ astăzi) pe an și custodia fiicelor cu condiția să nu se întoarcă pe scenă. Când ea și-a reluat cariera de actorie pentru a rambursa datoriile contractate de ginerele ei (soțul uneia dintre fiicele doamnei Jordan dintr-o relație anterioară), Ducele a luat custodia fiicelor și a oprit plata de 1500£ (echivalent cu 82.600£ astăzi) pentru întreținerea lor. Cu cariera la pământ, ea a plecat în Franța pentru a scăpa de creditori și a murit săracă în apropiere de Paris în 1816.^[17]

William a avut un alt fiu nelegitim, numit tot William, înainte de a o întâlni pe Mrs. Jordan, a cărui mama nu e cunoscută și care s-a înecat în Madagascar în 1807.^[18]Caroline von Linsingen, al cărei tată a fost general de infanterie în armata hanoveriană, a pretins că a avut un fiu, Heinrich, cu William în jurul anului 1790 însă William nu a fost la Hanovra la momentul în care ea pretinde și povestea este considerată neplauzibilă.^[19]

Ducele de Clarence, c.1800

Adâncit în datorii, ducele a făcut mai multe încercări pentru căsătoria cu o moștenitoare bogată, dar planurile sale au fost respinse.^[20] Totuși, atunci când nepoata Ducelui, Prințesa Charlotte, a doua în linia de succesiune la tron, a murit la naștere în 1817, regele care a avut 12 copii, nu avea nici un nepot legitim. Era nevoie ca ducii regali să se căsătorească și să aibă moștenitori. Cei doi frați mai mari ai lui William nu aveau copii și erau înstrăinați de soțiile lor (care probabil depășiseră vârsta fertilă) iar William era cel mai sănătos dintre cei trei.^[21]

Prima alegere de căsătorie al lui William s-a lovit însă de dezaprobarea Prințului Regent. Fratele lui mai mic, Ducele de Cambridge, a fost trimis în Germania pentru a vedea prințesele protestante disponibile; s-a întors cu Prințesa Augusta de Hesse-Cassel însă tatăl ei a refuzat căsătoria.^[22] Două luni mai târziu, Ducele de Cambridge s-a căsătorit el însuși cu ea. În cele din urmă, s-a găsit o prințesă care a fost dispusă să accepte, chiar cu entuziasm, cei nouă copii ai lui William care supraviețuiseră și care nu atinseseră o vârstă adultă.^[23] La Kew, la 11 iulie 1818,^[24] William s-a căsătorit cu Prințesa Adelaide de Saxa-Meiningen, fiica Ducelui de Saxa-Meiningen. Adelaide la 25 de ani avea jumătate din vârsta lui William.

Căsătoria, care a durat aproape douăzeci de ani, până la moartea lui William, a fost una fericită. Noua Ducesă a luat atât finanțele ei cât și cele ale lui William în mâinile ei. În primul lor an de căsătorie, cuplul a trăit într-o manieră economică în Germania, iar datoriile William au fost în curând pe cale de a fi plătit, mai ales că Parlamentul a votat pentru el o indemnizație mai mare, pe care el a acceptat-o cu greu după ce cererile sale de creștere a venitului au fost refuzate.^[25] Nu se cunoaște ca William să fi avut amante după căsătorie.^[26][27] Cuplul a avut două fiice care au trăit scurt timp și Adelaide a suferit trei avorturi spontane

În 1820, regele a murit lăsând coroana Prințului Regent, care a devenit George al IV-lea. William era acum al doilea în linia de succesiune, precedat numai de fratele său, Frederic, Duce de York. Șapte ani mai târziu, când Ducele de York a murit, William, atunci la peste 60 de ani, a devenit moștenitor prezumptiv. Mai târziu, în același an, primul ministru George Canning l-a numit pe William Lord Înalt Amiral. Ducele a intrat în conflict cu Consiliul său și în cele din urmă în 1828, regele prin intermediul primului-ministru, Arthur Wellesley, i-a solicitat demisia Ducelui de Clarence.^[26]

William și-a petrecut timpul rămas în timpul domniei fratelui său în Camera Lorzilor. El a susținut Actul "Emanciparea catolică" împotriva opoziției fratele său mai mic, Ducele de Cumberland. Sănătatea regelui George al IV-lea era din ce în ce mai rea, astfel că la începutul anului 1830 a fost evident că era aproape de moarte.

Regele William al IV-lea

Când George al IV-lea a murit la 26 iunie 1830 fără copii legitimi în viață, Ducele de Clarence i-a succedat la tron, la vârsta de 64 de ani, sub numele de William al IV-lea, cea mai în vârstă persoană care a urcat pe un tron britanic.^[29] Spre deosebire de extravagantul său frate, modestul William a descurajat pompa și ceremonia. Spre deosebire de George al IV-lea, care a avut tendința să-și petreacă cea mai mare parte a timpului la Castelul Windsor, William a fost cunoscut, mai ales la începutul domniei sale, pentru plimbările sale, neînsoțit, prin Londra sau Brighton. Până când criza de reformă a erodat capacității sale, el a fost foarte popular printre oameni, care l-au văzut ca fiind mai accesibil și mai modest decât fratele său.^[30]

Regele imediat s-a dovedit un muncitor conștiincios. Primul prim-ministru al regelui, Ducele de Wellington, a declarat că a făcut mai multă treabă cu regele William în zece minute decât a făcut cu George al IV-lea în mai multe zile.^[31] Lordul Brougham l-a descris ca un excelent om de afaceri, care solicita suficiente întrebări pentru a-l ajuta să înțeleagă problema, spre deosebire de George al IV-lea care nu punea întrebări de teamă să nu-și afișeze ignoranța și de George al III-lea care întreba multe însă nu aștepta răspunsul.^[32]

William a respins bucătarii francezi și germani ai fratelui său înlocuindu-i cu cei englezi spre aprobarea publică. A dăruit multe picturi din colecția lui George al IV-lea națiunii. George al IV-lea începuse o vastă (și scumpă) renovare a Palatului Buckingham; fratele său a refuzat să locuiască acolo, și de două ori a încercat să dea palatul, o dată pentru armată ca o cazarmă, și o dată Parlamentului după ce Camera Parlamentului a ars în 1834.^[33]

William nu a uitat de cei nouă copii nelegitimi în viață, numindu-l pe fiul cel mare Conte de Munster și acordând pentru ceilalți copii titluri de marchiz. În ciuda acestui lucru, copiii lui au fost mari oportuniști, presa scriind "obrăznicia și lăcomia FitzJordans este neasemuită".^[34] Relația dintre William și fiii săi "a fost punctată de certuri sălbatice și cel puțin pentru rege, dureroase" legate de bani și onoruri.^[35] Pe de altă parte, fiicele lui s-au dovedit un ornament la curtea sa.

William nu a vizitat niciodată Hanovra ca rege. Fratele său, Prințul Adolphus, Duce de Cambridge, a fost vicerege acolo de-a lungul domniei lui William, așa cum făcuse și în timpul domniei regelui George al IV-lea. Percepția publică în Germania a fost că Marea Britanie a dictat politica hanoveriană. Dar lucrurile n-au stat așa. În 1832, Metternich a introdus legi care au îngrădit mișcarea liberală din Germania. Secretarul de externe britanic, Lordul Palmerston, s-a opus și a încercat ca prin influența lui William asupra guvernului hanoverian să-l determine să ia aceeași poziție. Însă guvernul hanoverian a fost de acord cu Metternich iar William a refuzat să intervină.

Conflictul dintre William și Palmerston asupra Hanovrei a fost reînnoit în anul următor când Metternich a stabilit o conferință a statelor germane care va avea loc la Viena, iar Palmerston a vrut ca Hanovra să refuze invitația. În schimb, viceregele a acceptat, susținut pe deplin de William.^[43]

În 1833, William a semnat o nouă constituție pentru Hanovra, care a împuternicit clasa de mijloc, a dat puteri limitate clasei de jos, și a extins rolul Parlamentului din Hanovra. Constituția a fost revocată după moartea lui William de noul rege, fratele lui William, Prințul Ernest Augustus, Duce de Cumberland.

