MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU DUMINICĂ 28 IULIE 2019

Bună ziua, prieteni! 

O sfântă și binecuvântată zi de Duminică să ne dea Domnul cu pace, sănătate și bucurii!

ISTORIE PE ZILE 28 Iulie

Evenimente

·       1468: Tratatul moldo-polon. Cazimir al IV-lea s-a obligat să nu adăpostească niciun pretendent la tronul Moldovei.

·       1540: Cancelarul britanic Thomas Cromwell este executat din ordinul regelui Henric al VIII-lea fiind acuzat de trădare. În aceeași zi, Henric al VIII-lea se căsătorește cu cea de-a cincea soție, Catherine Howard.

·       1794: Execuția lui Robespierre împreună cu Saint-Just, Couthon și alți 19 adepți ai celui supranumit "Incoruptibilul".

·       1821: José de San Martín a declarat independența Perului față de Spania. José Francisco de San Martín y Matorras (25 February 1778 – 17 August 1850), known simply as José de San Martín (Spanish pronunciation: [xoˈse ðe san marˈtin]), was an Argentine general and the prime leader of the southern part of South America’s successful struggle for independence from the Spanish Empire.

·       1848 (28 iulie/ 9 august): Are loc o nouă adunare populară pe „Câmpia Libertăţii” (Filaret) din Bucureşti, unde se alege o Locotenenţă domnească formată din trei membri (liberalii moderaţi Nicolae Golescu, Ion Heliade Rădulescu şi Christian Tell), care acceptă să modifice Constituţia în sensul dorit de sultan. A doua zi Locotenenţa este recunoscută de comisarul Porţii Otomane drept guvern legitim al Ţării Româneşti.

·       1868: Între 28 şi 30 iulie trupa Pascaly, insotita de Mihai Eminescu,  prezintă o serie de spectacole în Timișoara.

·       1868: A fost ratificat cel de-al 14-lea amendament al Constituției SUA, prin care populația afro-americană poate beneficia de cetățenie.

·       1906: Din iniţiativa privată a prof. dr.Nicolae Minovici, a aparut  prima „Salvare” din Bucureşti (Societatea de Salvare din Bucureşti). Prima ambulanţă, o trăsura cu cai, a circulat pe străzile Bucureştiului în 28 iulie 1906, cu un echipaj format din sergenţi de oraş, medicii interni şi sanitarii, fiind instruiţi chiar de dr. Nicolae Minovici, cel care întemeiase în acelaşi an Societatea de Salvare. A fost prima Societate de Ambulanţă din Balcani si  a fost înfiinţată de prof. Dr. Nicolae Minovici  pe modelul primei staţii de salvare care funcţiona deja la Viena. Serviciul de Salvare a fost funcţionat sub deviza „Totdeauna tuturor, gata pentru ajutor„şi a fost condus timp de 35 de ani de prof.dr. Nicolae Minovici personal, care a întreţinut Societatea din veniturile proprii sau cu ajutorul contribuţiei unor oameni generoşi. A fost cea mai importantă opera socială a profesorului Minovici, cel care se ocupase şi de lichidarea în mod ştiinţific a cerşetoriei şi vagabondajului, înfiinţase primele cămine pentru adăpostirea femeilor-mame necăsătorite, fondase primele azile de noapte şi iniţiase constructia de vespasiene subterane şi a a primelor  fântâni publice pe străzi.

·       1912 – se încheie Turul Franței, cu victoria lui Odile Defraye, urmat de Eugene Christophe și Gustave Garrignon

·       La 28 iulie 1913, stil vechi (10 august 1913, stil nou) se încheie Tratatul de pace de la București dintre România, Serbia, Grecia, Bulgaria și Turcia, tratat care pune capăt celui de-Al Doilea Război Balcanic. Războiul începe la 16/29 iunie 1913, cînd Bulgaria își atacă aliații, Serbia și Grecia, cu motivul: neîntelegerile la împărțirea Macedoniei otomane. După ce armatele Sîrbești și Grecești sunt extenuate de lupte, în război intră România și Turcia, care, practic fără mari lupte înaintează din două direcții opuse spre capitala Sofia. Evenimentele impun Bulgaria să se așeze la masa de negocieri. Semnarea tratatului încununează Conferinţa de pace de la Bucureşti care își începe lucrările la 17 iulie 1913. Titu Maiorescu propune beligeranţilor un armistiţiu de 5 zile, răgazul necesar pentru a negocia. Delegaţii aprobă armistiţiul începînd din 18 iulie. Negocierile au continuat pînă la 28 iulie/10 august, cînd şefii delegaţilor statelor balcanice semnează totuşi tratatul. La ora 10,00 s-au auzit 21 salve de tun. Ceremonia are loc în clădirea ministerului de externe român din București, palatul Sturdza. Ulterior, la Mitropolie are loc un serviciu divin oficiat de mitropolit la care participă membrii delegaţiilor străine. La sfîrşitul ceremoniei are loc un banchet pentru toți participanţii. Confrorm tratatului Cadrilaterul (judetele Durostor și Caliacra), pe aliniamentul Turtucaia-Balcic, aflat anterior în cadrul Bulgariei îi revine României. De asemenea pierdanta războiului, Bulgaria, mai cedează mari teritorii către Serbia, Grecia și Turcia

·       1914: Primul război mondial: Austro-Ungaria a declarat război Serbiei, fapt care a marcat începutul primului război mondial (1914-1918). Cronologic, evenimentele s-au desfasurat astfel: in 28 iulie 1914 Imperiul Austro-Ungar a atacat Serbia (in 23 iulie 1914 Austro-Ungaria a dat un ultimatum, apreciat ca inacceptabil pentru un stat suveran, Serbiei - considerata responsabila pentru atentatul de la Sarajevo, din 28 iunie 1914); in 30 iulie 1914, Rusia, sustinand Serbia, decreteaza mobilizarea generala; in replica, Germania, aliata Austro-Ungariei, declara, la 1 august 1914, razboi Rusiei si, apoi, o zi mai tarziu, la 3 august 1914, Frantei; la 4 august 1914 Germania a invadat Belgia, iar Anglia si dominioanele sale au declarat razboi Germaniei (5 august 1914). La randul sau, Austro-Ungaria declara razboi Rusiei (6 august 1914), iar Serbia, Germaniei (6 august 1914); Franta declara razboi Austro-Ungariei (11 august 1914), urmata de Anglia (12 august 1914); la 23 august 1914, Japonia declara razboi Germaniei (prin acest act, conflictul european devine mondial); Turcia declara, la 12 noiembrie 1914, razboi Triplei Intelegeri; in 23 mai 1915, Italia declara razboi Austro-Ungariei; in 16 august 1916, Romania a intrat in razboi alaturi de Tripla Intelegere (Antanta), iar la 6 martie 1917 si Statele Unite ale Americii intra in razboi impotriva Puterilor Centrale. In 11 noiembrie 1918, la ora 05.00 s-a semnat actul de armistitiu si, astfel, la ora 11.00 dimineata, razboiul a luat sfarsit. Combatantii razboiului au fost Antanta si Puterile Centrale. Nici un conflict anterior nu a implicat un numar atat de mare de militari si nu a implicat atatea parti pe campul de lupta. In final, acest razboi a devenit al doilea conflict pe lista celor mai sangeroase conflicte notate de istorie (dupa Rebeliunea de la Taiping). Douazeci de ani mai tarziu, insa, cel de-al Doilea Razboi Mondial va face si mai multe victime. O caracteristică a Primului Război Mondial este folosirea strategică pe scară largă a tranșeelor ca linii de apărare pe Frontul de Vest, acestea întinzându-se de la Marea Nordului până la granița cu Elveția. Mai mult de 9 milioane de persoane au fost ucise pe câmpurile de luptă ale războiului iar, pe lângă acestea, mai mulți și-au pierdut viața în spatele liniilor frontului, datorită lipsei resurselor de bază – mâncare, căldură sau combustibil, mobilizate cu prioritate pentru alimentarea armatelor – și a genocidului comis sub acoperirea numeroaselor războaie civile și conflicte interne (de exemplu, genocidul armean). Progresul tehnologic care s-a produs odată cu revoluția industrială a secolului XIX-lea se traduce în creșterea puterii distructive a armelor și în diversificarea modalităților de atac aflate la dispoziția generalilor din acea epocă. Astfel, în Primul Război Mondial au loc primele bombardamente aeriene din istorie, iar în jur de 5% din totalul victimelor de război au fost civili, în timp ce în Al Doilea Război Mondial procentul acestora va fi de 50%. Primul Război Mondial s-a dovedit a fi o ruptură decisivă cu vechea ordine mondială, marcând încetarea finală a absolutismului monarhic în Europa. Patru imperii au fost doborâte: German, Austro-Ungar, Otoman și Rus. Cele patru dinastii ale lor, Hohenzollern, Habsburg, Otoman și Romanov, care au avut rădăcini ale puterii încă din timpul cruciadelor, au căzut după război. Eșecul de a rezolva crizele postbelice a contribuit la ascendența fascismului în Italia, a nazismului în Germania și la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Războiul a catalizat Revoluția bolșevică, cea care avea să inspire ulterior revoluții comuniste în diferite țări, precum China sau Cuba. În est, căderea Imperiului Otoman a pavat calea spre democrația modernă și laicizarea statului succesor, Turcia. În Europa Centrală au fost înființate state noi, precum Cehoslovacia sau Iugoslavia, iar Polonia a fost redefinită.

·       1928: Guvernul Romaniei a fost autorizat să contracteze un împrumut de 250 milioane în străinătate pentru operaţiile de stabilizare monetară.

·       1928 – are loc festivitatea de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Amsterdam

·       1929 – Maurice de Waele câștigă Turul Franței la ciclism pe locul doi încheie Giussepe Pancera, iar pe trei Jef Demuysere

·       1935 – belgianul Romain Maes câștigă Turul Franței la ciclism, este urmat de Ambrosio Morelli, iar pe ultima treaptă încheie Felicien Varaecke

·       1942:  Cu scopul de a întări disciplina in randul soldaților sovietici  de pe frontul de est al celui de Al Doilea Război Mondial, Iosif Stalin  a dat Ordinul nr. 227, prin care interzicea soldaților să se retragă fără ordine explicite în acest sens, sub amenințarea Curții Marțiale si a executiei. Iosif Vissarionovici Stalin (n. 18 decembrie 1878 – d. 5 martie 1953) din tată georgian și mamă osetină, om politic sovietic, fost revoluționar bolșevic devenit după Revoluția din Octombrie conducător politic sovietic.

·       1956 – Roger Walkoviak se impune în Turul Franței și este urmat în clasament de Gilbert Bauvain și Jan Adriansen

·       1956 – se încheie cea de-a 24-a ediție a celebrei curse de 24 de oe de la Le Mans, care este câștigata de Ninnian Sanderson și Ron Flockhart. A fost singura dată în istorie când cursa s-a desfășurat în luna iulie

·       1959: In  Bucuresti, la  orele 8:00 dimineata – un grup de cinci indivizi inarmati, patru barbati si o femeie, purtand masti pe fata si manusi, au atacat si jefuit masina Skoda Station, cu numarul de circulatie 53693 B, proprietate a Bancii de Stat a orasului Bucuresti, care stationa in fata filialei B.R.P.R. a raionului Gheorghe Gheorghiu-Dej, de unde au furat suma de 1.686.000 lei. Dupa comiterea atacului banditesc, autorii au disparut, folosindu-se de un autoturism getax ….. Datorita muncii informative desfasurata de organele securitatii de stat, la data de 17 septembrie 1959, orele 19:00, au fost arestati autorii acestui act banditesc si unii din complicii si favorizatorii lor“. (Din raportul Comisiei de Ancheta a Securitatii Statului)

·       1965: Războiul din Vietnam: Președintele american Lyndon B. Johnson anunță creșterea numărului de trupe americane în Vietnamul de Sud de la 75.000 la 125.000. Războiul din Vietnam a avut loc între 1 noiembrie 1961 și 30 aprilie 1975, căderea Saigonului. Războiul a fost purtat între Republica Democrată Vietnam (Vietnamul de Nord), sprijinită de China și Uniunea Sovietică, și Republica Vietnam (Vietnamul de Sud), sprijinită de Statele Unite. Conflictul s-a încheiat cu înfrângerea Vietnamului de Sud și unificarea țării sub conducere comunistă. Trupele americane s-au retras din Vietnam, războiul fiind considerat unul dintre marile eșecuri ale politicii externe americane

·       1966 – se joacă finala mică a Campionatului Mondial din Anglia. Portugalia învinge cu 2-1 selecționata U.R.S.S., cu golurile reușite de Eusebio, din penalty, și Torres. Pentru sovietici a înscris Malofeev. Cu golul din acest meci, Eusebio încheia Mondialul cu 9 reușite și lua titlul de golgeter, cu trei mai multe decât vest germanul Helmut Haller

·       1976: Cutremur devastator în Tangshan/China. Peste 250.000 de victime. Este considerată cea mai mare catastrofă seismică.

·       1984 – are loc deschiderea Jocurilor Olimpice de la Los Angeles

·       1991 – Miguel Indurain câștigă Turul Franței la ciclism, urmat de Giani Bugno și Claudio Capucci

·       1991 – Spania învinge cu 2-1 Statele Unite ale Americii și câștigă Fed Cup la tenis, într-o întâlnire desfășurată la Nottingham in Anglia

·       1996 – Damon Hill câștigă Marele Premiu al Germaniei, urmat de Jean Alesi și Jacques Villeneuve

·       1998 - În această zi Volkswagen preia de la Vickers în mod oficial marca Bentley. Germanii au fost foarte aproape să monopolizeze segmentul de superlux, având în plan să preia la pachet şi Rolls-Royce, cele două mărci având la acea vreme acţionari comuni şi soluţii tehnice înrudite. Din cauza faptului că licenţa mărcii Rolls-Royce aparţinea însă companiei Rolls-Royce plc, divizia aeronautică, care avea strânse legături de colaborare cu BMW, tot prin prisma industriei aparatelor de zbor, această marcă a fost concesionată către BMW. Pentru că nici una dintre mărci nu avea la acea perioadă capacitatea de a se descurca fără contribuţia tehnică a celeilalte s-a ajuns la un acord ca Volkswagen AG să fabrice atât Bentley cât şi Rolls-Royce până la sfârşitul lui 2002, urmând ca din 1 ianuarie 2003, doar BMW să aibă dreptul de a fabrica automobile Rolls-Royce. Volkswagen a primit de la BMW doar o compensaţie de 40 milioane de lire sterline pentru această complicată tranzacţie. Revenind la Bentley, Volkswagen a cumpărat această marcă cu 430 milioane de lire şi a investit în modernizarea uzinei din Crewe încă 500 milioane de lire în acel an. Din 2003, atunci când Rolls-Royce a revenit BMW şi Volkswagen a schimbat macazul la Bentley creând Bentley Continental GT, un coupe de mari dimensiuni care împărţea prea puţine cu trecutul. Se spune că de la achiziţie şi până în prezent Volkswagen a investit peste 2 miliarde de dolari în Bentley. Deşi afacerile au mers bine spre foarte bine în cei zece ani, în 2009 afectată de criză marca Bentley nu s-a mai dovedit profitabilă, având pierderi de 194 milioane euro, datorită scăderii dramatice a cererii.

·       2002 – Lance Armstrong câștigă Turul Franței, urmat de Joseba Beloki, iar pe trei, Raimondas Rumsas

·       2002 – Michael Schumacher câștigă Marele Premiu al Germaniei, pe locul 2 încheie Juan Pablo Montoya, iar pe locul 3, Ralf Schumacher

·       2006 – începe ediția de campionat 2006-2007 cu două meciuri: Ceahlăul Piatra Neamț 1-0 Gloria Bistrița și UTA 1-1 Farul Constanța

·       2007 – Olympique Lyon câștigă a șasea Supercupă a Franței, după ce învinge cu 2-1 pe Sochaux

·       2007 – Bayern Munchen câștigă Cupa Ligii Germaniei, după 1-0 cu Shalke 04, prin golul marcat de Klose

·       2012 – ACS Poli Timișoara învinge cu 3-2 echipa de Liga 3, CS Vladimirescu, într-un amical

·       2013 – pe stadionul Soldier Field din Chicago, se joacă finala Gold Cup, Naționala Statelor Unite învinge cu 1-0 echipa statului Panama, cu golul marcat de Brek Shea

·       2013 – se joacă finala Campionatului European de fotbal feminin în care Germania învinge cu 1-0 Norvegia

·       2013 – Lewis Hamilton se impune în Marele Premiu al Germaniei, urmat de Kimi Raikkonen și Sebastian Vettel

Nașteri

·       1522: Margareta de Parma, fiica naturală a regelui Carol I Quintul. Margareta de Habsburg (n. 28 decembrie 1522, Oudenaarde — d. 18 ianuarie 1586, Ortona) a fost o ducesă de Parma și guvernatoare a Țărilor de Jos Habsburge din 1559 până în 1567. Fiică naturală a împăratului Carol Quintul și a metresei sale, Johanna Maria van der Gheynst, s-a căsătorit cu ducele de Parma Ottavio Farnese în 1538, timp în care s-a născut singurul fiu al ei, viitorul guvernator al Țărilor de Jos, Alessandro Farnese duce de Parma. A obținut de la fratele ei vitreg Filip al II-lea guvernarea Țărilor de Jos din 1559 până în 1567, dar, încercând să mențină o politică echilibrată, nu a reușit să oprească violenta opoziție față de măsurile centralizatoare și antiprotestante ale acestuia, iar în 1567 a fost înlăturată de la guvernare.

·       1580: William Lee, inventator englez

·       1609: Judith Leyster, pictor olandez al barocului. Judith Leyster este o pictoriță olandeză, născută la Haarlem pe 28 iulie 1609, decedată la Heemstede pe 10 februarie 1660. Arta sa a fost axată pe scene domestice, dar și pe scene de tavernă sau de divertisment cu personaje vesele, pe fețele cărora se citește bucuria de a trai. A fost casatorită cu pictorul Jan Miense Molenaer, din anul 1636, an din care activitatea sa artistică s-a diminuat sau chiar a încetat, consacrându-se creșterii celor 5 copii pe care i-a avut.

·       1635: Robert Hooke, fizician și matematician englez. Robert Hooke (n. 18 iulie 1635 — d. 3 martie 1703) a fost un savant englez, care a excelat ca astronom și fizician, fiind cel mai bine cunoscut pentru formularea legii de proporționalitate între deformațiile elastice ale unui corp și tensiunile la care este supus, cunoscută ca „Legea lui Hooke”.
* 1645: Marguerite Louise d'Orléans (28 iulie 1645 – 17 septembrie 1721) a fost Mare Ducesă de Toscana ca soție a lui Cosimo al III-lea de' Medici, Mare Duce de Toscana. Lipsită de iubitul ei, Carol al V-lea de Lorena, Marguerite Louise și-a disprețuit soțul și familia acestuia, cu care se certa deseori suspectându-i că încercă s-o otrăvească. 

Sora favorită a Margueritei Louise, Ducesa de Montpensier.

Marguerite Louise, cel mai mare copil al lui Gaston al Franței, Duce de Orléansși al celei de-a doua soții, Marguerite de Lorena, s-a născut la 18 iulie 1645 ^[1] la Castelul Blois.

Marguerite Louise a primit o educație rudimentară la curtea tatălui ei la Blois, unde s-a retras după eșecul insurecției împotriva nepotului său Ludovic al XIV-lea al Franței, Fronda.^[1] Marguerite Louise a avut o relație apropiată cu sora sa vitregă, Anne Marie Louise, Ducesă de Montpensier, La Grande Mademoiselle, care o lua pe ea și pe prietenele ei la teatru și la baluri regale;

Marguerite Louise a crezut că Madame de Choisy a sfătuit-o prost pe mama ei și a ruinat negocierile de căsătorie cu Carol Emmanuel al II-lea, Duce de Savoia.^[2] Prin urmare, atunci când o altă propunere a venit, de data aceasta de la Cosimo de' Medici, Mare Prinț de Toscana, în 1658, Marguerite Louise a vorbit cu sora ei vitregă pentru a se asigura de reușită.^[3] Sora ei mai mică, Françoise Madeleine d'Orléanss-a căsătorit cu Carol Emmanuel II în 1663.

Inițial bucuroasă în fața perspectivei de a se căsători, exuberanța Margueritei Louise s-a stins atunci când a descoperit că sora ei vitregă nu a mai favorizat căsătoria toscană așa cum a făcut înainte.^[3] După această răsturnare, comportamentul Margueritei Louise a devenit neregulat: a șocat curtea ieșind neînsoțită, o infracțiune gravă în societatea franceză de atunci, cu vărul ei Prințul Carol de Lorena, care în curând a devenit iubitul ei.^[4] Căsătoria ei prin procură, la 19 aprilie 1661, nu a făcut nimic pentru a schimba atitudinea ei, spre marea nemulțumire a miniștrilor lui Ludovic al XIV-lea. 

Marguerite Louise d'Orléans

Mare Ducesă de Toscana

* 1676: Frederic al II-lea, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg (28 iulie 1676 – 23 martie 1732), a fost duce de Saxa-Gotha-Altenburg. A fost al cincilea copil însă primul fiu al lui Frederic I, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg și al primei lui soții, Magdalene Sibylle de Saxa-Weissenfels. 

Frederic al II-lea, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg

După decesul tatălui său, în 1691, Frederic II și-a asumat ducatul de Saxa-Gotha-Altenburg.

Pentru că el era încă minor, s-a format o co-regență între unchii lui, ducii Bernhard I de Saxa-Meiningen și Heinrich de Saxa-Römhild. În 1693, după ce s-a întors dintr-o călătorie în Olanda și Anglia, el a scris împăratului pentru o licență de majorat și a preluat controlul guvernării ducatului său. Frederic a fost un conducător care a iubit barocul; cheltuielile curții sale și armata permanentă, pe care le-a preluat de la tatăl său și chiar le-a extins, au mistuit o parte din veniturile sale. Ca soluție, Frederic a închiriat soldații săi prinților străini, lucru care i-a adus o mare dificultate în 1702, când regele Ludovic al XIV-lea al Franței a închiriat trupele sale și le-a folosit în războiul său împotriva împăratului.

Referitor la politica internă, Frederic a continuat, în esență, politica dusă de tatăl său. El a creat un orfelinat în Altenburg (1715), un azil de nebuni în Kahla (1726), precum și Magdalenenstift - în onoarea mamei și soției (ambele cu același nume) - (1705), o școală pentru femei nobile. A cumpărat celebra colecție numismatică a prințului Anton Günther de Schwarzburg Arnstadt, care a format constituit actuala colecție de monede (Münzkabinetts) de la Castelul Friedenstein.

Acumulând părți din Saxa-Coburg (linia s-a stins în 1699), Saxa-Eisenberg (linia s-a stins în 1707) și Saxe-Römhild (linia s-a stins în 1710), suprafața țării sale a crescut. La Castelul Friedenstein din Gotha, la 7 iunie 1696, el s-a căsătorit cu verișoara sa primară, Magdalena Augusta de Anhalt-Zerbst. Cuplul a avut nouăsprezece copii:

1. Sophie (n. 30 mai 1697 – d. 29 noiembrie 1703), a murit de variolă
2. Frederic al III-lea, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg (n. 14 aprilie 1699 – d. 10 martie 1772)
3. un fiu (22 aprilie 1700)
4. Wilhelm (n. 12 martie 1701 – d. 31 mai 1771), căsătorit la 8 noiembrie 1742 cu Anna de Holstein-Gottorp. Mariajul lor a rămas fără copii.
5. Karl Frederick (n. 20 septembrie 1702 – d. 21 noiembrie 1703)
6. o fiică (8 mai 1703)
7. Johann August (n. 17 februarie 1704 – d. 8 mai 1767)
8. Christian (n. 27 februarie 1705 – d. 5 martie 1705)
9. Christian Wilhelm (n. 28 mai 1706 – d. 19 iulie 1748), căsătorit la 27 mai 1743 cu Luise Reuss de Schleiz. Mariajul lor a rămas fără copii.
10. Ludwig Ernst (n. 28 decembrie 1707 – d. 13 august 1763)
11. Emanuel (n. 5 aprilie 1709 – d. 10 octombrie 1710)
12. Moritz (n. 11 mai 1711 – d. 3 septembrie 1777)
13. Sophie (n. 23 august 1712 – d. 12 noiembrie 1712)
14. Karl (n. 17 aprilie 1714 – d. 10 iulie 1715)
15. Fredericka (n. 17 iulie 1715 – d. 12 mai 1775), căsătorită la 27 noiembrie 1734 cu Johann Adolf al II-lea, Duce de Saxa-Weissenfels.
16. un fiu (30 noiembrie 1716)
17. Magdalena Sibylle (n. 15 August 1718 – d. 9 noiembrie 1718)
18. Augusta (n. 30 noiembrie 1719 – d. 8 februarie 1772), căsătorită la 8 mai 1736 cu Frederick, Prinț de Wales. Ei au avut nouă copii, dintre care al doilea copil a devenit regele George al III-lea al Marii Britanii.
19. Johann Adolf (n. 18 mai 1721 – d. 29 aprilie 1799).

Frederic al II-lea

Duce de Saxa-Gotha-Altenburg

·       1726: S-a nascut Jedediah Strutt, inventatorul englez al masinii de tricotat; (d.1797).
* 1728: Marie Louise a Franței, fille de France (28 iulie 1728 – 19 februarie1733) a fost prințesă franceză prin naștere. Născută la Versailles ca al treilea copil al regelui Ludovic al XV-lea al Franței și a reginei Maria Leszczyńska, i s-a spus Madame Troisième până la botez care a avut loc cu câteva zile înainte de deces. Nașterea ei nu a fost primită cu mult entuziasm, tatăl ei sperând să i se nască un fiu, un moștenitor pentru tronul Franței. După nașterea ei, festivitățile anticipate pentru nașterea așteptată a Delfinului au fost anulate iar Madame Troisième a avut parte numai de o slujbă în capela de la Versailles, în onoarea ei.

A crescut la Versailles alături de surorile gemene mai mari, Madame Première și Madame Seconde. Anul următor, 1729, celor trei fete li s-a alăturat un Delfin, Ludovic.

În iarna anului 1733, Madame Troisième a răcit; copilul a fost dat în grija doctorului gascon Monsieur Bouillac, un aventurier și ignorant. Febra a crescut iar doctorul a ordonat să i se ia de patru ori sânge micii prințese. Agravarea stării prințesei a făcut să fie botezată în grabă la mijlocul lunii februarie. A primit prenumele părinților ei, Louise-Marie. A murit la 19 februarie 1733 la vârsta de 4 ani. 

