MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU DUMINICĂ 14 IULIE 2019/1

Bună ziua, prieteni!

Astăzi este Ziua Națională a Franței!

French National Anthem - "La Marseillaise" (FR/EN): 

Tot pe 14 Iulie a fost ziua de naștere a soacrei mele, Pănculescu Felicia (d 2001)

Dacă vă plac materialele selecționate și prezentate de mine în cronologie și în grupurile tematice pe care le administrez, în limita timpului Dumneavoastră disponibil vă rog să le distribuiți integral prietenilor și grupurilor din care faceți parte pentru ca și aceștia să se bucure de ele, mai ales acum, când sunt tot mai des blocat și nu pot posta în grupurile în care sunt membru! Mulțumesc! O Duminică minunată vă doresc! 

ISTORIE PE ZILE 14 Iulie

Evenimente

• 756: In China, Împăratul Xuanzong fuge din capitala Chang’an la Sichuan, in momentul in care forțele rebele ale generalului Un Lushan ajung in fața orasului. Un Lushan s-a proclamat împărat in regiunea Nord-Est și a fondat dinastia Yan, dar a fost ucis în 757 de propriul fiu, iar dinastia lui se va stinge în 763.
• 1223: Ludovic al VIII-lea devine rege al Franței după moartea tatălui său, Filip al II-lea.
• 1456: Lupta navală de la Salankemen (pe Dunăre); flota lui Iancu înfrânge flota turcă și reușește să trimită ajutoare în trupe, arme și alimente celor asediați la Belgrad.

• 5-14 Iulie 1484: Bătălia de la Chilia. În vara anului 1484 otomanii au atacat cetatea-port Chilia în vederea extinderii ariei de dominație turcească în nordul Dunării de Jos. Odată cu întărirea puterii personale a sultanul Baiazid II (1481 – 1512) acesta reclamă vechile posesiuni sau zone de influenţă bizantine, urmărind transformarea Mării Negre într-un „lac otoman". După căderea cetăţilor genoveze din Nordul Mării Negre şi a Mangopului, a venit rîndul Chiliei şi Cetăţii Albe. La 30 aprilie 1484, sultanul a proclamat „războiul sfînt", iar pe 22 mai, a pornit din Adrianopol, în fruntea unei armate formată din 200 de nave, pe care erau îmbarcate maşinile de război, artileria şi alimentele, corpul ienicerilor şi pedestrimea. Ajungînd la Dunărea de Jos la 26 iunie 1484, armata turcă a trecut pe un pod de vase construit la Isaccea şi s-a împărţit în două, un corp a pătruns pe braţul Chilia, celălalt a blocat ieşirea în faţa Cetăţii Albe, în timp ce flota era pe Dunăre. Efectivele armatei lui Baiazid II erau întărite de 20 000 de oșteni ai domnului Valahiei Vlad Călugărul şi de 50 000 de oşteni ai hanului tătarilor Mengli Ghirai I. Umanistul polonez Ioan Ursinus nota că după ce prin fața Chiliei a trecut flota otomană, care se îndrepta spre Isaccea, orășenii au strîns grîul încă necopt, l-au legat în snopi și l-au dus pe la casele lor. Prima ciocnire a armatei otomane cu moldovenii a avut loc la trecerea peste Dunăre. O inscripție bulgară relatează că o parte din forțele moldovene îl așteptau pe sultan la Isaccea. Dar cele cîteva corăbii moldovene nu puteau să reziste în fața unei flote otomane numeroase înarmate cu tunuri, din care ceva mai tîrziu s-a tras și asupra cetății. Conform relatărilor cronicarului turc Sa'adeddin, pîrcălabul care s-a luptat cu otomanii a cazut în mîinile sangeacbeiului de Silistra. Sosind la 5 iulie 1484 în fața Chiliei, Baiazid a pornit lupta. Asediul a fost extrem de violent chiar de la început. Ioan Ursinus descrie luptele crîncene din jurul cetății. Cu toate că numeroasele tunuri ale sultanului aruncau asupra zidurilor ghiulele de piatră, zidurile și turnurile rămîneau acoperite de apărători. Prin porțile cetății a ieșit un detașament de călăreți, gonindu-i pe turci pînă-n tabăra lor. Totuși, peste cîteva zile, artileria otomana a distrus turnurile și o bună parte din ziduri. Bătălia este relatată într-un act al sultanului, prin care îşi anunţa victoria: „Uneltele de bătaie şi de asalt, instrumentele de luptă şi de măcel fură adunate şi aşezate şi, în timp ce vîrfurile săgeţilor şi focurile distrugerii şi ale răzbunării zburau fără încetare şi [cădeau] asupra ghiaurilor desfrînaţi ca picăturile unei ploi iuţi, puştile – cele mici şi mari, ... mîncau, din cînd în cînd, turnuri..., nemairămînînd nici o putinţă de a mai rezista, în sfîrşit cetatea fu cucerită". Garnizoana cetăţii formată din 400 de oşteni conduși de pîrcălabii Ivaşco şi Maxim a fost copleşită, fiind cucerită la 14 iulie 1484, după 8 zile de asediu. Malatesta, secretarul regelui polon Sigizmund, pretinde că cetatea a căzut din cauza trădării dintre conducătorii superiori ai garnizoanei cetății. Faptul pare a fi confirmat și de Asik Pașa-zade, care menționează că «un om, care era eminul acestei cetăți, a venit și a intrat în cortul unui vizir de-al padișahului». Se pare că acest emin nu a fost un pîrcălab al cetății. În Moldova atribuțiile eminului îi reveneau vameșului, care avea mai curînd funcții economice decît militare. Acest «emin» ar fi spus: «Cetatea este a padișahului». Nu este exclus să fi fost unul dintre negustorii orașului, mai cu seamă de origine străină, care în cazuri similare treceau ușor de partea otomanilor. Peste cîteva zile a fost cucerită şi Cetatea Albă. Pierderea Chiliei a adus mari prejudicii economiei și sistemului de apărare ale Țării Moldovei, care a rămas fără ieșire la mare. Importanţa acesteia pentru Imperiul Otoman este subliniată într-un act al sultanului, care o considera „cheia şi poarta pentru toată Ţara Moldovei şi Ungaria şi cele de la Dunăre"

• 1582: A apărut „Palia de la Orăștie“ – prima traducere românească a vechilor cărți biblice „Geneza“ și „Exodul“, tipărită la Orăștie de meșterul-tipograf Șerban, fiul diaconului Coresi, și diaconul Marian. Este un prețios document lingvistic mai ales datorită încercărilor de unificare a limbii prin evitarea regionalismelor. Traducerea, chiar parțială a Bibliei, demonstra posibilitățile de expresie ale limbii române și capacitatea ei de a fi limbă de cultură.
• 1683: Armatele otomane ajung in fata Vienei. De partea otomanilor erau si ostirile conduse de domnitorii Valahiei si Moldovei. La acea vreme, în Moldova domnea Gheorghe Duca (1678 – 1683), iar în Țara Românească, Șerban Cantacuzino (1679 – 1688). Ca vasali ai Imperiului Otoman, ei au trebuit să participe la campanie cu circa 4 până la 7 mii de oșteni fiecare. Ținta finală a atacului au aflat-o abia când au ajuns la Székesfehérvár(Stuhlweißenburg), în Ungaria. Ambii domni romani intretineau legaturi secrete cu asediatii, furnizandu-le informatii pretioase despre armata otomana. Asediul Vienei a durat pana la 12 septembrie cand trupele de eliberare ale Ligii Crestine aflate ub conducerea regelui polonez Jan Sobieski au înfrânt oastea otomană iar turcii se retrag în dezordine, căutând să-și refacă rândurile la Gyor in Ungaria. Comandantul turc , marele vizir Kara Mustafa, este strangulat cu o funie de matase din porunca sultanului , in urma înfrângerii suferite cu toate că a dispus de o forță militară de trei ori mai mare ca a învingătorilor din apus. Sultanul va primi capul tăiat al marelui vizir pe o tavă de argint. Ca amintire pentru victoria de la Viena, Biserica Catolica a introdus pentru data de 12 septembrie sărbătoarea Sfântul Nume al Mariei.
• 1700: A fost semnat Tratatul de pace de la Constantinopol între Rusia și Turcia, prin care Marea Azov a fost atribuită Rusiei.
• 1789: Căderea Bastiliei a marcat începutul Revoluției franceze. Căderea Bastiliei a reprezentat momentul de început pentru Revoluția franceză când, pe 14 iulie 1789, fortăreța a fost cucerită de revoluționarii care căutau acolo arme și praf de pușcă. O mulțime dezlănțuită, de peste 40.000 de oameni, a pătruns în fort și a luat cele peste 30000 de puști și 12 tunuri păstrate în interiorul fortului. Demolarea a început pe 16 iulie, la inițiativa unui antreprenor privat, Palloy, care a vândut o parte din pietre ca suveniruri (după ce sculptase pe ele o miniatură a Bastiliei). Majoritatea pietrelor au fost folosite pentru a construi un pod peste Sena, Pont de la Concorde. În dimineața de 15 iulie, regele Ludovic al XVI-lea a înțeles înfrângerea suferită în fața insurecției cetățenilor parizieni, a dat ordin de retragere a trupelor fidele lui și a revenit asupra schimbărilor guvernamentale făcute în urmă cu câteva zile. În Paris, a fost stabilit un nou primar, într-o nouă structură, numită "Comună" și s-a înființat o armată populară, "Garda Națională". Revoluția s-a răspândit în țară, după modelul parizian, populația organizându-se în municipalități cu scop de auto-guvernare; de asemenea au înființat corpuri ale Gărzii Naționale, ignorându-se autoritatea regală. La 27 iulie, într-un gest de aparentă reconciliere, regele a acceptat o cocardă tricoloră, intrând în Primăria Parisului. În ciuda acestui gest simbolic, nobilii au început să părăsească țara, începând să pregătească un război civil și provocând o coaliție europeană împotriva Franței.
• 1813: In Bucuresti, pe podul Mogosoaiei, se deschide prima “spiterie” (farmacie).
• 1861: La Baden-Baden, regele prusac Wilhelm I este rănit ușor într-o tentativă de asasinat. Wilhelm I sau Wilhelm Friedrich Ludwig von Hohenzollern (n. 22 martie 1797 — d. 9 martie 1888, Berlin) a fost regele Prusiei (din 2 ianuarie 1861 și până la moartea sa) și primul împărat german (începând cu 18 ianuarie 1871). Este un reprezentant al politicii conservative prusace, jucând un rol negativ în înăbușirea revoluției din 1848. In perioda sa este numită și „perioada wilhelmină”, împăratul caută până în ultimul moment să împiedice războiul franco-prusac care s-a terminat cu dezastrul de la Sedan suferit de armata franceză, din cauza aceasta este numit de istorici și „Wilhelm cel Mare”. Politica din timpul domniei sale este influențată în mod pregnant de cancelarul său Otto von Bismarck.
• 1865: Prima ascensiune a vârfului Matterhorn de către expediția condusă de exploratorul britanic Edward Whymper. La întoarcere, patru dintre ei au murit. Matterhorn (Mont Cervin, Monte Cervino), situat lângă Zermatt, la granița dintre Italia și Elveția în Alpii Pennini, este unul dintre cei mai vestiți și mai deosebiți munți din lume. Are forma unei piramide abrupte și înclinate, al cărui perete estic este aproape vertical și care se ridică la o altitudine de aproape 1000 de metri deasupra ghețarilor. Popularitatea vârfului Matterhorn se datorează în mare măsură faptului că o perioadă îndelungată acesta a fost considerat imposibil de cucerit. Edward Whymper (n. 27 aprilie 1840, Londra – d. 16 septembrie 1911, Chamonix) a fost un alpinist și explorator britanic, cunoscut pentru prima ascensiune pe vârful Matterhorn în anul 1865 într-o echipă de șapte alpiniști, din care patru au murit la coborâre. El a scăpat cu viață din expedițiile riscante din Groenlanda, din Alpi și din Anzi.

1867: Inventatorul suedez Alfred Nobel, face prima demonstratie privind puterea dinamitei.
• 1916 - Tristan Tzara şi Marcel Iancu au pus bazele curentului dadaist

• 1933: În Germania, toate partidele politice, cu excepția celui nazist, au fost scoase în afara legii.
• 1933: In Germania nazista este votata Legea eugeniei privind sterilizarea persoanelor cu boli ereditare.Termenul de eugenie e derivat din cuvantul grecesc “eu” (bun) si sufixul – genes (nascut). In iunie 1933, ministrul de interne german, dr. Wilhelm Frick, estima ca existau in tara sa aproximativ 500.000 de persoane cu boli serioase ereditare fizice sau psihice care trebuiau sterilizate cat mai curand posibil. Totodata, exista un numar mult mai mare de persoane “necorespunzatoare” (delincventi, alcoolici, imigranti) si el estima acest grup la aproximativ 20% din populatia Germaniei. Astfel, intre 1933 si 1939 au fost sterilizate 320.000 de persoane (0,5% din populatia tarii) si pana in 1945 s-a ajuns la impresionanta cifra de 2 milioane de oameni.
• 1935: Liga Apararii National-Crestine condusa de A. C. Cuza, a fuzionat cu Partidul National Agrar, condus de Octavian Goga formand o organizatie politica de dreapta-Partidul National Crestin.

• 1947: Afacerea Tămădău: Un grup de zece conducători ai PNȚ, în frunte cu Ion Mihalache, vicepreședinte, Nicolae Penescu, secretar general, și Nicolae Carandino, director la ziarul „Dreptatea“, a fost arestat pe aeroportul dinTămădău, la 46 de km de București, sub acuzația de „fugă într-o țară străină“. Au urmat un comunicat de presa, comentarii si declaratii pline de invective adresate celor retinuti, si foarte curand hotararea guvernului, aprobata automat de Camera Deputatilor, de a scoate in afara legii Partidul National taranesc. Aproape toti fruntasii partidului au fost arestati in Capitala, in timp ce in alte centre urmarirea liderilor locali incepuse mai demult. A urmat, intre 29 octombrie si 11 noiembrie “procesul” lui Iuliu Maniu, Ion Mihalache si al altor coinculpati acuzati de activitate “tradatoare si conspirativa”, sprijinita de “cercurile imperialiste din Statele Unite ale Americii si Marea Britanie”, si menita sa pregateasca “rasturnarea prin violenta a Guvernului democratic instaurat legal”. Actul de acuzare mai sustinea ca Partidul National taranesc “poarta raspunderea directa pentru instaurarea dictaturii fasciste a lui Ion Antonescu, si pentru intrarea in razboiul criminal hitlerist”. De asemenea, pentru “asasinatele din Piata Palatului, de la 24 februarie 1945″ si din 8 noiembrie 1945, pentru constituirea unor organizatii clandestine subversive in vederea “rasturnarii puterii de stat legale”. “Operatiunea Tamadau” a reprezentat in Romania, intrarea in faza finala pentru instaurarea oficiala a “democratiei populare”, dupa tipare sovietice. Condamnarea liderilor taranisti Iuliu Maniu si Ion Mihalache la temnita grea pe viata a dus la moartea lor in inchisoare.

• 1958: 5.000 de detinuti politici romani se revolta in inchisoarea de exterminare comunista de la Gherla.
• 1958: In Irak are loc o lovitura de stat, condusa de generalul Ab el Karim Kassem, care inlatura monarhia si instaureaza republica. În 14 iulie 1958, regele Irakului, Faisal al II-lea a fost asasinat ,iar primul ministru Nuri Said-es a încercat să fuga din Bagdad deghizat ca o femeie, dar a fost capturat şi executat . Abdul Karim Kassem a apărut ca lideral Revoluţiei din Irak şi a devenit prim-ministru şi ministru al apărării în noul guvern republican .
• 1965: Mariner 4 zboară în apropiere de Marte și face primele fotografii de aproape ale unei alte planete.

1969: Izbucneste “Razboiul fotbalului”, dupa ce echipa de fotbal a Hondurasului pierde un meci de fotbal împotriva El Salvador ceea ce face sa izbucneasca revolte în Honduras împotriva imigranţilor salvadorieni. La 14 iulie 1969, armata statului El Salvador a lansat un atac împotriva Hondurasului , inaintand rapid pe teritoriul acestei tari si reusind sa ocupe cateva orase. Organizaţia Statelor Americane a intervenit si a negociat un acord de încetare a focului intre cele doua tari , care a intrat în vigoare la 20 iulie, iar trupele salvadoriene au fost retrase la începutul lunii august.
• 1969: În Statele Unite sunt retrase oficial din circulație bancnotele de 500$, 1000$, 5000$ și 10000$.

2000: Camera superioară a Parlamentului german (Bundesrat) a aprobat, la Berlin, un proiect de lege, lansat de cancelarul federal, Gerhard Schroeder, privind acordarea de vize de lucru informaticienilor din afara Uniunii Europene (UE).
• 2000: O foarte puternica furtuna solara a cauzat masive perturbari geomagnetice asupra Pamantului.
• 2002: Presedintele francez Jacques Chirac, scapa dintr-un atentat organizat in timpul sarbatorii Zilei caderii Bastiliei.

* 2015: Sonda spațială New Horizons, lansată de NASA în 2006, a trecut în cel mai apropiat punct de planeta pitică Pluto. După o călătorie de 5 miliarde de kilometri, New Horizons a trecut la doar 12.430 km de Pluto, la ora 11,49 GMT. „Întâlnirea” este considerată de specialiști principalul eveniment spațial al anului 2015.

* 2015: Oamenii de știință de la Centrul European de Cercetări Nucleare din Geneva au anunțat descoperirea unei noi particule subatomice numită pentaquark. Existența acestui tip de particulă a fost prezisă din 1964 de fizicienii Murray Gell Mann și George Zweig. Un pentaquarc (scris și pentaquark sau pentacuarc) este o particulă subatomică ipotetică, constituită din patru quarcuri și un antiquarc confinate.

Nașteri

• 1454: Poliziano, poet italian (d. 1494)
• 1546: Murat al III-lea, sultan otoman (d. 1595)
• 1602: S-a născut Jules Mazarin (Giulio Raimondo Mazzarino), cardinal, prim ministru al Franţei (m. 9 mar. 1661). Jules Mazarin era detestat de majoritatea populatiei, dar s-a impus in fata pretentiilor afisate de marii seniori, reusind sa intareasca mult puterea monarhica din Franta. Jules Mazarin, născut Giulio Raimondo Mazzarino (n. 14 iulie 1602, Pescina, Regatul de Neapole – d. 9 martie 1661, Vincennes, Franța) a fost un cardinal, diplomat și politician italian, care a fost prim ministru al Franței din 1642 până la moartea sa. Mazarin i-a succedat mentorului său, Cardinalul Richelieu. Era un colecționar de artă și bijuterii, în special de diamante, pe care i le-a lăsat prin testament regelui Ludovic al XIV-lea; unele dintre acestea au rămas în colecția de la Muzeul Luvru. Biblioteca lui Mazarin a stat la originea „Bibliotecii Mazarine” din Paris. Jules Mazarin era detestat de majoritatea populatiei, dar s-a impus in fata pretentiilor afisate de marii seniori, reusind sa intareasca mult puterea monarhica din Franta.
Tinerețea lui Mazarin este puțin cunoscută datorită originilor sale modeste. Există două surse: un așa-numit "prieten din copilărie" anonim și amintirile publicate de abatele Elpidio Benedetti. Esențialul nu este acolo, dar în formidabila ascensiune socială a unui personaj aproape necunoscut. Se spune că în ajunul morții sale, fără mare convingere, a cerut unui genealogist să-i inventeze un trecut glorios. Au fost studiate mai multe ipoteze, dar cardinalul a murit înainte de finalizarea cercetărilor. Giulio Mazzarini, s-a născut la 14 iulie 1602 la Pescina, Italia. Și-a petrecut copilăria la Roma. Familia Mazzarini a fost de origine genoveză. Bunicul Mazarin, Giulio, s-a mutat în Sicilia și s-a stabilit ca simplu cetățean. Unchiul Hieronimo și tatăl cardinalului, Pietro Mazzarini s-au născut în Sicilia.

Născut la Abruzzo, dar crescut la Roma, la paisprezece ani a fost trimis să studieze la prestigiosul Colegiu Roman de Iezuiți, chiar dacă nu a aparținut niciodată acestui ordin religios. În acest colegiu a studiat alături de contemporanul său Girolamo Colonna, viitor cardinal. Mazarin l-a însoțit pe tânărul Girolamo Colonna în Spania la Madrid și la Alcalá de Henares, unde a rămas o perioadă și a studiat la universitatea locală dreptul canonic. În Spania a învățat limba spaniolă ceea ce îi va fi util mai târziu în cariera sa. Succesiv, a absolvit la Roma in utroque iure(dreptul civil și dreptul canonic), la universitatea La Sapienza. Ca majoritatea tinerilor romani, a intrat în slujba Papei și a devenit secretarul nunțiului apostolic din Milano. În 1628 a izbucnit războiul de succesiune mantuan, care a fost un conflict limitat, dar a făcut parte din Războiul de Treizeci de Ani. În decembrie 1627murise fără moștenitori Vincenzo al II-lea Gonzaga, duce de Mantua și Monferatto. Marile puteri aveau fiecare propriul candidat la succesiune; ramura Gonzaga-Guastalla era sprijinită de spanioli și de habsburgii imperiali, în timp ce ramura Gonzaga-Nevers era sprijinită de francezi. Deci regele spaniol Filip al IV-lea, Ferdinand al II-lea de Habsburg și Carol Emanuel I de Savoia erau aliați pentru a împiedica succesiunea ducelui Carol I de Gonzaga-Nevers, în favoarea candidatului lor Ferantte al II-lea da Gonzaga, duce de Guastalla. Papa Urban al VIII-lea a trimis trupe în Valtellina, iar Mazarin a făcut parte cu gradul de căpitan de infanterie. În acea vreme Anna Colonna, fiica lui Filip I Colonna și sora lui Girolamo, s-a căsătorit cu Taddeo Barberini, nepotul papei Urban al VIII-lea; cu această ocazie Girolamo, care era prieten apropiat cu Mazarin, a fost făcut episcop de Albano și cardinal. Când Girolamo Colonna a fost trimis ca delegat pontifical în Monferatto pentru a găsi o cale diplomatică a conflictului dintre Spania și Franța, a cerut să vină cu el și Mazarin, în calitate de secretar. Tratativele au fost dificile și era clar că ambele părți erau hotărâte să folosească armele. Girolamo a efectuat tratativele dintre cele două părți cu mare tact. Mazarin, în calitate calitate de secretar, se putea deplasa între cele două tabere armate; în timpul acestor deplasări, a avut ocazia să vadă superioritatea militară franceză și de aceea a încercat să le explice spaniolilor cum stau lucrurile. După o vreme, marchizul de Santa Cruz s-a convins personal de inferioritatea trupelor spaniole și de faptul că singura cale era un acord diplomatic. Mazarin a subliniat superioritatea francezilor și generalului spaniol. Negocierile efectuate de Mazarin, s-au încheiat la 6 aprilie 1631 prin Tratatul de la Cherasco, prin care împăratul și ducele de Savoia recunoșteau dreptul la succesiune a lui Carol Gonzaga și cedau punctul strategic Pinerolo, care era calea de acces în valea padului. Acest tratat, foarte avantajos pentru Franța, a avut un efect atât de pozitiv asupra lui Ludovic al XIII-lea și asupra cardinalului Richelieu, încât aceștia au dorit să-l cunoască personal. Astfel Mazarin a plecat la Paris, unde a fost primit foarte călduros; Richelieu și-a demonstrat recunoștința dăruindu-i un lanț de aur cu portretul lui Ludovic al XIII-lea, bijuterii și o spadă foarte valoroasă.

În 1634 a fost trimis la Avignon ca vice-delegat papal și ulterior a devenit nunțiu apostolic la Paris (în perioada 1634-1636). Cu toate eforturile cardinalului Richelieu, a fost trimis înapoi la Avignon în 1636, datorită simpatiei sale pentru spanioli. Richelieu, care îmbătrânea, s-a gândit că Mazarin ar putea fi omul potrivit pentru a-l ajuta să guverneze. L-a însărcinat cu afaceri importante, care l-au făcut faimos și iubit de rege; atunci Mazarin s-a stabilit la palat.

Abil la masa de joc, Mazarin a câștigat într-o zi atât de mult încât toți curtenii au fugit să vadă grămada de aur dinaintea lui. Însăși regina a venit și ea să vadă. Mazarin a riscat tot și a câștigat. Apoi a declarat că norocul lui se datora prezenței reginei și, pentru a-i mulțumi, i-a oferit cincizeci de mii de scuzi de aur; restul l-a dăruit doamnelor de la curte. Regina, inițial, a refuzat — dar până la urmă a acceptat; câteva zile mai târziu, Mazarin a primit mai mult decât dăduse... Mazarin a trimis tatălui său o sumă mare de bani și o casetă cu bijuterii, pentru zestrea surorilor sale. Obosit să aștepte, Mazarin a decis să se întoarcă la Roma în slujba cardinalului Antonio Barberini, nepotul papei. În 1639, Richelieu l-a chemat în Franța. François Leclerc du Tremblay, care se ocupase de afacerile externe ale Franței și în acel an urma să fie numit cardinal, murise. Așa că Mazarin a fost numit cardinal. După o scurtă ședere la Roma, el s-a întors în Franța, unde Richelieu l-a numit secretarul său personal și l-a indicat regelui drept succesorul său.

Cardinalul Mazarin

În 1642 moare Richelieu , iar Mazarin îi urmează în funcția de prim-ministru. În 1643, la moartea lui Ludovic al XIII-lea, deoarece Ludovic al XIV-lea era minor, Mazarin și-a asumat rolul de regent alături de regina mamă, Ana de Austria. Veche opozantă a lui Richelieu și socotită favorabilă unei re-apropieri de Spania (fiind ea însăși spaniolă), Ana de Austria a surprins prin alianța încheiată cu Mazarin, care a provocat uimirea celor mai mulți observatori din acea vreme. În realitate, apropierea dintre regina-mamă și Mazarin era anterioară morții lui Richelieu și a lui Ludovic al XIII-lea. Dorința de a-l menține pe fiul său la tron și înțelegerea dezavantajelor apropierii de Spania erau argumente puternice pentru a continua politica dusă de Richelieu și de Ludovic al XIII-lea - și, deci, de a-l susține pe Mazarin. Abilitatea lui Mazarin în politica externă era un pretext pentru a-i justifica spijinul. Astfel, în 1643 Mazarin a fost numit prim-ministru. Războiul cu Habsburgii, care nu se mai sfârșea, a dus la instabilitate financiară, ceea ce l-a constrâns pe Mazarin să ducă o politică fiscală de fier și să instaureze centralizarea absolutistă. Aceasta i-a atras ura nobililor și ranchiuna poporului care murea de foame. În 1648 a izbucnit Fronda parlamentară — provocată de Parlamentul din Paris, care a refuzat noile măsuri financiare dorite de cardinal. Parlamentul din Paris a cerut un control public drastic asupra finanțelor statului. Mazarin a fost constrâns să fugă din capitală și s-a întors după ce a făcut câteva concesii. În politica externă a fost fără prejudecăți. În timpul războiului franco-spaniol dintre 1635-1659, nu a ezitat să se alieze cu puritanii englezi ai lui Oliver Cromwellîmpotriva Spaniei catolice, care nu aderase la Pacea Westfalică (1648). El a promis Lordului protector, în schimbul ajutorului, baza navală Dunkerque de pe Canalul Mânecii. Războiul cu Spania s-a terminat cu învingerea spaniolilor, care au fost nevoiți să negocieze Pacea din Pirinei în 1659. Pacea westfalică a pus capăt Războiului de treizeci de ani început în 1618 și Războiului de optzeci de ani dintre Spania și Provinciile Unite. Cele două tratate au permis Franței anexarea a trei noi provincii: (Artois, Alsacia și Rossiglione). Mai mult, a rupt încercuirea Franței de către Habsburgii din Spania și Austria, ducând totodată la împărțirea Germaniei în numeroase state aproape complet independente.