Pentru restul domniei sale, William a intervenit activ în politică doar o singură dată, în 1834; când a devenit ultimul suveran britanic care a ales un prim-ministru contrar voinței Parlamentului.

Atât regele cât și regina erau atașați de nepoata lor, Prințesa Victoria de Kent. Încercările lor de a forma o relație strânsă cu fata au fost limitate de conflictul dintre rege și mama tinerei prințese, Ducesa de Kent.
Regele, infuriat la ceea ce el a considerat a fi lipsă de respect a Ducesei față de soția lui, a profitat cu ocazia banchetului oferit de ziua lui de naștere în august 1836 pentru a soluționa scorul. Adresându-se celor adunați la banchet, care i-a inclus pe Ducesă și pe Prințesa Victoria, William și-a exprimat speranța că va supraviețui până când Prințesa Victoria va împlini 18 ani, astfel încât Ducesa de Kent să nu devină niciodată Regent. El a spus, "Am încredere că Dumnezeu îmi va cruța viața timp de nouă luni...".^[44]

William a supraviețuit, deși bolnav de moarte, cu o lună după ce Victoria a împlinit 18 ani. "Bietul om!", a scris Victoria în ziua în care a murit, "îmi pare rău pentru el; a fost întotdeauna bun cu mine".^[45]

William a fost "foarte afectat și șocat" de moartea fiicei lui mai mari nelegitime, Sophia, Lady de L'Isle, la naștere în aprilie 1837.^[46] Regina Adelaide a stat cu devotament alături de soțul ei, neculcându-se timp de mai mult de zece zile.^[47] William al IV-lea a murit de insuficiență cardiacă în primele ore ale dimineții de 20 iunie 1837, la Castelul Windsor, unde a fost îngropat. Cum nu a avut copii legitimi în viață, coroana Regatului Unit a trecut Prințesei Victoria de Kent, singurul copil al lui Eduard Augustus, Duce de Kent, al patrulea fiu al regelui George al III-lea. Din cauza Legii Salice, o femeie nu putea conduce Hanovra, așa încât coroana hanoveriană a trecut celui de-al cincilea fiu al regelui George al III-lea, Ernest Augustus, Duce de Cumberland.

Principalii beneficiari ai testamentului său au fost cei opt copii în viață ai Mrs. Jordan.^[26] Deși William nu este strămoșul direct al următorilor monarhi ai Regatului Unit, el are mulți descendenți notabili prin familia nelegitimă cu Mrs. Jordan, inclusiv primul ministru David Cameron,^[48] prezentatorul TV Adam Hart-Davis, autorul și omul de stat Duff Cooper,^[49] și Ducele de Fife care s-a căsătorit cu nepoata reginei Victoria, Louise.

William al IV-lea

William IV, pictură de Sir Martin Archer Shee, 1833

* 1856: Florestan I, Prinț de Monaco (10 octombrie 1785 – 20 iunie 1856) a fost al 8-lea Prinț de Monaco și al 8-lea Duce de Valentinois din 2 octombrie 1841 până la moartea sa. S-a născut Tancrède Florestan Roger Louis Grimaldi și a fost al doilea fiu al Prințului Honoré al IV-leași al Louisei d'Aumont Mazarin. După decesul fratelui său, Honoré al V-lea, Prinț de Monaco i-a succedat la tron.

Florestan I

·         1862: Este asasinat primul ministru al Principatelor Unite, Barbu Catargiu; (8 iunie s.v). A fost lider al Partidei conservatoare și un strălucit orator. Era fiul marelui vornic Ștefan Catargiu și al Țiței (Stanca) Văcărescu (fiica banului Barbu Văcărescu). A fost prim ministru al României dîn  1862 si până când a fost asasinat pe 20 iunie  al aceluiași an. Asasinul său prezumtiv se presupune că ar fi fost un oarecare Gheorghe Bogati, insa nici pana astazi nu se cunoaste cu certitudine cine l-a   împușcat sub clopotnița Mitropoliei din Bucuresti, după ce ieșise din Adunarea legislativa a tarii. După asasinarea lui Catargiu, Bogati  s-a îmbogățit brusc și a primit un post important la  Piatra Neamt. Printre cei suspecți de asasinat a fost și Nicolae Bibescu, prefectul Politiei Bucuresti,  poreclit ulterior „Pistol“ si care a  refuzat să ofere declarații Judecatoriei Criminalicesti.

·         1870 - A murit Jules Huot de Goncourt, scriitor şi istoric francez; împreună cu fratele lui, Edmond de Goncourt, a redat atmosfera vieţii culturale a vremii în “Jurnalul” publicat în 1896; tot el a împlinit dorinţa testamentară a fratelui lui de a întemeia Academia Goncourt care acordă în fiecare an Premiul Goncourt pentru cel mai bun roman apărut în Franţa (n.17.12.1830).
* 1888: Prințesa Maria a Prusiei (Marie Elisabeth Louise Frederika; 14 septembrie 1855 - 20 iunie 1888) a fost prințesă a Casei de Hohenzollern. A fost fiica Prințului Friedrich Karl al Prusiei și mai târziu a devenit a doua soție a Prințului Henric al Țărilor de Jos și prima soție a Prințului Albert de Saxa-Altenburg. A fost nepoata de frate a împăratului Wilhelm I al Germaniei.

Prințesa Maria și primul ei soț, în 1878.

Prințesa Maria a fost fiica cea mare a mareșalului prusac Prințul Friedrich Karl al Prusiei (1828–1885) și a soției sale, Prințesa Maria Anna de Anhalt-Dessau(1837–1906). Mama Mariei era fiica cea mică a lui Leopold al IV-lea, Duce de Anhalt și a Prințesei Friederike a Prusiei.

La 23 august 1878 Prințesa Maria s-a căsătorit cu Prințul Henric al Țărilor de Josla Palatul Nou din Potsdam.^[1] Soțul ei era al treilea fiu al regelui Willem al II-lea al Țărilor de Jos și a Marii Ducese Anna Pavlovna a Rusiei. Căsătoria dintre Maria și Henric a fost aranjată pentru a salva Casa de Orania-Nassau de la dispariție. Din nefericire, nu au avut copii. La cinci luni după căsătorie, în ianuarie 1879, Prințul Henric a murit după ce s-a îmbolnăvit de rujeolă.

Șase ani mai târziu, la 6 mai 1885, la Berlin, Prințesa Maria s-a recăsătorit cu Prințul Albert de Saxa-Altenburg (1843–1902), fiu al Prințului Edward și a celei de-a doua soții, Prințesa Luise Caroline Reuss-Greiz. Mariajul a fost unul armonius și au avut doi copii:

• Olga Elisabeta (1886–1955), căsătorită în 1913 cu Carl Friedrich von Pückler-Burghauss (1886–1945)
• Maria (1888–1947), căsătorită în 1911 cu Prințul Heinrich XXXV von Reuss (1887–1936)

Prințesa a murit în 1888 de efectele febrei puerperale și a fost înmormântată în cripta familiei Saxa-Altenburg. Al doilea soț s-a recăsătorit în 1891 cu Ducesa Helene de Mecklenburg-Strelitz, o nepoată a Marelui Duce Mihail Pavlovici al Rusiei.

Prințesa Maria a fost nașa nepotului ei Prințul Arthur de Connaught, singurul fiu al surorii sale, Prințesa Louise Margaret a Prusiei.