Prințesa Louise

Prințesă a Franței

·       1777: Wilhelm al II-lea, Elector de Hesse (germană Wilhelm II, Kurfürst von Hessen; 28 iulie 1777 – 20 noiembrie 1847) a fost penultimul Elector de Hesse. Wilhelm a fost al doilea fiu al lui Wilhelm I, Elector de Hesse și a soției acestuia, Prințesa Wilhelmina Caroline a Danemarcei și Norvegiei. Fratele său mai mare a murit când Wilhelm avea 7 ani, devenind astfel moștenitor. A fost implicat în Războiul celei de-a Șasea Coalițiiîmpotriva lui Napoleon în 1813. A succedat ca Elector de Hesse după moartea tatălui său în 1821. La 13 februarie 1797 la Berlin, Wilhelm s-a căsătorit cu Prințesa Augusta a Prusiei, a patra fiică a regelui Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei. Cuplul a avut șase copii:

• Wilhelm (9 aprilie 1798 – 25 octombrie 1800)
• Karoline (29 iulie 1799 – 28 noiembrie 1854)
• Luise (3 aprilie 1801 – 28 septembrie 1803)
• Friedrich (20 august 1802 – 6 iunie 1875), mai târziu Frederic Wilhelm, Elector de Hesse
• Marie Frederika (6 septembrie 1804 – 4 ianuarie 1888), căsătorită cu Bernhard al II-lea, Duce de Saxa-Meiningen
• Ferdinand (9 octombrie 1806 – 21 noiembrie 1806)

Wilhelm a avut opt copii cu cea de-a doua soție, Emilie Ortlöpp (1791–1843), fiica lui Johann Christian Ortlöpp. În 1821 a fost numită contesă de Reichenbach-Lessonitz. Copiii au purtat titluri de conte/contesă de Reichenbach-Lessonitz:

Emilie Ortlöpp, Contesă de Reichenbach-Lessonitz

• Luise Wilhelmine Emilie (26 februarie 1813 – 3 octombrie 1883), căsătorită cu Karl von Bose
• Julius Wilhelm Albrecht (4 octombrie 1815 – 15 ianuarie 1822)
• Gustav Karl (24 august 1818 – 26 septembrie 1861), căsătorit cu Clementine Richter
• Amalie Wilhelmine Emilie (21 decembrie 1816 – 28 decembrie 1858), căsătorită cu Wilhelm von Lückner, apoi cu Karl Baron von Watzdorf
• Emilie (8 iunie 1820 – 30 ianuarie 1891), căsătorită cu Felix Zichy-Ferraris
• Friederike (16 decembrie 1821 – 23 februarie 1898), căsătorită cu Wilhelm Baron von Dungern
• Wilhelm (29 iunie 1824 – 19 ianuarie 1866), căsătorit cu Helene Amelie Baroness Goeler von Ravensburg
• Helene (8 august 1825 – 14 martie 1898), căsătorită cu Oswald Baron von Fabrice

La câteva luni după decesul primei soții, Prințesa Augusta (19 februarie 1841), căsătoria morganatică a lui Wilhelm cu fosta metresă și copiii lor au fost legitimizați. Emilie Ortlöpp a murit la mai puțin de doi ani după căsătorie, în 1843.

Din nou, la câteva luni după decesul celei de-a doua soții, Wilhelm s-a căsătorit (morganatic) cu Caroline, baroneasă de Berlepsch (1820–1877), fiica lui Ludwig Hermann, baron de Berlepsch (1782–1845). Căsătoria a rămas fără copii. Mai târziu ea s-a recăsătorit, la 28 octombrie 1851 cu Karl Adolf Graf von Hohenthal (1811–1875), cu care a avut doi fii: Karl Adolf (n. 1853) și Karl Ludwig (n. 1857).

Prințesa Tatiana a Greciei și Danemarcei, soția Prințului Nikolaos al Greciei și Danemarcei, fiu al regelui Constantin al II-lea al Greciei, este o descendentă a lui Wilhelm al II-lea de Hesse. 

Wilhelm II

·       1804: Ludwig Feuerbach, filosof german, unul din precursorii marxismului (d. 1872). Ludwig Andreas Feuerbach (n. 28 iulie 1804, d. 13 septembrie 1872) filosof german, al patrulea fiu al juristului Paul Johann Anselm Ritter Feuerbach. Feuerbach are meritul de a fi criticat idealismul hegelian, dominant în acea vreme în Germania, arătînd că Hegel răstoarnă raportul real dintre „subiect“ și „predicat“, dintre existență și gîndire, dintre natură și conștiință. A restaurat materialismul, afirmînd că natura e primordială în raport cu gîndirea, că gîndirea este un predicat (atribut) al omului și nu omul un predicat al gîndirii (spiritului). În locul spiritului absolut, Feuerbach a pus, astfel, în centrul filozofiei natura și omul, conceput ca o parte a naturii. Materialismul antropologic, concepția despre om a lui Feuerbach au avut însă un caracter abstract și contemplativ, întrucît Feuerbach nu a putut înțelege esența socială a omului, precum și însemnătatea practicii, a activității materiale prin care omul transformă natura, transformîndu-se pe sine însuși. Un loc deosebit în filozofia lui Feuerbach îl ocupă critica religiei. El interpretează religia (în speță religia creștină) ca o înstrăinare a omului de el însuși, ca o înstrăinare de către om a caracterelor sale esențiale (bunătatea, puterea, iubirea etc.), atribuite unei ființe transcendente imaginare (Dumnezeu). Risipirea acestei iluzii, instaurarea adevărului despre om, coborîrea „iubirii“ din planul transcendent al religiei în planul real al vieții ar constitui, după Feuerbach, condiția eliberării omului. Dezvăluind „misterul“ idealismului hegelian și al religiei, Feuerbach a deschis calea pentru dezvăluirea „misterului“ lumii reale, cu alte cuvinte, pentru dezvăluirea contradicțiilor sociale reale care generează înstrăinarea ideologică și religioasă, problemă pe care, însă, el însuși nu a putut s-o rezolve. Karl Marx și Friedrich Engels au dat o înaltă apreciere materialismului lui Feuerbach; depășirea critică a materialismului său abstract și contemplativ a condiționat însă geneza concepției lui Marx.

·       1812: Józef Ignacy Kraszewski, scriitor polonez, istoric, publicist

• 1840: Edward Drinker Cope, paleontolog american (d. 1897)
• 1854 - S-a născut Victor Babeş, unul dintre fondatorii microbiologiei moderne (m. 1926).
  
• 1860: Marea Ducesă Anastasia Mihailovna a Rusiei (rusă Анастасия Михайловна; 28 iulie 1860 – 11 martie 1922), a fost singura fiică din șapte copii ai Marele Duce Mihail Nicolaievici al Rusiei, care era fiu al Țarului Nicolae I al Rusiei. S-a căsătorit cu Frederic Francisc al III-lea, Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin.
  Este străbunica paternă a actualului suveran al Danemarcei, regina Margareta a II-a a Danemarcei. 
  Marea Ducesă Anastasia Mihailovna
  Marea Ducesă Anastasia Mihailovna s-a născut la Palatul Peterhof la 28 iulie 1860, al doilea din cei șapte copii ai Marelui Duce Mihail Nicolaievici și a soției lui Marea Ducesă Olga Feodorovna (născută Prințesa Cecilie de Baden). Avea numai doi ani când tatăl ei a fost numit vicerege al Caucazului iar familia s-a mutat în Georgia.
  Anastasia Mihailovna a crescut în palatul tatălui ei din Tiflis în atmosfera sălbatică din Caucaz. Familia mai avea o reședință de vară în apropiere de St.Petersburg și o reședință la Marea Neagră.^[1]
  Numită în familie "Stassie", Anastasia Mihailovna era singura fiică din șapte copii. N-a fost numai copilul preferat al tatălui său ci și răsfățată de cei șase frați. Tatăl ei era ocupat cu activitățile militare și guvernamentale în timp ce mama ei arăta foarte puțină afecțiune copiilor ei și îi creștea cu o mână de fier.
  În lipsa afecțiunii părinților, frații ei au găsit în Anastasia o sursă de dragoste și tandrețe.^[2] Ea a crescut separat de frații ei cea mai mare parte a timpului, fiind împreună doar duminica, când se plimbau împreună. În mod special era apropiată de fratele ei mai mare, Marele Duce Nicolae Mihailovici, cu care împărțea interesul față de artă.
  În 1878, când Anastasia nu avea încă 18 ani, mama ei și Marea Ducesă Maria Pavlovna, soția Marelui Duce Vladimir Alexandrovici, au aranjat căsătoria Anastasiei cu fratele cel mare al Mariei, Friedrich Franz, Mare Duce Ereditar de Mecklenburg-Schwerin. El avea 27 de ani și era moștenitorul Marelui Ducat Mecklenburg-Schwerin din nordul Germaniei.^[1]
  În primăvara anului 1878, Prințul Friedrich Franz a sosit la Tiflis pentru a-i cere mâna. Era bogat și cu inima bună însă cu o sănătate delicată, suferea de astm.^[3]
  Căsătoria a avut loc la 24 ianuarie 1879 la Palatul de iarnă fiind condusă la altar de unchiul ei Țarul Alexandru al II-lea al Rusiei. 
  Fotografie de la logodna Marii Ducese Anastasia cu Friedrich Franz III de Mecklenburg-Schwerin, 1878
  La 8 februarie 1879, Anastasia și Friedrich au ajuns la Schwerin.^[4] Tânărul cuplul s-a stabilit la Marienpalais însă Anastasiei nu i s-a permis să-și aranjeze apartamentele conform propriului gust.^[5]
  Anastasiei îi era dor de casă, găsea prea stricte regulile de la curte și o atmosferă apăsătoare. Deși mama ei era germană, Anastasiei Mihailovna nu i-a plăcut niciodată țara de adopție.
  Curând a rămas însărcinată cu primul copil, Alexandrine, care s-a născut în primul an al căsătoriei ei. Sănătatea soțului ei era scuza perfectă pentru a-și petrece cât mai puțin posibil în Schwerin. Călătorea frecvent, își vizita familia în Rusia și petrecea mult timp peste graniță, într-un climat cald potrivit sănătății soțului ei, în sudul Italiei sau Franței.
  Locuiau la Palermo când s-a născut al doilea copil în 1882.^[5] Moartea socrului ei la 15 aprilie 1883 și accesiunea la tron a soțului ei i-a forțat să se întoarcă la Schwerin. La început i-a plăcut noua poziție de soție a Marelui Duce^[6] însă curând voia să se întoarcă în Italia și Franța. Populația din Mecklenburg-Schwerin nu voia ca suverana să trăiască în altă parte iar Anastasia era criticată. S-a ajuns la un compromis iar Marele Duce și soția lui locuiau la Schwerin cinci luni pe an, în restul anului puteau locui unde voiau ei cu condiția ca viitorii copii să fie născuți la Schwerin.^[5]
  După ce fiica ei cea mică Cecile s-a născut în 1886, Anastasia s-a mutat la Cannes, unde își petreceau cea mai mare parte a timpului.^[7] Între anii 1887 și 1889, soțul ei a construit pentru ea vila Weden, un palat în stil italian situat pe partea laterală a unui munte care domină Cannes. Locuiau acolo în fiecare an, din noiembrie până în mai.^[6]
  Anastasia și-a crescut copii cu simplitate și mult mai multă libertate decât fusese ea crescută; a păsrat o relație apropiată cu copiii ei. Vorbea franceza cu soțul ei și engleza cu copiii.^[8] Îi plăcea muzica italiană și în mod particular operele lui Puccini și teatrul.
  La vârsta de 36 de ani a rămas văduvă. A avut o relație cu secretarul ei particular Vladimir Alexandrovitci Paltov cu care a rămas însărcinată. Fiul ei nelegitim, Alexis Ludovic de Wenden, s-a născut la Nice la 23 decembrie 1902.^[9] Numele de de Wenden a fost asigurat de regele Christian al IX-lea al Danemarcei după numele casei Anastasiei. Când mai târziu Alexis a fost trimis să studieze la o școală internat în Normandia, ea îi scria în fiecare zi.
  Marea Ducesă Anastasia era foarte nepopulară în Germania, din cauza simpatiei ei față de francezi. În special Kaiserul Wilhelm al II-lea al Germaniei o displăcea, iar când în iunie 1905 fiica cea mică a Anastasiei, Cecile, s-a căsătorit cu fiul cel mare al Kaiserului, Wilhelm, Prinț Moștenitor al Germaniei, Anastasiei i s-a permis să vină la curtea de la Berlin numai de două ori, prima dată la nuntă și a doua oară când s-a născut primul fiu al Cecilei. A fost avertizată să nu locuiască în apropierea fiicei ei.^[10]
  Diplomatul Maurice Paléologue scria la 14 octombrie 1913, "Deși are cincizecișitrei de ani, trăiește deschis cu un escroc argentinian, dansează la Magic-City cu toți veniții până la două dimineața. În vara anului 1914, chiar înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, Marea Ducesă Anastasia și-a vizitat fratele Marele Duce Mihail Mihailovici al Rusiei și familia lui în Anglia. Conflictul a pus-o într-o situație teribilă. Doi dintre copiii ei erau de partea Germaniei, în timp ce frații ei din Rusia luptau de partea Puteriilor Centrale. Tehnic, o prințesă germană nu putea rămâne în Franța care era în război cu Germania și nici să se întoarcă la Schwerin, acum inamic al Rusiei ei natale. Anastasia a decis să se stabilească în neutra Elveție.
  Și-a petrecut ultimii ani la hotel Savoy din Lausanne, oferindu-și vila din Cannes drept spital pentru ofițerii răniți în război.^[12] Bolșevicii au omorât trei dintre frații Anastasiei, Marele Duce Nicolai Mihailovici, Marele Duce George Mihailoviciși Marele Duce Serghei Mihailovici în timpul Revoluției Ruse. Căderea monarhiei Germaniei de după război a dus la pierderea coroanei pentru fiul ei în Schwerin și pentru fiica ei în Germania.
  După război, Anastasia s-a întors în Franța și a trăit la vila Fantasia din Eze, în apropiere de Cannes. În prima săptămână din martie 1922, la scurt timp după ce fusese la petrecerea dată pentru nepotul ei Marele Duce Andrei Vladimirovici, s-a îmbolnăvit. A suferit un atac cerebral și a murit la 11 martie 1922 la vârsta de 61 de ani.

  Marea Ducesă Anastasia Mihailovna

  Mare Ducesă de Mecklenburg-Schwerin

• 1866: Beatrix Potter, scriitoare engleză (d. 1943)
• 1867: Charles Dillon Perrine, astronom americano-argentinian (d. 1951)
• 1874: Ernst Cassirer (n. 28 iulie 1874, Breslau – d. 13 aprilie 1945, New York) a fost un filozof german neokantian. S-a născut la Breslau, in Germania (astăzi Wroclaw, Polonia), într-o familie de evrei înstăriți. A început prin a studia dreptul la Universitatea din Berlin (1892), dar s-a reorientat către literatură și filozofie, urmând și cursuri de istorie, filologie și științe la universitățile din Leipzig, Heidelberg și München.
  Din 1896 a fost unul din studenții lui Herman Cohen la Universitatea din Marburg, la „școala neokantiană“ al cărei exponent de seamă a devenit mai târziu. În 1899 a obținut doctoratul, iar în 1906 un post de Privatdozent la Berlin.
  Reputația lui a crescut constant: în 1914 a primit Medalia „Kuno Fischer“ a Academiei din Heidelberg pentru lucrarea Das Erkenntnisproblem. După război a ocupat un post de profesor titular la proaspăt înființata Universitate din Hamburg.
  Anii de profesorat la Hamburg au marcat trecerea lui Cassirer de la marile teorii ale filozofiei (concretizate in monumentala Das Erkenntnisproblem in der Philosophie und Wissenschaft der neueren Zeit, 3 vol., 1906–1920 si Substanzbegriff und Funktionsbegriff, 1910) la limbă, mituri, artă și cultură.
  Opera lui principală în această direcție, Philosophie der symbolischen Formen, a fost publicată în trei volume: Die Sprache (Zur Phänomenologie der sprachlichen Form) în 1923, Das mythische Denken in 1925 si Phänomenologie der Erkenntnisîn 1929.
  În Filozofia formelor simbolice Cassirer a aplicat principiile gândirii kantiene în direcția elaborării unei teorii a culturii prin care afirma ca limba, miturile, religia, arta, știința sunt forme simbolice, de unde și conceptul de om ca "animal simbolic".
  În ciuda climatului politic nefavorabil, Cassirer a fost ales rector al Universității din Hamburg în 1929 – primul evreu promovat în această funcție într-o universitate germană.
  După venirea naziștilor la putere, a plecat in Anglia, unde a predat doi ani la Oxford, apoi a acceptat un post la Universitatea din Göteborg (Suedia). În 1935 a primit cetățenia suedeză. După ocuparea Franței se va stabili în SUA, unde a petrecut un an la Yale ca visiting professor, apoi a ținut cursuri la Columbia University și la University of California din Los Angeles. S-a stins din viata în aprilie 1945. 
  Ernst Cassirer
• 1887: Marcel Duchamp (n. 28 iulie 1887 în Blainville-Crevon - d. 2 octombrie1968 în Neuilly-sur-Seine) a fost un pictor francez (cetățean american din 1955) format în mediul cultural efervescent al Parisului de la începutul secolului al XX-lea, într-o familie cu preocupări artistice. Duchamp lucrează în primii ani pânze de influență impresionistă, pentru ca ulterior să fie asociat dadaismului și suprarealismului. Din 1912 începe căutările care îl vor conduce spre ultimele consecințe ale avangardei, deschizând drumul unor direcții ce-și propun să atingă domeniul sugestiv intitulat antiartă (nonartă). Plecând de la preocupările futuriștilor pentru redarea mișcării lucrarea sa "Nud coborând o scară" (Nu descendant un éscalier), (1912) în 1913 tinde spre abstracția completă, atinsă în marele panou la Mariée Mise a nu par ses celibataires (1915-1923).

  Marcel Duchamp

·         1892: S-a născut in localitatea Gaesti, economistul Victor Bădulescu, participant  ca delegat al României la negocierile financiare şi comerciale din cadrul Societăţii Naţiunilor, la tratativele şi aranjamentele privind despăgubirile de război. A studiat la Şcoala de Ştiinţe Politice din Paris unde, pe lângă drept, urmează şi cursuri care îl vor îndrepta către domeniul economiei: doctrine economice şi politice, finanţe, geografie economică, statistică, contabilitate publică. Astfel, în 1914 obţine diploma de licenţă la Secţia financiară cu o teză despre chestiunea agrară din România. În 1915 se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii din Paris, pe care o absolvă anul următor. Parcursul său academic este întrerupt de izbucnirea războiului. Reîntors în ţară, merge la Şcoala de ofiţeri de rezervă de artilerie şi geniu, unde devine şef de promoţie. Din august 1916 ia parte la război, iar după terminarea acestuia este trecut în rezervă cu gradul de căpitan. După terminarea războiului îşi continuă studiile la universitatea pariziană pentru a obţine doctoratul. A fost desemnat ca membru permanent al Consiliului Economic al Micii Antante, susţinându-l cu expertiza sa pe Nicolae Titulescu. La propunerea acestuia a fost desemnat membru permanent în Consiliul Economic al Micii Antante şi apoi a Înţelegerii Balcanice. Datorită meritelor deosebite a fost cooptat ca în consiliul economic al Societăţii Naţiunilor, cu un mandat de patru ani. Era membru corespondent al Academiei Române din 1945, dar după terminarea războiului mondial, prestigiosul titlu avea să-i fie retras odată cu instalarea regimului comunist şi începutul prigoanei contra elitei româneşti. Viaţa sa a luat o întorsătură dramatică dupa ce a fost inchis la Sighetu-Marmaţiei din considerente politice si a murit în închisoare la 10 decembrie 1953. A fost repus în drepturi ca membru corespondent al Academiei Române abia  în 1990, dupa inlaturarea regimului comunist.
* 1892: Philippe Cattiau (n. 28 iulie 1892, Saint-Malo – d. 17 februarie 1962 în același oraș) a fost un scrimer francez care a practicat floreta și spada. Din cinci participări a cucerit opt medalie olimpice, inclusiv trei de aur. A fost și de patru ori campion mondial la spadă, inclusiv de două ori la individual.

·         1896: Eugen Filotti (n. 15/28 iulie 1896, București - d. 1 iunie 1975, București) a fost un diplomat, publicist și scriitor român. Ca diplomat a lucrat la Liga Națiunilor la Geneva și apoi ca ministru plenipotențiar al României în Turcia, Grecia, Bulgaria și Ungaria. A fost secretar general al Ministerului de Externe în perioada 1944-1945. Ca scriitor a publicat numeroase traduceri literare. Eugen Filotti s-a născut în București la 28 iulie 1896. Tatăl său, Nicolae Filotti era farmacist militar, cu gradul de locotenent, iar mama sa, Aurelia Filotti (născută Felix) era fiica doctorului Iacob Felix. Era al doilea copil din familie, având un frate cu 4 ani mai mare, Mircea Filotti (n. 1892).^[1] Nicolae Filotti a murit însă de tuberculoză când Eugen Filotti avea doar vârsta de 2 ani, iar mama lui a fost nevoită să-și crească cei doi fii cu mijloacele reduse pe care i le permitea pensia soțului ei.

În perioada 1902 - 1906 urmează cursurile școlii primare Cuibul cu barză, de pe Strada Știrbei Vodă din București iar apoi, în perioada 1906 – 1914 frecventează cursurile Liceului "Gheorghe Lazăr" din București. În 1913, pe când era încă în liceu, începe să colaboreze la diferite ziare cu articole de politică externă.^[2]

Intenționând să urmeze aceeași carieră cu tatăl său, în 1914 se înscrie la Facultatea de Farmacie din București și urmează cursurile facultății în primii doi ani. În 1916, la intrarea României în Primul Război Mondial este concentrat ca locotenent farmacist și lucrează în această calitate în unitățile medicale de pe front. La retragerea trupelor române în Moldova, este afectat unităților militare de pe valea Trotușului. După terminarea războiului abandonează studiile de farmacie și se înscrie la Facultatea de Drept a Universității din București susținându-și teza de licență în 1922. În timpul facultății își continuă cariera jurnalistică colaborând ocazional la diverse publicații.^[3][4] În 1920, este contactat de Garabet Ibrăileanu să devină colaborator la revista Viața Românească unde a publicat, până în 1923 articole și cronici de politică externă. În perioada 1947 – 1957 Eugen Filotti a avut mari dificultăți sub regimul comunist. A fost evacuat din casă, fiindu-i repartizată o locuință insalubră, i s-a tăiat pensia și a fost nevoit să ocupe diferite slujbe din care era în scurt timp concediat, ca exponent al fostului regim burghezo-moșieresc.

Situația s-a ameliorat în 1957 când Eugen Filotti a fost numit director al Editurii în Limbi Străine de pe lângă Institutul Român pentru Relații Culturale cu Străinătatea. În același timp s-a înscris în Uniunea Scriitorilor. Din 1957 până la sfârșitul vieții, Eugen Filotti a publicat numeroase traduceri literare precum și lucrări de artă.

A murit la 1 iunie 1975 fiind înmormântat la Cimitirul Bellu din București.

Eugen Filotti în 1975

• 1902: Sir Karl Raimund Popper (n. 28 iulie 1902, Viena - d. 17 septembrie1994, Londra) a fost un filozof englez de origine austriacă, considerat unul din cei mai mari filozofi ai științei din secolul al XX-lea. Fondator al raționalismului critic împotriva determinismului istoric, s-a opus oricărei forme de scepticism, convenționalism și relativism în știință și în activitatea umană în general, a susținut ideea unei societăți deschise(Open society), adversar implacabil al totalitarismului sub orice formă. Karl Popper s-a născut în Viena la 28 iulie 1902, într-o familie de evrei convertită la protestantism, fiu al unui avocat, cu preocupări de filozofie și cultură clasică, care a transmis fiului său interesul pentru fenomenele sociale și politice. După absolvirea gimnaziului, se înscrie în 1918 la Universitatea din Viena, unde studiază matematica și fizica, apoi obține și doctoratul în psihologie (1928).
  Îl interesesează Teoria relativității, respinge însă marxismul și psihanaliza, considerându-le lipsite de fundament științific. Din aceste confruntări cu temele cel mai mult dezbătute în acel timp se cristalizează preocupările care vor forma centrul activității sale ulterioare, anume metodologia critică a științei. Devine un susținător consecvent al raționalismului critic și adversar hotărât al neopozitivismului cunoscut si ca empirism logic dominant în mișcarea filozofică cunoscută sub numele de "Wiener Kreis" (Cercul vienez), ai cărui principali reprezentanti erau Moritz Schlick si Rudolph Carnap.
  În 1937, sub amenințarea infiltrării nazismului care avea să ducă la anexarea (Anschluß) Austriei de către Germania, Popper se stabilește în Noua Zeelandă, unde rămâne până în 1945 ca profesor la Canterbury University din Christchurch.
  În 1946 se întoarce în Europa și, până la obținerea titlului de emeritus(în 1969), Popper predă în calitate de profesor de logică și de metodologia științei la School of Economics din Londra, care devine un renumit centru internațional de cercetări în domeniul teoriei științelor.
  În anii șaizeci, împreună cu Hans Albert, a fost principalul combatant în disputa cu pozitivsmul reprezentat de "Școala din Frankfurt" (Frankfurter Schule). În 1965, Karl Popper a fost înnobilat ("Knight of the British Empire"), devenind "Sir". A primit titlul de "doctor honoris causa" de la mai multe universități din Marea Britanie, Statele Unite ale Americii și Noua Zeelandă.
  Popper a încetat din viață la 17 septembrie 1994 în Londra. În lucrarea sa principală "Logik der Forschung" ("Logica cercetării", 1934, Viena), Karl Popper dezvoltă "Teoria falsificării"drept condiție fundamentală a cercetării științifice. În contrast cu reprezentanții "Cercului vienez", Popper respinge principiul inducției, considerându-l lipsit de bază științifică, pentru că, de regulă, în special în domeniul științelor naturii, nu este niciodată posibil să se cerceteze și să se experimenteze toate cazurile sau ipostazele din natură. De aceea, niciun sistem științific nu poate pretinde a fi în mod absolut și pentru toate timpurile valabil. Se pot emite, cel mult, ipoteze de lucru cu caracter de model provizoriu prin care, în cel mai bun caz, se formulează probabilități. Este suficientă o singură abatere pentru infirmarea unei ipoteze, care rămâne numai atât timp adevărată, până când este invalidată (dovedită "falsă"). În știință nu se pot face progrese prin acel tip de experiențe, care nu fac decât să verifice legi încă valabile, ci prin probe, care dovedesc "falsitatea" lor și, în consecință, conduc la formularea de noi ipoteze. O ipoteză este științifică, doar atunci când permite invalidarea ei. Teoriile, care în mod sistematic nu admit nicio contradicție, respingând probele evidente constatate empiric, sunt pseudo-științifice și capătă astfel - datorită unor interese de grup, fanatismului sau nepăsării - un caracter ideologic. Sunt denunțate astfel autosigilarea sistemelor neștiințifice care caută să fie neinfirmabile experimental: psihanaliza lui Freud, istoricismul lui Marx, psihologia individuală a lui Adler și astrologia. Criteriul de demarcație dintre știință și pseudo–știință este cel al falsificabilității. Popper introduce pentru aceasta conceptele de "conținut empiric" (clasa falsificatorilor potențiali) și "conținut logic" (mulțimea de consecințe). Gradul de informație pe care ni–l oferă o teorie este direct proporțional cu conținutul ei empiric. Astfel că o teorie ne zice mai multe dacă ea interzice cât mai multe fenomene. Ea tebuie să împartă clasa tuturor enunțurilor de bază (enunțuri–test) în două clase nevide: clasa celor cu care este în contradicție, pe care le interzice (clasa falsificatorilor potențiali ai teoriei) și clasa enunțurilor pe care teoria le permite. Însă o teorie face aserțiuni numai despre falsificatorii ei potențiali (legile naturii sunt interdicții), despre enunțurile pe care le permite nici nu spune că sunt adevărate. Interzicand cât mai multe fenomene, teoria devine una puțin probabilă. În știință nu sunt relevante enunțurile adevărate, dar banale ci, sunt căutate acele enunțuri care aduc noul, care revoluționează modul nostru de a gândi. Noi năzuim la sporirea cunoștințelor noastre, vrem enunțuri cu un conținut informațional ridicat deci formulăm enunțuri care au o probabilitate scăzută. Cu cât ceva devine mai probabil, cu atât este mai lipsit de conținut și neinteresant. Astfel, pentru a progresa trebuie să avem teorii cât mai informative (enunțuri mai puțin probabile) și cât mai sever testabile. Ajungem la conceptul de știință eroică în care progresul se face numai atunci când sunt idei îndrăznețe care au un grad înalt de falsificabilitate. Noul este întotdeauna improbabil. Teoriile trebuie să facă predicții riscante (cât mai exacte și cu privire la fenomene necunoscute), să aibă un înalt nivel de generalitate, să explice o mare varietate de fapte, să aibă un conținut bogat deci, să aibă consecințe importante. Știința eroică se bazează pe un fel de ’’intuiție creatoare’’ bergsoniană, chiar și Einstein vorbește despre ’’căutarea acelor legi de cel mai înalt nivel de generalitate… din care poate fi obținută, prin pură deducție, o imagine asupra lumii. La aceste legi nu duce nici un drum logic ci, numai o intuiție bazată pe ceva de tipul unei contopiri cu obiectele experienței’’ ^[11]. Astfel Popper ne face un portret romantic al ’’geniului științific’’: intuiție deosebită, fantezie creatoare, independență în gândire și atitudine critică necruțătoare.
  Modelul inductiv, pe care îl consideră de propagandă baconiană, este înlocuit cu modelul ipotetico–deductiv. Aceasta pentru că noi nu pornim de la observații pure (considerate astăzi un mit epistemologic), ci întotdeauna avem anumite ipoteze pe care le lansăm în exterior. Nu avem o observație, ci o facem. Noi avem zilnic anumite așteptări cu privire la mediul înconjurător, de care ne dăm seama abia cand ele ne sunt înșelate deci, realitatea ne răspunde cu un feed–back negativ, care determină reconfigurarea așteptărilor noastre. Observațiile joacă un rol important în procesul de modificare a dispoziþiilor de a reacționa, dispozițiile de a recționa trebuie să fie prezente mai întâi, pentru a putea să fie modificate. Popper folosește, pentru a explicita această opțiune, metafora găleții și a reflectorului: în viziunea spiritului–găleată, mintea noastră este asemenea unui container cu deschideri în care percepțiile și cunoașterea se acumulează (Bacon vorbește despre percepții ca despre "struguri " care trebuie adunați și din care, dacă îi presăm, iese "vinul pur al cunoasterii"). În opoziție cu această viziune este cea care vede omul ca un reflector care luminează întunericul din jurul său.
  Popper combate toate sursele care se erijează în autorități: percepțiile, rațiunea, etc. Există o mulțime de surse ale afirmațiilor noastre, însă nici una nu are autoritate. De aceea întrebarea: "care este sursa afirmațiilor tale?" este greșit pusă. Ea caută dictatură și se aseamănă cu întrebarea lui Platon: cine trebuie să conducă? Astfel că Popper o înlocuiește cu întrebarea: cum putem evita eroarea? Iar noi nu trebuie să ne întrebăm cine trebuie să conducă ci, mai degrabă, cum ar trebui condus un stat. Cele mai importante surse ale cunoașterii noastre sunt: tradiția și cunoașterea apriori. Prin critică, noi modificăm cunoașterea care ne–a parvenit până în momentul de față.
  Teoria lui Popper poate fi rezumată de fraza: aceasta nu este o lume a confirmării adevărurilor ci, una a infirmării erorilor. Noi înțelegem doar dacă eliminăm eroarea. Popper reactualizează teoria “celei mai bune lumi de pană acum” - persiflată la vremea ei de Voltaire în Candide. El critică Școala de la Frankfurt(Theodor Adorno, Max Horkheimer, Walter Benjamin, Herbert Marcuse, Jürgen Habermas) pentru că introduc un pesimism ideologic care corupe tineretul. Societatea de astăzi este considerată de Popper cea mai bună de pană acum, însă aceasta nu înseamnă că ea nu poate fi îmbunătățită.
  Popper extinde acest punct de vedere în opera sa de filozofie socială, "The Open Society and Its Enemies" ("Societatea deschisă și dușmanii ei", 1945), în care apără democrația împotriva oricărei forme de totalitarism, combătând atât concepția lui Platon asupra societății cât și materialismul istoric al lui Karl Marx. Progresul științific este favorizat numai de acele societăți în care sunt garantate libertatea gândirii și libera confruntare a ideilor. Acestea sunt societățile deschise, în contrast cu cele închise, în care domnește autoritarismul politic pe baze ideologice contrare raționalismului critic. Pe această linie, Popper critică ceea ce el numește "Istoricism" ("The Poverty of Historicism", "Mizeria Istoricismului", 1957), concepție, după care evoluția istorică a umanității ar fi predeterminată pe baza unor reguli intrinsece. Se recunoaște aici doctrina lui Marx asupra socialismului științific, care părăsește terenul unei analize formulate de el însuși, pentru a se face profetul unei societăți viitoare, legitimând regimurile autoritare. Popper consideră democrația pluralistică, cu toate imperfecțiunile sale, ca formă de organizație statală care are drept scop garantarea libertății individuale și a progresului relațiilor interumane. Ea permite corectarea treptată a imperfecțiunilor prin reformele sociale. Rămâne însă totdeauna pericolul absolutizării unor principii, în contradicție cu raționalismul critic. Critica este considerată de filosoful austriac drept singurul mod de a progresa, iar limbajul este atât de important, tocmai pentru că face posibilă critica. Filosoful teoretizează un mod în care critica ar trebui să fie făcută. Fiecare trebuie să își critice propria teorie, să o pună la cele mai severe teste. Un savant onest trebuie să zică: "s–ar putea ca tu să ai dreptate". Însă mulți (Kaufmann^[12], Singer etc.) îl acuză pe Popper că nu a aplicat normele sale și la critica lui împotriva lui Hegel, Heidegger, Jaspers din Societatea deschisă și dușmanii ei. 

  Karl Raimund Popper

• 1904: Pavel Alexeevici Cerenkov, fizician sovietic, laureat al Premiului Nobel (d. 1990)
• 1909:  S-a nascut Aenne Burda, (nascuta Anna Lemminger) fondatoarea in 1949 a editurii de modă Burda. Revista Burda este tipărită astăzi în 16 limbi, fiind distribuită în peste 89 de ţări; (d.03.11.2005).
• 1912 - S-a născut simbolul rezistenţei anticomuniste, Elisabeta Rizea. S-a opus cu vehemenţă instaurării regimului comunist, iar soţul său a făcut parte din grupele de rezistenţă anticomunistă din Făgăraş, conduse de colonelul Arsenescu. A fost declarată "duşman al poporului" (a refuzat să-i predea Securităţii pe rebelii anticomunişti reuniţi sub comanda lui Arsenescu). A fost închisă ani la rând, torturată. A fost la un pas de moarte, dar nu a suflat un cuvânt (m.05.10.2003).
  
• 
  
• 1915: Charles Hard Townes, fizician american, laureat al Premiului Nobel

·         1915 - S-a născut Frankie Yankovic, acordeonist, compozitor şi proietar de casă de discuri american.

·         1917 - S-a născut pictorul Dan Teodor.

·         1929: Jacqueline Lee Bouvier Kennedy Onassis (28 iulie 1929 – 19 mai1994^[2]) a fost soția celui de-al 35-lea Președinte al Statelor Unite, John F. Kennedy, și a fost Prima Doamnă a Statelor Unite în timpul președinției acestuia, din 1961 până la asasinarea lui, în 1963. Mai târziu, a fost căsătorită cu magnatul grec Aristotel Onassis, din 1968 și până la decesul acestuia în 1975. În ultimii 20 de ani de viață, a avut o carieră de succes ca editor de cărți. A murit de cancer limfatic în 1994. 

Jacqueline Kennedy Onassis

Fotografie oficială de la Casa Albă, ianuarie 1961

·         1931: S-a născut sculptorul Alexandru Gheorghiţă; (m. 2011).

·         1932: S-a născut la Timisoara pictorul timişorean Romul Nuţiu, cunoscut ca principal reprezentant al expresionismului abstract în România; (m.5 aprilie  2012). Si-a început studiile artistice la Cluj, la Institutul de Artă „Ion Andreescu”, pentru ca apoi să termine un masterat în cadrul Institutului de Artă din Bucureşti, sub îndrumarea profesorului Alexandru Ciucurencu. Începând cu anul 1958, artistul a predat la Institutul de Artă din Timişoara, fiind cunoscut ca principalul reprezentant al expresionismului abstract din România. Lucrările sale fac parte din colecţiile Muzeului Naţional de Artă Contemporană din Capitală, Muzeului Banatului din Timişoara, Art in Embassies ale Departamentului de Stat al SUA, precum şi din importante colecţii private din Germania, Franţa, Italia, SUA şi Canada.

·         1932: S-a nascut Ioan Serb, scriitor, istoric si critic roman 

·       1936: S-a nascut Adam Bodor, nuvelist roman de expresie maghiara 

·       1938 - S-a născut George Cummings, chitarist american (Dr. Hook).
* 1938: José Luis Aragonés Suárez (pronunție în spaniolă: /xoˈse ˈlwis aɾaɣoˈnes ˈswaɾeθ/; 28 iulie 1938 – 1 februarie 2014^[1]), cunoscut mai bine ca Luis Aragonés a fost un jucător și antrenor spaniol de fotbal
* 1939: Gösta Ekman (n. 28 iulie 1939,^[3][2] Stockholm, Suedia – d. 1 aprilie2017,^[1][2] Stockholm, Suedia) a fost un actor suedez, fiul lui Hasse Ekman și nepotul lui Gösta Ekman.
Filmografie:

·       

• 2003 – Illusive Tracks (Skenbart - en film om tåg)
• 2000 – En fot i graven (TV-series)
• 2000 – Soldater i månsken (mini series)
• 2000 – Det blir aldrig som man tänkt sig
• 1995 – En på miljonen
• 1994 – Stockholm Marathon (Beck-film)
• 1994 – Polismördaren (Beck-film)
• 1993 – Mannen på balkongen (Beck-film)
• 1993 – Polis polis potatismos! (Beck-film)
• 1993 – Brandbilen som försvann (Beck-film)
• 1993 – Roseanna (Beck-film)
• 1992 – Vennerman och Winge (TV-series)
• 1991 – Duo Jag (TV-series)
• 1990 – Den hemliga vännen
• 1989 – Jönssonligan på Mallorca
• 1988 – Vargens tid
• 1986 – Jönssonligan dyker upp igen
• 1986 – Morrhår och ärtor (also director)
• 1985 – Dödspolare
• 1984 – Jönssonligan får guldfeber
• 1984 – Magister Flykt (narrator)
• 1984 – Slagskämpen
• 1983 – P&B
• 1983 – Kalabaliken i Bender
• 1982 – Den enfaldige mördaren (The Simple-Minded Murder)(Hasseåtage-film)
• 1982 – Jönssonligan och Dynamit-Harry
• 1982 – Gräsänklingar (One Week Bachelors)
• 1981 – Varning för Jönssonligan
• 1981 – SOPOR (Hasseåtage-film)
• 1980 – Mannen som blev miljonär
• 1979 – En kärleks sommar
• 1979 – Farbrorn som inte ville va' stor (narrator)
• 1978 – Picassos äventyr (The Adventures of Picasso) (Hasseåtage-film)
• 1978 – En vandring i solen
• 1976 – Face to Face
• 1976 – En dåres försvarstal (TV-series)
• 1975 – Släpp fångarne loss, det är vår! (Release the Prisoners to Spring) (Hasseåtage-film)
• 1975 – Ägget är löst! (Hasseåtage-film)
• 1974 – Dunderklumpen! (voice)
• 1973 – Kvartetten som sprängdes (The Quartet That Broke Up) (TV-series)
• 1972 – Mannen som slutade röka (The Man Who Quit Smoking) (Hasseåtage-film)
• 1972 – Experimentlek
• 1971 – Äppelkriget (The Apple War) (Hasseåtage-film)
• 1971 – Niklas och figuren
• 1969 – Duett för kannibaler
• 1969 – Som natt och dag
• 1968 – I huvet på en gammal gubbe (Out of an Old Man's Head) (Hasseåtage-film)
• 1968 – Jag älskar, du älskar
• 1966 – Yngsjömordet
• 1965 – Att angöra en brygga (Docking the Boat) (Hasseåtage-film)
• 1965 – Festivitetssalongen
• 1965 – Nattcafé
• 1964 – Svenska bilder (Hasseåtage-film)
• 1962 – Chans
• 1962 – Nils Holgerssons underbara resa
• 1956 – Swing it, fröken

Gösta Ekman

Gösta Ekman în 2010

* 1941: Riccardo Muti, Cavaliere di Gran Croce OMRI ^[1] (pronunție în italiană: /rikˈkardo ˈmuːti/; născut la 28 iulie 1941) este un muzician și dirijor italian, actualmente directorul muzical al Chicago Symphony Orchestra. Născut la Napoli, Muti și-a petrecut copilăria în Molfetta, în apropierea orașului Bari, în regiunea Apulia a zonei sudice a coastei Adriaticii. Tatăl său fusese doctor și un cântăreț amator, în timp ce mama sa fusese o cântăreață profesionistă. În autobiografia sa, publicată în 2010, muzicianul italian conclude că această combinație de părinți și copii fusese "tipică" pentru Napoli.

Muti a absolvit Liceo classico (liceul clasic) Vittorio Emanuele II din Napoli, pentru a studia ulterior pianul la Conservatoruldin San Pietro a Majella cu Vincenzo Vitale; unde Muti a absolvit cu diploma cum laude. Ulterior, Muti a obținut o diplomă în compoziție muzicală și dirijat la Conservatorul Giuseppe Verdi din Milano, unde a studiat cu compozitorul Bruno Bettinelli și dirijorul Antonino Votto. Muti a studiat de asemenea compoziția cu Nino Rota, pe care îl considera mentorul său. La terminarea Concursului pentru dirijori Guido Cantelli din 1967, Riccardo Muti a fost desemnat în unanimitate, de juriul concursului, câștigător al competiției. Ca atare, în anul următor, Muti a fost numit director muzical și dirijor principal al en:Maggio Musicale Fiorentino, poziție pe care a deținut-o pentru următorii 11 ani. Din 1971 Riccardo Muti a fost adesea dirijor la operele și concertele de la Festivalul de la Salzburg, unde este recunoscut în special pentru reprezentațiile sale cu opere de Mozart. Din 1972 Muti a condus Orchestra Philharmonia din Londra, iar din 1974 a fost numit dirijor principal, în locul lui Otto Klemperer.^[2]

În 1987 Muti a devenit dirijor principal la Filarmonica Scala din Milano, cu care in 1988 a câștigat Viotti d'Oro și a plecat în turneu în Europa.

În 1995 a fost președintele juriului la International Composing Competition “2 Agosto”  Muti este căsătorit cu Maria Cristina Mazzavillani, fondator și director la Festivalului de la Ravenna ^[4] Au impreună doi fii și o fiică. În 2010 Muti a scris o autobiografie. 

Riccardo Muti (2008)

* 1944: Hassan Moustafa (în arabă حسن مصطفى, n. 28 iulie 1944, în Cairo, Regatul Egiptului) este un manager sportiv egiptean și fost jucător de handbal. Moustafa este al cincilea și actualul președinte al Federației Internaționale de Handbal^[2] (IHF) și a fost anterior președintele Federației Egiptene de specialitate.

1945 - S-a născut Rick (Richard) Wright, clăpar şi vocalist britanic (Pink Floyd).

·       1946 - S-a născut Jonathan Edwards, cântăreţ şi compozitor american (Sugar Creek).

·       1946: Linda Kelsey, actriță americană
* 1947: Elena Belova (rusă Елена Белова; nume de fată Elena Novikova, rusă Елена Новикова; n. 28 iulie 1947, Sovețkaia Gavan, Rusia) este o scrimeră sovietic de origine rusă, specializată pe floretă. A câștigat șase medalii olimpice, inclusiv patru medalii de aur, la patru ediții consecutive ale Jocurilor: Mexico 1968, München 1972, Montreal 1976 și Moscova 1980. Astfel a devenit prima scrimer care a cucerit patru medalii olimpice de aur. A câștigat și opt titluri mondiali, inclusiv unul la individual.

   1949 - S-a născut Peter Doyle, vocalist australian (New Seekers).

·       1949 - S-a născut Simon Kirke, baterist britanic (Free, Bad Company).

·       1951: Santiago Calatrava Valls, cunoscut mai ales ca Santiago Calatrava, (n. 28 iulie 1951, Benimamet (Valencia), Spania) este un arhitect, sculptor și inginer structural spaniol recunoscut și premiat pe plan internațional, stabilit în Zurich, Elveția.

Calatrava a urmat cursurile la Școlii de Arte și Arhitectură și ale Școlii de Meserii din Universidad Politécnica de Valencia (Valencia). Dupa ce a terminat facultatea în 1975, s-a angajat la Swiss Federal Institute of Technology (ETH) din Zurich, Elveția, unde a lucrat ca inginer civil. În 1981, după ce și-a terminat doctoratul, numit "On the Fordability of Space Frames", a început să practice simultan meseriile de arhitect și de inginer. Clasat printre elita de design-eri ai lumii, Clatrava are birouri de arhitectură în Zurich, Paris, New York și în alte orașe ale lumii.

La începutul carierei, Calatrava s-a axat pe poduri și stații feroviare, design-ul fiecărei structuri relevând noile standarde în ingineria civilă. Elegantul și îndrăznețul Montjuic Communications Tower din Barcelona, Spania, construit în 1991, în preajma pregătirilor pentru Jocurile Olimpice din 1992, o dovedește din plin. Pavilionul Quadracci Paviluin, construit în 2001 la Milwaukee Art Museum a fost prima clădire importantă făcută în America de către Calatrava.

La Madrid, sculptorul Santiago Calatrava a ridicat un obelisc, executat din oțel și bronz, cu înălțimea de 120 m, amplasat în Plaza de Castilla, între turnurile "Puerta Europa". Cunoscutul arhitect, inginer și sculptor spaniol a recunoscut că în procesul de elaborare al proiectului a fost inspirat de lucrarea Coloana Infinitului de la Târgu Jiu a celebrului sculptor român Constantin Brâncuși. 

Santiago Calatrava

·       1951 - S-a născut Gregg Guiffria, pianist american (Angel).

·       1952: Regele Maha Vajiralongkorn Bodindradebayavarangkun(thailandeză: สมเด็จพระเจ้าอยู่หัวมหาวชิราลงกรณ บดินทรเทพยวรางกูร; n. 28 iulie 1952)^[2] este rege al Thailandei din 13 octombrie 2016.^[1] Ca al zecelea monarh al dinastiei Chakri, el este cunoscut și sub numele Rama al X-lea.

Este singurul fiu al fostului rege al Thailandei, Bhumibol Adulyadej și al reginei Sirikit. După decesul tatălui său, la 13 octombrie 2016, urma să îi succeadă tatălui său la tronul Thailandei, dar a cerut timp să își jelească tatăl înainte de a prelua tronul.^[3] A acceptat să preia tronul la data de 1 decembrie 2016, dar nu va fi încoronat decât după incinerarea tatălui său. Vajiralongkorn s-a născut la palatul Dusit din Bangkok. A fost educat la școala primară din Bangkok, apoi la colegii particulare din Regatul Unit (King's Mead School, Seaford and Millfield School, Somerset) și din Australia (The King's School, Sydney).

Prințul a fost instruit militar la Royal Military College din Australia și a luat diploma în arte la Universitatea Sukhothai Thammatirat din Bangkok. Din 1975, a servit ca ofițer în armata regală thailandeză. La 3 ianuarie 1977 Vajiralongkorn s-a căsătorit cu prințesa Soamsavali Kitiyakara (n. 1957), verișoară primară din partea mamei sale. Împreună au o fiică, prințesa Bajrakitiyabha născută în 1978. Prințul Moștenitor Vajiralongkorn a început o relație cu actrița Yuvadhida Polpraserth la sfârșitul anilor 1970 și a avut câțiva copii cu ea. Deși prințesa Soamsavali a refuzat timp de mulți ani să divorțeze, în cele din urmă, în ianuarie 1993 a existat un proces. În cadrul procedurii judiciare, Vajiralongkorn a acuzat-o pe prințesa Soamsavali de a fi complet vinovată pentru eșecul relației. Ea nu a putut respinge acuzațiile din cauza legii lèse majesté. Divorțul s-a finalizat în iulie 1993.^[19] Prințesa Soamsavali și fiica ei au continuat să joace un rol important în ceremoniile regale.

Când Vajiralongkorn a cunoscut-o pe Yuvadhida Polpraserth, ea era o actriță aspirantă. Ea a devenit partenera lui și l-a născut pe primul lui fiu, prințul Juthavachara Mahidol, la 29 august 1979. Mai târziu au avut alți trei fii și o fiică. S-au căsătorit în februarie 1994. Când în 1996 ea a fugit în Marea Britanie împreună cu copiii, Vajiralongkorn a acuzat-o de adulter cu Anand Rotsamkhan, un mareșal de 60 de ani.^[20] Prințul și-a răpit fiica și a adus-o înapoi în Thailanda pentru a trăi lângă el. Fiica lor a fost mai târziu ridicată la rangul de prințesă în timp ce pentru Sucharini și fiii ei s-au anulat pașapoartele diplomatice. Ea și fiii ei s-au mutat în Statele Unite. Începând din 2007, Sujarinee este cunoscută sub numele de Sujarinee Vivacharawongse.

Vajiralongkorn s-a căsătorit din nou la 10 februarie 2001 cu Srirasmi Akharaphongpreecha, o femeie de rând care era în serviciul lui din 1992. Căsătoria nu a fost făcută public până în 2005. Srirasmi a născut un fiu, prințul Dipangkorn Rasmijoti, la 29 aprilie 2005 și a devenit prințesa Srirasmi. Fiul a fost imediat ridicat la rangul de prinț.

În noiembrie 2014, Vajiralongkorn a trimis o scrisoare către ministerul de interne prin care a cerut ca familia prințesei Srirasm să fie deposedată de numele regal Akharaphongpreecha acordat ei, în urma comunicării că rudele ei apropiate sunt implicate în acte de corupție.^[21] Regele Thailandei le-a acordat divorțul în decembrie 2014. 

Vajiralongkorn

Rege al Thailandei

·       1954: S-a nascut Hugo Chávez, politician venezuelian de stanga, fost presedinte al Venezuelei;(m.5 martie 2013). Hugo Chávez (n. 28 iulie 1954 – d. 5 martie 2013) președintele Venezuelei din 2 februarie 1999 până la moartea sa de pe 5 martie 2013. A fost anterior liderul partidului politic Mișcarea a Cincea Republică de la înființarea sa din 1997 până în 2007, atunci când a fuzionat cu mai multe partide pentru a forma Partidul Socialist Unit din Venezuela (PSUV), pe care l-a condus până la moartea sa. Urmând propria ideologie politică de Bolivarianism și „socialism al secolului XXI-lea”, el s-a concentrat pe implementarea unor reforme socialiste în țară ca o parte a unui proiect social, cunoscut sub numele de Revoluția Bolivariană, care prevedea punerea în aplicare a unei noi constituții, consiliile democrației participative, naționalizarea mai multor industrii-cheie, creșterea fondurilor publice de îngrijire a sănătății și educației și reducerea semnificativă a sărăciei, după datele guvernului. S-a născut în orașul Sabaneta. Fiind un critic al neoliberalismului economic, globalizării dar și a politicii externe a SUA, el a promovat socialismul și colaborarea latino-americană. La 7 octombrie 2012, Chavez a câștigat alegerile prezidențiale din țara sa pentru a patra oară succesiv, învingându-l pe Henrique Capriles Radonski fiind astfel ales pentru un nou mandat de șase ani. Pe 30 iunie 2011, Chavez a declarat că a avut o recuperare medicală după o operație pentru eliminarea unei tumori canceroase. El a cerut o a doua operație în decembrie 2012. El a fost învestit în funcție la 10 ianuarie 2013, Adunarea Națională a Venezuelei fiind de acord să amâne inaugurarea sa și să-i dea timp pentru o recuperare și revenire dintr-o călătorie cu scopul de a se trata în Cuba. Chávez a murit pe 5 martie 2013, la o vârstă de 58 de ani.

Hugo Chávez

Chávez în aprilie 2010

·* 1955: Ioana Pavelescu (n. 28 iulie 1955, București) este o actriță română. Este fiica actriței Corina Constantinescu. Filmografie: 

• Pantoful Cenușăresei (1969)
• Osînda (1976) - Ruxandra
• Războiul Independenței (serial TV, 1977) - fiica lui Alec
• Rătăcire (1978) - Doina
• Cumpăna (1979)
• Trandafirul galben (1982) - Maritica Ghica
• Calculatorul mărturisește (1982)
• Întîlnirea (1982) - Ioana
• Viraj periculos (1983) - Eliza Vasilescu
• Misterele Bucureștilor (1983)
• Întunecare (1985)
• Totul se plătește (1987)
• A doua variantă (1987)
• Mircea (1989)
• Polul Sud (1993)
• Frumoasa criminală (2004) - Belle
• Punctul zero (1996)
• Assassination Games / Jocul asasinilor (2011) - judecător Trailer
• Puzzle (2013) - Veronica Matyas Trailer
• Palatul pionierilor B'92 (2015) - Eva Milenkovici

·    

·      * 1962 - S-a născut Rachel Sweet, cântăreaţă şi compozitoare americană.
** 1965: Pedro Troglio (n. 28 iulie 1965) este un fost fotbalist argentinian.
* * 1970: Michael Amott, născut pe 28 iulie 1970 în Anglia și crescut în Halmstad, Suedia, este un chitarist suedez, compozitor, membru fondator al trupelor Arch Enemy, Spiritual Beggars și Carnage, și membru al legendarei trupe de death metal Carcass. Este fratele mai mare al chitaristului și colegului său de trupă de la Arch Enemy, Christopher Amott. Chitariștii Adrian Smith de la Iron Maiden, Michael Schenker și Dave Mustaine au fost influențe majore în muzica lui Michael.

Michael Amott

Michael Amott cântând cu Carcass la festivalul Gods of Metal din Bologna, Italia

·       * 1971: S-a nascut Horia Mihail, pianist roman. Horia Mihail a urmat cursurile Universitatii din Illinois, unde a studiat cu Ian Hobson, obtinand diplomele de absolvire si de masterat in 1995, intr-o perioada de trei ani. in 1999 a primit Artist Diploma de la Boston University unde a studiat cu Anthony di Bonaventura. Este de asemenea absolvent al Colegiului de Matematica si Fizica “Andrei Saguna” din Brasov. A primit Premiul I la toate concursurile de pian la care a participat. A beneficiat de bursa Kate Neal Kinley Memorial Fellowship si a primit burse complete la toate institutiile de invatamant superior pe care le-a frecventat. in 1999 a primit premiul Esther B. & Albert S. Kahn Career Entry Award. Horia Mihail a putut fi ascultat la diverse posturi de radio si televiziune din Romania, Belgia, Anglia, Statele Unite si Vocea Americii, si a inregistrat cu Orchestra Simfonica Nationala Radio din Romania. 
Dupa o perioada de trei ani in care a fost lector universitar la Boston University, Horia Mihail s-a intors in toamna lui 2002 in Romania unde este solist al Filarmonicii din Brasov, membru al Romanian Piano Trio, alaturi de Alexandru Tomescu si Razvan Suma si profesor asociat la Universitatea “Transilvania” din Brasov. in fiecare vara este invitat ca profesor la Festivalul International de la Tanglewood, organizat de Boston Symphony Orchestra in colaborare cu Boston University.

* 1974: Joseph Edgar Foreman (n. 28 iulie 1974), cunoscut sub numele de scenă Afroman, este un rapper și muzician american. Este cunoscut pentru hit-ul „Because I Got High”. A fost nominalizat la Premiul Emmyîn 2002.

Afroman

Afroman în Daytona Beach, Florida, 11 octombrie 2009

* 1974: Vitalie Pîrlog (n. 28 iulie 1974, orașul Nisporeni, Republica Moldova) este un jurist și politician din Republica Moldova.

* 1974: Alexis Tsipras (în greacă Αλέξης Τσίπρας; n. 28 iulie 1974)^[2] este un politician grec, actualul prim-ministru al Greciei, fiind în funcție din 26 ianuarie până la 27 august 2015 și începând cu 21 septembrie 2015. Din 2009 până în 2015 Tsipras a fost deputat în parlamentul Greciei și lider al Coaliției Stângii Radicale (SYRIZA).^[3] În 2015 a fost inclus în lista Time 100 a celor mai influente 100 de persoane din lume, redactată de revista TIME

* 1975: Imke Duplitzer (n. 28 iulie 1975, Karlsruhe) este o scrimeră germană, specializată pe spadă.

* 1976: Adrian-Ionuț Gâdea (n. 28 iulie 1976) este un deputat român, ales în 2016 în județul Teleorman, pe listele Partidului Social Democrat (PSD). În 21 ianuarie 2017 a demisionat pentru a ocupa un post de secretar de stat în Ministerul Fondurilor Europene

* 1976: Carol-Eduard Novak (n. 28 iulie 1976, Miercurea Ciuc) este un ciclistparalimpic rutier și de pistă.

* 1977: Radu Bogdan Țîmpău (n. 28 iulie 1977) este un deputat român, ales în 2012.

* 1979: Hugo Alcântara (n.28 iulie 1979, Cuiabá, Brazilia) este un fost fotbalist brazilian care a fost legitimat la clubul CFR Cluj.

* * 1981: Cornel Cornea (n. 28 iulie 1981, Beclean, Bistrița-Năsăud) este un fotbalist român care este legitimat la echipa Rapid CFR Suceava.

** 1981: Iulia Albu (născută Voichița)^[1] este o stilistă, critic de modă și vedetă de televiziune din România. Iulia Albu este și unul dintre cei mai influenți fashion editori români,^[2] cu activitate publicistică bogată pentru reviste precum Ideal Mariaj, The Grand și OK Magazine.^[3][4] Din 2016 pana in 2018 a fost jurata în cadrul emisiunii Bravo, ai stil. Iulia Albu este absolventă a secției „Modă” din cadrul UNARTE și a Facultății de Drept a Universității din București,^[3] dar a renunțat la profesia de avocat pentru a urma o carieră în industria modei.^[6]

Începând cu iunie 2010, Iulia Albu a fost ambasadoarea Rafael & Sons, cel mai mare importator de diamante în România,^[7] pentru ca în 2013 să devină Brand Ambassador pentru FILOFAX, un brand de organisere de lux.^[8] Iulia se remarcă prin aparițiile extravagante și comentariile tăioase cu privire la vestimentația unor vedete autohtone. În 2013 a apărut cu un cocoș pitic ca animal de companie.^[9]

Iulia Albu s-a lansat și în afaceri, creând bijuterii, rochii de mireasă și rochii de seară. Iulia Albu a fost căsătorită opt ani cu designerul de încălțăminte Mihai Albu, împreună cu care are un copil, Mikaela. Iulia l-a întâlnit pe Mihai la o petrecere mondenă, în perioada în care era studentă în anul 3 la Facultatea de Drept din cadrul Universității din București.^[11] Iulia are o soră mai mică, Karin

* 1981: Dinu Sânmărtean (n. 28 iulie 1981,^[1] Bistrița, RS România) este un jucător român de fotbal care ultima oară a jucat în eșalonul al șaptelea german, la SC 04 Tuttlingen.^[2]

Dinu este fratele mai cunoscutului Lucian Sânmărtean și, spre deosebire de acesta, el este fundaș. De-a lungul carierei sale fotbalistice, Dinu Sânmărtean a evoluat pentru mai multe echipe: Gloria Bistrița, Politehnica Iași, FC Vaslui, Thrasivoulos, FC Săcele.

·       * 1981: Michael Carrick, fotbalist englez
* * 1982: Florentina Grecu-Stanciu (n. 28 iulie 1982)^[1] este o handbalistă din România, naturalizată în Islanda, care joacă pentru clubul românesc SCM Craiova și echipa națională a Islandei.
* 1982: Cain Velasquez (n. 28 iulie 1982, Salinas, SUA) este un luptător profesionist de arte marțiale mixte (MMA) american.
* * 1983: Constantin Dorian Arbănaș (n. 28 iulie 1983, Reșița, România) este un fotbalist și antrenor de fotbal român, care în prezent antrenează echipa Spicul Chișcăreni din Republica Moldova.
** 1983: Juan Gerardo Guaidó Márquez (pronunție în spaniolă: /hwaŋ heˈɾaɾðo ɣwai̯ˈðo ˈmaɾ.kes/; n. 28 iulie 1983, La Guaira, Venezuela) este un politician venezuelan, de profesie inginer,^[2] care din 5 ianuarie 2019 ocupă funcția de președinte al Adunării Naționale a Venezuelei. Este membru al partidului Voința Populară și deputat în Adunarea Națioanală, reprezentând statul Vargas. Juan Guaidó a debutat în politică în 2007 odată cu generația de studenți care au ieșit în stradă împotriva fostului președinte Hugo Chávez.^[3]

Pe 23 ianuarie 2019, Juan Guaidó s-a autoproclamat „președinte în exercițiu” al țării în fața a milioane de oameni care protestau pe străzile Caracasului împotriva lui Nicolás Maduro.^[4][5] În acest sens, Guaidó a invocat articolele 233, 333 și 350 din Constituția Venezuelei care îl împuternicesc pe președintele Adunării Naționale să își asume președinția interimară a țării pentru a restabili ordinea democratică.^[6]Președinția lui Guaidó este recunoscută de zeci de guverne din întreaga lume, inclusiv Guvernul României, dar și de organizații interguvernamentale precum Parlamentul European^[7] și Grupul de la Lima. 

Juan Guaidó

* 1986: Engin Öztürk (n. 28 septembrie 1986, Eskișehir, Turcia) este un actor de turc. Și-a petrecut toată copilăria în orașul său natal.^[3] Este cunoscut mai ales pentru rolul Prințului Selim, în serialul Muhteșem Yüzyıl. Engin Öztürk s-a născut pe data de 28 septembrie 1986, într-o familie cu 4 copii.^[4] Părinții lui sunt o mamă casnică și un soldat retras.^[5] După ce a absolvit liceul în orașul său natal,^[6] Engin a venit în Ankara și s-a înscris în 2008 la Facultatea de artă dramatică din cadrul Universitații de Stat Hacettepe. Aici a urmat studii de actorie, pe care le-a terminat în anul 2012.^[4] Rolul său de debut a fost Selim Yașaran, un violator, în cadrul serialului Fatmagül'ün Suçu Ne?.^[7]

În cadrul unui interviu, Engin a declarat:^[8]

„Sunt o persoană deschisă. Am foarte mulți prieteni adevărați. Îmi iubesc familia și ei mă iubesc la fel. Îmi iubesc prietenii și, în general, iubesc oamenii. Sunt foarte curios. Uneori curiozitatea mă face să greșesc. Ca semn zodiacal sunt Balanță, iată de ce îmi pot schimba decizia în fiece secundă.”

* 1986:  Veniamin Reșetnikov (rusă Вениамин Сергеевич Решетников) (n. 28 iulie 1986, Novosibirsk) este un scrimer rus specializat pe sabie.

·       * 1987: S-a născut Pedro, fost fotbalist la Barcelona
* * 1987: Yevhen Grigorovici Haceridi (în ucraineană: Євген Григорович Хачеріді; n. 28 iulie 1987, Melitopol, Uniunea Sovietică) este un fotbalistucrainean aflat sub contract cu Dinamo Kiev.
* 1989: Timea Judita Tătar (n. 28 iulie 1989, în Baia Mare)^[2] este o handbalistăromână care joacă pentru echipa SCM Craiova. Tătar evoluează pe postul de pivot.

·       1989: Albin Ekdal (n. 28 iulie 1989, Stockholm) este un fotbalist suedez care joacă pentru Hamburger SV.
* 1990: Bogdan Mustață (n. 28 iulie 1990, București, România) este un fotbalist român.

·       * 1990: S-a nascut Soulja Boy, rapper american 
* 1990: Shen Chen (chineză: 沈晨; pinyin: Shěn Chén; n. 28 iulie 1990) este o scrimeră chineză specializată pe sabie.
** 1993: Harry Edward Kane (n. 28 iulie 1993, Walthamstow, Anglia) este un fotbalist englez. Joacă pe postul de  atacant la echipa Tottenham Hotspur din Anglia.
** 1993: Cher Lloyd (n. 28 iulie 1993, Malvern, Anglia) este o cântăreațăbritanică de muzică R&B, pop și rap, care s-a remarcat în spectacolul The X Factor din 2010 din Marea Britanie, unde s-a situat pe locul al patrulea. Cher Lloyd s-a născut 28 iulie 1993 în Malvern. Ea provine dintr-o familie romă. Piesa ei Want U Back a fost un succes în topurile britanice și americane. 

Cher Lloyd

Cher Lloyd în 2013

·       1995: Bradley Simpson, cântăreț britanic, membru al trupei The Vamps

Decese

·       45o: A murit imparatul bizantin Teodosiu al II-lea; (n.401). Cunoscut sub numele de Teodosie II cel Tânăr, a fost împărat al Imperiului Bizantin între 408 și 450 si era fiul lui Arcadius și fratele Pulcheriei, de care a fost influențat pe mai tot timpul domniei. În iunie 421 s-a căsătorit cu poeta Aelia Eudocia cu care a avut o fiică, pe Licinia Eudoxia, căsătorită cu împăratul din vest Valentinian al  III – lea. A fondat Universitatea din Constantinopol în anul  425  și a creat și publicat în anul 438 Codexul Theodosian.

·       1015: Vladimir Sveatoslavici, cneaz al Novgorod-ului (970-980) și mare cneaz al Kiev-ului (980-1015) (n. 956), în timpul domniei căruia a fost adoptat oficial creştinismul în Rusia. Sfantul  şi drept-credinciosul Vladimir (Sviatoslavici), Botezătorul Rusiei Kievene (958-1015) a fost Mare Cneaz al Kievului când ortodoxia a fost introdusă în teritoriile care astăzi formează Rusia şi Ucraina.   Fiind pagan, ca si tatal sau, Vladimir a fost un prigonitor al crestinilor. In urma unei lupte cu Yaropolk, printul Vladimir va cuceri si celelalte teritorii rusesti. El va aseza in toate localitatile statui pagane, dar, in mod special, statuia idolului Perun. In cele din urma, cei care refuzau cinstirea idolilor erau omorati. In anul 987, in urma unei intruniri cu boierii sai, Vladimir cel Mare a hotarat sa trimita soli in celelalte tari vecine, spre a cunoaste si celelalte credinte. Astfel, solii au cercetat credintele intalnite in cale, printre care si pe cele practicate de musulmani, de evrei si de crestinii din apus. Cand solii au ajuns in Conatantinopol, dupa participarea la Sfanta Liturghie, savarsita in Catedrala Sfanta Sofia, acestia au spus domnitorului lor: “Nu mai stiam daca ne aflam in cer sau pe pamant, caci n-am gasit in alta parte o alta ceremonie atat de frumoasa. Stim doar ca, acolo, Dumnezeu ramane impreuna cu oamenii, iar cultul ortodox depaseste pe oricare altul. Nu putem uita acea frumusete si, suntem siguri, ne-ar fi cu totul imposibil sa traim in Rusia altfel decat ei!” Intre timp, Vladimir cel Mare continua sa cucereasca noi teritorii. In anul 988, dupa ce a cucerit tinuturile Cherson, din Crimeea, si Tavrichia, cneazul a trimis imparatului Vasile al II-lea Bulgaroctonul o scrisoare cu intentia declarata de a o lua de sotie pe sora lui, Ana, in varsta de 27 de ani. Aceasta era fiica imparatului Roman al II-lea si al imparatesei Teofana. Deoarece niciodata nu se mai casatorise o printesa bizantina cu un print pagan, nenumarate cereri in casatorie fiind respinse de-a lungul timpului, imparatul bizantin i-a cerut si lui Vladimir sa lepede paganismului din poporul sau. Indemnat si de solii sai, care cunoscusera credinta crestina din imperiul bizantin, Vladimir cel Mare s-a botezat crestin, in cetatea Cherson, primind numele Vasile, in cinstea viitorului sau cumnat. Dupa oficierea cununiei, Vladimir si Ana s-au intors in Kiev, cu mare alai. Indata, cneazul a ordonat distrugerea statuilor pagane si construirea de biserici crestine. Printre primele biserici construite de cneaz se numara si Biserica Adormirii Maicii Domnului, inaltata in anul 989, care este socotita drept prima biserica din piatra construita in Kiev El va ajuta si manastirile din Sfantul Munte Athos. Printesa Ana Porfirogeneta a venit la palatul lui Vladimir insotita de episcopul Mihail si de multi preoti. Tot acum au fost aduse in Kiev si cinstitele Moaste ale Sfantului Mucenic Clement al Romei. El a fost  nepotul Sfintei Olga  şi tatăl Sfinţilor Boris si Gleb Purtatorii de Chinuri  şi primii   sfinti ai ţinuturilor ruseşti). Este  praznuit  de Biserică în 15 iulie.

·       1057: Papa Victor al II-lea (n. 1018). Papa Victor al II-lea (în germană Viktor II.) cel de al cincelea papă german al Romei (1055-1057) (numele laic: Gebhard Graf von Dollnstein-Hirschberg). A fost papa intre 13 aprilie 1055-28 iulie 1057 si a fost cel de al cincelea papa german al Romei numele sau laic fiind Gebhard Graf von Dollnstein-Hirschberg).

·       1540: Cancelarul britanic Thomas Cromwell  este acuzat de tradare si executat prin decapitare, fara judecata, la ordinul regelui Henric al VIII-lea al Angliei. Henric se căsătorește în aceeași zi cu a cincea sa soție, Catherine Howard. Thomas Cromwell (n.1485), Earl din Essex, a fost un politician britanic, ministrul șef al regelui Henric al VIII-lea al Angliei de la 1532 la 1540 si  unul dintre principalii artizani ai Reformei în Anglia. Sora lui era  strămoș unul dintre stramosii celebrului Oliver Cromwell. După executie, capul lui a fost  expus intr-o țeapă pe Podul Londrei .

·       1655: A murit  Savinien de Cyrano de Bergerac, poet, eseist şi dramaturg francez (teatru: “Moartea Agripinei”, “Pedantul păcălit”); (n.06.03.1619). Utopiile sale filozofice, il claseaza printre precursorii iluminismului. Viața sa aventuroasă, precum și figura originală l-au inspirat pe scriitorul Edmond Rostand   în scrierea  comediei sale eroice Cyrano de Bergerac (1897). Hector Savinien de Cyrano de Bergerac (n. 6 martie 1619 – d. 28 iulie 1655) dramaturg și eseist francez. Prin utopiile sale filozofice, a fost un precursor al iluminismului. În domeniul literar, ca influențe, a împrumutat ironia lui Molière și conceptele utopice ale unof filozofi ca Thomas Morus și Tommaso Campanella.

·       1723: Mariana Alcoforado, călugăriță, scriitoare portugheză (n. 1640)

·       1741: Antonio Lucio Vivaldi (n. 4 martie 1678,Veneția, Republica Veneția – d. 28 iulie 1741, Viena, Imperiul Habsburgic^[8]) a fost un compozitor italian, de profesie preot catolic. Este considerat drept cel mai de seamă reprezentant al barocului muzical venețian. A murit ca urmare a unei îmbolnăviri subite și a fost înmormântat în cimitirul din dreptul Porții Carintiei (Kärtnertor) din Viena, pe locul în care se află în prezent clădirea centrală a Universității Tehnice din Viena. S-a născut în urma mariajului dintre Giovanni Battista Vivaldi, violonist în orchestra Domului San Marco, și a Camillei Calicchio.

Îmbrățișând de timpuriu calea preoției, Antonio Vivaldi a fost supranumit și Il Prete Rosso (Preotul Roșu), datorită culorii părului său (moștenit de la tatăl său). Primul nucleu al familiei Vivaldi, despre care există referințe documentare certe, a ajuns la Veneția în prima jumătate a anului 1665. Bunicul Agostino, fusese brutar sau croitor și murise la Brescia, probabil în 1665 sau 1666. Bunica Margherita, părăsise acest oraș fie cu puțin înainte, fie după moartea soțului ei și era insoțită de cei doi fii ai lor, Agostino (în vârstă de 21 de ani) și Giovanni Battista (de 11 ani). Cel din urmă avea să devină în 1678, tatăl compozitorului Antonio Vivaldi. Adolescentul Antonio a primit tonsura la 15 ani și a fost hirotonit preot la vârsta de 25 de ani.

Atins de o maladie cronică despre care se presupune că era astm, Il Prete Rosso s-a îndepărtat cu încetul de îndatoririle sale ecleziastice începând din 1703, iar din acel moment a putut să se consacre compoziției și învățământului. Numit profesor (insegnante, instructor) de vioară la Ospedale della Pietà (așezământ rezervat orfanelor și fiicelor ilegitime abandonate), în pofida unor întreruperi, uneori foarte lungi (mai mult de doi ani la Mantova, între 1718 și 1720), Vivaldi avea să rămână fidel acestei funcții până în 1740.

Antonio Vivaldi - Portret de François Morellon La Cave (1723)

În ciuda sănătății precare, a început să călătorească din ce în ce mai mult ca virtuoz și compozitor la Roma, în 1722 și 1724, unde a cântat în fața Papei; probabil la Dresda și în Darmstadt; cu siguranță la Amsterdam, unde a fost publicată cea mai importantă parte a creației sale; la Florența, Praga și la Viena, unde a murit, uitat de prieteni și rude. La Ospedale della Pietà, a instruit și dirijat orchestra de fete a Instituției (devenită celebră în întreaga Europă) și a compus intens pentru concertele publice pe care așezământul le oferea duminica.

Acestor ocupații, deja solicitante pentru un om care se plângea fără încetare de sănătatea sa șubredă, din 1713 li s-a adăugat o debordantă activitate de impresar și de compozitor de opere, domenii în care a căpătat o autoritate suficient de mare pentru a provoca rivalități tenace, concretizate chiar într-un pamflet redactat de Benedetto Marcello (Il Teatro alla moda, 1720). Se pare că de-a lungul întregii vieți, Vivaldi a fost considerat ca un artist aflat în afara normelor, extravagant de bună voie, chiar scandalos (dușmanii lui aveau cum să răspândească bârfe, mai ales în legatură cu atracția lui afișată față de bani si de fast sau cu iubirile lui reale sau presupuse, printre altele față de o mezzo-soprană pe nume Anna Girò, fiică a unui peruchier francez numit Giraud și pentru care a scris un mare număr de pagini vocale; după ce s-au cunoscut, Anna Girò a fost primadonă în aproape toate operele lui Vivaldi).

Consacrarea în toate genurile muzicale avea să-i confere compozitorului o glorie internațională incontestabilă fără precedent în istoria muzicii. Mulți călători care treceau prin Veneția căutau să-l vadă și să-l asculte pe "Preotul roșu", de la Edward Wright la violonistul Pisendel, de la flautistul J. J. Quantz, epistolarul De Brosses și până la regele Friedrich al IV-lea al Danemarcei. Există numeroase și prețioase mărturii asupra ceea ce reprezenta viața muzicală venețiana și asupra efectului electrizant al interpretării și creațiilor lui Vivaldi.

Multe dintre partiturile lui publicate au fost dedicate unor personalitati ale vremii:

• Ferdinand al III-lea al Toscanei (L'Estro armonico, 1711);
• Contele Morzin (Il Cimento dell'armonia e dell'invenzione, 1725, culegere conținând Anotimpurile);
• Carol al VI-lea de Habsburg (La Cetra, 1728)

Culegeri tipărite și copii în manuscris (mai ales concerte) ale lui Vivaldi au circulat în întreaga Europă până în jurul anului 1750 și se știe că, începând din 1720, Johann Sebastian Bach a avut pentru aceste lucrări un asemenea entuziasm, încât a recopiat sau a transcris un mare număr dintre ele (cea mai cunoscută și mai interesantă dintre aceste transcripții fiind aceea a Concertului pentru patru viori (Op. 3 Nr. 10) în Concertul pentru patru clavecine (BWV 1065), asigurând astfel, fără să fi intenționat, supraviețuirea lucrărilor modelului său. Importanța creației lui instrumentale, simbolizată ideal de seria celor patru concerte inspirate de cele patru anotimpuri, vine din autoritatea cu care el a știut să respingă structura de concerto grosso a lui Corelli, pentru a impune foarte repede forma mai scurtă (între opt și zece) a concertului cu solist în doar trei mișcări simetrice (repede-lent-repede). Solist el însuși, Vivaldi, practica cu mare naturalețe această formă concertantă, atunci când sonata, simfonia sau cvartetul erau, de asemenea, pe punctul de a-și face apariția.

Înzestrat cu un auz excepțional, virtuoz curajos care improviza cu plăcere și dirijor celebru (unul dintre primii din istorie), Vivaldi și-a consacrat întregul geniu descoperirii neîncetate a unor noi combinații ritmice și armonice și a unor îmbinări imprevizibile de instrumente, conferind un rol de prim-plan personajelor noi, destinate a-și face un loc în orchestră, precum violoncelul (27 de concerte) sau fagotul (39), fără a uita oboiul și nici flautul, pe care le trata întotdeauna într-o manieră foarte personală, și chiar alte instrumente încă mai marginale, ca mandolina sau trompeta. Din practicile de la San Marco, a moștenit atracția pentru a face să dialogheze mai multe "coruri" de instrumente. O selecție din lista lucrărilor compozitorului: Potrivit recensământului efectuat de Peter Ryom (catalog R.V.), în 1977 erau cunoscute 768 de lucrări sau fragmente autentice vivaldiene, cărora li se adăugau 68 de lucrări atribuite. În timpul vieții Vivaldi a publicat 40 de culegeri de sonate și concerte, dintre care 13 sunt numerotate ca opusuri, ca de ex.:

• op.3, L'Estro Armonico (1712)
• op.4, La Stravaganza (1712-1713)
• op.8, Il cimento dell'armonia e dell'invenzione (1725), cuprinzând ciclul de concerte Anotimpurile
• op.9, La Cetra (1728)
• op. 13, Il Pastor Fido (1737) etc.

Antonio Vivaldi a scris și un număr de 90 de opere, precum:

• Ottone in villa (1713)
• Orlando finto pazzo (1714)
• Nerone fatto Cesare (1715)
• L'incoronazione di Dario (1716)
• Montezuma (1733)
• Feraspe (1739) ș.a.

Muzica sacră, vocală și corală (mise, psalmi, antifoane, imnuri, cânturi, motete, oratorii, arii, cantate, serenade):

• Gloria, RV 589
• Juditha triumphas devicta Holofenis Barbarie, RV 644, oratoriu (1716)
• Magnificat, RV 610 ș.a.

·       1750: Johann Sebastian Bach (pronunțat în germană /joːhan zebastjan bax/ n. 21 martie 1685^[5][6], Eisenach — d. 28 iulie 1750, Leipzig) a fost un compozitor german și organist din perioada barocă, considerat în mod unanim ca unul dintre cei mai mari muzicieni ai lumii. Operele sale sunt apreciate pentru profunzimea intelectuală, stăpânirea mijloacelor tehnice și expresive și pentru frumusețea lor artistică. Johann Sebastian Bach s-a născut într-o familie de muzicieni profesioniști. Tatăl său, Johann Ambrosius Bach, era muzician de curte, având sarcina de a organiza activitatea muzicală cu caracter profan a orașului, dar și funcția de organist al bisericii locale. Mama sa, Elisabeth Lämmerhirt, a murit de timpuriu, urmată curând după aceea de tatăl său, când Johann Sebastian avea numai 9 ani. Rămas orfan, a plecat la fratele său mai mare, Johann Christoph Bach, organist la Ohrdurf. Aici a început să execute primele motive muzicale la orgă, dovedind o înclinație deosebită pentru acest instrument. Dorința de a se perfecționa l-a făcut să viziteze pe cei mai cunoscuți organiști din acea perioadă, ca Georg Böhm, Dietrich Buxtehude și Johann Adam Reinken. În 1703obține primul post de organist în orășelul Arnstadt; datorită virtuozității sale deja evidente, a fost angajat într-o poziție mai bună ca organist în Mühlhausen. Unele din primele compoziții ale lui Bach datează din această epocă, probabil și celebra „Toccata și Fuga în Re minor".

În 1708, Bach obține postul de organist de curte și maestru de concerte la curtea ducelui de Weimar. În această funcție avea obligația de a compune nu numai muzică pentru orgă, dar și compoziții pentru ansambluri orchestrale, bucurându-se de protecția și prietenia ducelui Johann Ernst, el însuși compozitor. Pasionat de arta contrapunctului, Bach a compus majoritatea repertoriului de fugi în timpul activității sale în Weimar. Din această perioadă datează celebra compoziție „Clavecinul bine temperat” (germană: Wohltemperiertes Klavier), care include 48 preludii și fugi, câte două pentru fiecare gamă majoră și minoră, o lucrare monumentală nu numai prin folosirea magistrală a contrapunctului, dar și pentru faptul de a fi explorat pentru prima dată întreaga gamă tonală și multitudinea intervalelor muzicale.

Din cauza deteriorării raporturilor cu ducele Wilhelm Ernst, Bach este nevoit să părăsească Weimarul în 1717, transferându-se la curtea prințului Leopold de Anhalt-Cöthen. În acest timp, compune cele 6 concerte brandenburgice, precum și suitele pentru violoncel „solo”, sonatele și partitele pentru vioară „solo” și suitele orchestrale.

În 1723, Johann Sebastian Bach este numit cantor și director muzical la biserica St. Thomas din Leipzig. Bach avea sarcina, pe de o parte, de a preda muzica elevilor de la școala de canto, pe de altă parte, să furnizeze compoziții muzicale celor două biserici principale din Leipzig, compunând câte o cantată în fiecare săptămână, inspirate din lecturile biblice duminicale. Pentru zilele festive, Bach a compus cantate și oratorii de o deosebită frumusețe, ca Patimile după Matei pentru Vinerea patimilor, Magnificat pentru Crăciun ș.a. Multe dintre operele acestei perioade sunt fructul colaborării cu Collegium Musicum din Leipzig sau reprezintă compoziții așa-zise erudite, ca cele patru volume de exerciții pentru clavecin, partitele pentru pian, Variațiunile Goldberg, Arta Fugii, Concertul italian ș.a.

Johann Sebastian Bach s-a căsătorit în 1707 cu Maria Barbara, cu care a avut 7 copii, din care numai 4 au supraviețuit bolilor copilăriei. După moartea primei sale soții, Bach s-a recăsătorit în 1721 cu Anna Magdalena Wilcke, o tânără soprană, cu care - deși cu 17 ani mai tânără ca el - a avut o lungă căsnicie fericită. Împreună au avut 13 copii. Toți fiii lui Bach au arătat o deosebită dotare pentru muzică, mulți dintre ei devenind muzicieni consacrați, așa Wilhelm Friedemann Bach, Johann Gottfried Bernhard Bach, Johann Christoph Friedrich Bach, Johann Christian Bach și Carl Philipp Emanuel Bach.

Operele lui Johann Sebastian Bach au fost clasificate și catalogate în 1950 de muzicologul Wolfgang Schmieder în Bach-Werke-Verzeichnis (Catalogul operelor lui Bach: BWV) și sunt numerotate ca atare.

Bach nu s-a rupt de viața omului și de idealurile sale. Vastitatea și diversitatea temelor bachiene, clocotul mereu viu al muzicii sale îndreptățesc cuvintele lui Beethoven: „Nu pârâu, ci ocean trebuia să se numească” (în germană, Bach=pârâu).

Trăind într-o epocă în care omenirea se afla în pragul noilor împliniri clasice și când aristocrația feudală primea, rând pe rând, lovituri ce-i grăbeau sfârșitul, Bach a asimilat variatele tendințe care se încrucișau în spiritualitatea vremii. Cu uriașa sa forță morală și sevă creatoare, Bach a configurat variate expresii, turnate în perfecte arhitecturi sonore. Ducând la perfecțiune formele plămădite în secolul al XVII-lea, Bach exprimă în muzica sa cele mai înalte idei și năzuințe umane.

S-a născut la 21 martie 1685, la Eisenach, în ținutul Turingiei, unde familia Bach era cunoscută prin numărul mare de muzicieni pe care i-a dat. Arborele genealogic al familiei Bach începe cu Veit Bach (cca 1550-1619), un brutar cu recunoscute aptitudini muzicale. În această familie cultivarea muzicii a devenit o tradiție, mulți membri îndeletnicindu-se cu muzica, fie ca profesioniști, fie ca amatori. Tatăl lui Sebastian, Johann Ambrosius, era un modest muzician, împovărat de o familie numeroasă cu opt copii, dintre care i-au rămas în viață patru, Sebastian fiind mezinul.

Rămas orfan la zece ani, fratele mai mare J. Christoph, organist la Ohrdurf, îl ia la el și-l instruiește în domeniul muzicii, al clavecinului și al compoziției. Elev al lui Johann Pachelbel, unul dintre renumiții organiști germani ai vremii, J. Christoph i-a asigurat o severă educație, ce contravenea năzuințelor copilului, căci în el mocnea deja flacăra artistului. Simțind nevoia unui orizont mai larg, micul Johann copia pe furiș compoziții ale renumiților organiști, J. Pachelbel, J. Froberger, J. K. Kerl. Încorsetarea în regulile severe i-a servit însă la obținerea unei virtuozități de scriitură polifonică, atât de necesară artistului în mânuirea cu lejeritate a mijloacelor de exprimare.

După cinci ani (1700), se mută la Liceul din orașul Lüneburg, unde devine și corist la biserica Sfântul Mihail. Timpul petrecut la Lüneburg are mare importanță, deoarece aici cunoaște în biblioteca școlii creații de Palestrina, Lasso, Schütz, Schein, Scheidt, Pachelbel ș.a. Tot aici îl are printre îndrumători pe organistul Georg Böhm, elev al lui J. Reincken și continuator al școlii germane nordice de orgă. De la reprezentanții acestei școli, Bach și-a însușit stilul amplu și fastuos, precum și dramaturgia și lirismul acestei muzici de orgă. De la Böhm preia tradiția prelucrării polifonice a coralelor, pe care o va duce la mare înflorire în formele bazate pe coral. Dornic să asimileze cât mai mult, se îndreaptă spre Hamburg pentru a-l auzi și cunoaște pe organistul și compozitorul Johann Adam Reincken.

Lipsit de mijloace pentru a urma Universitatea, la terminarea școlii din Lüneburg este nevoit să se angajeze ca muzician la diferite curți și, astfel, începe să se lovească de vicisitudinile vieții de muzician, aflat în slujba unui senior sau a unui consiliu comunal. După câteva luni petrecute ca violonist la curtea din Weimar, s-a angajat ca organist la Arnstadt (1704-1707), dar îndatoririle postului nu-i puteau satisface aspirațiile muzicale și nici nu-i erau favorabile evoluției sale artistice. Atât calitatea muzicii ce trebuia executată, cât și nivelul scăzut de profesionalism al coriștilor, pe care trebuia să-i învețe în continuu, nu puteau contribui la dezvoltarea sa.

În perioada de timp petrecută la Arnstadt, el cere un concediu de patru săptămâni și pleacă pe jos la Lübeck. Aici, bătrânul D. Buxtehude, în vârstă de 68 de ani, își desfășura activitatea de organist, cântând atât la slujbe, cât și la acele „Abendmusiken„. În loc de patru săptămâni, el rămâne patru luni, timp în care își însușește procedeele componistice și instrumentale ale marelui organist. Acest fapt a provocat indignarea conducătorilor bisericii din Arnstadt, așa încât, după scurt timp, s-a mutat la Mühlhausen, unde se căsătorește cu vara sa, Maria Barbara Bach. Climatul spiritual nefiindu-i nici aici favorabil, în anul 1708 pleacă la Weimar, unde activează ca organist și muzician al curții. În anii petrecuți ca muzician la curtea ducală din Weimar (1708-1717) și apoi la Köthen (1717-1723) și-a îndreptat privirile înspre muzica de cameră, studiind cu râvnă opera compozitorilor contemporani germani, francezi și italieni, transcriind numeroase lucrări ale acestora pentru orgă și clavir. La Weimar a transcris concerte pentru orgă (6) și pentru clavir (18) din creația lui Vivaldi, Corelli, Benedetto Marcello, Telemann. Alteori, el prelucra numai anumite teme, utilizate în ample fugi (din Legrenzi, Albinoni, Corelli).

Ca muzician de curte, Bach a cunoscut bine muzica franceză, printr-un elev al lui Lully, prezent la curtea de la Celle. Curțile numeroșilor principi germani, oricât de neînsemnați ar fi fost ei, se întreceau în a imita fastul și strălucirea curții regale franceze. Versailles-ul dădea tonul modei în Europa și micii principi germani căutau să-l imite, organizând serbări și recepții somptuoase, în care muzica avea un rol însemnat. Cei mai înstăriți își permiteau să țină chiar un teatru de operă.

În muzica de cameră, arta claveciniștilor francezi, cu ornamentația rococo-ului, s-a răspândit și la curțile germane. Bach a asimilat acest stil și pe cel al violoniștilor italieni, dar a trecut aceste modalități de exprimare prin propriul său filtru creator. Din arta claveciniștilor francezi a surprins elemente viabile, și anume grația și spontaneitatea melodică, înlăturând ornamentația inutilă sau dăunătoare clarității. Iar din muzica italienilor a preluat cantabilitatea, evitând linia melodică emfatică sau prea încărcată de ornamentică.

Din timpul șederii la Weimar, datează celebra întâlnire a lui Bach cu organistul francez Jean Louis Marchand. Invitat la curtea regală din Dresda, în anul 1717, pentru un turnir muzical cu acest organist, Bach și-a uimit adversarul prin variațiunile improvizate la clavecin, încât, în preziua turnirului Marchand a plecat pe neașteptate.

La Weimar a scris cele mai bune lucrări pentru orgă, în schimb la Köthen, neavând o orgă pe măsura cerințelor sale, și-a îndreptat atenția spre muzica instrumentală de cameră. Aici a scris cele șase Concerte brandenburgice (1721), comandate de markgraful Christian Ludwig de Brandenburg, și o parte din cantatele sale laice. În anul 1720, la Köthen, îi moare soția. După un an, se recăsătorește cu Anna Magdalena Wülken, muziciană cu o frumoasă voce de soprană și aptitudini muzicale, căreia îi dedică, pentru studiu, acele gingașe Klavierbüchlein, colecții de mici piese pentru începători. În 1720, a încercat să ocupe postul de organist la biserica Sfântul Iacob din Hamburg, dar, în locul lui, a fost preferat un muzician rămas anonim. Aici va cânta și la orga bisericii Sfânta Ecaterina, în fața organistului Reinecke. Acesta, auzindu-l cu ani în urmă realizând variațiuni pe diferite teme, a exclamat cu entuziasm: „Credeam că nu mai există această artă; văd că încă mai trăiește în dumneavoastră.”

În anul 1723 s-a stabilit la Leipzig în calitate de cantor la biserica Sfântul Toma, unde avea obligația de a instrui copiii din cor în ale muzicii, de a scrie, de a repeta cu coriștii școlii și de a executa în fiecare săptămână câte o nouă cantată. Condițiile istovitoare de lucru, dar mai ales atitudinea obtuză și chiar răuvoitoare a conducătorilor orașului sau ai bisericilor (el va dirija și corul bisericii Sfântul Nicolae), de care depindea, și grijile familiale au înnegurat viața genialului muzician. În pofida greutăților și a climatului muzical cu totul impropriu unei creații de larg orizont, Bach scrie în ultima perioadă a vieții sale cele mai mari și mai valoroase lucrări: cantatele „tragice”, Magnificat, Pasiunile și Missa în si minor.

Cu ocazia vizitei făcute la Berlin (1747) regelui flautist Friedrich al II-lea al Prusiei, (la curtea căruia funcționa ca clavecinist fiul său K. Philipp Emanuel) Bach a improvizat o magnifică fugă pe searbăda temă dată de rege. Întors la Leipzig, a scris pe această temă șapte ricercare, două canoane și o sonată á tre (pentru flaut, vioară și clavir). Reunite, aceste piese au fost trimise regelui sub titlul de Ofrandă muzicală, reprezentând exerciții de polifonie și demonstrații de virtuozitate tehnică.

Între anii 1729-1740 a condus și “Collegium musicum”, societate muzicală studențească fondată de Telemann, fapt care i-a prilejuit crearea unor piese 159 instrumentale, uverturi-suite și cantate laice. Deși n-a scris muzică de operă, el se interesa de creația dramatică, urmărind spectacolele de la Teatrul de Operă ale curții din Dresda. Aici fusese adus, în 1717, venețianul Antonio Lotti, iar mai târziu, saxonul italienizat Johann Adolf Hasse, care a condus viața muzicală din Dresda. Cele două solo cantate italiene, „Amorul trădător” și „Nu știu ce-i durerea”, precum și „Cantata cafelei”, sunt mărturii ale contactului său cu opera în stil italian.

În vremea sa s-a construit prima claviatură cu ciocănele, Hammerklavier-ul (1701), prevăzut cu dispozitiv de oprire a vibrației coardelor (Dämpfer, étouffeur). Cunoscut pentru virtuozitatea execuțiilor sale, Bach era adesea invitat să încerce noile instrumente construite. El însuși perfecționase instrumentul, încercând construirea așa-numitei viola pomposa, de dimensiuni mai mari decât viola da gamba și a propus construirea unui Lautencymbal cu corzi de metal și maț, pentru efecte timbrale speciale. Spre sfârșitul vieții, Bach a încercat să-și tipărească lucrările, luând personal parte la pregătirea plăcilor de zinc, fapt ce a contribuit la orbirea sa. O scurtă perioadă de revenire a vederii (de 10 zile) a precedat sfârșitul său din anul 1750.

Din cei 21 de copii pe care i-a avut, au supraviețuit opt: 4 fete și 4 băieți. Fiica cea mai mare, având o voce frumoasă de soprană, s-a ocupat de muzică, iar cei patru fii au devenit importanți muzicieni. organist și compozitor, Wilhelm Friedmann (1710-1784), supranumit “Bach din Halle” va fi unul din întemeietorii noului stil galant și un precursor al simfoniei și al liedului german. Clavecinistul regelui Prusiei și capelmaestru la Hamburg, al doilea său fiu, K. Philipp Emanuel (1714-1788), “Bach de Berlin și Hamburg”, a contribuit la statornicirea formei de sonată și la înnoirea tehnicii pianistice. Johann Christoph (1732-1795), numit “Bach din Bückeburg”, s-a remarcat prin calitățile sale de organist în acest oraș. Un ultim fiu, Johann Christian (1735-1782), “Bach din Milano și Londra” a suferit o influență italiană ca elev al lui Padre Martini. Stabilindu-se la Londra, a devenit compozitorul preferat al curții regale, scriind muzică în stil italian, simfoniile lui contribuind, în oarecare măsură, la crearea genului ce va domina a doua jumătate a veacului al XVIII-lea..

Creația bachiană nu este numai o sinteză artistică a stilurilor muzicale care se încrucișau la începutul secolului al XVIII-lea, ci și o încununare a evoluției muzicii polifonice și un moment de vârf al epocii Barocului. La baza limbajului său muzical stă coralul protestant, cu linii melodice provenite nemijlocit din creația populară. Această rădăcină în arta populară constituie cheia de boltă a expresivității operei sale, în pofida aspectului ei aparent abstract.

Ca slujitor al bisericii, muzica sa a fost intim legată de serviciile religioase, numeroase pagini fiind mărturii ale profundei sale evlavii. Deși a crezut neștirbit în fericirea vieții veșnice, în creația sa nu a redat omul împăcat, care așteaptă cu seninătate viața de dincolo, ci omul cu toate îndoielile, cu nesfârșitele sale ispite și căderi. În antiteză, aduce imagini luminoase și înălțătoare, ancorate în neclintita credința a prezenței divine în viața omului.

Fire echilibrată și modestă, el și-a dedicat creația preamăririi lui Dumnezeu și înălțării spirituale a omului. De o smerenie rară, Bach își începea fiecare lucrare cu rugăciunea “Iisuse, ajută-mă” și o sfârșea cu inscripția “numai pentru slava lui Dumnezeu”. Printre lucrările muzicale ale lui Johann Sebastian Bach se găsesc numeroase corale protestante prelucrate, care au la bază melodii de origine populară. Astfel, cântecul „Insbruck, trebuie să te părăsesc” îl regăsim sub forma coralului „O, lume, trebuie să te părăsesc”, iar cântecul de dragoste „O dată m-aș plimba” este adaptat pentru textul „De Dumnezeu nu mă despart”. Admirabilul coral Herzlich tut mir verlangen („Din inimă doresc”, adaptat de Hassler dintr-o culegere de cântece laice), prelucrat de Bach în diferite variante, nu este altceva decât cântecul „Inima îmi este cutremurată”. Acest coral apare ca un laitmotiv în „Patimile după Matei”.

Nu numai cântecul popular german constituie fondul melodic al coralelor, ci și cel al altor popoare. Astfel, o melodie din colecția “Balletti” de Giovanni Gastoldi apare în coralul „În tine îmi este bucuria”, iar chansonul „Mi-ajung toate durerile” se regăsește într-un coral din „Patimile după Matei”. Și din colecția de psalmi, realizată de Clément Marot în colaborare cu compozitorul Claude Goudimel, Bach a prelucrat numeroase melodii. Amintim coralul „Când vom fi în cele mai mari primejdii” (dedicat ginerelui său, Emmanuel Altnikol), care are melodia împrumutată din această colecție.

Muzica religioasă, creată pe baza acestor corale, are o puternică tensiune emoțională și viguroasă expresivitate. Desigur, prelucrările sale armonice n-au lăsat intact sensul originar al liniilor melodice, fapt ce ilustrează poziția sa față de texte. El schimbă des destinația unor cantate, mergând până la includerea în lucrările religioase a unor fragmente din creațiile laice. Religioasă sau laică, vocală sau instrumentală, de cameră sau de concert, muzica sa, de un evident lirism, apare ca o profundă meditație asupra existenței și a marilor idealuri umane.

Omul Bach este mereu prezent în creația sa, fie ea destinată unui moment al serviciului divin sau ca piesă concertantă pentru salonul vreunui principe, fie ea exercițiu didactic sau demonstrație tehnică. Așa ne explicăm faptul că un anumit coral sau cantată circulă dintr-o lucrare într-alta, indiferent de caracterul și scopul piesei. Constrâns de obligațiile cotidiene ale funcțiilor sale, Bach trebuia să producă la comandă piese ocazionale. Deși poseda un imens rezervor creator, în unele lucrări găsim fragmente inedite ce alternează cu altele utilizate anterior. Cu toate acestea, în muzica sa nu găsim nimic artificial, ci întotdeauna transpare un autentic suflu artistic, realizat cu melodii de adâncă vibrație emoțională și robustețe ritmică, care străbat construcții polifonice grandioase. Chiar și atunci când folosește procedeul variațional, utilizat uneori în scop figurativ, el creează imagini de o uimitoare diversitate. „Passacaglia în do minor” (1716) pentru orgă este o dovadă impresionantă a modului cum configurează imagini contrastante pe aceeași temă.

Cantatele sale religioase, scrise pentru duminicile și sărbătorile de peste an, variază ca număr de părți (două sau trei) și cuprind arii, coruri, corale și pagini orchestrale. Unele arii au și forma ariei da capo. Cantatele sunt acompaniate de orgă sau orchestră, cărora le conferă ample preludii și interludii. Bach a scris și solo cantate pentru o voce, cu acompaniament de orgă sau orchestră. În “cantatele tragice”, scrise la Leipzig, tragismul suferințelor, exprimat în text, a solicitat o muzică în care și-a zugrăvit zbuciumul său sufletesc. „Am suferit mult”, „Lacrimi, griji, îndoieli” sau „Lume mincinoasă, nu mă încred în tine” sunt câteva titluri sugestive care oglindesc chinurile sale, dar și ale omului dintotdeauna. Uneori întâlnim și elemente eroice, prezente în Cantata Reformei, despre care Heine spunea că este „Marseillaise-a Reformei”. Din cele 295 de cantate religioase, posterității i-au parvenit doar 191, publicate mai târziu de „Societatea Bach”.

Cantatele laice (circa 20) ocupă un loc mai modest în creația sa, însă au o deosebită însemnătate pentru limbajul vocal. Deși au un caracter ocazional omagial, ele ne oferă aspecte multilaterale ale concepției sale componistice. Din vremea petrecută la Weimar și Köthen datează „Cantata vânătorească” și „Cantata primăverii”, în care zugrăvește natura. Aceeași tendință de descripție bucolică o găsim și în cantatele omagiale „Împăcarea lui Aeolus” și „Curgeți, valuri zglobii”. Denumite de către Bach „dramma per musica„, în unele cantate, precum „Alegerea lui Hercule” și „Întrecerea dintre Phoebus și Pan” (1731), adoptă tematica mitologică. Apelează și la umor în „Cantata cafelei” (1732), o burlescă a vieții citadine, sau în „Cantata țărănească – Avem un nou stăpân”, în care imaginile pitorești ale vieții rustice sunt redate prin autentice motive populare de dans.

Cantatele sale laice ne arată cât de mult a influențat stilul de operă muzica sa. Se știe că la Hamburg, opera germană crease un gen de operă biblică, favorizând pătrunderea stilului dramatic în muzica religioasă. Acest fapt va fi resimțit în Pasiuni, „Magnificat” și în „Missa în si”. Stilul operei italiene este vizibil în cantata-solo „Amorul trădător” și în „Nu știu ce-i durerea”. Unele fragmente din cantatele profane le-a întrebuințat și în cele religioase. Astfel, cantata omagială „Se înalță cu bucurie” a fost executată pentru trei persoane diferite, schimbându-se în text numele dedicatorului, și apoi a fost transformată în cantată religioasă. Din cantata „Alegerea lui Hercule” câteva numere au trecut în „Oratoriul de Crăciun”, iar cantata „Înălțimea sa, Leopold” a devenit religioasă, înlocuind alteța sa cu Dumnezeu.

Deși a dezvoltat mult dimensiunile cantatelor, Bach nu a ajuns la operă, întrucât nu i s-a oferit ocazia de a scrie în acest gen. În schimb, potențele sale dramatice le-a valorificat în muzica vocal-simfonică. Prima lucrare religioasă este „Magnificat” (1723), un oratoriu cu arii, coruri și pagini orchestrale, executat la slujba de vecernie de la Crăciun, Paști și Rusalii. Textul este latin, fiind extras din Evanghelia lui Ioan. Alături de caracterul jubilant al textului, muzica dă luminozitate și strălucire grandioasă lucrării. Încadrată în serviciul religios și cântată după predică, „Magnificat” conține 12 numere, dintre care cinci coruri, cinci arii, un duet și un terțet. Corurile sunt dominate de atmosfera bucuriei sincere, iar în arii găsim linii melodice ce au simplitatea cântecului popular. Este o muzică care exprimă bucuria comuniunii cu Dumnezeu, smerenia omului evlavios și speranța sa în milostivirea cerească.

Dacă în „Magnificat” domină o muzica însorită, în Pasiuni găsim pagini de o adâncă tensiune dramatică, ele fiind, de fapt, oratorii scrise pentru Vinerea din preajma Paștelui, când și în biserica protestantă se celebrează Patimile lui Christos. Creată de H. Schütz, în secolul al XVII-lea, Pasiunea a devenit tradițională în muzica religioasă germană. Tema ei constă în nararea Patimilor lui Christos, răstignit pe cruce, subiectul oferind compozitorilor un bogat material pentru zugrăvirea unor intense trăiri umane. Pătimirile cumplite ale Fiului lui Dumnezeu, supus unor atroce schingiuiri, durerea Fecioarei Maria care își vede Fiul răstignit, scena judecării Sale, cu participarea maselor care cer grațierea unui delincvent, toate sunt elemente ale unei drame care vor genera o muzică de un adânc dramatism.

În biserica protestantă textele acestor Pasiuni nu erau exclusiv biblice. Traduse, ele alternau cu intervenții poetice ale autorilor libretului. Caracteristică pentru pasiune este prezența unui recitator, reprezentând evanghelistul, care redă pasajele narative prin recitativ. Se pare că Bach a scris cinci Pasiuni, dintre care s-au găsit, în mod cert, două: Johannespassion (1723), retușată în mai multe rânduri, și Matthäuspassion (1729), cea mai izbutită. Patimile după Ioan și Matei au o construcție asemănătoare, cuprinzând recitative, arii, coruri, corale și pagini orchestrale. Fragmente din Patimile după Marcu, a cărei manuscris s-a pierdut, le regăsim în „Oda funebră” (1732), scrisă la moartea reginei Christina Eberhardine, soția regelui de Saxa, Frederic August. În afara coralului, care este pivotul secțiunilor, a fragmentelor recitativice, narative și a micilor scene cu participarea soliștilor-personaje, în Pasiuni există o serie de arii și ansambluri corale executate ca adevărate comentarii. Sunt fragmentele cele mai puternice ca expresie, fiindcă desfășurarea vocală, într-un perpetuu arioso închegat pe o temă-idee, se face cu însoțirea unui instrument solist, care repetă necontenit respectiva temă-idee pe diferite trepte.

Ansamblurile ample nu reprezintă totdeauna personaje colective, ci adesea doar gândurile și comentariile autorului însuși. Adeseori, Bach dă liniei vocale o linie complementară, executată de un instrument solist, încadrând melodia corală în țesătura instrumentală și, totodată, lărgind orizontul expresiv. Ariile sunt comentarii lirice cu mijloacele de exprimare ale epocii. Zguduitoarea arie „Îndură-te Doamne”, prin patosul interiorizat și profund, redă căința amară a lui Petru, după ce s-a lepădat, ca un mare laș, de Christos. Corurile și coralele, similar corurilor tragediei antice, participă și subliniază acțiunea. Pagini solemne, coralele invită la reculegere și meditație, în schimb, corurile sunt elementul dinamic, subliniind fervoarea pasiunii și compasiunea eroilor. Cu ajutorul recitativului evanghelistului sunt narate faptele din momentul în care Christos le spune ucenicilor săi că va fi prins și răstignit, drama continuând cu trădarea, judecata, batjocura, chinurile pe cruce și moartea lui Iisus. Cu mijloace accesibile, realizează expresia muzicală a celor mai puternice sentimente umane, muzica sa dovedind putere de exprimare emoțională, caracterizări muzicale puternice și tratări simfonice de mare dramatism.

Descrierea elocventă a Patimilor lui Iisus într-o muzică dominată de patosul durerii a contribuit la dimensiunea neobișnuit de mare a Pasiunilor și la depășirea limitelor stilistice admise de biserică, fapt ce a nemulțumit pe ierarhii bisericii și, mai ales, pe pietiști. Așa se explică de ce Patimile după Matei n-a mai fost executată după moartea lui Bach, deși lucrarea este una dintre cele mai complexe din repertoriul religios. Abia după o sută de ani de la crearea ei, Mendelssohn a făcut-o cunoscută lumii, executând-o la Berlin, în 1829. Ultima mare lucrare religioasă este Missa în si minor, cunoscută și sub numele de Missa Înaltă. Primele ei părți au fost scrise în 1733 și ultimele în anul 1738. Creată pentru cultul catolic, ea a fost dedicată principelui elector de Saxa, Frederic August. Bach apelează la imnurile missei, apte a reda trăirile umane cu deosebită pregnanță. Mai variată ca expresivitate, în această lucrare folosește un material melodic mai divers. Alături de cântecul gregorian (de ex. Credo), apar teme cu ritm alert de dans stilizat cu vădit caracter pastoral. Crucifixus este un grăitor exemplu al evocării durerii umane. Textul latin nu are importanță în desfășurarea muzicală și în succesiunea imaginilor unei părți. Cuvintele sunt repetate până ce ideea muzicală întreagă este conturată. Generalizând, Bach dă puternice imagini contrastante ale întristării și bucuriei, ale jertfei și biruinței, ale morții și vieții. Este deosebit de importantă această missă pentru modul cum Bach a pus virtuozitatea contrapunctică în slujba expresiei. Dacă în „Ofranda muzicală” și „Arta fugii” virtuozitatea de scriitură polifonică este un scop, în Missă contrapunctul, canonul și fuga, în cele mai ingenioase împletiri, sunt valoroase mijloace de exprimare muzicală, lucrarea fiind considerată de către Hubov o “enciclopedie a artei contrapunctice”. Numeroase corale de mici dimensiuni, de mare simplitate și cu structură armonică, participă la desfășurarea dramei și subliniază expresia prin mijloace diversificate.

Cele trei oratorii ale sale sunt cantate mai dezvoltate, în care autorul înlănțuie piese din cantatele anterioare. Astfel, Oratoriul de Crăciun (1734) este alcătuit dintr-un ciclu de șase cantate, scrise pentru zilele de Crăciun, Anul Nou și Bobotează. Din cele 51 de numere ce alcătuiesc oratoriul, 17 provin din cantate laice. Celelalte oratorii, de Paști (1735) și de Înălțare, nu prezintă un interes deosebit. Lucrări religioase sunt și motetele, scrise în stil polifonic, deși în acel timp își croise drum motetul univocal acompaniat. În creațiile sale vocale, de cele mai multe ori vocea este tratată ca un instrument, textul rămânând numai ca jalon de susținere. Astfel că imaginile muzicale se realizează nu prin succesiuni de imagini legate de sensul textului, ci prin abstractizare și generalizare de către întregul piesei.

Ca muzician de curte la Weimar și Köthen și în calitate de conducător al “Collegium musicum” studențesc de la Leipzig, Bach a fost nevoit să scrie și muzică instrumentală de cameră, gen în care regăsim concepția sa și pregnant imagini ale vieții omului. În muzica de orgă Bach face sinteza artistică între stilul tradițional al organiștilor germani, cunoscut prin Böhm și Buxtehude, și cel al organiștilor italieni, al căror reprezentant de frunte este Frescobaldi. De la primii preia formele ample (toccate, fantezii, preludii), cu desfășurări polifonice încărcate și expresii grave, iar de la italieni, cantilena, de o puternică vibrație emoțională, și o formă mai limpede, mai puțin încărcată.

La baza muzicii sale de orgă stă coralul, prezent sub forma coralului variat sau a fanteziei pe temă de coral. În volumul Orgelbüchlein (Cărticică de orgă), destinat predării artei organistice, găsim și Choralvorspielen (preludii ale coralelor), improvizații pe teme de coral. În corale, în sonatele și concertele pentru orgă predomină țesătura vertical armonică. Cele „Opt mici preludii și fugi”, ca și „Passacaglia”, au fost scrise pentru clavecin cu două claviaturi și pedală. În celebra „Toccată și fugă în re minor”, toccata este o concisă piesă improvizatorică, urmată de severa construcție a unei fugi la patru voci. În canzone, el este influențat de stilul luminos al italienilor. În schimb, în toccate și fugi, cu imagini atât de variate și de puternice, a îmbinat gravitatea și patosul organiștilor germani cu suavitatea și sugestiva cantilenă italiană. Și în muzica de orgă, ca și în creația vocal-simfonică, îmbină stilul somptuos și solemn cu efuziunea lirică intensă. Cea mai subiectivă este muzica de orgă, întrucât ea își are rădăcinile în improvizație, în muzica spontană izvorâtă fără premeditare din sufletul creatorului. De fapt, renumele său printre contemporani nu se datora atât compozitorului, ci inegalabilului improvizator.

În genul muzicii de cameră, instrumentul preferat a fost clavecinul. În timpul vieții sale, pe lângă clavecin și clavicord, ce mai supraviețuiau, a apărut în practică acel „Hammerklavier„, pianul cu ciocănele, denumit mai târziu pianoforte (în românește: pianoforte sau și pian), pentru faptul că mecanismul lui dădea posibilitatea realizării unor nuanțe pe care clavecinul le producea doar cu registre de octaviere.

În muzica de clavecin distingem trei categorii de lucrări: de cameră, concertante și didactice. Lucrările sale de cameră sunt Suitele, piese în care duce la perfecțiune lucrările provenite din muzica de dans. Deși părțile component ale suitei poartă titlurile dansurilor, măiestrita lor tratare polifonică face să dispară orice urmă de finalitate coregrafică, încât piesele apar ca exprimând meandrele vieții omului. Suitele, denumite mai târziu franceze, engleze, conțin părți provenite din dans, la fel și Partitele (suitele germane, 1726-1731). Suitele franceze (1706-1722) vădesc influența elegantului stil francez și conțin, ca și cele engleze (1706-1725), piese provenite din dansuri, ca și partitele. Dar Bach nu se rezumă numai la cele patru dansuri tipice: allemanda, couranta, sarabanda, giga, ci amplifică suita, introducând și alte dansuri, ca menuete, gavote, poloneze sau chiar „arii”.

Interesantă este „Fantezia și fuga cromatică”, cu un suflu nou și îndrăzneț prin frecvente cromatisme, dar și Goldberg-Variationen (1742), o arie cu 30 de variațiuni, care marchează un moment important din istoria temei cu variațiuni. Compuse pe tema unei arii, variațiunile nu sunt numai prezentări succesive ale temei, ci imagini foarte diverse, realizate prin diferite mijloace: canon, fugato, ariete lirice, piese de dans, iar la sfârșit, un quodlibet, un joc de improvizație muzicală, construit din suprapunerea polifonică a unor cântece diferite. Simultan cu tema ariei, se cântă două melodii, una de un naiv și rustic lirism, alta umoristică. Numele acestor variațiuni vine de la primul interpret al lucrării, clavecinistul Goldberg, aflat în slujba contelui Kayserling, ambasadorul Rusiei la Dresda. Și „Capriciul la plecarea fratelui iubit” (scris pentru fratele său Johann Jakob, plecat în Suedia, în anul 1704), este un jalon important în istoria muzicii de clavecin, fiind o suită ale cărei părți au sensuri programatice: Arioso - îndemnurile duioase ale prietenilor, care-l sfătuiesc să rămână în patrie, Andante – diferite întâmplări, care pot avea loc printre străini, Adagissimo – jalea generală a prietenilor, Un poco largo – prietenii își iau rămas bun și „Aria di postaglione”, urmată de „Fuga all imitazione della cornetta di postiglione”.

Invențiunile (15 la două voci și 15 la trei voci), piesele destinate soției sale A. Magdalena, ca și „Clavecinul bine temperat” (primul volum în 1722, al doilea în 1742) sunt lucrări didactice pentru clavecin. Deși scrise cu scop didactic, ele poartă pecetea geniului bachian, în special, fugile Clavecinului bine temperat sunt strălucite fugi artistice, lipsite de orice urmă de pedanterie sau schematism didactic.

Clavecinul a avut un rol important în creația concertantă. Piesele solistice, cu acompaniament de orchestră, se executau în saloanele principilor, fiind un gen adresat unei elite, și nu publicului larg. Concertele pentru clavecin sau pentru alte instrumente, cu acompaniament de orchestră, au o amploare mai mare, tinzând spre un ambitus emoțional amplu și spre o sferă mai largă. Substanța muzicii lui Bach solicita un aparat mai complex, după cum conținutul de idei și tensiunea emoțională a acestei muzici nu mai puteau fi zăgăzuite în forme vechi, statice. Orga îi oferise posibilități mai variate de exprimare, fiind mai bogată în culori timbrale, așa încât Bach a fost mereu preocupat de obținerea unor noi mijloace de exprimare instrumentală.

Bach a dat mare amploare și adâncime concertului pentru instrument și orchestră, dând roluri solistice pentru prima oară și clavecinului, ce slujise doar ca instrument de acompaniament în realizarea așa-numitului basso continuo. Pentru clavecin și orchestră a scris șapte concerte, și 16 transcrieri (după Vivaldi, Marcello și Telemann), dar și trei Concerte pentru două clavecine și orchestră; două Concerte pentru trei clavecine și orchestră și un Concert (transcris după cel pentru patru viori de Vivaldi) pentru patru clavecine și orchestră. Un triplu Concert pentru flaut, vioară, clavecin și orchestră completează seria lucrărilor concertante cu clavecin principal, de fapt un concerto grosso prin numărul mare de soliști. Concertul în re minor și cel în fa minor pentru clavecin și orchestră au deosebită frumusețe tematică, variate efecte timbrale și bogăție expresivă, fiind construite în tiparul clasic al timpului.

În afară de pasajele solistice din Concertele brandenburgice (1721), Bach a utilizat vioara ca instrument solistic în două Concerte și în Concertul pentru două viori și orchestră în re minor. Marea dezvoltare a tehnicii violonistice, datorată școlii italiene, precum și cultivarea virtuozității de către maeștrii germani au pregătit drumul creației violonistice bachiene. Cele șase Sonate pentru clavecin și vioară, ca și Sonata în sol minor (transcrisă 166 după sonata de clavecin), valorifică calitățile expresive ale viorii ca instrument de monodie. Și Sonatele pentru vioară, fără acompaniament (trei Sonate și trei Partite din 1720), sunt lucrări ce solicită instrumentistului maximum de expresie. Preludiul Sonatei în sol minor are la bază o monodie liberă, marcată cu jaloane armonice, ca niște acorduri ale unei lăute acompaniatoare, iar fuga este construită polifonic, implicând o deosebită virtuozitate.

Vioara devine instrumentul care vorbește nu numai în limbajul monodic, ci și în cel plurivocal, armonic și polifonic, realizând efecte armonice și polifonice, specifice lăutei. I se valorifică posibilitățile melodice, vioara fiind instrumental ce se apropie cel mai mult de posibilitățile de nuanțare a vocii umane. Multe fragmente din aceste suite sunt monodice, căci linia melodică, fiind atât de expresivă, se dispensează de armonie („Allemanda” din Partita a II-a), iar arpegiile și pasajele de virtuozitate în mișcare rapidă ne dau impresia de polifonie sau de succesiuni acordice (Preludiul din Partita a III-a). Aceleași probleme pun Suitele pentru violoncel solo (1720), în care valorifică posibilitățile tehnice și expresive ale instrumentului. A scris pentru violoncel, instrument folosit și în orchestră, dar a compus și pentru viola da gamba un număr de trei Sonate.

Creația sa instrumentală este importantă pentru sinteza artistică realizată, căci îmbină arta claveciniștilor francezi cu cea a violoniștilor italieni și a organiștilor germani. Pentru dezvoltarea ulterioară a muzicii instrumentale, creația sa este nu numai încoronarea artei vechi, ci și o prefigurare a viitorului stil clasic. El este primul compozitor care utilizează clavecinul ca solist, fapt ce duce la lărgirea paletei expresive, iar instrumentele monodice, ca vioara sau flautul, se limitează la melodii cantabile și pasaje de virtuozitate. Prin atribuirea de rol solistic clavecinului, acesta va putea diversifica expresia prin resursele sale polifonice și armonice.

Dacă până la Bach orchestra avea doar un rol de acompaniament în concertele grossi, în cele șase Concerte brandenburgice orchestra realizează un dialog cu grupul concertino. În Concertul nr. 1, grupul concertino se contopește aproape integral cu ripieni, iar în Concertul nr. 3 dispare cu totul masa orchestrală, fiind alcătuită din trei grupuri: viori, viole și violoncele, fiecare având trei voci care dialoghează sau se unesc într-un ansamblu viguros. În aceste concerte Bach îmbogățește paleta timbrală, căci pe lângă grupul instrumentelor cu coarde el le folosește și pe cele de suflat cu rol solistic. În Concertul nr. 5 în Re major flautul, împreună cu vioara, alcătuiesc grupul solistic. Concertino-ul primului concert conține și el instrumente de suflat: oboi, fagot, corn. Fundamentul armonic este realizat de un bas și cu basso continuo. Și în Concertul nr. 6, scris fără violine, diferențierea dintre concertino și ripieni este foarte puțin conturată. În creația sa, orchestra capătă o expresivitate proprie.

Atât în Concertele brandenburgice, cât și în cele patru Suite (intitulate „Uverturi”, 1717-1725), descifrăm viitoarea orchestră simfonică, care va deveni principalul mijloc de exprimare în timpurile ce vor urma. Concertele brandenburgice definesc tipul de concerto grosso din Barocul târziu, prin numărul de trei părți (în patru dintre ele), prin alternarea mișcărilor (repede, rar, repede) și a tonalităților, a doua parte fiind adusă în altă tonalitate.

Pentru fiii săi, pentru a doua soție și pentru numeroși elevi, Bach a scris o serie de mici piese destinate învățământului. Spre deosebire de obișnuitele lucrări didactice, unde urmărirea problemei pusă în exercițiu împiedică adesea o desfășurare muzicală artistică, în lucrările lui Bach caracterul artistic nu este niciodată absent. Invențiunile (la două și trei voci), Preludiile și fughetele sunt mici improvizații contrapunctic-imitative, care poartă în ele suflul căldurii sale sufletești. Multă gingășie și ingenuitate găsim în piesele aparținând celor două caiete de exerciții, intitulate Klavierbüchlein für Anna Magdalena (Cărticică pentru clavir pentru A. Magdalena) și Klavierbüchlein für Wilhelm Friedmann (Cărticică pentru W. Friedmann).

Foarte importante sunt cele două volume din „Clavecinul bine temperat”, ce cuprind 48 de Preludii și fugi, în toate tonalitățile treptelor gamei cromatice, constituind o demonstrație pentru acordarea clavecinului în sistemul egal temperat. Este meritul lui Andreas Werckmeister (1645-1706) de a fi realizat temperarea egală, prin împărțirea octavei în 12 semitonuri egale și neglijarea comei sintonice. Acordarea clavecinului în sistemul egal temperat permite modularea (transpunerea) la cele mai îndepărtate tonalități, ca și utilizarea modulației prin enarmonie, procedeu important în istoria limbajului muzical. Odată cu aplicarea sistemului egal temperat, termenul enarmonic își schimbă semnificația, renunțând la înțelesul avut în cultura muzicală antică.

Bach scrie 48 de Preludii și fugi în toate tonalitățile treptelor din gama cromatică, reprezentând o demonstrație pentru acordarea clavecinului în sistemul temperat. Aceste două volume verifică teoretic acest sistem, dar constituie și un îndrumar pentru pianiști și compozitori. Fugile sunt exemple de tratare liberă a schemelor formale, modele de exprimare artistică a unui bogat conținut de trăiri și, totodată, lucrări lipsite de ornamentația încărcată și greoaie a stilului baroc. Simplitatea severă, dinamismul dezvoltării și măiestria formei sunt notele caracteristice ale noului stil polifonic bachian. Clavecinul nu mai era capabil să răspundă aspirațiilor muzicii lui Bach.

Instrumentul Hammerklavier al lui Gottfried Silbermann (1683-1753), realizat în deceniul al doilea, era o perfecționare a pianofortelui creat în 1720 de Bartolomeo Cristofori (1655-1731). Acest instrument, prototip al pianului modern, va înlocui clavecinul și clavicordul. Posibilitățile mai mari de nuanțare și de variație timbrală au făcut inutilă ornamentica bogată introdusă în muzica timpului, datorită faptului că liniile melodice la vechile instrumente apăreau seci. Pentru pianiști, „Clavecinul bine temperat” rămâne cartea de căpătâi, fiind un vade mecum pentru oricine tinde să devină un artist adevărat al acestui instrument.

În domeniul didactic, Bach nu s-a limitat numai la lucrări privitoare la tehnica clavirului, ci el a lăsat și două importante creații pentru tehnica scriiturii polifonice: „Ofranda muzicală”, care cuprinde trei ricercare la trei voci, opt canoane, o fugă, un ricercar la șase voci, o sonată și un canon infinit, și „Arta fugii” (1750) – o colecție de 14 fugi și patru canoane pe aceeași temă –, fugile constituind fiecare câte o imagine de sine stătătoare, datorită variațiunilor subiectului unic comun, care capătă diferite înfățișări.

Ca și în „Ofranda muzicală”, fugile și canoanele din „Arta fugii” au ca țel demonstrarea tehnică, ele fiind strălucite exerciții de măiestrie polifonică. Comparând fugile din „Arta fugii” cu cele două Clavecine temperate, găsim la primele o formă perfectă și un conținut auster, în timp ce la fugile din a doua lucrare ne surprinde tratarea liberă a formei fugii, ca rezultat al unui conținut dramatic clocotitor.

Adâncimea dramatică a Pasiunilor contrastează cu temele glumețe ale unor cantate laice sau cu quodlibet-ul din „Variațiunile Goldberg”, inspirația spontană alternează cu calculul rațional, rece. Artistul îndrăzneț din Pasiuni sau din „Fantezia cromatică” este mai cumpătat în unele concerte de clavecin. Ne atrage elanul romantic din Aria Suitei a III-a, din Andantele Concertului în Mi major pentru vioară sau din aria „Îndură-te” din Patimile după Matei, dar și arhitectura clasică a Concertului brandenburgic nr. 3 sau a fugii din Uvertura Suitei în si.

În cele mai sobre compoziții polifonice, întrezărim și freamătul patetic al improvizatorului, iar în cele libere descifrăm logica sa componistică. Tributar vechii polifonii, el îmbină limbajul muzical al trecutului cu noul stil armonic. Conținutul generalizat, filosofic al muzicii sale, depășește formele create de predecesori, pe care le desăvârșește.

În operele sale a sintetizat împlinirile muzicale anterioare, făurindu-și un limbaj inconfundabil și atingând una dintre culmile muzicale universale. Ca toate geniile umanității, el se ridică deasupra epocii sale, creația sa fiind atotprezentă, depășind timpul și spațiul, ca orice permanență a spiritului uman. 

Johann Sebastian Bach

·       1794: Maximilien François Marie Isidore de Robespierre (n. 6 mai 1758 – d. 28 iulie 1794); (După Calendarul Republican data decesului este 10 thermidor an II). A fost executat prin ghilotinare în Piața Revoluției (place de la Révolution, astăzi place de la Concorde); cunoscut contemporanilor săi ca "Incoruptibilul", este una dintre cele mai cunoscute figuri ale revoluției franceze. A fost unul din discipolii lui Jean-Jacques Rousseau. Maximilien de Robespierre, unul din simbolurile Revoluției franceze, s-a născut la Arras, într-o familie înstărită. Avocat, el a fost ales deputat al stării a treia în Artois. A devenit cunoscut prin discursurile sale din clubul iacobin și din procesul regelui. A fost ales lider al acestei grupări radicale. A fost supranumit "Incoruptibilul" pentru că ducea o viață simplă. Robespierre rămâne un personaj controversat, prezentat de unii ca idealist iar de alții ca un fanatic. În 1793, a provocat căderea grupului girondinilor. Ca membru al Comitetului Salvării Publice a fost adeptul și apologetul politicii de teroare împotriva adversarilor politici, care a dus la decapitarea prin ghilotinare a multor reprezentanți de frunte ai Revoluției franceze.

Maximilien de Robespierre

·       1818: Gaspard Monge, matematician francez, creatorul geometriei descriptive (n. 1746).

·       1835: Édouard Adolphe Casimir Joseph Mortier, mareșal francez (n. 1768)

·       1842: Clemens Brentano, poet german (n. 1778)

·       1844: Joseph-Napoléon Bonaparte, rege al Neapolelui și Siciliei, rege al Spaniei și al Indiilor, conte de Survilliers (n. Corte, Franța, 7 ianuarie1768 - d. Florența, Italia, 28 iulie 1844) a fost fratele mai mare al împăratului francez Napoleon I, care l-a numit rege al Neapolelui și Siciliei (1806-1808) și mai târziu rege al Spaniei. A fost rege al Spaniei din 6 iunie 1808^[1] până pe 11 decembrie 1813, însă se întorsese în Franța încă de pe 13 iunie 1812. Bonaparte s-a născut sub numele de Giuseppe Buonaparte ca fiu al lui Carlo Buonaparte și al Letiziei Ramolino la Corte, în Corsica. În calitate de avocat, politician și diplomat a servit în Cinq-Cents și a fost ambasadorul francez la Roma. S-a însurat cu Julie Clary pe 1 august1794 în Cuges-les-Pins, Franța. Au avut trei fiice, Julie Joséphine Bonaparte (1796–1796), Zénaïde Laetitia Julie Bonaparte (1801–1854) și Charlotte Napoléone Bonaparte (1802–1839). El le-a numit pe cele două fiice supraviețuitoare ale sale drept moștenitoare. A avut de asemenea doi copii cu Maria Giulia, contesă de Atri (Giulio, născut în 1806 și Teresa, născută în 1808).

În 1795 Joseph a fost admis în Consiliul Bătrânilor, unde și-a folosit poziția pentru a-și ajuta fratele să răstoarne Directoratul.

Portret al lui Joseph Bonaparte în uniformă de ofițer spaniol.

Castelul din Villandry fusese ocupat de către guvernul revoluționar francez, iar la începutul anului 1800 fratele lui Joseph, viitorul împărat Napoleon, a cumpărat castelul pentru el. În 1806, lui Bonaparte i s-a acordat comanda militară a Neapolelui și curând după aceea a fost numit rege de către Napoleon, numai pentru a fi înlocuit doi ani mai târziu de către cumnatul său, Joachim Murat, atunci când Joseph a fost numit rege al Spaniei în august 1808, curând după invazia franceză.

A părăsit Neapole fără tragere de inimă și a ajuns în Spania chiar la începutul revoltei acesteia împotriva dominației franceze și al Războiului peninsular, în care francezii au fost în cele din urmă alungați de către armatele spaniole și britanice. După ce s-a retras cu majoritatea armatei sale în nordul Spaniei, a încercat să abdice de pe tronul spaniol în schimbul celui neapolitan; Napoleon s-a opus acestui plan și a trimis întăriri pentru a ajuta în războiul de supunere a Spaniei. Restul domniei sale acolo a fost șubredă, războindu-se constant cu gherilele spaniole. Niciodată nu-și va putea exercita controlul asupra întregii țări.

Spaniolii l-au poreclit Pepe Botella („Sticlă Iosif”) această denumire părând a proveni din faptul că acesta era mai mereu beat. Cu toate acestea, altă teorie susține că porecla a fost cauzată de o confuzie: atunci când Joseph Bonaparte ieșea afară din castelul unde locuia pentru a se uita prin împrejurimi cu o lunetă, aceasta arăta ca o sticlă, sau fusese făcută să arate ca o sticlă de către oponenții săi.

Suporterii lui Joseph Bonaparte erau numiți josefinos sau afrancesados (francizați). În timpul domniei sale a pus capăt Inchiziției spaniole, una din cauze fiind și aceea că Napoleon era în relații proaste cu papa Pius al VII-lea în acea perioadă. În ciuda acestor eforturi pentru a-și spori popularitatea, naționalitatea și sprijinul străin ale lui Bonaparte, plus apartenența acestuia la o lojă masonică^[2], au garantat practic faptul că nu va fi acceptat niciodată ca monarh legitim de către majoritatea populației spaniole. În timpul domniei sale asupra Spaniei, Venezuela și-a declarat independența (1810) față de Spania, fiind prima națiune care recurge la acest fapt. De-a lungul Războiului peninsular, comanda sa asupra forțelor franceze din Spania s-a dovedit a fi doar formală, deoarece comandanții săi insistau ca fratele mai mic al regelui să fie de acord cu instrucțiunile lui Joseph înainte de a le urma.

Bonaparte a abdicat și s-a întors în Franța după înfrângerea din Bătălia de la Vittoria. A fost considerat de către bonapartiști ca fiind moștenitorul de drept al tronului Franței după moartea fiului lui Napoleon, Napoleon al II-lea în 1832, deși nu a întreprins mai nimic în vederea preluării puterii. Bonaparte a trăit o perioadă de timp în Statele Unite, inițial în New York City și Philadelphia, unde casa sa a devenit sediul activității expatriaților ^[3] francezi, însă mai târziu s-a mutat pe o proprietate numită Point Breeze în Bordentown, New Jersey, lângă râul Delaware. Casa lui Joseph era pe un deal din cauza temerii sale de a nu fi atacat de vreun agent al inamicilor Franței, Anglia sau Spania, precum și de americani ostili cauzei sale. Subsolul conține tunele care sunt fortificate cu cărămizi și erau destul de înalte pentru ca o persoană să meargă stând dreaptă în picioare.^[4] Se crede de asemenea că a întâlnit Diavolul din Jersey în timp ce vâna acolo. ^[5]

Joseph Bonaparte s-a întors în Europa unde a murit la Florența, Italia și a fost îngropat în complexul de clădiri Les Invalides din Paris. S-a căsătorit cu Marie Julie Clary la 1 august 1794 la Cuges-les-Pins, Franța. Au avut împreună trei fiice:

• Julie Joséphine Bonaparte (1796–1796).
• Zénaïde Laetitia Julie Bonaparte (8 iulie 1801 – 1854); căsătorită în 1822 cu Charles Lucien Bonaparte.
• Charlotte Napoléone Bonaparte (31 octombrie 1802 – 2 martie 1839); căsătorită în 1826 cu Napoleon Louis Bonaparte.

Joseph a avut doi copii cu Maria Giulia, contesă de Atri:

• Giulio (1806–)
• Teresa (1808–).

De asemenea, Joseph a avut două fiice americane născute la Point Breeze, moșia sa din Bordentown, New Jersey, de amanta lui, Annette Savage ("Madame de la Folie"):

• Pauline Anne; a murit de tânără.
• Catherine Charlotte (1822–1890); căsătorită cu col. Zebulon Howell Benton , a avut copii

Joseph I

Rege al Spaniei și al Indiilor Rege de Neapole Conte de Survilliers

Joseph Bonaparte, de Jean-Baptiste Wicar, 1803

·       1849: Carol Albert (Carlo Alberto Amedeo; 2 octombrie 1798 – 28 iulie 1849) a fost rege al Piemontului-Sardiniei din 1831 până în 1849. I-a succedat vărului său îndepărtat Carol Felix al Sardiniei și numele său este legat de Primul Război de Independență italian. A abdicat după ce forțele sale au fost înfrânte de armata austriacă în bătălia de la Novara (1849) și a murit în exil la scurt timp. S-a născut la Torino în 1798 ca fiul cel mare al lui Carol Emanuel, Prinț de Carignano și a Mariei Cristina de Saxonia. Deoarece niciunul dintre fiii regelui Victor Amadeus al III-lea nu avea moștenitori pe linie masculină, Carol Albert a fost cunoscut întreaga sa viață drept moștenitorul tronului Sardiniei.

Regele Carol Albert, 1841.

A fost educat în atmosfera intelectual liberală și francofilă de la Geneva, apoi la Paris în timpul Primului Imperiu Francez. Napoleon l-a numit locotenent de dragoni în 1814. După căderea lui Napoleon, Carol Albert s-a întors la Torino. Doi mentori au avut misiunea de a combate ideile periculoase despre eliberarea națională pe care Carol le-a învățat în Franța. Cu toate acestea, el a continuat să afișeze unele simpatii față de liberali.

În 1821, ca regent al regatului în absența noului rege, Carol Felix(atunci în Modena), el a admis o constituție care a fost dezavuată de rege. Regele l-a trimis pe Carol Albert să se alăture armatei franceze în Spania pentru a reprima revoluția liberală și pentru restabilirea regelui Ferdinand al VII-lea. El s-a distins în bătălia de la Trocadero, în 1823, care a anihilat speranțele unei monarhii constituționale pentru Spania. 

Carol Albert

·       1869: Jan Evanghelista Purkinje, biolog și fiziolog ceh (n. 1787)
* 1879: Willem de Mecklenburg-Schwerin (5 martie 1827 - 28 iulie 1879), a fost al doilea fiu al Marelui Duce Paul Friedrich de Mecklenburg-Schwerin și a soției acestuia, Prințesa Alexandrine a Prusiei, fiica regelui Frederic Wilhelm al III-lea. S-a înrolat în armata Prusiei și a devenit comandant al regimentului 6 de cuirasieri. Wilhelm era cunoscut pentru caracterul libertin. În două ocazii Wilhelm a lipsit de la comanda armatei prusace și a cerut-o în căsătorie pe celebra balerină Marie Taglioni; era considerat "oaia neagră" a familiei.^[1] Sub presiunea familiei, la 9 decembrie 1865, el s-a căsătorit cu verișoara sa Prințesa Alexandrine a Prusiei, fiica Prințului Albert și a Prințesei Mariana de Orania-Nassau.

Fratele mai mare al lui Wilhelm, Frederic Francisc al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg, avea deja mulți copii din cele două căsătorii așa că nu existau șanse ca Wilhelm și Alexandrine să succeadă la tronul ducatului Mecklenburg-Schwerin. În timpul căsătoriei, cuplul a locuit la Palatul Bellevue din Berlin. Mariajul nu a fost fericit, ea a încercat să scape de câteva ori însă a fost forțată să se întoarcă de mătușa și soacra ei Alexandrine.^[2] William a reușit cu greu să obțină o comandă lipsită de importanță în armata prusacă în timpul războiului franco-prusac.^[1] El a fost grav rănit de o explozie în timpul războiului, la 9 septembrie 1870 la Laon, dar a continuat să trăiască până în 1879. Cuplul a avut o fiică:

• Ducesa Charlotte de Mecklenburg-Schwerin (7 noiembrie 1868 - 20 decembrie 1944); s-a căsătorit cu Prințul Heinrich XVIII Reuss de Köstritz și a avut copii.

Wilhelm de Mecklenburg-Schwerin

* 1885: Alexandru Crețescu (n. 1825 – d. 28 iulie 1885, Odobești) a fost un magistrat, politician, ministru și membru al Înaltei Curți de Casație și Justiție român.
* 1895: Marie Luise Charlotte de Hesse-Kassel,^[1] germană Marie Luise Charlotte, Landgräfin von Hessen-Kassel^[1]; 9 mai 1814 - 28 iulie 1895) a fost membră a Casei de Hesse-Kassel prin naștere. Prin căsătoria cu Prințul Frederic Augustus de Anhalt-Dessau, Marie Luise Charlotte a devenit și membră a Casei de Ascania și prințesă de Anhalt-Dessau. 

Marie Louise Charlotte de Hesse-Kassel

Prințesă Frederic Augustus de Anhalt-Dessau

·       1933: Zoltán Adorjáni, scriitor, poet maghiar din Transilvania (n. 1880)

·       1938: Dumitru Evolceanu, critic literar (n. 1865)

* 1941: Ștefan Zăvoianu (n. 1882 - d. 28 iulie 1941, Valea Piersicilor, Jilava) a fost un militar român, fost Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul pentru fapte de arme în primul război mondial, eliberat cu gradul de colonel (apoi degradat), ziarist, fondator și proprietar al ziarului „Dacia”, înființat în 1919 și politician de extremă dreaptă (în decembrie 1937 a fost ales senator pe listele partidului legionar Totul pentru Țară).

Numit de Horia Sima Prefect al Poliției capitalei, a organizat și condus Masacrul de la Jilava din noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940 când, în fruntea unui grup de legionari, a asasinat 64 de foști demnitari și ofițeri români. Judecat de un tribunal militar, a fost degradat, condamnat la moarte și executat la 28 iulie 1941, în Valea Piersicilor, situată la sud-est de penitenciarul Jilava (la acea vreme Închisoarea Militară Jilava). În 1934, Zăvoianu îl ascunde pe Corneliu Zelea Codreanu în casa lui când acesta era căutat de poliție. În 1938 i se fixează domiciliu forțat la Miercurea Ciuc. În anul 1940, pe timpul scurtei colaborări a Mișcării Legionare aflată sub comanda lui Horia Sima, cu Carol al II-lea, este inițiatorul constituirii Forului Legionar.

La 5 octombrie 1940 este numit de Horia Sima și de generalul Constantin Petrovicescu, ministrul de interne în guvernul Antonescu-Sima (în timpul Statului Național-Legionar), Prefect al Poliției capitalei și comandant al Poliției legionare din București. Deși inundată de legionari și simpatizanți-legionari, aceștia antipatizau poliția pentru că participase - adesea, cu exces de zel - la activități anilegionare în perioada carlistă. Sima și Petrovicescu au decis deci, constituirea unui corp de poliție auxiliară, numită „Poliția legionară”. Antonescu a intuit avantajele pe care le putea avea de pe urma unei astfel de unități semi-oficiale: eliminarea unor dușmani personali folosindu-se de Mișcarea legionară, pe care o va putea acuza ulterior de aceste crime și ilegalități, așa că s-a grăbit să-i dea mână liberă: „Aveți toată latitudinea, dublați toate elementele de la Siguranță, de la Poliție, dublați cu legionari, să poarte cămașă albastră, verde, n-am nimic de spus, dar să facă parte din aparatul oficial”.^[1] În privința Siguranței, Antonescu trișa, deoarece după ce l-a arestat pe Mihail Moruzov a numit la conducerea Serviciului Special de Informații - SSI un funcționar de încredere și anti-legionar, Eugen Cristescu. Cu ocazia reînhumării, cu funeralii naționale, a lui Codreanu, Sima a ordonat arestarea unui număr de foști fruntași politici și înalți funcționari de stat incomozi, „carliști”, sau care ar fi avut vreo legătură cu uciderea „Căpitanului” Codreanu și i-a internat la penitenciarul Jilava.

Penitenciarul Jilava se afla în custodie legionară, fapt care periclita viața arestaților deci, Tribunalul București s-a simțit obligat să intervină și, sub pretextul colectării de mărturii pentru pregătirea proceselor, a dispus transferarea unora dintre arestați la alte închisori. În noua sa poziție Zăvoianu - care și-a folosit toată energia pentru arestarea și torturarea anti-legionarilor din perioada carlistă - a considerat că ordinul vine de la Antonescu, care și-ar fi schimbat părerea și a refuzat să execute directivele Tribunalului care, la 26 noiembrie 1940 a cerut ajutorul armatei pentru a executa transferul arestaților. Zăvoianu a aflat că este pe cale să fie neutralizat și a decis să acționeze de urgență. În noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940, în fruntea unei grupe de legionari, s-a deplasat la penitenciarul Jilava și a declanșst măcelul^[2][3].

Este evident că Antonescu a știut de masacrul în pregătire - Cristescu urmărea fiecare pas al Polției legionare, având informatori la toate nivelele - dar a preferat să închidă ochii pentru a se putea debarasa de o serie de oponenți, concurenți și inamici personali, ca generalii Gheorghe Argeșanu, Ion Bengliu, Gabriel Marinescu, fostul ministru de justiție Victor Iamandi și Mihail Moruzov cu adjunctul său, Niky Ștefănescu, care dețineau un dosar cu documente compromițătoare despre Conducător, etc. Cine i-a putut fi util, ca fostul prim-ministru Ion Gigurtu, considerat de Antonescu însuși trădător, dar cu relații la Berlin, ce puteau fi, eventual, folosite, au scăpat miraculos. Au mai scăpat miraculos și deținuții comuniști care fuseseră comasați la subsolul închisorii.^{[necesită citare]}

În noaptea respectivă se găseau arestați la Jilava 65 deținuți, politicieni și ofițeri superiori ai armatei și poliției, sub acuzarea de complicitate la arestarea și executarea lui Codreanu, 28 în arest preventiv, cu mandat de arestare și 37 adunați de Poliția legionară fără mandat de arestare, în special, polițiști și jandarmi. Plutonierul de jandarmi Petre Tudor a fost arestat de legionari și asasinat datorită coincidenții de nume cu unul dintre asasinii lui Codreanu. Dintre cei 65 de arestați au fost asasinați 64. Printre cei 28 de deținuți în arest preventiv (cu mandat de arestare) se numără:

- Generalul Gheorghe Argeșanu, fost ministru al Apărării Naționale, fost prim ministru;

- Victor Iamandi, fost ministru de justiție;

- Generalul de Poliție Gabriel Marinescu, fost prefect al Poliției Capitalei (1930-1937), subsecretar de stat la Interne (1937), ministru de interne (1939) și ministru al ordinii publice (1939);

- Generalul Ion Bengliu, comandant al Jandarmeriei Române (1938-1940);

- Mihail Moruzov, șeful Serviciului Secret de Informații al Armatei și adjunctul său,

- Niky Ștefănescu, adjunctul lui Moruzov;

- Colonel magistrat Vasile Zeicu;

- Maior Iosif Dinulescu;

- Aristide Macovei, ș.a.

Prin decretul nr. 314 din 14 ianuarie 1941 a fost abrogată denumirea de „Stat Național-Legionar”. Rebeliunea legionarădeclanșată la 21 ianuarie 1941 a fost înăbușită de armată, la ordinele lui Antonescu, la 23 ianuarie 1941.

La 9 iulie 1941, Curtea Marțială a Comandamentului Militar al Capitalei, sub președinția prim-președintelui, colonel-magistrat Vasile Gelep, secondat de locotenent-colonel-magistrat dr. Alexandru Iancu Petrescu, căpitan-magistrat (rez.) Cezar Popescu și căpitan de jandarmerie Ion Căproiu, începea „dezbaterile în procesul privind asasinatele săvârșite la Închisoarea Militară Jilava în noaptea de 26/27 noiembrie 1940 (...) și a acuzațiilor pentru crimele din aceeași noapte de la Prefectura Poliției Capitalei, de la Strejnic - județul Prahova și din pădurea Balota-Vlăsia, învinuiți de sechestrarea și de asasinarea profesorilor Nicolae Iorga și Virgil Madgearu și a unor polițiști”^[4].

Găsit vinovat, Ștefan Zăvoianu a fost degradat, i s-a retras Ordinul Mihai Viteazul și apanajele ascendente și a fost condamnat la moarte și executat la 28 iulie 1941, la Jilava. Filmul Un comisar acuză, regizat de Sergiu Nicolaescu în 1973, a fost inspirat din evenimentele Masacrului de la Jilava. Eroul principal, comisaul de poliție Tudor Moldovan este însărcinat să ancheteze un masacru foarte similar cu cel de la Jilava. Numele persoanelor și locurilor sunt însă schimbate — de exemplu, închisoarea Jilava este numită „Viraga”. Filmul aparține «curentului realist-socialist» iar faptele istorice sunt adaptate punctului de vedere al istoriografiei comuniste.

·       1942: A murit Sir William Matthew Flinders Petrie, renumit arheolog englez; (n. 03.06.1853). A intreprins importante cercetari arheologice in Egipt si Palestina.

·       1945: A murit Litman Leon Ghelerter, unul dintre fruntaşii mişcării socialiste din România, doctor, ctitor de spitale şi publicist (n. 1873).

·       1946: Max Arnold (Max Wechsler), pictor român (n. 1897)

·       1968: A murit Otto Hahn, fizician si chimist german, membru de onoare al Academiei Române si laureat al Premiului Nobel în 1944, cel care a pus în evidenta, în 1938, împreuna cu F. Strassmann, fisiunea uraniului si a toriului (n.08.03.1879). Otto Hahn (n. 8 martie 1879 – d. 28 iulie 1968) chimist german, laureat al Premiului Nobel pentru chimie (1944). Este considerat părintele chimiei nucleare și a descoperit elementul toriu.

·       1969: A murit   Ramón Grau, preşedinte cubanez (1933–1934, 1944–1948);  (n. 13.09.1882).

·       1970: Sir John Barbirolli, dirijor englez de origine italiană (n. 1899)

·       1970: A decedat marele chimist si pedagog roman Costin Nenitescu; (n.1902). Costin D. Nenițescu (în publicațiile științifice Nenitzescu; n. 15 iulie 1902, București – d. 29 iulie 1970, Bușteni) chimist român. A fost fondatorul și promotorul unor ramuri noi ale chimiei din România și un membru al Academiei Române.
* 1982: Coert Laurens Steynberg (n. 7 ianuarie 1905, Hennops River - d. 28 iulie1982, Pretoria), este un sculptor și desenator sud-african, ieșit din comunitatea afrikaners. Coert Laurens Steynberg s-a născut la 7 ianuarie 1905, în Hennops River, provenind din comunitatea afrikaners.

Coert Steynberg este autorul unor numeroase statui oficiale ale unor personalități din Republica Africa de Sud, între care:

• Statuia președintelui Paul Kruger situată în Parcul Național Kruger;
• Statuia lui J.G. Strijdom situată în Strijdom squar, la Pretoria de la 31 mai1972 la 31 mai 2001, înainte de reloclizarea la Nylstroom.
• Statuia în bronz a pastorului Dirk van der Hoff la Potchefstroom.

Coert Steynberg este autorul desenului gazelei springbok^[1] aflat pe moneda cu valoare nominală de 5 șilingi comemorând vizita familiei regale a Angliei în 1947. Desenul a fost apoi utilizat pe monedele de 50 de cenți din 1948 – 1964, pe monedele de aur cu valori nominale de 1 Rand și 2 Rand din 1961– 1983, precum și pe piesa monetiformă Krugerrand, începând din 1967.

A decedat la 28 iulie 1982, la Pretoria. 

Coert Laurens Steynberg

·       1985: A murit Valeria Sadoveanu, scriitoare, cea de-a doua sotie a lui Mihail Sadoveanu; (n. 1907).

* 1990: Jill Esmond (n. 26 ianuarie 1908 - d. 28 iulie 1990) a fost o actriță de origine engleză. Filmografie:

• Once a Lady (1931)
• The Skin Game (1931)
• No Funny Business (1933)
• Eagle Squadron (1942)
• My Pal, Wolf (1944)

Jill Esmond

* 1996: Adrian Rogoz (n. 19 aprilie 1921^[1] – d. 28 iulie 1996^[1]) a fost un scriitor român, prozator, poet, traducător. Adrian Rogoz a fost prezent la 25 iulie 1969 la „Tehnic-Club” (Calea Șerban Vodă nr.213, sector 5, București), când studentul Daniel Cocoru a înființat primul cenaclu SF de amatori din România. Inițial, acesta a fost numit „cenaclul S.F. de pe lângă clubul MM” (adică „2000” în cifre romane), apoi „cenaclul SF” iar în 1973 Adrian Rogoz i-a dat numele de „Solaris” Opera literară: 

• 1934 - prima sa povestire științifico-fantastică, Astrul principal
• 1955 - nuvela Inimă de ciută în colaborare cu Cristian Ghenea
• 1956 - romanul Uraniu (neterminat)
• 1959 - nuvela Planeta Mrina în alarmă
• 1964 - nuvela Oriana, ei și Gemi 1, 2, 3
• 1965 - Fugă în spațiu-timp
• 1965 - romanul Omul și Năluca
• 1965 - volumul de proză scurtă Lumi stranii
• 1972 - nuvelele Alambai sau arcanele artei și Altarul zeilor stohastici
• 1974 - colecția de povestiri Prețul secant al genunii
• 1974 - Mai mult ca perfectul crimei
• 1981 - volumul de versuri Inimă rezistentă
• 1981 - Mesaj
• 1982 - Supraviețuitorul

Piese de teatru:

• 1953 - Martin Roger descoperă America împreună cu C. Constantin
• 1984 - Privire din pom asupra realității

·       2004: A murit omul de stiinţă Francis Crick, laureat al Premiului Nobel în 1962 pentru descoperirea structurii dublu spiralate a ADN-ului (n. 8 iunie 1916). Francis Harry Compton Crick (n. 8 iunie 1916, Northampton Anglia – d. 28 iulie 2004, San Diego, SUA) bio- și neuro-fizician britanic, fiind unul din cei patru co-descoperitori (alături de James D. Watson, Maurice Wilkins și Rosalind Franklin) a structurii ADN-ului în 1953. Crick a devenit laureat al Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină în anul 1962, alături de colegii săi în viață James D. Watson și Maurice Wilkins, întrucât Rosalind Franklin a murit de cancer în 1958, înaintea deciderii decenării premiului.
* 2007: Isidore Isou (născut Isidor Goldstein) (n. 31 ianuarie 1925, Botoșani - d. 28 iulie 2007, Paris, Franța) a fost un poet, critic de film și artist vizual francez, evreu originar din România.

El a fost fondatorul lettrismului, o mișcare artistică și literară formalistă, inspirată mai ales din dadaism și suprarealism, care consideră că esența poeziei constă în simpla sonoritate a sunetelor, îmbinate eufonic mai mult sau mai puțin arbitrar 

Isidore Isou

Isidore Isou

·       2012: Mihail Lupoi, om politic român (n. 1953).
* 2014: Hans „Gerch” Georg Herzog (n. 7 mai 1915, Sebeșul Săsesc, comitatul Sibiu, d. 28 iulie 2014, Viena)^[1] a fost un handbalist de etnie germană care a jucat pentru echipa națională a României. Herzog a fost component al selecționatei în 11 jucători a României care s-a clasat pe locul al cincelea la Olimpiada din 1936, găzduită de Germania
* * 2017: Stein Mehren (n. 16 mai 1935,^[5] Oslo, Norvegia – d. 28 iulie2017,^[3][4][5] Oslo, Norvegia^[6]) este un poet și pictor norvegian.

A studiat la universitate filozofia și biologia. A scris în principal poezii, dar și romane, eseuri și piese de teatru. A debutat cu colecția de poezii Gjennom stillheten en natt în 1960.

O temă principală în scrierile lui Mehren este relația dintre natură și conștiință.

Pe când primele scrieri sunt optimiste, începând cu anii 1980 atmosfera poeziilor lui devine mai sumbră. Boala și moartea apar deseori ca motiv, și motive anterioare, precum copilăria sau dragostea, vor fi abordate din perspectiva tristeții sau a crizei. Atunci ând scrie despre dragoste, de exemplu, scrie despre dragostea pierdută.

În eseurile sale, precum și în cele două romane, De utydelige și Titanene scrie din punctul de vedere al unei critici culturale pure, unde atacă atât politizarea culturii în anii 1970 în Norvegia cât și societatea planificată a democrației sociale scandinave. A fost mereu împotriva oricărei forme de limitare a figurii umane sau a culturii în general.

A debutat ca pictor în 1993 expunând la galleria Haaken în Oslo, și a publicat mai multe volume în care poezii și picturi apar împreună, de exemplu Kjærlighetsdikt (1997). Cărți:

• 2008 Ordre, poezii
• 2007 I stillhetens hus, poezii
• 2006 Anrop fra en mørk stjerne, poezii
• 2004 Imperiet lukker seg, poezii
• 2004 Samlede dikt 1973-1979
• 2003 Den siste ildlender, poezii
• 2001 Ord av Stein Mehren
• 2000 Ark, poezii
• 1999 Utvalgte dikt, poezii
• 1999 Nattmaskin, poezii
• 1999 Kjærlighetsdikt, poezii și og picturi
• 1999 Hotel Memory, poezii
• 1994 Evighet, vårt flyktigste stoff, poezii
• 1993 Dikt i bilder, poezii și picturi
• 1992 Nattsol, poezii
• 1992 Det forseglede budskap." Eseu
• 1991 Arne Nordheim. Og alt skal synge
• 1990 Skjul og forvandling, poezii
• 1989 Det andre lyset, poezii
• 1989 Fortapt i verden. Syngende, poezii
• 1987 Vår tids bilde som entropi og visjon. 5 postmoderne essays eseuri
• 1986 Corona. Formørkelsen og dens lys, poezii
• 1984 Her har du mitt liv, eseuri
• 1983 Timenes time, poezii
• 1982 Galakse, texte cu ilustrații de Kai Fjell
• 1982 Samlede dikt 1960-1967
• 1981 Den usynlige regnbuen, poezii
• 1980 50 60 70 80, eseuri
• 1979 Vintersolhverv, poezii
• 1977 Myten og den irrasjonelle fornuft, eseuri
• 1977 Det trettende stjernebilde, poezii
• 1976 Den store søndagsfrokosten, teatru
• 1976 Det opprinnelige landskapet, poezii alese
• 1975 De utydelige: en europeisk roman - 2. omarbeidede utg, roman
• 1975 Menneske bære ditt bilde frem, poezii
• 1975 En rytter til fots. Åpent brev til kulturister av alle slag, eseu
• 1975 Titanene: en europeisk roman
• 1974 Kunstens vilkår og den nye puritanismen, eseuri
• 1973 Den store frigjøringen eller hva som hendte meg på siste sommerseminarium en dag jeg forsøkte å krype ut av sangkassen min, nuvelă
• 1973 Dikt for enhver som våger, poezii
• 1972 De utydelige. En europeisk roman, roman
• 1971 Kongespillet - avviklingen av en myte, poezii și proză
• 1970 Maskinen og menneskekroppen - en pastorale, eseuri
• 1969 Aurora det niende mørke, poezii și proză
• 1968 Narren og Hans hertug, eller Stykket om fløytespilleren Hans van Nicklashausen og hans møte med stratenplyndrerne, teatru
• 1967 Vind Runer, poezii
• 1966 Tids Alder, poezii
• 1966 Samtidsmuseet og andre tekster, eseuri
• 1965 Gobelin Europa, poezii
• 1963 Mot en verden av lys, poezii
• 1962 Alene med en himmel, poezii
• 1961 Hildring i speil, poezii
• 1960 Gjennom stillheten en natt, poezii

Sărbători

·       În calendarul ortodox: Sf Ap și Diaconi Prohor, Nicanor, Timon și Parmena; Sf Cuv Pavel de la  Xiropotamu; Duminica a 6-a după Rusalii - Vindecarea slăbănogului din Capernaum

·       În calendarul romano-catolic: Sf. Victor I, papă, martir; Sf. Inocențiu I, papă. Papa Victor I a fost Papă al Romei în perioada 186 sau 189 – cca. 197sau 198 sau 199. Datele pontificatului Papei Victor I diferă în funcție de sursele consultate. Papa Inocențiu I a fost Papă al Romei în perioada 401 – 12 Martie 417.

·       Ziua mondială de luptă împotriva hepatitei

• Peru -- Sărbătoare națională, Proclamarea independenței (1821)

RELIGIE ORTODOXĂ 28 Iulie

Sf Ap și Diaconi Prohor, Nicanor, Timon și Parmena; Sf Cuv Pavel de la  Xiropotamu; Duminica a 6-a după Rusalii - Vindecarea slăbănogului din Capernaum

În aceasta luna în ziua a douazeci si opta, pomenirea Sfintilor Apostoli si diaconi: Prohor, Nicanor, Timon si Parmena.

Sfintii Apostoli din cei 70 Prohor, Nicanor, Timon si Parmena au fost printre primii diaconi ai Bisericii lui Hristos.

In Faptele sfintilor Apostoli (6, 1-6) se spune ca sfintii doisprazece Apostoli au ales sapte barbati plini de Duhul Sfânt si de intelepciune – Stefan, Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena si Nicolae – si i-au hotarât in slujba de diaconi.

Sfanta Biserica face pomenirea lor împreuna in aceasta zi de 28 iulie, chiar daca ei au propovaduit cuvântul credintei si marturiseau pe Domnul Iisus Hristos Fiu al lui Dumnezeu si om desavârsit in locuri si timpuri diferite.

Sfantul Prohor l-a însotit mai intâi pe sfantul Apostol Petru si a fost facut de acesta episcop in cetatea Nicomidia. Dupa Adormirea Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, Prohor a devenit insotitor si impreuna-lucrator al sfantului Apostol Ioan Teologul, si impreuna cu acesta a fost sunghiunit in insula Patmos. Aici sfantul Prohor a scris cartea Apocalipsei dupa dictarea inspirata a sfantului Ioan, Apostolul cel Iubit. La intoarcere in Nicomidia sfantul Prohor a converitit multime multa de pagâni la Cristos, si din aceasta pricina a primit cununa muceniciei. (Alte imagini cu sfantul Prohor impreuna cu sfântul Ioan Teologul.)

Sfantul Nicanor a primit mucenicia in aceeasi zi in care sfantul întaiul-mucenic si arhidiacon Stefan (praznuit la 27 decembrie) si multi alti crestini au fost ucisi cu pietre.

Sfântul Timon a fost asezat de Apostoli episcop al cetatii Bastoria in Arabia, si acolo a patimit multe de la evrei si pagâni pentru predica Evangheliei. A fost aruncat intr-un cuptor aprins, dar puterea lui Dumnezeu a facut sa iasa nevatamat. O traditie occidentala spune ca sfântul Timon a murit rastignit.

Sfantul Parmena a predica cu inflacarare pe Hristos in Macedonia. A murit de o boala care l-a lovit. Dar exista si o traditie conform careia sfântul Parmena a primit cununa muceniciei cândva pe la sfârsitul domniei împaratului Traian (98-117).

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Evstatie, cel din Ancira.

Acest sfânt era ostas si, fiind adus înaintea lui Cornelie guvernatorul Ancirei, a marturisit slobod si cu îndrazneala pe Hristos. Pentru aceasta a fost batut fara mila, si patrunzându-i gleznele l-au târât de la cetatea Ancirei pâna la râul Sangarul, urmat si privit de guvernator. Si acolo, bagându-l într-o racla, l-au aruncat în râu. Iar din voia lui Dumnezeu un înger a scos la uscat racla în care se afla sfântul sanatos, cântând psalmul acesta: „Cel ce locuieste în ajutorul Celui Preaînalt…” Dupa aceea aflând aceasta guvernatorul si rusinându-se, scoase sabia si se omorî singur. Iar sfântul mucenic rugându-se si împartasindu-se cu dumnezeiestile Taine printr-un porumbel trimis din cer si multumind lui Dumnezeu, si-a dat sufletul în mâna îngerului cel care îl scapase din râu. Si au fost îngropate cinstitele lui moaste în cetatea Ancirei.

Tot în aceasta zi, pomenirea Cuviosului Pavel, întemeietorul Manastirii Xiropotamu din Sfântul Munte Athos.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Duminica a 6-a după Rusalii - Vindecarea slăbănogului din Capernaum

Ev Matei 9, 1 - 8

În vremea aceea, intrând în corabie, Iisus a trecut marea şi a venit în cetatea Sa. Şi, iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Iartate sunt păcatele tale! Dar unii dintre cărturari ziceau în sinea lor: Acesta hulește. Și Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre? Ce este mai lesne? A zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Ridică-te şi umblă? Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Ridică-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta. Şi ridicându-se, s-a dus la casa lui. Iar mulţimile, văzând acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Care dă oamenilor asemenea putere.

Ap Romani 12, 6 - 14

Fraţilor, avem felurite daruri, după harul ce ni s-a dat. Dacă avem prorocie, să prorocim după măsura credinţei; dacă avem slujbă, să stăruim în slujbă; dacă unul învaţă, să se sârguiască în învăţătură; dacă îndeamnă, să fie la îndemnare; dacă împarte altora, să împartă cu firească nevinovăţie; dacă stă în frunte, să fie cu tragere de inimă; dacă miluieşte, să miluiască cu voie bună! Dragostea să fie nefăţarnică. Urâţi răul, alipiţi-vă de bine. În iubire frăţească, unii pe alţii iubiţi-vă; în cinste, unii altora daţi-vă întâietate. La sârguinţă, nu pregetaţi; cu duhul fiţi fierbinţi; Domnului slujiţi. Bucuraţi-vă întru nădejde; în suferinţă fiţi răbdători, la rugăciune stăruiţi. Faceţi-vă părtaşi la trebuinţele sfinţilor, iubirea de străini urmând. Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc. Binecuvântați-i şi nu-i blestemaţi.

Predică la Duminica a VI-a după Rusalii - Vindecarea slăbănogului din Capernaum - Despre păcatele săvârșite cu gândul - Pr. Ilie Cleopa

În multe locuri ale Sfintei și dumnezeieștii Scripturi aflăm că Dumnezeu Cel Atoateștiutor știe gândurile oamenilor și vede mai înainte toate cele ce vom face și vom gândi noi. Acest lucru îl arată și psalmistul care zice: “Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tăi“

Duminica a VI-a după Rusalii - Vindecarea slăbănogului din Capernaum

“Și știind Iisus gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetați rele în inimile voastre?“ (Matei 9, 4)

Iubiți credincioși,

În multe locuri ale Sfintei și dumnezeieștii Scripturi aflăm că Dumnezeu Cel Atoateștiutor știe gândurile oamenilor și vede mai înainte toate cele ce vom face și vom gândi noi. Acest lucru îl arată și psalmistul care zice: “Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tăi“ (Psalm 138, 16). Prin proorocul Ieremia, Dumnezeu arată același lucru, zicând: “Eu sunt cel ce cerc inimile și ispitesc rărunchii ca să dau fiecăruia după căile lui și după roadele isprăvilor lui“ (Ieremia 11, 20; 17, 10; 20, 12). Proorocul David la fel zice: “Cela ce cerci inimile și rărunchii, Dumnezeule“ (Psalm 7, 9).

Așadar, frații mei, nu trebuie să ne mirăm că Dumnezeu știe gândurile noastre, ci mai ales, să ne temem de Dumnezeu, fiindcă El nu numai că știe gândurile noastre, ci și pedepsește păcatele ce nu le vom mărturisi la duhovnic și nu ne vom pocăi de ele, păzindu-ne mintea de gândurile rele.

În Legea Veche se oprea păcatul numai din lucrare, nu și din gând. Așa, de exemplu, zice: “Să nu furi, să nu desfrânezi, să nu ucizi...“ (Ieșire 20, 13-15). Legea veche, având numai umbra lucrurilor viitoare (Evrei 10, 1; Romani 3, 20), avea nevoie de împlinirea și desăvârșirea ei, deoarece, după mărturia Sfintei Scripturi, “Legea Veche nu a desăvârșit nimic“ (Evrei 7, 19). De aceea a și venit în lume Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, nu ca să strice Legea Veche, ci ca să o plinească și să o desăvârșească, adică să scoată păcatul din gând, din rădăcină (Matei 5, 17; Romani 3, 31; 10, 4; Galateni 3, 24) Legea Darului nu oprește păcatul numai din lucrare, ci și din gândire. Legea Veche se aseamănă cu o coasă care taie iarba pe deasupra pământului, iar rădăcinile rămân, iarba iarăși crescând la loc. Legea Darului, Sfânta Evanghelie, scoate păcatul din rădăcină, adică din gândire, căci după învățătura Sfinților Părinți, gândurile sunt rădăcini ale faptelor (Sfântul Nicodim Aghioritul. Paza celor cinci simțiri, 1826, p. 230).

Mântuitorul, arătând desăvârșirea Legii Noi față de Legea Veche, zice: “Ați auzit, că s-a zis celor de demult: Să nu desfrânezi“ (Ieșire 20, 14); “Eu însă vă spun că oricine se uită la femeie, spre a o pofti a și săvârșit adulter cu ea în inima sa“ (Matei 5, 27-28). În alt loc, Mântuitorul arătând greutatea păcatului cu gândul, zice: “Oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă“ (Matei 5, 22); și iarăși: “Oricine urăște pe fratele său, ucigaș de oameni este“ (I Ioan 3, 15). Iată dar că și un singur gând de ură asupra fratelui nostru ne face ucigași de oameni. De aceea Iisus Hristos, fiind Dumnezeu adevărat și știutor al inimilor omenești și al gândurilor minții, adeseori mustra pe farisei și pe cărturari, văzând în mintea și inimile lor gânduri de ură, de zavistie, de viclenie, de fățărnicie, de slavă deșartă, de mândrie, de desfrânare și altele de acest fel.

Prin aceasta ne arată că El vede, judecă și osândește păcatele noastre, făcute cu gândul înaintea Lui, dacă nu le vom mărturisi și nu ne vom pocăi de ele. Sfinții și dumnezeieștii Părinți, având în vedere că Dumnezeu pedepsește păcatele cu gândul, pururea își păzeau mintea și inima de gândurile pătimașe și rele, aducându-și aminte că “cuvântul lui Dumnezeu este viu și lucrător și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri și pătrunde până la despărțitura sufletului și duhului, între încheieturi și măduvă, și destoinic este să judece simțirile și cugetările inimii“ (Evrei 4, 12).

Sfântul Efrem Sirul, având în vedere că gândurile vor fi pedepsite în ziua cea mare a judecății de apoi, zice: "Nu vă aruncați în negrijă, frații mei, pentru păcatele cu gândul că nu ar fi mari și nu ar avea osândă de la Dumnezeu. Dacă păcatele cu gândul nu ar fi mari, apoi ar fi socotit Dumnezeu desfrânare întru poftă de femeie și ucidere întru ură de frate? Dacă păcatele cu gândul nu ar fi osândite, nu era nevoie ca dreptul Iov să aducă jertfă în toate zilele înaintea lui Dumnezeu, pentru păcatele făcute cu gândul ale feciorilor săi" (Iov 1, 4-5). Dacă păcatele cu gândul nu ar fi mari, nu ar fi zis marele apostol Pavel, că în ziua judecății de apoi “va descoperi Dumnezeu sfaturile inimilor și cele ascunse ale întunericului, pârându-i pe dânșii gândurilor lor, și dând răspuns în ceasul acela pentru ele“ (I Corinteni 4, 5; Romani 2, 15).

De unde se nasc gândurile rele în mintea noastră? La această întrebare, însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne răspunde, zicând: “Cele ce ies din gură pornesc din inimă și acelea spurcă pe om“ (Matei 15, 18). Altă dată iarăși zice: “Dinăuntru, din inima omului ies cugetele cele rele, desfrânările, hoțiile, uciderile, adulterul, lăcomia, vicleniile, înșelăciunea, nerușinarea, pizma, hula, trufia, ușurătatea. Toate aceste rele ies dinăuntru și spurcă pe om“ (Marcu 7, 21-23). Dar de câte feluri sunt gândurile rele? La această întrebare spune Sfântul Casian Romanul că opt sunt gândurile răutății. Și care sunt aceste opt feluri de gânduri rele? Cel dintâi gând al răutății este al lăcomiei pântecelui; al doilea, al desfrânării și al poftei de desfrânare; al treilea, al iubirii de argint; al patrulea, al mâniei; al cincilea, al întristării; al șaselea, al trândăviei; al șaptelea, al slavei deșarte; al optulea, al mândriei (Filocalia, vol. I, Sibiu, 1947, p, 97-123).

Prin ce faptă bună putem scăpa de gândurile rele? Atât monahii, cât și creștinii pot scăpa de gândurile rele prin două fapte bune, și anume: Prin paza minții de gânduri numită și trezvia atenției prin sfânta rugăciune și mai ales rugăciunea inimii. Iar pentru a scăpa de orice gând rău și de orice patimă, trebuie să unim trezvia atenției, adică gândurile curate ale minții noastre cu sfânta rugăciune. Aceste două fapte bune lucrează strâns unite una cu alta și se susțin reciproc, după cum zice Sfântul Isihie Sinaitul: "Atenția minții și rugăciunea lui Iisus, se suțin una pe alta, pentru că atenția supremă se naște din rugăciunea neîncetată iar rugăciunea se naște din paza minții și atenția supreme" (Filocalia, vol. IV. p. 42).

Să nu uităm însă că atât atenția gândurilor, cât și sfânta rugăciune sunt alungate din mintea noastră de păcatul uitării. Uitarea este primul păcat din partea rațională a sufletului, care alungă și stinge din mintea noastră trezvia și rugăciunea. Acest lucru îl adeverește același sfânt părinte, Isihie Sinaitul, care zice: "Blestemata uitare se opune atenției, ca apa, focului și în toată vremea o războiește cu putere. Precum zăpada nu naște flăcări, sau apa foc, spinul smochine, așa nu va fi liberă mintea omului de gânduri rele, de cuvinte rele și de fapte diavolești, dacă nu și-a curățit mintea și inima cu trezvia atenției și cu rugăciunea".

Și iarăși zice: "Precum fără corabie nu putem trece marea, așa fără paza minții de gândurile rele și fără chemarea deasă a lui Iisus Hristos, nu este cu putință să izgonim momeala gândului celui rău" (Ibidem, p. 48 și 76). Căci singurul chip duhovnicesc de a alunga de la noi gândurile rele și toate cursele vrăjmașului diavol este de a repeta neîncetat în toată vremea și în tot locul rugăciunea lui Iisus: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul (sau păcătoasa)".

Deci vă rog să nu uitați, când vă vin gânduri și pofte rele în minte sau în inimă, să le izgoniți de la voi cu această sfântă rugăciune. De veți avea paza minții și rugăciunea, să știți că va aflați pe calea mântuirii.

Acest lucru îl adeverește și Sfântul Pimen cel Mare care zice: "Omul ca să se mântuiască, nu are nevoie decât de minte trează și de rugăciune" (Pateric, Rm. Vâlcea, 1930. cap. 135. p. 186).

Iubiți credincioși,

Am vorbit astăzi despre păcatele pe care le facem cu gândul în toată ziua, în tot ceasul și în orice clipă, ca să ne dăm seama că și pentru aceste păcate vom da răspuns la judecată. Apoi să știți că mulți dintre creștini se păzesc de păcate mari, de moarte, dar se osândesc pentru mulțimea păcatelor cu gândul, care îi robesc până la moarte, și ei nu le iau în seamă. Oare cei care de tineri cugetă la tot felul de păcate trupești și-și ucid mintea, fecioria și simțurile, hrănindu-se cu ele, mai pot fi cosiderați curați și neprihăniți în fața lui Hristos, chiar dacă n-au făcut astfel de păcate? Nu, nicidecum. Ei nu mai sunt curați înaintea Domnului de nu se vor pocăi de ele. Și câți dintre asemenea creștini, mai ales tineri, necăsătoriți și văduve, nu sunt stăpâniți de aceste păcate? Oare nu datorită păcatelor cu mintea și imaginația ajung oamenii la păcatele cu fapta și la patimă?

Mulți alții sunt robiți în minte de gândul averii. Își fac planuri de tot felul, cugetă la averi, case, bani și nu au odihnă până nu încearcă să-și realizeze visul. Dar visele se spulberă, averile se risipesc, iubitorii de argint îmbătrânesc și mor săraci de toate și robiți de patima aceasta nevindecată întreținută în minte și inimă prin gânduri și imaginații. Credeți că-i va fi ușor la judecată unui asemenea om?

Alții sunt robiți de părerea de sine și de gândul că ei sunt mai buni, mai credincioși, mai curați, mai plăcuți lui Dumnezeu decât ceilalți. Oare credeți că ne putem mântui dacă suntem robiți de gândul mândriei și al slavei deșarte? Nu, nicidecum, dacă nu vom mărturisi aceste cugete la duhovnic și dacă nu ne vom părăsi de ele cât mai curând posibil.

Alții judecă pe aproapele în inimile lor și îl osândesc pentru faptele lui. Alții cugetă numai băuturi și ospețe, haine scumpe și cinste pământească, iar dacă nu le dobândesc se tulbură, cârtesc, slăbesc în credință și mor nemulțumiți în suflet. Oare aceștia nu trăiesc în zadar? Vor avea ei răspuns bun la înfricoșata judecată? Dar care dintre noi nu ne lăsăm pradă gândurilor rele, fără să ne dăm seama că păcatele cu gândul duc la cele cu fapta și că pentru toate gândurile și cuvintele deșarte vom da răspuns înaintea lui Dumnezeu.

Pentru a vă da seama de urmările grele ale păcatelor cu gândul, vă voi spune o istorioară adevărată din cartea numită Pateric.

Un sihastru oarecare ce trăia în pustie, avea un frate mirean într-un oraș. După câteva vreme a murit fratele acela și i-a rămas un copil mic de trei ani. Sihastrul, auzind de moartea fratelui său, a mers acolo, a luat pruncul și l-a dus în pustie, la chilia lui. Îl hrănea cu finice și cu alte verdețuri din pustie, din care mânca și el. Copilul n-a văzut nici un om, în afară de bătrânul care-l hrănea, de când l-a dus în pustie. Nici femei, nici sat n-a văzut, nici pâine n-a mâncat, nici n-a știut ce este și cum este viața lumii acesteia. Totdeauna era în pustie cu bătrânul, postind, rugându-se și lăudând pe Dumnezeu. A petrecut în această nevoință optsprezece ani, apoi a trecut la Domnul.

După îngroparea lui, a început sihastrul a se ruga lui Dumnezeu, să-i descopere pentru acel copil în care ceată de sfinți este rânduit. După multă rugăciune pe care a făcut-o cu mare osârdie, a adormit și a văzut în vis un loc întunecat și plin de toată scârba, iar în mijloc era copilul zăcând într-o supărare nespusă. Acestea văzându-le, bătrânul s-a mirat și a început a se ruga către Dumnezeu, zicând: "Doamne, ce este nedreptatea aceasta? Oare nu era curat acest copil de toate necurățiile trupești și lumești? Oare nu Te lăuda pe Tine în toate zilele și nopțile, postea, priveghea și se ostenea și de nici un păcat lumesc nu era atins? Dar acum ce este aceasta că îl văd pe el pedepsit în acel loc de întristare? Dar noi care suntem născuți, crescuți și îmbătrâniți în păcate, ce nădejde de mântuire vom avea? O, amar și vai de mine!"

Aceasta și mai multe zicând bătrânul cu plângere și cu tânguire, a stat înaintea lui îngerul Domnului și i-a zis: "Ce plângi așa, bătrânule, și de ce te tânguiești pentru copil care cu adevărat nu s-a atins de păcate trupești și lumești. L-ai învățat a posti, a priveghea și a se ruga, dar copilul avea mândrie mare și înălțare în inima lui, socotindu-se pe sine, pentru curățenia lui și viața cea neatinsă de lume, că este un mare sfânt, mai mare decât cei din lume, și a murit în această gândire înaltă de sine. Deci să știi că nu este nedreptate la Dumnezeu, căci tot cel ce se înalță pe sine cu gândul său, necurat este înaintea lui Dumnezeu, precum zice proorocul".

Aceasta zicându-i, îngerul s-a făcut nevăzut. Bătrânul și-a venit în fire și în conștiință și a plâns neîncetat pentru moartea copilului până la sfârșitul vieții sale (Pateric, op. cit. p. 338-339).

Iubiți credincioși,

Am pus această istorioară să arăt cât de mare este înaintea lui Dumnezeu păcatul cu gândul, dacă omul nu-l mărturisește și nu se pocăiește de el. Ați văzut că nimic nu i-a folosit acestui copil crescut cu atâta sfințenie, nici fecioria, nici postul, nici privegherea, nici rugăciunea, nici celelalte nevoințe și osteneli ale lui dacă nu a avut smerenie. Pentru un gând de mândrie care-l stăpânea și-a pierdut sufletul pentru veșnicie...

Deci să stăm bine și să luăm aminte la păcatele noastre făcute cu gândul și să nu ni se pară că ele ar fi un rău mic. După învățătura Sfinților Părinți, răul cel mic nu este mic dacă aduce pagubă mare. Oare diavolul nu a căzut din cer prin păcatul mândriei cu gândul, împreună cu toată mulțimea îngerilor de un gând cu el?

Iată ce zice dumnezeiasca Scriptură în această privință: “Tu ai zis în cugetul tău: În cer mă voi ridica și deasupra stelelor Dumnezeului celui puternic voi așeza scaunul meu. Ședea-voi pe muntele cel înalt, peste munții cei înalți, care sunt spre miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor și asemenea Celui Preaânalt voi fi“ (Isaia 14, 13-14).

Iată și pedeapsa lui Dumnezeu asupra lui Lucifer, pentru cugetul său plin de mândrie: “Și acum, tu te pogori în iad, în cele mai de jos ale adâncului!“ (Isaia 14, 15).

Vedeți cât de mari sunt urmările păcatelor cu gândul? Câți dintre creștini, robiți de cugetele rele și pătimașe, nu cad în cele mai grele păcate din care nu mai pot fi izbăviți? Câți nu poartă în inima și mintea lor gândul de a se răzbuna pe semenii lor, gândul de a-și părăsi familia, de a fura ceva, de a săvârși desfrânare cu cineva, de a intra în vreo sectă sau chiar de a-și pune capăt vieții? Și dacă cel stăpânit de asemenea cugete rele nu-și mărturisește gândurile, dacă nu se roagă stăruitor și nu urmează sfatul duhovnicului său, ajunge să săvârșească cu fapta cele ce le cugeta în mintea sa, spre veșnica lui pierzare.

Să-L rugăm pe Preamilostivul Dumnezeu să ne izbăvească de toate gândurile pierzătoare de suflet și să ne lumineze mintea, inima și voința, să cugetăm numai la cele bune și să facem cele bune, pentru a ne izbăvi de păcate și de a trăi în veci cu Hristos! Amin.

ARTE 28 Iulie

MUZICĂ 28 Iulie

Antonio Vivaldi

Vivaldi The four seasons

Johann Sebastian Bach

Frankie Yankovic, acordeonist, compozitor şi proietar de casă de discuri american 

George Cummings, chitarist american (Dr. Hook).

George Cummings (Dr Hook): 

Rick (Richard) Wright, clăpar şi vocalist britanic (Pink Floyd).

Jonathan Edwards, cântăreţ şi compozitor american (Sugar Creek).

Peter Doyle, vocalist australian (New Seekers).

Simon Kirke, baterist britanic (Free, Bad Company).

Gregg Guiffria, pianist american (Angel).

Angel -

Rachel Sweet, cântăreaţă şi compozitoare americană.

Horia Mihail, pianist roman

Soulja Boy, rapper american 

.

Sir John Barbirolli

ÎNREGISTRĂRI NOI:

Boccherini, C Ph E Bach, Vivaldi, Tortelier (Tortelier, L'Ensemble Instrumental, Audoli)

Vivaldi: Concertos (The English Concert, Trevor Pinnock) CD 1

Josquin des Prés - Missa L’Homme Armé (Century’s recording : The Tallis Scholars/Phillips)

POEZIE 28 Iulie

Savinien de Cyrano de Bergerac, poet, eseist şi dramaturg francez

Câteva cuvinte despre Savinien de Cyrano de Bergerac

Hector Savinien de Cyrano de Bergerac (n. 6 martie 1619 – d. 28 iulie 1655) a fost un dramaturg și eseist

francez.

Prin utopiile sale filozofice, a fost un precursor al iluminismului.

În domeniul literar, ca influențe, a împrumutat ironia lui Molière și conceptele utopice ale unof filozofi ca Thomas Morus și Tommaso Campanella.

Viața sa aventuroasă, precum și figura originală l-au inspirat pe Edmond Rostand în scrierea comediei eroice Cyrano de Bergerac (1897).

·         1654: Moartea Agripinei ("La Mort d’Agrippine"), tragedie;

·         1654: Pedantul păcălit ("Le Pédant joué"), comedie;

·         1656: Lumea de dincolo sau statele și imperiile din lună (" L’autre monde ou les États et empires de la lune"),povestire fantastică în care își expune concepțiile sceptice și ateiste;

·         1662: Istoria comică a statelor și imperiilor din soare ("Histoire comique des états et empires du soleil"), idem.

Clemens Brentano

Opera

Poezia

·         1854: Poezii ("Gedichte")

·         1912: Romanțele mătăniilor ("Romanzen vom Rosenkranz")

Romane

·         1801: Godwi ("Godwi oder Das steinerne Bild der Mutter"), unicul său roman complet; aici apare pentru prima dată în literatura germană personajul miticLoreley;

·         1849: "Der schiffbrüchige Galeerensklave vom todten Meer", roman neterminat.

Povești și nuvele[

·         1805-1816: Gockel, Hinkel și Gackeleia ("Gockel, Hinkel und Gackeleia"), poveste

·         1806-1808: Cornul fermecat al băiatului ("Des Knaben Wunderhorn"), împreună cu Achim von Arnim, antologie de poezii și povești populare germane;

·         1817: Povestea viteazului Gaspard și a frumoasei Annette, cea mai cunoscută nuvelă a sa;

·         1817: Cele trei nuci ("Die drei Nüsse"), nuvelă;

·         1817: "Die mehreren Wehmüller und ungarischen Nationalgesichter", nuvelă;

·         1826: Basmele Rinului ("Rheinmärchen");

·         1838: Istoria viteazului Kasperl și a frumoasei Annerl ("Geschichte vom braven kasperl und dem schönen Annerl")

·         1844: Basme italiene ("Italienische Märchen").

Dramaturgia

·         1804: Ponce de Leon, comedie în patru acte după un model spaniol

·         1817: Întemeierea orașului Praga ("Die Gründungs Prags"), dramă istorică.

Eseuri

·         1807: Istoria fantastică a ceasornicarului Bogs... ("Entweder wunderbare Geschichte von Bogs dem Uhrmacher..."), împreună cu Joseph Görres), satiră;

·         1818: Cronica unui școlar peregrin ("Die Chronika des fahrenden Schülers");

·         1831: Surorile medicale în serviciul săracilor (împreună cu Joseph Görres), tratat;

·         1833: Patimile domnului nostru Isus Hristos ("Das bittere Leiden unsers Herrn Jesu Christi");

·         1852: Scrieri ("Gesammelte Schriften"), culese de fratele său, Christian Brentano)

Poem

Buzele mele nu spun nimic

de tot ce arde-n străfundul meu,

dar ochii, lacrimile-s mărturie

că dragostea-mi n-are răgaz.

Ion Minulescu - Rugă Pentru Iertarea Păcatelor

TEATRU/ FILM 28 Iulie

Cu Ioana Pavelescu

Biografie Ioana Pavelescu

Ioana Pavelescu devenea cunoscută în 1976, odată cu "Osânda", de Sergiu Nicolaescu - în acel portret tulburător al Ruxandrei, iubita pe cât de tânără, pe atât de puternică, a eroului tragic Manlache Preda (Pleșa, în romanul lui Victor Ion Popa), interpretat magistral de neuitatul Amza Pellea. Ioana Pavelescu impresiona practic în fiecare secvență, atât în momentele de lirism amar, prea puțin romantic, cu uriașul ei partener, cât și prin delicatețea fermă cu care respingea avansurile repulsivului jandarm Ion (alt mare dispărut: Gheorghe Dinică) - dar mai ales în secvența doborâtorului calvar al drumului peste munți (prefigurare a Golgothei pe care urma s-o urce în final însuși Amza). Puțini, însă, știu că cea mai grea încercare a tinerei actrițe pe platourile acelui film a fost secvența nașterii premature în biserică - unde Sergiu, cu propensiunea lui spre naturalism, a cerut să se aducă un avorton autentic, purtat în mini-frigider pe la filmări; fără să cedeze în fața ororii firești, actrița a sublimat într-un mod inegalabil situația, îmbogățind cu o dimensiune greu de descris și definit tragedia mamei care se întoarce la Dumnezeu împreună cu pruncul ce i-a murit încă din pântec.

Deși acela a fost rolul care a relevat-o publicului și totodată a și consacrat-o, Ioana Pavelescu, născută la 28 iulie 1955, în București, debutase de fapt la vârsta de paisprezece ani, în "Pantoful Cenușăresei" (1969), ultimul film al lui Jean Georgescu - din păcate, prea puțin semnificativ, cel puțin în comparație cu titlurile care-l făcuseră pe clasicul său autor, pe bună dreptate, celebru. După cel "de-al doilea debut" (dacă ne e îngăduită o asemenea jonglerie lexicală) din 1976, Ioana a avut șansa încă unui rol de conținut și complexitate interpetativă, cu Doina din "Rătăcire" (1978, Alexandru Tatos), construind sensibil și cu profund dramatism tribulațiile unei tinere românce care nu se poate adapta în noua ei familie din Germania - și evitând cu finețe capcanele tezismelor ideologice anti-emigrare proprii epocii.

După care, din nefericire, și traiectoria Ioanei Pavelescu a avut neșansa unei involuții în deplin dezacord cu talentul ei atât de bogat și rafinat, așa cum se întâmplă cu mulți actori cărora regisorii și producătorii de film le văd mai degrabă calitățile fizice decât resursele interioare. Timp de zece ani și mai bine, a fost distribuită susținut, dar în roluri mai mult convenționale și decorative: "Cumpăna", 1979, Cristiana Nicolae, "Trandafirul galben", 1981, Doru Năstase, "Întâlnirea", 1982, Sergiu Nicolaescu (aici, ce-i drept, personajul avea mari resurse de complexitate, pe care Ioana le-a valorificat folosindu-și fără preget gama de mijloace artistice - dar filmul făcea parte din perioada deja descendentă a lui Sergiu, lăsând prestația ei să cadă repede în uitare), "Calculatorul mărturisește", 1982, George Cornea, "Viraj periculos", 1983, Sergiu Nicolaescu, "Misterele Bucureștilor", 1983, Doru Năstase, "Întunecare", 1985 Alexandru Tatos (aici, alt detaliu anecdotic: rolul amantului ei îl juca vărul meu, Vlad Columbeanu, care deși străin de orice profesiune cinematografică, în acea perioadă obișnuia să facă figurație la Buftea, unde mai primea și câte un rolișor episodic), "Totul se plătește", 1986, Mircea Moldovan, "A doua variantă", 1987, Ovidiu Ionescu, "Mircea", 189, Sergiu Nicolaescu, "Polul Sud",Radu Nicoară, 1993, "Punctul zero", 1996, Sergiu Nicolaescu (o apariție nud, discretă din fericire, dar și complet gratuită, într-un rolișor scurt și inutil). Stabilită deja peste hotare, Ioana Pavelescu a mai fost distribuită sporadic în câteva filme străine, ca "Method" (2004, Duncan Roy), sau "Weapon" (2011, Ernie Barbarash).

Toate acestea, însă, nu știrbesc cu nimic valențele profesionale, artistice, fizionomice și umane ale acestei actrițe care, atât prin rolurile ei de mare valoare de la începuturi, cât și prin prospețimea și onestitatea ireproșabilă cu care s-a achitat și de toate prestațiile de mai târziu, evitând orice manierisme și plafonări, continuă să rămână una dintre personalitățile feminine de marcă ale teatrului și filmului românesc.

Actrița Ioana Pavelescu este fiica actriței Corina Constantinescu și a lui Mihai Pavelescu, medic pediatru. A fost căsătorită cu medicul Ion Marinescu, au avut doi copii: Ionuț și Maria, care a devenit actrița Maria Marinescu. S-a căsătorit apoi cu Mihail Bujor Sion, ambasador al României în Thailanda. Din 1992, s-a stabilit la New York, urmându-și soțul ambasador.

Filme cu Ioana Pavelescu

·         Palatul pionierilor (2015) - Eva Milenkovici Trailer

·         Puzzle (2013) - Veronica Matyas Trailer

·         Assassination Games / Jocul asasinilor (2011) - judecător Trailer

·         Method / Frumoasa criminala (2004) - Belle

·         Punctul zero (1996)

·         Polul Sud (1993)

·         Mircea (1989)

·         A doua varianta (1987)

·         Totul se plătește (1986)

·         Întunecare (1985)

·         Misterele Bucureștilor (1983)

·         Viraj periculos (1983)

·         Calculatorul mărturisește (1982)

·         Întâlnirea (1982) - Ioana

·         Trandafirul galben (1981) - Maritica Ghica

·         Cumpăna (1979)

·         Rătăcire (1978) - Doina

·         Osânda (1977) - taranca Ruxandra

·         Razboiul Independentei (Serial TV) / Razboiul Independentei (1977) - fiica lui Alec

·         Pantoful Cenușăresei (1969)

Filmografie - el însuşi / ea însăşi

·         Mitul lui Mitica (1982) - Hella

Misterele Bucureștilor (1983)

Întunecare (1985)

Institutorii (1957) - Otto Ernest

Mult zgomot pentru nimic - William Shakespeare

GÂNDURI PESTE TIMP 28 Iulie

Cyrano de Bergerac - Citate:

GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR 28 Iulie

* Dacă într-adevăr doriţi ca numele dumneavoastră să apară în ziar, citiţi-l traversând strada!

* La om, moartea vine în negru şi cu coasa în mână. La ţânţari - în chiloţi, maieu şi cu un ziar în mâna...

* Femeile se îndrăgostesc de ce aud, bărbaţii de ce văd...
De aceea femeile se machiază şi bărbaţii mint...

* Un tip se mută într-un apartament nou. Seara priveşte prin fereastră. În blocul de vis-a-vis, vede o tânără foarte frumoasă pe care a început s-o urmărească în fiecare seară. După o vreme, într-o dimineaţă îi sună telefonul...
- Alo, bună dimineaţa, sunt vecina de vis-a-vis. Scuze pentru deranj, da' n-ai văzut aseară unde mi-am pus sutienul??

* Un tip trece pe lângă o berărie. Vocea interioară îl întreabă:
- Intri?
Tipul, strângând din dinţi, merge mai departe.
Vocea interioară:
- Fă ce vrei... Eu intru!



* Înainte fetele găteau ca mama. Acum beau ca tata.

* Care-i diferenţa dintre o cenuşăreasă şi o prinţesă?
- Între 6 şi 10 beri...


* Nevasta e ca matematica, pur şi simplu nu poate fi contrazisă.

* Doi beţivi făcuţi varză zac pe zăpadă. Deodată, se apropie un
Saint-Bernard uriaş cu un butoiaş de rom la gât.
- Ia uită-te, vine cel mai bun prieten al omului! - zice unul.
- Da, şi ia uite ce câine mare îl aduce!!!

* Care este deosebirea între bărbat şi femeie?
Bărbatul aude cu o ureche, iar pe cealaltă iese totul; femeia aude cu
ambele urechi şi totul iese pe gură.

* Bărbatul vine acasă:
- Iubito, am o problemă...
- De câte ori să-ţi spun? Acum suntem căsătoriţi, nu mai vorbim la
singular, ce e al meu e şi al tău.
- Bine... secretara noastră a rămas însărcinată cu noi...

* Într-o benzinărie, o blondă se uită derutată la pompe şi murmură:
- 95?.. 98?.. 95!.. 98!..
Văzând-o pierdută, un angajat al benzinăriei se aproprie şi o întreabă:
- Cu ce vă pot ajuta?
Cu o rază de fericire în privire, blonda răspunde:
- Benzină din 2017 n-aveţi?

* Într-un minister:
- Să ştii că noul ministru devine din zi în zi mai prietenos...
- De unde ştii?
- De câteva zile a început şi el să caşte la şedinţe, la fel ca noi.

* Un parlamentar iese agale din sala de şedinţe şi se întâlneşte cu un coleg din opoziţie care se plimbă pe hol şi-l întreabă şoptit:
- Nici tu n-ai somn?

* United Airlines anulase unul din zborurile principale ale zilei. Functionara companiei, o blondina sexy, statea tacticoasa si  reprograma pasagerii la urmatoarele zboruri. Se formase o coada lunga la ghiseul ei. Dintr-o data aparu un tip elegant, care fara a sta la rind, isi croieste drum la ghiseu, imbrancindu-i pe cei care asteptau rabdatori sa le vina rindul. Tranti biletul pe tejghea si spuse:
- Trebuie sa iau zborul urmator, urgent. Si vreau numai clasa intai !!!!
Calma, blonda spuse:
- Domnul meu, sunt multi altii inaintea dvs. Faceti bine si asteptati pana va vine randul si o sa vedem ce se poate face.
Enervat, tipul spuse scrasnind din dinti:
- Ai cumva idee cine sunt eu?
Calma, blonda lua microfonul adresindu-se publicului prezent:
- Avem aici un calator care nu stie cine e. Cine poate sa-l ajute sa-l identifice e rugat sa se prezinte la ghiseul 2.
Rasete....
Tipul imbracat elegant se facu rosu-vinat-albastrui si scrisneste printre dinti:
- "Fuck you !"
Fara a se intimida, blondina ii raspunse:
- Stimate Domn, regret, dar si pentru asta va trebui sa stati la coada...

* Un turist, intr-un sat din Apuseni:

- Bade, dar inapoiati mai sunteti in satul asta, nici curent electric nu aveti! Macar pot sa cumpar niste branza de oaie de la careva, pe aici? Poti sa-mi dai o adresa?
- No, apai cum nu, domnule draga, numai noteaz-o matale: www.branzadeoaie.ro.

* Un reporter merge într-un sat să ia nişte interviuri. Spre mirarea lui, satul era gol. Doar la o poartă zăreşte o bătrână. Reporterul se apropie de ea:

− Săru’mana, mamaie, da’ unde’s femeile din sat?

− La caminu’ cultural, maică, să înveţe limba engleză.

− Da’ bărbaţii?

− La căminu’ cultural, maică, să înveţe limba engleză.

− Şi copiii?

− La căminu’ cultural, maică, să înveţe limba engleză.

− Da’ matale, matale de ce nu te-ai dus?

− Because I speak English…
O femeie suna disperata la medicul veterinar:

- Domnule doctor, pisica mea a baut circa 50 ml de benzina. Apoi s-a invartit ca nebuna prin casa vreo trei ore si acum sta pe canapea si nu se mai misca deloc. Ce credeti ca s-a intamplat?

- O fi ramas fara benzina?