Jules Mazarin

• 1610: Ferdinando al II-lea de' Medici, Mare Duce de Toscana (d. 1670)
• 1715: Christian Fürchtegott Gellert, poet și romancier german (d. 1769)
• 1743: Gavrila Derjavin, poet rus (d. 1816)
• 1799: Oscar I al Suediei, rege al Suediei și Norvegiei (d. 1859)
• 1801: Infanta Isabel Maria a Portugaliei (d. 1876)
• 1801: Johannes Peter Müller, fiziolog german (d. 1858)
• 1816: Arthur de Gobineau, aristocrat, om de litere francez (d. 1882)
* 1817: Arhiducesa Maria Theresa de Austria-Este (germană Maria Theresia Beatrix Gaëtane, Erzherzogin von Österreich-Este, Prinzessin von Modena^[1]) (n. 14 iulie 1817 - d. 25 martie 1886) a fost membră a Casei de Austria-Este, arhiducesă de Austria, prințesă de Austria, Ungaria, Boemia și Modena prin naștere. Prin căsătoria cu Henri, conte de Chambord, ea a devenit membră a Casei de Bourbon. Henri a fost rege al Franței disputat din 2 până în 9 august 1830 și pretendent legitimist la tronul Franței din 1844 până în 1883.

Maria Theresa a fost cel mai mare copil ^[1] al lui Francisc al IV-lea, Duce de Modena și a soției lui, Maria Beatrice de Savoia

Arhiducesa Maria Theresa de Austria-Este

• 1824: Károly Ács (cel bătrân), scriitor, poet și traducător maghiar (d. 1894)
• 1854: Victor Babeș, bacteriolog și morfopatolog român, fondator al școlii românești de microbiologie, membru al Academiei Române (d. 1926)

• 1862: Gustav Klimt, pictor austriac (d. 1918). Gustav Klimt (n. 14 iulie 1862, Baumgarten, Viena – d. 6 februarie 1918, Viena), a fost un pictor și decorator austriac, lider al avangardei vieneze și unul din fondatorii Secesiunii vieneze. Arta lui a contribuit în mare măsură la izbucnirea uneia din cele mai mari revoluții din istoria artei.

Gustav Klimt s-a născut la 14 iulie 1862, la Baumgarten, una din suburbiile Vienei. Tatăl său, de profesiune giuvaergiu, era originar din Cehia. Despre perioada dinainte de anul 1867, privitor la copilăria lui Klimt, nu avem aproape nici un fel de informații. Se dovedește de timpuriu talentat la desen, la 14 ani reușește la examenul de admitere la "Kunstgewerbeschule" ("Școala de Arte Aplicate") din Viena. Doi ani frecventează cursurile acestei școli și, concomitent, învață pictura în atelierul maestrului Ferdinand Laufberger.

Gustav Klimt: Iudita și Olofern, 1901

În 1879 ia parte, sub îndrumarea lui Hans Makart, la organizarea festivităților prilejuite de aniversarea a 25 de ani de căsătorie a cuplului imperial. Fratele său, Ernst, frecventează aceeași școală de artă. Cei doi frați, împreună cu un coleg, Franz Matsch, decid să lucreze în comun, și tinerii artiști primesc mici comenzi: decorări ale unor porțelanuri, proiecte pentru ilustrații.

În 1880 obțin două comenzi mari: lucrări de decorațiuni la palatul din Sturan, precum și pictarea unui tablou destinat clădirii principale a stațiunii balneare din Karlovy Vary (pe atunci Karlsbad).

În anul 1883 frații Klimt au fondat la Viena, împreună cu Franz Matsch, propria lor școală de artă decorativă și au primit comenzi din mai multe părți ale Europei. Curând cei trei au plecat în Regatul României unde au executat lucrări pentru decorarea castelului Peleș din Sinaia. În 1886grupul lor participă la realizarea scărilor noului teatru imperial, Burgtheater, din Viena.

Gustav Klimt: Portretul Emiliei Flöge (Detaliu), 1902

În 1893 Gustav Klimt pictează tabloul reprezentând interiorul teatrului castelului Eszterházy, cu care obține premiul expoziției organizate de "Künstlerhaus"("Căminul Artiștilor"). La nici treizeci de ani este considerat unul din cei mai importanți artiști austrieci. Între anii 1891-1897, devenit membru al societății artiștilor vienezi, "Künstlerhausgenossenschaft", împreună cu alți pictori, se străduiește să reformeze instituția aservită unor principii artistice net conservatoare. Până la urmă, ei înființează, în 1897, o nouă grupare artistică, separată de Künstlerhaus, care se va numi Secesiunea. Membrii acesteia primesc un teren din partea orașului Viena, pentru a-și putea construi sediul.

Chiar în anul următor ei își organizează, în pavilionul proiectat de arhitectul Joseph Maria Olbrich, prima expoziție. Klimt va fi primul președinte al Secesiunii. Manifestul lor va fi publicat în 1898, în primul număr al revistei "Ver Sacrum". Filozofia Secesiunii este căutarea adevărului despre existența umană. Deasupra intrării în pavilionul asociației se putea citi următoarea inscripție: "Fiecărei epoci îi este caracteristică propria artă, iar artei - libertatea". Fidel acestui ideal, Klimt își eliberează arta de tabu-uri. În 1905 ajunge însă în conflict cu artiștii ce i-au fost apropiați și, ca urmare, rupe legăturile cu Secesiunea și formează un alt grup, "Kunstschau".

Gustav Klimt: Sărutul, 1907-08

În ciuda numeroaselor legături și aventuri amoroase, Klimt a avut o singură dragoste trainică, Emilia Flöge, pe care a reprezentat-o în mai multe tablouri. Începând din anul 1900, pictorul petrece mereu câteva săptămâni de vară pe moșia familiei Flöge, pe malul lacului Attersee. Pictează mai ales peisaje, grupuri de copaci, boschete de flori ("Grădină cu floarea soarelui" 1905), dar și compoziții în care motivul principal îl reprezintă teme antice cu personaje feminine, reinterpretând miturile și simbolurile, ca în tabloul "Iudita și Holofernes I" (1901.

Una din cele mai renumite picturi ale lui Klimt este "Sărutul" (1907-1908). Ea datează din așa-numită perioadă "de aur" a artistului. Acest lucru este ilustrat cel mai bine de petalele aurii ce luminează fosforescent scena intimă a sărutului. Măiestria decorativă a lui Klimt se poate observa pe exemplul oferit de covorul de flori întins la picioarele celor doi îndrăgostiți, pe care figurile unite în îmbrățișare au încremenit într-o imobilitate statuară.

Prin alegoria femeilor, care apar în tablouri ca "Nuda Veritas" (1899) sau "Danae" (1907), reprezentate sub chipul unor frumoase roșcate, Klimt evidențiază preocuparea sa pentru temele erotice. Faptul că împrumută teme din mitologieatenuează caracterul lasciv al compozițiilor. Tablourilor sale le este foarte caracteristică paleta întreagă a culorilor deschise și pure. Renunțând complet la perspectivă, pictorul așază formele decorative în același plan cu siluetele personajelor.

• 

  Grădină cu floarea soarelui, 1905
   
• 

  Primul Portret al Adelei Bloch Bauer, 1907
   
• 

  Danae, 1907
   
• 

  Doamnă cu evantai, 1917

În ultimii 15 ani ai vieții, Klimt călătorește mult în Germania, Belgia și Italia. La Ravenna descoperă frumusețea bazilicii San Vitale. Mozaicurile de inspirație bizantină, de un aur strălucitor, produc asupra lui o profundă impresie și, ca efect, începând din acest moment folosește tot mai des placarea aurie. În 1910 participă la cea de-a IX-a Bienală din Veneția, unde obține un uriaș succes. În 1917, este numit membru de onoare al Academiilor din Viena și München. Câteva luni mai târziu, la începutul anului 1918, suferă un atac cerebral. Moare la 6 februarie la Wien-Neubau, fiind înmormântat în cimitirul Hietzinger din Viena.

Primul Portret al Adelei Bloch-Bauer s-a vândut la 19 iunie 2006 pentru suma record la vremea aceea de 135 de milioane de dolari americani. Cumpărător este miliardarul american Ronald Lauder din New York pentru muzeul Neue Galeriefinanțat de el.

Portret fotografic din 1914

* 1866: Prințesa Milica Petrović-Njegoš (14 iunie 1866 - 5 septembrie 1951) a fost fiica regelui Nicolae I al Muntenegru și a soției lui, Milena Vukotić. Milica a fost soția Marelui Duce Petru Nicolaevici al Rusiei, fratele mai mic al Marelui Duce Nicolae Nicolaevici al Rusiei a cărui soție era sora Milicăi, Anastasia.

Milica (stânga) și Anastasia

Milica și sora ei Anastasia au fost invitate de țarul Alexandru al III-lea al Rusiei să fie educate la Institutul Smolny, care era o școală pentru nobile.^[1] Ambele surori au fost influente la curtea imperială rusă. Poreclite "pericolul negru" ele erau interesate de ocultism. Au fost discreditate prin prezentarea familiei imperiale a șarlatanului mistic Philippe Nizier-Vashod ^[2] și (cu grave consecințe) a lui Grigori Rasputin.

La 26 iulie 1889, s-a căsătorit cu Marele Duce Petru Nicolaevici al Rusiei, nepotul țarului Nicolae I al Rusiei. Marele Duce și Ducesa au avut patru copii:

• Prințesa Marina Petrovna (1892 – 1981)
• Prințul Roman Petrovici (1896 – 1978)
• Prințesa Nadejda Petrovna (1898 – 1988)
• Prințesa Sofia Petrovna (3 martie 1898 – 3 martie 1898)

În urma Revoluției ruse din 1917, cuplul a părăsit Rusia pentru sudul Franței. Aici, Marele Duce Petru Nicolaievici a murit la Cap d'Antibes la 17 iunie 1931. Milica a murit la Alexandria, Egipt la 5 septembrie 1951.

Prințesa Milica de Muntenegru

Mare Ducesă Milica Nicolaevna a Rusiei

• 1872: Calvin Coolidge, al 30-lea președinte al Statelor Unite ale Americii (d. 1933)
* 1874: André-Louis Debierne (n. 14 iulie 1874,^[2][3] Paris, Franța – d. 31 august 1949,^[2] Paris, Franța) a fost un chimist francez și este considerat a fi descoperitorul elementului actiniu.

Debierne a studiat la Școala municipală de fizică și de chimie industrială a orașului Paris (ESPCI ParisTech).^[4] A fost student al lui Charles Friedel și un prieten apropiat al lui Pierre și Marie Curie, fiind asociat cu munca acestora. În 1899 a descoperit elementul radioactiv actiniu, ca urmare a continuării studiului asupra pehblendei, studiu inițiat de către soții Curie.

După moartea lui Pierre Curie (survenită în 1906), Debierne a ajutat-o pe Marie Curie să-și continue munca, lucrând alături de ea în activitățile de predare și cercetare.

În 1910, Debierne și Marie Curie au preparat o cantitate macroscopică de radiu în formă metalică, pe care au reconvertit-o ulterior în compuși cu care au putut să-și continue cercetările.

André-Louis Debierne

* 1874: Jerzy Żuławski (n. 14 iulie 1874 – d. 9 august 1915) a fost un scriitor polonez, filosof, traducător, alpinist și naționalist. Este cel mai bine cunoscut pentru Trylogia Księżycowa (Trilogia Lunară), trei romane științifico-fantastice scrise între 1901 și 1911.

Jerzy Żuławski

• 1883 - S-a născut compozitorul Alexandru Zirra, pionier al muzicii româneşti de operă (m.23.03.1946).

* 1884: Prințul Adalbert al Prusiei (Adalbert Ferdinand Berengar Viktor; 14 iulie 1884 – 22 septembrie 1948) a fost al treilea fiu al kaiserului Wilhelm al II-lea al Germaniei și a primei lui soții, Augusta Viktoria de Schleswig-Holstein.

Prințul Adalbert al Prusiei, 1908.

Adalbert s-a născut la Palatul Nou din Potsdam, care era reședința de vară a părinților săi. A fost al treilea fiu al împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei (1859–1941) și al primei lui soții, Augusta Viktoria de Schleswig-Holstein (1858–1921). Când s-a născut, în timpul domniei străbunicului său, împăratul Wilhelm I, era al cincilea în linia de succesiune la tron, după bunicul său, tatăl său și doi frați mai mari. Adalbert a mai avut trei frați mai mici și o soră, Victoria Luise.

De la naștere, tatăl său i-a destinat o carieră în marină, după unchiul nou-născutului, Prințul Heinrich al Prusiei. A primit, împreună cu frații săi, o educație strictă. Tânărul prinț a avut doi preceptori: vechiul atașat militar german la Viena, generalul maior von Deines și un preceptor civil, M. Kessler. Ei au fost ajutați în sarcinile lor de un profesor, Fechner și un educator, sublocotenentul von Rauch. În fiecare săptămână, un sergent major al primului regiment de infanterie venea să învețe băieții cum să tragă cu armele. Adalbert a învățat engleza de la Miss Atkinson, franceza de la M. Girardin, pianul și vioara. Însuși împăratul Wilhem al II-lea i-a dat lecții de echitație.

Mama lor, împărăteasa Augusta Victoria a temperat cu o oarecare indulgență această creștere strictă. Ea participa la lecții, mese și la culcarea celor șapte copii, toți născuți între 1882 și 1892. În schimb, tatăl lor nu ezită să-i pedepsească sau să distribuie corecții. Fratele cel mare, Wilhelm, Prinț Moștenitor al Germaniei, era foarte autoritar cu frații mai mici.

Copiii aveau câteva momentele de recreere și amuzament cu soldații de plumb (pentru a învăța multiplele uniformele militare ale armatei imperiale) sau plimbări în jurul palatului.

În timpul Primului Război Mondial, Adalbert al Prusiei a fost comandantul navei Dantzig, apoi timp de trei ani a comandat un distrugător.

În 1919, Adalbert și familia sa au părăsit Kiel pentru Bad Homburg. Sănătatea mintală precară a prințesei Adalbert (născută Adelaide de Saxa-Meiningen) a forțat familia să facă vizite frecvente în Elveția, unde până la urmă familia s-a și stabilit în anul 1928, pe malul Lacului Geneva. Au trăit în discreție sub pseudonimul de contele și contesa Lingen.

La 3 august 1914, la Wilhelmshaven, Germania, Prințul Adalbert s-a căsătorit cu Prințesa Adelheid de Saxa-Meiningen"Adi" (1891-1971) și au avut următorii copii:

• Prințesa Victoria Marina (n./d. 4 septembrie 1915)
• Prințesa Victoria Marina a Prusiei (11 septembrie 1917 – 21 ianuarie 1981) care s-a căsătorit cu un avocat american, Kirby Patterson, și a avut copii
• Prințul Wilhem Victor (15 februarie 1919 – 7 februarie 1989) care s-a căsătorit la Donaueschingen la 20 iulie 1944 cu contesa Marie Antoinette Hoyos (1920–2004) și a avut următorii copii:
• Prințesa Marie Louise (n. 18 septembrie 1945), care s-a căsătorit la 22 mai 1971 cu contele Rudolf von Schönburg; are copii
• Prințul Adalbert Alexander Friedrich Joachim Christian (n. 4 martie 1948), care s-a căsătorit la 14 iunie 1981 cu Eva Maria Kudicke; are copii

Prințul Adalbert

Prințul Adalbert al Prusiei în 1903.

• 1889: S-a nascut politicianul croat Ante Pavelić, conducatorul (Poglavnik) Statului independent al Croatiei un stat-marionetă al Germaniei Naziste, infiintat în timpul celui de al Doilea Război Mondial în Iugoslavia ocupată de forțele Axei. În anii 1930, a fost membru fondator și lider al grupării croate ultranaționaliste și separatiste, Ustaša. În 1941, după ce a fost instalat de forțele de ocupație ale Axei în funcția de lider al statului-marionetă croat, a instituit o politică ultranationalistă de sorginte fascista, care a dus la genocidul a sute de mii de persoane apartinand altor nationalitati și a adversarilor politici croați, în lagărele de concentrare pe care le-a creat. După război, Pavelić a fugit în străinătate din fata fortelor comuniste ale lui Tito. La 10 aprilie 1957, la a 16-a aniversare a înființării Statului Independent al Croației, Pavelić a fost împușcat și grav rănit de un atacator necunoscut la Buenos Aires in Argentina. Atentatul a fost atribuit serviciilor secrete iugoslave. Un glonț i-a rămas în coloana vertebrală, dar Pavelić nu a vrut să fie spitalizat. I s-a acordat azil politic în Spania, unde a murit la 28 decembrie 1959, probabil din cauza complicațiilor cauzate de glonțul din coloana vertebrală si a fost înmormântat în cimitirul San Isidro din Madrid.

Ante Pavelić

* 1897: Marietta Sadova (sau Sadoveanu, nume la naștere Maria Bârsan^[2], n. 14 iulie 1897^[1] – d. 17 iulie 1981^[1]) a fost o actriță și regizoare română. A jucat în roluri de teatru (în special cele de dramă ale Teatrului Național din București) și film. A fost soția scriitorului Ion Marin Sadoveanu și a lui Haig Acterian. După moartea celui din urmă, în 1943, nu s-a recăsătorit. A fost simpatizantă a mișcării legionare ^[3]. A făcut parte din grupul de femei participante la conferințele asociației intelectuale Criterion. Scriitorul Mihail Sebastian îi creionează o imagine negativă în Jurnalul său, descriindu-i ieșirile antisemite.

La sfârșitul anilor '50, după o scurtă perioadă de relaxare, represiunea organizată de regimul comunist s-a intensificat din nou. În 1956, Marietta Sadova a adus în țară de la Paris (dintr-un turneu al Teatrului Național cu piesele O scrisoare pierdută de Ion Luca Caragiale și Ultima oră de Mihail Sebastian) volume de Mircea Eliade și Emil Cioran, pe care le-a răspândit sub formă de samizdat. Eliade i-a înmânat la Paris romanul La forêt interdite (Noaptea de sânziene) și cărțile Mitul eternei reîntoarceri și Imagini și simboluri, publicate în Franța, iar Emil Cioran i-a dat zece exemplare din lucrarea La tentation d'exister (Ispita de a exista).

Marietta Sadova a fost arestată în 1959 și inculpată sub învinuirea de a fi introdus în țară materiale periculoase de propagandă anticomunistă. A făcut parte din lotul Noica–Pillat, alături de Constantin Noica, Dinu Pillat, Arșavir Acterian, Sergiu Al-George, Theodor Enescu, Alexandru Paleologu, Anca Cantacuzino, Ion Negoițescu, Nicolae Steinhardt, Vladimir Streinu, Păstorel Teodoreanu. Doi inculpați au fost condamnați la moarte și ceilalți 23 au fost condamnați la diverse termene de închisoare.

După executarea pedepsei, Marietta Sadova și-a reluat activitatea de teatru. A devenit profesor universitar la București la IATC (azi UNATC). A avut roluri notabile în piesele de teatru Profesiunea doamnei Warren de George Bernard Shaw, Strigoii de Henrik Ibsen. A pus în scenă Pescărușul de Anton Cehov la Teatrul Bulandra în 1969, Răzvan și Vidra de Bogdan Petriceicu Hasdeu.

Filmografie:

• Maiorul Mura (1928)
• State la București (Alcazar) (1934)
• Mitrea Cocor (1952)
• Răsare soarele (1954)
• Nufărul roșu (1955)

* 1902: Mircea Socolescu (n. 14 iulie 1902, București - d. 5 octombrie 1993, București) a fost un geolog și geofizician român, membru de onoare (1993) al Academiei Române.

• 1903 - S-a născut, la San Francisco, scriitorul american Irving Stone (Irving Tennenbaum) (m. 26 august1989)
* 1904: Dan Giușcă (n. 14 iulie 1904, București - d. 10 august 1988, București) a fost un geolog român, membru titular (1974) al Academiei Române.

A fost conferențiar la Facultatea de Științe București.

A fost membru corespondent al Academiei de Științe din Româniaîncepând cu 21 decembrie 1935

* 1909: Alejandro Morera Soto (n. 14 iulie 1909 - d. 26 martie 1995) a fost un fotbalist din Costa Rica care a jucat pe post de atacant.

• 1910 : William Hanna (n. 14 iulie 1910, Melrose, New Mexico – d. 22 martie2001, Los Angeles, California) a fost un animator, scenarist și producător de desene animate american de origine irlandeză, ale cărui personaje au fost urmărite de milioane de fani din întreaga lume o mare parte a secolului al XX-lea. În copilărie, familia lui s-a mutat des, dar în cele din urmă s-a stabilit în anul 1919 în Compton, California. Acolo a devenit cercetaș „vultur”. A absolvit Liceul Compton în 1928 și a urmat pentru scurt timp cursuri la Compton City College, dar a renunțat la studii când a început marea criză economică.

După ce în primele luni ale crizei a prestat munci ocazionale, Hanna s-a angajat în 1930 la studioul de animație Harman și Ising. În perioada anilor 1930 s-a perfecționat și s-a remarcat lucrând la desene animate cum ar fi Căpitanul și copiii. În 1937, în timp ce lucra la studiourile Metro-Goldwyn-Mayer (MGM), Hanna l-a întâlnit pe Joseph Barbera, iar cei doi au început să colaboreze, proiectul lor cel mai cunoscut fiind Tom și Jerry. În 1957 au fondat Hanna-Barbera Productions, Inc., care a devenit unul din cele mai de succes studiouri de desene animate, producând seriale animate precum Familia Flintstone, The Huckleberry Hound Show, Familia Jetson, Scooby-Doo, Ștrumfii, și Ursul Yogi. În 1967 Hanna–Barbera a fost achiziționată de către Taft Broadcastingpentru suma de 12 milioane de dolari, cei doi rămânând însă conducătorii companiei până în 1991, an în care studioul a fost vândut companiei Turner Broadcasting System, care, la rândul ei, a fuzionat în 1996 cu Time Warner, deținătorii companiei Warner Bros., primul angajator al lui Hanna. Hanna și Barbera au rămas pe post de consilieri.

Hanna și Barbera au câștigat șapte Premii Oscar și opt Premii Emmy. Desenele lor animate au devenit simboluri culturale, fiind vizionate la nivel global de peste 300 de milioane de persoane și fiind traduse în peste 20 de limbi. Personajele acestor producții au fost folosite și în scop comercial, în domenii precum vânzarea de filme, cărți și jucării.

William Hanna s-a născut la data de 14 iulie 1910 în satul american Melrose din New Mexico,^[5]:5 ca al treilea copil al cuplului William John și Avice Joyce (Denby) Hanna. A avut șase surori, și, deși era singurul fiu, Hanna a declarat că în casa lor nu a existat vreodată vreun război între sexe sau vreo rivalitate.^[5]:5[6] Hanna și-a descris familia ca fiind „o familie de irlandezi americani plină de viață”.^[5]:9 Tatăl său era șef al unei echipe de construcții de căi ferate, dar care lucra și la construcția sistemelor de apă și canalizare de pe întreg teritoriul de vest al Americii, fapt pentru care familia trebuia să se mute des.^[5]:6 La vârsta de trei ani s-a mutat împreună cu familia în Baker City, Oregon, unde tatăl său lucra la construirea barajului Balm Creek. Aici Hanna a dezvoltat o pasiune pentru activitățile în aer liber.^[5]:6[7] În 1917 s-au mutat în San Pedro, California după ce locuiseră o perioadă de timp în Logan, Utah.^[8]:67 În următorii doi ani s-au mutat de mai multe ori până s-au stabilit definitiv în Watts, California în 1919.^[5]:10 Aici, în 1922, Hanna s-a alăturat cercetașilor.^[5]:11 A urmat cursurile Liceului Compton din 1925 până în 1928, unde a cântat la saxofon într-o formație de muzică de dans.^[9] Această pasiune pentru muzică l-a ajutat și în cariera sa de animator, când a colaborat la scrierea unor cântece pentru filmele de desene animate, de exemplu tema muzicală a serialului Familia Flinstone.^{[10]:67–68[11][12][13]} Hanna a devenit cercetaș vultur de tânăr și a rămas activ pe tot parcursul vieții sale.^{[8]:67–68[14]} La maturitate a devenit cercetaș șef și a fost decorat de organizația de cercetași americani Boy Scouts of America cu așa-numitul Distinguished Eagle Scout Award (românăPremiul distinșilor cercetași vulturi) în 1985.^{[7][8]:120[15]} Deși Hanna a primit multe distincții privind cariera sa de animator, acesta a fost premiul care l-a făcut să se simtă cel mai mândru.^[9] Printre celelalte pasiuni ale sale se mai numărau nautismul și cântatul într-un cvartet tip „barbershop”.^[13][16][17] A studiat atât jurnalismul cât și ingineria structurală la Compton City College,^[11][18]:6 dar a renunțat la studii din cauza marii crize economice.^[19] La data de 7 august 1936 s-a căsătorit cu Violet Blanch Wogatzke, alături de care a avut doi copii,^[5]:29 David William și Bonnie Jean,^[14] și șapte nepoți.^[20] În 1996, cu ajutorul scriitorului Tom Ito din Los Angeles și-a publicat autobiografia (Joe Barbera și-o publicase cu doi ani înainte)

William Hanna

William Hanna în 1977

• 1912: Woody Guthrie, cîntăreț american de folk (d. 1967)
• 1913: Gerald Ford, politician american, al 38-lea președinte al Statelor Unite (d. 2006). Gerald Rudolph Ford, Jr., cunoscut mai ales ca Gerald Ford, (n. 14 iulie 1913 — d. 26 decembrie 2006) a fost cel de-al patruzecilea vicepreședinte (1973 – 1974) și cel de-al treizeci și optulea președinte al Statelor Unite ale Americii (1974 – 1977).
* 1916: Natalia Ginzburg (n. 14 iulie 1916 - d. 7 octombrie 1991) a fost o scriitoare italiană, cu rădăcini evreiești.
Născută la Palermo în 1916, Natalia Ginzburg s-a născut ca fiica mezină dintre cei cinci copii ai medicului și histologului evreu Giuseppe Levi,originar din Triest, și a lui Lidia, născută Tanzi, fiica unei familii de intelectuali italieni catolici. A fost căsătorită cu Leone Ginzburg, jurnalist, care a condus o editură pentru o perioadă. Soțul ei a fost arestat pentru activități antifasciste și a murit în închisoare. S-a recăsătorit cu Gabriele Baldini.
Opera:

• 1947 -- Așa a fost ("È stato cosi")
• 1942 -- Drumul care duce în oraș ("La strada che va in città")
• 1952 -- Tot trecutul nostru ("Tutti i nostri ieri")
• 1963 -- Lexic familiar ("Lessico familiare"), opera sa reprezentativă.
• 1968 -- Săgetătorul, Editura pentru Literatură Universală, București (trad. romanului Sagittario, Einaudi, Torino, 1957

Natalia Ginzburg

Natalia Ginzburg și Sandro Pertini

• 1918 - S-a născut Ernst Ingmar Bergman, regizor suedez de teatru şi film ("Fragii sălbatici", "Procesiunea") (m.30.07.2007). Ernst Ingmar Bergman (născut în 14 iulie 1918, Uppsala, Suedia – d. 30 iulie 2007, Fårö, Suedia) a fost un regizor suedez de teatru și unul dintre cei mai influenți regizori de film ai celei de-a doua jumătăți a secolului 20.

