MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU JOI 11 IULIE 2019

Bună ziua, prieteni! Dacă apreciați acest material puteți să-l distribuiți mai departe, către grupurile Dumneavoastră de prieteni, dar numai în forma inițială!  Mulțumesc! Toate cele bune!

·         Astăzi este Ziua Mondială a Populației - A fost declarată ca zi internațională de către Organizația Națiunilor Unite în 1987, când populația lumii a atins pragul de 5 miliarde. 

·         Astăzi este Ziua mondială a ciocolatei. Francezii au declarat ziua de 11 iulie drept ziua mondială a ciocolatei. Consumul de ciocolată creşte în fiecare zi, pe tot globul, aşa că i se cuvine o zi specială acestui desert delicios. Prieten al femeilor şi inamic al siluetei pentru multe dintre ele, ciocolata este hulită şi adorată în acelaşi timp. Neagră sau albă, amăruie, cu lapte, sau cappuccino, cu fructe sau biscuiţi, ciocolata rămâne desertul preferat al oamenilor. Istoria ciocolatei începe cu 2000 de ani în urmă, când arborele de cacao era cultivat în America de Sud. Cristofor Columb, descoperitorul Americii, a fost primul explorator care s-a bucurat de beneficiile acestor boabe, dar, aduse în Europa, acestea nu s-au bucurat iniţial de prea multă atenţie, deoarece nu se ştia la ce folosesc. Apoi, conchistadorul Hernando Cortez a servit o băutură preparată din boabe de cacao, de azteci. Adăugând trestie de zahăr, vanilie şi scorţişoară, gustul a fost îmbunătăţit considerabil. În urma acestui episod, fascinaţia pentru cacao şi pentru ciocolată a crescut exponenţial. Cercetările ştiinţifice au arătat faptul că oamenii care consumă ciocolată au mai puţin ţesut adipos decât cei care nu mănâncă. De asemenea, din punct de vedere caloric, ciocolata este neutră, deci, este un bun aliment în diete, deoarece accelerează metabolismul, reduce riscul de infarct, atac cerebral, hipertensiune şi diabet.

ISTORIE PE ZILE 11 Iulie

Evenimente

·         472:  După ce a fost asediat în Roma  de către generalii sai, împăratul  Imperiului roman de Apus, Anthemius, este facut prizonier  în Bazilica veche Sf. Petru  şi  ucis.

·         1346: Carol al IV-lea de Luxemburg este ales împărat al Sfântului Imperiu Roman. Împăratul Carol al IV-lea, din dinastia de Luxemburg, (n. 14 mai 1316, Praga – d. 29 noiembrie 1378), a fost Rege al Germaniei din 1346, rege al Boemiei din 1347 și Împărat al Sfântului Imperiu Roman din 1355. Este considerat a fi una din cele mai importante figuri ale evului mediu târziu. În anul 1348 a întemeiat Universitatea din Praga, prima universitate din Europa Centrală. Universitatea se numește și astăzi „Universitatea Carolină„, în amintirea sa.

·         1406: Navigatorul chinez Zheng He pleaca in prima dintre cele sapte   expeditii pe mare intre  1405  si 1433. El a explorat  coastele Asiei de sud- est, insulele Java, Sumatra, Ceylon, Marea Rosie pana in  Egipt, coastele Mozambicului .Se crede chiar ca a descoperit coastele Americii.

·          1533: Papa Clement al VII-lea l-a excomunicat pe regele Henric al VIII-lea al Angliei. Clement a refuzat cererea regelui Angliei Henric al VIII-lea să-l divorțeze de Katharina de Aragón, astfel că regele englez s-a dezis de Vatican, ceea ce a dus până la urmă la crearea Bisericii Anglicane (“Church of England”) independenta de Roma și astfel la o nouă sciziune bisericească. Clement a decedat pe 25 septembrie 1534 dupa ce a consumat ciuperci otrăvitoare, si a fost înmormântat la Santa Maria sopra Minerva. Henric al VIII-lea (engleză Henry VIII) (n. 28 iunie 1491 – d. 28 ianuarie 1547) a fost rege al Angliei din 21 aprilie 1509 până la moartea sa. Henric al VIII-lea a fost al doilea monarh al Casei Tudor, succedând tatălui său, Henric al VII-lea. Este faimos datorită faptului că a avut șase soții: Catherine de Aragon, Anne Boleyn, Jane Seymour, Anne de Cleves, Catherine Howard și Catherine Parr. Henric VIII a fost al doilea fiu al lui Henric VII și al Elisabetei de York. Fratele său mai mare, Arthur, Prinț de Wales, a murit în 1502, lăsându-l pe Henric moștenitor al tronului.

·         1708: Bătălia de la Oudenaarde: Armata franceză a Ducelui de Vendôme a fost învinsă de armata imperială condusă de Prințul Eugen de Savoia și de către armata britanică condusă de Ducele de Marlborough. Bătălia de la Oudenaarde a avut loc în apropierea orașului flamand cu același nume, în Belgia în 11 iulie 1708. Armata franceză a Ducelui de Vendôme a fost învinsă de armata imperială condusă de Prințul Eugen de Savoia și de către armata britanică condusă de Ducele de Marlborough.

·         1711: Bătălia de la Stănileşti (7/18 – 11/22 iulie 1711). Confruntare otomano-rusă cu urmări importante pentru Moldova şi Ţara Românească; ultima angajare antiotomană a Moldovei, domnul Dimitrie Cantemir (1710 – 1711) participând de partea ruşilor. Prin tratatul de la Luck [Luţk] (13 aprilie 1711), Cantemir se angaja să sprijine Rusia în războiul împotriva Turciei şi să accepte instalarea „temporară” de garnizoane ruseşti în cetăţile Moldovei. În caz de victorie, Bugeacul revenea sub stăpânirea Moldovei, iar în caz de înfrângere, domnul urma să primească adăpost şi venituri corespunzătoare în Rusia. Planul lui Petru cel Mare (1682 – 1725) al Rusiei era să traverseze Moldova şi să treacă la sudul Dunării, pentru a elibera popoarele slave de aici. La 30 iunie/11 iulie 1711, ţarul pleca din Iaşi în fruntea unei armate de 38.000 de ruşi şi 6.000 de moldoveni, în întâmpinarea turcilor care trecuseră Dunărea pe la Obluciţa. Raportul de forţe era în favoarea turcilor. Cronicarul Ion Neculce arăta că ruşii şi moldovenii erau „de toată oastea ca 50.000. Şi ave şi 52 de puşci [tunuri, n.n.]. Şi cât şi era oaste, mai mult era bolnavă, flămândă şi obosită. Iar turcii era cu veziriul 400 000, fără poiedia tătarâlor, şi ave 400 de puşci. Oaste hrănită şi grijită bine”. În realitate, turcii aveau cam 120 000 de oameni, împreună cu trupele tătărăşti venite să-i sprijine. Bătălia se dă la Stănileşti (judeţul Vaslui), pe malul Prutului, unde tabăra rusească este înconjurată de oştile otomane comandate de marele vizir Baltadji Mehmed Paşa. Ruşii se aflau într-o situaţie disperată, neavând provizii suficiente şi nici posibilităţi de aprovizionare. Lupta începe pe 7/18 iulie 1711, când turcii supun tabăra ruşilor unui bombardament puternic. Timp de patru zile, ruşii reuşesc să reziste, şi chiar să treacă la contraatac, în după amiaza zilei de 10/21 iulie. Având pierderi mari, inclusiv doi generali, se retrag din nou în tabără. Pe 11/22 iulie, marele vizir acceptă, în mod surprinzător, propunerea de pace prezentată de mesagerul ţarului, P.P. Şafirov, fie deoarece nu a conştientizat situaţia reală a ruşilor, fie pentru că a fost mituit cu şase-şapte care pline cu bani (800 de pungi, fiecare în valoare de 500 de taleri), după cum arată unele izvoare, confirmate de soarta ulterioară a vizirului, care a fost mazilit. Prin Pacea de la Vadul Huşilor (12/23 iulie 1711), i se permitea ţarului să se retragă din Moldova cu toată oastea şi cu armele. Dimitrie Cantemir a fost lăsat să plece în Rusia, unde a trăit până la sfârşitul vieţii. Avântul Rusiei spre sud-estul Europei era stopat, aceasta acceptând să cedeze cetatea Azov şi alte teritorii nord-pontice. Consecinţele bătăliei de la Stănileşti au fost importante pentru Moldova şi Ţara Românească, Poarta luând măsuri ferme de consolidare a controlului asupra acestora. Astfel, în acelaşi an, în Moldova era instaurat regimul fanariot, măsură luată şi în Ţara Românească, în 1716. Ca urmare imediată, domnul Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu (1688 – 1714), era mazilit, deoarece nu acordase ajutor turcilor, ci stătuse în expectativă, aşteptând să vadă de partea cui este victoria. Ulterior, va fi executat împreună cu cei patru fii şi cu ginerele Ianache Văcărescu.

·         1714 - Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei, enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric şi scriitor, a fost ales membru de onoare al Academiei din Berlin. Dimitrie Cantemir (n. 26 octombrie 1673 – d. 21 august 1723) a fost domnul Moldovei în două rânduri (martie – aprilie 1693 și 1710 – 1711) și un mare cărturar al umanismului românesc. Printre ocupațiile sale diverse s-au numărat cele de enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog și compozitor. A fost membru al Academiei de Științe din Berlin. Dimitrie era fiul domnului moldovean Constantin Cantemir. La moartea tatălui său în 1693, a fost proclamat domn după modelul lui Constantin Brâncoveanu, însă Poarta nu l-a confirmat în domnie. Și-a petrecut următorii ani la Constantinopol, unde a fost capuchehaie, și a însoțit armata otomană în expediția eșuată din Ungaria, fiind martor al înfrângerii otomanilor în Bătălia de la Zenta, unde s-a convins de decadența Imperiului Otoman. În 1710 a fost numit la tronul Moldovei, având misiunea de a-l supraveghea pe Brâncoveanu, bănuit de neloialitate față de Imperiul Otoman, în schimb a încheiat el însuși un tratat cu Imperiul Rus al lui Petru cel Mare. Armata rusă ajutată de moldoveni a suferit o înfrângere categorică din partea turcilor în Bătălia de la Stănilești. În consecință, Cantemir a fost nevoit să se refugieze în Rusia, unde și-a petrecut restul vieții în mijlocul preocupărilor intelectuale.

·         1776: Căptitanul James Cook începe cea de-a treia călătorie. În principal scopul călătoriei a fost o încercare de a descoperi Pasajul de Nord-Vest.

·         1780 - A apărut, în limba latină, prima gramatică a limbii române, "Elemente linguae daco-romanae sive valachicae", de Samuil Micu şi Gheorghe Şincai

·         1789: În timpul Revoluției Franceze, ministrul de finanțe al regelui Ludovic al XVI-lea, Jacques Necker, este demis, ceea ce duce la Căderea Bastiliei. Jacques Necker (n. 30 septembrie 1732, Geneva – d. 9 aprilie 1804, Coppet) a fost un bancher elvețian și ministru de finanțe al Franței sub Ludovic al XVI-lea.

·         1801: Astronomul francez Jean-Louis Pons descoperă prima sa cometă. În următorii 27 de ani el a descoperit alte 36 de comete, mai mult decât oricare altă persoană din istorie. Jean-Louis Pons (n. 24 decembrie 1761, Peyre, Hautes-Alpes – d. 14 octombrie 1831, Florența) a fost un astronom francez. Jean-Louis Pons s-a născut la Peyre (Hautes-Alpes). A intrat la Observatorul din Marsilia, în 1789, în calitate de portar, apoi a obținut postul de astronom adjunct, în 1813. În 1819, Pons a devenit director al noului observator astronomic de la Marlia, (în italiană Specola di Lucca), de lângă Lucca, în Italia, pe care l-a părăsit în 1825, pentru a se alătura observatorului muzeului din Florența. Între 1801 și 1827, el a descoperit 37 de comete, mai multe decât oricine altul în istoria astronomiei. A descoperit patru comete periodice, dintre care doar două îi poartă încă numele și astăzi. Una dintre ele (observată la 26 noiembrie 1818) se numește Cometa lui Encke (2P/Encke), de la numele astronomului german Johann Franz Encke care i-a calculat orbita și i-a determinat perioada deosebit de scurtă (3,3 ani). Pons este și codescoperitorul cometei denumite în trecut „Pons-Coggia-Winnecke-Forbes” și acum cunoscută ca 27P/Crommelin (denumită după Andrew Crommelin[2], care i-a calculat orbita). Cele două comete care îi poartă numele și astăzi sunt 7P/Pons-Winnecke și 12P/Pons-Brooks. În 1987 astronomul slovac Ľubor Kresák a descoperit că 26P/Grigg-Skjellerup este cometa observată, la 17 martie 1808, de Jean-Louis Pons. În 1935 Uniunea Astronomică Internațională a dat numele de Pons unui crater lunar.

·         1872: In Bucuresti s-a infiintat, prin decret, Societatea Regiei Monopolului si Tutunului.

·         1879:  Sir Joseph Wilson Swan (britanic, născut  in 1828, şi  decedat la 27 mai 1914), a inventat principiul  lampii electrice  cu incandescenţă. Primele sale încercări  dateaza  din 1860. Imaginea prezinta  unul dintre prototipuri realizate de SWAN în care filamentul a fost obţinută prin carbonizarea  unui  fir de bumbac. Fără a depune un brevet, Swan prezinta rezultatele inventiei sale in ianuarie 1879 i la Expoziţia Universală de energie electrică în Newcastle, cu  zece luni înaintea lui  Edison. El a fondat  compania Swan de producere a lampilor  electrice , care mai târziu a devenit Compania  THORN. În 1883, după  dispute juridice dificile privind prioritatea invenţiilor lor, Swan si Edison au  fondat EDISON SWAN UNITED ELECTRIC LIGHT Co.

·         1899 - În această zi Giovanni Agnelli împreună cu un grup de investitori a înfiinţat Fabbrica Italiana Automobili Torino. În 1902 Giovanni Agnelli devine Directorul General al companiei nou înfiinţate şi în 1903 apare primul automobil Fiat, modelul 3 ½ CV, dotat cu un motor de 697 cmc boxer. Acest model era destul de mult inspirat după automobilul Benz contemporan. Fiat s-a mişcat foarte repede şi în 1908 au început producţia de motoare de avion şi în acelaşii an automobilele Fiat au devenit foarte populare ca modele taxi. În 1910 era deja cel mai mare producător din Italia şi tot în acelaşi an au început producţia la uzina din Poughkeepsie New York, fiind produs primul Fiat în străinătate. În timpul războaielor Fiat s-a remarcat în construcţia de armament militar, ce mai cunoscut fiind avionul de luptă Fiat G55. Ulterior, la conducerea Fiat a venit Gianni Agnelli, nepotul fondatorului Fiat, cel care a dus compania pe noi culmi. În 1969 Fiat a cumpărat acţiuni la Ferrari şi Lancia, iar în 1986 şi Alfa Romeo a intrat sub umbrela Fiat. Cealaltă marcă exclusivistă, Maserati, a fost cumpărată în 1993, Fiat devenind un grup puternic. În 20 Ianuarie 2009 Fiat a format un parteneriat strategic cu Chrysler LLC, având ca scop revenirea pe piaţa americană.

·         1902: Se stabilesc relatii diplomatice intre Romania si si Iran.

·         1914 –  legendarul jucător de baseball Babe Ruth debutează în Liga Profesionistă de baseball într-o victorie a echipei sale, Boston Red Sox, cu 4-3 în fața lui Cleveland Indians

·         La 11 iulie 1917, stil vechi (24 iulie, stil nou) începe bătălia ofensivă de la Mărăști, în care Armata Română condusă de generalul Alexandru Averescu, obține o victorie ca la carte asupra trupelor germano-austro-ungare (19 iulie/1 august 1917). Victoriea Armatei Române în vara anului 1917 face parte din seria marilor bătălii de la: Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz – în urma cărora trupele româno-ruse reuşesc să oprească ofensiva germano-austro-ungară ce urmărea scoaterea României din război şi pătrunderea în partea ucraineană a Rusiei. Ofensiva română de la Mărăşti a fost pregătită strategic în lunile mai - iunie, cînd au avut loc întîlniri la nivel înalt între oficialităţile române şi ruse. După eşecurile din 1916, se încerca preluarea iniţiativei pe Frontul de Est printr-o dublă ofensivă: rusă în Bucovina şi românească în sudul Moldovei, în direcţia Brăilei. Detaliile acţiunii erau cuprinse în „Ordinul de operaţie nr. 1638”, semnat de comandantul trupelor române, Alexandru Averescu. Obiectivul Armatei II, căreia se adresa ordinul, era străpungerea frontului în zona Nămoloasa, prin executarea unei ofensive energice pe valea Putnei. Pentru aceasta Averescu a decis desfăşurarea unui atac general în întreaga fîşie pe care era desfăşurată Armata II, lungă de 37 km, între dealul Arşiţa Mocanului şi Răcoasa. Lovitura principală, inclusiv sectorul de rupere, cu o lărgime de 13 km, a fost stabilită la flancul stîng al dispozitivului, împărţit în două sectoare. Totalul forţelor Armatei II se ridica la circa 50 000 de oameni, împărţiţi în 56 de batalioane şi 14 escadroane. Dotarea tehnică cuprindea, între altele, 228 de tunuri, 448 de mitraliere şi 21 de avioane. Pe timpul desfăşurării ofensivei, armata a fost sprijinită de Divizia 1 cavalerie, Brigada 2 călăraşi, Brigada de grăniceri, Batalionul 17 pioneri. Trupele germane şi austro-ungare totalizau 21 de batalioane de infanterie şi 36 de escadroane de cavalerie, înzestrate cu 252 de mitraliere, 142 de tunuri şi sprijinite de un puternic sistem de lucrări genistice. Concomitent cu acţiunea marilor unităţi române a trecut la ofensivă, la flancul stîng al Armatei II, Corpul 8 şi Divizia 3 trăgători Turkestan, din Armata IV rusă, care aveau misiunea de a cuceri vîrful Momîia şi satul Ireşti. Prin ofensiva de la Mărăşti, frontul inamic a fost distrus pe o lăţime de 30 km şi o adîncime de 20 km, fiind eliberate 30 de localităţi. Pierderile proprii s-au ridicat la 1 466 de morţi (între care 37 ofiţeri), 3 052 de răniţi (73 de ofiţeri) şi 367 de dispăruţi, iar cele provocate inamicului au constat în cîteva mii de morţi, 2 793 de prizonieri (între care 23 de ofiţeri) şi un impresionant material de război (40 de tunuri, 30 de mortiere, 22 de mitraliere etc.). Urmările victoriei de la Mărăşti au fost importante pe plan strategic, Armata IX germană, comandată de feldmareşalul August von Mackensen schimbînd direcţia de ofensivă, plănuită iniţial între Siret şi Prut, mai spre nord-vest, în zona Focşani-Mărăşeşti. Acest fapt a reprezentat un ajutor indirect pentru următoarele confruntări din zona de sud a Moldovei, la Mărăşeşti şi Oituz, deoarece gen. Mackensen nu a avut timp să-şi grupeze toate forţele armate pe noua direcţie de atac. Victoria de la Mărăşti a fost o adevărată capodoperă de artă militară şi a probat calităţile de comandant ale lui Alexandru Averescu, care îşi nota în jurnalul său că „Poporul României moderne trebuie să-şi întipărească bine în suflet ziua de 11 iulie 1917, cînd în acea zi, pentru întîia dată, armata sa tînără, care-şi primise botezul de sînge numai cu 40 de ani înainte la Griviţa, înscrie în istoria sa prima victorie în adevăratul înţeles al cuvîntului, adică victorie ofensivă şi definitivă”. Alexandru Averescu (n. 9 martie 1859, satul Babele, astăzi în Ucraina – d. 3 octombrie 1938, București) a fost mareșal al României, general de armată și comandantul Armatei Române în timpul Primului Război Mondial, fiind deseori creditat pentru puținele succese militare ale României. A fost, de asemenea, prim-ministru al României în trei cabinete separate (fiind și ministru interimar al afacerilor externe în perioada ianuarie-martie 1918). Averescu a fost autorul a 12 opere despre chestiuni militare (inclusiv un volum de memorii de pe prima linie a frontului), membru de onoare al Academiei Române și decorat cu Ordinul Mihai Viteazul.

·         1921:  Armata Rosie bolsevica invadeaza Mongolia  si instaureaza  Republca Populara Mongola.

·         1921: A luat sfarsit  Războiul Irlandez de Independență, odata cu  semnarea unui armistițiu între Armata Republicană Irlandeză și Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei, prin care s-a deschis calea negocierilor pentru formarea Statului Liber Irlandez.

·         1924: A luat fiinta Organizatia Conferinta Mondiala a Energiei Electrice - World Power Cnference.

·         1936: Acord de reconciliere germano-austriac, la Viena.

·         1940: România se retrage din Liga Națiunilor (Societatea Națiunilor).

·         1951: Germania devine Membru UNESCO.

·         1964 – se dispută Marele Premiu de formula 1 al Marii Britanii, care este câștigat de Jim Clark, urmat de Graham Hill și John Surtees

·         1965 – se joacă finala Cupei României, în care Știința Cluj învinge cu 2-1 pe Dinamo Pitești

·         1966 – începe Campionatul Mondial de fotbal din Anglia, iar în primul meci, naționala țării gazdă obține doar o remiză albă cu Uruguay-ul

·         1971 Statul Chiie  nationalizeaza minele  de cupru.

·         1979: Prima stație spațială a Americii, Skylab, este distrusă la reintrarea în atmosfera Pământului deasupra Oceanului Indian. Skylab a fost prima stație spațială americană, construită de NASA și lansată la 14 mai 1973 de la Centrul Spațial John F. Kennedy din Florida, SUA. La încheierea misiunii, a fost scoasă de pe orbită și s-a prăbușit în mod controlat pe 11 iulie 1979, resturile ajungând pe Terra în apropiere de Perth, Australia. În acest răstimp a parcurs o distanță totală de aproximativ 1.400.000.000 km.

·         1982 – Italia devine campioană mondială după ce trece în finala Mondialului spaniol cu 3-1 de Germania de Vest. Golurile italienilor au fost înscrise de Tardelli, Altobelli și Paolo Rossi, în timp ce pentru germani a înscris Breitner. Odată cu golul din finală, Paolo Rossi a câștigat titlul de golgeter al Cupei mondiale, cu 6 reușite

·         1987: 5.000.000.000 de locuitori pe Terra la atât se ridica cifra populaței Terrei

·         1991: Eclipsă totală de Soare în Hawaii și Mexico.