Prințesa Maria a Prusiei

Prințesa Maria a Țărilor de Jos Prințesa Maria de Saxa-Altenburg

Prințesa Maria a Prusiei în 1878

·         1891: A decedat la Paris, Mihail Kogalniceanu, om politic, scriitor şi istoric, gazetar, “creierul” Unirii Principatelor Româneşti ; (n. 6 septembrie 1817 la Iasi in Principatul Moldova). Mihail Kogălniceanu (n. 6 septembrie 1817, Iași – d. 20 iunie 1891, Paris) a fost un om politic de orientare liberală, avocat, istoric și publicist român originar din Moldova, care a devenit prim-ministru al României la 11 octombrie 1863, după Unirea din 1859 a Principatelor Dunărene în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, și mai târziu a servit ca ministru al Afacerilor Externe sub domnia lui Carol I. A fost membru fondator al Societăţii Academice Române din 1868, preşedinte al Academiei Romane (1887-1890) si un colaborator apropiat al domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Cei doi bărbaţi de stat au întocmit împreună un amplu plan de reforme ce vor pune bazele constituirii statului român modern. În timpul mandatului sau de ministru al afacerilor externe in timpul guvernului Bratianu, Romania îşi cucereşte Independenţa de stat. Personalitate cu vastă experienţă politică şi diplomatică, a fost unul dintre liderii marcanţi ai Partidului Naţional Liberal. Totodată, Mihail Kogălniceanu a fost unul dinte cei mai mari oameni de cultură ai veacului al XIX-lea, contribuind cu succes la cercetarea istoriei naţionale şi dezvoltarea literaturii româneşti. În acest sens a fondat revista „Dacia literară”, iar în articolul inaugural a sintetizat idealurile scriitorilor paşoptişti, punând astfel bazele curentului paşoptist din literatură. “N-aş schimba săraca Moldovă nici pentru întîiul tron din lume“, afirma la Luneville, în Franţa, Mihail Kogălniceanu, cel care se considera, pe bună dreptate, „un adevărat fiu al secolului al XIX lea”. Personalitate fascinantă a epocii moderne, spirit pasionat, Mihail Kogălniceanu se situează în fruntea celor mai talentaţi reprezentanţi ai generaţiei paşoptiste contribuind activ în lupta pentru Unirea Principatelor Româneşti. A fost înmormîntat la Cimitirul “Eternitatea” din Iaşi.

* 1923: Prințesa Maria Carolina de Battenberg (germană Prinzessin Marie Karoline von Battenberg; 15 februarie 1852 – 20 iunie 1923) a fost prințesă de Battenberg și, prin căsătorie, prințesă de Erbach-Schönberg. A lucrat ca scriitoare și ca translator.

Maria a fost primul copil al Prințului Alexandru de Hesse și Rin (1823–1888), fondatorul Casei de Battenberg și al soției lui morganatice, contesa Julia Hauke (1825–1895), fiica contelui polonez Hans Moritz Hauke. Ca rezultat al căsătoriei morganatice, Maria și frații ei au fost excluși de la succesiunea Marelui Ducat de Hesse. Maria a fost concepută cu șase luni înaintea căsătoriei părinților ei, de aceea ea a spus mereu oamenilor că ziua ei de naștere este 15 iulie și nu 15 februarie. În realitate, ea s-a născut la 15 februarie la Strasbourg și nu la 15 iulie la Geneva.

fratele Mariei, Alexandru, a devenit Prinț al Bulgariei în 1879. Memoriile ei despre vizita pe care ea i-a făcut-o, My Trip to Bulgaria, au fost publicate în 1884. Maria a tradus The Gate of Paradise și An Easter Dream de Edith Jacob și A Trip to Siberia de Kate Marsden. De asemenea, ea și-a publicat memoriile, în care un rol esențial a jucat relația ei cu fiul ei instabil mental, Maximilian.

Prințesa s-a căsătorit la 19 aprilie 1871 la Darmstadt cu contele Gustav Ernst de Erbach-Schönberg (1840–1908), care a fost ridicat la rang de prinț (germană Fürst) în 1903 datorită relațiilor de rudenie cu Familia regală britanică și cu familia rusă imperială. Ei au avut patru copii:

• Contele Alexander (mai târziu al 2-lea Prinț) de Erbach-Schönberg (12 septembrie 1872 – 18 octombrie 1944)
• Contele Maximilian de Erbach-Schönberg (17 martie 1878 – 25 martie 1892)
• Contele (mai târziu Prinț) Victor de Erbach-Schönberg (26 septembrie 1880 – 27 aprilie 1967)
• Contesa (mai târziu Prințesă) Marie de Erbach-Schönberg (7 iulie 1883 – 12 martie 1966)

Prințesa Maria Caroline de Battenberg

Prințesă de Erbach-Schönberg

·         1933: A murit comunista germana Clara Zetkin, una dintre întemeietorii Ligii „Spartacus” și ai Partidului Comunist din Germania, inițiatoarea sărbătoririi zilei de 8 martie ca „Ziua Internațională a Femeii”; (n. 1857).
* 1943: Attila Petschauer (n. 14 decembrie 1904, Budapesta – d. 20 ianuarie1943, regiunea Tver, Rusia) a fost un scrimer evreu maghiar specializat pe sabie. A fost vicecampion olimpic la individual la Jocurile Olimpice din 1928 și campion olimpic pe echipe la Olimpiada din 1928 și la cea din 1932. A cucerit și șapte medalii la Campionatul Internațional, inclusiv două de aur.

·         1947: Bugsy Siegel, gangster american (n. 1906)
* 1960: André Patry (n. 22 noiembrie 1902 – d. 20 iunie 1960) a fost un astronom francez.

A fost orfan de foarte tânăr și a început să lucreze, de la vârsta de 17 ani, la Observatorul Astronomic din Nisa.

A studiat asteroizii și a descoperit câțiva dintre ei. Asteroidul 1601 Patry, descoperit de astronomul francez Louis Boyer, în 1942, la Observatorul Astronomic din Alger, îi poartă numele.

·          1962: A murit istoricul roman Victor Papacostea; (n. 1900). Victor Papacostea (n. 1900 – d. 1962) a fost un istoric, fondator al Institutului de Studii Balcanice din București, fruntaș P.N.L. și fost subsecretar de stat la Ministerul Educației Naționale în guvernele Sănătescu și Rădescu. Era de origine aromână. În perioada 1950 – 1955 și 1957 – 1958 a fost internat ca deținut politic la penitenciarul Sighet. El a fost fratele scriitorului Cezar Papacostea, al juristului Petre Papacostea, al politologului Alexandru Papacostea și unchiul istoricului Șerban Papacostea.

·         1966: Georges Henri Lemaître (n. 17 iulie 1894, Charleroi, Belgia^[6] – d. 20 iunie 1966, Louvain, Belgia) a fost un preot și fizician belgian, întemeietor al teoriei Big Bang. El a fost creatorul teoriei expansiunii universului, atribuită greșit lui Edwin Hubble. Lemaître a fost primul care a obținut ceea ce se numește acum legea lui Hubble și a făcut prima estimare a ceea ce se numește acum constanta Hubble, lucruri pe care le-a publicat în 1927, cu doi ani înainte de articolul lui Hubble.

Lemaître a propus primul ceea ce cunoaștem drept teoria Big Bang asupra originii Universului, pe care el a denumit-o „ipoteza atomului inițial” sau „Oul Cosmic”

Georges Lemaître

Georges Lemaître

* 1969: Emanoil Arghiriade (n. 2 ianuarie 1903, București - d. 20 iunie 1969) a fost un matematician român.

S-a născut la București, unde și-a făcut și studiile superioare.

În 1926 este licențiat în matematică, iar un an mai târziu și-a dat examenul de capacitate la Iași, fiind numit profesor la Școala Normală „Vasile Lupu” din Iași.^[1]

În 1941 devine doctor în matematică, iar în 1943 este numit conferențiar la Școala Politehnică din Timișoara.^[1]

În 1946 devine profesor de analiză matematică la Facultatea Electrotehnică.^[1]

În perioada 1948-1962 este profesor la Institutul Pedagogic, apoi șef de catedră la cursul de matematici superioare la Institutul Politehnic din Timișoara.