Bergman s-a născut în Uppsala, Suedia, în familia unui pastor lutherande descendență daneză, Erik Bergman, care a devenit ulterior capelanul regelui Suediei, și Karin, născută Åkerblom. Ingmar Bergman a crescut fiind înconjurat de omniprezența a diferite imagini și discuții pe teme religioase. A fost crescut foarte strict, fiind adesea pedepsit prin încuierea sa în dulapuri complet lipsite de lumină pentru diverse "infracțiuni".

Bergman a urmat Stockholm High School și ulterior două perioade de cinci luni de serviciu militar și cursuri de literatură ale Universității din Stockholm, pe care nu le-a finalizat din cauza atracției sale puternice către film și teatru, devenind, după propriile sale spuse, "un dependent de film natural"^[14] pe la începutul anilor 1930.

Începând cu anul 1943 Bergman a prelucrat scenarii semnate de alți autori pentru Svensk Filmindustri. Pentru prima oară contribuie ca scenarist și asistent de regie pentru "Frământări" ("Hets"), în 1944. Filmul descrie zbuciumul sufletesc al unui student care suferă din cauza unui profesor crud și nedrept. Din 1944 Bergmann este și director al teatrului de stat din Helsingborg.

În 1945 Bergman debutează ca regizor cu filmul "Criză" ("Kris"). Din 1946 până în 1955 toarnă, pe lângă diverse spoturi publicitare, șaisprezece filme prin care își dezvoltă un stil propriu, influențat de expresionismul german și de neorealismul italian. Cu "Amurgul unui clovn" ("Gycklarnas afton") din 1953 își începe colaborarea cu Sven Nykvist, care va deveni cameramanul său preferat.

Primul mare succes internațional îi este datorat peliculei "A șaptea pecete" ("Det Sjunde inseglet") (1956), care va câștiga Premiul Special al Juriului la Cannes. Este prima operă bergmaniană care se concentrează tematic asupra întrebărilor privind existența lui Dumnezeu și a căutarii unui sens al vieții. Cu Ursul de Aur este premiat la Berlin, în 1957, filmul "Fragii sălbatici" ("Smultronstallet"), avându-l pe celebrul regizor suedez Victor Sjöström în rolul principal. Bergman folosește aici reprezentări ale halucinantului și oniricului pentru a evidenția zbuciumul interior al personajelor și pentru a pătrunde în subconștientul acestora. Procedeul va fi întâlnit și în opera sa târzie. Atât Jungfrukällan ("Izvorul fecioarei" - 1959), o prelucrare a unei vechi legende suedeze, cât și "Printr-o sticlă întunecată" din 1961 sunt încununate cu premii Oscarpentru cel mai bun film străin. Ambele pelicule au fost turnate împreună cu cameramanul Sven Nykvist. "Lumină de iarnă" (1951/62) și "Tăcerea" (1963) sunt ultimele filme care abordează în mod central o temă religioasă.

Din 1963 până în 1966 Ingmar Bergman este directorul Teatrului Regal de Stat din Stockholm. Opera sa cinematografică se axează acum asupra psihicului personajelor feminine. Filme tipice pentru această perioadă sunt "Persona" (1966) cu Liv Ullmann și Bibi Andresson, "Pasiunea Annei" (1969), "Atingerea" (1970) și "Strigăte și șoapte" (1972), film încununat cu un Oscar pentru cea mai bună imagine (Nykvist) în care sunt reprezentate diverse ipostaze ale naturii feminine, având-o ca model pe mama regizorului. Bergman începe să producă și filme pentru televiziunea suedeză. Două dintre acestea, "Scene dintr-o căsnicie" (1974) și "Față în față" (1976), ajung și pe marele ecran, în versiuni prescurtate.

După o scurtă perioadă de detenție, sub acuzația de evaziune fiscală, Bergman părăsește în 1976 Suedia. Următoarele sale filme, "Oul de șarpe" (1976/77) și "Din viața marionetelor" (1979/80), sunt produse în Germania. "Sonata de toamnă" cu Ingrid Bergman și Liv Ullmann este filmată în Norvegia. În 1978 regizorul se restabilește în Suedia, după clarificarea problemelor cu fiscul. Între 1981 și 1982 este turnat filmul autobiografic "Fanny și Alexander", care câștigă premii Oscar pentru cel mai bun film străin, pentru cea mai bună imagine, pentru decoruri și costume. După acest mare succes Bergman renunță la activitatea de regizor de cinema și se rezumă la cea de scenarist, regizor de teatru și scriitor. Următoarele sale filme sunt produse de televiziune.

Filmele sale tratează întrebări fundamentale existențiale de moralitate, singurătate și credință; tinzând în același timp spre simplitatea și claritatea directă a vieții, opusă stilizării, metaforizării și alambicării altor realizatori de film. Ca un contraexemplu, Persona, unul dintre cele mai faimoase filme ale lui Bergman, este neobișnuit de sofisticat și complex pentru întreaga operă filmică a regizorului suedez, având conotații multiple, între care cele existențialiste și de avant-gardesunt predominante.

Pentru întreaga sa operă Bergman a fost distins cu un premiu special al Festivalului de la Veneția în 1983, cu Premiul European de Film Felix (1988), o mențiune specială cu ocazia celei de-a 50-a ediții a Festivalului Internațional de Film de la Cannes, cu titlul de Doctor honoris causa al Universității din Stockholm și cu Legiunea de onoare a Franței.

Ingmar Bergman s-a retras din carieră în decembrie 2003. A suferit o operație în octombrie 2006 și a avut o perioadă dificilă de recuperare. A murit liniștit în somn, în casa lui din Fårö, la 30 iulie 2007, la vârsta de 89 de ani, în aceeași zi în care un alt regizor renumit a decedat, e vorba de Michelangelo Antonioni. Regizorul suedez a fost înmormântat la 18 august 2007 în cadrul unei ceremonii private.

Ingmar Bergman

• 1919: Lino Ventura (Angiolino Joseph Pascal Ventura), actor francez de origine italiană (d. 1987)
• 1921: Geoffrey Wilkinson, chimist englez, laureat Nobel (d. 1996)
• 1922: Mihail Cosma, poet și prozator (d. 1978)

• 1932: Gheorghe Iliescu-Călinești (n. 14 iulie 1932, Călinești, județul Argeș - d. 12 martie 2002) a fost un sculptor român, reprezentant al sculpturii avangardiste.

Tatăl său era cioplitor în lemn (ajuns renumit pentru că sculpta cu mult har catapetesme de biserici, pe care le picta Iosif Keber^[3]), astfel că Gheorghe Iliescu a învățat încă din copilărie tainele acestui meșteșug. După ce a absolvit școala primară din comuna natală și Liceul N. Bălcescu din Pitești, a urmat cursurile Academiei de Arte Frumoase Nicolae Grigorescu din București, secția Sculptură, la clasa profesorului Corneliu Medrea, pe care a absolvit-o în promoția 1959.^[4]

Prima expoziție personală a artistului, care l-a și consacrat, a avut loc în anul 1966, la Sala Dalles din București, unde i s-a acordat premiul cel mare al Uniunii Artiștilor Plastici din România

Printre cele mai importante lucrări ale artistului sunt:^[5]

• Legenda Dochiei (sculptură în piatră, expusă în Parcul Herăstrău),
• Evoluție (sculptură în piatră, expusă la Caracal),
• Crucifix (sculptură în lemn, expusă la Krapina, Serbia),
• Fereastra (sculptură în lemn, expusă la Oronsko, Polonia),
• Familia II (sculptură în lemn, expusă la Palm Beach, Florida),
• Captarea razelor (sculptură în piatră, expusă la Arad),
• Sfinx (sculptură în piatră, 1985, expusă la Tabăra de sculptură Măgura),
• Oameni ai pământului (șase piese sculptate în piatră, Pitești),
• Iancu de Hunedoara (sculptură în bronz, expusă la Hunedoara),
• Pasăre în zbor (sculptură în bronz, expusă la București),
• Evoluție (Timișoara, Monument închinat eroilor Revoluției din Decembrie 1989^[6]),
• Familia (sculptură în bronz, 2000, Topoloveni),
• Nodul generațiilor (sculptură în marmură, 2001, expusă la Pitești),
• Timpul (Monumentul Brâncuși de la Craiova).

De-a lungul anilor, a participat cu lucrări la expoziții din Belgia, Italia, Iugoslavia, Germania. Grecia. Turcia, Spania, S.U.A, Austria, Brazilia ș.a.m.d.^[4]

O parte dintre lucrările sale se găsesc în muzee și colecții particulare din București, Galați, Suceava, Câmpulung Moldovenesc, Ploiești, Târgu Jiu, Timișoara, Constanța, Bacău, Sibiu, Pitești, Topoloveni, dar și în străinătate, la Paris, Palm Beach, Madrid, Roma, Zurich, Moscova, Bruxelles, Viena și Geneva

• 1932: Prințesa Margarita de Baden (Margarete Alice Thyra Viktoria Marie Louise Scholastica; 14 iulie 1932 – 15 ianuarie 2013) a fost primul copil din cei trei ai lui Berthold, Margraf de Baden și ai Prințesei Theodora a Greciei și Danemarcei

Bunicii paterni ai Margaritei au fost Prințul Maximilian de Baden și Maria Luise de Hanovra. Bunicii materni au fost Prințul Andrei al Greciei și Danemarcei și Prințesa Alice de Battenberg. Margarita a fost nepoata de soră a Prințului Filip, Duce de Edinburgh, soțul reginei Elisabeta a II-a, și verișoară primară a Prințului Charles de Wales.

Prințesa Margarita a crescut la reședința familiei, Schloss Salem. La mijlocul anilor 1950, ea a petrecut o perioadă de timp la Londra, unde a lucrat ca asistentă medicală la spitalul St. Thomas. La Londra Margarita l-a cunoscut pe viitorul ei soț, Prințul Tomislav al Iugoslaviei, al doilea fiu din cei trei ai regelui Alexandru I și a reginei Maria (fiica regelui Ferdinand I al României și a reginei Maria a României). Fratele mai mare al lui Tomislav, regele Petru al II-lea, era căsătorit cu Prințesa Alexandra a Greciei.

Logodna a fost anunțată la 2 ianuarie 1956. Prințul Tomislav avea 28 de ani și viitoarea lui soție 24. Cu numai cinci luni mai înainte, verișoara Margaritei, Prințesa Christina, s-a căsătorit cu fratele mai mic al lui Tomislav, Prințul Andrej.

La 5 iunie 1957, la Salem, Prințesa Margarita s-a căsătorit cu Prințul Tomislav al Iugoslaviei, fratele mai mic al regelui Petru al II-lea al Iugoslaviei.^[2] Printre oaspeții de la nuntă s-au inclus unchiul Margaritei, Ducele de Edinburgh, și regii Simeon al Bulgarieiși Umberto al Italiei. Margarita și Tomislav s-au stabilit în Anglia și au avut doi copii: Prințul Nikolas (n. 1958) și Prințesa Katarina (n. 1959). Cuplul a divorțat în 1981.

Prințesa Margarita a rămas apropiată de unchiul ei, Ducele de Edinburgh, și, de asemenea, a menținut o foarte bună relație cu Alexandru, Prinț Moștenitor al Iugoslaviei.

În urma decesului Prințesei Katherine a Greciei și Danemarcei în 2007, Prințesa Margarita a devenit cea mai în vârstă descendentă pe linie feminină a reginei Victoria.

Prințesa Margarita a murit la 15 ianuarie 2013 în casa ei din Surrey, Londra, după o lungă suferință, la vârsta de 80 de ani.

Margarita de Baden

Prințesă de Baden ant. Prințesă Tomislav a Iugoslaviei

• 1933: Franz Bonaventura Adalbert Maria Herzog von Bayern^[1] (n. 14 iulie1933) este Șeful Casei de Wittelsbach, fosta casă regală a Bvariei. Străbunicul său a fost Ludwig al III-lea al Bavariei, ultimul rege al Bavariei care a fost detronat în 1918. Iacobiții îl consideră a fi moștenitorul legitim al Casei Stuart.

Franz s-a născut la Munchen, ca fiul cel mare al lui Albrecht, Duce de Bavaria și a soției lui morganatice, contesa Maria Draskovich de Trakostjan, care aparținea familiei Drašković, o veche familie nobilă croată. La 18 mai 1949 când Franz avea 16 ani, bunicul său Rupert, Prinț Moștenitor al Bavariei a recunoscut căsătoria părinților săi ca dinastică și Franz a devenit Duce de Bavaria.

Familia Wittelsbach s-a opus regimului nazist din Germania și în 1940 tatăl lui Franz și-a dus familia în Ungaria. În octombrie 1944, când Germania a ocupat Ungaria, familia a fost arestată, inclusiv Franz care avea 11 ani, și închisă în lagărul de concentrare Sachsenhausen situat în Brandenburg. În aprilie 1945 ei au fost mutați la lagărul de la Dachau, de unde au fost eliberați de armata americană.

După război Franz a primit educație la mănăstirea benedictină Ettal. A studiat apoi managementul afacerilor la Universitatea din München și la Zürich. Franz a dezvoltat o pasiune pentru colecții de artă modernă; astăzi multe elemente din colecția sa privată sunt cu titlu de împrumut permanent la "Pinakothek der Moderne" din München.^[2]

El deține numeroase poziții de onoare în cadrul organizațiilor civice și religioase, în Bavaria. Franz sprijină întreprinderile caritabile care ajută copii orfani din România

Franz a rămas celibatar. Cu excepția cazului în care el se va căsători și va avea un moștenitor legitim în ultimii ani din viață, la moartea lui, funcția de șef al Casei de Wittelsbach va trece fratelui său mai mic, Prințul Max, Duce de Bavaria.

Franz

Duce de Bavaria

Pictură de Dieter Stein, 2005

• 1933 - S-a născut Del Reeves, cântăreţ, chitarist şi compozitor country american.
* 1935: Ei-ichi Negishi (n. 14 iulie 1935, Changchun) este un chimist japonez, ce a obținut Premiul Nobel pentru Chimie în 2010.

Ei-ichi Negishi

Ei-ichi Negishi în 2010

• 1936 - S-a născut scriitoarea Ileana Hogea-Velişcu.

• 1939 - S-a născut Vince Taylor, cântăreţ, chitarist şi compozitor britanic.
* 1941: George Anania (n. 14 iulie 1941, Măgurele, d. 5 aprilie 2013) a fost un scriitor de literatură științifico-fantastică, dramaturg, realizator de scenarii radiofonice, traducător și realizator de antologii româneșticontemporane. Este cunoscut și pentru colaborarea sa literară îndelungată cu Romulus Bărbulescu.

George Anania s-a născut la 14 iulie 1941 în Măgurele. În 1964 a absolvit Facultatea de limba și literatura română din cadrul Universității București și a lucrat în mai multe insistuții culturale, ocupând pentru o perioadă funcția de director-adjunct al studioului Animafilm^[3]. Pe plan personal, a fost căsătorit și a avut o fată, care o vreme a cochetat și ea cu literatura de anticipație^[4].

George Anania a decedat în noaptea de 5 spre 6 aprilie 2013

A început să scrie în jurul vârstei de 16 ani și, la puțină vreme după aceea, Adrian Rogoz i-a făcut cunoștință cu Romulus Bărbulescu^[6]. Astfel a luat naștere cel mai de succes cuplu de autori SF români^[7], care avea să fie recompensat cu Marele premiu pentru întreaga activitate literară la Eurocon-ul desfășurat la Fayence, Franța, în anul 1990.

Între 1958 și 1962, cei doi autori au scris 15-20 de scenarii difuzate la radio, înainte de a finaliza primul lor roman SF, Constelația din ape (1962), care avea să fie serializat în numerele 174-179 ale Colecției de povestiri științifico-fantastice, având un efect memorabil asupra cititorilor din epocă^[7] și asupra criticii științifice^[6].

În 1965 apare Doando, romanul care i-a consacrat^[6] și care s-a bucurat de o primire călduroasă din partea cititorilor^[8], fiind elogiat și în presa sovietică a vremii^[7]. Acesta avea să fie primul roman SF românesc publicat după 1989 de editura Nemira în nou apăruta Colecția Nautilus^[9][10], într-o ediție revizuită.

Au urmat alte colaborări de succes ale celor doi autori, dintre care se disting romanele Ferma Oamenilor de Piatră (1969) și continuarea sa, Paralela-enigmă (1973)^[7], ambele reeditate după 1989. În perioada 1965-1975, au fost radiodifuzate peste 15 scenarii SF ale celor doi autori.

În anii '80, regimul condus de Nicolae Ceaușescu a preluat controlul asupra cluburilor de fani Anania și Bărbulescu^[6]. George Anania a continuat colaborarea cu Romulus Bărbulescu în dramaturgie, realizând împreună cu acesta piesele SF Despărțire la marele zbor și Fântânile, precum și scenariul filmului Mireasma ploilor târzii (1984). Din punct de vedere literar s-a concentrat asupra unor proiecte personale, publicând romanele Test de fiabilitate, Acțiunea Lebăda și O experiență neobișnuită. Cu toate că au apărut sub semnătură proprie, Anania a recunoscut că el și Bărbulescu s-au ajutat reciproc în proiectele personale^[6], declarând că "și atunci când apărea pe copertă numai RB sau numai GA, în interiorul cărții erau, de fapt aceiași RBGA"^[4].

După înlăturarea comunismului, pus în fața concurenței avalanșei de traduceri din autorii SF occidentali^[6], Anania a mai publicat doar câteva povestiri și nuvele, singur sau în colaborare cu Bărbulescu. Împreună cu acesta din urmă a editat singurul număr al revistei SF Clipa astrală (1994) și a participat la editarea antologiilor bilingve Nemira 1994 și 1995. El a rămas să finalizeze cartea Lupta cu îngerul, începută în anii '90 împreună cu Bărbulescu (decedat între timp), care se dorea a forma o trilogie împreună cu Ferma Oamenilor de Piatră și Paralela-enigmă^[4], dar decesul său a lăsat neterminat acest proiect.

În anul 2011 a devenit primul laureat al ”Premiului Galileo pentru întreaga activitate literară

Romane

• 1966 - Corsarul de fier
• 1969 - Ploaia de stele
• 1981 - Test de fiabilitate - reeditat în 2014
• 1984 - Acțiunea Lebăda - reeditat în 1991
• 1987 - O experiență neobișnuită - reeditat în 1989

Împreună cu Romulus Bărbulescu

• 1962 - Constelația din ape
• 1965 - Doando - reeditat în 1992 și 2002
• 1967 - Statuia șarpelui
• 1969 - Planeta Umbrelelor Albastre - reeditat în 1993 cu titlul Planeta Fantomelor Albastre
• 1970 - Ferma Oamenilor de Piatră - reditat în 1990
• 1973 - Paralela-enigmă - reeditat în 1991
• 1977 - Șarpele blând al infinitului
• 1992 - Cât de mic poate fi infernul?

Povestiri și nuvele

Articol principal: Lista povestirilor lui Romulus Bărbulescu și George Anania.

• "Limanul dragostei" (1963)
• "Cel din urmă mesaj" (1963)
• "Prisăcarul" (1989)
• "A zecea planetă" (1989)
• "Dintr-un creier de inox" (1992)

Împreună cu Romulus Bărbulescu

• "Captiv în inima galaxiei" (1964)
• "Astronava lui OLM" (1965)
• "Fântânile" (1966)
• "Ochii ei albaștri" (1967)
• "Aventură pe fluviul de hidrogen" (1971)
• "Requiem după singurătate" (1983)
• "Război contra Sfinxului" (1990)
• "Uneori, marea" (1990)
• "Feedback Pampero" (1994)

Editor (cu Romulus Bărbulescu)

• 1994 - Clipa astrală, revistă SF
• 1994 - Antologia science-fiction Nemira '94 (ediție bilingvă română/engleză)
• 1995 - Antologia science-fiction Nemira '95 (ediție bilingvă română/engleză)

Critică literară

• 1973-1976 - "Pulsul nostru actual", articole critice asupra unor lucrări SF, scrise împreună cu Romulus Bărbulescu sub pseudonimul Ana Barbara Rebegea și publicate în Colecția de povestiri științifico-fantastice, Viața românească și Contemporanul

Scenarii de film

• Mireasma ploilor târzii (1984), împreună cu Romulus Bărbulescu, Casa de filme 1, Regia: Mircea Moldovan

Scenarii radiofonice

• 1965 - 1975 - peste 15 scenarii cu profil science fiction, împreună cu Romulus Bărbulescu

Dramaturgie

• 1982 - Despărțire la marele zbor - piesă SF în 3 acte montată pe scena Teatrului Ion Vasilescu din București, în regia lui Cornel Popa
• 1988 - Fântânile - piesă într-un act și patru tablouri, regia Cristian Munteanu

George Anania

* 1941: Manfred Oppermann (născut la 14 iulie 1941, Halberstadt) este un arheolog și autor german, care practică arheologie clasică, specialist în tracologie, având cercetări și lucrări despre traci și geți.

• 1942: Francisco Javier Solana de Madariaga (pronunție în spaniolă: /fɾanˈθisko xaˈβjer soˈlana ðe maðaˈɾjaɣa/; n. 14 iulie 1942) este un fizician și politician socialist spaniol.

După ce a deținut pe rând funcțiile de ministru al culturii, ministru al educației și ministru al afacerilor externe al Spaniei (în perioada 1992–1995) a fost Secretar General al NATO (1995–1999). Din octobrie 1999 până în decembrie 2009 Javier Solana a exercitat funcțiile de Înalt Reprezentant al Uniunii Europene pentru Politică Externă și de Securitate Comună, Secretar General al Consiliului Uniunii Europene și Secretar General al Uniunii Vest-Europene.

Javier Solana

* 1945: Miruna Boruzescu (n. Mirela Popescu) (n. 14 iulie 1945, Craiova, județul Dolj, România - d. 4 aprilie 2014, Villecresnes, Val-de-Marne, Franța)^[1] a fost o creatoare română de costume de teatru și film. A realizat costumele actorilor pentru filme de referință ale cinematografiei românești precum Felix și Otilia (1972), Cu mîinile curate (1972), Un august în flăcări(1973), Duhul aurului (1974) și O vară de neuitat (1994).

Miruna Boruzescu lucra de obicei cu Radu Boruzescu, soțul său. Cei doi soți s-au stabilit în anul 1975 în Franța.

A colaborat cu mai multe instituții culturale și la unele festivaluri. În Franța a lucrat cu Théâtre National de Chaillot, Comédie-Française, Opéra National de Paris și la Festivalurile de vară de la Aix-en-Provence și Avignon, în America de Nord cu Metropolitan Opera (New York), Arena Stage Theater (Washington, DC), Lyric Opera (Chicago) și Vancouver Opera, în Europa Occidentală la Festivalul Maggio Musicale (Florența), Festivalul Spoleto, De Nederlandse Opera (Amsterdam), Théâtre Royal de la Monnaie (Bruxelles), Vlaamse Opera (Antwerpen), Grand Théatre de Genève, Opera din Bonn și Münchner Kammerspiele. ^[2]

Începând din 1995 colaborează des cu regizorul Robert Carsen la spectacole precum „Café Apocalypse” (Cabaret à Paris), „Cabaret 5 Ute Lemper” (Théâtre du Châtelet Paris), Fidelio (Maggio Musicale Florența), Salomé (Teatro Reggio din Torino, Teatro Real din Madrid), Mutter Courage und ihre Kinder (Piccolo Teatro di Milano), Il Trittico (Vlaamse Opera Antwerpen), „Nomade – Richard III” (Stadsschouwburg Amsterdam, Deutsche Oper am Rhein, Düsseldorf), Mitridate, Re di Ponto (Théâtre Royal de la Monnaie Bruxelles și Theater an der Wien), Faust (Grand Théâtre de Genève) și Il trovatore(Festivalul Bregenz).^[2][3], Vec Makropoulos/L’Affare Makropoulos (Strasburg, Opéra National du Rhin / La Fenice, Venezia).

Creatoare de costume

• Felix și Otilia (1972)
• Cu mîinile curate (1972)
• August în flăcări (film TV, 1973)
• Duhul aurului (1974)
• Fürchte dich nicht, Jakob! (1982)
• O vară de neuitat (1994)
• Il Trovatore (film TV, 2006)

* 1946: Vladimir Molojen (în rusă Владимир Моложен; n. 14 iulie 1946, Bălți) este un om politic din Republica Moldova, care a îndeplinit funcția de ministru al dezvoltării informaționale în cabinetul Tarlev 2 (2005-2008).

* 1947: Ulla-Lena Lundberg (n. 14 iulie 1947, Kökar, Finlanda, Åland) este un autor finlandez-suedez care locuiește în Porvoo, Finlanda. Cărțile sale în limba suedeză au fost traduse în mai multe limbi, printre care finlandeză, daneză, germană, rusă și olandeză.