·         1991 – se joacă a doua semifinală a Campionatului Mondial de fotbal feminin din Danemarca. Germania învinge cu 3-0 Italia și se califică în finala pe care urma să o joace cu Norvegia

·         1993 – se dispută Marele Premiu de formula 1 al Marii Britanii, care este câștigat de Alain Prost, urmat de Michael Schumacher și Ricardo Patrese

·         1995: Masacrul de la Srebrenica. Trupe sârbo-bosniace  conduse de generalul sarb  Ratko Mladić au invadat localitatea Srebrenica, care se afla sub protecţia trupelor ONU. Masacrea bosniecilor musulmani care a urmat a constituit un pretext convingător pentru intervenţiile militare NATO în Bosnia. Masacrul de la Srebrenica, denumit și genocidul de la Srebrenica, se referă la uciderea în iulie 1995 a peste 8.000 de musulmani bosniaci, bărbați și băieți, din orașul Srebrenica din Bosnia și Herțegovina și din împrejurimi, de către unități ale Armatei Republicii Srpska (VRS) aflată sub comanda generalului Ratko Mladić în timpul războiului din Bosnia. O unitate preliminară din Serbia, denumită Scorpionii, oficial parte a Ministerului Sârb de Interne până în 1991, a participat la masacru. Se bănuiește că au participat și alți voluntari din străinătate, printre care Garda Voluntară Greacă. Transferul forțat al unui număr între 25.000 și 30.000 de femei, copii și bătrâni bosniaci, care a însoțit masacrul, este considerat de Tribunalul Penal Internațional pentru Fosta Iugoslavie a fi o dovadă a intenției de genocid a membrilor staffului armatei Republicii Srpska, care l-au orchestrat. În aprilie 1993, Națiunile Unite declaraseră enclava Srebrenica aflată sub asediu în valea Drinei din nord-estul Bosniei „zonă protejată” aflată sub protecția ONU. În iulie 1995 însă Forța de Protecție a Națiunilor Unite (UNPROFOR), reprezentată pe teren de un contingent de 400 de „căști albastre” olandeze nu au împiedicat capturarea orașului de către armata Republicii Srpska și nici masacrul ce a urmat. Masacrul de la Srebrenica a fost cea mai mare crimă în masă din Europa după al Doilea Război Mondial. În 2004, într-o decizie în unanimitate în cazul „Acuzarea v. Krstić”,Curtea de Apel a Tribunalului Penal Internațional pentru Fosta Iugoslavie, cu sediul la Haga, a decis că masacrarea locuitorilor de sex masculin ai orașului constituie o infracțiune de genocid. Theodor Meron, președintele completului de judecată, a afirmat: „Căutând să elimine o parte a musulmanilor bosniaci, forțele sârbe bosniace au comis genocid. Ei au căutat să elimine fizic pe cei 40.000 de musulmani bosniaci ce locuiau în Srebrenica, un grup emblematic pentru musulmanii bosniaci în general. Ei au confiscat toate bunurile personale și actele de identitate ale prizonierilor musulmani de sex masculin, militari și civili, tineri și bătrâni, și i-au ucis deliberat și metodic doar pe baza identității lor.” În februarie 2007, Curtea Internațională de Justiție a confirmat decizia TPI de clasificare a atrocităților comise la Srebrenica drept genocid, afirmând: „Curtea concluzionează că actele comise la Srebrenica ce intră sub incidența articolului II (a) și (b) ale Convenției au fost comise cu intenția de a distruge parțial grupul musulmanilor din Bosnia și Herzegovina; și în concordanță cu aceasta, ele au fost acte de genocid, commise de membrii Armatei Republicii Srpska în Srebrenica și-n preajma sa începând cu circa 13 iulie 1995.” CIJ a decis că nici Republica Federală Iugoslavia și nici Serbia independentă de după 2007 nu sunt vinovate de genocid, ci doar că Republica Sârbă (parte a RFI la acea vreme) „a încălcat obligația de a împiedica genocidul”, și că Serbia trebuie să coopereze deplin cu TPI în ce privește transferul persoanelor acuzate de genocid în custodia TPI. Ratko Mladić a fost acuzat de TPI și a fost suspectat că se ascunde în Serbia sau în Republica Srpska, fiind căutat timp de mai mulți ani, până când a fost arestat la 25 mai 2011, urmând a fi judecat la Haga pentru crime de război. Majoritatea celor uciși erau băieți adolescenți și bărbați adulți, dar printre victime s-au numărat și băieți sub 15 ani, bărbați peste 65 de ani și chiar câțiva nou-născuți. Lista preliminară a Persoanelor Dispăute sau Ucise la Srebrenica alcătuită de Comisia Federală Bosniacă pentru Persoane Dispărute conține 8,373 de nume, dintre care 500 sub 18 ani, și include câteva zeci de femei și fete. În mai 2010, prin analiza ADN a fragmentelor de cadavru recuperate din gropile comune, fuseseră identificate 6557 de victime ale genocidului și 4.524 de victime au fost îngropate la Centrul Memorial de la Potočari. În 2005, într-un mesaj adresat la a zecea comemorare a genocidului, Secretarul General al ONU a arătat că, în vreme ce în primul rând vina pentru genocid cade pe umerii celor care au pus la cale și au executat masacrul, precum și a celor care i-au ajutat și i-au adăpostit, marile națiuni ale lumii nu au răspuns adecvat, iar ONU însăși a făcut grave greșeli, iar tragedia de la Srebrenica va urmări pentru totdeauna istoria ONU. După declararea independenței față de Iugoslavia la 15 octombrie 1991, Bosnia și Herzegovina a fost oficial recunoscută ca stat de Comunitatea Europeană la 6 aprilie 1992, și de SUA a doua zi. A izbucnit apoi o luptă dură pentru controlul teritorial între cele trei grupuri etnice principale din țară: bosniacii, sârbii din Bosnia și croații din Bosnia. În partea estică a țării, aproape de granița cu Serbia, conflictul a fost dus între sârbi și bosniaci. Zona locuită predominant de bosniaci denumită Podrinje Central (regiunea din jurul Srebrenicei) era de importanță strategică pentru sârbi, deoarece fără ea nu exista integritate teritorială a noii entități politice proclamate de aceștia, Republika Srpska. Astfel, ei au trecut la epurarea etnică a bosniacilor din teritoriile în care ei erau majoritari în Bosnia de Est și Podrinje Central. În localitatea Bratunac, bosniacii au fost fie uciși, fie obligați să fugă la Srebrenica, 1.156 din ei murind, conform datelor guvernului bosniac. Mii de bosniaci au fost uciși și la Foča, Zvornik, Cerska și Snagovo. În 1992, satele bosniace din jurul Srebrenicei au fost supuse constant atacurilor forțelor sârbe. Institutul Bosniac din Regatul Unit a publicat o listă cu 296 de sate distruse de forțele sârbe în jurul Srebrenicei cu trei ani înainte de genocid și în primele trei luni ale războiului (aprilie – iunie 1992): „Cu peste trei ani înaine de genocidul din 1995 de la Srebrenica, naționaliștii sârbi bosniaci – cu suport logistic, moral și financiar din partea Serbiei și a Armatei Populare Iugoslave (JNA) – a distrus 296 de sate predominant bosniace (musulmane) din regiunea din jurul Srebrenicei, dislocând forțat 70.000 de bosniaci din casele lor și masacrând sistematic cel puțin 3.166 de bosniaci (decese documentate), inclusiv multe femei, copii și bătrâni.” Forțele militare și paramilitare sârbe din zonă și din părțile învecinate din estul Bosniei și din Serbia au ocupat Srebrenica timp de câteva săptămâni la începutul lui 1992, ucigând și expulzând civili bosniaci. În mai 1992, forțele guvernului bosniac sub conducerea lui Naser Orić au recucerit orașul. De-a lungul restului anului 1992, ofensivele forțelor guvernamentale bosniace din Srebrenica și-au extins zona aflată sub control, și până în ianuarie 1993 făcuseră joncțiunea cu zona Žepa de la sud și cu zona Cerska de la vest. În acest moment, enclava bosniacă Srebrenica a atins întinderea sa maximă, de 900 de kilometri pătrați, deși nu a reușit să fie legată cu zona controlată de guvernul bosniac aflată la vest și a rămas astfel, după cum se exprimă TPI, „o insulă vulnerabilă” într-un teritoriu controlat de sârbi. În următoarele luni, militarii sârbi au capturat satele Konjević Polje și Cerska, tăind legăturile dintre Srebrenica și Žepa și reducând dimensiunea enclavei Srebrenica la 150 de kilometri pătrați. Locuitorii bosniaci ai zonelor exterioare s-au îndreptat spre orașul Srebrenica iar populația acestuia a crescut de la 50.000 la 60.000 de locuitori. Generalul francez Philippe Morillon, comandant al Forței de Protecție a Națiunilor Unite (UNPROFOR), a vizitat Srebrenica în martie 1993. În acel moment orașul era supraaglomerat și în stare de asediu. Aproape că nu exista apă curentă, întrucât forțele sârbe distruseseră sursele de apă ale orașului; electricitatea era produsă de generatoare improvizate iar hrana, medicamentele și alte elemente esențiale erau extrem de rare. Înainte de a pleca, generalul Morillon le-a spus la o întrunire publică locuitorilor speriați ai Srebrenicei că orașul se află sub protecția ONU și că el nu-i va părăsi. Între martie și aprilie 1993, mai multe mii de bosniaci au fost evacuați din Srebrenica sub auspiciile Înaltului Comisar al ONU pentru Refugiați. Guvernul bosniac din Sarajevo s-a opus evacuărilor, pe motiv că acestea contribuie la epurarea etnică a unui teritoriu locuit majoritar de bosniaci. Autoritățile sârbe au continuat tentativele de a captura enclava. La 13 aprilie 1993, sârbii le-au spus reprezentanților Înaltului Comisariat pentru Refugiați că vor ataca orașul în două zile dacă bosniacii nu capitulează și nu acceptă să fie evacuați. Bosniacii au refuzat să predea orașul. La 16 aprilie 1993, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat Rezoluția 819, care decidea că: „toate părțile implicate, precum și alte părți interesate, vor trata Srebrenica și împrejurimile sale ca „zonă de securitate”, care trebuie să fie liberă de orice atac armat sau act ostil”. La 18 aprilie 1993, primul grup de trupe UNPROFOR au sosit la Srebrenica. La 8 mai 1993, s-a ajuns la un acord privind demilitarizarea Srebrenicei. Conform raporturilor ONU, „generalul [Sefer] Halilović și generalul [Ratko] Mladić au acceptat măsurile ce acoperă întreaga enclavă Srebrenica și enclava adiacentă Žepa. Conform termenilor noului acord, forțele bosniace din enclave își vor preda armele, munițiile și minele către UNPROFOR, după care „armamentul greu și unitățile[sârbești] care constituiau o amenințare la adresa zonelor demilitarizate ce au fost stabilite în Žepa și Srebrenica vor fi retrase.” Spre deosebire de acordul anterior, cel din 8 mai afirma explicit că Srebrenica urma să fie considerată „zonă demilitarizată conform articolului 60 din Protocolul Adițional al Convențiilor de la Geneva din 12 august 1949, și în legătură cu Protecția victimelor conflictelor armate internaționale(Protocolul I).” Între 1000 și 2000 de soldați din trei brigăzi ale Corpului VRS Drina au fost desfășurare în jurul enclavei, echipate cu tancuri, blindate, artilerie și mortiere. Divizia 28 Vânători de Munte a Armatei Republicii Bosnia și Herțegovina (ARBiH) rămasă în enclavă nu era nici bine organizată, nici bine pregătită: lipseau o structură clară de comandă și un sistem de comunicații, iar unii soldați erau neînarmați sau înarmați cel mult cu puști vechi de vânătoare. Foarte puțini aveau uniforme. De la bun început, ambele părți din conflict au încălcat acordul „zonei de securitate”. Locotenent-colonelul Thomas Karremans⁠ (comandantul Dutchbat⁠) a depus mărturie în fața Tribunalului Internațional că personalul său a fost împiedicat de către forțele sârbești să revină în enclavă și că nu s-a permis nici pătrunderea echipamentului și muniției. Bosniacii din Srebrenica s-au plâns de atacurile soldaților sârbi, în timp ce pentru sârbi părea că forțele guvernului bosniac din Srebrenica utilizau „zona de securitate” ca bază convenabilă din care să lanseze contraofensive împotriva Armatei Republicii Srpska (VRS) și că UNPROFOR nu acționează pentru a-i împiedica. Generalul Sefer Halilović a recunoscut că elicopterele ARBiH încălcaseră no-fly zone-ul și că el personal trimisese opt elicoptere cu muniții către Divizia 28. O misiune a Consiliului de Securitate, condusă de Diego Arria⁠, a sosit la Srebrenica la 25 aprilie 1993 și, în raportul trimis către ONU, îi condamna pe sârbi pentru comiterea unui „proces lent de genocid”. Misiunea a afirmat apoi că „forțele sârbești trebuie să se retragă în unele puncte de pe care nu vor putea ataca, hărțui sau teroriza orașul. UNPROFOR trebuie să fie în postura de a determina acești parametri. Misiunea consideră, ca și UNPROFOR, că fâșia actuală de 4,5 km pe 0,5 km hotărâtă ca zonă de securitate trebuie lărgită mult.” Instrucțiuni specifice de la Sediul Central al ONU din New York au arătat că UNPROFOR nu trebuie să fie prea riguroasă în căutarea armelor bosniacilor și că, ulterior sârbii trebuie să predea măcar armamentul greu înainte ca bosniacii să predea armele lor. Sârbii nu au retras niciodată armamentul greu. Până la începutul lui 1995, din ce în ce mai puține convoaie de aprovizionare mai ajungeau în enclavă. Situația din Srebrenica și din alte enclave se deteriorase în violențe și ilegalități, prostituția practicată de fetele musulmane, furturile și activitatea pe piața neagră au proliferat. Resursele și așa limitate ale populației civile s-au împuținat și mai mult și chiar și forțele ONU au început să rămână fără hrană, medicamente, muniții și combustibil, fiind obligate să înceapă să patruleze prin enclavă pe jos. Soldații Dutchbat care ieșeau din zonă în permisie nu mai erau lăsați să revină și numărul lor a scăzut de la 600 la 400. În martie și aprilie, soldații olandezi au observat o acumulare de forțe sârbești lângă două posturi de observare, „OP Romeo” și „OP Quebec”. În martie 1995, în ciuda presiunilor comunității internaționale de a pune capăt războiului și în ciuda eforturilor de a negocia un acord de pace Radovan Karadžić, președintele Republicii Srpska (RS), a emis o directivă către VRS privind strategia pe termen lung a forțelor din enclavă. Această „Directivă 7”, specifica că VRS trebuie să: „Ducă la bun sfârșit separarea fizică a Srebrenicei de Žepa cât mai curând posibil, împiedicând chiar și comunicațiile între indivizii din cele două enclave. Prin operațiuni de luptă planificate și bine calculate, să creeze o situație insuportabilă de totală nesiguranță, fără vreo speranță de supraviețuire pentru locuitorii din Srebrenica.” Până la jumătatea lui 1995, situația umanitară a civililor bosniaci și a personalului militar din enclavă era catastrofală. În mai, în urma ordinelor primite, Orić și stafful său au părăsit enclava cu elicopterul către Tuzla, lăsând la comanda Diviziei a 28-a ofițeri de rang inferior. La sfârșitul lui iunie și începutul lui iulie, Divizia 28 a emis o serie de rapoarte, între care și cereri urgente de redeschidere a unui coridor umanitar⁠. Când aceasta nu s-a întâmplat, civilii bosniaci au început să moară de foame. Vineri, 7 iulie, primarul Srebrenicei a raportat că 8 locuitori muriseră de foame. La 4 iunie 1995, comandantul francez al forțelor ONU din fosta Iugoslavie, generalul Bernard Janvier⁠(, s-a întâlnit în secret cu Ratko Mladić pentru a obține eliberarea ostaticilor, dintre care mulți erau francezi. Mladić i-a cerut lui Janvier încetarea atacurilor aeriene. Ofensiva sârbă împotriva Srebrenicei a început din plin la 6 iulie 1995. În zilele care au urmat, cele cinci posturi de observație ale UNPROFOR din sudul enclavei au căzut unul câte unul în fața înaintării sârbilor bosniaci. Unii soldați olandezi s-au retras în enclavă după ce posturile lor au fost atacate, dar echipajele celorlalte posturi au fost reținute de către sârbi. Simultan, forțele bosniace au fost lovite de un tir masiv și au fost împinse înapoi către oraș. Odată de perimetrul sudic a început să fie penetrat, circa 4.000 de localnici bosniaci ce trăiau într-un complex suedez de găzduire a refugiaților s-a deplasat spre nord în interiorul orașului Srebrenica. Soldații olandezi au raportat că înaintarea sârbilor „epura” casele din zona sudică a enclavei. La 8 iulie, asupra unui vehicul blindat olandez YPR-765⁠ au tras sârbii și acesta s-a retras. Un grup de bosniaci a cerut ca blindatul să rămână să-i apere. Cum acesta a continuat retragerea, un bosniac a aruncat asupra lui o grenadă de mână, a cărei explozie l-a ucis pe soldatul olandez Raviv van Renssen. Spre seara zilei de 9 iulie 1995, încurajată de succesele anterioare și de puțina rezistență opusă de bosniacii demilitarizați, precum și de lipsa de reacție a comunității internaționale, președintele Republicii Srpska, Radovan Karadžić, a emis un nou ordin prin care autoriza cei 1.500 de soldați din Corpul VRS Drina să captureze orașul Srebrenica. În dimineața de 10 iulie 1995, situația din Srebrenica era tensionată. Localnicii ieșiseră în stradă. Trupele UNPROFOR olandeze au tras focuri de avertisment în aer în fața sârbilor bosniaci și mortierele lor au tras rachete de semnalizare, niciuna însă netrăgând asupra unităților sârbești. Locotenent-colonelul Karremans a trimis numeroase cereri urgente de susținere aeriană din partea NATO pentru apărarea orașului, dar nu a primit ajutor decât pe la orele 2:30 pm în după-amiaza de 11 iulie 1995, când 2 avioane F-16 olandeze ghidate de KCT⁠(en)/SAS⁠ au bombardat tancurile VRS ce înaintau către oraș. Avioanele NATO au încercat și să bombardeze pozițiile de artilerie ale VRS de pe dealurile din jurul orașului, dar a trebuit să renunțe la operațiune din cauza lipsei de vizibilitate. Planurile NATO de a continua atacurile aeriene au fost abandonate după amenințările VRS că va ucide soldații olandezi și ostaticii francezi (piloți reținuți de VRS), și că va bombarda complexul ONU de la Potočari din afara orașului, precum și zonele înconjurătoare unde se refugiaseră între 20.000 și 30.000 de civili. Mai târziu în după-amiaza de 11 iulie, generalul Mladić, însoțit de generalul Živanović (comandant al Corpului Drina), generalul Krstić (comandant-adjunct și șeful statului major al Corpului Drina), precum și alți ofițeri VRS, au ieșit la o plimbare triumfătoare pe străzile părăsite ale orașului Srebrenica. Momentul a fost filmat de ziaristul sârb Zoran Petrović. Soldații olandezi ce operau sub auspiciile ONU au fost criticați pentru că nu i-au protejat pe refugiații bosniaci din „zona de securitate”. Locotenent-coloneul Thom Karremans⁠ a fost filmat ciocnind paharul cu generalul Mladić în timpul negocierilor eșuate privind soarta populației civile grupate la Potočari. * Ratko Mladić (română Ratko Mladici), (n. 12 martie 1943, Bozinovici, Bosnia și Herțegovina), a fost comandantul șef al armatei Republicii Srpska în timpul războiului din Bosnia între 1992 – 1995. Este acuzat de către Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie de genocid, complicitate la genocid, crime contra umanității și violarea legilor războiului. * Radovan Karadžić (sârbă Радован Караџић, pron. Karagici) (n. 19 iunie 1945, Petnjica, Muntenegru, Iugoslavia) este un politician, poet și medic psihiatru sârb din Bosnia. A condus sârbii din Bosnia în perioada războilului din Bosnia și este acuzat de crime de război și de genocid în două cazuri: pentru că ar fi organizat asediul orașului Sarajevo și pentru că ar fi organizat masacrul de la Srebrenica, în care au fost uciși cca. 8000 de musulmani.

·         1998 –  se joacă finala mică a Campionatului Mondial din Franța. Croația învinge în finala pentru bronzul mondial cu scorul de 2-1 selecționata Olandei. Pentru croați au înscris Suker și Prosineski, iar pentru olandezi, Zenden. Golul din acest meci i-a adus titlul de golgeter al Mondialului lui Suker, care a încheiat turneul cu 6 goluri și i-a depășit pe Batistuta și Vieri

·         1999: Sârbii din Kosovo își suspendă colaborarea cu Forța de menținere a păcii condusă de NATO (KFOR)

·         1999 – se dispută Marele Premiu al Marii Britanii la formula 1, care este câștigat de David Coulthard, urmat de Eddie Irvine și Ralf Schumacher

·         2004 – se dispută Marele Premiu de formula 1 al Marii Britanii. Pe primul loc încheie Michael Schumacher, urmat de Kimi Raikkonen și Rubens Barrichello

·         2010: Spania castiga  pentru prima data in istorie  Cupa Mondiala la fotbal, invingand cu 1-o in finala la Johanesburg, echipa Olandei. 

·         2010 – Marele Premiu de formula 1 al Marii Britanii este câștigat de Mark Webber, urmat de Lewis Hamilton și Nico Rosberg

·         2012: Astronomii anunță descoperirea S/2012 P 1, a cincea lună a lui Pluto. Styx sau S/2012 (134340) 1 (cunoscut și ca P5 sau S/2012 P 1) este al cincilea și cel mai mic satelit natural al planetei pitice Pluto. A fost descoperit de Mark Showalter pe baza analizei a nouă imagini realizate de telescopul Hubble între 26 iunie 2012 și 9 iulie 2012. Diametrul estimat al acestuia variază între 10 și 25 km. Orbita satelitului S/2012 (134340) 1 se află între cea a lui Nix și Hydra. Perioada orbitală este estimată la 20,2 +/- 0,1 zile, ceea ce înseamnă că este la 5,4% depărtare de o rezonanță de 1:3 cu perioada orbitală Charon-Pluton.

·         2013 – se joacă primele meciuri din grupa B a Campionatului Mondial de fotbal feminin: Norvegia 1-1 Islanda și Germania 0-0 Olanda

Nașteri

·         1274: S-a nascut regele scotian  Robert Bruce; (d. 1329). Robert Bruce, si-a  condus  conationalii  sai la iesirea  Scotiei de  sub dominaţia engleză, dupa victoria în Bătălia de la Bannockburn în 1314.

·         1561: Luis de Góngora, poet spaniol (d. 1627)

·         1628: S-a nascut Tokugawa Mitsukuni, dictator militar japonez (d. 1701)

·         1657: Frederic I al Prusiei (germană Friedrich I.; n. 11 iulie 1657 – d. 25 februarie 1713) a fost „burggraf” (conte) de Nürnberg, ca Frederic al III-lea prinț elector de Brandenburg, duce de Prusia și, între anii 1701–1713 rege în Prusia sub numele de Friedrich I. Prin alegerea sa ca rege, statul cu tendințe de scindare Prusia-Brandenburg a devenit monarhie unitară, cu denumirea oficială Prusia (Preussen), stat devenit ulterior mare putere militară în Europa. A fost bunicul patern al lui Frederic cel Mare.
Născut la Königsberg, a fost al treilea fiu al lui Frederic Wilhelm, Elector de Brandenburg din prima căsătorie cu Louise Henriette de Orange-Nassau, fiica cea mare a lui Frederik Hendrik, Prinț de Orania și a Amaliei de Solms-Braunfels. Vărul matern era regele William al III-lea al Angliei. După decesul tatălui său la 29 aprilie 1688, Frederic a devenit Electorul Frederic de Brandenburg și Duce al Prusiei. Imediat după urcarea pe tron ​​a fondat un nou oraș în sud, în apropiere de Dorotheenstadt și numit după el însuși, Friedrichstadt.

Frederic I al Prusiei

Deși el a fost margraf și prinț-elector de Brandenburg și Duce al Prusiei, Frederic și-a dorit titlu mai prestigios de rege. În conformitate cu legea germanică de la acel moment, în cadrul Sfântului Imperiu Roman nu puteau exista regate cu excepția regatului Boemiei.

Frederic l-a convins pe Leopold I, Arhiduce de Austria și împărat al Sfântului Imperiu Roman să permită Prusiei să se ridice la rang de regat. Acest acord a fost aparent dat în schimbul unei alianțe împotriva regelui Ludovic al XIV-lea al Franței în Războiul Spaniol de Succesiune. Frederic a susținut că Prusia nu a fost niciodată parte a Sfântului Imperiu Roman și a domnit cu suveranitate deplină. Frederic a fost ajutat în negocierile sale de juristul și diplomatul francez Charles Ancillon.

Frederic s-a auto-încoronat la 18 ianuarie 1701 la Königsberg. Pentru a indica faptul că regalitatea lui Frederic era limitată la Prusia și nu reducea drepturile împăratului în teritoriile imperiale, el a trebuit să se numească "rege în Prusia" în loc de "rege al Prusiei". Cu alte cuvinte, în timp ce el era rege în Prusia, era încă doar un vasal sub suzeranitatea împăratului Sfântului Imperiu Roman. Totuși, în timp, Frederic s-a auto-încoronat rege, autoritatea împăratului peste Brandenburg (și restul imperiului) a fost doar formală iar în practică, în curând a ajuns să fie tratată ca parte a regatului Prusiei, mai degrabă decât ca o entitate separată. Nepotul său, Frederic cel Mare, a fost primul rege prusac al stilului formal de "rege al Prusiei".

Frederic a fost patron al artelor. Akademie der Künste din Berlin a fost fondată de Frederic în 1696, ca și Academia Științelor în 1700.

Frederic a fost căsătorit de trei ori:

• prima dată cu Elizabeth Henrietta de Hesse-Kassel, cu care a avut un copil:
  • Louise Dorothea, născută în 1680, care a murit fără copii la vârsta de 25 de ani.
• a doua oară cu Sophia Charlotte de Hanovra, cu care a avut doi copii:
  • Frederick August (1685–1686)
  • Frederic Wilhelm I, născut în 1688, care i-a succedat.
• a treia oară s-a căsătorit în 1708 cu Sophia Louise de Mecklenburg-Schwerin, cu care nu a avut copii.

Frederic I

·         1662: Maximilian al II-lea (11 iulie 1662 - 26 februarie 1726), de asemenea cunoscut drept Max Emanuel sauMaximilian Emanuel,^[1] a fost conducător al Bavariei și prinț-elector (Kurfürst) al Sfântului Imperiu Roman. De asemenea a fost guvernator al Țărilor de Jos Spaniole și duce de Luxemburg.

S-a născut la Munchen ca fiu al Electorului de Bavaria, Ferdinand Mariași a Henriettei Adelaide de Savoia. Bunicii materni au fost Victor Amadeus I de Savoia și Christine Marie a Franței. Christine Marie a fost a doua fiică a regelui Henric al IV-lea al Franței și a celei de-a doua soții, Maria de Medici.

Prima căsătorie cu Maria Antonia de Austria, fiica împăratului Leopold I, Împărat Roman:

• Leopold Ferdinand (n./d. 1689)
• Anton (n./d. 1690)
• Joseph Ferdinand de Bavaria, Prinț de Asturia (1692–1699), Prinț Moștenitor al Spaniei

A doua căsătorie cu Theresa Kunegunda Sobieska a Poloniei, fiica regelui Ioan al III-lea Sobieski:

• Maria Anna Karoline (1696–1750), călugătiță din 1720
• Carol Albert (1697–1745), elector de Bavaria, rege al Boemiei și al Sfântului Imperiu Roman. S-a căsătorit în 1722 cu Maria Amalia Josepha Anna de Austria (1701–1756)
• Philipp Moritz Maria (1698–1719), ales episcop de Paderborn și Münster
• Ferdinand Maria (1699–1738), general imperial
• Clemens August (1700–1761), Mare Maestru al Ordinului Teutonic, Prinț Arhiepiscop de Koln, episcop de Regensburg, Paderborn, Osnabrück, Hildesheim și Münster
• Wilhelm (1701–1704)
• Alois Johann Adolf (1702–1705)
• Johann Theodor (1703–1763), Cardinal, Prinț episcop de Regensburg, Freising și Liege
• Maximilian Emanuel Thomas (1704–1709)

A avut un copil neegitim cu metresa sa Agnes Françoise Louchier;

• Emmanuel François Joseph, conte de Bavaria (1695–1747) a avut doi copii cu Maria Josepha Karolina von Hohenfels; a avut o aventură cu Louise Anne de Bourbon, nepoata Madame de Montespan.

Maximilian al II-lea Emanuel

Maximilian al II-lea Emanuel (portret de Joseph Vivien)

·         1723: Caroline Louise de Hesse-Darmstadt (11 iulie 1723 – 8 aprilie 1783), a fost soția Margrafului Karl Frederic de Baden, artistă amatoare, om de știință, colecționară și patroana unui salon literar.

A fost copilul cel mic al Landgrafului Ludovic al VIII-lea de Hesse-Darmstadt și a Charlotte Christine Magdalene Johanna de Hanau. Ea s-a căsătorit la 28 ianuarie 1751 cu Karl Frederic, Margraf de Baden.

A ptimit o educație bună, și a fost descrisă ca învățată, vorbea cinci limbi străine, a corespondat cu Voltaire și a făcut din Karlsruhe un centru cultural din Germania, unde se numărau printre oaspeții săi și Johann Gottfried von Herder, Johann Caspar Lavater, Johann Wolfgang von Goethe, Friedrich Gottlieb Klopstock, Christoph Willibald Gluck și Christoph Martin Wieland. A fost membră a orchestrei de la curtea din Baden și a Academiei daneze de Arte Frumoase, picta și a avut un laborator la palatul din Karlsruhe.

Sănătatea ei a avut o cădere bruscă în 1779 și a murit de un accident vascular cerebral în timpul unei călătorii cu fiul ei.

Caroline Louise cu fii ei Karl Ludwig și Frederic. Pictură de Joseph Melling, 1757.

• Karl Ludwig, Prinț Ereditar de Baden (14 februarie 1755 – 16 decembrie 1801). Fiul lui Karl Ludwig, Karl Ludwig Frederic, i-a succedat lui Karl Frederic ca Mare Duce după decesul acestuia în 1811.
• Frederic (29 august 1756 – 28 mai 1817); s-a căsătorit la 9 decembrie 1791 cu Louise de Nassau-Usingen (16 august 1776 – 19 februarie 1829), fiica Ducelui Frederic de Nassau-Usingen
• Louis I, Mare Duce de Baden (9 februarie 1763 – 30 martie 1830); s-a căsătoritcu contesa Katharina Werner von Langenstein în 1818. Louis l-a succedat pe nepotul său Karl Ludwig Frederic ca cel de-al 3-lea Mare Duce de Baden în 1818.
• fiu (n./d. 29 iulie 1764)
• Louise Auguste (8 ianuarie 1767 – 11 ianuarie 1767)

Caroline Louise de Hesse-Darmstadt

·         1723: S-a nascut Jean-François Marmontel, poet francez (d. 1799)

·          1732: S-a nascut Jérôme Lalande, matematician francez și astronom (d. 1807)

·         1738: Prințul Albert Casimir August de Saxonia, Duce de Teschen (11 iulie 1738 – 10 februarie 1822) a fost prinț german din Casa de Wettin. S-a remarcat ca un colecționar de artă și a fondat Albertina din Viena, cea mai mare colecție de desene și lucrări de grafică din lume.

A fost fiul cel mic al regelui August al III-lea al Poloniei (care era și Elector de Saxonia) și a reginei Maria Josepha de Austria, verișoară primară a împărătesei Maria Tereza. Prințul Albert de Saxonia a fost unul dintre nașii Prințului Albert de Saxa-Coburg și Gotha (soțul reginei Victoria).

Tânărul Albert a fost ales de Arhiducesa Maria Cristina de Austria să-i fie soț. Aceasta a fost o favoare specială pe care împărăteasa Maria Tereza a făcut-o fiicei ei, de obicei căsătoriile erau făcute din rațiuni politice. Totuși, logodna și nunta au trebuit să aștepte moartea împăratului Francisc I; decorațiunile de la nuntă au fost negre deoarece era perioada doliului ținut pentru împărat.

Albert a primit ducatul de Teschen în Siliezia austriacă și titlul de Duce de Teschen. În perioada 1765-1780 a fost numit la Bratislava guvernator al Ungariei, apoi la Bruxelles, împreună cu soția lui, guvernator al Țărilor de Jos austriece, după moartea Prințului Karl Alexandru de Lorena în 1780.

Albert și Maria Cristina au avut un singur copil, prințesa Cristina de Saxonia, care a murit la 17 mai 1767, la o zi după naștere. Cuplul l-a adoptat pe nepotul Mariei Cristina - fiul fratelui ei Leopold și a Mariei Ludovica a celor Două Sicilii (ambii au murit în 1792 de foarte tineri) - Arhiducele Carol de Austria.

După moartea timpurie a soției sale în 1798 de tifos, el a trăit numai pentru colecția sa de artă.

Albert

Duce de Teschen Guvernator al Țările de Jos Austriece Guvernator al Ungariei

·         1751: Caroline Matilda a Marii Britanii (n. 11 iulie 1751 – d. 10 mai 1775) a fost soția regelui Christian al VII-lea al Danemarcei din 1766 până în 1772 și membru al familiei regale britanice.
Caroline Matilda a fost cel mai mic copil al Frederick, Prinț de Wales și a Prințesei Augusta de Saxa-Gotha. Tatăl ei a murit brusc cu trei luni înainte de nașterea ei. S-a născut la Casa Leicester din Londra și a primit titlul de ASR Prințesa Caroline Matilda^[1]. Prințesa a fost botezată zece zile mai târziu de episcopul de Norwich, Thomas Hayter. Nașii ei au fost: fratele ei Prințul de Wales, mătușa paternă Prințesa Caroline și sora ei Prințesa Augusta.^[2] A fost crescută strict de mama ei departe de curtea engleză și a fost descrisă ca fiind naturală și neformală. Putea vorbi în italiană, franceză și germană și avea o voce frumoasă.

La vârsta de 15 ani, Caroline Matilda a părăsit Marea Britanie și a călătorit în Danemarca unde s-a căsătorit cu verișorul ei, Christian al VII-lea al Danemarcei. Nunta a avut loc la 8 noiembrie 1766 la Palatul Christiansborg din Copenhaga. Fratele ei mai mare, regele George al III-lea, era preocupat în legătură cu căsătoria, chiar dacă el nu a fost pe deplin conștient de faptul că mirele era bolnav mintal.

Caroline Matilda a avut doi copii, ambii recunoscuți oficial de Christian al VII-lea.

• Frederic al VI-lea al Danemarcei (1768–1839)
• Prințesa Louise Auguste a Danemarcei (1771–1843)

Caroline Matilda a avut un mariaj nefericit cu regele care era afectat de boala sa.

Caroline Matilda, portret de Johannes Heinrich Ludwig Möller.

Deși nu a fost o frumusețe, a fost considerată atractivă. Personalitatea ei naturală nu a fost populară la curtea daneză. A fost apropiată de doamna ei de onoare, Louise von Plessen, care era privită de prietenii regelui ca imorală și a acționat pentru a o izola pe Caroline Matilda de soțul ei. Acest lucru n-a fost greu de realizat deoarece soțul ei n-o plăcea; au existat zvonuri despre homosexualitatea regelui Danemarcei.

Regele danez a fost convins să consume căsătoria de dragul succesiunii. După nașterea fiului său, și-a îndreptat atenția spre curtezana Støvlet-Cathrine cu care a vizitat bordeluri din Copenhaga. Caroline Matilda a avut o căsnicie nefericită, a fost neglijată și disprețuită de soțul ei. Când Plessen a fost exilată de la curte în 1768, ea și-a pierdut cea mai apropiată confidentă, lăsând-o și mai izolată.

În mai 1768 Christian al VII-lea a început un lung tur al Europei inclusiv Altona, Paris și Londra. Îm timpul absenței sale, Caroline Matilda a trezit atenția prin plimbările sale din Copenhaga; acest lucru era considerat scandalos, nobilele daneze mergeau numai cu trăsura în oraș. Caroline Matilda și-a petrecut vara la Castelul Frederiksborg cu copilul ei nou născut înainte de a reveni în toamnă la Copenhaga.

Regele a revenit în capitală la 12 ianuarie 1769 aducând cu sine pe Johann Friedrich Struensee ca medic regal, care mai târziu va deveni ministru. El l-a întâlnit pe Struensee la Altona la începutul călătoriei sale. Spre ușurarea consilierilor regali, Struensee s-a ocupat de instabilitatea regelui iar acesta a căpătat o mare încredere în el.

Johann Friedrich Struensee, portret de Jens Juel.

Struensee l-a încurajat pe rege să-și îmbunătățească relația cu Caroline Matilda, lucru care s-a și întâmplat. Regina a fost conștientă că aceste îmbunătățiri i se datorează lui Struensee și a devenit interesată de fermecătorul doctor. Afecțiunea față de tânărul doctor a crescut; în ianuarie 1770 el avea propriul dormitor în palatul regal, în primăvara anului 1770 el era amantul reginei. O vaccinare cu succes a prințul moștenitor a sporit și mai mult influența sa.

În 1770, regele a devenit tot mai izolat din cauza faptului că sănătatea lui mintală s-a deteriorat. Caroline Matilda, până acum ignorată la curte, a devenit centrul atenției curții regală și adepții ei s-au grupat în "Dronningens Parti". Susținut de noua ei poziție la curte, Struensee a domnit aproape ca un rege. La 15 septembrie 1770 regele l-a demis pe Bernstorff și două zile mai târziu, Struensee a devenit maître des requêtes (consilier privat), consolidându-și puterea și începând perioada de 16 luni, denumită "Timpul lui Struensee". Când, în cursul anului, regele s-a scufundat într-o stare de toropeală mintală, autoritatea lui Struensee a devenit capitală iar el a avut influență absolută pentru zece luni, între 20 martie 1771 și 16 ianuarie 1772.

În acest timp el a emis nu mai puțin de 1069 de ordine de cabinet, mai mult de trei pe zi. Din acest motiv a fost criticat. Alte critici ale lui Struensee s-au referit la faptul că nu a respectat obiceiurile tradiționale daneze și norvegiene, privindu-le ca niște prejudecăți și dorind să le elimine în favoarea unor principii abstracte.
De asemenea, relația lui Struensee cu regina nu a fost mai puțin ofensivă pentru o națiune care a venerat în mod tradițional casa regală de Oldenburg în timp ce regina își manifesta în mod deschis noua ei fericire. La aniversarea regelui din 1771 ea a fondat ordinul Mathilde-Ordenen.

Monumentul din Celle.

La 7 iulie 1771, Caroline Matilda a născut al doilea copil, Prințesa Louise Auguste, al cărei tată, a fost aproape sigur Struensee. Acest lucru a fost considerat, de asemenea, scandalos. Fetița a fost numită “la petite Struensee”, până când a fost acceptată oficial prințesă.

Struensee și Caroline Matilda au fost arestați în noaptea de 16 spre 17 ianuarie după un bal mascat la teatrul regal de la Castelul Christiansborg. Caroline Matilda a fost dusă la Castelul Kronborg pentru a-și aștepta judecata. I s-a permis să-și păstreze fiica lângă ea. Se crede că a fost presată sau manipulată să admită relația prin interogatoriu. Inițial ea a negat relația sperând că astfel se va salva.

Căsătoria dintre Caroline Matilda și Christian s-a încheiat prin divorț în aprilie 1772. După divorț, Struensee și complicele său Enevold Brandt au fost executați la 28 aprilie 1772.

La 28 mai 1772, Caroline Matilda a fost deportată la bordul unei fregate britanice la Celle, cu reședința la Castelul Celle de pe teritoriul german de Hanovra al fratelui ei. Nu și-a mai văzut niciodată copii. La Celle, ea a fost cunoscută pentru caritate ei față de copiii săraci și orfani. De asemenea, s-a reîntâlnit cu Louise von Plessen.

A murit brusc de scarlatină la Celle la 10 mai 1775 la vârsta de 23 de ani. A fost înmormântată la Stadtkirche St. Marien în Celle.

Caroline Matilda de Wales

Regină a Danemarcei și Norvegiei

·         1767: S-a nascut John Quincy Adams, politician american, al 6-lea președinte al SUA (d. 1848). John Quincy Adams (n. 11 iulie 1767, Braintree, Massachusetts, SUA – d. 23 februarie 1848, Washington,D.C.) a fost un avocat, diplomat, politician și cel de-al șaselea președinte al Statelor Unite ale Americii (între 4 martie 1825 și 3 martie 1829).
* 1771: Karoline Amalie de Hesse-Kassel (11 iulie 1771, Hanau – 22 februarie1848, Gotha), a fost prințesă germană și membră a Casei de Hesse-Kassel. Prin căsătorie a devenit ducesă consort de Saxa-Gotha-Altenburg.

A fost fiica landgrafului (mai târziu Prinț) Wilhelm I și a soției sale, Prințesa Wilhelmina Caroline a Danemarcei și Norvegiei, fiica regelui Frederic al V-lea al Danemarcei.

La 24 aprilie 1802 s-a căsătorit cu Augustus, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg, care în 1804 a succedat la conducerea ducatului. Mariajul a rămas fără copii.

Karoline Amalie de Hesse-Kassel

Ducesă de Saxa-Gotha-Altenburg

·         1826: S-a nascut Franz Grashof, inginer german (d. 1893)

·         1834: S-a nascut James McNeill Whistler, pictor american (d. 1903)

·         1846: Léon Bloy, scriitor francez (d. 1917). Léon-Marie Bloy (n. 11 iulie 1846 – d. 3 noiembrie 1917) a fost un scriitor francez. Scrierile sale se caracterizează prin orientare religioasă, catolică.

·         1855: S-a nascut Iuliu Zanne, folclorist roman.

·         1866: Prințesa Irene de Hesse și de Rin (Irene Luise Maria Anna) (11 iulie1866 – 11 noiembrie 1953) a fost al treilea copil al Prințesei Alice a Regatului Unit și a lui Ludovic al IV-lea, Mare Duce de Hesse. Bunicii materni erau regina Victoria a Marii Britanii și Prințul Albert. Bunicii paterni erau Prințul Charles de Hesse și de Rin și Prințesa Elisabeta a Prusiei. Irene a fost soția Prințului Albert Wilhelm Heinrich al Prusiei, verișor primar. Ca și sora sa Alix, Irene purta în gene hemofilia. Doi dintre cei trei fii ai ei au fost hemofili.

Familia de Hesse în 1876, la Eastbourne, East Sussex: Marele Duce Ludwig ținând-o în brațe pe May și având-o alături pe Ella, Prințesa Alice ținând-o pe Alix, Ernie și Irene în față, Victoria din profil, cu mâna pe umărul Irenei.

Pentru că s-a născut la sfârșitul Războiului austro-prusac, a primit numele Irene care vine de la cuvântul grecesc care înseamnă "pace".^[1] Alice a considerat-o pe Irene un copil neatractiv și odată i-a scris surorii sale, Victoria că Irene "nu este drăguță".^[2] Deși nu așa drăguță ca sora ei Elisabeta, Irene era plăcută. Prințesa Alice și-a crescut fetele simplu; copiii aveau o bonă englezoaică, mâncau cine simple din budinci de orez și mere coapte și fetele purtau rochii simple. Fiicele au fost învățate cum să facă treburile casnice, cum ar fi turte de copt, să-și facă propriile paturi, să dea cu mătura și să șteargă praful în camerele lor. Prințesa Alice a subliniat, de asemenea, necesitatea de a da la săraci și adesea și-a luat fiicele în vizite la spitale și organizații de caritate.^[3]

Familia a fost devastată în 1873 când fratele mai mic hemofil al Irenei, Prințul Friedrich numit în familie "Frittie" a căzut printr-o fereastră deschisă, s-a lovit cu capul de balustradă și a murit câteva ore mai târziu din cauza unei hemoragii cerebrale.^[4] În lunile care au urmat morții lui, Alice și-a dus frecvent copiii la mormântul lui să se roage și era multă melancolie la aniversările asociate cu el.^[5] În toamna anului 1878, Irene, frații ei (cu excepția Elisabetei) și a tatălui toți s-au îmbolnăvit de difterie. Sora ei mai mică, Prințesa Maria, numită "May" a murit de difterie. Mama ei, epuizată de asistența medicală pentru copii, de asemenea, s-a infectat; a murit la 14 decembrie 1878 de difterie.^[6]

Când sora sa Elisabeta a părăsit religia luterană în care a fost crescută pentru a se converti la religia ortodoxă în 1891 când s-a căsătorit cu Marele Duce Serghei Alexandrovici al Rusiei, Irene a plâns și a fost supărată. Mai târziu, sora sa Alix, de asemenea, s-a convertit la religia ortodoxă când s-a căsătorit cu Nicolae al II-lea al Rusiei. În ciuda diferendelor asupra alegerilor religioase, Irene a rămas apropiată de toți frații ei.

Prințesa Irene și Prințul Heinrich

La 24 mai 1888, Irene s-a căsătorit cu Prințul Heinrich al Prusiei, al treilea copil și al doilea fiu al împăratului Frederic al III-lea al Germaniei și al Prințesei Victoria a Regatului Unit. Cum mamele celor doi tineri erau surori, ei erau verișori primari. Căsătoria a displăcut reginei Victoria deoarece ei nu i s-a spus nimic până la nuntă.^[7]Mama lui Heinrich o plăcea mult pe Irene totuși aceasta a fost șocată când Irene nu a încercat să-și ascundă cu un șal ascundă sarcina cu primul ei fiu, Prințul Waldemar în 1889. Împărăteasa care era fascinată de politică și de evenimentele actuale, de asemenea, nu putea înțelege cum de Heinrich și Irene nu au citit niciodată un ziar.^[8]

Căsnicia a fost una fericită, iar rudele îi numeau "Amabilii" datorită naturii lor plăcute. Din căsătorie au rezultat trei copii:

• Prințul Waldemar Wilhelm Ludwig Friedrich Viktor Heinrich al Prusiei (1889-1945)
• Prințul Wilhelm Viktor Karl August Heinrich Sigismund al Prusiei (1896-1978)
• Prințul Heinrich al Prusiei (1900-1904)

Irene a transmis hemofilia fiului ei mai mare și a celui mic Waldemar și Heinrich. A fost devastată când fiul cel mic a murit la vârsta de 4 ani după ce a căzut și s-a lovit la cap în februarie 1904.^[9] Șase luni după decesul lui Heinrich, sora sa Alix a născut un fiu hemofil, Alexei Nicolaevici, Țarevici al Rusiei. Verișoara ei, regina Victoria Eugenia a Spaniei, a avut de asemenea doi fii hemofili. O altă verișoară primară, Prințesa Alice, Contesă de Athlone, a avut, de asemenea, un fiu hemofil.

În 1912, Irene a fost un sprijin pentru sora sa Alix când Alexei a fost aproape de moarte în urma complicațiilor de la hemofilie pe când se aflau în Polonia

În timpul Primului Război Mondial surorile au fost situate pe poziții opuse. Când războiul s-a terminat, ea a primit știrea că Alix, soțul ei și copiii precum și sora sa Elisabeta au fost uciși de bolșevici. După război și după abdicarea kaiserului, Germania n-a mai fost condusă de familia regală prusacă, însă Irene și sțul ei și-au păstrat moșia, Hemmelmark, situată în nordul Germaniei.

Când Anna Anderson a apărut la Berlin la începutul anilor 1920, pretinzând că este Marea Ducesă Anastasia Nicolaevna a Rusiei, Irene a vizitat-o pe femeie însă a decis că Anderson nu poate fi nepoata ei pe care a văzut-o ultima oară în 1913.^[11] Prințesa Irene nu a fost impresionată.

Soțul Irenei a spus că menționarea Anderson o supără foarte mult și a cerut ca nimeni să nu discute despre Anderson în prezența ei.^[12] Heinrich a murit în 1929. Biograful Annei Anderson a afisrmat că după câțiva ani, fiul Irenei, Prințul Sigismund, i-a pus câteva întrebări lui Andreson despte copilăria lor comună și că ea a răspuns cu mare acuratețe.^[13]

Irene a adoptat-o pe fiica lui Sigismund, Barbara, născută în 1920, ca moștenitoare a ei, după ce Sigismund a părăsit Germania pentru a trăi în Costa Rica în timpul anilor 1930. După cel de-Al Doilea Război Mondial, Sigismund s-a întors în Germania..^[14] Irene s-a mâhnit teribil când fiul ei cel mare, Waldemar, s-a îmbolnăvit și a murit din cauza lipsei de sânge pentru o transfuzie.

Irene a murit în 1953, lăsându-și moșia nepoatei. Înainte de deces, a fost ultimul copil în viață al Prințesei Alice și al Marelui Duce de Hesse, Ludovic al IV-lea.

Prințesa Irene de Hesse

Prințesă a Prusiei

* 1888: Carl Schmitt (de fapt Karl Schmitt, cunoscut uneori și sub numele Carl Schmitt-Dorotic) (n. 11 iulie 1888, Plettenberg, Westfalia, Germania - d. 7 aprilie 1985, Plettenberg, Renania de Nord-Westfalia, Germania) a fost un jurist și expert în filozofie politică german, unul dintre cei mai influenți dar și controversați oameni de știință și gânditori ai secolului al XX-lea din domeniul Teoriei Statului și Dreptului, Dreptului Constituțional, Filosofiei Dreptului și Filosofiei Politice.

Cromologie:

• 11 iulie 1888 — Carl Schmitt se naște la Plettenberg, Germania.
• 1915 — După studii de teoria statului și de drept la Berlin, München și Straßburg își trece teza de doctorat la Universitatea din Straßburg.
• 1921 — Numire la Universitatea din Greifswald.
• 1922 — Profesor la Universitatea din Bonn.
• 1926 — Profesor de drept la Școala Superioară de Comerț din Berlin.
• 1932 — Profesor la Universitatea din Köln.
• 1 mai 1933 — Înscriere în Partidul Național Socialist German al Muncitorilor (NSDAP). Numit consilier de stat al Prusiei.
• noiembrie 1933 — Președinte al Uniunii juriștilor național-socialiști.
• 1933–1945 — Profesor de drept la Universitatea din Berlin
• 1934 — Numire ca redactor șef al revistei "Deutsche-Juristen-Zeitung".
• decembrie 1936 — Revista „Das schwarze Korps", organ al SS susține că antisemitismul lui Schmitt este formal și citează declarații ale sale în care critică teoria rasială național-socialistă.
• 1937 — Expulzarea lui Schmitt din toate funcțiile de conducere.
• 1945 — Schmitt își pierde catedra universitară și este anchetat de tribunalul de la Nürnberg.
• după 1950 — Izolat din punct de vedere politic, Schmitt se ocupă de studii de drept internațional și își scrie memoriile.
• 7 aprilie 1985 — Carl Schmitt moare la Plettenberg, Germania

Carl Schmitt

·         1913: Teofil T. Vescan, fizician și pedagog român (d. 1963). Teofil T. Vescan a fost un fizician si pedagog roman. A fost un militant antifascism, intre 1941-1942 fiind inchis in lagarul de munca fortata de la Bretcu. Principala sa preocupare in domeniul fizicii a fost teoria relativitatii, aspect abordat si in lucrarea de doctorat. A creat la Iasi o scoala de cercetare in fizica relativista obtinand cateva rezulatate importante - formularea hidrodinamicii relativiste in schema penta-dimensionala Klein-Kaluza, a studiat problema relativista a doua corpuri de masa variabila, a elaborat o metoda noua de obtinere a metricii Schwarzschild folosind transformari infinitezimale, a formulat in termeni relativisti efectul Pinch. Intre anii 1923-1931 studiaza la Seminarul pedagogic din Cluj, iar intre 1931-1935 urmeaza cursurile Facultatii de Stiinte din cadrul Universitatii din Cluj. In paralel, intre anii 1932-1933 studiaza si la Universitatea din Paris. In 1935 dupa sustinerea unor examene devine licentiat in fizica si in 1936 licentiat in matematici. Pentru o perioada este profesor secundar in matematici si in fizica-chimie. Dupa sustinerea lucrarii cu titlul Contributii la teoria cinetica si relativista a fluidelor reale, devine doctor in stiinte fizico-chimice. In 1944 este numit conferentiar de mecanica rationala, din 1945 este profesor de fizica teoretica la Universitata Bolyai din Cluj, iar din 1948 profesor de fizica teoretica la Universitatea Victor Babes din Cluj. Intre 1950-1963 este profesor de fizica teoretica si structura materiei la Universitatea din Iasi, si director al Institului de fizica si stiinte tehnice din Iasi. Pe parcursul vietii a sustinut cursuri in mai toate domeniile fizicii teoretice, dar si cursuri de matematici, fizica atomica si nucleara, istoria matematicii si fizicii. In cursurile sale a abordat si probleme ale filozofiei stiintei. Intrega sa cariera este marcata de o activitate publicistica vasta, reusind sa publice peste 370 de lucrari in domenii variate si sub diferite forme - carti de specialitate, lucrari de popularizare a stiintei, manuale, cursuri univeristare. In lucrarile de fizica teoretica a abordat diverse probleme relationate de teoria cinetica a materiei, refractia astronomica, miscarea a doua corpuri de masa variabila, fluidele reale, gemeralizarea principiului inertiei. Intre 1947-1955 s-a preocupat de radioactivitatea rocilor din unele regiuni ale Romaniei.

* 1913: Christopher Ironside FSIA 1970, OBE 1971, FRBS 1977 (11 iulie 1913 – 13 iulie 1992) a fost un pictor și gravor de monede englez, cunoscut mai cu seamă pentru reversurile monedelor britanice emise la decimalizarea din 1971

·         1916: S-a nascut Alexandr Mihailovici Prohorov, fizician rus, laureat al Premiului Nobel în 1964, membru de onoare al Academiei Române (d. 2002). Alexandr Prohorov (n. 11 iulie 1916; d. 8 ianuarie 2002) a fost un fizician rus, membru de onoare al Academiei Române, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1964, pentru munca de pionierat depusă în domeniul laserilor și maserilor. Membru PCUS din 1950. Doctor Honoris Causa al Universităților din București și Cluj-Napoca. Alexandr Prohorov s-a născut la Atherton, în Australia, după ce părinții săi fugiseră de persecuțiile țariste. Familia lui Prohorov a revenit în Rusia în 1923.

·         1916: S-a nascut Bill Snyder, pianist, compozitor si sef de orchestra american. 
* 1917: Jessica Mitford (n. 11 iulie 1917 - d. 22 iulie 1996) este o autoare britanica. Ea a scris mult, cea mai importanta lucrare fiind Hons and Rebels. Aceasta devine eroina autoarei de succes J.K.Rowling, scriitoarea seriei fantastice Harry Potter. Jo îi citește toata autobiografia.

Jessica Mitford

·         1920: Yul Brynner (rusă Юлий Борисович Бринер, Iuli Borisovici Briner) (n. 11 iulie 1920, Vladivostok, Rusia – d.10 octombrie, 1985, New York, SUA) a fost un actor american de origine rusă. A câștigat un premiu Oscar în 1956 pentru rolul din filmul Regele și eu.
Filmografie:

• 1956 Portul New Yorkului (Port of New York), regia Laslo Benedek
• 1956 Anastasia, regia Anatole Litvak
• 1956 Regele și eu (The King and I), regia Walter Lang, (Oscar - cel mai bun actor)
• 1956 Cele zece porunci (The Ten Commandments), regia Cecil B. DeMille
• 1958 Frații Karamazov (The Brothers Karamazov), regia Richard Brooks
• 1959 Solomon și Sheba (Solomon and Sheba), regia King Vidor
• 1959 Călătoria (The Journey), regia Anatole Litvak
• 1960 Cei șapte magnifici (The Magnificent Seven),regia John Sturges
• 1960 Încă odată cu dragoste (Once More, with Feeling!), regia Stanley Donen
• 1962 Taras Bulba, regia J. Lee Thompson
• 1963 Regii soarelui (Kings of the Sun), regia J. Lee Thompson
• 1964 Mercenarul de la miezul nopții (Invitation to a Gunfighter), regia Richard Wilson
• 1964 Cei trei soldați ai aventurii (Flight from Ashiya), regia Michael Anderson
• 1965 Morituri, regia Bernhard Wicki
• 1966 Umbra unui uriaș (Cast a Giant Shadow), regia Melville Shavelson
• 1967 Duelul lung (The Long Duel), regia Ken Annakin
• 1969 Nebuna din Chaillot (The Madwoman of Chaillot), regia Bryan Forbes
• 1970 Adio Sabata (Indio Black, sai che ti dico: Sei un gran figlio di...), regia Gianfranco Parolini
• 1973 Lumea roboților (Westworld), regia Michael Crichton

Yul Brynner

Yul Brynner la Sarajevo în 1969

Yul Brynner în filmul „Cele Zece Porunci” (1956)

* 1920: Roman Sikorski (n. 11 iulie 1920 – d. 12 septembrie 1983) a fost un matematician polonez

Sikorski s-a născut pe data de 11 iulie 1920 în Mszczonów, Polonia. A fost profesor la Universitatea din Varșovia din 1952 până în anul 1982. Din 1962, a devenit membru al Academiei Poloneze de Științe. A publicat lucrări legate de algebra booleană, logică matematică, analiză funcțională, teoriile de distribuție și topologia generală.

* 1920: Zecharia Sitchin (în rusă: Захария Ситчин, Zaharia Sitcin, (n. 11 iulie1920, Baku, RSS Azerbaidjană, URSS - d. 9 octombrie 2010, New York, New York, SUA) a fost un scriitor american. El a afirmat că ar fi tradus o parte din tăblițele sumeriene care promovează o explicație a originii omului ce implică venirea unor călători din spațiu numiți annunaki. Aceștia ar fi colonizat pământul și ar fi creat omul, explicând ceea ce știința numea „veriga lipsă”. Sitchin atribuie rasei Anunnaki crearea culturii sumeriene antice precum și a celorlalte popoare. Pretinde că acești annunaki ar fi o rasă de extratereștri de pe o planetă ipotetică, dincolo de planeta Neptun, numită Nibiru, pe care o consideră a fi situată pe o orbită alungită, rotația ei fiind de aproximativ 3600 de ani. El afirmă că mitologia sumeriană reflectă acest punct de vedere, precum și originile noastre ca specie. Speculațiile lui Sitchin sunt ridiculizate de mulți oameni de știință, istorici și arheologi, care au remarcat foarte multe probleme cu traducerile sale ale textelor antice, clasificând activitatea sa ca pseudo-știință.

Zecharia Sitchin Захария Ситчин ru

* 1924: Ilie Tudor (n. 11 iulie 1924, București) este un scrimer român, care a luat parte la Jocurile Olimpice de vară din 1952 de la Helsinki.

·         1926: Pierre de Boisdeffre, istoric, diplomat și critic literar francez (d. 2002)

·         1927 - S-a născut fizicianul american Theodore Maiman care a produs primul laser în laboratoarele de cercetare Hughes din Malibu, California (d. 5 mai 2007)

·         1931 - S-a nascut Thurston Harris, cantaret si saxofonist american.

·         1931 - S-a nascut Tab Hunter (Arthur Gelien), actor si cantaret american.

·         1934: Giorgio Armani (n. 11 iulie 1934, Piacenza, Emilia-Romagna) este un designer vestimentar italian. Compania lui s-a format în 1974, iar în 2001 a fost aclamat ca cel mai de succes designer italian.

Este medic, dar a făcut pasiune pentru arta fotografică, apoi a lucrat la departamentul de reviste „Le Rinascente”, la camera de rochii.

Din 1961 până în 1970, a lucrat ca designer la casa de modă Nino Cerruti, devenind mâna dreaptă a casei de modă. În 1974, partenerul său Sergio Galiotti l-a îndrumat către o linie de modă pentru femei și barbați.

În afară de modă, el mai are ca hobby sportul. Este președintele echipei de baschet Milan, este fanul echipei Inter Milan și creează echipamente pentru echipa națională de fotbal a Angliei. Mai este responsabil și cu echipamentul echipei Chelsea FC, din august 2007.

Giorgio Armani

* 1937: Ion Cosma (n. 11 iulie 1937, Târgu Mureș) este un fost ciclist român. A reprezentat România la Jocurile Olimpice de vară din 1960 și cele din 1964 la proba de 100 km contratimp pe echipe și în proba de cursă individuală de șosea. În 1960 el a terminat al șaselea și al cincilea, respectiv în aceste probe, în timp ce la 1964 s-a clasat pe locurile nouă și 59, respectiv.^[1] Cosma a câștigat Turul României în 1959 și 1961 și Cupa UCECOM în 1963

* 1937: Rabbi Adin Steinsaltz (ebraică: עדין שטיינזלץ) sau Adin Even Yisrael(ebraică: עדין אבן ישראל) (n. 11 iulie 1937,^[1] Ierusalim, Palestina sub mandat britanic) este un lector, filosof, critic social și mentor spiritual, a fost numit de revista Time ”un savant care se naște odată intr-un mileniu”.^[2] Și-a devotat întreaga viață pentru a face Talmudul accessibil tuturor evreilor.^[3] Ediția originală, fiind publicată în ebraica moderna, cu comentarii și adnotări pentru a facilita studiul, cunoscută ca Steinsaltz edition of the Talmud^[4] care ulterior a fost tradusă în limbile engleză, franceză, rusă și spaniolă. Din 1989, Steinsaltz a publicat tratate în ebraică și engleză despre Talmudul babilonian într-o ediție bilingvă engleză-ebraică.

Adin Steinsaltz

Rabbi Adin Even-Israel (Steinsaltz) (2010)

·         1938 - S-a nascut Terry Garthwaite, chitarist, vocalist si compozitor american (Joy Of Cooking).

·         1939: Marcu Tudor, politician român

·         1940: S-a nascut George Filipescu, pictor roman.

·         1942: S-a nascut Mircea Popa, scriitor roman.

·         1943: Susan Seaforth Hayes, actriță americană

·         1945: S-a nascut Franz Bekenbauer, campion mondial cu echipa de forbal a Germaniei.
* 1945: Junji Kawano (n. 11 iulie 1945) este un fost fotbalist japonez.

·         1946: Matei Cazacu (n. 11 iulie 1946, Sinaia) este un autor, eseist, istoric medievist și scriitor francez originar din România, luptător pentru drepturile omului.

Fiu de preot, Matei Cazacu a studiat istoria la Universitatea din București, studii pe care le-a terminat în 1969. Până la plecarea ilegală din România și stabilirea în Franța (1973), a fost cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” din București.

A devenit doctor în istorie la Universitatea Paris I Sorbonne Panthéon (1979).

Membru al secție române a Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului, al Asociației pentru Apărarea Monumentelor Istorice din România.^[1]

Din 1977 a colaborat cu posturile de radio Europa Liberă, BBC, Vocea Americii, Radio France Internationale, Radio Canada etc.

În 2012 era director de cercetare la CNRS (centrul național de cercetări științifice), Paris.

Scrieri:

• 1975 - Matei Cazacu, Radu R. Florescu, Alan G. Barbour - In Search of Frankenstein, Boston, New York Graphic Society
• 1988 - L'Histoire du prince Dracula en Europe centrale et orientale au XVe siècle. Edition critique, traduction, notes et commentaires, Genève, Droz
  • Edițiile a 2-a și a 3-a, rééditions 1996 et 2006
• 1993 - La Moldavie ex-soviétique. Histoire et débats en cours, Paris, Akratie, (coautor)
  • 2007- 2ème Edition, revue et completée, sous presse, Paris
• 1997 - O lume într-o carte de bucate. Un livre de cuisine à l’époque de Constantin Brâncoveanu (1688-1714), București, Fundatia Culturalà Românà, (coautor)
• 1998 - Au Caucase. Russes et Tchétchènes, récits d'une guerre sans fin (1785-1996), Genève, Georg Editeur
• 1998 - Histoire des Slaves orientaux. Bibliographie des sources historiques traduites en langues occidentales (Xe siècle - 1689), Paris, CNRS Editions et l'Institut d'études slaves, (coautor)
• 1999 - The Story of Romanian Gastronomy, București, Fundatia Culturală Română
• 1999 - Des femmes sur les routes de l'Orient. Le voyage à Constantinople aux XVIIIe-XIXe siècles, Genève, Georg Editeur, 1999
• 2001 - Matei Cazacu, George Ciorănescu - Basarabia, pămănt românesc disputat între Est și Vest, 2 volume volume, București, Fundația Culturală Română
• 2003 - Minuni, vedenii și vise premonitorii în trecutul românesc, Bucuresti, Editura Sigma
• 2004 - România interbelică, Bucuresti, Editura NOI Media Print, 2004
• 2004 - Dracula, Paris, Editions Tallandier, Prix Thiers de l’ Academie Française [1]
• 2005 - Gilles de Rais, Paris, Tallandier [2]
• 2006 - L'histoire du prince Dracula en Europe centrale et orientale (XV siecle) ^[2]
• 2007 - România la 1900, Bucuresti, Editura NOI Media Print, 2007. Sous presse. (La Roumanie en 1900)
• 2007 - La Barbe!, Paris, Tallandier
• 2007 - România văzută de străini, București, Editura NOI, Media Print
• 2008 - L’Eglise orientale et l’argent. L’embarras de la richesse, în colaborare cu Violeta Barbu, Editions de l’Institut Culturel Roumain, București
• 2010 - Matei Cazacu, Nicolas Trifon - Un état en quête de nation - La république de Moldavie, (Un stat în căutarea unei națiuni - Republica Moldova), Editura NON LIEU, Paris ^[3]
• 2013 - Matei Cazacu, Dan Ioan Mureșan, Ioan Basarab, un domn român la începuturile Țării Românești, Editura Cartier, Chișinău

·         1949: S-a nascut Liliana Ursu, poeta, prozatoare si traducatoare romana.

·         1951 - S-a nascut Bonnie Pointer, vocalista americana (The Pointer Sisters).

·         1953: Leon Spinks, pugilist american

·         1953: S-a nascut Peter Brown, cantaret, clapar, compozitor si inginer de sunet american. 

·         1955: Mariana Buruiană, actriță româncă

·         1955: Maria Dragomiroiu (n. 11 iulie 1955, Marcea, Vâlcea) este o interpretă de muzică populară din România. Având o voce deosebită, cu un amplu registru vocal, și fiind posesoarea unei tehnici excelente, de solistă de muzică clasică, Maria Dragomiroiu a fost comparată, mai ales la începutul carierei, doar cu Maria Tănase, doamna cântecului popular românesc.
Discografie:

• Floricică de pe coastă - 1983
• Maria Dragomiroiu - 1985
• Maria Dragomiroiu - 1987
• Maria Dragomiroiu - 1988
• Of, lume, cum ești făcută - 1990
• Viața-i un noroc - 1994
• Lume dragă - 1996
• Omule, om bun să fii - 1997
• Cine iubește și lasă - 1997
• Doamne, multe trag - 1998
• Dragoste, otravă dulce - 1999
• Cântecul și dragostea - 2002
• Viață, viață - 2003
• Cântece de petrecere - Mai întoarce, Doamne, roata - 2004
• Inimă - 2006
• Cântece de petrecere, volumul 2, Așa trec zilele mele - 2006
• De la suflet. Cântece de petrecere - 2009

Maria Dragomiroiu

·         1956: S-a nascut Sela Ward, actrita america 
* 1958: Hugo Sánchez (n. 11 iunie 1958 în Mexico City) este un celebru jucător de fotbal mexican, retras din activitate.
* 1959: Valeriu Reniță (n. 11 iulie 1959, Mingir, Hîncești^[1]) este un jurnalist din Republica Moldova, fost purtător de cuvânt al președintelui Republicii Moldova, fost membru al Comitetului Executiv al Federației Moldovenești de Fotbal; fondator, președinte de onoare și fost președinte al clubului de fotbal Sfântul Gheorghe Suruceni, președinte al organizației nonguvernamentale Fundația pentru Reforme și Democrație “Moldova Modernă”.

·         1959: Suzanne Nadine Vega (n. 11 iulie 1959) este o cântăreață și textieră cunoscută americană de muzică folk rock.

Suzanne Vega

(2010)

* 1960: Petru Vutcărău (n. 11 iulie Bardar, Ialoveni) este un actor și regizor din Republica Moldova, fondator si director artistic al Teatrului „Eugène Ionesco” din Chișinău, Artist al Poporului (2011)

·         1960: S-a nascut Richie Sambora, chitarist american
* 1960: Tomoyuki Kajino (n. 11 iulie 1960) este un fost fotbalist japonez.

·         1963: S-a nascut Lisa Rinna, actrita americana (Taylor McBride in Melrose Place)
* 1964: Gregory J. „Greg” Mottola (n. 11 iulie 1964, Dix Hills, New York) este un regizor și scenarist american.

Greg Mottola

Mottola în 2009

* 1965: Sandu Tăbârcă (n. 11 iulie 1965, Timișoara) este antrenorul principal al echipei de fotbal Rapid București, A fost la Gloria Bistrița în primele nouă etape ale sezonului 2009-2010 din Liga I.
* 1965: Ernesto Fritz Hoost (n. 11 iulie 1965) este un fost kickboxer olandez. Campion mondial în K-1 de patru ori, Hoost este considerat unul dintre cei mai mari kickboxeri din toate timpurile. Debutand în 1993 la K-1 World Grand Prix 1993, unde a castigat doar o singura victorie fata de titlul mondial, Hoost si-a anuntat retragerea treisprezece ani mai tarziu pe 2 decembrie 2006 dupa turneul final K-1 World GP Final în Tokyo Dome, Japonia.

·         1966: Șab Mami, cântăreț algerian
* 1967: Daniel Chițoiu (11 iulie 1967, Păușești, Vâlcea) este un politician român, doctor în economie, desemnat ministru al economiei în guvernul Ponta. Daniel Chițoiu este absolvent al Facultății de Finanțe, Asigurări, Bănci și Burse de Valori a Academiei de Studii Economice din București.
Din iulie 2014, face parte din ALDE, partid condus de Călin Popescu Tăriceanu.
* 1970: Lucian-Alin Mărginean (n. 11 iulie 1970, Cluj-Napoca, Cluj, România) este un pilot român de raliuri.

A debutat în competițiile auto la 15 ianuarie 1994, în cadrul Cupei „Alpha”, pe un Ford Escort RS, cu care s-a clasat pe primul loc la clasa 1600 cmc.

A pilotat primul Mitsubishi Lancer EVO IV de Grupa N din România, în Raliul Timken Cluj-Napoca 1999, ocazie cu care a câștigat prima probă specială a raliului, desfășurată pe cartodromul din Gheorgheni.

În cadrul Campionatului Național de Viteză pe Traseu Montan, ediția 2002, s-a clasat pe locul 3 în Clasamentul general Grupa N Clasa 4 și a obținut titlul de vicecampion național al Grupei N, cu un Mitsubishi Lancer EVO 6,5 Tommi Makinen ediție limitată.

·         1970: Justin Chambers (n. 11 iulie 1970, Springfield, Ohio, S.U.A.) este un actor și fost fotomodel american.^[1] El este cunoscut pentru rolul lui Dr. Alex Karev din serialul american Anatomia lui Grey.
Din 1993 este căsătorit cu Keisha Chambers, având împreună 5 copii.

Justin Chambers

Chambers at the premiere for Up în 2009

·         1970: Basarab Nică Panduru (n. 11 iulie 1970) , este un fost fotbalist și antrenor român, care a jucat pentru Echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1994. În martie 2008 a fost decorat cu Ordinul „Meritul Sportiv” clasa a III-a, pentru rezultatele obținute la turneele finale din perioada 1990-2000 și pentru întreaga activitate

·         1972: S-a nascut Michael Rosenbaum, actor american (Lex Luthor in Smallville) 
* 1974: André Antonius Maria Ooijer (născut 11 iulie 1974 în Amsterdam) este un jucător de fotbal, care joacă pentru Echipa națională de fotbal a Olandei. În acest moment nu este legitimat la niciun club, dar se va alătura AEK Larnaca FC după 12 iulie.
* 1975: Kimberly Denise Jones (n. 11 iulie 1975), cunoscută pe numele de scenă Lil' Kim, este o rapperiță, compozitoare și actriță din Statele Unite ale Americii. La începutul carierei sale a făcut parte din grupul Junior M.A.F.I.A, fiind îndrumată și influențată în stilul ei de rapper-ul Notorious B.I.G.

În 1996, Lil' Kim a lansat primul ei album solo. Hard Core a ajuns pe locul 11 în Top 200 Billboard și a primit de două ori discul de platină. Primul extras de pe Hard Core, piesa „No Time” a fost un duet cu P. Diddy și a reușit să o ridice pe locul 3 în topurile americane. A urmat „Crush On You”, piesă la care au contribuit mai mulți artiști printre care Missy Elliot și Left Eyede la TLC. Piesa a susținut coloana sonoră a filmului Nothing To lose și a primit și un premiu Grammy.

Din 1998 până în 2000, Lil' Kim și-a continuat ascensiunea în cariera artistică, fiind manageriată de unul dintre cei mai buni prieteni ai lui B.I.G, Damion "D-Roc" Butler. A fost aleasă imaginea mai multor produse celebre în modă și a deschis turneul pentru Puff Daddy, "No Way Out Tour".

În 2000 își deschide propria casă de discuri, „Queen Bee Entertainment” și începe lucrul la cel de-al doilea album al său: The Notorius K.I.M a fost lansat în iunie 2000 s-a vândut în peste 160.000 de copii încă din prima săptămână de la lansare.

Anul 2001 a adus colaborarea cu alte 4 artiste de succes: Pink, Christina Aguilera, Mya și Missy Elliot. „Lady Marmalade” a ajuns no. 1 în 50 de țări și a garantat și câteva premii Grammy, susținând coloana sonoră a filmului Moulin Rouge.

În 2003, Lil' Kim și-a lansat cel de-al treilea album controversat din cariera sa: La Bella Mafia a câștigat 2 premii oferite de celebra revistă de hip-hop The Source și a ajuns pe locul 5 în Top 100 Billboard. În același timp, Lil' Kim a fost nominalizată la premiile MTV alături de Christina Aguilera pentru piesa „Can’t hold us down” la secțiunea „Best Pop Colaboration”.

În 2005 Lil' Kim a lansat un nou album hip-hop, în timp ce se afla în închisoare fiind condamnată la 11 luni de detenție pentru mărturie mincinoasă. The Naket Truth nu s-a vândut la fel de bine ca celelalte albume, Lil' Kim explicând că acest lucru s-a întâmplat din cauza lipsei de timp pentru a-și promova produsul discografic.

În prezent, Lil' Kim plănuiește să își lanseze filmul autobiografic Vintage despre care se spune că va apărea pe marile ecrane la sfârșitul lui 2009.

LIL' KIM

* 1977: Adrian Todor (n. 11 iulie 1977) este un deputat român, ales în 2016 pe listele PSD.
* 1979: Paolo Frangipane (n. 11 iulie 1979 în Buenos Aires, Argentina) este un fotbalist argentinian ce joacă drept mijlocaș central ofensiv. Este remarcat prin tehnica sa dezvoltată de joc.
* 1981: Alecu Mătrăgună (n. 11 iulie 1981, Chișinău, Republica Moldova) este un muzician și prezentator de televiziune din Republica Moldova. A debutat în televiziune fiind co-prezentatorul emisiunii „Deșteptarea” de la Jurnal TV. Ulterior, în cadrul Departamentului de Știri, unde a fost prezentatorul buletinului principal al zilei de la Jurnal TV. ^[1]

În anul 2015 a emigrat din Republica Moldova cu soția sa în Canada și a decis să-și continue studiile în domeniul medicinei

* 1984: Costin Curelea (n. 11 iulie 1984 în București) este un fotbalist român care evoluează pe postul de atacant.
* 1986: Raúl García Escudero (n. 11 iulie 1986) este un fotbalist spaniol care evoluează la Athletic Bilbao în La Liga, pe postul de mijlocaș central sau ofensiv.
* 1986: Yoann Miguel Gourcuff (Pronunție în franceză: /jɔ.an ɡuʁ.kyf/; n. 11 iulie1986) este un jucător francez de fotbal care evoluează pentru Rennes.^[3]De obicei el joacă pe postul de mijlocaș, dar poate juca și ca al doilea atacant
* 1986: Jean-Christophe, Prinț Napoléon^[1] (Jean Christophe Louis Ferdinand Albéric Napoléon; n. 11 iulie 1986) este, în viziunea unor monarhiști, Șeful fostei Case Imperiale a Franței și erede al moștenirii lui Napoleon Bonaparte.

Prințul Jean-Christophe s-a născut la Saint-Raphaël, Franța. Este fiul Prințului Charles Napoléon și a primei soții a acestuia, Prințesa Béatrice a celor Două Sicilii, fiica Prințului Ferdinand de Bourbon, Duce de Castro, pretendent la tronul celor Două Sicilii.^[1] Părinții lui au divorțat la 2 mai 1989, cu două luni înainte ca Jean-Christophe să împlinească 3 ani.

Pe linie paternă, Jean-Christophe este stră-stră-strănepotul lui Jérôme Bonaparte, fratele mai mic al împăratului Napoleon I al Franței. De asemenea, prin străbunica lui, Clémentine a Belgiei, este descendent al regelui Louis Philippe I. Pe linie maternă este descendent al regelui Ludovic al XV-lea al Franței.

Jean-Christophe

Prinț Napoléon

* 1989: Sebastian Cojocnean (n. 11 iulie 1989) este un jucător român de fotbal.
* Caroline Wozniacki (n. 11 iulie 1990,^[1][2] Odense, Danemarca^[1]) este o jucătoare de tenis daneză care s-a aflat, începând cu 28 ianuarie2018, pe poziția întâi în clasamentul WTA. A mai ocupat prima poziție în clasamentul mondial feminin WTA, în anii 2011/2012, pentru 67 de săptămâni consecutiv.

A câștigat în carieră 28 de turnee en la profesionism, a jucat trei finale de Mare Șlem, două pierdute în 2009 și 2014 la US Open și a treia câștigată, la 28 ianuarie 2018, contra Simonei Halep la Australian Opendin 2018.

După Simona Halep este jucătoarea mea favorită!

Caroline Wozniacki

Wozniacki în timpul finalei de junioare de la Wimbledon

* 1992: Adriana Medveďová (n. 11 iulie 1992, Banská Bystrica)^[1] este o handbalistă slovacă ce joacă pentru clubul românesc CS Minaur Baia Mare^[2][3]. Handbalista, care evoluează pe postul de portar, este și componentă a echipei naționale a Slovaciei
* 1999: Daria Bucur (n. 11 iulie 1999, în Constanța) este o handbalistă românăcare joacă pentru echipa Corona Brașov pe postul de intermediar dreapta. Bucur este și componentă a echipei naționale pentru tineret a României

Decese

·         472: După ce a fost asediat în Roma de către generalii sai, împăratul Imperiului roman de Apus, Anthemius, este facut prizonier în Bazilica veche Sf. Petru şi ucis. Procopius Anthemius (n. cca 420, Constantinopol, Imperiul Roman – d. 11 iulie 472, Roma) a fost un împărat al Imperiului Roman de Apus din 467 până la moartea sa.

·          969: A murit printesa  Olga a Kievului. Este considerată, împreună cu nepotul ei, Sfântul Vladimir de Kiev, crestinatoare a rusilor. În 954, Prinţesa Olga a Kievului s-a botezat, iar aceasta a deschis calea pentru ceea ce a fost numit “cel mai mare eveniment din viaţa bisericii ucrainene şi ruse”, botezul cneazului Vladimir şi Botezul ruşilor din anul 988. Atunci a luat naştere Biserica Ortodoxă Rusă. Nepotul cneaghinei Olga, Vladimir (980-1015), s-a convertit la creştinism şi s-a căsătorit cu principesa Ana, sora împăratului bizantin. Ortodoxia a devenit religia oficială a statului rus până în anul 1917. (Influenţa Bisericii se făcea însă simţită atunci mai mult în oraşe; până în secolele XIV-XV, majoritatea zonelor rurale au rămas păgâne).

·         1183: A murit Otto I de Wittelsbach, Duce de Bavaria (n. 1117). Otto (numit cel cu Capul Roșu) (n. 1117, Kelheim – d. 11 iulie 1183), membru al familiei de Wittelsbach, a fost duce de Bavaria de la 1180 până la moarte, devenind primul membru al casei de Wittelsbach care s-a aflat la conducerea Bavariei.

·         1302: Robert al II-lea de Artois (n. 1250)

·         1593: Giuseppe Arcimboldo (n. 1527, Milano - d. 11 iulie 1593, Milano) a fost un pictor italian exponent al manierismului, cunoscut mai ales datorită figurilor alegorice executate prin combinația diverselor obiecte și viețuitoare (fructe, legume, pești, păsări, cărți etc.), legate metaforic de subiectul reprezentat.

Giuseppe Arcimboldo s-a născut la Milano în anul 1527. Tatăl său, Biagio Arcimboldo, descendent dintr-o ramură secundară a unei familii aristrocratemilaneze, era pictor, angajat pentru decorarea Domului din Milano. Contactul precoce al lui Giuseppe cu arta și literatura a fost favorizată de relațiile de prietenie ale tatălui său cu Bernardino Luini, elev al lui Leonardo da Vinci. În atelierul patern, Giuseppe își începe activitatea artistică către anul 1549, lucrând în special la schițele pentru realizarea vitraliilor din Dom.

Giuseppe Arcimboldo: Naşterea Sfintei Caterina, 1551 - Vitraliu, Domul din Milano

Lui i se atribuie ciclul cu 48 de compoziții pe tema vieții Sfintei Caterina din Alexandria, vitralii realizate în 1556 de un maestru german. Arcimboldo avea deja în acel timp faima unui pictor valoros. Ultima apariție a numelui său în arhivele Domului din Milano datează din anul 1559, cu referință la realizarea desenului pentru o tapițerie destinată Domului din Como; motivele altor șapte tapițerii aparțin probabil tot lui, ținând seama de tematică și stilul caracteristic al bordurilor bogate.

Orașul Milano, ca și întreaga Italia de nord, se găsea din anul 1525 sub suveranitatea casei de Habsburg. În 1562, Arcimboldo este chemat de către împăratul Ferdinand I la curtea imperială din Viena. Fiul acestuia, împăratul Maximilian II îl numește în 1564 "pictor al curții" (Hofmaler). Arcimboldo se bucură de un bun renume, nu numai pentru pictură, dar și pentru lucrări decorative la diferite festivități, scenografie, lucrări de arhitectură, hidraulică etc. În primii doi ani de activitate la Viena realizează numeroase portrete ale membrilor familiei imperiale și primele versiuni ale ciclurilor "Cele patru anotimpuri" și "Cele patru elemente", în maniera devenită tipică, constând în compozițiile alegorice din obiecte, fructe și legume. Aceste tablouri fură prezentate împăratului în ziua de Anul Nou 1569.

Cele patru anotimpuri (1573, Muzeul Luvru, Paris)

• 

  Primăvara
 
• 

  Vara
 
• 

  Toamna
 
• 

  Iarna

Arcimboldo își păstrează funcțiile și sub împăratul Rudolf II, fiu și urmaș al lui Maximilian, care mută capitala imperiului la Praga. Rudolf, din punct de politic un suveran fără însemnătate, în schimb un iubitor și protector al artei și științelor, adună la curte artiști, astronomi, astrologi și alchimiști. Arcimboldo creează nucleul unui muzeu artistic, din care se va dezvolta o faimoasă galerie de artă (Kunst- und Wunderkammer).

Pământul din ciclul Cele patru elemente, 1570

Rudolf II reprezentat ca zeul Vertumnus

La festivitățile organizate la curte, ca nunta (1571) și încoronarea (1572) lui Rudolf II, Arcimboldo reprezintă o sursă inepuizabilă de surprize: costume originale, personagii extravagante, petreceri diverse, măști grotești.

În anul 1587, Arcimboldo părăsește Praga și se întoarce la Milano. Continuă să lucreze pentru curtea imperială, printre altele cele două tablouri celebre: Ninfa Flora și Rodolfo II in veste di Vertunno (portretul lui Rudolf II în chipul zeului Vertumnus). Impresionat de aceste tablouri, Rudolf II îl înobilează, dându-i titlul de conte (1592). La 11 iulie 1593, Giuseppe Arcimboldo moare, bolnav fiind de calcului renali cu retenție urinară.

Câteva decenii după moartea sa, renumele lui Arcimboldo începe să se piardă. Redescoperirea creației sale artsitice are loc abia în cursul secolului al XX-lea, sub impulsul picturii suprarealiste, fiind admirat în special de Salvador Dalí. Arcimboldo a fost interepretul culturii "magico-cabalistice", caracteristică secolului al XVI-lea, și al acelui "manierism" ce avea să urmeze picturii renascentiste

Autoportret, 1575 - Národni Galerie, Praga

·         1766: Elisabeth Farnese (italiană Elisabetta Farnese, spaniolă Isabel de Farnesio; 25 octombrie 1692 – 11 iulie 1766), fiica prințului Odoardo Farnese și a Dorothea Sophie de Neuburg, a fost soția regelui Filip al V-lea al Spaniei și a exercitată o mare influență asupra politicii externe a Spaniei.

Elisabeth Farnese

Elisabeth s-a născut la Palatul della Pilotta din Parma, capitala ducatului care era condus de familia ei de mai mult de două secole. Mai târziu, Elisabeth a devenit moștenitoarea dominioanelor tatălui său după unchiul ei Francesco Farnese Duce de Parma și fratele ei mai mic, ambii rămași fără moștenitori. Victor Amadeus, Prinț de Piedmontși Francesco d'Este, Prinț de Modena au cerut-o în căsătorie însă negocierile au eșuat.

Ducatul de Parma va fi moștenit de primul ei fiu, Infantele Carlos, și după ascensiunea sa pe tronul Spaniei, titlul a trecut celui de-al doilea fiu, Infantele Felipe. El este fondatorul Casei de Bourbon-Parma.

Mama ei a educat-o în izolare strictă dar chiar și această măsură nu a reușit să îmblânzească temperamentul ei imperios și ambițios. La vârsta de douăzeci și unu de ani (24 decembrie 1714) s-a căsătorit prin procură la Parma cu regele Filip al V-lea al Spaniei. Căsătoria a fost aranjată de către Cardinalul Alberoni, ambasadorul ducatului la Madrid cu sprijinul Prințesei des Ursins, Camarera Mayor a regelui Spaniei.

Ca un semn de simpatie față de Spania, Papa i-a conferit "Trandafirul de aur" Elisabetei. Regina a fost însoțită de Alberoni în Spania. În timpul călătoriei, probabil inspirată de cardinal, ea decide s-o elimine pe Prințesa des Ursins pentru a fi singura care să aibă influență asupra regelui. Elizabeth obține repede influență completă asupra lui Filip al V-lea, care a fost considerat un rege slab. În primii ani de domnie a fost sfătuită de Alberoni și de unchiul ei, Ducele de Parma. Datorită sfaturilor lor a reușit să domine caracterul indecis al soțului ei care n-a contestat niciodată aceste decizii, care i-a acordat un rol puternic în politica din secolul al XVIII-lea în Spania. În acestă perioadă Alberoni a fost numit cardinal în 1716 și prim-ministru.

În 1724 Filip al V-lea a renunțat la tron în favoarea moștenitorul său, întâiul născut din prima căsătorie și s-a retras la palatul de La Granja.

Regele Filip al V-lea și soția sa, Elisabeth Farnese.

Șapte luni mai târziu, totuși, decesul tânărului rege l-a rechemat pe Filip pe tron. În timpul ultimilor lui ani, când era aproape senil, ea a condus întreaga politică a Spaniei, astfel încât să asigure tronuri în Italia pentru fiii ei. În anul 1731 ea a avut satisfacția de a-și vedea planul realizat cu recunoașterea de către marile puteri prin Tratatul de la Viena din 1731 a fiul ei Don Carlos (ulterior Carol al III-lea al Spaniei) ca duce de Parma și, după Tratatul de la Viena din 1738 ascensiunea lui la tronul celor Două Sicilii. Al doilea fiu al ei, Filip, a devenit Duce de Parma în 1748.

În timpul lui Elisabeth, Spania a fost principala putere a lumii. După moartea lui Filip al V-în anul 1746, Elisabeth s-a retras la San Ildefonso dar fără a înceta intrigile în favoarea fiul său. Ea a trebuit să aștepte moartea, în 1759, a regelui Ferdinand al VI-lea al Spaniei, al patrulea fiu al lui Filip și al primei soții, Marie-Louise de Savoia, înainte de a-și vedea fiul cel mare pe tronul Spaniei, sub numele de Carol al III-lea.

La sfârșitul războiului austriac de succesiune (1740-1748) și-a văzut celălalt fiu primind coroana ducatului Parma. Filip s-a căsătorit cu Prințesa Louise-Élisabeth a Franței, Madame Première, prima fiică a regelui Ludovic al XV-lea al Franței. În 1759, la moartea fiului ei vitreg Ferdinand, Elisabeth și-a asumat regența până la întoarcerea fiului ei Carol.

Elisabeth și-a petrecut ultimii ani ai vieții la Aranjuez unde și-a dedicat timpul acțiunilor de caritate și a devenit protectoare a iezuiților. Cu un an înaintea morții a avut satisfacția să vadă căsătoria dintre nepotul ei, Carlos, Prinț de Asturia (viitorul Carol al IV-lea) și nepoata ei Maria Luisa de Parma. A murit la 11 iulie 1766 la vârsta de 73 de ani, aproape oarbă.

Elisabeth Farnese

·         1797: A murit poetul român Ienăchiță Văcărescu; (n. 1740). Ienăchiță Văcărescu (n. 1740 – d. 12 iulie 1797) a fost un poet, filolog și istoric român din Țara Românească, aparținător al unei vechi familii boierești, familia Văcărescu, precursor al folosirii limbii române culte, pe care a folosit-o atât în scrierile sale filologice și istorice, cât și în poeziile pe care le-a scris. A fost erudit și poliglot, știa: slava veche, greaca veche și modernă, turca, araba, persana, franceza, germana și italiana. A fost mare dregător domnesc și a îndeplinit misiuni diplomatice peste hotare. Ca om politic și istoric a manifestat tendințe filoturce. Lucrarea sa, Istorie a prea puternicilor împărați otomani, este tipărită abia în 1863 de Alexandru Papiu Ilarian. Este al doilea român după Dimitrie Cantemir care scrie o istorie a Imperiului Otoman. Este autorul celei dintâi gramatici românești tipărite (1787), care, pe lângă diversele categorii gramaticale, cuprinde și un capitol de prozodie, ilustrat cu exemple originale. Poezia sa, redusă ca dimensiuni și predominant erotică, e scrisă în maniera neoanacreontică a epocii, dar folosește și evidente sugestii folclorice.

* 1807: George Atwood (n. 1745,Londra, Regatul Marii Britanii – d. 11 iulie 1807, Westminster[*], Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei) a fost un fizician și matematician englez, cunoscut mai ales pentru faptul că a realizat un dispozitiv (denumit ulterior mașina Atwood) care să ilustreze primul principiu al lui Newton.

·         1844: Evghenii Baratînski, poet rus (n. 1800)
* 1888: Theodor Davila a fost un fotbalist român, prim-motor al fotbalului românesc în perioada antebelică. De altfel Theodor Davila este fiul dramaturgului Alexandru Davila și totodată nepotul lui Carol Davila. A fost căsătorit cu Maria Cantacuzino-Corneni.

Theodor Davila s-a născut în 1888, fiind fiul lui Alexandru Davila și al Hortense Keminger (1865-1935).

Theodor Davila a avut un rol important în dezvoltarea fotbalului românesc fiind printre primii pionerii ai sportului rege în România. A evoluat ca fotbalist la ASC Olympia București, iar mai târziu a fost arbitru.

De altfel Theodor Davila a fost Colonel în Armata Română și a participat în cel de Al Doilea Război Mondial. A murit pe Frontul de Est la Odessa în vara anului 1941.

·         1896: Moare Ernst Curtius, arheolog, profesor de istoria veche si istoric german.

·         1920: Împărăteasa Eugenia a Franței, soția lui Napoleon al III-lea (n. 1826). Născută in Granada, Spania, Doña Maria Eugenia Ignatia Augustina Palafox de Guzman Portocarrero-Kirkpatrick, Contesă de Teba, a fost ultima împărăteasă a Franței din 1853 până în 1871, ca soție a împăratului Napoleon al III-lea.
* 1930: Andon Çako, cunoscut sub pseudonimul Andon Zako Çajupi, (n. 27 martie 1866 - d. 11 iulie 1930) a fost un poet și dramaturg albanez.

Andon Zako Çajupi

·         1937: George Gershwin, cu numele real Jacob Gershowitz, (n. 26 septembrie 1898, New York - d. 11 iulie 1937, Los Angeles) a fost unul din cei mai populari compozitori americani din prima jumătate a secolului al XX-lea. Reușind să reunească elementele de jazz simfonic cu muzica ușoară, Gershwin a compus atât pentru teatrele muzicale de pe Broadway cât și pentru sălile de concert clasic. S-a bucurat de mult succes prin compunerea unor melodii (songs), interpretate de cei mai cunoscuți instrumentiști și cântăreți americani ca Louis Armstrong, Ella Fitzgerald, Frank Sinatra, Herbie Hanock și mulți alții.
Jacob Gershowitz s-a născut într-o familie de evrei ruși imigrați în Statele Unite. În 1910, părinții cumpără un pian pentru fratele său mai mare, Israel. Însă curând, Jacob pune stăpânire pe pian, cântând "după ureche" și dovedind un talent muzical deosebit. Începe să ia lecții de la diverși muzicieni, până când fu prezentat cunoscutului pedagog, Charles Hambitzer, care îl învață tehnica de execuție convențională, îi face cunoscuți maeștrii muzicii europene și-l încurajează să frecventeze concertele de muzică clasică. Ia în același timp lecții de compoziție cu compozitorul Rubin Goldmark. În 1916, prima sa compoziție, "Rialto Ripples", înregistrează un oarecare succes comercial. Doi ani mai târziu, cunoaște primul succes răsunător cu cântecul "Swanee", scris pentru musical-ul The Capitol Revue și interpretat de Al Jolson. Primește un contract din partea editorilor muzicali "Harms Publishers", specializați în Musicals, pentru 35 USD pe săptămână. Adoptă pseudonimul George Gershwin, la fel ca și fratele său Israel, care devine Ira Gershwin. În 1920, directorul de orchestră Paul Whiteman îi comandă o bucată instrumentală pentru formația sa. Rezultatul a fost celebra "Rhapsody in blue", o compoziție pentru pian și orchestră, care este executată în primă audiție la 12 februarie 1924 în Aeolian Hall din New York cu un succes enorm.
* 1949: Corneliu Dragalina (n. 5 februarie 1887, Caransebeș; d. 11 iulie 1949, București) a fost un general român, fiul generalului Ion Dragalina, căzut pe front în primul război mondial.

Generalul Corneliu Dragalina s-a născut la 5 februarie 1887, la Caransebeș. A fost unul dintre cei șase copii ai generalului Ioan Dragalina, urmându-l pe acesta în practicarea carierei militare. A urmat Școala de ofițeri de artilerie și geniu din București (1905-1907) și Școala Superioară de Război (1919-1921).

În 1910 era locotenent, iar în 1915 căpitan în Regimentul 4 Artilerie, cu care a și participat la campania din 1916, comandând una dintre puținele baterii de artilerie grea ale armatei romane. Regimentul său făcea parte din Divizia 19 Infanterie, care a dus lupte grele pe frontul din Dobrogea în toamna acelui an.

A participat la ambele războaie mondiale.

În primul a fost comandant de baterie în Regimentul 4 Artilerie, cu care a luptat în Dobrogea. Pe 10 octombrie 1916, pe când bateria sa se afla în spatele Regimentului 51 Infanterie, un puternic atac bulgar a rupt frontul Batalionului III, punând soldații pe fugă. Corneliu Dragalina s-a urcat pe primul cal pe care l-a găsit, și-a scos sabia și a ordonat gorniștilor să sune atacul, pornind în direcția inamicului. Această acțiune a făcut ca infanteria română să îl urmeze. Atacul bulgar a fost respins, iar frontul restabilit, însă Corneliu Dragalina a fost rănit de un glonț. A fost dus cu șlepul pe Dunăre la Galați, de unde a fost preluat și dus la spital. A fost operat și s-a scos glonțul care îl rănise. Pentru această faptă a fost ulterior decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a. Peste numai câteva zile însă, se afla împreună cu fratele lui la București la căpătâiul tatălui lor, generalul Ioan Dragalina, comandantul Armatei 1, ce fusese rănit mortal în luptele de pe Valea Jiului.

În 1917 a fost din nou promovat, iar între 1919-1921, maiorul Dragalina a urmat cursurile Școlii Superioare de Război. A urcat pe rând gradele ierarhiei militare: locotenent-colonel în 1920, colonel în 1928, general de brigadă în 1935.

A fost înaintat la gradul de general de divizie cu începere de la data de 6 iunie 1940

La 1 ianuarie 1940 a fost numit comandant al Corpului 6, cartiruit la Cluj, funcție pe care avea să o exercite timp de trei ani. Una dintre primele mari responsabilități în această poziție a primit-o în luna august, când a făcut parte din delegația românească la tratativele de la Turnu Severin cu Ungaria în vederea rezolvării diferendului asupra Transilvaniei. După al doilea Dictat de la Viena, prin care Ungaria a primit partea nord-vestică a Transilvaniei, generalul Dragalina a primit misiunea de a fi șeful comisiei române ce trebuia să stabilească graficul evacuării teritoriului cedat.

Corpul 6 a părăsit Clujul și s-a repliat în zona Brașov. În timpul rebeliunii legionare din ianuarie 1941, generalul Dragalina cu trupele sale a restabilit ordinea în oraș și a ocupat stația de radiodifuziune de la Bod. Corpul 6 a fost ulterior dislocat în Banat.

După începerea ostilităților în iunie 1941, Corpul 6 a fost ținut în rezervă în țară, fiind trimis pe front abia în octombrie. Astfel a luat parte la faza finală a bătăliei de la Odessa, atacând în sectorul nordic și pătrunzând în oraș. A fost apoi dislocat în Crimeea pentru o scurtă perioadă, ca apoi, în primăvara anului 1942, Corpul 6 să fie deplasat pe front în zona Izyum. Aici i s-au subordonat 4 divizii de infanterie românești (1, 2, 4 și 20) care fuseseră deplasate în zonă în timpul contraofensivei sovietice de iarnă. În mai 1942, generalul Corneliu Dragalina și-a condus trupele în timpul celei de-a doua bătălii de la Kharkov. Trupele române au reușit să ia 26.432 de prizonieri și un număr mare de tancuri ușoare T-60, dar și primele T-34 si KV-1 capturate intacte de armata română.

Pentru ofensiva de vară ce a urmat, generalul Dragalina a fost subordonat Armatei 1 Tancuri. Pe 22 iunie a continuat ofensiva spre Don. Din 19 iulie, Corpul 6 a fost subordonat Armatei 4 Tancuri, căreia i-a facilitat trecerea Donului. La începutul lunii septembrie, generalul Dragalina și trupele sale se aflau la sud de Stalingrad.

Mulțumit de comportarea trupelor române, mareșalul Ion Antonescu a dat, la 4 iulie 1942, Ordinul de zi nr. 29 pe armată, în care a elogiat comportarea Corpului 6 armată, a diviziilor 1, 2, 4, 20 infanterie și a detașamentului de schiori „colonel Rotta”. „Pe câmpiile de la Harkov – se spunea în document – ați luat parte la una dintre cele mai mari bătălii din Istorie și împreună cu camarazii voștri germani ați biruit”.

Corpul 6 armată (diviziile 1, 2, 4 și 20), comandat de generalul Corneliu Dragalina a trecut la urmărirea inamicului de la Oskol la Donul inferior și de aici la sud de Stalingrad.

A primit Crucea de Cavaler a Crucii de Fier și Ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a pentru acțiunile trupelor de sub comanda sa și a fost promovat la gradul de general de corp de armată.

La 16 decembrie 1942, mareșalul Antonescu l-a rechemat de pe front, numindu-l apoi guvernator al Bucovinei. A suspendat portul stelei lui David de către evreii din Cernăuți pentru a nu-i pune în pericol de a fi executați de fasciști, obținând apoi aprobarea mareșalului Antonescu pentru evacuarea acestora din Cernăuți, deoarece urmau să fie arestați sub ordinul lui Hitler și deportați dincolo de Bug. În acest mod a salvat viața a 14.750 de evrei.

După evenimentele de la 23 august 1944 a fost reactivat și numit pe 15 noiembrie 1944 Inspector General al Trupelor Motorizate.

După instalarea guvernului Petru Groza generalul de corp de armată Corneliu Dragalina a fost trecut din oficiu în poziția de rezervă, alături de alți generali, prin decretul nr. 860 din 24 martie 1945, invocându-se legea nr. 166, adoptată prin decretul nr. 768 din 19 martie 1945, pentru „trecerea din oficiu în rezervă a personalului activ al armatei care prisosește peste nevoile de încadrare”.^[2]

Mai târziu, și-a pierdut casa din Timișoara și a fost hărțuit de Securitate, însă nu a fost arestat. La 11 iulie 1949, generalul Corneliu Dragalina a murit, la București, chiar înaintea declanșării de către autorități a unui masiv val de arestări.

Generalul de corp de armată Corneliu Dragalina

·         1950: A murit Timotei Popovici, compozitor si dirijor de cor

* 1952: Valeriu Traian Frențiu (n. 25 aprilie 1875, Reșița, România – d. 11 iulie1952, Închisoarea Sighet, România) a fost un episcop român unit, arestat în 1948 de autoritățile comuniste și decedat în închisoarea Sighet.
S-a născut în Reșița, la 25 aprilie 1875, ca fiu al preotului român unit Ioachim și al Rozaliei, născută Demeter. A urmat Liceul „Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj, iar teologia la Universitatea din Budapesta. A fost hirotonit ca preot celib la 20 septembrie 1898. Îndată după hirotonire a obținut o bursă pentru a studia la Viena, la Institutul "Sfântul Augustin", unde a rămas până în 1902, când și-a susținut doctoratul în teologie. Între 1902-1904 a ocupat funcția de vice notar consistorial și arhivar diecezan în Lugoj, iar între 1904-1912 pe cea de paroh și protopop în Orăștie. La începutul anului 1912 a fost numit vicar foraneu al Hațegului.

În 4 noiembrie 1912 a fost numit episcop al Lugojului. Sfințirea sa a avut loc în Catedrala Sfânta Treime din Blaj, în 14 ianuarie 1913, prin participarea mitropolitului Victor Mihaly de Apșa și a episcopilor Demetriu Radu și Vasile Hossu de Gherla.

La 25 februarie 1922 episcopul Valeriu Traian Frențiu a fost transferat la Episcopia de Oradea Mare, fiind instalat la 3 mai1922, cu participarea unui mare număr de preoți și laici. Programul său, anunțat cu acea ocazie, urmărea să restaureze profilul moral religios al enoriașilor din dieceză, zdruncinat de război și de urmărilor sale.

Sub păstorirea sa, marcată de împuținarea, până aproape de desființare, a proprietății funciare a diecezei, s-au construit sau reparat numeroase biserici și case parohiale, s-a modernizat stațiunea climaterică Stâna de Vale (prin construirea, în 1925, a hotelului „Excelsior”, astăzi dispărut, dotat cu încălzire centrală, sală de proiecție cinematografică și popicărie, a unor cabane pentru armată, a unei grădini botanice „in nuce”, amenajată de către profesorul Alexandru Borza, a căii ferate înguste pe Valea Iadului, dată în exploatare în 1936, și în fine, în 1939, a unei frumoase biserici din piatră, demolată în anii 1961-1962 de regimul comunist.

În 1923 a efectuat o călătorie sau vizită „ad-limina” la Roma, unde i s-a acordat titlul de „Asistent la Tronul Papal”, pe care o va repeta în luna mai 1925, împreună cu episcopii Iuliu Hossu și Alexandru Nicolescu, de astădată în fruntea unui numeros grup de enoriași pelerini.

Sub arhipăstorirea sa, în zilele de 15-16 iunie 1927 s-a sărbătorit aniversarea a 150 de ani de la întemeierea Episcopiei Greco-Catolice de Oradea, când papa Pius al XI-lea i-a acordat paliumul arhiepiscopal.

A fost apreciat și de guvernul român, care în 1926 i-a acordat distincțiile de „Mare ofițer al Ordinului Coroanei României” și „Răsplata muncii pentru biserică”. În 1928 a organizat și patronat aniversarea centenară a întemeierii Liceului „Samuil Vulcan” din Beiuș, un adevărat eveniment cultural prin amploarea sa și prin notorietatea participanților, între care s-a numărat și generalul Berthelot.

Cu sprijinul material al lui Valeriu Traian Frențiu s-au tipărit mai multe periodice („Vestitorul” care a apărut la Oradea, din 1925 cu nici o întrerupere până în 1948 și „Observatorul” la Beiuș, între 1928 și 1934). În vederea unei mai temeinice pregătiri a preoțimii, a mijlocit „ridicarea”, din 1922 a Seminarului greco-catolic din Oradea la rangul de Academie teologică, dotată cu profesori foarte instruiți, de pe băncile căreia au ieșit, până la desființarea sa în 1948, absolvenți cu solide cunoștințe de specialitate. În fruntea corului de la Catedrala Sfântul Nicolae l-a adus pe distinsul preot-profesor și compozitor Francisc Hubic, care a introdus acolo muzica bisericească cu acompaniament de orchestră, obișnuind să organizeze concerte în diferite localități din afara diecezei.

Pe 5 septembrie 1937 a sfințit biserica din Mădăraș, iar pe 8 septembrie 1937 a sfințit și biserica din Istrău și Biserica greco-catolică din Bocșa.^[2]

După decesul mitropolitului Alexandru Nicolescu în 1941, episcopul Valeriu Traian Frențiu a fost mutat în funcția de administrator apostolic al Arhidiecezei de Alba Iulia și Făgăraș, păstorind aici pe toată perioada războiului, lăsându-l la Oradea, în calitate de episcop-auxiliar pe Ioan Suciu. În 1947 a revenit la Episcopia de Oradea Mare.

A fost arestat pe 28 octombrie 1948 la Oradea și dus la sediul Ministerului de Interne din București. În data de 31 octombrie 1948 a fost transferat de acolo la vila patriarhală de la Dragoslavele, transformată în lagăr pentru episcopii greco-catolici. Acolo a fost vizitat de mai multe ori de patriarhul Iustinian Marina, însoțit de episcopul vicar Teoctist Arăpașu.^[3] În februarie 1949, în urma refuzului repetat de a trece la Biserica Ortodoxă Română, a fost dus la Mănăstirea Căldărușani. La Căldărușani episcopul Valeriu Traian Frențiu l-a consacrat episcop, în clandestinitate, pe Ioan Cherteș, în noaptea de Crăciun a anului 1949.

În 1950 a ajuns în Închisoarea Sighet, unde a murit în data de 11 iulie 1952. Asemenea celorlalți deținuți morți la Sighet, a fost înhumat într-o noapte, fără sicriu, într-o groapă comună din Cimitirul Săracilor. Mormântul i-a fost nivelat pentru a nu se mai cunoaște locul înhumării. În anul 2008 un procuror de la Tribunalul Militar Cluj a identificat groapa comună și a găsit osemintele sale.^[5]

Nu a fost judecat și nu a avut condamnare.

Conform memoriilor cardinalului Iuliu Hossu, care a supraviețuit detenției de la Sighet, vestea morții lui Valeriu Traian Frențiu s-a răspândit a doua zi în întreaga închisoare, iar fruntașii politici din toate partidele, în frunte cu Iuliu Maniu, urmat de Ion Mihalache, Gheorghe Brătianu, ceilalți fruntași ai partidelor liberal, averescan, socialist, toți care sufereau în temnița Sighetului „au luat parte din tot sufletul, cum mi-au comunicat pe rând, prin purtătorii lor de cuvânt, șoptit la ușa celulei, au luat parte vie la doliul nostru și sufletește au făcut funeralii naționale în sufletul lor.

În data de 19 martie 2019 papa Francisc a autorizat Congregația pentru Cauzele Sfinților să promulge decretul de recunoaștere a martiriului episcopilor greco-catolici români Valeriu Traian Frențiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu, „uciși din ură față de credință în diverse locuri din România între 1950 și 1970”, deschizându-se calea pentru beatificarea acestora.^[7]

Papa Francisc a oficiat slujba beatificării sale în data de 2 iunie 2019, pe Câmpia Libertății din Blaj.

Valeriu Traian Frențiu

• 

  Biserica greco-catolică Sf. Dumitru din Beiuș, renovată pe cheltuiala episcopului
 
• 

  Turnul baroc al bisericii greco-catolice Sf. Dumitru din Beiuș (vedere dinspre Colegiul Național Samuil Vulcan)
 
• 

  Placa memorială montată cu ocazia renovării bisericii (1928)

* 1971: John Wood Campbell, Jr. (n. 8 iunie 1910 – d. 11 iulie 1971) a fost o personalitate influentă în lumea americană a science fiction-ului. Ca editor al revistei Astounding Science Fiction (mai târziu redenumită Analog Science Fiction and Fact), din 1937 până la moartea sa, el este în general recunoscut ca un promotor al așa zisei Generații de Aur a Science Fiction-ului. A fost descoperitorul unor scriitori ca Isaac Asimov, Lester del Rey, Robert A. Heinlein, Theodore Sturgeon și A. E. van Vogt.

John Wood Campbell, Jr.

·         1973: Radu Brateș, poet și prozator român (n. 1913)

·         1973: Isabel Randolph, actriță americană (n. 1890)

·         1974: A murit Pär Lagerkvist, scriitor suedez, laureat al Premiului Nobel (n. 1891). Pär Lagerkvist ( n. 23 mai, 1891, Växjö, Småland – d.11 iulie, 1974, Stockholm) a fost un scriitor suedez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1951. Dacă în tinerețe a fost adept al curentelor de avangardă, îndeosebi al cubismului, ulterior evoluează spre o artă realistă. Scrierile sale sunt simbolice și alegorice, fiind critice la adresa dictaturii sau inspirate din ororile celui de-al Doilea Război Mondial, sau de tematică filozofico-religioasă și străbătute de fiorul anxietății cosmice.
Motivația Juriului Nobel
„pentru vigoarea artistică și adânca originalitate cu care a căutat în creația sa răspunsul la veșnicele întrebări ale omenirii”

·         1989: A murit actorul si regizorul britanic Sir Laurence Olivier; (n. 1907). A fost unul dintre cei mai mari actori britanici si a fost nominalizat de 13 ori la premiul Oscar. Laurence Olivier (n. 22 mai 1907, Dorking, Surrey, Anglia – d. 11 iulie 1989, Steyning, West Sussex, Anglia) a fost un actor și regizor englez de film.

·         1995: A murit Mihai Botez, matematician și disident român (n. 1940). Mihai Horia Botez (n. 1940 – d. 11 iulie 1995) a fost un matematician, diplomat și disident anti-comunist român, ajuns după Revoluția din 1989 ambasador al României la ONU și în Statele Unite ale Americii. Absolvent al Facultății de Matematică din București, unde a fost student al lui Octav Onicescu, Mihai Botez a lucrat mai întâi ca matematician cercetător, profesor asociat la catedra de cibernetică economică, statistici și cercetare din ASE (1967) și apoi ca lector la Facultatea de Matematică, catedra de Statistică și Calculul Probabilităților și profesor (1970).

În 1967 a fost numit director al Centrului de Cercetări Preospective. Și-a susținut teza de doctorat la vârsta de 26 de ani, ^[5] la Centrul de Statistică Matematică al Academiei Române, sub îndrumarea profesorului Gheorghe Mihoc. ^[6]

Între 1974 - 1977 a fost directorul Centrului Internațional de Metodologie a Studiului asupra Viitorului și Dezvoltării.

În 1976 petrece câteva luni ca invitat al Woodrow Wilson International Center for Scholars. ^[7]

În 1977 și-a pierdut posturile de director și cadru universitar din cauza exprimării disidenței față de regimul lui Nicolae Ceaușescu.

În 1979 redactează un „Memoriu al intelectualilor români” care este citit la Radio Europa Libera și publicat în revista franceză „La Nouvelle Alternative”.

În 1985 ^[2] (sau 1986^[8]) participă la Congresul European al Culturii la Madrid, Spania. ^[9]

În 1987, după publicarea în revista franceză „L'Express” a unui interviu critic la situația din România, Mihai Botez este numit director al Centrului de Calcul din Tulcea. ^[10]

A primit azil politic în 1988 ^[2][11] în  Statele Unite ale Americii, unde se afla cu o bursă, după care a lucrat la o serie de instituții academice, Stanford University, Indiana University, Woodrow Wilson International Center for Scholars (septembrie-octombrei 1988). ^[12]

După Revoluția din 1989, a fost ambasador al României la ONU (1992-1994) ^[13] și în Statele Unite ale Americii (1994).

A murit de o hemoragie internă pe fond de ciroză hepatică. ^[5][11][12]

A fost căsătorit cu arhitecta Mariana Celac. S-a recăsătorit în Statele Unite cu Magda Sichitiu (care și-a schimbat numele în Magda Botez după căsătorie)

* 2003: Florin Bănescu (n. 28 martie 1939, Armeniș, județul Caraș Severin, d. 11 iulie 2003, Arad^[A]) a fost un medic, prozator, traducător și coordonator de cenaclu român^[1]. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1975 și membru al Societății Medicilor Scriitori și Publiciști din România.

A fost fiul Elenei-Brândușa (n. Imbrea), învățătoare, și al lui Marcu Bănescu, preot ortodox, doctor în teologie^[2]. Școala primară a urmat-o în Caransebeș la „Școala de Aplicație și Liceul Traian Doda”, studiile liceale le-a urmat la Liceul „C.D. Loga” din Timișoara, iar apoi a urmat Facultatea de Medicină, absolvită în același oraș în anul 1962.^[1][2]

A practicat medicina generală în localitățile Cogealac, Jurilovca, Babadag, între 1962 și 1964. În această perioadă a fost concentrat la Marina Militară. Între 1964 și 1965 a făcut specializarea în medicina muncii la București, apoi a fost medic secundar la Medgidia și Constanța, între 1965 și 1969, medic de Medicina Muncii la Hunedoara, între 1969 și 1971, medic primar la Direcția de Sănătate Publică din Arad din 1971 până în 2002.^[1][2]

Debutul literar a avut loc în revista literară „Orizont”, Timișoara, nr. 10, 1968, cu proză, apoi, în anul 1973 publică volumul de debut Să arunci cu pietre în soare, povestiri, volum premiat la primul concurs de debut în volum al editurii.

A fost colaborator la cele mai importante reviste literare din țară: „Orizont", „România Literară” „Luceafărul”, „Contemporanul”, „Viața Românească”, „Steaua”, „Tribuna”, „Cronica”, „Ateneu”, „Convorbiri literare”, „Variațiuni” (București, în limba slovacă) „Vatra”, „Apostrof” (Cluj), „Arca” (Arad), „Oglinzi paralele (Nădlac), „Familia” (Oradea). A fost redactor asociat la revista „Arca” și redactor extern la revista bilingvă româno-slovacă „Oglinzi paralele”.

Opera:

• Să arunci cu pietre în soare, povestiri, Editura „Eminescu", 1973;
• Anotimp al ninsorilor albastre, roman, Editura „Eminescu", 1975;
• Semințele dimineții, roman, Editura „Eminescu", 1976;
• Ierni peste tei, roman, Editura „Eminescu", 1978;
• Tangaj, roman, 1980;
• Calendar pe o sută de ani, povestiri, Editura „Facla", Timișoara, 1982;
• Portocale pentru vinovați, roman, Editura „Eminescu", 1982;
• Moara de apă, povestiri, Editura „Facla", Timișoara, 1984;
• Strada, roman, Editura „Facla", Timișoara, 1987;
• La Trei Ape, povestiri, Editura „Eminescu", 1988;
• Oameni și lupi, biserici și tei, povestiri, Fundația Culturală „Ioan Slavici", Arad, 1995 (volum tradus în limba slovacă de către Ondrej Stefanko, L’udia a vlci, kostoly i lipi, Editura „Ivan Krasko", Nădlac, 1996);
• Despre arta burlanieră, povestiri, Editura „Viața arădeană", Arad, 1997;
• Mușchetarii Câmpiei de Vest, memorialistică și critică literară, Editura „Ivan Krasko", Nădlac, 2000;
• Calendar pe o sută de ani, antologie de proză scurtă, Editura „Mirador", 2000, Arad;
• Mușchetarii Câmpiei de Vest, cartea a doua, Editura „Ivan Krasko", Nădlac, 2003;
• Orele orașului, în colaborare, reportaje, Editura „Eminescu", 1978;
• Cartea Mureșului, în colaborare, Editura „Eminescu", 1986.

În „Neue Banater Zeitung" (Timișoara, 1980) a apărut romanul foileton Todesorangen tradus în limba germană de către Anton Palfi.

A tradus în colaborare cu scriitorul Ondrej Stefanko numeroase cărți din limba slovacă.

* 2008: Michael Ellis DeBakey (n. 7 septembrie 1908, Lake Charles, Louisiana; d. 11 iulie 2008, Houston, Texas) a fost un chirurg cardiac american, care a perfecționat bypassul cardiopulmonar (CPB)) și a fost primul care, în anul 1966 a implantat unui bolnav cardiac o inimă artificială.
Michael Ellis DeBakey s-a născut în 1908, sub numele de „Michel Dabaghi”, fiind fiul lui Shaker și Raheeja Dabaghi, imigranți arabicreștini maroniți din Liban. Ulterior și-a schimbat numele potrivit cu intonația engleză . Studiile medicale DeBakey le-a terminat în anul 1948 la Universitatea Tulane din New Orleans.În acel an se înrolează ca medic pe front, fiind numit directorul al Secției de consult chirurgical (Surgical's Consultant Division) a armatei americane. Apoi a contribuit la dezvoltarea unitatilor de Spital Chirurgical Mobil de Campanie MASH, iar mai tarziu la infiintarea Sistemului de cercetare al Centrului Medical al Administrației Veteranilor militari ai S.U.A. După aceea el a ocupat funcția de conducere a colegiului medical „Baylor College of Medicine” iar în același an a primit Medalia Națională pentru Medicină.
Michael E. DeBakey a condus în anul 1996 o echipă internațională de chirurgi care l-a operat pe cord pe președintele rus Boris Ielțîn, intervenția fiind considerată un semi-succes. De-a lungul timpului el a utilizat procedee proprii și instrumente medicale pentru chirurgie vasculară.

Michael Ellis DeBakey

* 2009: Arturo „Tunetul” Gatti (n. 15 aprilie 1972,^[1] Cassino, Italia – d. 11 iulie2009, Porto de Galinhas[*], Brazilia) a fost un pugilist profesionist italo-canadian. Născut în Cassino, Italia și crescut în Montreal, Quebec, Canada,^[6] Gatti s-a mutat în Jersey City, New Jersey pe când era adolescent.

Gatti a câștigat campionate mondiale acordate de două federații diferite din box în două categorii diferite de greutate.

Moartea sa în 2009 a fost controversată, iar soția sa a fost arestată pentru omucidere și apoi eliberată după ce o autopsie a demonstrat că Gatti s-a sinucis.

Sărbători

• În calendarul ortodox: Sf M Mc Eufimia; Sf Olga cea  întocmai cu 

Apostolii și luminătoarea Rusiei

• În calendarul evanghelic: Sf. Benedict, patronul Europei; Renée a Franței
• În calendarul romano-catolic: Sf. Benedict, abate,  patronul Europei. Sfântul Benedict (n. 480, în Nursia – d. 543, la Monte Cassino) este întemeietorul ordinului creștin al călugărilor benedictini, sfânt patron al Europei și al tinerilor studioși. Este venerat de toate bisericile creștine care recunosc cultul sfinților. Este considerat de către catolici și de către ortodocși drept patriarh al călugărilor din Occident, din cauza regulei care a avut un impact major asupra monahismului occidental și chiar asupra civilizației europene medievale. Deseori este reprezentat în îmbrăcăminte de benedictin, cu o crosă de abate, precum și cu o carte.
• În calendarul anglican: Sf. Benedict, patronul Europei; Renée a Franței. Renée a Franței (25 octombrie 1510 – 12 iunie 1574) a fost fiica cea mică a regelui Ludovic al XII-lea al Franței și a celei de-a doua soții, Anne de Bretania. Sora ei mai mare a fost regina Claude a Franței. Prin căsătoria cu Ercole al II-lea d’Este, nepotul Papei Alexandru al VI-lea, Renée a devenit Ducesă de Ferrara. În ultimii ani ai vieții a fost un important susținător al reformei protestante și aliată a lui Jean Calvin.
• Mongoliaː Ziua Victoriei Revoluției Populare (1921). Mongolia este o țară din Asia Centrală, republică parlamentară, care se învecinează la nord cu Rusia și la sud cu Republica Populară Chineză. A fost centrul Imperiului Mongol în secolul 13, dar a fost condusă de dinastia manciuriană Qing, din secolul 18 si până la formarea, cu asistență sovietică, a unui guvern independent (în 1921). Ca urmare a prăbușirii Uniunii Sovietice, Mongolia a adoptat o formă de guvernare democratică. A optsprezecea țară din lume ca suprafața, Mongolia are foarte puțin teren arabil: predomină stepa, alături de munți(în nord si vest) si Deșertul Gobi în sudul țării. Cca. 30 la sută din populația țarii este alcatuită din nomazi sau semi-nomazi, budiști de rit tibetan și de etnie mongolă. Capitala Ulaanbaatar concentrează peste 50 la sută din populație.
• Ziua Internațională a Populației Pământului. (La 11 iulie 1987, populatia Terri a ajuns la 5.000.000.000 de locuitori). Populația Pământului (populația globului pământesc sau populația mondială) reprezintă numărul total de oameni care trăiesc pe Pământ într-un anumit moment. În iulie 2015 populația globului pământesc era de 7,3 miliarde. Se preconizează ca populația globală va ajunge la 9 miliarde în 2040, și 10 miliarde în perioada 2060–2065.

RELIGIE ORTODOXĂ 11 Iulie

Sf M Mc Eufimia; Sf Olga, cea întocmai cu Apostolii și luminătoarea Rusiei

·         Sfânta Marea Muceniță Eufimia (+ 307) – s-a născut în orașul Calcedon (orașul Kadikoy – Turcia) din părinții binecredincioși Filofron și Teodosiana. În anul 307, în timpul persecuției pornite de către împăratul Dioclețian împotriva creștinilor, Sfânta Eufimia a fost denunțată guvernatorului Prisc că este creștină. Suferința ei a început în timpul serbării păgâne închinată zeului Ares, zeul războiului, la care trebuiau să participe toți locuitorii, și să aducă jertfă idolilor. Sfânta Eufimia a refuzat să participe la această sărbătoare păgână, s-a ascuns în munți, însă a fost prinsă împreună cu alți patruzeci și nouă de creștini și au fost aduși împreună înaintea guvernatorului Prisc pentru a fi judecați. Refuzând să aducă jertfă idolilor, Sfânta a fost supusă numeroaselor chinuri, însă prin minune dumnezeiască un înger al Domnului îi vindeca rănile, fapt pentru care guvernatorul a acuzat-o de vrăjitorie. Primind poruncă să o arunce pe sfântă într-un cuptor înroșit, ostașii Victor și Sosten au fost opriți de către îngerii lui Dumnezeu, fapt pentru care cei doi ostași s-au convertit la creștinism și au primit moarte mucenicească din porunca guvernatorului Prisc. Alți doi ostași, Cezar și Varus, au ascultat porunca guvernatorului și au aruncat-o în cuptor, fapt pentru care au fost pedepsiți de către Dumnezeu. Neavând nici o arsură, sfânta muceniță a fost scoasă din cuptor și întemnițată. A doua zi dimineața, a fost adusă din nou în fața guvernatorului și supusă supliciilor. În cele din urmă, Sfânta Eufimia a suferit moarte martirică fiind aruncată animalelor sălbatice. Trupul sfintei a fost luat de către părinții ei și îngropat în afara orașului; mai târziu creștinii au dezgropat sfintele ei moaște și le-au așezat evlavie în biserica zidită în Calcedon, în numele ei. Sinodul al IV-lea Ecumenic din anul 451 s-a ținut în biserica sfintei mucenițe Eufimia din Calcedon. Moaștele sfintei mucenițe Eufimia au fost mutate din Calcedon în biserica Sfintei Sofia din Constantinopol. Împărat Constantin Copronim (741-775), luptător împotriva sfintelor icoane, voia să le arunce în mare, însă prin minune dumnezeiască au fost păzite. O parte din sfintele moaște se află în orașul Silviri (pe coasta apuseană a Mării Marmara), iar o altă parte se află în Paris.

·         Sfânta Olga împărăteasa Rusiei (+ 969) – a fost soția prințului rus Igor. Sfânta Olga s-a născut în satul Vibutca (din apropierea orașului Pscov de astăzi). Provenea dintr-un neam ales, astfel, potrivit istoricilor vremii era strănepoata lui Gostomislu, unul din marii cneji ruși din Novgorod. După ce acesta a trecut la cele veșnice soțul ei, Sfânta Olga a devenit împărăteasa Rusiei, deoarece fiul ei Sviatoslav era minor. Olga a fost prima principesă care a primit botezul împreună cu mulți din dregătorii săi, în timpul unei călătorii la Constantinopol, în anul 957. Întorcându-se în Kiev, Sfânta Olga, a ridicat numeroase biserici, a adus numeroși oameni la credința în Hristos și a distrus templele idolilor. La 11 iulie anul 969, Sfânta Olga s-a mutat cu pace la Domnul.

ARTE 11 Iulie

MUZICĂ 11 Iulie

Suzanne Vega

Bill Snyder

Thurston Harris

Tab Hunter (Arthur Gelien)

Terry Garthwaite

Bonnie Pointer

Peter Brown

Richie Sambora

ÎNREGISTRĂRI NOI: 

Top 30 Saxophone Love Songs Collection - Best Romantic Saxophone Love Songs

Super Brain Power Classical Music | Mozart Vivaldi Chopin Telemann

2 horas maior guitar amor canções instrumental 🎸Música relaxante GUITAR romântica bonita

POEZIE 11 Iulie

Luis de Gongora

Biografia

(poate se va găsi cineva și va traduce în românește această biografie)

Don Luis de Góngora y Argote nace en Córdoba el 11 de julio de 1561. Va a ser el primogénito de la unión matrimonial de don Francisco de Argote y doña Leonor de Góngora, padres de otros tres hijos: doña Francisca de Argote, doña María Ponce de León y don Juan de Góngora y Argote. No debe extrañarnos la disparidad de apellidos porque, en el siglo XVI, no existía la canónica fijeza actual. Don Francisco de Argote, progenitor del futuro poeta, quedó relegado en la herencia de un rico mayorazgo, porque era hijo de un segundo matrimonio de padre. De nada sirvió el pleito en que se vio envuelto por la partición de los bienes, siendo todavía un niño, contra su hermanastro don Alonso de Argote. Don Francisco quedó pobre obteniendo sólo una modesta concesión de alimentos que contrastaba vivamente con una asombrosa riqueza espiritual. El padre de Góngora se había licenciado en Salamanca, pretensión que albergaba para su primogénito, y era un gran erudito, poseedor de una importante biblioteca que él valoraba en más de quinientos ducados.

Al parecer, su suerte estriba en haber gozado de los favores del secretario de Carlos V, don Francisco de Eraso, a quien el emperador nombrará comendador de Moratalaz y señor de Mohernado, detentando el cargo de notario real y sirviendo de igual modo al heredero Felipe II que había recibido el encargo de su padre de tratarlo como si fuera el legado de otro reino. El secretario Eraso lo distinguió con algunos nombramientos temporales como juez de residencia (con atribuciones de corregidor) en Madrid, Jaén y Andújar. Más tarde, este humilde jurisconsulto desempeñó para la Inquisición, en la ciudad de Córdoba, el cargo de juez de bienes confiscados. La incesante providencia del secretario Eraso hacia el padre y el tío de Góngora, don Francisco, proviene de un confuso episodio acerca de doña Ana de Falces, madre de doña Leonor de Góngora y abuela del poeta. En 1568, a propósito de unas pruebas de limpieza de sangre de don Francisco de Góngora, inexcusables en la época para obtener cargos y privilegios, se aviva el rumor extendido durante setenta y cinco años de que doña Ana había sido hija de un sacerdote racionero de la catedral de Córdoba, bulo que amargó la infancia del poeta y lo persiguió durante toda su vida, porque lo probado es que el tal clérigo era hermano de doña Isabel que vivía con él, viuda de Hernando de Cañizares, según testamento de la bisabuela de Góngora, aunque Ana fuera fruto extramatrimonial de doña Isabel con Alonso de Hermosa, capitán muerto en la guerra de Granada y pariente próximo (hermano de abuelo o abuela) de don Francisco de Eraso, lo que explicaría la protección del poderoso secretario a la familia de los Góngora.

Es bastante seguro que Luis de Góngora naciera en casa de su tío el racionero don Francisco de Góngora, cerca de la catedral, en el lugar que ocupa el hoy número 9 de la calle de Tomás Conde (anteriormente conocida con el nombre «de las Pavas»), quien disfrutaba, por un lado de sus beneficios eclesiásticos y, por otro, de los bienes adquiridos por favor o compra. Con todos ellos formó un mayorazgo que legó a don Juan, el hermano menor de don Luis, mucho menos dotado intelectualmente, obteniendo para Luis la dignidad de racionero. No sería muy diferente la niñez de Góngora de la de otros niños de su edad y condición. Algunos entretenimientos infantiles de esta primera época pueden conocerse en el poema «Hermana Marica», uno de sus más famosos romancillos:

Hermana Marica,
mañana que es fiesta
[...]
Iremos a misa,
veremos la iglesia
[...]
Y en la atardecida,
en nuestra plazuela,
jugaré yo al toro
y tú a las muñecas.
[...]
Y si quiere madre
dar las castañetas
podrás tanto de ello
bailar en la puerta.
Y al son del adufe
cantará Andrehuela.
[...]
Jugaremos cañas
junto a la plazuela.

Probablemente realizara, entre los años 1570 a 1575, sus primeros estudios en el colegio que dirigían, en Córdoba, los padres de la Compañía de Jesús. Es evidente el respeto que Góngora sentía por sus maestros jesuitas. En el Panegírico al Duque de Lerma, se refiere a ellos como «ganado» de San Francisco de Borja, tío del duque, al que el poeta canta:

Joven después, el nido ilustró mío,
redil ya numeroso del ganado,
que el silbo oyó de su glorioso tío.

El talento natural del joven Góngora, que había sorprendido a Ambrosio de Morales, determinó a su tío Francisco de Góngora a conferirle los beneficios eclesiásticos de la ración catedralicia que lo convertirá en clérigo a la temprana edad de catorce años, sin tener muy en cuenta el grado de su vocación religiosa. Por instancias del generoso tío, don Luis fue enviado a estudiar a Salamanca. Además de su la manutención del estudiante, la familia puso a su disposición un ayo que no hizo más que sumar gastos a la estancia universitaria, agravado por la falta de interés del joven racionero. Góngora aparece matriculado en Cánones en 1576 y continúa hasta el curso de 1579-1580, entre los estudiantes hijos de familias nobles y pudientes, pero no hay ninguna huella de que obtuviese algún título. Hasta Pellicer pudieron llegar testimonios fehacientes de la vida que el joven Góngora llevó en Salamanca:

Fue adquiriendo el título de primero entre catorce mil ingenios que se describían o matriculaban en aquella escuela entonces...; obedeciendo a su natural, se dejó arrastrar dulcemente de lo sabroso de la erudición y de lo festivo de las Musas... Con este dulce divertimiento, mal pudo granjear nombre de estudioso ni de estudiante; pero él trocaba gustoso estos títulos al de poeta erudito, el mayor de los de su tiempo, con que comenzó a ser mirado y aclamado con respeto.

En Salamanca se cuajó la vocación literaria de Góngora, quien se convertiría en el poeta más renombrado de su época, recibiendo encarecidos elogios de su paisano Juan Rufo y del mismo Cervantes. Hay que aportar, en su alegato, que conocía el latín y leía el italiano y el portugués, e incluso se atrevió a escribir algún soneto en estas lenguas. Las primeras composiciones del poeta llevan la fecha de 1580. Ciertamente Góngora, desde sus primeros versos, era ya un poeta culto. El esdrújulo italiano, el léxico latinizante, las menciones mitológicas, el indomable hipérbaton y otras cuestiones estilísticas dejan patente este destino literario. Pero igualmente, por estos mismos años, escribía sabrosas composiciones llenas de humor e ingenio, letrillas y romances de tono claramente popular. El Góngora esotérico y el Góngora franco coexistirán sin enfrentarse a lo largo de su vida, marcada asimismo por un constante ejercicio entre su condición de racionero y sus aspiraciones mundanas.

El hecho de que Góngora no manifestara una exultante vocación ministerial no indica que fuera un clérigo reprobable. Tras aceptar la ración legada por su tío don Francisco en la catedral de Córdoba, recibe las primeras órdenes mayores y comienza a ocupar diferentes cargos en el Cabildo, lo que indica la confianza que sus compañeros ponen en él ya que, en aquel tiempo, estos puestos se obtenían por votación. Sus desvíos se referían más a la propensión de frecuentar ambientes dudosos que a la frialdad religiosa. Hemos de tener en cuenta que don Luis no era sacerdote en aquel tiempo y la condición clerical era la excusa para cobrar sus rentas. Cuando en 1587 ocupa la sede de Osio don Francisco Pacheco, hombre austero y obispo de criterio riguroso, canónigos y racioneros fueron sometidos a un severo interrogatorio. A las acusaciones que se le imputan de asistir escasamente al coro, vivir como mozo y andar en cosas ligeras, concurrir a fiestas de toros, tratar representantes de comedias y escribir coplas profanas, don Luis responde con mucha sutileza y no poca ironía, concluyendo que no son suyas todas las letrillas que se le achacan y que prefiere mejor ser condenado por liviano que por hereje, respuesta que, según Artigas, biógrafo del poeta, nos ofrece un clarividente retrato moral de Góngora en sus primeros tiempos de racionero, a los veintiocho años.

En los años sucesivos, Góngora alterna la poesía con sus obligaciones de racionero entre las que se contaban los viajes a comisiones del Cabildo (Palencia, Madrid, Salamanca, Cuenca, Valladolid). Góngora gustaba de estos viajes que lo relacionaban con obispos y personajes nobles, aunque su salud se resintiera considerablemente en ellos. El ambiente de la corte, donde se reunía la pléyade de escritores y el círculo clasista de elegidos, entusiasmaba al racionero que cada vez demoraba más su regreso a Córdoba. En vano pudo resistirse a estas ilusiones cortesanas aunque no le acarrearon más que decepciones y ruina. En 1603, con cuarenta y dos años, regresa a Córdoba. Sólo era par al deseo cortesano, la ardorosa defensa de los suyos que no se perturbó hasta el final de su vida, angustiado como estaba por la enfermedad y las deudas.

Su mayor obsesión será ahora buscarse mecenas que pudieran definitivamente situarlo en el lugar de privilegio que anhelaba, con la obtención de todas las prerrogativas pero tampoco en este sentido lo favorecerá la suerte a pesar de volcar todo su talento poético en la exaltación de las virtudes de sus protectores. Requiere en primer lugar la protección del Marqués de Ayamonte a quien, tras visitar en 1607 en su residencia onubense de Lepe, dedica bellos sonetos. Casi todos los viajes dejarán una impronta precisa en la obra literaria de don Luis de Góngora. El Marqués muere este mismo año, frustrando las ilusiones del poeta. No tuvo éxito su aspiración de acompañar al Conde de Lemos en su nuevo destino como virrey de Nápoles. Los viajes, infructuosos para su empeño, lo van desanimando. En 1609 visita Álava, Pontevedra, Alcalá y Madrid. Por su poesía advertimos que Galicia no le gusta y que cada vez está más hastiado de Madrid. Pero ciertamente también colaborarían a esta decepción el conocimiento de las insidias de la Corte, promovidas por los poderosos cuyo sentido de la justicia difería de todo noble afán, y la tristeza por las tropelías de los que no podían soportar su superioridad poética reconocida ya en su tiempo, anhelando, aunque no fuera más que por oxigenarse, la paz del campo, la soledad y el silencio, huyendo de la ciudad que lo oprime y decepciona, pero a la vez buscando liberarse de sus obligaciones capitulares para refugiarse en su heredad de Trassierra y entregarse allí a un quehacer poético del que, hasta entonces, no había comprendido su verdadera dimensión.

En Córdoba comienza una febril etapa de escritura, tocada por el ardor culto. En 1611 nombra coadjutor de su ración a un sobrino suyo, lo que le permite una gran libertad y tiempo para acometer sus más grandes empresas literarias. Entre 1612 y 1613 trabaja en sus dos poemas más extensos y ambiciosos, razón de sus preocupaciones más íntimas. En 1613, la existencia de estos poemas son conocidos en Madrid, donde versos del Polifemo serán leídos en algún cenáculo. La controversia estaba servida. Góngora vivía en Córdoba pero no había perdido los deseos de medrar en la corte. Había cumplido los cincuenta y cinco años cuando comenzaba el Panegírico al Duque de Lerma, don Francisco de Sandoval y Rojas, confiando en obtener los favores del aristócrata, primer ministro y valido del rey Felipe III. Su situación económica no era precisamente boyante. Su renta le hubiera permitido vivir holgadamente en Córdoba pero don Luis era dispendioso. No duda en favorecer a sus sobrinos y entre ellos reparte sus cargos eclesiásticos. El gran pagador de estos dispendios es su administrador Cristóbal Heredia a quien esquilmará cuando decide afincarse definitivamente en la Corte, lo que ocurrirá en abril de 1617. Por indicación del Duque de Lerma, Felipe III le concede una capellanía real, para lo que necesitará ordenarse de sacerdote. Las pretensiones de Góngora se desmoronaron cuando tanto Lerma como Rodrigo Calderón, a quien llamaban «valido del valido», perdieron el favor del rey. Góngora se niega a aceptar el final de sus pretensiones ni siquiera cuando pierde la Chantría de Córdoba que, con tanto fervor, había reclamado. Madrid no es Córdoba y las rentas, que en la capital andaluza daban para vivir, resultaban escasas para la Corte, dado el insaciable afán del poeta por el juego y la vida acomodada, términos que él no reconocería frente a sus familiares.

Cuando, en marzo de 1621, Felipe IV sube al trono de España, precipitando la ejecución de Rodrigo Calderón, acaecida en octubre de este mismo año, Góngora busca de inmediato congraciarse con el nuevo favorito: el Conde Duque de Olivares quien no parece acordarse de que don Luis es el autor del Panegírico aunque no le niega totalmente su favor. La reavivación de los luctuosos hechos sobre la limpieza de sangre de doña Francisca, el asesinato del Conde de Villamediana y la muerte del Conde de Lemos, en 1622, terminaron por desengañar a Góngora aunque continúa en la Corte, confiando en la generosidad del esquivo Olivares, quien promete sin cumplimiento. Las deudas son cada día más intolerables. Tiene que recurrir a la venta de sus objetos personales para subsistir. El Conde Duque sigue dándole largas. Es evidente que su favor es sólo aparente y la situación del poeta resulta insostenible. Ni siquiera la promesa de Olivares de editar las obras del poeta, que andaban de mano en mano, mezcladas con otras de incierta autoría que le imputaban, quedará en frustrada ilusión. En 1626, el poeta, enfermo, incapaz de sostener la pluma, se rinde a la evidencia y al nihilismo.

Tal vez toda la vida del poeta fuera una frustrada búsqueda de la afectividad verdadera. Su aspecto exterior podría no reflejar con exactitud lo que sentía en su interior. Calvo, con el pelo aún oscuro, frente despejada, nariz fina y aguileña, rostro alargado, fuerte entrecejo, la boca hundida, obstinada, marcados pliegues en las comisuras, la barbilla y sobre el bigote; un lunar en la sien derecha. Todo en él indica inteligencia, agudeza, fuerza, precisión, desdén. Tal vez, reitero, el dudoso sentido religioso que se le imputa a Góngora, al que se califica de poco caritativo o misericordioso por su acerada y terne burla contra los hombres y las mujeres, esconda un deseo consciente o no de comunicación afectiva que su carácter, tan vivo a veces y tan huraño otras, había contra su voluntad estrangulado.

Enfermo de esclerosis vascular, causa probable de su amnesia, regresa a Córdoba. Ya no manifiesta la pasión familiar de antaño e incluso se queja del maltrato de sus parientes. Esta situación cambia posteriormente y es bastante seguro que la familia, especialmente su sobrino don Luis, al que había favorecido con la suplencia de su ración en la catedral, viendo cercana la hora de su muerte, conviniera en cuidarlo. Al interesado sobrino cede Góngora todos los derechos sobre su obra aunque no se preocupó nunca por editarlas, enfrascado como estaba en asegurarse su sucesión como racionero propietario en el Cabildo. El poeta muere en Córdoba el 23 de mayo de 1627, tal vez sin asumir conscientemente que acababa de crear un nuevo lenguaje al tratar de transgredir una realidad que lo había llevado en cierto modo a la enajenación y el inconformismo. Pidió ser enterrado, junto a sus padres, en la capilla de San Bartolomé de la Santa Iglesia Catedral de Córdoba, aunque sus huesos no han podido ser identificados.

Sonet 220 (O, element lichid) 

O, element lichid, mărire ție,
dulce pârâu de-argint cu unda-nceată,
a cărui apă-n ierburi se dilată
cu pas furiș și zvon de bucurie!
căci ei, care cu foc și frig mă-mbie,
(când se privește-n tine) i-e furată
de pe obraz roșeața, neaua toată
de-Amor, și dusă-n unda străvezie,
să fii ca ea; deci stăpânește calma
ta curgere, cu frâu-n mii de fețe
ce sprintenul cutreier ți-l îndrumă;
căci nu e bine să preia de-avalma
la sânul lui atâta frumusețe
mărețul Rege cu trident de spumă.

(traducere de Ștefan Aug. Doinaș)

Ienăchiţă Văcărescu

Biografie

Nastere: 1740
Deces: 12 iulie 1797

Ienachița Vacarescu a fost un poet, filolog și istoric valah, aparținator al unei vechi familii boierești, familia Vacarescu, precursor al folosirii limbii romane culte, pe care a folosit-o atat in scrierile sale filologice și istorice, cat și in poeziile pe care le-a scris.

A fost erudit și poliglot, știa: slava veche, greaca veche și moderna, turca, araba, persana, franceza, germana și italiana. 

Demn reprezentant al familiei sale, Ienachita Vacarescu se naste in jurul anului 1740. Pe marginea acestei date istoricii literari au emis ipoteze diferite. Alexandru Odobescu, primul sau biograf, mentioneaza ca s-a nascut „pe la 17401. Cu aceasta data nu a fost de acord Nicolae Iorga2 care afirma ca, daca in 1769 el era mare vistier, avand si un copil, „nu putea sa fie un tanar de douazeci si noua de ani. Mai mult, N. Tcaciuc-Albu3, Augustin Z.N. Pop4 s.a. afirmau ca data nasterii ar putea fi chiar 1742.

Vlastar al unei vechi familii boieresti, va detine, alternativ, functii inalte precum vistiernic, vel-vistiernic, mare spatar. Va duce o viata zbuciumata, cu mariri si 'caderi, cu calatorii cerute de interese dregatoresti sau refugieri din fata primejdiilor. Moare, in imprejurari neclare, la 12 iulie 1797
Are o solida formatie de erudit si poliglot, cu preocupari notabile in domeniul gramaticii (lucrarea lui este prima gramatica romaneasca tiparita in limba romana), al istoriei (Imperiului Otoman); au ramas in manuscris patru dictionare intocmite de el. Compune si poezii in limba greaca, unele ajunse, prin traduceri, cunoscute la nivel european. De aceeasi recunoastere se bucurasi unele poezii compuse in limba romana.
Desi versurile sale au mai mult un caracter ocazional, vasta cultura ii permite sa incorporeze in acestea teme si motive poetice general valabile. in fond, poetul se inscrie intr-un curent foarte bogat, in timp si spatiu, de preluare si prelucrare a valorilor lirice universale.

O precizare importanta face Dan Simonescu5 care, vorbind despre Stefan Vacarescu, tatal viitorului poet, aduce in discutie talentul liric al acestuia. El este autorul oratiei cu urmatoarea insemnare: „Leat 7249(1741) Ghen 1 dn (=zile). Oratiia care au zis Dumnealui Stefan Vacarescu vtorii logofat la Sveti Vasilie, ducand daruri jupanesile mari Mariei-sale Doamnei. Aceasta urare era adresata lui Constantin Mavrocordat. in ea se regasesc si propriile sentimente la nasterea, dupa multi ani, a fiului sau Ienachita. Dan Simonescu tragea concluzia: „intelegem si simtim, parca, nu numai atunci atmosfera de sarbatoreasca bucurie a familiei domnitoare, dar si marturisirea propriei lui bucurii, ca si el avea, tot de curand, odrasla noua.


De altfel, Ienachita Vacarescu in „ Istoria prea puternicilor inparati othomani, afirma ca „in zilele acestui fericit imparat (este vorba despre domnia sultanului Mahomet I, intre 1730-1754) la [loc alb in manuscris, n.n.], am vazut si eu lumina lumii acestii pline da amaru, si la fericirile ei, si da nestatornicie, si la cele ce sa pot socoti mai statornice7.
Este o enigma pentru istoria literara ca, desi avea un mare cult pentru date si evenimente istorice, nu isi trece niciodata data sau locul nasterii. inclinam sa credem ca data nasterii sale se afla undeva in intervalul 1739 - 1740, locul fiind desigur Bucuresti, unde tatal sau era probabil vtorii logofat, insarcinat cu cuvantarile ocazionale. Datarea oratiei aduce contributii noi la cele cunoscute despre activitatea tatalui sau.
Fiul lui Stefan Vacarescu si al Ecaterinei Done (fiica vistierului Done Nicula Damian, nepoata de sora a marelui cronicar moldovean Ion Neculce) primeste o educatie aleasa. Alexandru Odobescu sublinia ca „Neofit cel batran Kavsocalivitul il initie la tezaurele limbei, retoricei si istoriei elene; un german anume Weber, ii explica regulile limbei latine; alti profesori il invata italieneste, frantuzeste si hogii turci il familiarizeaza cu limba si literatura otomana, pe care in urma Ie cunoastea foarte bine8.
Se cuvin cateva precizari. in plin veac fanariot, orice boier grec dorea sa ajunga dragoman, de aceea trebuia sa cunoasca multe limbi straine. Cei care deveneau domni isi aduceau secretari pentru redactarea corespondentei in turceste, dar si in italiana, franceza, germana. Pentru a se mentine in administratia tarii boierii romani [este si cazul Vacarestilor, n.n.] trebuiau sa se supuna acelorasi imperative. Astfel, dascalul beizadelelor lui Alexandru Ipsilanti il invata pe Ienachita frantuzeste. De asemenea, exista ipoteza insusirii limbii italiene de la Sestini, Panzini, Reicevici sau de la matusa sa Venetiana [cum afirma Nicolae Iorga].

In 1755, Stefan Vacarescu impreuna cu fratele sau, Barbu, sunt exilati in insula Cipru de catre domnitorul Constantin Cehan Racovita. Revin in tara, dupa 5 ani, in 1763. Acum Ienachita ramane orfan de tata. (Dupa afirmatiile lui Alexandru Odobescu, Stefan si Barbu Vacarescu ar fi murit otraviti din ordinul domnului Constantin Cehan Racovita, la via lor din Valea Orlii, in Sacuieni). Parere impartasita si de Alexandru Piru10.
Se casatoreste in ianuarie, cu Elinita Rizu, devenind cumnat cu Grigore Alexandru Ghica, viitor domn in Moldova si Tara Romaneasca.

In articolul Theodorei Radulescu „ Sfatul domnesc si alti mari dregatori ai Tarii Romanesti, din sec. alXVIII-lean, sunt sintetizate cronologic dregatoriile membrilor familiei Vacarestilor, printre care si cele ale lui Ienachita Vacarescu. Astfel, el era in 1759 (octombrie, 2) vel comis ca si in perioadele 1760 (aprilie 20 - iunie 6) si 1761 (ianuarie 13 - februarie 22). Aceasta afirmatie vine in contradictie cu cea a lui Ioan Filitti12 care afirma ca cea mai veche stire ar fi din 22 mai 1760.
De frica represaliilor impotriva Vacarestilor ale lui Constantin Cehan Racovita, instalat pentru a doua oara domn, Ienachita pleaca la Constantinopol unde se afla si socrul sau Iacovache Rizu. Aici invata temeinic limba turca „sarful, la valeat 64 in Tarigrad13, dar si araba, persana, de la Halii Hamid secretar al Valahiei pe langa ambasadorii sai, apoi vizir, cu care se imprieteneste. isi va completa si cunostintele de franceza, italiana, spaniola sau germana, intrand in legatura cu multi diplomati acreditati pe langa inalta Poarta, prin intermediul influentului Iacovache Rizu.

in 1767, revine in tara chemat de Alexandru Scarlat Ghica, devenind vel-clucer (26 februarie 1767-26 august 1768). Din 1768, este domn Grigore Alexandru Ghica, cu care Ienachita era cumnat. Acesta il numeste, in septembrie 1769, vel vistier. Acest an este, probabil, cel al nasterii lui Alecu, viitorul poet.

Datorita faptului ca invata mai multe limbi straine (turca, greaca, slava, franceza, germana, araba, persana, italiana), intreprinde numeroase calatorii in scopuri diplomatice, dand dovada de finete, elocventa, tact, de o buna cunoastere a climatului politic instabil in care se afla aceasta parte a Europei la sfarsitul secolului al XVIII-lea. Istoria Tarilor Romane a fost influentata decisiv de desele razboaie ruso-austro-turce, care au loc in apropierea sau chiar pe teritoriul lor.
Prima actiune diplomatica la care participa este cea din 1769, generata de evenimentele razboiului ruso-turc (1768 - 1774), cand este propus, alaturi de Mihai Cantacuzino si Nicolae Brancoveanu logofatul, sa mearga la feldmaresalul Rumiantev ce se afla la Laticiov: „Eu si vazand primejdia obstii, si aceia in care sa afla tara, si mai vartos invinovatirea catre lege, caci aradicase, epanastasis asupra stapanitorilor, si neputand afacepa spatarul [Parvu, n.n.] sa cunoasca primejdia, si a patriei //si a dumnealui, dupa datorie-m cugetam sa ma trag .

Pornind, in apropierea Buzaului se intalnesc cu polcovnicul Nazarie Carazin, unul din prietenii spatarului, „pricinuitoriul razvratirii, „danpreuna cu episcopul Buzaului Cozma si Pantazi Campineanul clucerul.

ii indemna deoarece „oaste vine multa sa mearga „la imparatie sa cereti^ priveleghii intors la Bucuresti se gandea „a gasi un mijloc si sa fug si sa nu ma goneasca cinevas. Trimis de Nazarie sa aduca in capitala boierii care „se afla la Ceras in Sacuieni, altii la Rucar in Muscel, isi lua „sotia sipa muma-mea si // un copil ce aveam, trecuiu in Ardeal la Brasov, prin lazaretul Buzaului, danpreuna si cu cati boieri sa afla acolo, si da loc instiintaiu socru-mieu lui Iacovache [Rizu, n.n.], ce se afla la ordie la Babadagi'. in timpul ocupatiei rusesti (1769 - 1774), cu mici intreruperi, se afla la Brasov.

in orasul transilvan va ramane pana in 1774. In 1770, pentru o scurta perioada, este chemat de vizirul Muhsun-oglu si de Manoil-voda (caimacamul Manole Geani Ruset devenise domn) la Craiova pentru a se pune in slujba devletului. Precaut, Ienachita impreuna cu cativa boieri se intorc, prin Hateg, la Brasov. Aici, in mai 1773, cunoaste pe imparatul Austriei, Iosif al II-lea. intalnirea cu acesta este pe larg descrisa in Istoria prea puternicilor inparati othomani.

Acesta trimitea „pa dohtorul inparatiei sale, la noi unde eram adunati toti, la gazda la mine , care ii instiinta ca imparatul „ iipohteste ca doua zi la zece ceasuri nemtesti, sa ne dea audienta'8. In timpul acesteia, Ienachita a facut „dragomantac boierilor in limba talieneasca si am fostu priimiti cu atata libov si cinste incat dupa ce ne-au intrebat si da santem, multamiti da ghenaralul cetatii si da chivernisitorii locului, si i-am aratat adavarul, s-au intors si au multamit ghenaralului insusi pantru noi19. Sunt invitati scara la casa generalului cetatii „danpreuna cu familiile noastre/ unde au poruncit ca sa se faca asamblee , fiind solicitat din nou ca translator: „ Sinior Vacarescule (caci imi aflase numele da la audienta), tepohtescu si tepuiu in osteneala ca sa-mi faci asta seara tergirmanlac 20. in iulie 1774 se incheie pacea dintre rusi si turci la Kuciuk-Kainargi.

Urmarind perseverent dezvoltarea si organizarea invatamantului, saluta initiativa infiintarii unei scoli in limba romaneasca la Targu-Jiu. De asemenea, intervine, in septembrie 1792, pentru numirea prietenului sau Filaret, episcop al Ramnicului, in scaunul mitropolitan.

isi reluase viata de mare boier in Bucuresti. Alexandru Odobescu descrie astfel atmosfera din locuinta sa: „Plina de toata imbilsugarea unei vechi curti boieresti, unde „stiuse a se inconjura cu o rafinare adevarat orientala, de toate multumirile spirituale, de toate desfatarile simturilor. O multime de fete tinere si gingase nimfe si baiadere, imbracate cu cele mai luxoase vesminte, cu rochii de saluri si de sevaiu, cu ii de borangic si zabranic bogat cusute, il slujeau, unind pe langa serviciul casnic, si talentele desfatatoare ale dantului, al cantarii si al muzicei instrumentale. Nou Agamemnon, el se inconjurase de o multime de Briseide. Nici Tersitul nu lipsi petrecerilor sale si Pitulicea tiganca, bufon femeiesc ce alerga pe atunci prin casele boieresti, propunand tuturor serviciile sale inlesnitoare, destepta adesea rasurile oaspetilor prin titlul familiar de vere spatare!, prin declaratiunile amoroase si prin canticele de dor ce ea adresa veselului boier.

Tot Alexandru Odobescu face si portretul sau fizic, dupa o pictura din biserica Sf. Spiridon cel Nou: „intr-acea biserica intemeiata de Ghiculesti, pana a nu se darama cea vechie, ca sa se recladeasca., se vedea, pe pareti portretul lui Ianachita Vacarescu; din norocire dl. Ioan Vacarescu, avu de timpuriu fericita idee de a pune sa-1 decopieze, si dupe acea copie, putem citi azi in trasaturile fetei lui Ianachita, toate-naltele cualitati si toate slabiciunile caracterului sau. O fata prelunga si cam palida cu fruntea lata, un nas drept si regulat cu narile foarte largi, o gura zambitoare pe ale carei buze voluptoase abia le ascunde o mustata subtire, ochi caprui cu o cautatura plina de dulceata si de fineta, in sfarsit o barba castanie rara si transparenta ce-i falfaie usor pe piept: iata trasaturile acelei figuri ce-nsufla indata un simpatic respect si pe care o sustine cu oaresice mandrie, portul drept al trupului si gugiumanul de samur, asezat cu semetie pe cap. Costumul lui, imitat de pe hainele sale favorite, e compus intr-acel portret, de un anteriu de sevaiu roz-galbui sau chamois si incins la brau cu un giar, din care iese hangerul cu maner de smalt albastru si de pietre scumpe, pe d-asupra poarta un contos de coloarea verde deschisa a iezmului (iasp alb), imblanit cu samuri. In mana el tine un sul de hartii desfasurate pe care se citesc acele cuvinte memorabile ale sale, acel testament in versuri, cel mai nobil legat ce putea lasa un om de geniu posteritatii sale.
In timpul domniei lui Alexandru Moruzi (1793 - 1796), este vel-spatar. in aceasta functie isi leaga numele de reinfiintarea flotei navale de pe Dunare, la 23 noiembrie 1793.
V.A. Urechia se refera si el la acest eveniment. Subliniaza ca domnitorul trimite sultanului spre aprobare un arzmagzar. El este redactat de marele spatar Ienachita Vacarescu. Sunt aratate motivele acestuia: „radacina si temeiul indestularii tarilor si locuitorilor acestora sunt mestesugurile, lucrarea pamantului si negotul, fara carele nu este cu putinta a se indestula un norod, de ar fi macar si umbrit sub umbra, dumnezeirii; „ vazand si cata silinta au locuitorii acestei tari spre savarsirea inaltelor imparatesti porunci; „ neaverea mijlocului cu care sa se poata cara si aduce marfile prin inleznire pe apa Dunarii de la un loc la altul.
Solicita „voie si putere „ca sa poata Valahia a face si a avea holazanc, saici si caice si de toate vasele pe apa Dunarii, in cuprinderea tarii, casele sa nu fie bantuite niciodata de catre vericine, privilegiu ce din vremile batrane de multi ani l-au fost pierdut tara aceasta.