* 1973: Prințesa Maria di Grazia Pia Chiara Anna of Bourbon-Two Sicilies^[1]12 august 1878^[1] – 20 iunie 1973^[1]) a fost prințesă de Bourbon-Două Sicilii prin naștere și Prințesă Imperială a Braziliei prin căsătoria cu Prințul Luís de Orléans-Bragança.

Prințesa Maria di Grazia a celor Două Sicilii

Prințesă Imperială a Braziliei

·         1988: A murit Nicolae Lascu (numele la naştere: Laslo), filolog, istoric al literaturii antice şi traducător; (n. 20 aprilie 1908). Nicolae Lascu (n. 1908, satul Benic, județul Alba – d. 1988) a fost un istoric literar român, traducător și profesor universitar la Universitatea din Cluj-Napoca, specialist în istoria literaturilor latină și greacă și al influențelor clasiciste în cultura română. A fost bursier al Școlii române din Roma între anii 1932-1934 In studiile sale a încercat să stabilească vechimea, amploarea şi intensitatea influenţelor clasiciste în operele scriitorilor români. A urmărit, de asemenea, viaţa şi destinul literar al lui Ovidiu, poetul latin exilat la Tomis.

·         1989: A murit Traian Dorz, poet creştin şi fost deţinut politic care a executat peste şaisprezece ani de închisoare in temnitele comuniste. Traian Dorz (n. 25 decembrie 1914, în cătunul Râturi (azi Livada Beiușului) din comuna Mizieș, județul Bihor – d. 20 iunie 1989 Livada Beiușului) a fost un poet și deținut politic din România. A fost urmaşul şi continuatorul lucrării duhovniceşti a părintelui Iosif Trifa de la Sibiu, iniţiatorul mişcării spirituale ortodoxe “Oastea Domnului”; (n.25 decembrie 1914).

Poezii

În închisoare a scris, sau s-a gândit să scrie, fără să aibă posibilitatea materială de a-și duce intenția la îndeplinire, și memorizând cele analizate, aproape 200 de poezii. În aceste condiții neînchipuit de grele, cu multe sacrificii, lipsuri și riscuri de tot felul, au fost create în închisoare și lagăre de muncă forțată ori în precarele pauze de libertate, cele aproximativ 100 de titluri de lucrări ^{[necesită citare]}. Unele volume din această vastă opera cuprind eseistică religioasă, meditații creștine, altele sunt niște avântate pledoarii pentru păstrarea credinței, iar altele, povestiri pentru copiii de toate vârstele. Poeziile sale totalizează un număr de peste 5000 de titluri, la care se mai adaugă 7000 de proverbe versificate, inspirate din înțelepciunea românească sau a altor popoare ^{[necesită citare]}.

Din toată această operă, doar câteva volume de poezii au văzut lumina tiparului până în 1947. Creația poetică a acestor ani este strânsă în volumul Spre Țara dragostei, apărut în 1947.

O poezie cunoscută este "Un lung tren ne pare viața"^[3].

Activitatea de samizdat și tipărirea operei în afara RPR/RSR

După 1948, timp de mai bine de patruzeci de ani, nu s-a tipărit în țară nici o carte dorziană. Manuscrisele erau însă copiate cu mâna sau la mașina de scris, în clandestinitate și în condiții de mare risc (Samizdat). Existența acestor acțiuni dovedește cât de mare era setea după literatura creștină, și în general cât de mare era atașamentul românilor la ideea de libertate de opinie, după Cortina de Fier ridicată de puterea sovietică la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial ^[4]. La fel de primejdioasă și ilegală era răspândirea operei prin benzi magnetice.

O parte din opera poetică a lui Traian Dorz a văzut lumina tiparului în străinătate, prin bunăvoința mai mult sau mai puțin dezinteresată ale unor credincioși neoprotestanți. Acceptul pentru tipărirea acestor lucrări a fost dat de către autor numai după ce repetatele încercări de publicare în România au eșuat.

Tipărirea în afara țării a acestor cărți a atras mânia autorităților comuniste care, în ciuda tuturor așteptărilor, tocmai într-o perioadă de mai mare deschidere spre Occident prin relații economice și culturale, în 1982, l-au arestat pe poet și l-au condamnat la doi ani de închisoare pentru delictul de tipărire și răspândire de literatură interzisă. Traian Dorz a fost însă eliberat după câteva luni, în urma intervenției opiniei publice din străinătate. Ajuns din nou în mijlocul fraților săi de credință, eroul creștin își va continua lupta cu și mai multă dârzenie pentru apărărea adevărului și pentru recunoașterea legală și de către Biserica Ortodoxă Romană a Mișcării Oastei Domnului ^[5].

La Golgota

Tema majoră a creației dorziene o constituie Golgota, „izvorul nețărmuritei și veșnicei iubiri”, și biruința învierii lui Iisus cel Răstignit. Pentru unii, poetul ar putea să pară o liră monocordă: Iisus, Iisus, Iisus. Dar pe această liră, cântarea poetului ne face să simțim adâncimile inefabile ale credinței. Aceasta, pentru că în Iisus, așa cum ne spune apostolul neamurilor, „sunt ascunse toate vistieriile înțelepciunii și ale cunoștinței” (Col. 2, 2-3 ^[6]) și de aici, îndemnul aceluiași apostol: „Iar peste toate acestea, îmbrăcați-vă în dragoste, care este legătura desăvârșirii” (Ibid. 3, 14 ^[7]). Iar dacă Dumnezeu este iubire, atunci înțelegem de ce acest poet este un cântăreț înfocat al Iubirii. Din acest ocean fără margini izvorăsc toate apele creației sale lirice. Realitățile vieții și ale istoriei, transfigurate și primind aura veșniciei, devin pe harfa sa tot atâtea râuri care se reîntorc tot în el, găsindu-și și împlinirea, și desăvârșirea.

Locurile noastre sfinte

În volumul Locurile noastre sfinte - o îmbinare fericită între poezie și proză - locurile, evenimentele și personalitățile istoriei românești nu sunt văzute doar sub aspectul lor real. Poetul scoate la lumina tocmai planul spiritual-metaforic al acestora, scoțând în evidență partea lor nevăzută, dar care devin accesibile prin ochiul credinței, căci credința, conform celebrei definiții pauline, este o „încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd”^[1]. Astfel, toate aceste realități primesc o dimensiune hieratică, devenind niște uriașe fresce în catedrala istoriei noastre. Meșterul Manole, Avram Iancu, Tudor Vladimirescu, Horia, Alba Iulia, Târgu Jiu, Curtea de Argeș, Mureșul, Oltul, bisericile și troițele maramureșene, toate acestea se transformă în personaje sau în locuri emblematice ale spațiului nostru mioritic, ducându-ne în final spre Patria de dincolo de zare, așa cum se arată în aceeași digresiune a Sf. Paul legată de credință - patria pământească este o reflectare în oglindă a patriei cerești. În acest fel, această carte-album se transformă într-un manual de educație a tuturor generațiilor, autorul devenind un pedagog național.

Minune și Taină

La fel de original în valențele sale spiritual-morale este și volumul Minune și Taină, dedicat Maicii Domnului. Preacurata Născătoare de Dumnezeu, în viziunea poetului, este în același timp și modelul de mamă pentru toate femeile din lume. Maica Domnului, așa cum este ea înfățișată de poetul transilvănean, trăiește sub cerul românesc, în țara aceasta din care a făcut o grădină a sa. De aceea și gesturile sale, și grija pentru Pruncul Sfânt ne aduc în fața imaginea mamei după cea mai bună și sfântă tradiție a meleagurilor românești. Din acest unghi spiritual, poetul a „românizat” întreaga imagine a Maicii Domnului în cel mai nobil înțeles al cuvântului.