Lundberg a debutat la vârsta de 15 ani cu antologia poeziei Utgångspunkt (Punctul de plecare) în 1962. În 1964, a petrecut câtva timp în Statele Unite cu o bursă. Apoi a scris despre experiențele ei în SUA. Lundberg a scris și o carte despre Japonia, după ce a locuit acolo în 1968.

Descoperirea ei este în general considerată a fi cartea Kökar (numele insulei în care s-a născut scriitoarea) din 1976, o relatare factuală a trecutului și prezentului insulei sale de naștere, relatată prin poveștile unor insurgenți. Mai târziu, ea va scrie două romane despre Anna Kungens Anna și Ingens Anna . Ea va scrie extensiv despre Africa: fictivul Tre afrikanska berättelser (Trei povestiri africane), Sand (Nisip) și Regn (Ploaie)și factualul Öar i Afrikas inre (Insule din interiorul Africii), după ce a trăit timp de doi ani în printre populații africane din Botswana, Zambia, Kenya și Tanzania.

După ce a obținut diploma de masterat în 1985 de la Universitatea Åbo Akademi, Lundberg a petrecut anul universitar 1986-1987 în calitate de lector și scriitor rezident la Universitatea din Minnesota. Exceptând acest an la Universitatea din Minnesota, Lundberg a lucrat întreaga sa viață profesională ca autor și continuă să o facă.

În 1993, Lundberg a publicat Sibirien (Siberia), care, pe lângă faptul că este o autobiografie, este o relatare a celor patru luni petrecute în Siberia. Aceasta a fost cea mai reușită dintre cărțile ei la nivel internațional.

Printre celelalte opere ale sale, cele mai notabile sunt trilogia marină formată din: Leo, Stora världen (Lumea mare) și Allt Man kan önska sig (Tot ce ți-ai putea dori), romane fictive care detaliază istoria și evoluția transportului maritim în Åland, Finlanda .

A primit numeroase premii pentru scrisul ei, inclusiv Runebergspriset (Premiul Runeberg) și premiul pentru autori finlandezi, acordat de Academia Suedeză. În 1993, Lundberg a primit un doctorat onorific al artelor de la Universitatea Åbo Akademi. Între 1994 și 1999, Lundberg a deținut titlul de profesor de arte. Ea a fost nominalizată de trei ori pentru premiul literar de top al Finlandei, Premiul Finlandia , iar în anul 2012 a câștigat premiul cu romanul în limba suedeză Is (Gheață). ^[1]

Ulla-Lena Lundberg figurează pe un timbru emis la 21 martie 2009 de către Åland Post, autoritatea poștală a Insulelor Åland. Timbrul, realizat de către artistul Juha Pykäläinen, este un portret al lui Lundberg, alături de o descriere a navei Leo, din prima carte a trilogiei sale despre transportul în Åland. Timbrul face parte dintr-o colecție numită Autori din Ålandși include, de asemenea, un timbru cu Anni Blomqvist și un timbru cu Valdemar Nyman.

În 2012, romanul Is (Gheață) a fost premiat cu Premiul Finlandia, cel mai prestigios premiu literar din Finlanda. Cu vânzări interne de aproape 150 000 de exemplare, a devenit unul dintre cele mai îndrăgite romane finlandeze ale deceniului. Parțial bazat pe viața familiei Lundberg pe insula izolată Kökar, Is (Gheață) a stârnit un mare interes din partea teatrelor, însă doar Opera Națională a Finlandei a fost cea care a primit permisiunea de a-l adapta pentru scenă sub forma operei muzicale Is (Gheață) de Jaakko Kuusisto. Libretul (Juhani Koivisto) urmărește evenimentele și personajele cheie ale romanului, muzica redă schimbarea anotimpurilor și amenințarea permanentă a gheții.

Ulla-Lena Lundberg

• 1948 - S-a născut scriitorul Nicolae Dabija.

* 1949: Constantin Sava (n. 14 iulie 1949) este un politician român, care a fost senator român în trei legislaturi (1990-1992, 1992-1996, 1996-2000). De fiecare dată a fost ales în Circumscripția electorală nr. 23 din județul Ialomița. În legislatura 1990-1992, Constantin Sava a fost ales pe listele partidului FSN. În legislatura 1992-1996, Constantin Sava a fost ales pe listele FDSN și a trecut la PDSR iar în legislatura 1996-2000, a fost ales pe listele PDSR. În cadrul activității sale parlamentare în legislatura 1990-1992, Constantin Sava a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Regatul Belgiei, Republica Polonă, Republica Populară Chineză și Regatul Thailanda iar în legislatura 1996-2000, Constantin Sava a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Malaezia și Canada. În legislatura 1996-2000, Constantin Sava a inițiat 4 propuneri legislative din care 2 au fost promulgate lege.
• 1954 - S-a născut Chris (Allen) Cross, basist britanic (Ultravox).
• 1958: Mircea Dan Geoană (n. 14 iulie 1958, București) este un politician român, președinte al Partidului Social Românesc, formațiune pe care a fondat-o în aprilie 2015. De asemenea, Mircea Geoană este președintele Institutului Aspen România, o asociație non-profit, apolitică. Institutul are ca misiune promovarea unui dialog informat și critic pe diverse teme de interes pentru societatea românească. Mircea Geoană a fost președintele Partidului Social Democrat din aprilie 2005până în februarie 2010, președinte al Senatului României din decembrie2008 până în noiembrie 2011, senator, fost Ambasador al României în SUA și Ministru de Externe în Guvernul Năstase.
* 1958: Jujie Luan (în chineză: 菊杰欒, n. 14 iulie 1958, Nanjing) este o fostă scrimeră canadiană de origine chineză specializată la floretă, laureată cu aur pentru China la Jocurile Olimpice de vară din 1984 de la Los Angeles. A fost și vicecampioană mondială în 1981.
* 1960: Mircea Dumitru (n. 14 iulie 1960, București, Republica Populară Română) este un filozof român, profesor de logică la Facultatea de Filozofie și rector (din 2011) la Universitatea din București. Este membru corespondent al Academiei Române (din 2014). În perioada iulie 2016–ianuarie 2017, a ocupat și fotoliul de ministru al educației în guvernul condus de Dacian Cioloș.
Cronologie:

• 1979 absolvent al Liceului de muzică nr. 1, București
• 1981 - 1985 Facultatea de Filosofie, Universitatea București
• 1994 - 1998 Ph.D. student, Tulane University, New Orleans, SUA
• 1998 Doctor în Filosofie, Universitatea București; lucrarea Lois crede că. Neo-fregeanism și neo-russellianism în semantica atribuirii de atitudini propoziționale și a referinței directe. (conducător științific Ștefan Georgescu)
• 1998 Ph.D. Tulane University, New Orleans; lucrarea On Incompleteness in Modal Logic. An Account Through Second-Order Logic (conducător științific Graeme Forbes)
• 2000 - 2008: Decan al Facultății de Filozofie, Universitatea din București
• 2004 - prezent: Profesor universitar, Facultatea de Filozofie, Catedra de Filosofie Teoretică și Logică din Universitatea din București, șef al catedrei de Filosofie Teoretică și Logică
• 2011 - Rector, Universitatea din București

Cărți:

• On Incompleteness in Modal Logic. An Account through Second-Order Logic, UMI, A Bell & Howell Information Company, 300 North Zeeb Road, Ann Arbor, MI 48106-1346, USA, 1998
• Logică și argumentare, manual pentru licee (co-autor P. Bieltz), Editura ALL, București, 1999
• Modalitate și incompletitudine. Logica modală ca logică de ordin superior (cuvânt înainte de Graeme Forbes, și postfață de Melvin Fitting), Editura Paideia, Bucuresti, 2001
• Explorări logico-filosofice (postfață de Sorin Vieru), Editura Humanitas, București, 2004.

* 1960: Heorhii Vadîmovîci Pohosov (în ucraineană Георгій Вадимович Погосов, cunoscut ca George Pogosov în Statele Unite; n. 14 iulie1960, Kiev) este un fost scrimer ucrainean specializat pe sabie, care a reprezentat Uniunea Sovietică.

* 1962: Maria Tripon (n. 14 iulie 1962, orașul Negrești-Oaș, Țara Oașului, jud.Satu Mare, România) este o interpretă și „ambasadoare” a muzicii populare din Țara Oașului, profesor, culegător de folclor și Președinte al Asociației Culturale Maria Tripon - Țara Oașului^[

Începe să cânte încă din copilăriei: „am cântat mereu unde am avut ocazia. Până să merg la școală le-am cântat părinților, vecinilor, bunicilor, cântecele pe care le-am auzit la difuzorul bunicilor, doar că scena mea era pe atunci un scaun sau lada de zestre a bunicii. După ce am mers la școală încă din clasa I, învățătoarea mea, doamna Oiegaș Maria, dându-și seama că știu să cânt, m-a îndemnat să cânt la fiecare serbare școlară. La un moment dat am activat și ca dansatoare în echipa de dansuri a Școlii generale nr. 1 din Negrești. În cei opt ani petrecuți în școala generală am fost prezentă la toate serbările școlare ca solistă, dansatoare, coristă. Următoarea perioadă am petrecut-o în cadrul Liceului teoretic tot din Negrești unde, de asemenea, am activat în corul liceului, solistă vocală a liceului la toate manifestările artistice din cadrul liceului, absolvindu-l în anul 1980.” Tot în perioada liceului între anii 1978-1981 urmează cursurile școlii populare de Artă din Satu Mare (secția canto popular), obținînd diploma de interpret muzică populară.

Maria Tripon - coperta album - Cine aude gura me

Discografie:

• 1992 - imprimări radio București.
• 1998 - imprimări radio București.
• 1998 - casetă audio - „Cine aude gura me”, albumul are în cuprinsul său - 16 danțuri din Oaș, 14 vocale și 2 instrumentale, acompaniament muzical: Grigore Tat - ceteră și Ioan Frățilă - zongoră.
• 1999 - casetă audio de colinde „Noi umblăm să colindăm”- Maria Tripon și Ansamblul Folcloric Sânzâienele din Negrești Oaș (prima casetă, primul album de colinde din Țara Oașului).
• 2003 - casetă audio și C.D. - „Drag mi-i să mă veselesc”, albumul cuprinde - 16 danțuri din Oaș, 14 vocale și 2 instrumentale, acompaniament muzical: Petre Drăgan - ceteră și Nicolae Oniga - zongoră.
• 2003 - casetă audio și C.D. - „Țâpuriți fete cu dor” - Maria Tripon și Ansamblul Folcloric Sânzâienele din Negrești Oaș, acompaniament muzical: Petre Drăgan - ceteră și Nicolae Oniga - zongoră.
• 2005 - C.D. de colinde „Noi umblăm a colinda” – împreună cu alți 12 soliști de muzică populară autentică, foarte valoroși. Amintesc în treacăt pe Veronica CRĂCIUN PERȘE, Viorica HAIDUC BOTE, Mărioara POP, Onișor POP, Vasile POP, Vasile PETRUȘAN, Vasile BELE și Vasile BOICIUC ROGNEANU, sub emblema grupului folcloric „Flori de cântec românesc”.
• 2012 - DVD-ul intitulat „Dragă mi-o fost cetera”, care conține 15 danțuri oșenești.
• 2013 - C.D. - „Oșancă-s și-mi zâc Mărie”, albumul conține 16 danțuri oșenești, acompaniament muzical Ansamblul Oașul Negrești Oaș: Vasile Solomon - ceteră și Ioan Rus - zongoră.
• 2015 - C.D. - Maria Tripon și Cristian Enache, album de colinde cu titlul „Sculați, gazde, nu dormiți”.^[5]
• 2016 - C.D. - Maria Tripon și Cristian Enache, album de pricesne intitulat „Vreau lângă Dumnezeu”

* 1966: Matthew Chandler Fox (n. 14 iulie 1966)^[1] este un actor american. E cunoscut pentru rolurile sale Charlie Salinger în Party of Five și Jack Shephard în serialul dramă supranaturală Lost.

Matthew Fox

• 1967: Mădălina Manole, pe numele ei real Anca Magdalena Mircea^[1], anterior Magdalena - Anca Manole^[2], (n. 14 iulie 1967, Vălenii de Munte, județul Prahova — d. 14 iulie 2010, Otopeni, județul Ilfov) a fost o solistă vocală, compozitoare și instrumentistă română

Mădălina Manole a decedat în 14 iulie 2010, chiar în ziua în care a împlinit 43 de ani. Cântăreața a fost găsită decedată în locuința ei de pe strada Griviței din Otopeni. I.N.M.L a stabilit că Mădălina s-a sinucis înghițind un pesticid foarte toxicnumit Carbofuran (cunoscut sub numele de Furadan) iar decesul a survenit în câteva minute. Totul s-a petrecut la numai câteva ore după ce artista a părăsit un studiou unde a efectuat o repetiție muzicală.^[54]

Fanii și publicul și-au putut lua un ultim rămas bun de la artistă perindând pe lângă sicriul cu corpul neînsuflețit al acesteia care a fost expus la Casa Radio din București și apoi la Casa de Cultură a Sindicatelor din Ploiești.

"Fata cu părul de foc", Mădălina Manole, nu a fost înmormântată sub binecuvântarea slujbei obișnuite de înmormântare, având în vedere moartea prin sinucidere, însă a avut parte de o slujbǎ specială pentru astfel de situații, în fața bisericii Sfinții împărați Constantin și Elena din Ploiești și apoi a fost înhumată în cimitirul Bolovani din Ploiești.

* 1969: Jean-Luc Couchard (n. 14 iulie 1969, la Dolhain, Limbourg) este un actor și comedian belgian.

Jean-Luc Couchard

* 1971: Mark LoMonaco (n. 14 iulie 1971) este un wrestler profesionist american care în prezent evoluează în Ring of Honor sub numele Bully Ray. Este cel mai bine cunoscut pentru performanța sa cu WWE, sub numele de ring Bubba Ray Dudley. Este de asemenea cunoscut pentru munca sa în Extreme Championship Wrestling (ECW) din 1995 până în 1999 sub numele de ring Buh Buh Ray Dudley și cu Total Wrestling Action Nonstop (TNA) din 2005 pana în 2015 sub numele Brother Ray și Bully Ray.

* 1971: Howard Melton Webb (n. 14 iulie 1971,^[1] Rotherham, comitatul South Yorkshire) este un fost arbitru internațional de fotbal din Marea Britanie. El a arbitrat în principal în Premier League între anii 2003 și 2014, dar a fost și arbitru FIFA din 2005 până în 2014.

* 1972: Elvira Deatcu (n. 22 martie 1972, București) este o actriță de teatru și de televiziune română.

Filmografie:

• ...Escu (1990) - Amelie Necșulescu
• Călătorie de neuitat (1994)
• Bloodlust: Subspecies III (1994) - Woman Victim
• Jocul de-a vacanța (1995) - Corina
• Don Carlos (TV) / (1996)
• Retro Puppet Master (1999) - Margarette
• Roberta (2000)
• Hautes fréquences (2001) - Juge d'instruction
• Entre chiens et loups (2002) - Asistenta
• Lacrimi de iubire (2005) - Amalia Mateescu
• The Fall / Legende pentru viață (2006) - Alexandria's Mother Trailer
• Lacrimi de iubire - filmul (2006) - Amalia Mateescu
• Daria, iubirea mea (2006)
• Cu un pas înainte (2007) - Vera Maier
• Iubire și onoare (2010) - Lavinia
• Pariu cu viața (2011) - Tănțica Cercel
• O nouă viață (2014)
• Vlad (2019)

• 1975: S-a nascut Jaime Luis Gómez, membru al trupei americane de muzica pop Black Eyed Peas
* 1975: Dorin-Mircea Dobra (n. 14 iulie 1975) este un senator român, ales în 2012.
• 1975: Fabian Anton, jurnalist și editor

* 1976: Daniel Ștefan Costescu (n. 14 iulie 1976, Câmpina) este un fost fotbalist român, care a evoluat pe postul de atacant.

* 1976: Silvia-Monica Dinică (n. 14 iulie 1976) este un senator USR român, ales în 2016.

• 1977: Victoria, Prințesă Moștenitoare a Suediei, Ducesă de Västergötland(suedeză Kronprinsessan Victoria, Sveriges kronprinsessa, hertiginna av Västergötland, Victoria Ingrid Alice Désirée; n. 14 iulie 1977) este moștenitoarea tronului Suediei. Dacă va deveni regină, așa cum e de așteptat, va fi a patra regină a Suediei, după regina Margaret, regina Christina și regina Ulrika Eleonora.

Victoria este primul copil al regelui Carl XVI Gustaf al Suediei și al reginei Silvia și aparține casei regale de Bernadotte. Născută Prințesă a Suediei, a fost moștenitoare prezumtivă a tronului până la 13 mai 1979, când s-a născut fratele ei mai mic, prințul Carl Philip, care a devenit atunci prinț moștenitor. La 1 ianuarie 1980 a intrat însă în vigoare o modificare a Legii Succesiunii la tronul Suediei, prin care s-a adoptat sistemul primogeniturii absolute (astfel bărbații și femeile având drepturi egale la succesiune). De atunci, Prințesa Victoria ocupă din nou prima poziție în ordinea succesiunii la tron, primind și titlul de Ducesă de Västergötland.

Victoria se află și în ordinea succesiunii la tronul britanic prin tatăl ei, care este stră-strănepot al reginei Victoria a Regatului Unit.

Poartă numele de Victoria Ingrid Alice Désirée în cinstea mai multor rude. Numele de Victoria vine de la stră-străbunica ei Victoria de Baden, soția regelui Gustaf al V-lea al Suediei, dar și de la stră-stră-străbunica ei, regina Victoria a Regatului Unit. Celelalte nume i-au fost date în cinstea prințesei Ingrid a Suediei, mătușa tatălui ei, a bunicii ei materne, brazilianca Alice Sommerlath, și a străbunei ei Désirée Clary, soția regelui Carol al XIV-lea al Suediei.

A fost botezată la Palatul Regal la 27 septembrie 1977. Nașii ei au fost: regele Harald al V-lea al Norvegiei, unchiul ei matern, Ralf Sommerlath, regina Beatrix a Olandei și mătușa ei, Prințesa Désirée, Baroneasă Silfverschiöld.

Victoria a urmat școala elementară de stat și liceul Enskilda din Stockholm, pe care l-a absolvit în 1996. A studiat timp de un an (1996/97) la Universitatea Catolică de Vest din Angers, Franța. Între anii 1998-2000 Prințesa Moștenitoare a locuit în SUA unde a studiat la Universitatea Yale din Connecticut și a făcut un stagiu de practică la Ambasada Suediei de la Washington.

În 2003 a făcut armata la Centrul Internațional al Forțelor Armate Suedeze.

În 2006-2007 a urmat un program de formare pentru tineri diplomați în cadrul Ministerului Afacerilor Externe al Suediei.

În iunie 2009 Victoria a absolvit Universitatea Uppsala.

Prințesa Victoria vorbește suedeza, engleza, franceza și germana.

La 24 februarie 2009 Palatul Regal a anunțat că Prințesa Victoria se va căsători cu Daniel Westling la 19 iunie 2010.^[1][2] De asemenea, s-a anunțat că Daniel Westling va primi după nuntă titlul de Alteța Sa Regală Prințul Daniel, Duce de Västergötland.^[3][4]

Cei doi s-au cunoscut în 2002, pe vremea când Daniel era antrenorul personal al Victoriei.

Căsătoria prințesei Victoria cu Daniel Westling a avut loc la Stockholm pe data de 19 iunie 2010 la biserica Storkyrkan.^[5]

Victoria a fost îmbrăcată într-o rochie albă de mireasă, cu o trenă lungă de câțiva metri. A purtat aceeași diademă pe care a purtat-o și mama ei la nuntă. A fost condusă la altar de tatăl ei, iar după ce arhiepiscopul Anders Wejryd i-a pronunțat soț și soție, cântăreții suedezi Agnes Carlsson și Björn Skifs au încheiat ceremonia cu piesa "When You Tell The World You're Mine", scrisă special pentru cuplu.^[6]

Dineul de gală a avut loc în sala numită Rikssalen din cadrul Palatului regal.^[7]

În urma căsătoriei, prințul Daniel Westling, duce de Västergötland, a fost numit cavaler al Ordinului lui Serafim de către regele Carl XVI Gustaf al Suediei.^[5] După nuntă, Ducesa și Ducele de Västergötland s-au mutat la Palatul Haga.

Procesiunea de nuntă a cuplului princiar, 19 iunie 2010

La 17 august 2011, casa regală suedeză a anunțat că Prințesa Moștenitoare este însărcinată și că așteaptă primul său copil în martie 2012.^[8] La 23 februarie 2012 Victoria a născut o fetiță, prințesa Estelle Silvia Ewa Mary, Ducesă de Östergötland. Noua născută este a doua în ordinea succesiunii la tronul Suediei.

La 4 septembrie 2015, casa regală a anunțat că al doilea copil al cuplului urmează să se nască în martie 2016.^[9] La 2 martie 2016, Prințesa Victoria a născut un fiu, Prințul Oscar, Duce de Skåne.

Victoria

Prințesă Moștenitoare a Suediei Ducesă de Västergötland

Prințesa Moștenitoare Victoria a Suediei

* 1977: Cristian Brăneț (n. 14 iulie, 1977 în Galați) este un fotbalist român care a jucat pe postul de portar pentru echipa de fotbal Oțelul Galați 
* 1979: Ramona Petruța Farcău (anterior Maier; n. 14 iulie 1979, Zalău) este o fostă mare jucătoare de handbal din România. Timp de peste 10 ani a fost componentă de bază a echipei naționale a României, pentru care a jucat în 214 meciuri și a înscris 689 de goluri.^[1] Farcău a evoluat cu echipa României la două ediții ale Jocurilor Olimpice, în 2000 și 2008. La ediția din 2008, de la Beijing, Farcău a fost desemnată cea mai bună marcatoare a competiției, cu 56 de goluri înscrise,^[2][3] și a fost selectată în echipa ideală All-Star team
• 1981: Matti Hautamäki, finlandez
* 1982: Mbemba Sylla (n. 14 iulie 1982, Conakry, Guineea) este un fotbalist care evoluează în prezent la PSIR Rembang. De-a lungul carierei a mai evoluat la Național București și la SC Vaslui.
* 1983: Igor Andreev (n. 14 iulie 1983) este un jucător profesionist rus de tenis de câmp, născut la Moscova. A câștigat 3 de titluri la simplu și unul la dublu.
• 1984: Samir Handanovič, fotbalist slovac
* 1984: Nilmar Honorato da Silva (n. 14 iulie 1984), cunoscut ca Nilmar, este un fotbalist internațional brazilian, care în prezent evoluează ca atacant pentru clubul Al Rayyan din Qatar.
* 1986: Josip Mišić (născut la 14 iulie 1986, Republica Socialistă Croația) este un fotbalist croat care a fost în lotul echipei FC Universitatea Craiova, dar nu a jucat niciun meci.
* 1986: Otar Turașvili (în georgiană ოთარ ტურაშვილი; n. 14 iulie 1986, Tbilisi, Georgia) este un jucător de rugby în XV profesionist român de origine georgiană. Evoluează ca taloneur.
• 1987: Sara Canning (n. 14 iulie 1987, Newfoundland, Canada) este o actriță din Canada. A devenit populară datorită rolului Jenna Sommers în serialul The Vampire Diaries pe canalul CW.
Sara s-a născut în Gander, Newfoundland, Canada în familia lui Wayne și Daphne Canning. Ea a învățat la Bev Facey Community High School. Din copilărie Sara Canning a manifestat abilități actoricești.
Sara are roluri în filme ca : Paparazzi Princess, Slap Shot 3: The Junior League, Taken in Broad Daylight, Black field,Hannah's Law și în seriale: Kyle XY, Supernatural și The Vampire Diaries.

Sara Canning

* 1987: Igor Armaș (n. 14 iulie 1987,^[1] Chișinău, URSS) este un fotbalist internațional moldovean, care evoluează la echipa FC Voluntari^[2] în Liga I.
 1987: Dan Coulter Reynolds (n. 14 iulie 1987, Las Vegas, Nevada, Statele Unite ale Americii) este un cântăreț american cunoscut ca și solistul trupei Imagine Dragons. De asemenea a lansat și un E.P. numit „Egyptian” alǎturi de soția lui, Aja Volkman(solista trupei Nico Vega). Hitul trupei Imagine Dragons, Radioactive, a dărâmat recordul de 87 săptămâni în Billboard Hot 100 a melodiei lui Jason Mraz , „I'm yours”.

Dan Reynolds

Imagini cu Dan Reynolds

* 1987: Adriana Veronica Holhoș (n. 14 iulie 1987 la Zalău) este o jucătoare profesionistă de handbal din România. În prezent, ea evoluează la clubul CSM București, pe postul de inter stânga.

Dan Reynolds

* 1988: Conor Anthony McGregor^[1] (născut pe 14 iulie din 1988) este un luptator irlandez de arte marțiale mixte și pugilist profesionist care concurează în prezent în categoriile de greutatea pană și ușoară în Ultimate Fighting Championship. Este primul luptător din istoria UFC în a avea 2 centuri simultan.
* 1988: James Oliver Vaughan (n. 14 iulie 1988, Birmingham, Anglia) este un fotbalist englez care evoluează la clubul Bury FC.
* 1988: Mădălina Drăghici (n. 14 iulie 1988, Ploiești) este un model internațional și o actriță de origine română. După interpretarea rolului principal în prima telenovelă HD din România, „Iubire și onoare”, pe parcursul a aproximativ 140 de episoade, a devenit celebră în România și în alte 28 de țări în care această telenovelă s-a difuzat. Al doilea rol l-a obținut în producția "Pariu cu viața". Este una dintre vedetele postului "Acasă TV".
Serii TV:

• Pariu cu viața (2011 - 2012) - Alexandra Anastasiu
• Iubire și Onoare (2010 - 2011) - Ilinca Stuttman
• Alisia, care știe totul (2016 - prezent) - Maria Belaya

* 1988: Travis Ganong (n. 14 iulie 1988, Truckee[*], SUA) este un schior american ce participă la Cupa Mondială de Schi Alpin. A concurat pentru Statele Unite la Jocurile Olimpice de iarnă din 2014 de la Soci, Rusia unde a ocupat locul 5 în proba de coborâre. Prima lui victorie în Cupa Mondială a avut loc la 28 decembrie 2014, în proba de coborâre la Santa Caterina, Italia.

* 1990: Federica Brignone (n. 14 iulie 1990, Milano, Italia) este o schioare italiană ce participă la Cupa Mondială de Schi Alpin. Este născută la Milano, Lombardia, mama sa este Maria Rosa Quario, fostă schioare în Cupa Mondială la începutul anilor 1980 care a câștigat 4 etape și de 15 ori s-a aflat pe podium, toate în proba de slalom.
* 1991: Rossella Fiamingo (n. 14 iulie 1991, Catania) este o scrimeră italiană specializată pe spadă.