Opera poetica

Ienachița Vacarescu a adunat la un loc versuri ocazionale (in cinstea domnitorului, la inaugurarea unei cisterne publice etc.) cu versurile de dragoste caracterizate prin „limba alintata” (Nicolae Manolescu), abundand de diminutive, procedeu la moda in intreaga poezie a epocii: inimioara, lanțișor etc. Cu toate vaicarelile manieriste, unele sunt poezii șagalnice, pline de umor, altele sunt sugestive și grațioase, amintind de Goethe, ca poezia Intr-o gradina.. in care dilema sufleteasca a eului liric este exprimata cu gingașie și concizie (floarea neculeasa poate reprezenta ratarea șansei iubirii): „S-o iau, se strica/ S-o las, mi-e frica/ Ca vine altul și mi-o ridica.”

Ienachița Vacarescu deschide și seria artelor poetice romanești, printr-un celebru „testament”:

„Urmașilor mei Vacarești
Las voua moștenire
Creșterea limbii romanești
Ș-a patriei cinstire.”

Versurile lui Ienachita Vacarescu au fost adunate in volum pentru prima oara de catre Al. Odobescu, in Colectie de poezii vechi, Bucuresti, 1878.

Spune, inimioară 

Spune, inimioară, spune
Ce durere te răpune?
Arată ce te munceşte,
Ce boală te chinuieşte?

Fă-o cunoscută mie,
Ca să-ţi caut dohtorie;
Te rog, fă-mă a pricepe
Boala din ce ţi se-ncepe.

Arată, spune, n-ascunde!
Dă-mi un cuvânt şi-mi răspunde:
Spune, inimioară, spune
Ce durere te răpune?

Testament literar 

Urmaşilor mei Văcăreşti!
Las vouă moştenire:
Creşterea limbei româneşti
Ş-a patriei cinstire.

Amărâtă turturea

Amărâtă turturea

Când rămâne singurea,

Căci soţia şi-a răpus,

Jalea ei nu e de spus.

Cât trăieşte tot jăleşte,

Şi nu se mai însoţeşte!

Trece prin flori, prin livede,

Nu să uită, nici nu vede

Trece prin pădurea verde

Şi să duce de se pierde.

Zboară până de tot cade,

Dar pre lemn verde nu şade.

Şi când şade câteodată,

Tot pre ramură uscată.

Umblă prin dumbrav-adâncă,

Nici nu bea, nici nu mănâncă.

Unde vede apă rece,

Ea o turbură şi trece;

Unde e apa mai rea,

O mai turbură şi bea.

Unde vede vânătorul,

Acolo o duce dorul,

Ca s-o vază, s-o lovească,

Să nu se mai pedepsească.

Când o biată păsărică

Atât inima îşi strică,

Încât doreşte să moară

Pentru a sa soţioară,

Dar eu om de-naltă fire,

Decât ea mai cu simţire,

Cum poate să-mi fie bine?!

Oh, amar şi vai de mine!

Liliana Ursu

Biografie

Nascuta in 1949, la Sibiu, Liliana Ursu este poeta, prozatoare si traducatoare, mult mai cunoscuta in SUA decat in Romania. In ultimii 15 ani, de altfel, a publicat mai mult pe continentul american. Cu studii de anglistica la Facultatea de Filologie a Universitatii din Bucuresti, a lucrat multi ani in Televiziunea Romana si in Radio Romania. Intre anii 1992-1998 a fost bursier Fulbright si profesor asociat la Pennsylvania State University, profesor asociat la University of Louisville (Kentucky), la Bucknell University si poet in residence la Stadler Center for Poetry in 2003. A primit ordinul national Meritul Cultural in grad de Cavaler, in 2004. De multi ani incoace, este preocupata sa exprime credinta sa crestina in arta. Despre cum L-a "cunoscut" pe Dumnezeu am stat de vorba intr-o dupa-amiaza de iunie, in apartamentul ei din Cotroceni.

Este membra a Uniunii Scriitorilor din Romania - Filiala Sibiu - din 1980. A publicat volumele: "Viata deasupra orasului" (poezie, 1977), "Ordinea clipelor" (poezie, 1978), "Piata Aurarilor" (poezie, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1980, Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania - Filiala Sibiu), "Zona de protectie" (poezie, Editura Eminescu, Bucuresti, 1983), "Corali" (poezie, 1987), "La jumatatea drumului" (proza, 1987), "Inger calare pe fiara" (poezie, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1996), "Sus sa avem inimile" (poezie, Editura Eminescu, 2002), "The Sky behind the Forest" la Editura Bloodaxe, 1997, volum tradus de Tess Gallagher si Adam Sorkin si distins cu Premiul Societatii de Poezie din Marea Britanie, "Angel Riding a Beast", tradus impreuna cu Bruce Weigl la Northwestern University Press in 1998, "The Goldsmiths Market", tradus de Sean Cotter la Zephyr Press Boston, 2000, "Im Spiegel der Schmetterlinge" - "In oglinda fluturilor" (Gedichte Rumanisch-Deutsch, Pano Verlag, Zurich, 2005, traducere in germana de Adrian Wanner, Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania - Filiala Sibiu). A tradus poezie din engleza (Tess Gallagher, Diane Wakoski, Martin Booth, T. S. Eliot, W. B. Yeats, Raymond Carver etc.) si din olandeza (E. van Ruysbeek, A. Van Wilderode). A tradus si publicat antologia bilingva "15 Young Romanian Poets", in 1983.

Instantaneu 

despre mărar, tarhon şi lbiză 
nu pot scrie la fel. 
despre izvor, ienupăr şi iarnă 
pot scrie la fel. 

cît despre canton, cuprindere şi clopote 
pot scrie la fel 
doar dealul şi îngerul. 

Cugetarea de tainî 

Doamne, cum ar fi 
să stau de vorbă 
numai cu Tine? 
Uite, că-n clipa asta de decembrie 
cînd curăţ spanacul 
şi mă gîndesc 
la cîte feluri de fericiri 
sunt în cer şi pe pămînt. 
M-am săturat 
de fericirile cele bătrîne. 
Mi-e dor de la o vreme 
de acea fericire pururea tînără 
cînd Tu îmi vorbeşti 
cînd eu Te ascult ca-n vis 
cînd totul e posibil, 
cînd zbor peste livezi 
sau ca în copilărie 
cînd Te aflam în ochii mamei 
în mîinile cele harnice şi blînde ale tatei 
cînd aşezau pîinea pe masă 
sau cînd meştereau căluţul acela de lemn 
şi cum mai strălucea apoi el sub bradul de Crăciun, 
sub raza de la Betleem. 

Doamne, cum ar fi oare, 
să stau de vorbă 
numai cu Tine? 

Cu fruntea lipitî 
de geam 

copil fiind, cu fruntea lipită de geam 
visam fulgii şi ploaia şi soarele şi fragii. 

aproape le atingeam. 

şi mă împrieteneam şi cu tunetul 
şi cu fulgerul 
şi cu melcul. 

copil fiind, cu fruntea lipită de geam 
visam bucuria 
cu mireazma de crin 
nedespărţită de aripile îngerului 
cu care ades mă jucam 

Căntec pentru 
stiva de lemne 

stiva de lemne 
stiva de căldură 

stiva de cuvinte 
la care nu umbla niciodată 

şi o aşază doar sub pleoape 
sub lumina ce vine de la ploaie 
şi de la iarba de după ploaie 

o reaşază în minte 
după vechimea cuvintelor, 
după culoarea, 
după sunetul, 
după parfumul lor. 

cît despre stiva de lemne 
ea e aceeaşi de cînd lumea 
şi hora şi doina. 

la căldura ei visa el 
şi tatăl şi bunicul. 
toţi visau 
la floarea de portocal şi de scorţişoară, 
la ţările calde 
unde iarnă nu mai era. 

iar eu, ultimul lor descendent 
şi al stivei de lemne 
visez la stiva de cuvinte 
şi cum voi da seamă 
de fiece scînteie pornită din ea. 

Timpul meu înflorit 

Peisaj cu pictor 

Limpede aur, strălimpede purpură 
aşterne 
pe pînza înmuiată în ceară 

în fapt, în fruct, în ziua abia începută 
lumina 
aşază 
la picioarele Lui. 

fiece pasăre 
poartă 
de acum 
în ecoul umbros 
al micuţului trup: 

ecoul auriu 
al cuvintelor Lui: 

"Eu sunt calea, adevărul şi viaţa." 


În cîutarea locului ferit 

Sunt o străină în propriul oraş, 
în propria ţară, 
în propria Europă. 
iar 
Everest rimează atît de bine 
cu Bucharest. 

Lacrimile mele cad, 
cad 
pe podeaua propriei case 
şi căţeluşa mea le înghite 
în semn de milă şi iubire. 

E atîta verde pe dos 
e atît de puţin alb, 
e foarte mult roşu 
şi sălbăticie în jur, 
în cuvintele străzii, 
în cuvintele din telefoanele mobile. 
Bietele, hămesitele, săracele cuvinte 
pe care eu de îndată le înfiez 
în cîte un poem. 

Aş pleca oriunde, oricînd. 
Nomada din mine 
e iar gata de drum. 
Voi merge tocmai la Medellin 
să citesc unui munte poezii. 
Voi merge şi la Listowell 
să îmblînzesc un rîu 
cu peşti cu tot. 

Voi merge apoi la Berlin 
unde voi scrie un roman 
despre Sandu Tudor 
dar mai ales despre ieroschimonahul Daniil. 
Apoi voi fi la poalele Tâmpei, 
voi fi ursoaica aceea 
cu şapte pui 
şi voi scrie poezii 
despre zmeură, frică, brazi, curaj 
şi întîlniri cu norii. 
Iar puii mei nu vor mai fi culegători de fragi 
ci numai de stele, 
unici pe planetă, 
unici şi neîmblînziţi de minciuni. 

Sunt nomadă dar şi ursoaică. 
Nu vă temeţi, 
eu doar mut pădurea pentru voi, 
v-o aduc mai aproape, chiar sub geamuri, 
chiar pînă la lift. 

Eu sunt ursoaica 
ce a desenat Calea Lactee 
pe fiece mesteacăn. 
De aceea pe mesele voastre 
apar mereu stele. 
Beţi ceai cu stele, vin cu stele 
citiţi ziare cu stele în loc de ştiri şi timpul probabil 
şi-n capuccino-ul vostru 
picură lapte din Calea Lactee, 
picură lacrimile mele de ursoaică 
neîmblînzită. 

Toamna tărziu 

de acum e seară, multă seară 
şi capătul singurătăţii mele nu-l mai zăresc 

de acum e noapte, multă noapte 
şi sufletul meu nu se mai botează în bucurie 

cineva despică lemne 
pe inima mea. 

Rugîciune 

Umbreşte-mă Doamne cu liniştea Ta 
Cea plină de cireşe, 
De albastru şi de icoane. 

Vorbeşte-mi în tăcerea pădurii 
Despre singurătatea lupului şi a fragilor 
Şi învaţă-mă rugăciunea care să Te odihnească 

Naşterea Ta e 
ănceputul vederii mele 

De privesc stelele 
îţi aud glasul fraged 
Şi toate din jur miros a lapte 
Şi a prunc sfânt. 

Cum mai luminează icoana Naşterii Tale 
întunericul meu 
în care Te aflu 
Mai ales atunci 
când Te pierd. 


Fierbinte e aerul 
Netemătoare 
stau 
în cuşca lui iulie. 
Asemeni lui Daniel în cuşca cu lei, 
vieţuiesc în acest oraş 
ce s-a umplut de tei şi de barbari. 

Şi-mi închipui singurătatea, 
neabătuta verticalitate 
a pinului din golf. 
Şi lupta corăbierilor cu marea 
când l-au avut pe Iona cu ei: 
clipa aceea de pace în plină furtună 
când toţi şi-au luat mâinile de pe vâsle 
să se roage. 

TEATRU/FILM 11 Iulie

Cu Mariana Buruiană

Biografie Mariana Buruiană

Mariana Buruiană (n. 11 iulie 1955, Arad) este o actriță, traducătoare și scriitoare română. Urmează studiile liceale la Liceul nr. 2 (astăzi „Ghiba Birta”) din localitatea natală apoi studiile teatrale la I.A.T.C. București - secția actorie. Joacă la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, apoi se transferă prin concurs la Teatrul Lucia Sturza Bulandra din București, în anul 1981. Joacă o serie de roluri importante, mari și mici, colaborează la emisiuni radio-TV, apare în filme de lung metraj și seriale de televiziune, face turnee în țară și în străinătate, obține premii. În 1995 demisionează de la Teatrul Bulandra pentru a putea colabora la piesa Danaidele de Eschil (regia Silviu Purcărete), pusă în scenă la Teatrul din Craiova. Actualmente predă la Universitatea Spiru Haret din București. Mariana Buruiană este una dintre semnatarele Apelului pentru condamnarea comunismului.

Filme cu Mariana Buruiană

·         Ochii care nu se văd (1994) - Irina, fiica cea mare

·         Domnișoara Christina (1992) - Cristina

·         Visul / Visul - Portret Liviu Ciulei (1992) - ea insasi

·         Drumeț în calea lupilor (1988)

·         Stâlpii societății (1988)

·         Figurantii (1987) - studenta Leonora Bengescu

·         Ochii care nu se vad (1986) - Irina, fata cea mare

·         Să mori rănit din dragoste de viaţă (1983)

·         Lumini și umbre: Partea II (1982)

·         Melodii la Costinesti (1982)

·         Țapinarii (1982)

·         Lumini și umbre: Partea I / Lumini și umbre (1981)

·         Patima (1975) - Sabina

·         Asta seară se improvizează

Patima (1975): 

Pariul marii negre - Jules Verne (Povesti vinil audio): 

Ţapinarii 1982: 

GÂNDURI PESTE TIMP 11 Iulie

Ienăchiță Văcărescu - Citate:

GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR 11 Iulie

Horatiu Malaele - Intr-o dimineata

1.     O femeie la vreo 30 ani, dupa ce si-a rezolvat treburile in resedinta de judet voia sa ajunga acum acasa si nu mai avea BANI. Se apropie de un taximetrist si ii spune:
- Uite, tre’ s-ajung si eu in Trescovenii de Sus, dar nu am BANI. Cum ajungem acolo ne socotim noi.
- Bine, las’ ca ne socotim noi pe drum! zice taximetristul.
Dupa vreo ora, taximetristul opreste pe un camp, ia o patura din portbagaj si o asterne pe iarba.
Femeia ingrijorata ii zice:
- Vai dar nu pot, sunt maritata, am acasa doi copii!
- Si ce? Si eu sunt insurat, am femeie, am copii, dar am si 40 de iepuri de hranit, asa ca taci si rupe iarba!

2.     Un tip cu o tipa, dupa o intalnire de succes, merg impreuna pe aleea casei lui. 
La un moment dat, tipul o intreaba: 
- Vrei sa mergi pe la mine, sa bem o cafea? 
- Pai, hai sa-ti zic ce-am constatat: imi dau seama de fiecare barbat cum este in pat, dupa cum baga cheia in broasca... adica daca o bagi repede, smucit, inseamna ca esti animalic si nu-mi place chestia asta; in schimb, daca bajbai si nu nimeresti yala, inseamna ca nu esti experimentat si iara nu imi place. 
- Domnisoara, nu stiu, cum fac ceilalti, dar eu inainte de a incerca cheia, ung broasca de-o ia naiba...

3.      La masa intr-o carciuma:
- Ba, Vasile, cine te-a batut in halul asta ?
- Lasa-ma, ma, in pace, ca sunt suparat. Nevasta-mea mi-a tras-o !
- Nevasta-ta... ?!?!
- Da, ma, nevasta-mea !
- De ce, ba ?
- I-am spus TU !
- ????????
- Pai ieri, cand am venit acasa, mi-a Zis "Ba, Vasile, dar noi nu ne-am mai ..... de o luna !!!"
- Si eu i-am raspuns ...poate TU!!!

4.     Un bătrânel se plimba prin parc fluturând nedumerit în mana rețeta pe care tocmai o primise de la medicul de familie. Vede o tânăra mămica ce tocmai își alăpta sugarul și se apropie timid:
- Doamna, va rog, citiți - mi rețeta, ca mi-am uitat acasă ochelarii…
Amabila, tânăra se conformează și tresare, privindu-l pe bătrân lung, cu mila:
- Ce ai sa faci, tataie, ca uite, doctorul ți-a prescris lapte de mama?
- Pai, nu ne-am putea înțelege? Poftiți doua sute de mii, ar trebui sa ajungă, eu sunt pensionar ...
- Bine, cred ca se poate, dar nu aici, în public. Haideți la mine, locuiesc în apropiere și soțul e plecat la serviciu. Si apoi, pe criza asta, orice bănuț contează
Ajunși la destinație, tânăra culca bebelușul, vine lângă mos, își dezvelește sânul și omul începe sa sugă cu sete, plescăind de placere. Înnebunita de senzații, ea îl mângăie pe cap și îl întreabă:
- Tataie, nu vrei și altceva?…
- Ba da. O chiflă…

5.     Fiica in vasta de 16 ani isi invita tatal si mama sa se aseze pe canapeaua din sufragerie pentru a le spune ceva:
- Mama, tata,….sunt insarcinata !
- Cine a putut fi porcul ordinar care si-a batut joc de tine? Daca pun mana pe el in clipa asta ii arat eu !!!!! explodeaza mama fetei.
Foarte calma, tanara ia un celular si formeaza un numar. In mai putin de 15 minute in fata casei franeaza energic un Ferrarri Scaglieti 512 argintiu si, in mai putin de 2 minute, in cadrul usii apare un barbat elegant cu parul usor grizonant, imbracat intr-un costum Armani impecabil, cu un imens buchet de trandafiri in brate:
- Iubita doamna, stimate domn, va rog….
- Ce sa ne mai rogi nenorocitule….Incepe mama….
- ….sa ma ascultati….
- ….care ti-ai batut joc de copilul nostru adauga tatal…!!!
- Conditia si pozitia mea sociala nu-mi permit sa o iau de sotie pe fiica dumneavoastra. Dar, daca copilul nascut de aceasta va fi baiat, va primi cadou de botez o fabrica de piese auto, un supermarket, un restaurant de lux, un apartament de 300 mp in centrul Bucuresti-ului, o vila pe litoral si o vila la munte. Daca va fi fata, va primi la botez o fabrica de confectii, o casa de moda “haute couture”, un supermarket si de asemeni un apartament si cate o vila la mare si la munte. Daca vor fi gemeni, vor primi cate o fabrica de procesare a carnii, cate o fabrica de produse lactate, cate un apartament si cate un pachet de ACTIUNI Gazprom fiecare in valoare de 5 milioane EUR. Daca va pierde sarcina…
- Mai incercati odata ! Sa fie clar !!! Interveni tatal …

6.      Cineva sună la uşă. Tipu deschide uşa. Pe preş o moarte mică, cam de douăzeci de centimetri înălţime, cu coasă, parpalac negru, tot tacâmul.
- Văi doamne, vaaai!
- Stai liniştit, am venit după hamster! 

7.     Un tip cu masina darama garduri, omoara persoane, proiecteaza un camion in zid si se opreste intr-un copac… Dupa doua zile, se trezeste la spital..
- Ei, doctore, cum e?
- Am rezultatele analizelor: In alcoolul dumneavoastra am gasit ușoare urme de sange!!!

8.     Un tip la farmacie:

-      Dați-mi și mie o cutie de prezervative că merg la prietena mea și o comit în seara asta, e buna rău…
Mai stă un pic și zice…
– De fapt, dați-mi două cutii de prezervative, ca are o mamă… auuuu bună rău… și pe aia o ard…
Se mai gândește un pic..
– Știți ceva? Dați-mi 3 cutii de prezervative, că are și o sora și aia bună rău.
Ii dă farmacistul prezervativele, merge el la prietena lui, se așează toți la masă. Vine si ta-so, se așează în capul mesei și iși apleacă toți capetele sa facă rugăciunea dinainte de masa. După un sfert de oră, tipul încă iși făcea rugăciunea cu capul sub masa, iar prietena lui ii șoptește:
– Vai, dragule, dar nu știam ca ești asa de credincios …
– Nici eu nu știam ca taică-tu e farmacist.

SFATURI UTILE 11 Iulie

DIETA DE SLĂBIT 20 Kg ÎN 13 ZILE

Dieta de 13 zile în care slăbeşti mai bine de 20 de kilograme este una dintre cele mai eficiente diete.

Cu toate acestea, este o dietă care presupune un grad mare de autocontrol şi totodată presupune respectarea unui orar alimentar foarte strict şi a unei palete alimentare de asemenea strictă.

Dieta de 13 zile funcţionează în primul rând precum o dietă de detoxifiere a organismului, ajută foarte mult ficatul şi face ca întreg corpul să îşi tripleze practic eficienţa arderilor interne.

Această dietă însă nu trebuie ţinută de oameni care au probleme diabetice sau probleme de digestie grave, întrucât se bazează pe un aport fix de calorii zilnice, calculat în aşa fel încât să consumaţi mai puţine calorii pe zi faţă de câte aveţi nevoie în mod normal.

Totodată, având în vedete că este o dietă destul de grea, dieta care te slăbeşte 20 de kilograme în 13 zile poate fi împărţită în două. Astfel, puteţi ţine primele şase zile de dieată, apoi pauză o săptămână în care să mâncaţi cum vă doriţi, iar apoi să continuaţi cu restul zilelor.

Paleta de alimente de mai jos trebuie respectată în totalitate pentru ca această dietă să funcţioneze iar pe parcursul ei trebuie evitate ÎN TOTALITATE băuturile alcoolice.

Iata programul dietei care te slăbeşte 20 de kilograme în 13 zile:

Ziua 1

–    mic-dejun: 1 ceaşcă de cafea + 1 cub de zahăr
– prânz: 2 ouă fierte tari + 400 g spanac + 1 roşie
– cină: 200 g friptură de vacă + 1 salată cu ulei şi zeamă de lămâie

Ziua 2

–    mic-dejun: 1 ceaşcă de cafea + 1 cub de zahăr
– prânz: 250 g şuncă + 1 cutie iaurt natural
– cină: 200 g friptură de vacă + 1 salată cu ulei şi zeamă de lămâie

Ziua 3

–    mic-dejun: 1 ceaşcă de cafea + 1 cub de zahăr + 1 felie pâine prăjită
– prânz: 2 ouă fierte tari + 1 felie şuncă + 1 salată
– cină: ţelină fiartă + 1 roşie + 1 fruct proaspăt (măr, pară, portocală)

Ziua 4

-      mic-dejun: 1 ceaşcă de cafea + 1 cub de zahăr + 1 felie pâine prăjită
- prânz: 200 ml suc de portocale + 1 cutie iaurt natural
- cină: 1 ou fiert tare + 1 morcov ras + 250 g brânză de vaci

Ziua 5

–    mic-dejun: 1 morcov mare ras
– prânz: 200 g cod fiert cu zeamă de lămâie + 1 linguriţă unt
– cină: 200 g friptură de vacă + 1 ţelină rasă

Ziua 6

–    mic-dejun: 1 ceaşcă de cafea + 1 cub de zahăr + 1 felie pâine prăjită
– prânz: 2 ouă fierte tari + 1 morcov mare ras
– cină: 1/2 pui + 1 salată cu ulei şi zeamă de lămâie

Ziua 7

–    mic-dejun: 1 ceaşcă de ceai fără zahăr
– prânz: nimic (bea multă apă, ajută!)
– cină: 200 g cotlet de miel + 1 măr

Ziua 8

–    mic-dejun: 1 ceaşcă de cafea + 1 cub de zahăr
– prânz: 2 ouă fierte tari + 400 g spanac + 1 roşie
- cină: 200 g friptură de vacă + 1 salată cu ulei şi zeamă de lămâie

Ziua 9

–    mic-dejun: 1 ceaşcă de cafea + 1 cub de zahăr
– prânz: 250 g şuncă + 1 cutie iaurt natural
– cină: 250 g friptură de vacă + 1 salată cu ulei şi zeamă de lămâie

Ziua 10

–    mic-dejun: 1 ceaşcă de cafea + 1 cub de zahăr + 1 felie pâine prăjită
– prânz: 2 ouă fierte tari + 1 felie şuncă + 1 salată
– cină: 1 ţelină fiartă + 1 roşie + 1 fruct proaspăt (măr, pară, portocală)

Ziua 11

–    mic-dejun: 1 ceaşcă de cafea + 1 cub de zahăr + 1 felie pâine prăjită
– prânz: 200 ml suc de portocale + 1 cutie iaurt natural
– cină: 1 ou fiert tare + 1 morcov ras + 250 g brânză de vaci

Ziua 12

–    mic-dejun: 1 morcov mare ras
– prânz: 200 g cod fiert cu zeamă de lămâie + 1 linguriţă unt
– cină: 250 g friptură de vacă + 1 ţelină rasă

Ziua 13

– mic-dejun: 1 ceaşcă de cafea + 1 cub de zahăr + 1 felie pâine prăjită
– prânz: 2 ouă fierte tari + 1 morcov mare ras
– cină: 250 g pui + 1 salată cu ulei şi zeamă de lămâie