Privire generală asupra operei

Într-o vreme ca aceea a zilelor noastre, în care interesul pentru poezie scade tot mai mult, publicul găsind alte căi pentru a-și hrăni și desfăta sufletul și chiar trupul, pentru a-și satisface setea de frumos, poezia psalmistului bihorean încearcă a mișca inimile și conștiințele, de a le transforma, înnoindu-le, prin mesajul religios-ascetic al lui Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.

Peste o mie din poeziile sale au fost asociate cu melodii adecvate ^{[necesită citare]}, intrând astfel în biserici, în mănăstiri și în alte medii religioase din țară și de peste hotare. Dovada ne-o oferă cea de-a opta ediție a acestor cântări nemuritoare, ce apare sub titlul Să cântăm Domnului ^{[necesită citare]}.

Cu toate că poetul a cunoscut suferința pe toate treptele ei, el rămâne un poet al luminii, al iubirii, al credinței și smereniei. Versurile sale îmbracă expresia imnului și a odei sau devin, când e cazul, o antiteză de mare putere artistică, puse în slujba lui Dumnezeu într-o lume în care cel rău se silește pe orice cale să împingă pe om la păcat, adică la desfigurarea sa moral-spirituală. Așadar, aceste versuri au devenit niște cântări luptătoare.

Traian Dorz a decedat în noaptea spre dimineața zilei de 20 iunie 1989.

Prin patosul ideilor, prin calitatea expresiei poetice, prin mesajul ei divin-uman, opera creată de Traian Dorz îl situează în constelația unor mari creatori ai sensibilității religioase, precum ieroschimonahul Daniil Tudor, Vasile Voiculescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Vasile Militaru, Ioan Alexandru, iar prin conotațiile mistice, de ce nu, și cu Daniel Turcea ^{[judecată de valoare]}. Într-un cadru cultural mai larg, caracterul religios-naiv al operei dorziene, cu metaforele și imaginile ei, sugerează comparații cu poetul englez William Blake, sau pictorul olandez Van Gogh, pe când acesta din urmă încerca să păstorească pe minerii din regiunea belgiană Borinage

·         1995: A murit, la Paris, scriitorul Emil Cioran, eseist si filosof, unul dintre cei mai originali oameni de cultura contemporani. (opere: “Pe culmile disperării”, “Lacrimi şi sfinţi”, “La Tentation d’exister”, “De l’inconvénient d’être né”); Emil Cioran (n. 8 aprilie 1911, Rășinari; d. 20 iunie 1995, Paris) filozof și scriitor român stabilit în Franța, unde a trăit până la moarte fără să ceară cetățenia franceză. A inceput la 17 ani studiul filozofiei la Universitatea din Bucureşti unde a fost coleg cu Constantin Noica si Mircea Eliade şi elev al lui Tudor Vianu şi Nae Ionescu. In 1933 obţine o bursă, care îi permite să continue studiile de filozofie la Berlin, unde intră în contact cu Nicolai Hartmann şi Ludwig Klages. In 1938 a primit o bursă din partea statului francez şi s-a stabilit apoi la Paris, unde a continuat să scrie în limba franceză. Prima sa carte intitulata Pe culmile disperării, apare în 1934 în România si este distinsă cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi şi premiul Tinerilor Scriitori Români. Succesiv i-au apărut: Cartea amăgirilor (1935), Schimbarea la faţă a României (1936), Lacrimi şi Sfinţi (1937). Cel de-al doilea volum, Schimbarea la faţă a României l-a autocenzurat în ediţia a doua, aparută la începutul anilor ’90, autorul însuşi eliminând numeroase pasaje considerate extremiste, „pretenţioase şi stupide.”

Opera în limba română

(cu aldine, volumele originale; cu cursive, antologii, corespondență, fragmente)

• Pe culmile disperării, București, 1934
• Cartea amăgirilor, București, 1936
• Schimbarea la față a României, București, 1936
• Lacrimi și sfinți, Bucuresti, 1937
• Amurgul gîndurilor, 1940
• Îndreptar pătimaș, ed. Humanitas, București, 1991
• Singurătate și destin (antologie de texte îngrijită de Dan C. Mihăilescu, cu articole publicate în presa interbelică), ed. Humanitas, București, 1992
• Scrisori către cei de-acasă, ed. Humanitas, București, 1995
• Mon pays/Țara mea (scris în franceză, textul apare pentru prima oară în România, în volum bilingv), ed. Humanitas, București, 1996

·         1999 - A murit regizorul Iulian Mihu (din filmografie: “Felix si Otilia”, “Lumina palida a durerii”) (n. 3.11.1926).

·         2005: Jack S. Kilby, fizician american, laureat al Premiului Nobel (n. 1923).
* 2012: Anatol Ciocanu (n. 3 iunie 1940,^[1] Mălăiești, județul Bălți, Regatul României - d. 19 iunie 2012, Călărași, Republica Moldova) a fost un poet și publicist român din Republica Moldova.

·         2014: A decedat scriitoarea, jurnalista şi profesoara Ana Maria Sireteanu. A fost nepoată din partea mamei, din familia Brăescu, a celebrei performere naţionale şi internaţionale în paraşutism şi în aviaţie Smaranda Brăescu şi a pictorului Tache Brăescu. Tatăl Anei Maria Sireteanu a fost actorul de film şi teatru Dorin Sireteanu, foarte cunoscut în perioada interbelică pentru rolurile principale în primele filme româneşti, precum „Iancu Jianu” şi „Ciuleandra”. A fost director al postului Radio România Cultural între anii 1996 şi 2002; (n. Bucureşti, 21 februarie 1945 ). Activitatea sa a fost recompensată cu diploma de onoare din partea Societăţii Române de Radiodifuziune pentru întreaga activitate, Distincţia Culturală pentru ataşamentul faţă de opera Academiei Române (2001), Ordinul Ziariştilor clasa a I pentru merite deosebite în întreaga activitate publicistică, dar şi alte premii ale unor prestigioase instituţii din ţară şi din străinătate. A fost preocupată de activitatea nonguvernamentală, fiind preşedintele Asociaţiei culturale ARCVIPP prin care a promovat memoria celebrei sale mătuşi Smaranda Brăescu. Ana Maria Sireteau a fost membră a Uniunii Scriitorilor din România – secţia poezie, a Asociaţiei Psihologilor din România, a Consiliului Naţional al Ziariştilor din România.

·         2015: A decedat la Bucureşti, la vârsta de 93 de ani, fostul fotbalist şi antrenor român de fotbal, Angelo Niculescu; (n. 1 octombrie 1921, Craiova). Angelo Niculescu (n. 1 octombrie 1921, Craiova – d. 20 iunie 2015, București) a fost un fotbalist și antrenor român de fotbal care a antrenat echipa națională a României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1970. A absolvit Institutul de Cultură Fizică (ICF) în 1952, iar ulterior a activat ca profesor de educaţie fizică şi sport în cadrul Institutului de Educaţie Fizică şi Sport (IEFS). A fost şi preşedinte al Colegiului Central al Antrenorilor şi preşedinte de onoare al Şcolii Naţionale de Antrenori. A publicat două cărţi pe teme sportive: „Fotbal. Metode şi mijloace de antrenament” (1972), coautor Ion. V. Ionescu şi „Corabia cu 11 pasageri” (1974). Este membru de onoare al Federaţiei Române de Fotbal şi are titlul de „Antrenor emerit”. A antrenat echipa naţională a României calificata la Campionatul Mondial de Fotbal din 1970, din Mexic şi pe cea ajunsa în sferturile Campionatului European din Belgia 1972. Pe parcursul perioadei cât a stat pe banca „tricolorilor”, între 1967 şi 1973, reprezentativa de fotbal a României a disputat 41 de partide internaţionale. Angelo Niculescu este considerat de FIFA drept inventatorul stilului de joc „tiki-taka”, făcut celebru în ultimii ani de FC Barcelona.