Decese

• 664: A decedat Earcombert (sau Eorcenberht), rege al Kentului (in actuala Anglie) din anul 640 si pana la moartea sa. A interzis idolii in tot regatul si a dat o lege pentru respectarea de catre supusii sai a Postului Mare (in latina quadragesima), care este în crestinism o perioada de asceză și pocăință premergătoare Sfintelor Pasti. Postul Mare durează patruzeci de zile, la care se adaugă săptămâna Patimilor. Postul Mare începe în calendarul bizantin cu lunea de după Duminica izgonirii lui Adam din rai, iar în cel latin odata cu Miercurea Cenusii.
• 937: Arnulf, Duce de Bavaria
• 1223: A murit regele Filip al II-lea al Frantei. Filip al II-lea al Franței (Philippe Auguste) s-a nascut la 21 august 1165, si a domnit in Franța între anii 1180-1223. A fost fiul lui Ludovic al VII-lea, din dinastia Capețienilor. Filip si-a extins regatul și a învins coaliția adversarilor săi (Sfântul Imperiu Roman, Anglia, Flandra), în bătălia de la Bouvines din 1214. A reorganizat guvernarea si a adus stabilitate financiară in tara, fiind un rege iubit de popor. La cererea papei Inocentiu al III-lea, a organizat o cruciada impotriva albigensilor, acordand conducerea acesteia lui Simon de Montfort (victorios la Muret in anul 1213). A fost urmat pe tron de fiul sau Ludovic al VIII-lea. Ludovic al VIII-lea al Franței (franceză Louis VIII de France) (n. 5 septembrie 1187; d. 8 noiembrie 1226) a fost rege al Franței în perioada 1223-1226. S-a născut la Paris, ca fiu al regelui Filip al II-lea și al Isabellei de Hainaut. Era supranumit Ludovic „Inimă de Leu”.
Având sănătatea șubredă, tatăl său - Ludovic al VII-lea s-a îngrijit ca Arhiepiscopul Guillaume de Blois (William Whitehands) să-l încoroneze și să-l ungă pe prințul moștenitor, Filip, la Reims, ca Rege al Franței în data de 1 noiembrie 1179. Filip s-a căsătorit pe 28 Aprilie 1180 cu Elisabeta de Hainaut, care i-a adus drept zestre Comitatul Artois. Tatăl său a murit pe 20 septembrie.

Posesiunile regale s-au extins repede în timpul lui Filip I și a lui Ludovic al VI-lea, sub Ludovic al VII-lea s-au diminuat ușor. Astfel în aprilie 1182 Regele Filip al II-lea a expulzat toți evreii de pe posesiunile lor și le-a confiscat bunurile. Cel mai mare fiu al său, Ludovic, s-a născut pe 5 septembrie 1187 și a moștenit Comitatul Artois în 1190, când Elisabeta, mama sa, a murit.

În 1181, Filip al II-lea a început un război împotriva contelui Flandrei, Filip de Alsacia. Războiul a fost câștigat, Filip reușind să contracareze ambițiile contelui, rupându-i alianțele cu Henric I, duce de Brabant și cu Filip de Heinsberg, arhiepiscop de Köln. În 1185, tratatul de la Boves confirma regelui posesia asupra Vermandois, Artois și Amiénois. În 1184 Ștefan I de Sancerre și mercenarii săi din Brabant au atacat și au distrus provincia Orléanais, însă Regele Filip i-a învins.

De asemenea Filip al II-lea a început război cu Henric al II-lea al Angliei, care era și conte de Anjou și duce de Aquitania în Franța. Au urmat doi ani de lupte (1186–1188), dar situația a rămas neschimbată. La început, Filip s-a aliat cu fiii mezini ai regelui englez, Richard și Ioan, care declanșaseră o rebeliune împotriva propriului tată. Oricum, noutățile despre căderea Ierusalimului în mâinile lui Saladin, care au fost urmate de moartea subită a regelui Henric, au distras atenția de la războiul anglo-francez. Între 1189 și 1192, Franța lui Filip, Anglia și Imperiul romano-german au întreprins Cruciada a treia contra sultanului Saladin

Filip al II-lea a fost prieten apropiat cu toți fiii lui Henric și s-a folosit de ei ca să formeze rebeliunea împotriva tatălui lor, apoi i-a întors împotriva mezinilor, Richard și Ioan, după ascensiunilor fiecăruia la tronul Angliei. Cu Henric cel Tânăr, rege al Angliei, și cu Geoffrey al II-lea, duce de Bretania, a păstrat prietenia până la moartea lor. Într-adevăr, la funeraliile lui Geoffrey, era atât de depășit de durere, încât a trebuit să fie imobilizat, pentru încercarea sa de a se arunca în groapa prietenului său.

În mai 1200, Filip al II-lea a semnat tratatul de la Goulet cu succesorul lui Richard I al Angliei, Ioan al Angliei ( Ioan Fără de Țară ), regele Angliei și duce de Normandia, numit și Ioan fără de Țară (en. Lackland, fr. sans Terre).

Filip al II-lea Augustus

• 1817: A murit Anne Louise Germaine Stael (Madame de Stael), autoare franceza de romane sentimentale, in maniera secolului al XVIII-lea (“Delphine”, “Corinne sau Italia”); (n. 22.04.1766).
• 1827: Jean Augustin Fresnel, fizician francez (n. 1788)
• 1932: Dimitrie Paciurea – sculptor român. A studiat la Bucuresti si Paris, debutand in 1894, la Expozitia artistilor in viata din Bucuresti.A participat de asemenea la expoziții de artă românească deschise la München (1913), Bruxelles (1930) și la Bienala de la Veneția (1924),Stilul său simbolic și reprezentațional fiind diferit de stilul simplificat până la esența pură al contemporanului și conaționalului său Constantin Brâncuși. Începând din 1909 a fost profesor de sculptură la Școala Națională de Arte Frumoase din București.

* 1939: Neculai Costăchescu (n. 1876, Huși - d. 14 iulie 1939, Iași) a fost un chimist și om politic român, profesor la Facultatea de Științe și la Facultatea de Medicină a Universității din Iași, membru de onoare (din 1936) al Academiei Române.

Neculai Costăchescu a absolvit Liceul Național din Iași și a obținut bacalaureatul la Universitatea din Iași. S-a înscris la Facultatea de Științe, secția Fizico-Chimice a Universității din Iași urmând și Școala Normală Superioară (1895-1896) condusă de Anastasie Obregia. În anul 1901 a obținut licența în științe fizico-chimice și a fost numit șef de lucrări la Facultatea de Chimie, Laboratorul de chimie minerală, condus de profesorul Petru Poni.^[1][2]

După ce a devenit doctor în chimie (1905), beneficiind de bursa Adamachi a Academiei Române studiază chimia timp de patru semestre la Universitatea din Zurich în laboratorul profesorului Alfred Werner.^[1]

Neculai Costăchescu a fost ministru al Instrucției în două guverne Maniu (10 noiembrie 1928-6 iunie 1930 și 13 iunie-9 octombrie 1930) și un guvern Mironescu 

Neculai Costăchescu

• 1954: Moisei Gamburd, pictor român (n. 1903)

• 1954 - A murit Jacinto Bonavente Martinez, autor dramatic spaniol, laureat al Premiului Nobel pentru literatură pe 1922 (“Noaptea sabatului”, “Logodnica de zăpadă”, “Scrisori de femeie”) (n.12.08.1866).

Jacinto Benavente s-a născut la Madrid în 12 august 1866. A urmat Dreptul, dar la moartea tatălui său și-a întrerupt studiile, plecând într-o lungă călătorie prin Anglia, Franța și Rusia (unde se spune că ar fi lucrat, între altele, ca director de circ), pentru a se consacra, la întoarcere, pe de-a-ntregul creației literare. A debutat în 1893 cu un volum de versuri și cu o culegere de nuvele, urmate de celebrele Cartas de mujers (Scrisori de femei), în maniera lui Marcel Prévost. Prima sa lucrare dramatică este El nido ajeno (Cuibul străin), a cărei premieră a avut loc la Madrid în 1894.

Monument în parcul Retiro, Madrid.

În continuare, an de an, a oferit scenei spaniole câte două sau trei piese, multe dintre ele scrise la cererea expresă - și în conformitate cu necesitățile - celor mai faimoase trupe teatrale din vremea aceea, lucru care îi aduce în scurt timp celebritatea. În 1912, este ales membru al Academiei Spaniole. În 1922, prolificul dramaturg - devenit între timp idolul publicului madrilen - întrepinde un triumfal turneu în ambele Americi, în cursul căruia i se decernează Premiul Nobel, la întoarcere fiind aclamat (și proclamat) ca "principele geniilor spaniole moderne". Dramaturgul a murit la Madrid, în 14 iulie 1954. În parcul Retiro este un monument pentru el.

A scris:

• El nido ajeno (Cuibul străin) (1894)
• Gente conocida (Oameni cunoscuți) (1896)
• La comida de las fieras (Hrana fiarelor) (1898)
• La noche del sábado (Sâmbătă noaptea) (1903)
• Rosas de otoño (Trandafiri de toamnă) (1905)
• Los malhechores del bien (Răufăcătorii de bine) (1905)
• Los intereses creados(Interesele create) (1907) - (este socotită capodopera autorului)
• Señora ama (Stăpâna) (1908)
• El marido de su viuda (Soțul văduvei sale) (1908)
• El principe que todo lo aprendió en los libros (Prințul care a învățat totul din cărți) (1909)
• El nietecito (Nepoțelul) (1910)
• La malquerida (Cea neuitată)(1913)
• La ciudad alegre y confiada (Orașul vesel și încrezător)(1916)
• Campo de armiño (Câmp de hermină) (1916)
• La Cenicienta (Cenușăreasa) (1920)
• Lecciones de buen amor (1924)
• La mariposa que voló sobre el mar (Fluturele care a zburat deasupra mării) (1926)
• Pepa Doncel (1928)
• Vidas cruzadas (Vieți încrucișate) (1929)
• Los andrajos de la purpura (Zdrențele purpurei) (1930)
• La novia de nieve (Logodnica de zăpadă) (1934)
• Aves y pájaros (Păsări și zburătoare) (1940)
• La honradez de la cerradura (1942)
• La infanzona (1945)
• Titania (1946)
• Abdicación (1948)
• Ha llegado Don Juan (1952)
• El alfiler en la boca (1954)

Jacinto Benavente

* 1958: Abd al-Ilah ibn Ali ibn Hussein al-Hashimi sau Abdul Ilah (în arabă: عبد الإله بن علي بن حسين الهاشمي

14 noiembrie 1913 - 14 iulie 1958) a fost un prinț (emir) arab din familia Hașemită din Hidjaz , regent al Irakului între 4 aprilie 1939 - 23 mai1953, în timpul copilăriei regelui Faisal al II-lea. Din anul 1943 a deținut titlul de Prinț moștenitor al Irakului, reconfirmat în 1953. Abd al-Ilah a deținut și rangurile militare de Feldmareșal al Armatei Regale Irakiene, mareșal al Aviației Regale Irakiene și de mareșal onorific al Aviației Regale britanice RAF.

Abd al-Ilah s-a născut în 1913 la Ta'if în Hidjaz, ca unicul fiu al celui de-al doilea și ultimului rege al Hidjazului, șeriful Ali ibn Hussein, și al soției acestuia, Nafissa Khanum. Seriful Ali ibn Hussein era fratele mai mare al regelui Faisal I al Irakului, și al reginei Aliya bint Ali, vărul primar și în acelaș timp cumnatul regelui Ghazi I al Irakului. Familia sa a fugit din Hidjaz, când Abd al Aziz Ibn Saud, emirul Nedjdului a cucerit regatul tatălui său și i-a luat titlul. Abd al-Ilah a studiat vreme de trei ani la Colegiul Victoria din Alexandria, în Egipt.

Când în Irak regele Ghazi I, a murit într un accident de automobil, Abd al-Ilah, în vârstă de 26 ani a fost ales regent al nepotului său,noul rege Faisal al II-lea, care avea doar 4 ani. Din 1943 Abd al-Ilah a fost numit și prinț moștenitor. Se consideră că Nuri Pașa as-Said, Taha al Hashimi și ofițeri naționaliști conduși de colonelul Salah ad Din Al Sabagh au sprijinit alegerea sa ca regent pentru că vedeau în el o personalitate slabă, ușor de influențat și de manipulat.^[1] Ulterior, după 1941, el a sugerat în mai multe rânduri în public necesitatea unor reforme politice, fără ,însă, să le pună în practică, și a încercat să limiteze influența lui Nuri as-Said. În 1943 a reușit să obțină pentru rege și regent prerogativa de a demite pe prim miniștri. Nuri as-Said a încercat din acest motiv să propună britanicilor să-l schimbe din funcția de regent, cu emirul Zaid, frate vitreg al regelui Feisal I și al emirului transiordanian Abdallah, a cărui candidatură o sabotase înainte

În timpul celui de-al doilea război mondial prințul Abd al-Ilah a fost deposedat de funcția sa de către ofițeri naționaliști pro-germani (din asa numitul „Pătrat de aur”, sau „Cei Șapte”) și fostul prim ministru, avocatul Rashid Ali pașa Al Kaylani. Aceștia au dirijat la 1 aprilie 1941 o lovitură de stat pro-hitleristă împotriva regimului irakian care era pro-britanic. După ce a fugit din țară, Abd al-Ilah a fost înlocuit în funcția de regent de către Sherif Sharaf. Sherif Sharaf era un verișor mai în vârstă și foarte evlavios, al regelui Faisal. Regentul detronat și fostul premier Nuri as Said s-au refugiat la Amman ca oaspeți ai emirului hașemit al Transiordaniei,Abdallah I. La 2 mai 1941 Marea Britanie a lansat o ofensivă împotriva rebelilor irakieni. La 26 mai, ziarul New York Times a relatat că Abd al-Ilah a chemat la rezistență pe toți conducătorii tribali și religioși arabi împotriva regimului pro-german instalat la Bagdad. El s-a adresat in mod specific poporului irakian, armatei și poliției cerându-le să îndeplinească „această sarcină dificilă”. La 2 iunie „Guvernul de apărare națională” al lui Rashid Ali pașa a fost înlăturat de la putere de către trupele britanice, iar șeful rebel a fugit în Persia.Abd al-Ilah a revenit la Bagdad și a fost repus în funcția de regent.

Colaborând cu Nuri as-Said cu multe rezerve, Abd al-Ilah a continuat o politica naționalistă moderată, menținând relații apropiate cu Puterile Aliate.

În 1942 prințul a oferit un dineu oficial somptuos în cinstea trimisului președintelui Roosevelt, Wendell Wilkie. În 1945 Abd al-Ilah a vizitat Statele Unite și a fost cel dintâi șef de stat găzduit de noua pereche prezidențială de la Casa Albă, soții Harry și Bess Truman. Cu această ocazie Abd al-Ilah, ca regent al „Irakului prieten”, a fost decorat cu Legiunea de Merit a Statelor Unite. În 1948-1949 armata irakiană a participat la războiul împotriva Israelului. În anii 1950 și până la moarte Abd-al Ilah a cochetat cu ideea unei uniri a Irakului cu Siria, aspirand la răsturnarea regimurilor republicane siriene si fiind, poate, interesat în tronul Siriei ^[4] . Intervențiile sale în afacerile Siriei nu au avut succes, și au atras critici grele în Irak.Împotriva lui Nuri Said Abd al-Ilah a apelat uneori la politicieni rivali acestuia, precum Salih Jabr

In 1953 când regele Feisal al II-lea a ajuns la majorat, Abd al-Ilah a încetat de a mai fi regent. Totuși el a continuat să fie prinț moștenitor, un consilier apropiat al tânărului monarh și să sprijine o politică externă favorabilă Occidentului. În 1955 Irakul a adoptat Pactul de la Bagdad, cunoscut și ca Organizația Tratatului Central CENTO, alături de Iran,Pakistan, Turciași Marea Britanie. Sediul CENTO se afla la Bagdad. În mai 1957 regele Feisal al II-lea, prințul Abd al-Ilah și primul ministru Nuri as-Said au primit la Bagdad vizita de 8 zile a regelui fondator al Arabiei Saudite, Ibn Saud. Aceasta era cea dintâi vizită a acestuia în Irak si era destinată să celebreze participarea Irakului la o Federație Arabă cu Iordania și ruptura cu Egiptul panarabist condus de Gamal Abdel Nasser.

La 14 iulie 1958 colonelul Abd al Karim Al Kassem a condus o lovitură de stat militară care a dat jos regimul monarhic și a dus la proclamarea Republicii Irak. Abd al-Ilah a neglijat în mare măsura politica internă în favoarea celei externe si nu a fost luat prin surprindere de opoziția din cadrul armatei. În cursul loviturii de stat, cand palatul regal a fost împresurat de militarii rebeli, Abd al-Ilah nu a încercat să fugă, a ordonat gărzii regale să nu opună rezistență, și a pus să se ridice steagul alb pe clădire, in speranta ca se va permite familiei regale să părăsească țara (cum a fost, de pildă, în Egipt). A fost omorât în curtea palatului regal, cu mama sa, prințesa Nafisa, soția sa, prințesa Hiyam, nepotul său de 6 ani, prin foc de pușcă automată, de către căpitanul Abd As-Sattar As Sab care îi conducea pe asaltatori. Împreună cu el au mai fost uciși tânărul rege Feisal al II-lea, prințesa Abadiya și alți demnitari și slujitori. După descrierea entuziastă publicată de agenția de știri a regimului Nasser, M.E.N., cadavrul lui Abd al-Ilah a fost târât pe strada Al Rashid „ca un cadavru de câine, mutilat bucată cu bucată” de către mulțime. Apoi a fost spânzurat de pe balconul ministerului apărări

Abd al-Ilah عبد الإله

Abd al-Ilah ca regent al Irakului, la Mount Vernon, 1945

* 1964: Axel Christian Georg, Prinț al Danemarcei și Islandei (daneză Prins Axel Christian Georg til Danmark og Island; 12 august 1888 - 14 iulie1964) a fost prinț danez și islandez, nepot al regelui Christian al IX-lea al Danemarcei și văr primar cu regele Christian al X-lea al Danemarcei, regele Haakon al VII-lea al Norvegiei, regele Constantin I al Greciei, regele George al V-lea al Regatului Unit, împăratul Nicolae al II-lea al Rusiei și Ernest Augustus al III-lea, Duce de Brunswick. Prințul Axel a fost un popular patron al sporturilor. A fost un membru proeminent al Comitetului Internațional Olimpic și ofițer al marinei regale daneze.

Prințul Axel

Prințul Axel al Danemarcei și Islandei

• 1965: Matila C. Ghyka (n. 13 septembrie 1881, Iași – d. 14 iulie 1965, Londra) a fost un ofițer de marină, diplomat, estetician, scriitor, matematician, inginer și istoric român. A intrat în diplomație în 1909, ajungând la rangul de ministru plenipotențiar. A demisionat din serviciul diplomatic după numirea generalului Ion Antonescu ca prim-ministru. După război a fost profesor de estetică la două universități din Statele Unite ale Americii. Este cunoscut îndeosebi pentru lucrările sale privitoare la numărul de aur și proporțiile ideale în artă și în natură.

Tatăl său, Matila Costiescu, a fost ofițer, calitate în care a luptat în Războiul de Independență, ca sublocotenent în Regimentul al 3-lea de artilerie. După luptele de la Plevna a fost decorat de țarul Alexandru al II-lea al Rusiei cu Ordinul Sfântul Gheorghe, clasa IV-a.^[1] Bunicul său a fost colonelul de artilerie Anton Costiescu. În 1855-1856 Carol Davila îl însărcinase pe praporgicul (sublocotenent în armata țaristă/rusă) Anton Costiescu cu predarea Istoriei medicinii la nou înființata Scoală de Chirurgie din București.^[2] În noaptea de 11 februarie 1866, când avea gradul de căpitan, Anton Costiescu fusese unul din cei trei ofițeri care s-au dus la domnitorul Alexandru Ioan Cuza, silindu-l să semneze actul de abdicare.^[3]. Ulterior se distinsese inventând un echer grafometru sau cuadrant de campanie pentru reglarea tirului.^[4]Colonelul Costiescu era și un francmason activ fiind inițiatorul reconstituirii Marii Loji Naționale a României.^[5]Anton Costiescu a fost membru al lojii masonice „Înțelepții din Heliopolis” din București.^[6]

Mama sa era Maria Ghyka [n. 1860], fiica beizadelei Constantin Ghyka (1828-1874), fiul cel mare al ultimului domnitor al Moldovei înainte de unirea Principatelor, Grigore al V-lea Ghica, și al Ecaterinei (Catița) Balș (1835-1913).^[7] Așadar, Matila Ghyka a fost strănepotul, din partea mamei, al lui Grigore Alexandru Ghica, care ca domnitor al Moldovei a fost denumit Grigore al V-lea Ghica, ultimul domnitor al Moldovei (1854-1856), înainte de Unirea Principatelor.

Mezalianța dintre Maria Ghyka și Matila Costiescu a fost încheiată în grabă și desfăcută tot în grabă, având în vedere că părinții săi au divorțat la puțin timp după nașterea lui Matila. Copilului i s-a dat prenumele tatălui, dar nu și numele de familie al acestuia,el fiind numit de la început Matila Ghyka,^[8]înfiat de Grigore Ghika, o rudă a mamei sale. El a fost crescut de mama sa în casa bunicii sale Ecaterina Ghyka, născută Balș, petrecând majoritatea timpului la Iași și stând în timpul verii și toamna la conacul familiei Balș de la Dumbrăveni. Învață franceza în familie și germana cu guvernante bucovinene. Mai târziu, Matila a fost adoptat de un unchi al său, Grigore Ghyka (1867-1940), fratele vitreg (care n-a avut copii) al mamei sale, pe care l-au întîlnit prima dată pe timpul studiilor pariziene și care i-a dat numele și titlul de prinț ^[9](detalii despre numeroasa familie Ghyka precum și despre locurile unde a trăit prințul român, se pot găsi în lucrările profesorului Mihai Sorin Rădulescu).

În septembrie 1891 Matila Ghyka pleacă la Paris cu mama sa, fiind înscris ca intern la școala “Sainte Anne” din Saint Ouen (o suburbie a Parisului) a ordinului catolic Saint François de Sales, scoală de nivel liceal, cu condiția strictă ca el să nu fie convertit la catolicism. După un an, Maria Ghika afla că fiul ei trecuse la catolicism. Deși mama sa se instalase la Paris, fiind intern, Matila o vedea de obicei doar în zilele de Duminică. În 1895 se decide să urmeze o carieră de ofițer de marină și se înscrie la Colegiul Maritim din insula Jersey din Insulele Anglo-Normande. Colegiul era organizat de călugării iezuiți, care fuseseră obligați să părăsească teritoriul Franței în urma noii legi din 1880 privitoare la laicizarea învățământului francez. Deși situată pe un teritoriu sub administrația coroanei britanice, școala era specializată în pregătirea candidaților pentru o carieră în marina militară franceză. Astfel, pe lângă faptul că școala își urma programa de învățământ pentru examenul de bacalaureat, ea punea accentul pe cursuri adâncite de matematică, disciplină esențială pentru admiterea în Școala Navală. În 1897, Matila Ghyka este admis, la limita de vârstă, ca elev-aspirant la Școala Navală Franceză din Brest, institutie de rang universitar, transcrisă uneori ca Academia Navală.

În 1899 Matila Ghyka termină Școala Navală și se angajează în marina franceză cu gradul de aspirant, primul grad de ofițer în marina militară, fiind repartizat pe fregata "Iphigénie", o fregată cu pânze, dotată și cu un motor auxiliar. Comandantul navei era Henri-Louis Manceron, (1848-1917), avansat ulterior la rangul de contra-amiral, șef de stat major al marinei militare franceze ^[10][11]

Prima misiune a fregatei a fost o călătorie în Martinica unde nava a staționat timp de trei luni în portul Saint Pierre pentru paza insulei. În memoriile sale, Matila Ghyka descrie în mod pitoresc orașul și viața societății creole din orașul Saint Pierre, care a fost complet distrus ca urmare a erupției vulcanului Pelée din 1902. La întoarcere, fregata “Iphigénie” participă la manevrele escadrei de nord a marinei franceze în largul insulei Oléron continuându-și călătoria până la Boulogne-sur-Mer, înainte de a ancora în rada portului Brest, la 1 august 1900.

Crucișătorul Elisabeta pe care a servit Matila Ghyka în 1900-1901

Ion Lahovari, ministrul Afacerilor Externe al României și un prieten al familiei Ghyka, l-a convins să se întoarcă în țară și să se înroleze în marina militară română. La 1 octombrie 1900, Matila Ghyka se prezintă la Constanța, fiind repartizat pe crucișătorul „Elisabeta”, singurul crucișător al marinei române. În memoriile sale, Ghyka se plânge de inactivitatea marinei, crucișătorul stând în cea mai mare parte a timpului ancorat la chei. În anul următor, Matila Ghyka este staționat la Galați, unde ia comanda unei canoniere, a cărei misiune era de a supraveghea situația de pe ostrovul Bujor de pe Dunăre, în apropiere de Zimnicea, ostrov care în acea vreme era disputat de Bulgaria și România. Conflictul a fost rezolvat în urma schimbării cursului Dunării, care a avut drept consecință alipirea ostrovului de malul românesc.

Matila Ghyka a fost apoi detașat la „Școala de Mine și Torpile” a marinei militare române, care, în timpul verii, funcționa la Mahmudia, ceea ce i-a dat prilejul să cunoască frumusețile Deltei Dunăriiși ale Lacului Razim.

În 1904 Matila Ghyka se hotărăște să-și continue studiile și obține un concediu în acest scop. El pleacă din nou la Paris înscriindu-se la „École supérieure d'électricité” – Supélec (Școala superioară de electricitate).^[12] Școala, care face parte din grupul de instituții de învățământ superior cunoscut sub numele de „Grandes Écoles”, fusese înființată în 1894 de Société Internationale des Électriciens (Societatea Internațională a Electricienilor) – în prezent, Société des Électriciens et des Électroniciens – SEE (Societatea Electricienilor și Electroniștilor) din Franța și este considerată una din cele mai prestigioase și selective școli ale învățământului tehnic din Franța. Fiind absolvent al Școlii Navale, o parte din examenele sale au fost echivalate și Matila Ghyka a reușit să treacă restul examenelor necesare în cursul unui an, obținând diploma de inginer electrician în 1905.

În timpul acestor studii, Matila Ghyka a început să se preocupe de problema influenței vieții asupra legilor fizice care descriau comportarea materiei neînsuflețite. El a avut prilejul să-și discute părerile cu Gustave Le Bon, sociolog și cercetător științific francez. Cunoscut în special pentru studiile sale în domeniul științelor sociale, Le Bon se precupase și de problema echivalenței dintre masă și energie, publicând diferite lucrări asupra acestui subiect la începutul secolului al XX-lea.^{[13][14][15][16]} Matila Ghyka i-a expus lui Le Bon teoriile sale asupra interpretării celui de al doilea principiu al termodinamicii, ținând seama de diferența transcendentală dintre materia anorganică și cea organică. Gustave Le Bon a declarat că problema îl depășea, dar a cerut părerea lui Henri Poincaré, una din somitățile științifice ale vremii. Deși Poincaré considerase că punctul de vedere al lui Matila Ghyka era corect, acesta nu a reluat decât mult mai târziu și dintr-o altă perspectivă preocupările sale cu privire le diferența dintre materia vie și cea neînsuflețită. Este totuși de amintit că ipoteza pe care Ghyka i-o enunțase lui Le Bon, a fost emisă și dezvoltată mai târziu de alți cercetători ca James Johnstoneîn lucrarea „Mecanismul vieții” ^[17] și de Raymond Ruyer în volumul „Elemente de psiho-biologie” ^[18]

La întoarcerea în țară, Matila Ghyka s-a prezentat la Ministerul de Război, unde generalul Iacob N. Lahovari (Jacques Lahovary), care era ministru interimar la acest minister, l-a numit profesor de torpile și de electricitate la școala de ofițeri de marină de la Constanța.^[19]

În anul următor, principele moștenitor Ferdinand și principesa Maria au decis să facă o croazieră pe Marea Neagră. În acest scop, vasul de linie Regele Carol al Serviciului Maritim Român a fost echipat ca yacht regal. Matila Ghyka și colegul său locotenentul Dan Zaharia au fost numiți aghiotanți ai principelui Ferdinand, fiind însărcinați să-l însoțească în croazieră. În cursul călătoriei yachtul s-a oprit la Ialta, unde principele Ferdinand și principesa Maria l-au vizitat pe Marele Duce Aleksei Aleksandrovici.

La întoarcerea din croazieră, comandorul Petre Demetriade, directorul Marinei din Ministerul de Război, l-a numit pe Matila Ghyka șef al Serviciului tehnic al marinei, nou înființat.

În 1906, regele Carol I a decis să-l investească pe șahul Persiei Mozaffar al-Din Shah Qajar cu ordinul Steaua României cu gradul de mare cruce cu diamante. Decizia a fost luată ca urmare a vizitei făcute de șah în Europa și decorarea sa de către marile cancelarii. Ion Lahovary, ministrul afacerilor străine, a însărcinat o delegație condusă de principele George-Valentin Bibescu, văr cu Anton și Emanuel Bibescu, căruia i s-a conferit rangul de ambasador extraordinar, să se deplaseze la Teheran, pentru a-i înmâna decorația. Din delegație mai făceau parte Matila Ghyka, cu gradul de locotenent, în calitate de atașat militar și George Stoicescu ca atașat diplomatic. Numirea lui George-Valentin Bibescu era justificată de participarea sa la un raliu automobilistic în cursul căruia traversase Persia, ajungând până la Isfahan și fusese în misiune diplomatică la șahul Persiei. Gheorghe Stoicescu, care fusese numit de curând secretar de legație în cadrul Ministerului Afacerilor Străine, a avut ulterior o bogată experiență diplomatică. De asemenea, el era bine introdus în societatea vremii, însurându-se după câțiva ani cu Simone de Caillavet, nepoata lui Anatole France; căsătoria nu a durat însă, iar Simone s-a remăritat mai târziu cu scriitorul André Maurois.^[20]

Prima parte a călătoriei de la București la Baku a fost făcută cu trenul. Apoi delegația a luat un vapor cu care a ajuns la Bandar-e Anzali Rasht în Persia, unde a fost întâmpinată de reprezentații șahului. De la Rasht călătoria a fost făcută cu landouri, peste noapte înnoptându-se în caravanseraiuri. Trecând peste munții Elbrus în apropiere de Rudbar, expediția s-a oprit la ruinele castelului Alamut, unde domnise sheikul Hassan-i Sabbah în secolul al XI-lea. În memoriile sale, Matila Ghyka menționează că citise în Franța despre „legenda bătrânului de pe munte și a castelului numit Alamout” fără a-și aminti exact sursa; el se referă la un roman citit pe timpul școlii pariziene, fapte regăsite și în relatarea călătoriilor lui Marco Polo, unde este prezentată legenda.^[21]

În timpul drumului de la coasta Mării Caspice la Teheran, avuseseră loc tratative îndelungate cu reprezentanții șahului cu privire la protocolul care trebuia respectat. George Bibescu a cerut să se respecte protocolul urmat cu zece ani mai devreme, când Charles Hardinge, primul lord Hardinge of Penshurst, îi adusese șahului Ordinul Jartierei. Detaliile fuseseră copiate după protocolul de la Shahabad, negociat pentru primirea la Teheran a delegației țarului Petru cel Mare după victoria în războiul ruso-persan din 1722-23. Detaliile se refereau în special la modul de primire și la drepturile delegaților străini. Printre altele, bazat pe precedentul stabilit pentru misiunea Lordului Hardinge, Bibescu a insistat asupra necesității decorării tuturor membrilor delegație cu Ordinul Leului și al Soarelui,^[22] cea mai înaltă decorație persană, și anume cu gradul de Marea cruce cu diamante pentru ambasadorul extraordinar, Steaua cu rang de cavaler comandor pentru atașatul militar și cu Steaua cu rang de comandor pentru atașatul diplomatic.

Primirea de către șahul Persiei a decurs fără alte incidente și delegația română s-a întors în țară, trecând prin portul Batumi, unde îi aștepta crucișătorul Elisabeta.

Prin grija contraamiralului Emanoil Koslinski, comandantul Marinei Militare Române, se comandaseră în Anglia patru vedete torpiloare, care urmau să fie livrate în toamna anului 1907.^[23] Deoarece erau nave fluviale și aducerea lor pe mare implica riscuri, locotenent-comandorul Petre Demetriade, directorul Marinei din Ministerul de Război, prefera soluția de a le aduce prin sistemul european de canale navigabile și, încă înaintea misiunii în Persia, îl însărcinase pe Matila Ghyka să contacteze autoritățile germane, pentru a stabili, pe de o parte, dacă gabaritele canalelor permiteau trecerea monitoarelor iar, pe de altă parte, dacă tranzitul unor nave de război era admisibil. În august 1907, guvernul german își dăduse acordul, cu condiția ca navele să nu fie înarmate. Având în vedere că Matila Ghyka nu era doar ofițer de marină, ci și inginer, comandorul Demetriade l-a însărcinat să se deplaseze în Anglia pentru a face recepția navelor la șantierele navale Thames Iron Works din Canning Town, lângă Londra și pentru a lua comanda flotilei pentru a o aduce la Galați.

Călătoria a început în martie 1908. Navele au fost duse până în portul Harwick de unde urma să fie remorcate pentru traversarea Mării Nordului până la Hoek of Holland, monitoarele fiind improprii pentru navigație maritimă. Din cauza unei furtuni, cablul unuia dintre monitoare s-a rupt și a fost necesară toată îndemânarea echipajului român pentru a evita scufundarea navei. În continuare, flotila a urcat cursul Rinului până la Frankfurt pe Main iar continuând apoi pe Main până la Bamberg.

Pentru trecerea interfluviului dintre Rin și Dunăre între Bamberg și Kelheim a fost utilizat Canalul Regele Ludwig(Ludwigskanal), care fusese inaugurat în 1843 de Ludovic I al Bavariei. Lungimea totală era de 178 km și creasta de află la cota 417 mdM. Canalul avea un total de 100 de ecluze, dintre care 68 pe versantul dinspre râul Main pentru o diferență de nivel de 187 m și 32 pe versantul dinspre Dunăre, pentru o diferență de nivel de 79 m. În memoriile sale, Matila Ghyka exagerează apreciind numărul lor la circa 300, dar precizează mai departe "300 cred", dar fără îndoială atât numeroasele ecluzări cât și halaj în lungul canalului cu o viteză care nu depășea 3 km/oră, dădeau impresia unei călătorii fără sfârșit.

Dunărea era utilizată pentru navigație, însă nu fusese amenajată astfel încât pe cursul superior monitoarele trebuiau din nou remorcate. Totuși flotila a trecut cu succes prin zona de rapiduri de la Regensburg și după două luni de călătorie, cele patru monitoare au ancorat în portul Galați. Matila Ghyka susține că este primul caz când nave militare au parcurs întreg traseul din delta Rinului până la gurile Dunării.

După aceste două călătorii, Matila Ghyka nu se simțea atras de o viață de rutină în cadrul flotilei române de pe Dunăre sau a flotei Mării Negre. De aceea, când comandorul Demetriade s-a îmbolnăvit grav, fiind nevoit să se retragă din activitate cu câteva săptămâni după revenirea lui Matila Ghyka în țară, acesta a decis să-și găsească o altă activitate, care să-i permită să călătorească mai mult, optând pentru o carieră diplomatică. Deoarece intrarea în diplomație cerea studii de drept, Ghyka a plecat să-și dea doctoratul la Bruxelles, absolvirea Scolii Navale din Franța fiind echivalată cu o licență în științe. Conducătorul său la Université Libre de Bruxelles-ULB (Universitatea Liberă din Bruxelles), instituția de învățământ superior francofon din Belgia,^[24] era profesorul Edmond Picard, un jurist renumit care fusese președintele baroului din Belgia și membru al curții supreme. Prin coincidență, Picard fusese și el marinar, începându-și cariera în marina comercială. Lucrând intens pentru a-și trece examenele și a-și termina teza în timpul cel mai scurt posibil, Matila Ghyka a reușit să obțină titlul de doctor în drept cu mențiunea magna cum laudeîn 1909. Pe lângă studiile juridice, Edmond Picard l-a îndrumat pe Matila Ghyka și în studiul artelor plastice, învățându-l să aprecieze arta flamandă. Influenței lui Edmond Picard i se datorează preocupările de mai târziu a lui Matila Ghyka în domeniul esteticii.

Întors la București, Matila Ghyka este numit atașat de legație la Legația Română din Berlin, ulterior se înscrie la concursul pentru atașat de legație, respectiv secretar III, la acesta din urmă, clasându-se al doilea. După un an, în timpul căreia a fost mai activ în saloanele societății berlineze decât pe linie diplomatică, Ghyka și-a cerut transferul la legația română de la Londra, în speranța unei activități mai interesante. Ministru plenipotențiar al României la Curtea Saint James era Constantin G. Manu, cumnatul lui Gheorghe Grigore Cantacuzino (nababul), șeful Partidului Conservator, care, deși era în post de ambasador de peste zece ani, nu învățase să vorbească engleza, astfel încât rapoartele lunare ale legației erau redactate alternativ de cei doi atașați, Matila Ghyka și Anton Bibescu.

Profitând de faptul că, în anul următor (1911), Anton Bibescu fusese numit însărcinat cu afaceri al legației, Ghyka i-a cerut un concediu neoficial de un an de zile pentru a face o călătorie în jurul lumii. Plecând cu vaporul la sfârșitul lunii iulie în Statele Unite, Matila Ghyka s-a oprit întâi la New York. Și-a câștigat existența lucrând la un atelier de reparat automobile și alte slujbe ocazionale, printre care și cea de figurant pentru o producție cinematografică. Și-a continuat apoi călătoria până la San Francisco, de unde a plecat cu vaporul la Yokohama, oprindu-se în Japonia, China și Ceylon, după care a ajuns din nou în Europa prin Canalul de Suez.

În iulie 1916, aflând că intrarea în război a României este iminentă, Matila Ghyka a solicitat la București să fie concentrat, deși, pe baza statutul lui său diplomatic, era scutit de serviciul militar activ. Prezentându-se la București, a primit însărcinarea de ofițer de legătură între armata română și escadra rusă staționată în portul Constanța, comandată de amiralul de Veraillon. A luat parte la misiuni de recunoaștere, atât pe mare, cât și pe uscat, înainte de declanșarea atacului trupelor bulgare și germane din 20 octombrie 1916. În momentul în care linia frontului a fost spartă, la 22 octombrie escadra rusă a părăsit Constanța, Matila Ghyka rămănând pe bordul vasului amiral, crucișătorul Rostislav. Exista speranța ca marina rusă să încerce un atac naval în zilele următoare. Însă tocmai pe 20 octombrie, o explozie a scufundat cuirasatul Imperatrița Mariya în rada portului Sevastopol, ceea ce a împiedecat aducerea la îndeplinire a planului. Matila Ghyka s-a prezentat la amiralul Aleksandr Kolceak, comandantul flotei Mării Negre. După discutarea situației războiului naval, Kolceak l-a trimis pe Matila Ghyka în România. Noua însărcinare a lui Ghyka a fost cea de ofițer de legătură pe lângă misiunea navală franceză, condusă de marchizul de Belloy. A părăsit Bucureștii în ziua de 6 decembrie 1916, cu câteva ore înainte de intrarea trupelor germane în oraș, luându-și în primire noile însărcinări cu câteva zile mai târziu, la Galați. Între timp armata germană ocupase în totalitate Dobrogea și partea de sud a Deltei Dunării, până la brațul Sulina. În portul Galați erau ancorate câteva sute de barje cu alimente care fuseseră aduse în timpul retragerii și riscau să fie distruse de tirul artileriei germane și bulgare de pe malul opus. Sarcina forțelor navale era de a le duce în siguranță în brațul Chilia, convoaiele trebuind să navige sub protecția unor torpiloare în nopțile fără lună pentru a nu fi detectate de artileria inamică de pe malul drept. Matila Ghyka a avut comanda câtorva din aceste convoaie. Operația a fost reușită înainte de a deveni imposibilă, ca urmare a minării șenalului navigabil al Dunării și a accesului în brațul Chilia. Ulterior, Matila Ghyka a fost numit șef-adjunct al statului major al flotilei române de pe Dunăre, care se afla în portul Chilia sub comanda amiralului Vasile Scodrea.

După Revoluția din Rusia în februarie 1917 operațiile navale cu marina militară rusească au fost complet oprite, iar relațiile cu puterile occidentale deveniseră de imporanță deosebită pentru guvernul român. De aceea, în iunie 1917, Matila Ghyka a fost numit atașat naval la Londra, post nou înființat. După semnarea Tratatului de Pace de la București legația română de la Londra s-a aflat într-o situație dificilă, încercând să convingă aliații că România avea intenția de a reintra în război, de îndată ce circumstanțele o vor permite. După încheierea armistițiului la 11 noiembrie 1918 legația română din Londra și-a reluat funcțiunile obișnuite.

La 27 noiembrie 1918, Matila Ghyka s-a însurat cu Eileen O'Conor (n. 1897), fiica fostului ambasador al Regatului Unit la Constantinopol și la Sankt Petersburg Sir Nicholas Roderick O'Conor of Dundermott (d. 1908) și a doamnei Minna Margaret Hope-Scott (d. 1934). Ceremonia religioasă a avut loc la catedrala catolică The Church of the Immaculate Mary, cunoscută sub numele de Brompton Oratory din Londra, acolo unde s-au căsătorit și alte celebrități, precum Stéphane Mallarmé, Edward Elgar sau Alfred Hitchcock. Familia Ghyka a avut doi copii: Maureen Rose Fearga Ghyka (3 august 1920 – 25 august 1979) și Roderick Ghyka (21 decembrie 1923 – august 1978).

Deși a lucrat în cadrul Ministerului Afacerilor Străine și a avut însărcinări în cadrul diferitor legații române, Matila Ghyka nu a avut o activitate diplomatică susținută, funcțiunile sale fiind mai mult legate de relații publice sau culturale, exceptând stagiul său în țările nordice. Misiunile sale diplomatice au fost întrerupte de perioade în care fie era pus în disponibilitate, la cerere, fie era rechemat la București. A fost numit mai întâi ca atașat de legație la Berlin, apoi din 1911 la Londra, unde este avansat secretar de legație.

În decembrie 1918 Matila Ghyka a fost numit ca atașat de legație la Roma pentru șase luni de zile, începind cu prima zi a anului următor.^[25] În 1919, Matila Ghyka a fost trimis în misiune în Statele Unite ale Americii, pentru a organiza repatrierea emigranților români, în marea lor majoritate transilvăneni, care doreau să beneficieze de posibilitatea de împroprietărire ca urmare a reformei agrare. În 1921 a fost numit atașat de legație la Madrid, unde șeful legației era George Cretzianu, dar, după un an, legația a fost desființată din motive bugetare, Matila Ghyka fiind rechemat la București. În 1924 a fost numit consilier de legație la Varșovia, dar după un an a cerut punerea în disponibilitate și s-a instalat la Paris unde a locuit câțiva ani.

În timpul șederii la Paris a intrat în cercul scriitorilor francezi, întreținând relații de prietenie cu Paul Valéry, Léon-Paul Fargue, Marcel Proust, Antoine de Saint-Exupéry, Laurent de Sercey, André Beucler, Lucien Fabre, Louise Leveque de Vilmorin și alții. Tot în această perioadă a început să scrie lucrările sale de estetică, publicând în 1927, la Paris, prima sa lucrare Esthetique des proportions dans la nature et les arts (Estetica proporțiilor în natură și în artă).

Având în vedere experiența sa atât în probleme navale cât și în domeniul dipomatic, în 1928 Matila Ghyka a fost numit consilier al delegației române la Comisia Europeană a Dunării, care își avea sediul la Viena. După un an a fost rechemat la București, luând postul de adjunct al șefului direcției protocolului din Ministerul Afacerilor Străine.

Matila Ghyka cu familia în 1935

În 1931, după urcarea pe tron a regelui Carol al II-lea, Matila Ghyka a fost numit ministru plenipotențiar al României la Stockholm. Noul său post implica, pe lângă reprezentanța în Suedia, și acoperirea relațiilor diplomatice cu Finlanda, Norvegia, Olanda și Danemarcaunde România nu avea legații.

În același timp și-a continuat scrierile în domeniul esteticii, dezvoltând-și ideile în diferite lucrări, cea mai importantă fiind Numărul de aur - Rituri și ritmuri pitagorice în dezvoltarea civilizațiilor occidentale publicată în 1931 cu o prefață de Paul Valéry. În 1933 a ieșit de sub tipar singurul său roman,Pluie d'Etoiles (Ploaie de stele), care, deși nu a avut succesul internațional pe care l-au avut lucrările sale de estetică, a cunoscut mai multe ediții în Marea Britanie și cronici favorabile.

După o altă întrerupere a activității sale, în toamna anului 1936 a fost numit adjunct al lui Vasile Grigorcea, ministrul plenipotențiar al României la Curtea Saint James (Londra). Sosirea sa în Regatul Unit a coincis cu abdicarea regelui Edward al VIII-lea. Principala misiune a legației era să determine schimbarea opiniei publice engleze care, după demiterea lui Nicolae Titulescu în 1936, îi era defavorabilă regelui Carol al II-lea. Deși vizita regelui Carol al II-lea la Londra în 1938 s-a desfășurat într-o atmosferă cordială, România nu a reușit să obțină armamentul de care avea nevoie.^[26]. Tensiunile create de apropierea politică de Germania au avut drept consecință schimbări în personalul legației române de la Londra. În 1938, după vizita regelui în Regatul Unit, Vasile Grigorcea a fost rechemat și pentru câteva luni Matila Ghyka a îndeplinit funcția de însărcinat cu afaceri. După numirea lui Viorel Virgil Tileaca ministru plenipotențiar la Curtea Saint James (numirea a fost promulgată la 15 ianuarie 1939) Matila Ghyka este rechemat. După doar câteva luni, Grigore Gafencu, noul ministru al afacerilor străine, se decide să-l trimită înapoi la Londra, ca adjunct al ministrului plenipotențiar pentru probleme culturale. Numirea a fost aprobată de regele Carol al II-lea abia în august 1939, Ghyka prezentându-se la post cu câteva zile înainte de începerea celui de-al doilea război mondial. Cariera diplomatică a continuat până în 1940, când demisionează.

Deși era majoritatea timpului în străinătate, Matila Ghyka își menținea prezența în viața culturală din România. Astfel, participă la înființarea revistei Simetria, acțiune inițiată de arhitectul George Matei Cantacuzino. Ghyka face parte din comitetul de redacție al revistei, împreună cu Octav Doicescu, Paul Emil Miclescu (primul număr are pe frontispiciu - toamna 1939), mai târziu întrând în comitetul de redacție și Tudor Vianu, Marica Cotescu, Haralamb Georgescu, Titus Evolceanu, Ștefan Constantinescu, Mac Constantinescu ^[27][28]Revista Simetria a fost cea mai bună publicație de teorie a artei din literatura noastră de specialitate (cf.Mihai Dim. Sturdza, op.cit.).

În iulie 1940, imediat după venirea la putere a guvernului Ion Gigurtu, Viorel Tilea este rechemat, dar refuză să se întoarcă în România și își dă demisia din cadrul Ministerului Afacerilor Străine. După preluarea puterii de Ion Antonescu, Matila Ghyka demisionează și el din cadrele ministerului, „la a doua plecare a regelui Carol al II-lea”. Împreună cu un grup redus de diplomați ai legației de la Londra se formează un Comitet Național Român, organizat la Londra, (unde Matila Ghyka era unul dintre vicepreședinți, după 1940), care nu a reușit însă să atingă statutul guvernelor în exil ale țărilor ocupate de puterile axei

Deși se cunoaște foarte puțin, prințul Matila C. Ghyka a colaborat intens în timpul războiului și după aceea la publicații de prestigiu din Statele Unite ale Americii, Franța, Belgia, Algeria (pe timpul ocupării Franței de către germani) și Anglia (se cunosc cam 30 de publicații apărute în țările mai sus citate), abordând teme politice de actualitate, probleme de filosofie, estetică ș.a.m.d.

În timpul vieții, Matila Ghyka a obținut diferite distincțiii. Era cavaler al Royal Victorian Order (K.C.V.O.) și fusese decorat cu Ordinul Coroana României și cu Crucea Militară (Military Cross) a Regatului Unit, Legiunea de Onoare franceză și altele.

În 1950, în vârstă de aproape 70 de ani, s-a retras în Europa, trăind pentru mai mulți ani la Chapelizod, o mică localitate la vest de Dublin, Irlanda. După o viață în timpul căreia avusese prilejul să se bucure de toate onorurile, ultimii 15 ani ai vieții au fost triști. Lipsit de resurse materiale, Matila Ghyka a fost nevoit să-și câștige existența trăind din expediente. A făcut diferite traduceri (vezi lista lucrărilor publicate), a scris sub pseudonim romane polițiste (informație nedocumentată, ca și aceea că a colaborat cu Walt Disney, datorate lui Mircea Eliade) și chiar a fost nevoit să facă munci manuale (singurele referințe în această problemă sunt ale lui Mircea Eliade, nu știm cât de sustenabile).^[26]

În necrologul pe care l-a publicat în 1965, Mircea Eliade menționează că, la vârsta de 75 de ani, lui Matila Ghyka îi fusese dat să cunoască viața unui student sărac, trăind din expediente, adică acceptând orice fel de muncă - intelectuală sau manuală - ca să-și poată ține zilele.

„Nu știu cine poartă răspunderea acestei nevrednicii strigătoare la cer: autorul neuitatului Le Nombre d’Or să fie silit, la bătrânețe, să facă pachete la Bon Marché (pachete cu hârtie colorată, căci era săptămâna Crăciunului...!). Sunt sigur însă că el, Matila Ghyka, nu s-a plâns niciodată. Nimănui!”

— Mircea Eliade, Împotriva deznădejdii ^[65]

Mormântul lui Matila Ghyka și al soției sale la cimitirul Gunnersbury Cemetery, Londra, înainte de restaurare

^[66]

Soția sa, Eileen, a murit la 10 februarie 1963. Doi ani mai târziu, în ziua de 14 iulie 1965 la Londra, a murit și Matila Ghyka. Soții Ghyka sunt înmormântați în cimitirul Gunnersburydin Londra, mormântul fiind restaurat prin grija istoricului de artă Dr. Radu Varia, putând acum aprecia diferența dintre starea mormântului, înainte și după restaurarea de la finele anului 2010.

Cei doi copii ai lui Matila Ghyka au murit relativ tineri. Fiul său, Roderick Ghyka, actor din întâmplare, cu studii în Marea Britanie, a plecat în Statele Unite unde a jucat ca actor în două filme: The Battle of Love's Return (1971) și The Divine Obsession (1976), primul, o comedie romantică, al doilea un film pentru adulți, ambele regizate de Lloyd Kaufman^[67].

Roderick Ghyka a murit în 1978, iar sora sa, Maureen, care a lucrat după război la diverse instituții internaționale la Paris, în 1979. În ceea ce privește descendenții direcți, familia lui Matila Ghyka s-a stins.

Cele mai multe referințe despre viața lui Matila Ghyka, se găsesc in lucrările profesorului Mihai Sorin Rădulescu, iar cei interesați de ultima perioadă a activității sale diplomatice, trebuie să citească ce a scris profesorul Sorin Arhire.

Volume publicate:

• Esthétique des Proportions dans la nature et dans les arts, Paris, Gallimard, 1927 (există versiuni în limbile rusă, spaniolă și italiană)..
• Le nombre d'or. Rites et rythmes pythagoriciens dans le développement de la civilisation occidentale. Tome 1 - Les Rythmes. Tome 2 - Les Rites; ouvrage précédé d'une lettre de Paul Valéry, Gallimard 1931 (există versiuni în limbile italiană, cehă, poloneză și engleza americană). Versiune românească și note datorate lui Adrian Pătrușcă la Nemira, 2016, într-un singur volum.
• Pluie d'etoiles, Gallimard, Paris 1933 (ediția engleză Again One Day, traducere de Maude Bigge, Methuen, London, 1936, ediția româneascǎ Ploaie de stele, Editura Curtea veche București 2007, traducere de Georgeta Filitti).
• Essai sur le rythme, Gallimard, Paris, 1938.
• A documented chronology of Roumanian history from pre-historic times to the present day, B. H. Blackwell Ltd., Oxford, 1941, translated from the french by Fernad G. Renier and Anne Cliff, Printed under the auspices of the National Committee of the Roumanian movement, versiune românească sub titlul "O cronologie documentată a istoriei României, din timpurile preistorice până astăzi", de Georgeta Filitti la Editura de Vest, Timișoara, 2010
• Tour d'horizon philosophique Gallimard, Paris, 1946
• The Geometry of Art and Life, Sheed and Ward, NY, 1946, frecvente reeditări după 1977 (există traducere în limba chineză).
• Sortilèges du verbe, Paris, Gallimard, 1949. Cu o prefață de Léon-Paul Fargue.
• Philosophie et mystique du nombre, Payot, 1952 (ediția românească, Filosofia și mistica numărului, Editura Univers enciclopedic, București, 1998, traducere de Dumitru Purnichescu, postfață de Cornel Mihai Ionescu, există traduceri în limbile spaniolă și sârbă)
• A Practical Handbook of Geometrical Composition and Design, Transatlantic Arts, Alec Tiranti, London, 1956
• Couleur du monde: (vol. I, Escales de ma jeunesse, vol. II, Heureux qui comme Ulysse...), 1955 (vol.I), 1956 (vol.II), Éditions Du vieux colombier, La Colombe, Paris, (ediția engleză prescurtată, The World Mine Oyster – The Memoirs of Matila Ghyka, translated from the french by the author, Wiliam Heinemann, London, 1961, prefață de Patrick Leigh Fermor). Ediția în limba română: Curcubeie – două volume, Editura Curtea Veche, București, 2003, traducere de Georgeta Filitti, reeditare într-un singur volum în anul 2014 la Polirom, Iași.

Matila Ghyka

Matila Ghyka în uniformă diplomatică (1934)

• 1967: Tudor Arghezi (pseudonimul lui Ion Nae Theodorescu, n. 21 mai1880, București – d. 14 iulie 1967) a fost un scriitor român, cunoscut pentru contribuția sa la dezvoltarea liricii românești sub influența baudelairianismului. Opera sa poetică, de o originalitate exemplară, reprezintă o altă vârstă marcantă a literaturii române. A scris, între altele, teatru, proză (notabile fiind romanele Cimitirul Buna Vestire și Ochii Maicii Domnului), pamflete, precum și literatură pentru copii. A fost printre autorii cei mai contestați din întreaga literatură română. Pseudonimul Arghezi provine, explică însuși scriitorul, din Argesis - vechiul nume al Argeșului. Ovid S. Crohmălniceanu propunea în studiul consacrat operei poetului din Istoria literaturii române între cele două războaie mondiale o altă explicație, pseudonimul ar proveni din unirea numelor a doi celebri eretici, Arie și Geza. Arghezi este unul dintre autorii canonici din literatura română. După o altă ipoteză, numele poate veni de la numele bonei (Ergézi Rozália) care de fapt ar fi adevărata mamă

S-a născut pe data de 21 mai 1880 la București, în strada Țărani nr. 46^[4], numele său fiind Ion Nae Theodorescu. Este fiul lui Nae Theodorescu și al Mariei Theodorescu. Între 1887 și 1891 a fost elev al Școlii primare „Petrache Poenaru”, sub îndrumarea primului său dascăl, Nicolae Abramescu. Între 1891 și 1896 urmează cursurile gimnaziului „Dimitrie Cantemir” și apoi pe cele ale liceului „Sfântul Sava” din București. De la vârsta de 11 ani, din cauza situației familiale, este nevoit să se întrețină singur, dând meditații.

Anul 1896 este anul debutului său literar. La 30 iunie publică în ziarul „Liga Ortodoxă”, condus de Alexandru Macedonski, poezia „Tatăl meu”, semnată I.N. Theodorescu. La cenaclul lui Macedonski îl va cunoaste pe Grigore Pisculescu (Gala Galaction), cu care va rămâne prieten apropiat. Între 1897 și 1899 publică versuri și poeme în proză la „Revista Modernă” și „Viața nouă” pe care le semnează pentru prima oară cu pseudonimul Ion Th. Arghezi. Întrerupe studiile și se angajează, în urma unui examen de chimie, ca laborant la fabrica de zahăr Chitila.

Tudor Arghezi a debutat în anul 1896, publicând versuri în revista Liga Ortodoxă, condusă de Alexandru Macedonski cu pseudonimul „Ion Theo”. La scurt timp de la debut, Macedonski afirma despre tânărul poet:

"Acest tânăr, la o vârstă când eu gângăveam versul, rupe cu o cutezanță fără margini, dar până astăzi coronată de cel mai strălucit succes, cu toată tehnica versificării, cu toate banalitățile de imagini și idei, ce multă vreme au fost socotite, la noi și in străinătate, ca o culme a poeticii și a artei."^[5]

A fost un admirator al simbolismului și a altor curente aparținătoare (cum ar fi Secesiunea vieneză) polemizând în articolele vremii cu George Panu de la Junimea' asupra atitudinii critice a celui din urmă privind Literatura modernistă.^[6] La 19 ani a intrat la mănăstirea Cernica, unde a stat patru ani, până în anul 1904. În 1904, a publicat împreună cu Vasile Demetrius o revistă proprie, Linia Dreaptă, care a încetat să mai apară după doar cinci numere.^[7] Arghezi, Gala Galactionși Demetrius au fost legați printr-o strânsă prietenie, cum reiese din mărturisirea fiicei lui Demetrius, artista și nuvelista Lucia Demetrius.^[8]

În romanele sale, poetul a mărturisit că nu era foarte atras de cariera de călugar, căci autorul ciclului Psalmilor era un eretic și nu un spirit mistic. A recurs la acest refugiu mai mult din comoditate, unul din unchii săi fiind un înalt ierarh al Bisericii Ortodoxe Române. În romanul Cimitirul Buna Vestire a parodiat cu sarcasm lumea monahală.

În 1905 a început un șir de călătorii în străinatate, deoarece la 30 ianuarie 1905 Constanța Zissu a dat naștere lui Eli Lotar, primul copil al lui Tudor Arghezi. Mama copilului, profesoară, a fost nevoită să-și ascundă maternitatea și să-și lase fiul la Paris, în grija unei doici. Îngrijorat, Arghezi s-a hotărât să plece la Paris unde a stat puțin timp, apoi s-a mutat la Fribourg, unde a scris poezii și a participat la cursurile Universității Fribourg, dar nu a fost mulțumit de puternicul accent catolic al acesteia. S-a mutat la Geneva, unde a scris poezii, a asistat la cursurile Universității și, ca să-și câstige existența, a lucrat în atelierul unui bijutier.^[9]

În acel timp, datorită criticismului său referitor la represiunea mișcării țărănești, a fost ținut sub supraveghere de autoritățile elvețiene.

În 1909 a vizitat Italia.

Timbru din 1980 reprezentându-l pe Tudor Arghezi

S-a reîntors în România în 1910, și a publicat lucrări în Viața Românească, Teatru, Rampa, și în revistele lui N. D. Cocea Facla și Viața Socială, dar și în revista Cronicaîn colaborare cu Gala Galaction; s-a aflat într-o perioadă în care a avut o activitate literară prolifică, scriind versuri, pamflete politice și articole polemice cu care și-a câștigat notorietatea în cercurile teatrale, politice și literare ale vremii.^[10] Cocea a contribuit la succesul lui Arghezi, publicând unul din primele poeme ale poetului, Rugă de seară.^[11]

În această perioadă, Arghezi a devenit un critic de artă valoros și a luat apărarea pictorului Ștefan Luchian care suferea de scleroză multiplă și era acuzat de fraudă (din cauza suspiciunii că nu ar mai putea picta, dar ar permite ca lucrările altora să fie semnate cu numele său)^[12]

Era prezent cu regularitate la Kübler Café din București unde s-a format un cerc de artiști și intelectuali boemi care îi includea pe scriitorii Ion Minulescu, Liviu Rebreanu, Eugen Lovinescu, Victor Eftimiu, Mihail Sorbul și Corneliu Moldovanu, dar și pe pictorii Iosif Iser, Alexandru Satmari, Jean Alexandru Steriadi, compozitorul Alfons Castaldi, și pe colecționarul de artă Krikor Zambaccian.^[13] Conform lui Zambaccian, Arghezi a putut fi văzut mai rar la celălalt loc de întâlnire, Casa Capșa.^[13] În acea perioadă era și un asociat al omului politic și colecționarului de artă Alexandru Bogdan-Pitești, și lua parte în mod regulat, împreună cu Galaction, Cocea, Minulescu, Adrian Maniu și alți artiști plastici, la cercul creat de Maniu de la Știrbei-Vodă, lângă Parcul Cișmigiu.^[14] A scris și un poem dedicat lui Bogdan-Piteșt

Tudor Arghezi la aniversarea vârstei de 85 de ani

După izbucnirea primului război mondial, Arghezi a scris articole împotriva taberei politice conduse de partidul național liberal și de grupul de susținători ai lui Take Ionescu, care doreau ca România să intre în război alături de puterile Antantei (ca o încercare de a cuceri Transilvania de la Austro-Ungaria); a fost un susținător al unirii Basarabiei Vechiul Regat și detesta alianța implicită cu Rusia Imperială.^[15]

În timpul realizării României Mari mai exact în perioada 1918 - 1919 e închis un an, împreună cu 11 ziariști și scriitori (între care și Ioan Slavici), la penitenciarul Văcărești, acuzat de trădare, deoarece colaborase cu autoritățile germane de ocupație. In 1927 apare cu mare întârziere prima sa carte de poezii "Cuvinte potrivite", iar un an mai târziu tot sub direcția sa, apare ziarul "Bilete de papagal". După această dată, Tudor Arghezi va publica mai multe volume de versuri, romane, nenumărate articole. Va impune în literatura română ca specie literară tableta. În 1929 publică prima sa carte de proza, "Icoane de lemn". În 1931 va publica placheta de versuri "Flori de mucigai" legată, ca și "Poarta neagră", de anii de detenție. Tot acum, pentru copii, publică volumul în proza "Cartea cu jucării", inaugurând o direcție secundară în creația scriitorului, ce va continua, mai apoi, cu poemele știute de școlari: "Cântec de adormit Mitzura", "Buruieni", "Mărțișoare", "Prisaca", "Zdreanță" s.a. Manualele școlare cuprind multe creații ale sale destinate copiilor din toată lumea. În 1934publică romanul "Ochii Maicii Domnului" , tema principală fiind dragostea materna și devotamentul filial. Continuă să scrie poeme și în 1935 publică volumul "Versuri de seară". În 1936 apare "Cimitirul Buna-Vestire", roman, dar care poartă subtitlul "poem". În 1942 vede lumina tiparului romanul "Lina", de fapt un lung poem în proză. În 1943, sub genericul "Bilete de papagal" (ziarul "Informația zilei") publică îndeosebi pamflete usturătoare, pentru care e cercetat de poliție. La 30 septembrie, apare pamfletul "Baroane", în care îl atacă pe ambasadorul german Manfred von Killinger^[16]. Ziarul e imediat confiscat, scriitorul e închis la București și în lagărul de la Tg. Jiu. Va fi eliberat un an mai târziu.

În 1948 apare în ziarul PCR Scânteia, în patru episoade consecutive, celebrul articol al lui Sorin Toma, fiul poetului proletcultist A. Toma, intitulat "Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei", în care, printre altele, acuzînd pestilențialul poetic al lui Tudor Arghezi, autorul sancționează un "urât mirositor vocabular". Articolul se încheie cu o veritabilă amenințare cu moartea. Scriitorul va fi interzis imediat după publicarea acestuia și se retrage din viața publică în căsuța lui de la Mărțișor unde ar fi supraviețuit, după cum afirma, din vânzarea cireșelor.

În perioada 1952 - 1967 poetul a fost „reabilitat” treptat, la sugestia lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Tudor Arghezi este distins cu premii și titluri, ales membru al Academiei Române, sărbătorit ca poet național la 80 și 85 de ani și deputat în Mare Adunare Națională.^[17] S-a bucurat de mari avantaje în regimul comunist, ca și Mihail Sadoveanu, colaborând cu autoritățile și scriind poezii sociale pe placul acestora. Publică poemul "1907 - peizaje", "Cântare omului", "Stihuri pestrițe", "Poeme noi", "Cu bastonul prin București". În 1967, poetul moare, fiind înmormântat, alături de Paraschiva, soția sa, în grădina casei din Str. Mărțișor, cu funeralii naționale. Casa a rămas până astăzi muzeu, fiind menținută de fiica sa, Mitzura Arghezi.

Opere:

• Cuvinte potrivite, poezii, 1927
• Icoana de lemn, tablete, 1929
• Poarta neagră, tablete, 1930
• Flori de mucigai, poezii, 1931
• Cartea cu jucării, poezii, 1931
• Tablete din Țara de Kuty, povestiri swiftiene, 1933
• Ochii Maicii Domnului, 1934
• Cărticica de seară, poezii, 1935
• Cimitirul Buna-Vestire, roman parabolic, 1934
• Versuri, 1936
• Ce-ai cu mine vântule?, 1937
• Lina, roman, 1942
• Eminescu, studiu critic, 1943
• Versuri alese, 1946
• Bilete de papagal, 1946
• Una sută una poeme, 1947
• Prisaca, 1948, poeme pentru copii
• 1907-Peizaje, 1955
• Pagini din trecut, publicistică, 1955
• Cântare omului, 1955
• Frunze, 1961
• Poeme noi, 1963
• Cadențe, 1964
• Silabe, 1965
• Răzlețe, 1965
• Versuri lungi, 1965
• Ritmuri, 1966
• Litanii, 1967
• Noaptea, 1967
• O Furnică
• Testament

* 1986: 

• 1987: Mihail Fărcășanu (n. 10 noiembrie 1907, București – d. 14 iulie 1987, Washington, DC, Statele Unite) a fost un jurist, politician și scriitorromân. A fost președintele organizației Tineretului Național Liberal din 1940 până în 1946. Urmărit de autorități pentru acțiunile sale anti-comuniste, a reușit să fugă din țară în 1946, fiind ulterior condamnat la moarte în contumacie. A fost membru în Comitetul Național Român și în Liga Românilor Liberi, fiind ales președinte al acesteia în 1953. A fost primul director al secției române a postului de radio "Europa Liberă". Principala sa operă literară este romanul "Frunzele nu mai sunt aceleași", publicat în 1946 sub pseudonimul Mihail Villara, roman care a fost distins cu premiul editurii Cultura Națională.

Familia Fărcășanu descinde din Popa Stoica din Fărcaș, în ținutul Romanaților, preot care a abandonat biserica și a luat armele împotriva turcilor, distingându-se în războaiele lui Mihai Viteazul, care l-a numit agă. În 1595 Aga Fărcaș a comandat o armată cu care a trecut Dunărea, cucerind cetatea Nicopole și cu care a înaintat spre Vidin unde a fost învins de către turci, pierzându-și viața împreună cu mulți alți boieri.

După Aga Fărcaș, familia a avut o succesiune de demnitari domnești printre care se menționează:

• Radu Fărcășanu, vel-căpitan în 1639, vistier în 1652, mare stolnic în 1657 și mare vornic;
• Barbu Fărcășanu, vel-logofăt și vel-vistier în 1674;
• Matei Fărcășanu, mare stolnic în divanul țării din 1731;
• Constantin Fărcășanu, biv-vel serdar, unul din semnatarii memoriului boierilor olteni adresat în 1720 principelui Eugeniu de Savoia în timpul ocupației austriece;
• Enache Fărcășanu, pitar, numit de principele Mavrogeni ispravnic de Romanați

Conștient că viața îi este în pericol dacă rămâne în România, Mihail Fărcășanu a făcut pregătiri pentru a fugi din țară. El a fost ajutat de Matei Ghica-Cantacuzino, un vechi prieten, pilot de performanță, care fusese și pilot militar pe frontul de est, ajungând până la Stalingrad, unde participase la bombardarea gării din oraș la 5 octombrie 1942.^[8] Ghica-Cantacuzino plecase după război din România, însă se reîntorsese cu intenția de a ajuta anumiți prieteni să fugă.

S-a convenit cu familia Fărcășanu că evadarea în Occident va avea loc, în octombrie 1946, de pe un mic aeroport militar din Caransebeș. Un bombardier de un tip mai vechi, care tocmai fusese reparat și care trebuia readus la baza sa de la Brașov, urma să fie utilizat în acest scop. O comisie guvernamentală sosise cu o zi înainte la Caransebeș pentru a inspecta avionul și pentru a se asigura că avionul nu avea pasageri clandestini la bord, iar cantitatea de benzină din rezervor nu era mai mare decât cea necesară unui zbor de aproximativ 300 de km, distanța în linie aeriană între Caransebeș și Brașov.

În înțelegere cu Matei Ghica-Cantacuzino, mecanicul avionului modificase însă indicatorul de benzină, care arăta un rezervor umplut parțial când în realitate avionul era cu plinul făcut. Mihail Fărcășanu, împreună cu soția sa Pia și prietenul lor, Vintilă Brătianu stăteau ascunși în niște boscheți din apropierea pistei de decolare. Avionul a început să ruleze pe pistă, sub privirea comisiei guvernamentale de la București, având la bord numai pe Matei Ghica-Cantacuzino care pilota avionul și pe mecanicul de bord. Ajuns la capătul pistei, într-un loc în afara razei vizuale a micului turn de control, pe când avionul își ambala motoarele, soții Fărcășanu și Vintilă Brătianu au sărit în avion care a decolat imediat.

În spațiul aerian al Iugoslaviei avionul a fost reperat de aviația de vânătoare și a fost nevoie de toată dibăcia lui Matei Ghica-Cantacuzino să o evite, zburând printre nori. Avioanele iugoslave au tras asupra lor și avionul a fost chiar atins de gloanțe. Cu benzina în bună parte consumată, avionul a început traversarea Mării Adriatice, în condiții foarte dificile, deoarece pe lângă faptul că rezervoarele erau aproape goale, în urma tirurilor iugoslave, avionul nu mai avea niciun aparat în funcțiune în afară de altimetru. Cu ultimele picături de benzină au reușit să aterizeze pe un aeroport militar la Bari, în Italia. Ivor Porter, care în acea perioadă lucra la Legația Regatului Unit din București și era la curent cu tentativa de evadare, avea gata pregătită o telegramă pe care a expediat-o de la București la Bari, pentru ca fugarii să fie luați imediat sub protecția forțelor aeriene britanice. În memoriile sale Ivor Porter susține că, în lipsa acestui mesaj, exista riscul ca fugarii să fie retrimiși în țară. Evadarea a fost descrisă de Ivor Porter în cartea sa "Operația Autonomous" ^[9] Evadarea face și subiectul romanului "Zbor spre libertate. Scrisori din exil", de Pia Pillat Edwards (sub pseudonimul Tina Cosmin), prima soție a lui Mihail Fărcășanu. Romanul a fost tipărit inițial în limba engleză, la Londra, în 1972 sub numele The Flight of Andrei Cosmin, fiind apoi publicat, în traducere românească, de către editura Humanitas în 2002. Personajele romanului au nume fictive: astfel Matei Ghica Cantacuzino are în roman numele de Ștefan Criveanu, iar Ivor Porter numele de Chris Nelson.

Mihai Fărcășanu reușise să plece din țară în ultimul moment în care aceasta mai era posibil. Cu câteva zile mai târziu a început procesul unei presupuse "Mișcări Naționale de Rezistență", primul din seria de procese politice de tip stalinist din România. Prima notă referitoare la această mișcare a fost emisă la 27 iulie 1945 de "Direcțiunea Generală a Poliției" care preciza că "Mișcarea de rezistență organizată de partidele reacționare este dirijată de generalul Aurel Aldea, fost ministru de Interne, care are comanda acestei organizații.." Generalul Aurel Aldea a fost arestat la 27 mai 1946, fiind acuzat că ar fi avut în subordine o organizație intitulată "Graiul sângelui", înființată de Ion Vulcănescu, fost secretar particular al lui Nicolae Rădescu.^[11]

Nu există informații exacte asupra acestei Mișcări Naționale de Rezistență. Declarațiile smulse sub tortură ale inculpaților, care nu au fost confirmate de nicio sursă independentă, nu constituie informații credibile. Este posibil ca generalul Aldea să fi avut intenția să organizeze o mișcare de rezistență și chiar să fi avut discuții în această privință cu Mihai Fărcășanu, adept al unei opoziții active față de regimul comunist, și cu alți politicieni. În orice caz, mișcarea nu a trecut niciodată de stadiul de intenție și nu a fost concretizată. Au existat mișcări ale unor grupuri paramilitare în nordul Ardealului, cum era mișcarea "Sumanele Negre", însă aceste mișcări nu erau coordonate nici de Aldea, nici de politicienii din București. După ieșirea din detenție, Ion Vulcănescu a declarat că organizatia "Graiul sângelui" nu existase de fapt, fiind un simplu proiect, descoperit de Siguranță pe parcursul perchezițiilor efectuate în imobilul de pe Strada Clopotarii Vechi nr. 4, după fuga lui Nicolae Rădescu din țară.^[11]

Procesul în care au fost implicați generalul Aurel Aldea și încă aproape 100 de militari și civili, desfășurat între 11 și 18 noiembrie 1946, s-a încheiat prin sentințe draconice.

În afară de conducători ai "Sumanelor Negre" ca locotenent-colonel Eugen Plesnilă, Dumitru Șteanta sau Nicolae Paliacu au fost condamnați la muncă silnică pe viață și generalul Aurel Aldea, fost ministru de interne în guvernul generalului Constantin Sănătescu, și generalul Constantin Eftimiu fost ministru al lucrărilor publice și comunicațiilor în același guvern. Mulți acuzați au fost condamnați, în contumacie, tot la muncă silnică pe viață; unii dintre ei ca Mihai Fărcășanu, Vintilă Brătianu (Vintilică) și Horațiu Comăniciu reușiseră să fugă în străinătate. Alții însă, printre care amiralul Horia Macellariu, scriitorul și jurnalistul Emil Bocșa-Mălin (PNT) și fizicianul Gheorghe Manu ^[12] au fost arestați ulterior.

Printre cei condamnați la durate de detenție mai reduse se menționează, generalul Nicolae Rădescu, fruntași ai Partidului Național Țărănesc printre care Valer Pop, Ilie Lazăr, Cornel Pop, Lazăr Pop, Marius Pop și Octavian Fedorciuc și persoane fără apartenență politică printre care Anghel Capră^[13] și Theodor Manicatide.^[12]

Conform practicilor comuniste, au fost supuse la represalii și rudele lui Mihail Fărcășanu. Astfel,

• Fratele său, Paul Zotta Fărcășanu, doctor în chimie și ziarist liberal la "Viitorul" a fost arestat în 1951 și a murit la Canalul Dunăre-Marea Neagră după numai un an.

• Fratele său, Nicolae Fărcășanu, a fost arestat în 1951, fiind condamnat abia în 1959 la 15 ani închisoare, pentru delictul de "uneltire contra ordinei sociale", stigmatizat la proces ca "frate al trădătorului Fărcășanu". A fost grațiat în 1964, însă urmărit până în 1975.^[14]

• Pia Bader-Fărcășanu, fiica lui Nicolae Fărcășanu a fost împiedicată să se prezinte la examenul de admitere la vreo facultate, lucrând ca muncitoare calificată; abia în 1963, beneficiind de o relaxare a constrângerilor politice, a reușit să se înscrie la Facultatea de Chimie Industrială din Timișoara. În 1987, a emigrat legal în Rebublica Federală Germania.^[3]

• Cumnatul lui Mihail Fărcășanu, poetul Dinu Pillat, a fost condamnat în 1958 la muncă silnică în procesul Noica, printre acuzațiile aduse fiind și legătura lui cu Mihail Fărcășanu.

• Vărul său, Ion Zurescu, ziarist și colaboratorul său la "Viitorul", a fost arestat și a murit în închisoarea de la Aiud în 1960.

• Sora sa, Margareta Bottea, a fost anchetată ani de zile de organele de Securitate din București în legătură cu activitatea fratelui ei, în tot decursul anilor 1960-1970

În 17 martie 1949, Guvernul Statelor Unite înființase, Comitetul pentru o Europă Liberă (National Committee for a Free Europe), în cadrul căruia a fost creat un subcomitet pentru Radio și Presă, care avea însărcinarea de a pune la dispoziția personalităților politice originare din Europa Centrală și de Est modalități de a transmite ideile lor țărilor din care plecaseră.

Comitetul a înființat Postul de Radio Free Europe care emitea din Germania, utilizând transmițătorul pe unde scurte de 7,5 kW poreclit “Barbara” Oficiul Serviciilor Strategice ale Statelor Unite instalat la Lampertheim, lângă Frankfurt . Conducerea secției române a postului de radio, cunoscută sub denumirea "Radio Europa Liberă" i-a fost încredințată lui Mihail Fărcășanu.

La data de 14 iulie 1950 românii au putut auzi prima emisiune care le era destinată. Datorită eforturilor lui Mihail Fărcășanu, limba română a fost a doua limbă în care se trasmiteau știrile, postului (prima fiind transmisiunea în limba cehă din 4 iulie 1950). Au urmat la 4 august 1950 transmisiunile în limba poloneză și maghiară și la 11 august de cele în limba bulgară.^[21] Pornind activitatea de la început, Fărcășanu a avut atât sarcina de a structura emisiunile postului de radio, cât și cea de a recruta întreg personalul postului de radio. Din echipa de colaboratori ai postului făcea parte și Pia Pillat, soția lui Mihail Fărcășanu.^[22] Chiar dacă directorii care i-au urmat au adus îmbunătățiri programelor și au adus alți colaboratori, concepția de bază stabilită de Fărcășanu a fost menținută practic pe toată existența postului.

În perioada când conducea secția română a postului Europa Liberă, Mihail Fărcășanu a avut de suferit neplăceri în viața sa de familie. În 1952 s-a despărțit de soția sa, Pia, fapt care l-a afectat mult.

Postul de Radio Europa Liberă era finanțat de Congresul Statelor Unite și era gestionat de Agenția Centrala de Investigații (Central Investigation Agency - CIA). În primii ani de existență ai postului de radio, CIA și Departamentul de Stat al Statelor Unite elaborau directive de principiu referitoare la conținutul politic al emisiunilor postului. În continuare, se pusese la punct un sistem de negociere la care participau reprezentanți ai CIA, ai Departamentului de Stat și al postului pentru stabilirea elementelor de detaliu referitoare la politica transmisiunilor.^[23] Mihail Fărcășanu era nemulțumit de acest mod de lucru, în special de condițiile pe care CIA le impunea orientând emisiunile spre prezentarea punctului de vedere american, pe care adeseori el îl considera incorect. Astfel, autoritățile americane au cerut ca emisiunea în limba română să nu se mai difuzeze știri referitoarea la Basarabia și Bucovina, deoarece Statele Unite recunoscuseră alipirea lor de Uniunea Sovietică.^[24]

Din cauza acestor divergențe, în 1953 Fărcășanu a demisionat din funcția de director al secției române. În locul său a fost numit Camil Ring ziarist de orientare social-democrată, fost coproprietar al ziarului "Semnalul", care însă nu avea statura politică a lui Mihail Fărcășanu

După despărțirea de Comitetul Național Român, în 1950, un grup format din generalul Nicolae Rădescu , Grigore Gafencu, Nicolae Caranfil, Mihail Fărcășanu și Citta Davila iau inițiativa de înființare a Ligii Românilor Liberi din Statele Unite ale Americii. Printre fondatorii Ligii se numără Viorel V. Tilea, generalul Ion Gheorghe, Citta Davila, doctorul George Emil Palade, Emil Ghilezan, Brutus Coste, Barbu Niculescu, Vintilă Brătianu (Vintilică) , Titu Rădulescu-Pogoneanu, Matei Ghika-Cantacuzino, Florin Zaharia, Barbu Niculescu și alții. În ședința de constituire care a avut loc în 27 noiembrie 1950la New York, în localul organizației de asistență "Rumanian Welfare" (conduse de Nicolae Caranfil), generalul Nicolae Rădescu a fost ales președinte al Ligii.^[15]

Înființată ca o organizație a românilor din Statele Unite, ea ajunge sub conducerea generalului Rădescu să se dezvolte într-o "asociație a românilor pretutindeni în lumea liberă" ^[25]

În cadrul Ligii, Mihail Fărcășanu a dus o activitate de informare a autorităților și a marelui public din Statele Unite despre situația reală din România. Astfel, el a condus o delegație de români din care mai făceau parte Joseph Craciun, Nicolae Neagoe, reverendul George Pop și rabinul Judah Glasner, care a fost primită de Harry Truman, președintele Statelor Unite, rugându-l să intervină pentru oprirea deportărilor din România.^[26]. Dintre acțiunile publice ale lui Mihail Fărcășanu mai este de menționat scrisoarea publicată la 6 martie 1953 în ziarul "New York Times" în care scoate în evidență data de 6 martie ca aniversare a înrobirii României de comuniști și a instaurării primului guvern nedemocratic.