Sărbători

·         În calendarul ortodox: Sfântul Mucenic Metodie, Episcopul Patarelor și Sfântul Calist, Patriarhul Constantinopolului.

·         În calendarul romano-catolic: Sf. Sever, papă, martir. Papa Severinus (+ 2 aug. 640) a fost un papă al Romei. Era roman, fiul unui Abienus. A treia zi după decesul papei Honorius a fost ales papă (638). Însă, trimișii lui care au urmat să-i aducă confirmarea alegerii de la Constantinopol au fost respinși. Când Severin a refuzat să semneze ectheza – un anumit crez – i s-a interzis accesul la sediul papal timp de aproape doi ani. Abia în data de 28 mai 640 a putut să-și înceapă pontificatul – doar cu două luni înainte de a muri.

·         Ziua mondială a refugiaților (hotărâtă prin rezoluția 55/76 a Adunării Generale a ONU, din 4 decembrie 2000; este marcată din 2001) 

RELIGIE ORTODOXĂ 20 Iunie

Sf Sfințit Mc Metodie, episcopul Patarelor; Sf Ier Calist, patriarhul Constantinopolului

În această lună în ziua a douăzecea, pomenirea Sfântului Sfinţitului Mucenic Metodie, episcopul Patarelor.

Acest fericit dăruit fiind de mic lui Dumnezeu, a devenit vas dumnezeiesc şi primitor al Sfântului Duh. După aceea, luând cu alegerea de Dumnezeu din dumnezeiescul har preoţia şi arhieria, păstorea bine şi cu plăcere dumnezeiasca turmă ce i s-a încredinţat, luând asupra lui grija Bisericii şi luminând poporul cu cuvinte dulci şi îndurătoare.

Deci văzând că se înmulţesc cei ce sprijină înşelarea lui Origen, ca un bun pastor, a ars-o cu foc dumnezeiesc, micşorând toată ceata şi negura cu înţelepciunea cuvintelor sale şi cu Dumnezeiescul har. Iar fulgerul cuvintelor sale şi trâmbiţa cunoştinţei sale au răsunat peste toată lumea; pentru aceea neputând răbda vrăjmaşul îndrăznirea şi împotrivirea marelui acestuia, şi-a întrarmat slugile sale ca să-l omoare. Iar cel ce şi mai înainte de mucenicie era îmbrăcat cu moarte purtătoare de viaţă, tăindu-i-se capul, s-a mutat spre viaţă mai bună, întâi jertfind pe Mielul lui Dumnezeu, apoi fiind jertfit el însuşi, a fost adus lui Hristos Jertfa vie. Drept aceea a fost şi împodobit cu îndoite cununi, şi ca un viteaz ce era ajutor pentru adevăr, luându-şi sfârşitul cu sânge mucenicesc, a adormit în vecie. Acest dumnezeiesc cu adevărat al lui Dumnezeu arhiereu şi mucenic ne-a lăsat scrierile ca rod al iubirii de muncă, pline de toată cunoştinţa şi folosinţa, încă mai vârtos şi de cele viitoare foarte curat a proorocit, de schimbările împăraţilor, şi de pornirile şi războaiele între neamuri, şi de pustiirile şi stingerile de locuri şi de cetăţi, şi despre binecredincioşii, şi ereticii împăraţi, şi pentru sfârşitul lumii, şi despre Antihrist şi de împărăţia lui, şi despre stingerea şi desăvârşita stricăciune a tot trupul omenesc, acestea toate mai înainte le-a spus şi le-a proorocit dumnezeiescul acesta.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Calist, patriarhul Constantinopolului, care în pace a adormit.

Sfântul Calist I, Patriarhul Constantinopolului, s-a nevoit la început în Muntele Athos sub îndrumarea duhovnicească a Sf. Grigore Sinaitul (prăznuit în 8 august), a cărui viaţă a şi scris-o. În 1350 a fost ales Patriarh al Constantinopolului, rămânînd în funcţie sub împăraţii Ioan Cantacuzino (1341-1355) şi Ioan Paleologul (1341-1376).

În 1354 s-a retras în liniştea mănăstirii pe care a ridicat-o în cinstea Sf. Mamas la Tenedos, iar mai târziu a fost pus din nou în scaunul de patriarh între anii 1355-1363.

Sfântul Patriarh Calist s-a stins din viaţă în anul 1363 în Serbia, unde se afla ca ambasador al Împăratului Ioan Paleologul. Sf. Calist mai este cunoscut şi ca scriitor duhovnicesc, lucrările sale apărînd în Filocalia împreună cu cele ale bunului său prieten Ignatie din Xanthopoulos.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

ARTE 20 Iunie

INVITAŢIE LA OPERĂ 20 Iunie

Falstaff de Giuseppe Verdi

Falstaff este o operă buffă în trei acte, cu muzica compusă de Giuseppe Verdi pe unlibret de Arrigo Boito, adaptat după piesele Henry IV și Nevestele vesele din Windsorde Shakespeare. A fost ultima operă compusă de Giuseppe Verdi.

Premiera a avut loc la 9 februarie 1893, la "Teatro alla Scala" din Milano.

Durata operei: cca 2 3/4 ore.

Personajele principale

·         Sir John Falstaff (bariton)

·         Ford, burghez bogat, soțul Alicei (bariton)

·         Alice Ford, soția lui Ford (soprană)

·         Nanetta, fiica soților Ford (soprană)

·         Fenton, un tânăr îndrăgostit de Nanetta (tenor)

·         Dr. Cajus (tenor)

·         Bardolfo, servitorul lui Sir John Falstaff (tenor)

·         Pistola, alt servitor al lui Sir John Falstaff (bas)

·         Mrs. Quickly, prietena Alicei Ford (mezzosoprană)

·         Mrs. Meg Page, altă prietenă a Alicei Ford (mezzosoprană)

Acțiunea

Acțiunea se petrece în orășelul Windsor din Anglia, în timpul domniei regelui Henric al IV-lea.

Actul I

La hanul Jartierei, bătrânul cavaler John Falstaff trândăvește, având în față o sticlă de vin. Doctorul Cajus se plânge de purtarea celor doi valeți ai cavalerului, Bardolfo și Pistola, dar Falstaff rămâne nepăsător. Singura lui preocupare în această clipă sunt banii, căci este încolțit de creditorii pe care nu are cu ce să-i plătească. O posibilă soluție de a ieși din impas ar fi să cucerească două femei bogate din oraș, pe Alice Ford și pe doamna Meg Page. Hotărât să acționeze, Falstaff compune pentru amândouă o scrisoare de dragoste, în dublu exemplar. Dar, invocând cinstea și corectitudinea, cei doi valeți refuză să ducă scrisorile. Enervat, după ce își spune clar părerea despre onoarea pe care nu dă doi bani, Falstaff își concediază servitorii. Scrisorile ajung totuși la destinație. Fiind prietene, Alice Ford și Meg Page descoperă înșelătoria și se hotărăsc să-i dea o lecție caraghiosului cavaler. Ajutate de d-na Quickly și de Nanetta, fiica lui Alice, ele îl vor atrage pe Falstaff într-o cursă. Pistola și Bardolfo i-au povestit lui Ford intențiile fostului lor stăpân. Ajutat de doctorul Cajus și de Fenton, un tânăr îndrăgostit de Nanetta, Ford plănuiește și el să se răzbune. Rămași pentru o clipă singuri, Fenton și Nanetta se îmbrățișează cu dragoste.

Actul II

Spășiți, Bardolfo și Pistola îi cer iertare lui Falstaff. Prin doamna Quickly, Alice îi trimite lui Falstaff o invitație, îl așteaptă în casa ei chiar în acea zi, dar numai între orele două și trei, când soțul ei va lipsi de acasă. Sub numele de Signor Fontana, Ford i se adresează lui Falstaff cerându-i ajutor în a câștiga inima frumoasei Alice de care, chipurile, este îndrăgostit. Desigur, în acest scop, punga sa se va deschide în fața celui care îi va da concursul. Naiv, Falstaff se laudă în fața falsului Fontana cu întâlnirea pe care o va avea în curând cu Alice. Nefericitul soț se crede înșelat. Alice, Meg Page, Nanetta și doamna Quickly se pregătesc pentru sosirea lui Falstaff. Nanetta obține de la mama sa promisiunea că o va ajuta să se mărite cu iubitul ei, Fenton, în pofida dorinței tatălui de a o da de soție doctorului Cajus. Falstaff sosește. Alice îl cucerește cu ușurință. Dar iată că, îngrozită, doamna Quickly anunță neașteptata sosire a lui Ford. În grabă, Falstaff este ascuns într-un coș cu rufe murdare care va fi scos pe neobservate, chiar sub privirile soțului și aruncat în Tamisa.

Actul III

La han, ud și lovit, Falstaff îsi alină durerea și necazul cu un pahar de vin bun. Doamna Quickly reapare. Regretând cele întâmplate, Alice îl invită pe cavaler ca, îmbrăcat în costumul vânătorului negru din legendă, să vină la miezul nopții în parcul orașului. Printre copaci, în întunericul nopții, Falstaff, purtând o pereche de coarne pe cap, se mișcă greoi. Se aude glasul lui Fenton care își cântă dragostea pentru Nanetta. Alice apare și dispare. În urma ei, costumată în zână și înconjurată de "spiritele pădurii", Nanetta dă și ea glas iubirii sale pentru Fenton. Făpturi fantastice îl înconjoară pe Falstaff care, speriat, cade la pamânt, cerând îndurare. După ce îi dau o bătaie zdravană, "spiridușii" își scot măștile și se lasă recunoscuți de către bătrânul cavaler. Ford îi cheamă pe doctorul Cajus și pe Nanetta pentru a le da binecuvântarea. Soția sa îi cere ca tot acum, să celebreze și o a doua căsătorie între două măști. Ford binevoitor acceptă. Când cad ultimele măști Cajus află cu stupoare că s-a căsătorit cu... Bardolfo, travestit în hainele Nanettei, în timp ce aceasta se aruncă fericită în brațele lui Fenton. Ford este obligat să accepte situația și să-i ierte pe toți, iar Sir John Falstaff, după ce și-a recunoscut greșelile, este și el acceptat în grupul vesel.

INVITAȚIE LA OPERETĂ 20 Iunie

Jacques Offenbach

Jacques Offenbach - La Vie Parisienne 

Jacques Offenbach: Les contes d'Hoffmann: 

Offenbach "La belle Helene" Felicity Lott, Beuron, Senechal -- Marc Minkowski Paris – Châtelet:

MUZICĂ 20 Iunie

Jacques Offenbach

Can-Can di Jacques Offenbach: 

Offenbach - Orpheus in the Underworld Overture: 

Barcarolle - Anna Netrebko & Elina Garanca - Offenbach Barcarola: 

Chet (Chester Brown) Atkins, muzician country american

Iuri Vizbor, celebru cantautor

Юрий Визбор:

Compozitorul Cornel Taranu

Billy Guy, vocalist american (The Coasters).

BILLY GUY 

Mickie Most (Michael Hayes), compozitor, producător (Animals) şi cântăreţ britanic (Mickie Most & The Playboys).

Mickie Most & His Playboys 

Jerry Keller, cântăreţ şi compozitor american

Brian Wilson, clăpar, basist, vocalist şi compozitor american (Beach Boys).

Brian Wilson

Justus Franz, pianist german

Carmina Burana

Anne Murray, cântăreaţă canadiană.

Anne Murray Greatest Hits || Anne Murray Songs: 

Nigel Morris, baterist britanic (Stomu Yamashta, Isotope).

Stomu Yamash'ta

Alan Longmuir, basist şi pianist britanic (Bay City Rollers).

Bay City Roller 

Lionel Richie

Cyndi Lauper

Michael Anthony, basist american (Van Halen).

Kelly Johnson, chitaristă şi vocalistă britanică (Girlschool).

Nigel John Taylor, basist britanic (Duran Duran, Power Station).

Duran Duran's John Taylor at Bass Player Live: 

 ÎNREGISTRĂRI NOI:

Vanhal Symphonies - Classical Music For Reading Brainpower Studying

Summer Music - 1963! (1-Hour Extended Music & History H.D. Video)

BALADAS ROMANTICAS VIEJITAS PERO BONITAS EN ESPAÑOL

Brahms: Piano Sonata

POEZIE  20 Iunie

Miron Pompiliu, poet, prozator si folclorist

Biografie

Miron Pompiliu

Miron Pompiliu, pe numele sau Moise Popovici, a fost avocat, ziarist, folclorist, poet, critic. A scris proza, a prelucrat basme, a scris manuale scolare. A semnat si cu Moise Pompiliu. Contributia sa la valorificarea folclorului este importanta. A scris si doua studii referitoare la romanii din Biharea. A fost un prieten devotat al lui Eminescu.

1847 — S-a nascut la 20 iunie in localitatea Stei din Bihor. Exista si varianta ca s-a nascut in 1848.
Tatal sau este Nicolae Popovici, preot in Stei.
Mama, Ana, nascuta Popa in satul Saliste de Beius.

Urmeaza scoala primara in Stei, apoi in Baita, aici invatand si limba germana.

1857 — Face liceul la Beius.

1862 — Trece la liceul catolic din Oradea.

1866 — Ia bacalaureatul la Beius, unde face si ultima clasa de liceu.
Se inscrie la Facultatea de Drept din Budapesta.
Tot acuma incepe sa publice poezii in revista lui Iosif Vulcan, "Familia", din Pesta.
La 28 septembrie publica in "Albina" din BudapestaCantece poporale in patru episoade.

1867 — A publicat in "Almanacul Beletristic al Societatii" poezia Un orfan la mormantul mamei sale.
Revista "Concordia" din Budapesta ii publica in 8 decembrie Poesie poporala: Stanciu si Vochita si Vita Catunuta.

1868 — Publica la Iasi volumul Balade Populare Romane. Majoritatea sunt culese in Tara Beiusului.
Fuge la Bucuresti din motive politice. Se inscrie la Facultatea de Litere.
Este membru al societatii "Orientul". Va fi trimis de aceasta sa adune folclor din Transilvania.
Il cunoaste pe Eminescu.
Este in comitetul de redactie al revistei "Albina Pindului". Aici si publica poezii Romanca si pandurul, Dorul Romaniei.
Incepe colaborarea la "Convorbiri literare".

1869 — Se inscrie la Iasi la Universitate, Facultatea de Litere.
Este membru la "Junimea".
Publica in continuare in "Familia".
Colaboreaza la ziarul "Traian" cu materiale folclorice: Poesii poporane din Crisana, Ghiorghita si mireasa lui, Bradul, Razbunarea, Fata bradului.
Tot aici publica poezii originale, cum este pe 30 aprilie Mihai.

1870-1880 — Traduce din Heine, Lenau, Platon, Goethe, Gebel, Lamartine, Vörösmarty si Arany János.

1870 — Publica la Iasi volumul sau reprezentativ Balade populare romane. Deschis cu poeziaBradul, din care se va inspira si Eminescu, cuprinde variante la Corbea, piese noi, descoperite de el, cum sunt Mustrarea fetei, Tudor si Califa, Pasarea straina.

1873 — Isi ia licenta la Facultatea de Litere.
Ramane secretar la Universitate pana in martie 1876, apoi profesor la Scoala Centrala de Fete, la alte licee sau scoli.