Generalul Nicolae Rădescu a murit la 16 mai 1953. În testamentul sau, redactat cu o zi înaintea morții sale, el propune alegerea, ca urmaș la conducerea Ligii, a unuia din colaboratorii săi apropiați: Grigore Gafencu, generalul Gheorghe Ion, Mihail Fărcășanu sau Viorel V. Tilea.^[25] Mihail Fărcășanu a fost ales președinte al Ligii Românilor Liberi prin 37 de voturi din totalul de 46 exprimate de consilierii aleși ai Ligii.^[27]

După alegerea sa, Mihail Fărcășanu a adresat Consilierilor Ligei, o scrisoare-program în care afirma:

"Este pentru mine o onoare de a duce mai departe acțiunea condusă de Generalul Nicolae Rădescu, acțiune de luptă împotriva subjugării României și de protest deschis împotriva compromisurilor internaționale ce au făcut cu putință și care mențin această robie. Fiind strâns legat, împreună cu alți români ajunși peste hotare, de încercarea de a salva independența țării noastre, în ciuda târgului făcut de anumite puteri, am adus contribuția noastră, alături de Generalul Rădescu, Iuliu Maniu, Constantin Brătianu, Titel Petrescu și alți patrioți, la această luptă națională. Și lupta nu a fost zadarnică. Înfrângerea noastră la 6 Martie 1945, deși a însemnat înscăunarea în România a regimului impus de Moscova, a pus totuși categoric în lumină rezistența poporului român în fața Diktatului Sovietic. Acțiunea eroică și plină de demnitate națională a Generalului Rădescu a demascat în mod dramatic silnicile metode întrebuințate de ocupația rusească pentru a ne subjuga. Ea a dejucat, din primul moment, încercarea perfidă a Sovietelor de a pune lanțurile pe trupul României, cu consimțământul aparent al țării sau în mijlocul unei activități echivalentă supunerii.

Trebue deasemeni spus, că acțiunea tineretului român, care a însuflețit cu dârzenie și spirit de sacrificiu afirmarea drepturilor naționale împotriva unor forțe copleșitoare, a constituit și un temei însemnat al acesteia. Eroica acțiune a sa, continuă și astăzi în clipe întunecate ale istoriei românești. Aceste împrejurări le amintesc, pentrucă ele sunt pietre de hotar în formularea și legitimarea revendicărilor noastre naționale și pentrucă din această luptă venim cei mai multi dintre noi.

Luând conducerea Ligii Românilor Liberi sunt călăuzit de convingerea că acțiunile noastre în lumea apuseană trebue să fie inspirate de principiile și tradițiile, care vădindu-se în lupta de rezistență a zilelor noastre sunt legate de însăși existența istorică a nației și au fost totdeauna urmate în momentele de primejdie. Aceste directive istorice arată că nu există substitut pentru intransigența în apărarea drepturilor unui popor. Iar această intransigență își are înțelesul atât în lupta contra dușmanului, cât și în colaborarea cu cel ce îți este prieten. Desigur că greutăți și vitregii nu lipsesc în drumul astfel conceput, dar ele își găsesc cumpăna în victoria finală a adevărului clar afirmat. Liga Românilor Liberi își are, deci, în mod firesc, misiunea ei de căpetenie în reprezentarea în afara țării a acestui spirit istoric al rezistenței naționale." ^[27][28]

Se poate observa că, în scrisoarea-program elaborată, Mihail Fărcășanu susținea principiul unei acțiuni a Ligii în interesul României, chiar dacă aceasta era în contradicție cu o atitudine mai conciliantă a puterilor occidentale față de regimurile comuniste, care începuse în timpul președintelui Dwight Eisenhower. Această orientare era diferită de cea a Comitetului Național Român, condus la acea vreme de Constantin Vișoianu, care fiind finanțat de guvernul Statelor Unite, nu-și putea permite o asemenea atitudine și se concentra asupra unor intervenții la nivelul Organizației Națiunilor Unite.

În programul lui Mihai Fărcășanu erau detaliate liniile directoare ale activității ligii:

"I. – Trebue să ținem vie apărarea intransigentă a drepturilor naționale în totalitatea lor. Noi nu putem juca un rol care să fie totdeauna pe placul cancelariilor străine, făcându-ne susținătorii unor soluții de fațadă, a unor vagi formule dilatorii sau "progresive", cari nu pot decât umbri puternicile temeiuri de principiu cari legifereaza cauza noastra. Nu putem, deasemeni, să acceptăm, prin omisiune, mutilarea vetrei naționale strămoșești, pentru motive de conveniență politică trecătoare. Doctrina Liberarii este singura valabilă pentru popoarele subjugate și ea trebue aplicată în sensul de restitutio in integrum. Revenirea la cadrul național dinainte de agresiunile și Diktatele totalitare este, prin urmare, pentru noi o condițiune prealabilă pentru a intra în examenul oricăror idei sau proecte de viitor… Liga Românilor Liberi are datoria de a reprezenta cu hotarîre aceasta revendicare fundamentală a neamului românesc: Repunerea românilor în plenitudinea drepturilor lor istorice și naționale…
II. – Fiind organizațiunea refugiului nostru, întemeiată pe principii și metode democratice și închinată apărării instituțiilor fundamentale ale României, Liga are de îndeplinit o sarcină indispensabilă în organizarea reprezentării naționale a exilului. Această organizare, care trebue – sub oblăduirea Coroanei – să înmănuncheze valorile de luptă națională și democrată, constituite în spirit democratic pentru a servi acțiunea de eliberare. Ca federațiune a unor astfel de asociațiuni, Liga Românilor Liberi are deci datoria de a sta la dispozitia Majestății Sale Regelui în îndeplinirea obiectivelor națonale democratice cerute de constituirea unei reprezentanțe românești în exil….
III. – Condițiunile internaționale critice, în care ne găsim, ne comandă, pe de altă parte, a munci neostenit pentru a face înțelese, aici, în primejduitul și încă neînțelegătorul Occident, tehnicile de pătrundere, de subversiune și subjugare ale comunismului sovietic, precum și metodele eficace de lupta pentru infrângerea lui. Ele ne cer, odată cu aceasta, a lucra la risipirea imensei ignoranțe ce înconjoara incă problemele românesti în multe din țările unde ne-a dus exilul."^[27][28]

Deși platforma program exprima dorința românilor din exil de a lucra "sub oblăduirea coroanei", acest deziderat s-a dovedit nerealizabil. Regele Mihai înțelegea să colaboreze cu Comitetul Național Român – în care vedea un guvern al României în exil – dar nu dorea să aibe, nici măcar simbolic, un rol de conducător al românilor din exil.^[24]

După alegerea sa ca Președinte al Ligii Românilor Liberi, Mihail Fărcășanu a dat un nou impuls activității Ligii, care se diminuase, din cauza sănătății precare și vârstei generalului Rădescu. Fărcășanu a luat contact cu Radio Europa Liberă, cu care continua să colaboreze, deși demisionase din funcția de director al secției române, astfel încât reprezentanții Ligii să-și exprime punctele de vedere la emisiunile postului de radio. De asemenea, a luat contact cu o serie de senatori și reprezentanți din Congresul Statelor Unite, informându-i asupra situației din România. Dintre intervențiile lui Mihail Fărcășanu trebuie relevat în mod special memoriul înaintat de Liga Românilor Liberi secretarului de stat John Foster Dulles. Prin acest memoriu, Liga Românilor Liberi cerea departamentului de stat să retragă recunoașterea guvernului de la București ca un guvern legitim al poporului român:

"Nu mai este nici o îndoială că pozițiunea de jure a actualului guvern român este aceea a unui guvern totalitar instalat prin violență, guvern nelegitim, nereprezentativ și violator al legii internaționale. O recunoaștere a unui atare guvern nu poate avea deci nici o întemeiere de principiu. Calvarul poporului român sub barbara ocupație străină a Comunismului Sovietic, exploatarea economică a țării și neeexistența drepturilor umane elementare și a tuturor libertăților sunt astăzi fapte general cunoscute. Pe de altă parte, prin constrângerea militară-politică a Sovietelor, România a fost prefacută, fără voia ei, într’o bază pentru planurile agresive ale Moscovei.Având în vedere aceste fapte, menținerea și pentru mai departe a recunoașterii "guvernului" dela Bucuresti apare a fi păgubitoare prestigiului și intereselor politice ale Statelor Unite. Teza, sustinută de anumite cercuri, anume că "prezența" unei Legații Americane ar însemna încurajare pentru cei robiți, este, în opinia noastră de români, cu totul falsă. Dimpotriva, o asemenea "prezență", cu toate umilințele pe care le implică și cu flagranta ei neputință, îndeplinește un singur rol important, anume de a arăta poporului român că Statele Unite consideră încă guvernul comunist impus de Moscova drept legal și legitim. Această concluziune evidentă aduce și mai mare descurajare și un simțământ de totală părăsire, ducând spre un total conformism și spre secătuirea forțelor morale ale rezistenței. Excelență, bazați pe aceste motive îndrăznim a vă ruga respectuos să luați în considerare urgentă problema retragerii recunoașterii guvernului comunist. Liga Românilor Liberi exprimă adânca speranță a mii de exilați români că o asemenea reparațiune morală și politică, reprezentată prin retragerea recunoașterii și condamnarea guvernului nelegal și criminal de quislingi sovietici din București, va fi dată unui popor în suferință și subjugare, popor care este temeinic și sincer devotat Statelor Unite ale Americii și nobilelor lor idealuri umane și politice." ^[27][28]

În 1955 Mihail Fărcășanu a organizat strângerea de donații pentru apărarea grupului de tineri români, conduși de Ovidiu Beldeanu, care intraseră cu forța, la 15 februarie 1955, în Legația României de la Berna (Elveția) și confiscaseră documente compromițătoare pentru anumiți politicieni occidentali „democrați”. În continuare, Mihail Fărcășanu organizat apărarea în procesul acestui grup, el însuși venind la bară ca martor al apărării, făcând cu această ocazie un rechizitoriu violent la adresa situației României de sub jugul sovietic.^[2]

Începând din 1956, Mihail Fărcășanu s-a retras din orice activitate politică. Deși el însuși nu a justificat public această retragere, ea coincide cu urmările revoluției din Ungaria din 1956. După revoluție a urmat o anchetă la Radio Europa Liberă, redacția secției maghiare fiind acuzată că a indus în eroare ascultătorii din Ungaria, dându-le asigurări ca forțele Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) vor interveni dacă cetățenii vor continua să reziste. Deși fără a avea aceeași amploare, învinuiri similare și altor secții ale postului de radio Europa Liberă, inclusiv secția română, care prin asemenea afirmații ar fi încurajat începuturile de rezistență din România.^[29]. Această anchetă demonstrează că, cel puțin o mare parte din personalul postului Europa Liberă era convins că puterile occidentale vor interveni. Intervențiile făcute anterior de Mihail Fărcășanu la Departamentul de Stat al Statelor Unite în calitate de președinte al Ligii Românilor Liberi și platforma program pe care o elaborase, arată că Fărcășanu punea lipsa de acțiune a occidentului pe seama unei lipse de informare asupra situației reale din Europa de Est. Atitudinea Statelor Unite și a celorlate state occidentale în perioada revoluției din Ungaria constituia o dezamăgire pentru cei care sperau că rezistența activă împotriva comunismului putea avea sorți de izbândă.

Retragerea lui Fărcășanu mai este pusă și pe seama divergențelor din cadrul emigrației românești ^[3]. Este posibil ca aceste divergențe să fi prezentat un argument suplimentar pentru decizia de a se retrage. Totuși, opiniile contradictorii au existat de la început și Fărcășanu era obișnuit cu ele. Ceea ce îl preocupase în permanență era faptul că familia sa avusese de suferit din cauza sa. De aceea, este mai probabil că posibilitatea ca emisiunile postului de radio la care continua să colaboreze ar fi putut induce în eroare pe alți conaționali și implicit supune unor represalii persoane pe care nici măcar nu le cunoștea să fi constituit o motivare mai puternică. El rămâne totuși președinte al Ligii Românilor Liberi până la dizolvarea acesteia în 1960, deși în perioada de după 1956, Liga, lipsită de fonduri, nu are practic nicio activitate.

După moartea Louisei Gunther Fărcășanu, Mihail Fărcășanu donează întregul patrimoniu al fundației Franklin Mott Gunther catedralei “Adormirea Maicii Domnului” din Cleveland, Ohio și muzeului anexă al catedralei. Parohia din Cleveland luase ființă la 15 august 1904, fiind prima parohie ortodoxă română din Statele Unite.^[30]

Ultimii ani ai vieții i-a petrecut în casa sa din cartierul Georgetown din Washington, fiind îngrijit de surorile sale Margareta Bottea și Mia Lahovari precum și de nepoata sa Domnica Bottea. A dus o viață liniștită; cânta zilnic la vioară și își petrecea timpul citind. Se întâlnea frecvent cu Constantin Vișoianu, cu care colaborase în încercările de a organiza rezistența românească din exil, reamintindu-și de experiența lor din trecut. Nu a încercat niciodată să-și scrie memoriile sau alte lucrări literare.

Mihail Fărcășanu s-a stins din viață la vârsta de aproape 80 de ani, la 14 iulie 1987 și nu a mai putut vedea prăbușirea generală a comunismului în Europa de Est. S-a stins cu durerea în suflet că nu a putut face mai mult pentru poporul său, pe care l-a iubit mai presus de orice, măcinat de procese de conștiință că și-a părăsit țara și a dăunat familiei prin acțiunile sale politice.

Opere:

• Über die geistesgeschichtliche Entwicklung des Begriffes der Monarchie, Editura Konrad Tiltsch, Würzburg, 1938.
• The sense of the new political regime of Romania, Rumanian Quarterly, 1939.
• Monarhia Socială, Editura Fundației pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1940.
• Libertate și existență (eseu), 1942.
• Liberalismul social, Viitorul, 3 ianuarie 1945.
• Liberalism și umanism, Viitorul, 4 ianuarie 1945.
• Liberalism și naționalism, Viitorul, 5 ianuarie 1945.
• Pentru libertate, Viitorul, 18 februarie 1945.
• Scrisori către tineretul român, Civitas Humana, București, 1946.
• Frunzele nu mai sunt aceleași, Editura Cultura Națională, București, 1946 (sub pseudonimul Mihail Villara).
• Viața Sarmizei Bilcescu-Alimănișteanu, Editura Cartea Românească, București, 1948 (sub pseudonimul Mihail Villara).

* 1993: Léo Ferré, cu numele complet Léo Albert Charles Antoine Ferré (n. 24 august 1916, Monaco – d. 14 iulie 1993, Castellina in Chianti, Toscana) a fost un poet, muzician și cântăreț franco-monegasc.

Beneficiind de un suflu creator continuu și de o perioadă lungă de activitate (46 de ani, față de 24 de ani ai lui Jacques Brel, 30 ai lui Georges Brassens, 34 ai lui Serge Gainsbourg), Ferré este până în prezent cel mai prolific cantautor de expresie franceză, autorul a peste 40 de albume originale.

Léo Ferré

Léo Ferré în 1991

• 1997 - A fost asasinat Gianni Versace, unul dintre cel mai apreciat creator de modă italian (n.02.12. 1946).
• 1998: A murit Richard McDonald, unul dintre principalii fondatori ai companiei americane McDonald`s;(n.16.02.1909).
• 1999: Maria Banuș (n. 10 aprilie 1914, București – d. 14 iulie 1999) a fost o poetă, traducătoare și eseistă română, de origine evreiască.

Maria Banuș s-a născut la data de 10 aprilie 1914 la București, fiind fiica lui Max Banuș, contabil și director la Banca Marmorosch Blank și a Anettei, născută Marcus. Școala primară o urmeză în particular, dând examene la Școala din str. Lucaci în perioada 1920–1923. După absolvirea studilor liceale la Institutul „Pompilian” din Calea Rahovei (1923–1931), a urmat cursurile Facultății de Drept și apoi pe cele ale Facultății de Litere din cadrul Universității din București

Debutează, în anul 1928, în revista Bilete de papagal, a lui Tudor Arghezi, cu poezia La 14 ani, dezvăluindu-și crezul poetic:

Te caut pe tine, suflete frumos

Cu frăgezimea și durata unui fum

Încât mă mir și eu cum de ai loc

În ființa mea de-acum.

În perioada interbelică, a colaborat la revista Azi, a lui Zaharia Stancu, precum și la alte publicații, cu poezii având un caracter aproape exlusiv erotic, din care a și alcătuit primul său volum, intitulat Țara fetelor apărut la Editura Cultura Poporului în anul 1937. Acest volum face parte din etapa confesiunilor adolescentine ale poetei și a fost întâmpinat cordial de critică.^[3] George Călinescu a consemnat:

„Vitalitatea fetei de optsprezece ani, trăind sufletul prin simțuri, este exprimată foarte personal de Maria Banuș (Țara fetelor, 1937) cu ingenuități carnale aproape teribile uneori, în poezii de simple creionări realmente ori voit momentane. Voluptatea percepției este (fără dificultăți gramaticale) în linia Pillat-Voronca.^[4]”

Din anul 1939, s-a apropiat de mișcarea muncitorească, activând în organizațiile comuniste create sub egida Partidului Comunist, iar treptat în versurile sale încep să se facă simțite preocupări de natură socială.

Versurile sale din anii '45 - '50 reflectă dictatul cultural al acelei epoci. În anul 1945 este primită în Societatea Scriitorilor Români. Într-o ședință a Societății din martie 1948 este obligată să-și dea acordul public cu articolul lui Sorin Toma "Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei", apărut în trei numere consecutive în Scînteia, menit să-l elimine pe Tudor Arghezi din literatura română. După desființarea Societății Scriitorilor Români, Maria Banuș face parte din nou creata Uniune a Scriitorilor din România și - la fel cu majoritatea covârșitoare a colegilor ei - nu protestează împotriva excluderii unor scriitori, considerați "elemente necorespunzătoare".

În anul 1949 a publicat volumul de poezie Bucuria (cu cele două cicluri ale sale: "Cântec sub tancuri" și "Vânt de martie"), care reprezintă experiența dânsei în perioada războiului, a ocupatiei naziste si apoi comuniste. Primul ciclu cuprinde poezii inspirate din realitățile tragice ale perioadei războiului, în timp ce al doilea ciclu este închinat luptei revoluționare a Partidului Comunist. De asemenea, a publicat articole și reportaje, grupate în culegerea Din cronica acestor ani (1955).

Maria Banuș s-a încadrat în doctrina realismului socialist prin creațiile sale cu caracter proletcultist, cum ar fi poeziile adunate în volumul Ție-ți vorbesc, Americă! (1955). Alte volume înscrise în aceeași orientare sunt: Despre pământ (1954), Se-arată lumea (1956), Torentul (1957) și Poezii (1957).

Poezia întitulată "Patronul" făcea parte din textele obligatorii pentru elevii din școlile României, alături de "Minerii din Maramureș" de Dan Deșliu și altele.

Pe lângă poezii, Maria Banuș a scris și două piese de teatru: Ziua cea mare, cu subiect din viața gospodăriilor agricole colective și Îndrăgostiții, care prezintă aspecte și oameni de pe un mare șantier al socialismului. Premiera piesei "Ziua cea Mare" a avut loc la 13 august 1950 pe scena Teatrului Național din Cluj, ea fiind reprezentată apoi pe scenele principalelor teatre din țară și elogiată de critica oficială a vremii.

Autoare a numeroase volume de poezie, memorialistică, teatru, tălmăciri din literatura universală. A tradus în limba română poezii scrise de Rainer Maria Rilke, Johann Wolfgang von Goethe, William Shakespeare, Aleksandr Pușkin, Pablo Neruda, Nazim Hikmet ș.a. La rîndul ei, a fost tradusă în nenumarate limbi

Mai târziu, și-a împărțit timpul între România și Franța. Autoritățile comuniste i-au scos cărțile din librării și din bibliotecile publice. În prefața scrisă de Alain Bosquet la volumul de poezii în limba franceză, "L'Horologe à Jaquemart", apărut în Éditions Saint-Germain-Des-Prés Paris, 1987, Maria Banuș a fost prezentată publicului francez ca o scriitoare de mare anvergură comparînd-o cu Anna Ahmatova, Gabriela Mistral și Else Lasker- Schüller. Maria Banuș a încetat din viață la data de 14 iulie 1999.

A avut doi fii, Petre, traducător, și Tudor (n.1947), pictor, ambii locuind în Franța

Volume publicate:

• Țara fetelor, Ed. Cultura Poporului, 1937
• Bucurie, Ed. pentru Literatură și Artă, 1949
• Fiilor mei, 1949
• Constructorii vieții noi (în colaborare cu A.E. Baconsky, M. Sadoveanu, E. Camilar etc.), București, 1951;
• Ziua cea mare, București, 1951;
• București, oraș iubit, Ed. Tineretului, 1953, poeme pentru copii
• Versuri alese, 1953
• Despre pământ, 1954
• Îndrăgostiții, 1954
• Ție-ți vorbesc, Americă!, 1955
• Din cronica acestor ani, 1955
• Se-arată lumea, E.S.P.L.A., 1956
• Torentul, E.S.P.L.A., 1957
• La porțile raiului, București, 1957;
• Poezii, prefață de Silvian Iosifescu, București, 1958;
• Poezii, prefață de Tudor Vianu, București, 1961;
• Prin orașul cu minuni, București, 1961;
• Magnet, Ed. pentru Literatură, 1962
• Metamorfoze, Ed. pentru Literatură, 1963
• Diamantul, 1965
• Tocmai ieșeam din arenă, Ed. pentru Literatură, 1967,
• Portretul din Fayum, cu ilustrații de Tudor Banuș, Ed. Eminescu, 1970,
• Noru’ visătoru’ și amicii săi, București, 1971;
• Oricine și ceva, Ed. Cartea Românească, 1972
• Oaspeții de la mansardă, Ed. Minerva, 1978
• Sub camuflaj. Jurnal 1943-1944, Ed. Cartea Românească, 1978
• Scrieri, I-III, București, 1971-1978;
• Himera, Ed. Cartea Romaneasca", 1980
• Noiembrie, inocentul, Ed. Eminescu, 1981.
• Orologii cu figuri, prefață de Ovid S. Crohmălniceanu, Ed. Eminescu, 1984
• Carusel, prefață de Nicolae Manolescu, București, 1989;
• Fiesta, Ed. Cartea românească, 1990
• Demon între paranteze - Demon in Brackets, ediție bilingvă, traducere de Dan Duțescu, prefață de Nicolae Manolescu, București-Londra-Boston, 1994.

• 2002: Henri Wald, filosof raționalist român, elev al profesorului Mircea Florian (n. 1920)

• 2010 - A încetat din viaţă cântăreaţa, compozitoarea şi instrumentista Mădălina Manole, "fata cu părul de foc". Albume: "Fată dragă" pentru care a obţinut discul de aur, "Ei, şi ce?", "Trăiesc pentru tine", "Cântă cu mine", "Dulce de tot" (n.14 iulie 1967). Mădălina Manole, pe numele ei real Anca Magdalena Mircea, anterior Magdalena – Anca Manole, (n. 14 iulie 1967, Vălenii de Munte, județul Prahova — d. 14 iulie 2010, Otopeni, județul Ilfov) a fost o solistă vocală, compozitoare și instrumentistă română. Mădălina Manole a decedat în 14 iulie 2010, chiar în ziua în care a împlinit 43 de ani. Cântăreața a fost găsită decedată în locuința ei de pe strada Griviței din Otopeni. I.N.M.L a stabilit că Mădălina s-a sinucis înghițind un pesticid foarte toxic numit Carbofuran (cunoscut sub numele de Furadan) iar decesul a survenit în câteva minute. Totul s-a petrecut la numai câteva ore după ce artista a părăsit un studiou unde a efectuat o repetiție muzicală.
* 2017: Julia Hartwig (n. 14 august 1921, Lublin; d. 14 iulie 2017, Pennsylvania) este o poetă, eseistă și traducătoare poloneză de literatură.

Și-a făcut studiile la Universitatea din Varșovia și Universitatea Catolică Ioan Paul al II-lea din Lublin. În anii 1947-1950 s-a aflat în Franța. În 1970-1974, împreună cu soțul Artur Międzyrzecki s-a aflat în SUA, unde a participat la programul International Writing Program.

A făcut traduceri în limba polonă din operele unor poeți, precum: Guillaume Apollinaire, Allen Ginsberg, Max Jacob, Blaise Cendrars, Pierre Reverdy, Marianne Moore, William Carlos Williams.

În 2015 Universitatea Adam Mickiewicz din Poznań i-a conferit titlul de Doctor Honoris Causa.

Julia Hartwig

Julia Hartwig

Sărbători

• În calendarul ortodox: Sf Ap Achila; Sf Mc Iust și Iraclie; Sf Cuv Nicodim Aghioritul; Duminica a 4-a după Rusalii - a SAfinților Părinți de la Sinodul IV Ecumenic - Vindecarea slugii sutașului
• În calendarul romano-catolic: Sf. Camillo de Lellis, călugăr italian al ordinului capucinilor

* În calendarul greco-catolic: Sf. Aquila, apostol dintre cei 70 († secolul I); Sf. Iosif, arhiepiscop († 832)
• Franța: Ziua națională a Franței (1789)
• România: Ziua transmisioniștilor militari. În 1873, la 14 iulie, a luat fiinţă prima subunitate de transmisiuni – secţia de telegrafie, marcând astfel apariţia transmisiunilor militare.