1871-1876 — Va publica in "Convorbiri literare" Poezii populare de peste Carpaţi, Poezii. Cântece populare de peste Carpaţi, basmele Ileana Cosanzeana, din cosita floarea-i canta, noua-mparatii asculta si Codreana Sinzieana.

1881 — Cu ocazia incoronarii regelui Carol I scrie poezia Imnul Regelui Carol.

1884 — Mihai Eminescu vine la Iasi si sta in gazda la Miron Pompiliu.

1885 — Scoate Antologie romana pentru uzul scoalelor secundare.

1886 — Intors la Stei este arestat timp de doua saptamani.
Apare la Cernauti basmul Ileana Cosanzeana.

1887 — Ingrijeste editia poeziilor lui Costache Conachi aparuta la Iasi.
Scoate editia a doua adaugita din Antologie romana pentru uzul scoalelor secundare.

1888-1897 — Profesor de limba romana la Liceul National Iasi.

1890 — Scoate editia a doua adaugita din Antologie romana pentru uzul scoalelor secundare.

1892 — Merge in Italia la tratament.

1895 — Se casatoreste, dar divorteaza la scurt timp.
Apare la Brasov Codreana Sanziana.

1897 — Scoate in colaborare cu Ioan Paul Carte de cetire I, II.
La 14 noiembrie isi trage in glont in cap si la 20 noiembrie se stinge din viata. Este inmormantat in cimitirul Eternitatea din Iasi.

Ultimul dor

Acolo unde lângă râu
Se-nşir' răchiţi bătrâne,
Se duce gândul meu ades,
Se duce azi şi mâine.

Acolo-i satu-ncununat
Cu-a nucilor verdeaţă,
Ferice-acolo am trăit
A vieţii dimineaţă.

Bisericuţa cea de lemn
Şi azi e vie-n minte-mi;
Căsuţa cu doi plopi la drum
O văd parcă nainte-mi.

Şi parcă din grădină ies
S-apuc pe ulicioara
Ce duce la ogor, ţiind
De mână surioara.

Ah! cugetul mi-e ne-mpăcat
Căci am pornit în lume,
Căci am fost surd la tristul plâns
Al iubitoarei mume!

Ca roua s-au topit, s-au dus
Iluziile toate,
Şi sufletu-mi înstrăinat
De jale nu mai poate.

Si dacă din atâtea flori
Nici una nu-mi rămâne,
Un singur gând, un singur dor
De suflet se mai ţine...

De n-am putut ca să trăiesc
De scumpul sat aproape,
La cea biserică de lemn
Când oi muri mă-ngroape.

S-ascult prin somnul cel de veci
Cetaniile sfinte,
Ş-acele cânturi ce-mi aduc
De-a mea pruncie-aminte;

Să mai ascult ca de demult
Cum seara toaca bate,
Când duhul păcii maiestos
Pluteşte peste toate.

DOR DE ORADE

Scumpă Orade, oraș frumos,
Când melancolic stau și gândesc,
L-al tinereții timp aurit,
Cu drag la tine gându-mi opresc.

Parc-aud glasul râului tău
Așa de dulce prin sălcii șoptind;
Parcă văd încă a tale culmi,
Ce împregiuru-ți frumos se-ntind.

Și-acea grădină cu bolte verzi,
În care fruntea-mi se răcorea;
Apoi de-o seară îmi amintesc,
Ce până la moarte nu voi uita.

Sta să apuie soarele-acum…
Cu dor de tine m-apropiam;
Lăsând în urmă dealuri și văi,
Privirea-n zare o adânceam.

De-odat-un dulce fior simțesc:
A tale turnuri apar frumos,
Zăresc biserici, case zăresc,
Zăresc tot chipul tău maiestuos.

În fugă mare caii mă duc,
Pieptul îmi arde de-un tainic foc;
De neastâmpăr adânc cuprins,
Fugari-mi pare că stau pe loc.

În sfârșit iată… iată-m-ajuns!
Moment ce-n viață n-oi mai gusta!
La o fereastră cu ochii plânși,
Un chip de înger mă aștepta.

Mulți ani, Orade, de-atuncea sunt,
Totuși la tine gândesc cu dor
Căci, dragă-n sânu-ți eu am visat
Al vieții mele vis de amor!

Părinţi în alb-negru - ADRIAN PAUNESCU

DESPARTIRE IN FLORI. - Adrian Paunescu

TEATRU/FILM 20 Iunie

Felix şi Otilia – Regia Iulian Mihu

Felix si Otilia 

Pădureanca – Muzica de Cornel Ţăranu

Pădureanca (1986):

Mielul turbat de Aurel Baranga

Mielul turbat (Teatru radiofonic) – comedie: 

BIOGRAFIE PETRE GHEORGHIU

Personalitate prestigioasa a Teatrului romanesc, nascut la 20 iunie 1929, prezenta artistica proeminenta pe scena Teatrului Bulandra din 1956, dupa ce a debutat la Teatrul National „Vasile Alecsandri“ din Iasi, unde a absolvit Institutul de Teatru in 1950, Petre Gheorghiu a creat peste 50 de roluri de o mare diversitate, din dramaturgia nationala si universala, imbinind autenticitatea cu cizelarea artistica si un rar simt al adevarului scenic cu un rafinament fara cusur. Personajele create de el au ramas in memoria publicului prin robustetea lor fizica si spirituala, prin complexitatea lor, prin amestecul de bonomie si umor, de gravitate si derizoriu, in spectacole ca Omul care aduce ploaia, Macbeth, A douasprezecea noapte, Clipe de viata, Forma, Livada cu visini, Play Stindberg, O scrisoare pierduta, cel din urma rol, indragit de actor, fiind Martin Weller din Gin Rummy, reluat in propria sa regie. Darurile sale de artist s-au completat cu cele de pedagog, numerosi actori valorosi ai teatrului nostru fiindu-i datori pentru formarea lor profesionala.

Filme cu Petre Gheorghiu

·         Ce zi frumoasa! (TV) / (1992)

·         Romeo si Julieta la sfarsit de noiembrie (TV) / (1990) - Karel Pluhar

·         Moromeţii (1988) - Primar

·         Horea (1984)

·         Aşteptând un tren (1982)

·         Lumini şi umbre: Partea II (1982)

·         Totul pentru fotbal (1982) - contabilul Smeu

·         Am o idee (1981)

·         De ce trag clopotele, Mitică? (1981) - Mache Razachescu "Crăcănel"

·         Lumina palidă a durerii (1981) - voce Muran

·         Lumini şi umbre: Partea I / Lumini şi umbre (1981)

·         Ştefan Luchian (1981) Trailer

·         Bietul Ioanide (1980) - colectionarul de arta Saferian Manigomian

·         Blestemul pământului Blestemul iubirii / Ion: Blestemul pământului, blestemul iubirii (1980) - Vasile Baciu Trailer

·         Trepte spre cer (1978) - contabilul Buzatu

·         Dincolo de pod (1976) - Mesterul tabacar Bocioaca

·         Douasprezece ore inainte de amurg (TV) / (1976)

·         Marele singuratic (1976) - Presedintele

·         Roşcovanul (1976)

·         Speranta nu moare in zori (TV) / (1976)

·         Trei zile şi trei nopţi (1976) - secretarul de partid Dancus

·         Astă seară dansăm în familie (1972) Trailer

·         Nunta de piatră 2 - La o piatră (1972) - tatal

·         Haiducii lui Şaptecai (1971)

·         Mihai Viteazul (1970) Trailer

·         Michelangelo (TV) / (1968) - Michelangelo Buonarroti

·         Neamul Şoimăreştilor (1965)

·         Tudor (1963) - Dinu

·         Balcescu (1953)

·         Sfantul Mitica Blajinu / - Mitica Blajinu

Medeea - Jean Anouilh

GÂNDURI PESTE TIMP 20 Iunie

Aurel Baranga - Citate:

Mihail Kogălniceanu - Citate: