MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MARȚI 16 IULIE 2019

Bună ziua, prieteni! Puteți transmite integral aceste materiale selecționate de mine pentru astăzi, marți 16 Iulie 2019, în alte grupuri pentru a beneficia de ele și prietenii Dumneavoastră! 
Mențin și astăzi rugămintea transmisă ieri, aceea de a nu-mi trimite mesaje pentru că și astăzi sunt în investigații medicale! E drept că nu toți prietenii mei au ținut cont de rugămintea mea, dar despre aceasta vom mai vorbi atunci când voi avea timp.
Să aveți o zi minunată!

ISTORIE PE ZILE 16 Iulie

Evenimente

·         622: Are loc Hegira, stramutarea profetului Mahomed de la Mecca la Medina, considerată începutul erei musulmane. Anul 1 al Hegirei din calendarul musulman corespunde cu data de 16 iulie d. I. Hr.

·         1054: A avut loc Marea Schisma, eveniment ce a împărțit creștinismul în două și a dus la separarea definitivă a Bisericii de la Constantinopol față de cea de la Roma. Odată cu această "mare schismă" Biserica Creștină Orientală, ce va purta numele de Ortodoxie se va detașa de Biserica Occidentală care se va numi Biserica Catolică. Marea Schismă a fost o consecinţă a neînțelegerilor mai vechi dintre Roma şi Constantinopol ce au făcut ca în secolul al XI-lea tensiunile existente să se acutizeze. În afară de unele interpretări dogmatice diferite din rândul celor doua biserici, în acea perioadă au apărut și dispute jurisdicționale privind unele teritorii din Balcani, sudul Italiei și Sicilia ce au sporit și mai mult tensiunile dintre cele două biserici. În plus, cererea papilor de la Roma de a avea o autoritate mai mare asupra celorlalți patriarhi ai bisericii răsăritene nu a fost acceptată de către conducătorii bisericii orientale, fapt ce a făcut ca în anul 1054, patriarhul Mihail I al Constantinopolului și Papa Leon al IX-lea al Romei, să se excomunice reciproc, acest lucru ducând la separarea definitivă a Bisericii Creștine. Această scindare din cadrul Bisericii Creștine s-a produs și din cauza certurilor celor doi conducători ai Bisericii, asupra titlului de "conducător al lumii creștine" și al orașului care să poarte numele de "capitala a creștinătății". Astfel, Papa de la Roma aduce în apărarea sa mai multe argumente și anume că locul unde se afla scaunul papal a fost capitala fostului Imperiu Roman și locul unde Apostolii Petru și Pavel au propovăduit încă din zorii creștinismului învățăturile lui Iisus Hristos. Argumentele Patriarhului Bisericii răsăritene erau că, de data aceasta Constantinopolul era „Noua Romă”, iar în timp ce Europa Vestica era dominată de haos după divizarea Imperiului Roman, Bizanțul era o regiune stabilă, cu tradiții bine împământenite, cu armată și flotă puternică, ce avea o influență politică și religioasă puternica în Europa. Astfel, Marea Schismă a fost evenimentul cel mai tragic al istoriei Bisericii, momentul în care lumea creștina s-a rupt în două, situație care din păcate durează și astăzi.

·         1264: Prima mențiune documentară a orașului Bistrița.  In regiune au fost instalați flandrezi, valoni, saxoni, bavarezi, care vor fi cunoscuți ulterior sub numele de sasi  care au primit  o serie de drepturi și libertăți din partea coroanei maghiare, care le-au conferit un statut social și economic privilegiat, proces care s-a petrecut după mijlocul secolului al XII-lea. Prima mențiune a localității datează din anul 1241 când codicele mănăstirii Echternach menționează între așezările distruse de către mongoli și „oppidum Nosa” numele dat de către coloniști așezării întemeiate pe malul râului Bistrița. Ulterior s-a generalizat numele preluat de la localnici, Bistrița (Bistritz, Bezterce, Bystriche) si îi este recunoscut statutul de civitas prin acordarea, de către regina Elisabeta, la 30 decembrie 1330, a privilegiului de a fi judecați de judele „ales de ei dimpreună și din mijlocul lor” și a dreptului de liberă trecere pentru negustorii și mărfurile produse și comercializate de dânșii.

·         1377: Încoronarea regelui Richard al II-lea al Angliei. Richard al II-lea al Angliei (6 ianuarie 1367 – 14 februarie 1400) a fost rege al Angliei, de la 1377 până când a fost deposedat de coroană în 1399. Este faimos pentru rolul său esențial în rezolvarea Revoltei țărănești din 1381 și pentru delictele sale ca rege, lucru ce a condus atât la demisia sa forțată cât și la război civil.

·         1544: Filip Moldoveanul a tipărit la Sibiu „Catehismul românesc”, prima carte tipărită în limba română, dupa ce in anul 1550 tipărise primul Tetravanghel slavo-român.

·         1661: Banca suedeză "Stockholms Banco" emite primele bancnote din Europa. Acestea au purtat numele de Kreditivsedlar.

·         1782: Are loc la Viena premiera mondială a operei Răpirea din serai de Wolfgang Amadeus Mozart.

·         1894: Guvernul ungar interzice activitatea Partidului National Roman, sub pretextul ca "lucra fara statut si avea legaturi cu elemente din strainatate".

·         1898: Vizita oficială, la Petersburg, a lui Carol I, regele României (1866-1914) - prima vizită, după cucerirea independenței, a unui șef de stat român în Rusia. (16/28 - 19/31)

·         1909: Șahul Persiei Mohammad Ali Shah Qajar este obligat să abdice și înlocuit cu fiul său, Ahmad Shah Qajar.

·         1909 - În această zi a luat naştere oficial compania Audi Automobilwerke GmbH înfiinţată ded către germanul August Horch. Horch era la a doua companie auto pe care o înfiinţa, la prima pusă pe picioare cu 10 ani mai devreme fiind decăzut din drepturi şi exclus. Tot prin aceeaşi manevră Horch a pierdut dreptul de a îşi folosi propriul nume pentru a denumi noua sa companie, brandul Horch aparţinând celor care îi controlau precedenta companie. Este foarte interesant cum a luat naştere numele Audi. August se afla în casa fraţilor Fikentscher, investitori în noua sa afacere, căutând un nume nou, când fiul gazdei sale pasionat de latină a sugerat ca în loc de Horch, care înseamnă a auzi în germană, să folosească termenul în latină adică Audi. Propunerea a fost îmbrăţişată de toţi cei aflaţi la masa tratativelor. Primul model Audi, Type A Sport Phaeton, a fost produs în 1910 având un motor de 2.6 liri care dezvolta 22 CP. Ulterior s-au introdus şi motoare mai mari, care au devenit foarte apreciate în curse pentru capacităţile dinamice. Audi şi-a pus amprenta asupra industrie începând cu 1920, atunci când a devenit primul constructor german care a produs un model de serie, Type K, cu volanul pe partea stângă. Soluţia a fost repede adoptată de industrie, devenind un standard, pentru motivul că oferea o perspectivă mai bună asupra traficului. Ulterior Audi a fost absorbită de către Auto Union, dar a devenit ca o marcă puternică începând cu anii 1960. În mod ironic pentru o perioadă de doi ani, între 1958 şi 1960, Auto Union, adică şi Audi, a fost deţinută de către Daimler-Benz. Ulterior, în 1964, Audi a fost cumpărată de către Volkswagen, marca devenind una dintre cele mai respectate mărci auto din lume. În prezent Audi face parte din trio-ul nemţesc al mărcilor de lux, deşi ca istorie BMW şi mai ales Mercedes-Benz au mai multe file de legendă în spate.

·         1920: „Acordul de la Spa" privind reparațiile datorate de Germania puterilor învingătoare din Primul Război Mondial. României i-a fost repartizată o cotă de 1% din totalul reparațiilor germane și 10,55 % din cele orientale (de la Ungaria, Austria și Bulgaria).

·         1921: A avut loc primul Congres al medicilor din România, prezidat de prof. dr. Ioan Cantacuzino. (16-23)

·         Pe 16 iulie 1941, orele 3, la două săptămîni de la începutul operațiunilor militare ale Armatelor 3 și 4 Române și a Armatei 11 germane în Basarabia, unităţile Diviziei 1 Blindată sub comanda generalului Sion au pătruns prin lupte în partea de nord a orașului Chişinău. Îndată după aceea, Divizia 72, care după lupte grele dar victorioase deschise drumul prin Călărași, către Chișinău, a luat în stăpînire partea de vest a orașului. O parte decisivă în obținerea succesului general l-a avut și Devizia 50. În seara zilei de 16 iulie 1941, orașul Chișinău, capitala Basarabiei, a fost eliberat de Armata Română. În dimineața zilei de 17 iulie, majoritatea așezărilor au îmbrăcat straie de sărbătoare, unde toate edificiile publice erau poavazate cu drapele române și germane. La catedrale s-a ținut un TE-deum la care au asistat prefecții și primarii, militarii și locuitorii. Populația a ascultat la radio cuvîntarea Regelui Mihai I al României ”Împreună cu mama mea, țara întreagă, ne închinăm cu smerenie înaintea ofițerilor, subofițerilor și trupei române și germane, care și-au jertfit viața pentru dezrobirea pămîntului strămoșesc. Iar vouă ostași care v-ați vărsat sîngele pentru țară, pentru onoarea neamului și pentru tron vă închin recunoștința noastră caldă și mărturia de griji ce v-o purtăm. Prin faptele voastre ne-a spălat umilirea și ne-a deschis mîndru drumul viitorului. Trăiască România și toți cei ce-au luptat și sîngerat pentru ea!”. În zilele următoare, Divizia 1 Blindată a continuat, purtînd lupte înverşunate, să urmărească diviziile 90 şi 95 puşcaşi sovietice care se retrăgeau spre Tighina. După forţarea Nistrului, Grupul de armate general Antonescu a fost desfiinţat, iar trupele componente redistribuite altor unități.

·         1945: Proiectul Manhattan: În deșertul Alamogordo din SUA a avut loc primul test al unei bombe atomice „Trinity Test", în care s-au folosit șase kilograme de plutoniu și care a declanșat o explozie echivalentă cu puterea a 19 kilotone de TNT; ca urmare a exploziei, suportul de lansare a fost pulverizat, iar nisipul, pe o rază de 700 metri, calcinat. Trinity a fost primul test al tehnologiei pentru bomba atomică (varianta cu implozie cu plutoniu – fisiune lansată asupra orașului japonez Nagasaki). Testul a avut loc pe 16 iulie 1945 lângă Alamogordo, New Mexico. Proiectul Manhattan a avut ca rezultat crearea primelor arme nucleare, și prima detonare de bombă nucleară din istorie, testul Trinity, pe 16 iulie 1945. Proiectul Manhattan a fost proiectul de dezvoltare a primei arme nucleare (cunoscută popular ca bomba atomică) în timpul Celui de-Al Doilea Război Mondial de către Statele Unite ale Americii, Regatul Unit și Canada. Ceea ce a fost denumit oficial Districtul Ingineresc Manhattan, se referă anume la perioada 1941–1946, când proiectul s-a aflat sub controlul Corpului de Geniu al Armatei SUA, sub adminstrația Generalului major Leslie R. Groves. Cercetarea științifică a fost condusă de fizicianul american J. Robert Oppenheimer. Proiectul a avut succes în dezvoltarea și detonarea a trei arme nucleare în 1945: o detonare de test a unei bombe cu implozie cu plutoniu pe 16 iulie (testul Trinity) lângă Alamogordo, statul New Mexico, o bombă cu uraniu îmbogățit denumită „Little Boy” pe 6 august deasupra orașului Hiroshima, Japonia, și o a doua bombă cu plutoniu, denumită „Fat Man” pe 9 august deasupra orașului Nagasaki, Japonia. Rădăcinile proiectului s-au aflat în temerile oamenilor de știință ai anilor 1930 că Germania Nazistă însăși investiga posibilitatea producerii armelor nucleare. Născut dintr-un mic program de cercetare în 1939, Proiectul Manhattan a ajuns să angreneze peste 130.000 de oameni și să coste aproape 2 miliarde de dolari ai timpului (circa 23 miliarde, la nivelul din 2007 al dolarului, pe baza CPI). A avut ca rezultat crearea multor puncte de producție și cercetare care au operat în secret. Cele trei centre primare de cercetare și producție ale proiectului au fost centrul de producție al plutoniului aflat la Hanford Site, centrele de îmbogățire a uraniului de la Oak Ridge, statul Tennessee și laboratorul de proiectare și cercetare a armelor, cunoscut astăzi ca Laboratorul Național Los Alamos. Cercetări s-au desfășurat și în peste treizeci de alte locații din Statele Unite, Canada, și Regatul Unit. Districtul Ingineresc Manhattan a controlat producția de arme din SUA până la formarea Comisiei de Energie Atomică, în ianuarie 1947.

·         1951: Controversatul rege Leopold al III-lea al Belgiei din cauza comportamentului său în timpul ocupației germane din Belgia, abdică în favoarea fiului său, Baudouin I al Belgiei. Leopold al III-lea (3 noiembrie 1901 – 25 septembrie 1983) a fost rege al Belgiei din 1934 până în 1951, când a abdicat în favoarea fiului său Baudouin. Baudouin I (neerlandeză Boudewijn Albert Karel Leopold Axel Marie Gustaaf van België; 7 septembrie 1930 – 31 iulie 1993) a fost rege al Belgiei după abdicarea tatălui său în 1951 până la moartea sa în 1993. A fost fiul cel mare al regelui Leopold al III-lea (1901–1983) și a primei lui soții, Astrid a Suediei (1905–1935). Nu a avut moștenitori și, după decesul său, coroana a trecut fratelui său, Albert al II-lea. A fost verișor primar cu regele Harald al V-lea al Norvegiei, Prințesa Astrid a Norvegiei și Prințesa Ragnhild a Norvegiei. Baudouin este varianta franceză a numelui său, varianta cea mai comună folosită în afara Belgiei.

·         1961: Atleta Iolanda Balaș, multiplă campioană, a stabilit, într-un concurs desfășurat la Sofia (Bulgaria), al 14-lea (ultimul) record mondial la săritura în înălțime: 1,91 m. Iolanda Balaș Sőtér (în maghiară Balázs Jolán) (n. 12 decembrie 1936, Timișoara) campioană olimpică română de etnie româno-maghiară (tatăl român și mama maghiară), care a dominat proba de săritura în înălțime timp de un deceniu. Din 1988 până în 2005 a fost președinta Federației Române de Atletism.

·         1965: Presedintele francez Charles de Gaulle şi preşedintele Italiei, Giuseppe Saragat inaugurează tunelul de sub Mont Blanc, care leagă localitatea franceză Chamonix de cea italiană Aosta; considerat, la inaugurare, cel mai lung tunel din lume (11600 m), în prezent ocupă locul al patrulea.

·         1969: Programul Apollo: Apollo 11, prima misiune cu echipaj uman care urmează să aterizeze pe Lună, este lansat de la Kennedy Space Center din Cape Canaveral, Florida.

·         1979: Saddam Hussein îl înlocuieşte la conducerea Irakului pe Ahmad Hassan al-Bakr, care a demisionat din funcţiile de preşedinte al Republicii, secretar general al partidului Baas şi de preşedinte al Consiliului Comandamentului Revoluţiei, invocînd motive de sănătate.

·         1990: În Ucraina a fost adoptată "Declarația privind suveranitatea de stat".

·         1992: A avut loc prima şedinţă a Consiliului Naţional al Audiovizualului, în cadrul căreia Titus Raveica a fost ales preşedinte. Titus Raveica (n. 29 august 1935) a fost un senator român în legislatura 1990-1992 ales în județul Iași pe listele partidului FSN. A demisionat pe 1 septembrie 1992 și este profesor de filozofie la Universitatea din Iași.

·         2000: Ultima eclipsă de lună a secolului XX.

·         2001 - Preşedinţii rus, Vladimir Putin, şi chinez, Jiang Zemin, au semnat la Kremlin un tratat de prietenie şi cooperare între Moscova şi Beijing, primul de acest tip după mai bine de 50 de ani.

Nașteri

·         1486: Andrea del Sarto, pictor italian (d. 1530)

·         1611: Cecilia Renata de Austria (d. 1644)

·         1723 - S-a născut Sir Joshua Reynolds, pictor portretist, întemeietorul şcolii engleze de pictură din secolul al XVIII-lea (m.23.02.1792).
* 1746: Giuseppe Piazzi (16 iulie 1746 - 22 iulie 1826) a fost un preot catolic italian din Ordinul Clericilor Divinei Providențe, matematician și astronom. El s-a născut în Ponte in Valtellina, Provincia Sondrio și a murit la Napoli. El a înființat un observator astronomic la Palermo, numit acum Osservatorio Astronomico di Palermo -. Giuseppe S. Vaiana.

Probabil că este cel mai faimos pentru descoperirea planetei pitice 1 Ceres la 1 ianuarie 1801.

Piazzi a observat, începând din 1801, asteroidul Ceres. Ceres, desemnată și prin 1 Ceres, este cea mai mică planetă pitică cunoscută din Sistemul Solar și singura situată în centura de asteroizi. Cu un diametru de vreo 950 km, Ceres este cel mai mare și mai masiv obiect din această centură de asteroizi, aflat între orbitele planetelor Marte și Jupiter.

Inițial, Piazzi a denumit acest asteroid Ceres Regele Ferdinand, referindu-se la zeița romană cu același nume și la regele Ferdinand al III-lea al Siciliei (cunoscut și ca Ferdinand al IV-lea al Neapolelui, care a devenit, în 1816 Ferdinand I al celor Două Sicilii); referirea la regele Ferdinand nu a fost considerată acceptabilă de diferite țări europene și a fost eliminat.

În 1802, a făcut, cu succes, observații asupra schimbării oblicității eclipticii, iar în 1805, cercetări asupra paralaxei anuale a câtorva steleprincipale.

A publicat și un Catalog al unui număr de 6784 de stele (Bouillet spune: 7646 de stele), pozițiile lor fiind pentru anul 1800; ediția mai corectă este cea din 1814.

Giuseppe Piazzi

·         1776: Ludwig Heinrich Bojanus, medic și naturalist german (d. 1827)

·         1796: S-a nascut Jean-Baptiste Camille Corot, pictor francez (d. 1875),cel mai mare peisagist francez al secolului al XIX-lea (“Tiganca cu mandolina”, “Arborii de pe malul lacului”, “Catedrala Chartres”) (d. 22.02.1875). Jean-Baptiste Camille Corot (n. 16 iulie 1796, Paris – d.22 februarie 1875 , Paris) a fost cel mai mare pictor peisagist francez al secolului al XIX–lea. Camille Corot este pictorul care eliberează peisagistică de restricțiile impuse de neoclasicism. A fost un maestru al picturii plein-air și, prin urmare, a influențat impresionismul, curent la a cărui naștere a asistat, fără a-l fi înțeles pe deplin. Corot poate fi socotit precursorul impresionismului.
* 1840: Ioan Cetățianu (n. 16 iulie 1840, Subcetate, Comitatul Hunedoara - d. 30 noiembrie 1898 Galați) a fost un profesor de limba română, publicist, autor de manuale școlare și traducător, care și-a desfășurat activitatea, în principal, în orașul Galați.

A fost primul director al Gimnaziului din Galați (actualul Colegiu Național „Vasile Alecsandri”),instituție unde a predat 23 de ani.

Școala primară a făcut-o în localitatea natală. A absolvit Gimnaziul din Blaj (1859) și Institutul „Sfânta Ana” din Viena, specialitatea filosofie-pedagogie în 1863. În anii studenției a semnat, împreună cu alți 36 de studenți, „Scrisoarea junimii române din Viena din 26 oct. 1860 către Mihail Kogălniceanu”, manifest național prin care tinerii români salutau inaugurarea Universității din Iași la 1860.

Numele său complet a fost Cetățianu de Săcele, particula de Săcelefiind atribuită unui antecesor al său de o diplomă de înnobilare dată de principele Gheorghe Rákóczi I, în 1637.

În urma căsătoriei a avut copii pe Ioan și Ana, fiind bunicul dinspre mamă al scriitorilor Octav, Vasile și Horia Lovinescu.

În perioada 1864-1866 a lucrat în București în redacția Monitorului Oficial, după care până în 1867 la Gimnaziul din Ploiești.^[4]

Colegiul Național „Vasile Alecsandri” din Galați

În noiembrie 1867 a fost mutat la gimnaziul proaspăt înființat din Galați (actualul Colegiu Național „Vasile Alecsandri”), fiind primul director al acestei școli. A predat aici, până în 1890, limba română și limba latină, istoria și geografia, retorica și filosofia. Pensionat în anul 1895, a predat în continuare limba română la Institutul „Notre Dame de Sion”, până la decesul său.

A fost un pionier al legislației școlare românești, datorită lui fiind introdusă ca limita minimă de admitere nota 6. De asemenea, a fost un discipol al revoluționarului transilvănean de la 1848 Timotei Cipariu, reprezentant al curentului latinist.^[4]

A fost întemeietorul Școlii secundare de fete (azi, Liceul „Mihail Kogălniceanu”) și al Institutului „Costache Negri” din Galați. Pe ultimul l-a condus în perioada 1892-1895. Ca urmare a eforturilor sale, Gimnaziul teoretic de băieți din Galați a obținut banii necesari construcției unui local propriu.^[5]

Tot el a introdus predarea istoriei și limbii române la Școala de Marină din Galați. A redactat manuale școlare și prin articolele de critică literară și de gramatica limbii române, a participat la polemicile care au însoțit elaborarea unui sistem gramatical rațional.

Ca publicist, a colaborat la ziarele locale ^[5][6] „Delfinul” (1878), „Vocea Covurluiului”, „Poșta”, „Galații”, „Covurluiul”, „Dunărea de Jos”.

Funcții^[7][8]:

• 1866: Vicepreședinte al secțiunii județului Covurlui a Societății pentru Învățătura Poporului Român
• 1867-1890: Director al Gimnaziului din Galați
• 1882: Membru al societății Liberatorul
• 1883: Primul președinte al Societății Corpului Didactic din județul Covurlui, secție a „Societății Corpului Didactic din România”
• 1892-1895: Director al Institutului „Costache Negri”
• diverse alte funcții pe plan local, precum: organ de inspecție și anchetă școlară, organ de stare civilă, propunea programul examenelor și comisiile de examinare, raporta la minister situația școlară, Revizor școlar al Circumscripțiunii Tecuci-Covurlui.

Opere:

• Elemente de gramatica Limbei Române: Clasa a III-a primară; Tipografia Comercială J. Schenk; Galați; 1876 (ed. I)
• Elemente de gramatica Limbei Române: Clasa a II-a primară; Librăria G. D. Nebuneli & Fii; Galați; 1878 (ed. II)
• Afacerea Liceului din Galați; Tipografia Cooperativa Lucrătorii Asociați; Galați; 1890

Ioan Cetățianu

Portret fotografic al profesorului Cetățianu

* 1843: Marie Maxime Cornu (n. 16 iulie 1843, Orléans – d. 3 aprilie 1901, Paris) a fost un botanist și micolog francez, profesor pentru agricultură la Museum d’Histoire Naturelle (Muzeul de Historie Naturală) precum președinte al Société botanique de France (Asociația Botanică a Franței). Abrevierea numelui său în cărți științifice este Cornu.

Maxime Cornu a studiat la École normale supérieure (un tip de scoală elitară în țările francofone) și în anul 1872 a obținut doctoratul în științe naturale. În același an a publicat teza lu,i Monographie des Saprolégniées, în jurnalul Annales des Sciences Naturelles Botaniquecu genul de ciuperci Rozella care conține 22 de specii.^[1][2] După acea a fost angajat ca asistent științific la Museum d’Histoire Naturelle. Datorită abilităților sale dovedite, a devenit acolo deja în 1876 profesor suplinitor pentru biologie.^[3] Cornu a dezvoltat metode pentru cercetări criptogamice, s-a ocupat cu problematica mucegaiul pufos (Plasmopara viticola) pe frunze de vii, și a participat în comisia pentru combaterea filoxerei care a pustiit podgoriile franceze pe acest timp, iar în 1884 a fost numit profesor titular de horticultură, funcție pe care a întreținut-o până la moartea sa în 1901. În această perioadă a reorganizat grădinile și serele ale Jardin des Plantes (grădina de plante) și a dezvoltat tehnici de conservare a semințelor de grâu pentru păstrarea lor mai efectivă.^[4]

Cornu a mai fost președinte al Société botanique de France (Asociația Botanică a Franței) din 1897, inspector general al viticulturii și a bolilor parazitare.^[5]precum inspector general de agricultură.^[6]

Cunoscutul și apreciatul savant, fratele renumitului fizician Alfred Cornu (n. 6. martie 1841, Orléans – d. 12 aprilie 1902, Romorantin-Lanthenay),^[7] este înmormântat în Cimitirul Père-Lachaise din Paris

Maxime Cornu

Dr. Marie Maxime Cornu

·         1858 - S-a născut Eugene Ysaye, violonist, dirijor si compozitor belgian (m. 12 mai 1931)

·         1872: Roald Engelbregt Gravning Amundsen (n. 16 iulie1872, Borge[*], Norvegia – d. 15 iunie1983, Marea Barents, Rusia) a fost un explorator norvegianal zonelor polare. A fost primul om care a ajuns la Polul Sud (în 1911). De asemenea, a fost primul navigator care a reușit să traverseze Pasajul de nord-vest. A dispărut în iunie 1928, în timp ce lua parte la o misiune de salvare în Arctica.

Roald Amundsen copil, în Christiania, 1875

Roald Amundsen s-a născut într-o familie norvegiană de căpitani și proprietari de vase. El a fost al patrulea copil al armatorului de nave Jens Amundsen și al soției sale, Hanna Gustava Sahlquist. Tatăl său se îmbogățise, mai ales prin anii 1850, de pe urma comerțului cu sclavi făcut între China și America Centrală. Fratele cel mai mare al lui Roald s-a născut în China (1866), părinții întorcându-se apoi în Norvegia și cumpărând o casă în Hvidsten (Borge), care se afla la 50 de km sud de Christiania (astăzi Oslo). În anii următori, 1868 și 1870, aici s-au născut următorii doi fii ai lui Jens Amundsen, Gustav și Leon. Roald s-a născut în anul 1872, la 16 iulie, numele lui de botez însemnând „gloriosul”, în dialectul nordic vechi. Casa natală a lui Roald Amundsen aparține în prezent de orașul Fredrikstad, comitatul Østfold.

După nașterea lui Roald, părinții lui s-au mutat la Christiania într-o vilă mare, tatăl său lucrând la Ministerul Comerțului. Deja din copilărie, Roald era interesat de știrile referitoare la expedițiile polare din acea perioadă, fiind captivat mai ales de povestirile de călătorie ale cercetătorului polar britanic John Franklin (1786 - 1847), care murise încercând să descopere „pasajul maritim de nord”, care trecea prin Oceanul Arctic (arhipelagul canadian) și lega Atlanticul de Nord cu Pacificul. Datorită interesului său deosebit pentru călătoriile polare, Roald Amundsen a neglijat oarecum studiile pe care le urma la gimnaziul „Otto Andersen“. În anul 1886 a murit tatăl său, care era plecat în Anglia. Mama lui va fi nevoită să preia toate sarcinile de întreținere a familiei. Tânărul Roald nu a fost însă prea afectat de moartea tatălui său, pentru că nu avuse contacte prea strânse cu el, acesta fiind plecat de acasă cu afaceri aproape tot timpul. Roald, fiind preocupat tot mai mult de ideea călătoriilor polare, începe să se antreneze în scopul unei astfel de expediții, cea ce contribuie la faptul că primește în anul 1890 numai nota 4 la examenul de bacalaureat.

Roald Amundsen a devenit explorator inspirat fiind de expediția în Groenlanda a lui Fridtjof Nansen.

Mama lui Roald privea cu neîncredere interesul fiului său pentru expedițiile polare, și până la moarte a căutat să-și convingă fiul să renunțe la călătoriile spre poli. În pofida dorinței mamei sale, Roald începe să se ocupe în timpul liber cu studiul intens al cărților care descriau călătorii polare neglijând studiul zoologiei, filozofiei și limbilor franceză, germană și latină, predate la „Universitatea Regală Frederic” din Christiania, al cărei student devenise. Inițial dorea să studieze medicina, lucru care însă n-a fost posibil din cauza rezultatelor sale slabe la învățătură. La 9 septembrie 1893 mama sa moare, iar tânărul student Roald părăsește băncile facultății, angajându-se ca marinar pentru o perioadă de șase luni pe nava de pescuit „Magdalena”.^[11] Între anii 1894 și 1896 lucrează ca marinar pe diferite corăbii. În anul 1895 primește brevetul de timonier.

Roald Amundsen a fost unul dintre cei mai renumiți exploratori ai ținuturilor polare. Printre cele mai remarcabile realizări ale sale se pot enumera:

• Prima traversare a Pasajului de nord-vest, din Groenlanda până în Alaska, descoperind astfel calea maritimă care permite trecerea din Oceanul Atlantic în Oceanul Pacific, prin arhipelagul arctic Canadian (1903-1906).
• Cucerirea Polului Sud, pe care îl atinge la 14 decembrie 1911, cu o lună înaintea exploratorului britanic Robert Falcon Scott.
• Prima survolare (necontestată) a Polului Nord, cu dirijabilul Norge, la 11 mai 1926.

Roald Amundsen a dispărut în regiunea Polului Nord, încercând să salveze echipajul dirijabilului „Italia”, condus de Umberto Nobile, în iunie 1928.

Nava Belgica prinsă între ghețuri

Expediția antarctică belgiană, sau expediția Belgica (denumită astfel după numele navei utilizate în această călătorie) a avut loc în anii 1897-1899. A fost organizată de „Societatea de geografie belgiană”, fiind condusă de către baronul Adrien de Gerlache. Expediția avea un caracter internațional, la ea participând, pe lângă belgieni, medicul american Frederick Cook, naturalistul român Emil Racoviță, meterologul polonez Antoine Dobrowolski, geologul polonez Henryk Arctowski și alții. Roald Amundsen a participat în calitate de ofițer secund al navei „Belgica”.

Expediția a pornit din portul belgian Anvers la 10 august 1897. În apele Antarcticii a fost explorată „Țara lui Palmer” (în nordul „Țării Graham”) dovedind că aceasta reprezintă un mare arhipelag, și a fost descoperită „Coasta Danko”. Amundsen a luat parte la mai multe raiduri spre interiorul continentului, fiind primul care a folosit schiurile în Antarctica. La sfârșitul lunii februarie 1898, nava „Belgica” a fost prinsă între ghețuri în Marea Bellingshausen, între 70° și 71° latitudine sudică (aceasta fiind prima iernare în apele antarctice la latitudini mari). Membrii expediției au iernat acolo, făcând observații științifice prețioase. A fost prima iernare a unei expediții în Antarctica. După aproape un an de captivitate între ghețuri, nava a putut fi degajată (pe 15 februarie 1899), membrii expediției revenind în Belgia la 5 noiembrie 1899

Nava „Gjøa”

După întoarcerea în Norvegia și după ce a obținut brevetul de căpitan în marina civilă, Roald Amundsen a început să-și pregătească prima sa expediție personală.

Pasajul de nord-vest, care face trecerea între Oceanul Atlantic și Oceanul Pacific prin nordul continentului America de Nord, fusese descoperit pe cale terestră încă din 1822, dar nu fusese niciodată străbătut în întregime de o navă. Mulți exploratori încercaseră să străbată această cale maritimă din Oceanul Arctic (printre care John Cabot, Jacques Cartier, Henry Hudson), dar niciunul nu reușise.

Amundsen a decis să încerce parcurgerea acestui pasaj. În decembrie 1900 l-a vizitat pe Fridtjof Nansen, care a sprijinit proiectul și l-a sfătuit pe Amundsen să îl completeze și cu un scop pur științific: căutarea Polului Nord Magnetic.

După ce și-a vândut partea sa din afacerile familiei și a mai făcut și împrumuturi, Roald Amundsen a reușit să cumpere un mic pescador (navă de pescuit), „Gjøa”, care avea un deplasament de doar 47 de tone, și să-l echipeze cu un mic motor.^[13] Împreună cu alte șase persoane s-a îmbarcat la bordul navei „Gjøa”, plecând din Norvegia la 16 iunie 1903. După traversarea Atlanticului, au navigat mai întâi prin Marea Baffin, strâmtorile Lancaster și Peel, apoi prin strâmtorile Ross și Rae.

De aici, în loc să meargă pe la vestul insulei King William, așa cum făcuse în trecut John Franklin, Amundsen a decis să meargă de-a lungul coastei de est a acestei insule. La 9 septembrie 1903 vasul Gjøa a ancorat pe coasta de sud a insulei King William, membrii expediției petrecând două ierni într-un golf pe care l-au numit Gjøa Haven (acum în Nunavut, Canada). În acest timp, Amundsen și-a însușit de la eschimoșii locali Netsilik unele obiceiuri și abilități de supraviețuire în condițiile arctice, care s-au dovedit foarte utile mai târziu. De exemplu, el a învățat să utilizeze în mod eficient câinii pentru tracțiunea săniilor și să poarte îmbrăcăminte confecționată din piei de animale în locul hanoracelor grele confecționate din țesături de lână.^[14]

După cele două ierni petrecute printre gheațuri, Amundsen reușește să ajungă în Marea Beaufort, după care ajunge la strâmtoarea Bering, devenind astfel primul navigator care a străbătut Pasajul de Nord-Vest

14 decembrie 1911 - Amundsen și însoțitorii săi la Polul Sud

După succesul expediției prin Pasajul de nord-vest, Amundsen considera că a sosit momentul pentru a aborda visul vieții sale: să fie primul om care va ajunge la Polul Nord. Din nou Fridtjof Nansen l-a ajutat, împrumutându-i nava sa de explorări arctice Fram. Amundsen începe pregătirea expediției spre Polul Nord, un proiect a cărui durată o anticipează ca fiind de patru-cinci ani, timp în care spera să traverseze în derivă Oceanul Arctic.^[14]

În acea perioadă expedițiile polare erau în plin avânt, existând în acest context o adevărată cursă, atât între exploratori cât și între națiuni. La 1 septembrie 1909, Frederick Cook a anunțat că ajunsese la Polul Nord pe 21 aprilie 1908. Șase zile mai târziu, Robert Peary a anunțat că el ajunsese la Polul Nord pe 6 aprilie1909. Începea marea controversă legată de descoperirea Polului Nord.

La începutul anului 1910 exploratorul englez Robert Scott a anunțat în mod public că pregătea o expediție la Polul Sud, expediție care se baza pe notele și hărțile elaborate de Ernest Shackleton (care ajunsese în 1909 până la latitudinea de 88°23'S, apropiindu-se la doar 190 km de pol). Aflând acest lucru, Amundsen a luat imediat decizia de a schimba planurile sale referitoare la o expediție la Polul Nord, pentru a se îndrepta spre Polul Sud. A păstrat în secret această decizie (din întreg echipajul navei Fram, doar fratele său și ofițerul secund au aflat despre schimbarea destinației).^[15]

La data de 3 iunie 1910 expediția condusă de Roald Amundsen a plecat din portul Oslo. Odată ajuns în Madeira, Amundsen a informat echipajul despre schimbarea destinației (Polul Sud, în locul Polului Nord) și i-a trimis o telegramă lui Robert Scott în care îi spunea: „vă informez că expediția îmbarcată pe nava Fram se îndreaptă în acest moment spre Antarctica”.^[15]

La 14 ianuarie 1911, Amundsen și-a instalat tabăra de bază din Antarctica, pe care a numit-o Framheim („Casa Fram”), în „Golful Balenelor” de la bariera de gheață a Mării Ross. Atunci când „Terra Nova”, nava lui Scott, a intrat în Golful Balenelor și a vizitat expediția Fram, britanicii au fost impresionați de calitatea materialelor expediției norvegiane, de experiența membrilor ei și mai ales de numărul mare de câini (130) aduși de către Amundsen.

Utilizând schiuri și sănii trase de câini, Amundsen și membrii expediției sale au făcut succesiv depozite de provizii în linie dreaptă spre Polul Sud, la latitudinile 80°, 81° și 82°S. La 19 octombrie 1911 Roald Amundsen, însoțit de Olav Bjaaland, Helmer Hanssen, Sverre Hassel și Oscar Wisting, a pornit în asaltul final al Polului Sud. Aveau patru sănii și 52 de câini. Urmând o rută încă neexplorată până atunci, pe ghețarul Axel Heiberg, au ajuns pe platoul polar la 21 noiembrie, iar la 14 decembrie 1911 au atins Polul Sud. Amundsen a numit tabăra de la Polul Sud Polheim („Casa de la Pol”), iar platoul antarctic circumpolar Podișul Regele Haakon al VII-lea (în onoarea suveranului Norvegiei). La plecare, membrii expediției au lăsat la Pol un cort mic, de culoare neagră, pentru a fi cât mai vizibil pe albul ghețurilor polare, și o scrisoare conținând relatarea realizării lor, pentru cazul în care nu ar mai fi reușit să revenă în condiții de siguranță la Framheim.

Drumul de întoarcere a durat 41 de zile. Pe 25 ianuarie 1912 echipa de exploratori a revenit cu bine la Framheim; le mai rămăseseră doar 11 câini. Călătoria lor, acoperind în total 2824 km, fusese efectuată în 94 de zile (56 zile la dus și 38 zile la întoarcere), cu o viteză medie de 30 km/zi.

Succesul expediției lui Amundsen a fost anunțat public la 7 martie 1912, când nava Fram a ajuns la Hobart, în Australia. Acest succes s-a datorat îndeosebi minuțioasei pregătiri a călătoriei - echipament de bună calitate pentru perioada respectivă, îmbrăcăminte adecvată (din piei de animale), o țintă foarte clară, o foarte bună cunoaștere a folosirii atelajelor cu câini și a schiurilor - dar și voinței impresionante a membrilor acestei expediții.

Nava Fram fiind învechită, Amundsen a echipat o nouă navă: Maud. În 1918, la bordul acesteia, el a traversat „Pasajul de nord-est” (trecerea între Oceanul Atlantic și Oceanul Pacific prin nordul Eurasiei), care fusese străbătut pentru prima dată în 1879 de către suedezul Nils Gustaf Nordenskiöld, devenind astfel primul om care a traversat ambele pasaje din regiunea arctică. Amundsen intenționase să lase nava Maud să fie prinsă în gheață, pentru a pluti în derivă odată cu banchiza (așa cum făcuse Nansen cu Fram), dar nu a reușit. Cu toate acestea, studiile științifice efectuate la bordul navei, în principal de către Harald Sverdrup, au fost de o mare valoare.

Roald Amundsen la cârma navei Maud, în 1920

Noua descoperire a secolului XX, aviația, l-a atras pe Amundsen. El a obținut brevetul de pilot încă din 1918. În 1923 planificase un zbor deasupra Polului Nord, dar avionul său s-a prăbușit cu câteva zile înainte de plecare. Milionarul american Lincoln Ellsworth i-a propus atunci lui Roald Amundsen să-i finanțeze acest proiect (zborul peste Polul Nord), cu condiția de a face și el parte din expediție.

În luna mai 1925, Amundsen, Lincoln Ellsworth, pilotul Hjalmar Riis-Larsen și alți trei membri ai echipajului, au decolat din Insula Spitsbergen la bordul a două hidroavioane: N-24 și N-25. Ei au zburat până în apropierea Polului Nord, mai exact până la latitudinea 87°44' (Nord), unde au fost nevoiți să aterizeze forțat. Cele două avioane au aterizat pe gheață, la câțiva kilometri distanță unul față de celălalt, dar echipajele au reușit să se reunească. N-24 era prea deteriorat, așa încât au fost siliți să-l abandoneze. După ce au lucrat trei săptămâni pentru a amenaja o pistă de gheață pentru decolare (timp în care au excavat circa 600 de tone de gheață, în condițiile în care nu-și puteau permite să consume mai mult de 400 g din rațiile alimentare zilnice), au reușit să decoleze cu N-25 și să ajungă în siguranță în Norvegia. Li s-a făcut o primire triumfală, publicul crezând că cei șase membri ai expediției se pierduseră pentru totdeauna.

În anul următor, 1926, Roald Amundsen, împreună cu camarazii săi din expediția precedentă (Lincoln Ellsworth și Hjalmar Riis-Larsen) au planificat o nouă expediție la Polul Nord pe calea aerului. Li s-a mai alăturat și renumitul explorator polar norvegian Oscar Wisting, cel care îl însoțise pe Amundsen și la Polul Sud. De data aceasta au hotărât să folosească un dirijabil, care avea avantajul unei autonomii mult mai mari față de avioanele epocii. Au obținut de la statul italian dreptul de a utiliza dirijabilul N-1, cu condiția ca inginerul Umberto Nobile, proiectantul aparatului, să ia parte la această expediție. Cu această ocazie dirijabilului N-1 i s-a schimbat numele, fiind botezat Norge („Norvegia”). Cei 16 membri ai echipajului erau de diferite naționalități: 9 norvegieni, 6 italieni și un american (Lincoln Ellsworth).

Norge a decolat din Svalbard la 11 mai 1926. A survolat Polul Nord geografic pe 12 mai 1926, la ora 01.25 (GMT), și a sosit la Teller, în Alaska, două zile mai târziu. La Polul Nord au fost lansate pe gheața banchizei trei drapele: al Norvegiei, al Italiei și al SUA.

Cei trei exploratori care revendicaseră premiera atingerii Polului Nord și anume Frederick Cook în 1908, Robert Peary în 1909 și Richard Byrd în 1926 (cu avionul, cu doar câteva zile înainte de Amundsen) au fost îndelung contestați, fie prin acuzații de afirmații mincinoase (Cook și Byrd), fie datorită inexactităților geografice, controversele continuând și în prezent. Din aceste motive, expediția lui Amundsen cu dirijabilul Norge este considerată ca fiind prima care a atins, fără îndoială, Polul Nord geografic. Oricum, Amundsen și Wisting sunt primii oameni care au ajuns la ambii poli

Amundsen și-a anunțat retragerea după succesul expediției Norge, având o faimă enormă, mai ales în țara sa natală, Norvegia.

La 23 mai 1928, dirijabilul Norge, rebotezat Italia, a pornit într-o nouă expediție polară, de această dată cu un echipaj compus numai din italieni, sub comanda lui Umberto Nobile. Din nefericire dirijabilul s-a prăbușit pe banchiza polară la aproximativ 120 km nord-est de Nordaustlandet, Svalbard, într-o poziție având coordonatele 81°14′N 28°14′E. Nouă din cei zece membri ai echipajului au supraviețuit prăbușirii, dar au rămas complet izolați și în pericol de moarte, neavând posibilitatea de a se înapoia pe continent.

Imediat după aflarea acestei tragedii a început un amplu efort internațional de salvare a supraviețuitorilor. Acest efort, la care au participat aviatori norvegieni, ruși, suedezi și finlandezi, contrasta puternic cu apatia și reacția lamentabilă a guvernului fascist italian.

La aflarea veștii prăbușirii dirijabilulului Italia, Roald Amundsen a acceptat imediat să ia parte la o misiune de salvare a membrilor expediției italiene, cu toate că avusese diferende cu Umberto Nobile, datorită modului în care acesta își asumase meritele expediției Norge.

La 18 iunie 1928, împreună cu pilotul norvegian Leif Dietrichson, cu cel francez René Guilbaud și cu alți trei francezi, Amundsen a pornit la bordul unui hidroavion francez Latham 47 în căutarea membrilor expediției Italia. A fost ultima dată când au mai fost văzuți în viață, hidroavionul dispărând cu toți cei de la bord.

Mai târziu a fost găsit pe mare, în apropiere de Tromsø, doar un flotor al hidroavionului și rămășițele unui rezervor de combustibil. Se presupune că hidroavionul s-a prăbușit din cauza ceței undeva în Marea Barents, Amundsen și ceilalți membri ai echpajului murind pe loc sau la scurt timp după aceea. Corpul lui nu a fost niciodată găsit, deși autoritățile norvegiene au continuat căutările până în luna septembrie a acelui an.

În august 2009 marina regală norvegiană a efectuat cercetări amănunțite pentru a găsi rămășițele avionului cu care se prăbușise în urmă cu 81 de ani Amundsen, utilizând un submarin Hugin 1000. A fost explorată o zonă de circa 100 km² în apropierea Insulei Urșilor (la jumătatea distanței dintre Capul Nord și Svalbard), dar fără niciun rezultat

Roald Amundsen

·         1872: Dimitrie Anghel (n. 16 iulie 1872, Cornești, Miroslava, Județul Iași, România – d. 13 noiembrie 1914, Iași, România) a fost un poet, prozator, reprezentant al simbolismului român.

Dimitrie Anghel s-a născut la Cornești, aproape de Iași, unde se afla moșia și conacul familiei. A fost fiul lui Dimitrie Anghel, proprietar de pămînturi, și al Erifilei Anghel, născută Leatris.^[2] A urmat școala primară în strada Armenească, din Iași, la „școala lui Caracaș”, e înscris apoi, ca intern, la Institutele Unite (școală ce s-a bucurat de o mare renume în orașul Iași), pe care o va părsi, va părăsi o dată cu moartea tatălui, în anul 1888. În anul următor, 1888–89, se mută la gimnaziul „Alexandru cel Bun“. Un conflict cu profesorul de franceză Al. Bădărău îl face să părăsească studiile în cursul anului.^[3] A călătorit în Italia, Franța, unde a studiat literatura la Sorbona^[4], Elveția și Spania, revenind în țară în 1902. A fost funcționar în Dobrogea (1906–1907), referent la Casa Școalelor și inspector al Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice (din 1911) . Dimitrie Anghel a debutat cu poezii în revista Contemporanul (1890), colaborând apoi, cu poezie și publicistică, la „Adevărul”, „Adevărul literar și artistic”, „Lumea nouă”, „Literatură și artă română”, „Pagini literare”, „Viața românească” etc. A făcut parte din redacția și din comitetul de direcție al revistei „Sămănătorul” (1906 - 1908). A editat revista „Cumpăna”, împreună cu Mihail Sadoveanu, Ștefan Octavian Iosif și Ilarie Chendi (1909 - 1910).

La 3 noiembrie 1911, Dimitrie Anghel se căsătorește cu Natalia Negru, mai întâi soție a lui Șt.O.losif.

Poetul moare, la 13 noiembrie 1914, după o intervenție chirurgicală, urmată de o infecție pulmonară.

A debutat editorial cu Traduceri din Paul Verlaine în 1903. În 1905 a publicat volumul de versuri În grădină, urmat, în 1909, de Fantazii. Între timp au apărut operele scrise de D. Anghel în colaborare cu Ștefan O. Iosif: Legenda funigeilor(poem dramatic, 1907), Cometa (comedie, 1908, 1912), Caleidoscopul lui A. Mirea (1908), Carmen saeculare (poem istoric, 1909), iar în 1910, Cireșul lui Lucullus (proză). A mai scris și alte volume de proză, între care amintim doar câteva: Povestea celor necăjiți (1911), Fantome (1911), Oglinda fermecată (1912), Triumful vieții(1912), Steluța.

Dimitrie Anghel este unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai simbolismului în literatura română. El cultivă mediul naturii artificiale, umanizate, al grădinilor și procedeul sinesteziilor. Este un contemplativ, un visător, care aduce în poezie tema călătoriilor, a evaziunii, motivul boemei și imagini ale peisajului marin. Simbolismul se îmbină în poezia lui cu notele romantice.

Proza sa vădește înzestrare picturală, eleganță a stilului și vervă polemică.

Casa memorială „Dimitrie Anghel” de la Cornești
într-o fotografie de epocă

Stefan Octavian Iosif si Dimitrie Anghel

Poeta Natalia Negru cu fiica sa, mai întâi soție a lui Șt.O.losif., apoi partenera de viață a lui Dimitrie Anghel

* 1877: Vasil Petrov Kolarov (în bulgară Васил Петров Коларов) (n. 16 iulie1877, Șumen, Imperiul Otoman, astăzi în Bulgaria - d. 23 ianuarie 1950, Sofia) a fost un lider comunist și academician bulgar, care a îndeplinit funcțiile de scretar-general al Cominternului (1922-1924), președinte interimar (1946-1947) și prim-ministru al Bulgariei (1949-1950).

Kolarov s-a născut în orașul Șumen din Imperiul Otoman (astăzi în Bulgaria). După absolvirea Liceului la Varna, a lucrat ca profesor la Nicopole între anii 1895-1897, aderând la Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din Bulgaria (BWSDP). A studiat apoi dreptul la Aix-en-Provence (Franța) și Geneva. După absolvirea studiilor juridice în 1900, Kolarov a profesat ca avocat în orașul său natal și, din 1904, la Plovdiv. El a participat ca ofițer în rezervă (sublocotenent) la războaiele balcanice (1912-1913).^[2]

După ruptura ideologică a BWSDP, Kolarov a rămas în aripa revoluționară redusă numeric a lui Dimitar Blagoev și a fost ales ulterior în Adunarea Națională (parlament) în 1913 și 1920. În acel timp, el s-a aflat printre conducătorii Partidului Comunist Bulgar, fiind ales în 1919 ca secretar al Comitetului Central și a condus delegația bulgară la Congresele al II-lea și al III-lea ale Cominternului în 1921 și 1922. Participant activ la Comintern, Kolarov a fost ales secretarul său general între anii 1922-1924, luând parte la congresele partidelor comuniste din Germania, Italia, Franța, Norvegia, Cehoslovacia, Mongolia etc.

În 1923, împreună cu Gheorghi Dimitrov, el a condus o revoltă populară comunistă împotriva guvernului condus de Aleksandar Tzankov. După eșuarea revoltei, a fugit în Iugoslavia și apoi în Austria, unde a organizat o agenție a PCB. La sfârșitul anului 1923, s-a întors în Uniunea Sovietică și s-a stabilit la Moscova. În timpul exilului său, a îndeplinit diverse posturi academice și politice în Uniunea Sovietică și în Comintern. După moartea lui Dimitar Blagoev în 1924, Vasil Kolarov a devenit conducătorul extern al Biroului Comitetului Central al Partidului Comunist Bulgar. După incendierea Reichstagului (1933), a fost înlocuit la conducere de către Gheorghi Dimitrov, care dobândise atunci o faimă internațională.

Kolarov a revenit în Bulgaria în 1945, în timpul ocupației țării de către Uniunea Sovietică, și a fost ales din nou în Adunarea Națională. În anul 1946, a fost reales. El a îndeplinit funcția de președinte al Adunării Naționale (15 decembrie 1945 - 8 decembrie 1947).

Vasil Kolarov a condus delegația bulgară la Conferința de Pace de la Paris în 1946. După răsturnarea monarhiei în Bulgaria la 15 septembrie 1946, Kolarov a devenit președinte al Președinției Provizorii a Bulgariei (15 septembrie 1946 - 7 noiembrie 1947), în perioada creșterii rolului politic al comuniștilor în țară și a servit ca șef al statului, înainte de adoptarea Constituției din 1947.

În perioada 11 iulie 1947 - 6 august 1949, a îndeplinit funcția de ministru de externe în guvernul condus de Gheorghi Dimitrov. Acesta a murit la 2 iulie 1949, iar Kolarov a fost desemnat la 20 iulie pentru a-l înlocui în funcție. El a îndeplinit funcția de prim-ministru până la moartea sa survenită câteva luni mai târziu. A murit la Sofia. Inițial a fost înmormântat în mausoleul lui Gheorghi Dimitrov, dar ulterior rămășițele sale pământești au fost mutate, în 1990, în Cimitirul Central din Sofia.

În onoarea lui Kolarov, în 1923, satul Spaski în regiunea Tomsk a Republicii Sovietice Socialiste Federative Ruse a primit numele său (Kolarovo).

Vasil Kolarov

* 1887: Alexandru Lupeanu (n. 16 iulie 1887, Fărău, Alba - d. 1937, Cluj) a fost un scriitor român.

S-a născut într-o familie de meseriași. Părăsește satul natal pentru a urma școala primară în satul Ciuci, unde bunicul său din partea mamei, Ioan Olariu, era preot greco-catolic. Până în anul 1898 a urmat acolo cele 5 clase primare. Urmează prima clasă gimnazială la Blaj, la Liceul de Băieți, în anul școlar 1898-1900 după care pleacă la Sibiu. Fiind bolnav întrerupe studiile după care se întoarce la Blaj tot în clasa I la același liceu unde își ia Bacalaureatul în anul 1907. Este admis la Seminarul din Blaj în anul 1907 fiind trimis în același an la Oradea unde trebuia să studieze limba latină. Datorită scrierilor sale a devenit, indesirabil pentru maghiari, și se întoarce la Blaj, (1908) unde își termină studiile teologice, fiind ales președintele Societății de lectură a studenților teologi Inocențiu Micu-Klein. Ca student teolog în perioada 1909-1910 face două călătorii în Vechiul Regat ajungând să participe la cursurile Universității de vară de la Vălenii de Munte sub conducerea lui Nicolae Iorga. Participând la Blaj la serbărilor Astrei în anul 1911 i-a cunoscut personal pe George Coșbuc, Ștefan Octavian Iosif și Ion Luca Caragiale. Conform Protocolului Ordinaților în Arhidieceza Greco-Catolică de Alba Iulia 1869-1948, primește tunsura la 7 aprilie 1910 prin punerea mâinilor mitropolitului Victor Mihaly de Apșa urmând ca în 1911 să fie propus de către Alexandru Nicolescu să primească parohia Tulgheș după cum mărturisea însuși Alexandru Lupeanu în 1911, "era să fiu trimis preot în comuna Tulgeș".

Parcursul scolastic a lui Alexandru Lupeanu se definitivează în două mari centre universitare : Budapesta și Cluj. În intervalul 1911-1914, ajunge să studieze la Facultatea de Filosofie din Budapesta (între anii 1911-1912, semestrul I, 1912-1913 semestrul II, 1913-1914), specializarea istorie și pedagogie unde a fost ales președinte al Societății Petru Maior, și la Facultatea de Filosofie, Limbi și Istorie de la Universitatea Ferencz Jozsef din Cluj unde a beneficiat de o bursă Alexandru Șterca Șuluțiu(intervalul 1911-1912- semestrul II, 1912-1913, semestrul I-II). În toamna anului 1916, la intervenția profesorului Ioan Rațiu, a fost numit profesor de limba și literatura română și istorie la Liceul de Fete din Blaj, funcții pe care le-a deținut până în 1937. Ca profesor și director al Liceului de fete între 1929-1937, Al. Lupeanu s-a impus prin hărnicie, seriozitate, autoritate și inițiativă, fiind înzestrat cu calități deosebite. A adus carierii de dascăl devotament sincer, știință și prestigiu. A fost o podoabă a lumii școlare și un pasionat cercetător al trecutului Blajului, pe care și-l dorea reînviat. A avut o deosebită iubire pentru Blaj după cum el însuși mărturisea: am prețuit Blajul istoric, și l-am venerat cu ardoare. A fost directorul Bibliotecii Centrale din Blaj, între 1919-1927, întocmind un prim regulament al Bibliotecii Centrale Arhidiecezane. În cei peste 30 de ani de activitate publicistică a scris multe și variate articole, cărți de popularizare, a ținut conferințe în cadrul Astrei și a colaborat la mai toate revistele și ziarele ce apăreau în Transilvania. Și-a început activitatea ziaristică încă de pe băncile liceului. Trimite la revista literară Răvașul (1906) de la Cluj prima lui schiță: Jalea pădurarului și pentru a nu fi deconspirat își alege un nou nume: Melin care îl va păstra pentru tot restul vieții. Tot aici trimite în 1906 schița Îmblătitul. În decursul anilor a folosit următoarele pseudonime Melin, A. Melin, Al, Sandu Popii, Dascălul Sandu, A. Sandu, I. Târnavă, Sandu Logofăt, Ion Grăunte, Nic. Secășanu. A fost membru al Societății Scriitorilor Români din București (din 30 aprilie 1923 fiind cooptat cu ocazia vizitei la Blaj a scriitorilor Liviu Rebreanu, Ion Minulescu etc), membru și vicepreședinte al Sindicatului Presei Române din Ardeal și Banat, membru în Comitetul Central al Astrei, membru în Secțiunea literară a Astrei (membru pe viață din 3 ianuarie 1931), președinte al Despărțământului Astrei Blaj, (organizator al jubileului de 75 de ani al Astrei și al jubileului de 200 ani ai orașului Blaj), membru corespondent al Comisiunii Monumentelor Istorice (10 ianuarie 1923) etc. Evocator al trecutului românilor de pe plaiurile Târnavelor, distins cărturar și îndrumător al tineretului, o viață întreagă închinată luminării neamului său, prin vorbă, prin faptă și prin scris, Al. Lupeanu-Melin a lăsat pilda unei vieți puse în slujba școlii și culturii românești.

Împreună cu colegul și prietenul său, Iuliu Maior, a întemeiat în 1919 gazeta Unirea Poporului din Blaj, al cărui director a fost (1919-1937) fiind în același timp și membru în comitetul de redacție al revistei Cultura Creștină din Blaj. A descoperit și în 1927 a tipărit, parțial (162 de piese), manuscrisul de Cântări și strigături românești al lui Nicolae Pauletti, colecția de folclor românesc din 1838 - De pe Secaș - reeditat integral, în 1962, de folcloristul Ion Mușlea.

Pentru merite deosebite a fost decorat cu mai multe ordine și medalii: ofițer al ordinului Coroana României (18 aprilie 1930), cavaler al Ordinului Coroana României (6 iulie 1933), medalia „Răsplata Muncii pentru Învățământ” cl. I” (1931) și ofițer al ordinului Ferdinand I (8 iunie 1935).

După o boală lungă și chinuitoare, s-a stins la vârsta de 50 de ani la Cluj, joi 7 octombrie 1937. A fost înmormântat sâmbătă 9 octombrie în cimitirul orașului Blaj, unde i s-a ridicat în 1941 un monument din partea cititorilor gazetei Unirea.

A mai avut un frate, Octavian Lupeanu, hirotonit preot la 3 octombrie 1912 de către episcopul Vasile Hossu. Octavian Lupeanu a activat ca preot la Săcărâmb și profesor la Aiud, fiind și directorul Liceului Titu Maiorescu în perioada interbelică. În perioada 1937-1938 a fost directorul Gimnaziului mixt din Ocna Mureș. A murit la mai puțin de un an de la moartea fratelui său Alexandru, fiind înmormântat la Ocna Mureș.

Lucrări:

• „De vorbă cu sătenii. Gânduri și îndemnuri”^[1], Cluj, Editura Tipografică Carmen, Petru P. Barițiu, 1912. (16 x 12). 141 p.
• „Căzania Domnului Hristos. Scoasă pentru folosul creștinilor, din Sfânta Scriptură”^[1], Cluj (Sibiu, Tipografia W. Krafft), 1916. (14 x 10). 32 p. (Bunavestire Izvor de cărți pentru popor)
• „Din răsboi. Versuri și cântece.”^[1], Blaj - Balázsfalva (Tipografia Seminarului Teologic Greco-Catolic), 1918. (14,5 x 10). 48 p. (Cărțile răsboiului. întocmite de A. Melin)
• „Plugul Domnului ...-Cuvinte pentru zilele de acum.”^[1], Blaj - Balázsfalva (Tipografia Seminarului Teologic Greco-Catolic), 1917. (14,5 x 10). 15 p. 16 fileri.
• „Sămânța viitorului. Îndemnuri pentru părinți.”^[1], Blaj - Balázsfalva (Tipografia Seminarului Teologic Greco-Catolic), 1918. (15 x 10,5). 60 p. (Cărțile răsboiului. întocmite de A. Melin)
• „În pragul vremii : îndemnuri pentru săteni”^[2], Blaj, 1920, Tipografia Seminarului Teologic greco-catolic, 131p.
• „Souvenir de Blaj”, (franceză) Blaj, 1921
• „Călăuza Blajului. Cu însemnări și lămuriri istorice”, Blaj, 1922
• „Cântecele Iancului, pe care le cânta poporul în părțile Ardealului (culegere de)”, Blaj, 1922
• „Povestea lui Arhirie scoasă din hârtii bătrâne”, Gherla, 1923
• „Blajul istoric în icoane.” Conferință ținută la Festivalul aranjat de foștii elevi ai Blajului la Teatrul Național din Cluj în 15 Februarie 1924, Blaj, 1924^[3]
• „Ce este de văzut în Blaj. Scurte notițe informative pentru excursioniști”^[4], Tipografia Seminarului, Blaj, 1924, ed. a II-a, Blaj, 1919
• „La Piatra Libertății. Discurs festiv cu ocazia serbărilor 3/15 Maiu 1926”, Blaj, 1926
• „De pe Secaș. Cântece și strigături românești de cari cântă fetele și fecioarii și strigă la joc”, culese de Nicolae Pauletti din Roșia, în anul 1838. Date la tipar de Alexandru Lupeanu, Blaj, 1927 (o altă ediție critică de I. Mușlea, Editura Academiei Române, București, 1962)
• „Povestiri glumețe, Niță Zdrenghea în București, în America și aiurea”, Sibiu, 1927, Biblioteca Poporală a Asociațiunii nr. 149
• „Craii de la Răsărit sau Cântecele Irozilor la nașterea Domnului”, Blaj, 1928
• „Xilografii de la Blaj (1750-1800)”, 1929
• „Blajul”, București, 1930, Cunoștințe Folositoare din Lumea întreagă, Seria C, No. 39
• „Blajul și Biblioteca lui”, 1932, (din Unirea, Blaj, an. XLII, nr. 46, 1932)
• „În amintirea profesorului dr. Ioan Rațiu”, 1869-1917, [editat de], Blaj, 1917
• „Însemnări din Italia, Cu ocazia pelerinajului național românesc din 15 Mai-3 Iunie 1925”, Blaj, 1935
• „Evocări din viața Blajului”, Blaj, 1937, (reeditată: Ediție, prefață și glosar de Ion Buzași, Editura Buna Vestire, Blaj)

Piese de teatru:

• „Cârlig vinde pe Suru”, piesă de teatru, Blaj, 1930, 23 p. Colecția «Teatru pentru săteni» Nr. 1
• „Fetița orfană”. Piesă de teatru pentru fetițele de școală. În două acte, piesă de teatru, ed. a II-a, Blaj, 1933, 46 p.
• „Leac pentru muieri”, piesă de teatru poporal în două acte, 1934

Colaborări:

• Alex. Ciura, Toma Cocișiu - „Copii în răsboiu. Schițe”^[1], Blaj, 1918, Colecția Cărțile răsboiului Nr. 3
• Horațiu C. Deacu - „Ziarul unui erou”, revăzut și aranjat pentru tipar de Al. Lupeanu-Melin, editat de David Deacu, Gherla, 1930

Conferințe:

• „Sufletul Blajului”, Conferență rostită în Blaj, la 1 Martie 1931, sub egida Astrei culturale, Blaj, 1931

Alexandru Lupeanu Melin

·         1888: Frits Zernike, fizician olandez, laureat al Premiului Nobel (d. 1966)

·         1902 - S-a născut actriţa americană Barbara Stanwyck ("Pe drumul sălbatic", "Crimă pasională") (m.20.01.1990).
* 1903: Fritz Bauer (n. 16 iulie 1903, Stuttgart – d. 1 iulie 1968, Frankfurt am Main) a fost un procuror și judecător german, care a jucat un rol esențial în demararea celor șase procese penale împotriva membrilor pazei și administrării lagărului de concentrare de la Auschwitz, procese cunoscute în germană ca Auschwitzprozesse (în română Procesele Auschwitz).

Fritz Bauer s-a născut într-o familie evreiască. A învățat la Eberhard-Ludwigs-Gymnasiums în Stuttgart, apoi a studiat economia și dreptul la universitățile din Heidelberg, München și Tübingen. Și-a dat doctoratul cu profesorul Karl Geiler, care avea să devină după cel de-al Doilea Război Mondial primul prim-ministru (în germană Ministerpräsident) al landului Hessa.

În 1930, Bauer a devenit cel mai tânăr judecător^[5] din Reichul German. A fost de devreme activ politic, devenind membru al partidului SPD în 1920. În 1930 a devenit președintele local al Reichsbanner Schwarz-Rot-Gold, o organizație suprapartinică, dominată în practică de SDP, al cărei scop era apărarea democrației parlamentare germane de dușmanii ei interni și externi. În mai 1933 a fost arestat de Gestapo și internat pentru opt luni în Lagărul de concentrare Heuberg, pentru participarea la plănuirea unei greve generale împotriva acaparării puterii de către național-socialiști. A fost exoflisit din justiție.

În 1936 s-a refugiat în Danemarca. De acolo a fugit în Suedia, cu ajutorul localnicilor, când naziștii au început deportarea evreilor din Danemarca către lagărul Theresienstadt. În Suediat a înființat împreună cu Willy Brandt, viitorul cancelar social-democrat, revista Sozialistische Tribüne (română Tribuna socialistă).

În 1949, s-a întors în Germania, unde a devenit director al tribunalului landului din Braunschweig (germană Landgericht Braunschweig). În 1950 a devenit procuror general la tribunalul superior al landului din același oraș. La inițiativa prim-ministrului Georg August Zinn al landului Hessa, a fost numit în funcția de procuror general al landului, cu sediul în Frankfurt am Main. Acolo a decedat în 1968.

Unul dintre primele sale cazuri ca procuror general (germană Generalstaatsanwalt) în Braunschweig l-a făcut cunoscut și în străinătate. Este vorba de procesul Remer, unde au fost reabilitați luptătorii de rezistență din 20 iulie 1944 și legitimată încercarea lor de a-l asasina pe Adolf Hitler. Tribunalul și-a apropriat în cuvântarea sa finală vederea lui Bauer că statul nazist nu fusese „un stat de drept, ci un stat de nedrept”^[6]

În 1959, Bauer a reușit să determine instituția Bundesgerichtshof din Karlsruhe (curtea federală supremă de justiție germană), să transfere tribunalului landului din Frankfurt cercetarea penală împotriva criminalilor de la Auschwitz. La ordinul său, procurorul a demarat procedura penală împotriva membrilor SS ai lagărului de concentrare Auschwitz. Primul proces, „Strafsache gegen Mulka u. a.” (Procesul penal contra Mulka ș.a.) a început în decembrie 1963.

Fritz Bauer a fost de asemenea cel care a comunicat Mossadului în 1960 locul în care se afla Adolf Eichmann în Argentina, după ce primise însuși această informație de la Lothar Hermann, un fost prizonier de lagăr. Bauer nu avea încredere în justiția și poliția germană, crezând că Eichmann ar fi putut fi prevenit, așa că s-a adresat direct autorităților israeliene. Acest fapt a fost cauza directă a prinderii lui Eichmann.

Din cauza acestor angajamente politice și sociale foarte puternice, Bauer a fost privit ca un corp străin în justiția germană. Îi sunt atribuite două citate: „În sistemul judiciar trăiesc ca în exil”^[7] și „Când părăsesc biroul meu, mă aflu în străinătatea dușmănoasă

Fritz Bauer

* 1907: Ion Grigore Popovici (n. 16 iulie 1907, Codăești, Vaslui - d. 3 august1946, București) a fost un sculptor român.

Elev la Școala de Arte și Meserii din Iași (1925). În anul 1926 se înscrie la Academia de Arte Frumoase București. Între 1929-1931 satisface serviciul militar. În 1932 îl regăsim la Academia de Arte Frumoase București, iar în 1934 obține "Bursa "Paciurea" și expune la Salonul Oficial, București lucrarea "Adam". 1935 este anul în care se căsătorește cu pictorița Nadia Ajder (Popovici). Expune la Salonul Oficial,București "Autoportret", "Făt-Frumos" și "Zmeu". Prima expoziție personală are loc în anul 1936 la Muzeul Theodor Aman. În anul 1937 obține Bursa Școlii Române de la Roma. În același an expune la Salonul Oficial lucrarea "Tors" și obține Premiul Ministerului Cultelor și Artelor al României pentru sculptură. În 1942 proiectează fațada pavilionului României la Expoziția Internațională de la Milano. Între anii 1944-1945 ocupă funcția de inspector al Ministerului Artelor, iar în 1946 i se acordă pentru a doua oară pentru sculptură Premiul Ministerului Cultelor și Artelor al României.

Ion Grigore Popovici s-a bucurat încă din tinerețe de aprecierea criticilor, colecționarilor și a cunoscătorilor de artă.

Impresionanta sa carieră artistică a fost curmată mișelește cu rafale de mitralieră. Evenimentul a fost comentat de presa vremii ca fiind un accident secundar în urma unei spargeri, ceea ce se află departe de adevăr. În realitate, Ion Grigore Popovici s-a numărat printre victimele unei serii de asasinate politice. Astfel, moartea sa tragică a fost precedată de asasinarea unor artiști plastici ca Anatol Vulpe, Elena Popeea și Ion Diaconescu.

Ziarul Curentul din 27 noiembrie 1998 îl citează pe sculptorul Constantin Popovici, fiul lui Ion Grigore Popovici, care povestește că în seara de 2 august 1946 tatăl său îi citea din Snoavele lui Petre Ispirescu:

„Pe la ora 1 noaptea m-am trezit îngrozit în zgomot de împușcături. Tata încerca să se ridice de lîngă mine. S-a îndreptat cu greu spre ușa deschisă, îndepărtând-o pe mama pentru a o proteja. Când a ajuns în pragul ușii o rafală de armă automată l-a doborît.”

— Constantin Popovici

Asupra taxiului cu care sculptorul a fost transportat la Spitalul Brâncovenesc au fost trase alte focuri de armă automată. După o odisee care îl poartă la Spitalul de Urgență și la Spitalul Colțea, marele artist moare. Întorcându-se acasă, în strada Elisabeta nr. 29, sub protecția unui polițist, familia sculptorului asasinat este atacată din nou cu focuri de armă. Din fericire, nimeni nu este rănit. „Când am ajuns acasă”, relata în continuare Constantin Popovici, „am constatat că locuința fusese devastată. Cartea lui Petre Ispirescu se salvase. O păstrez și acum.”

A realizat 

• Bustul lui George Coșbuc, amplasat în Rotonda scriitorilor din Parcul Cișmigiu din București.

·         1911: S-a nascut actrita si dansatoarea americană Ginger Rogers (d.1995). Ginger Rogers (n. 16 iulie 1911; d. 25 aprilie 1995) a fost o cântăreață, dansatoare și actriță americană de teatru și film, laureată a premiului Oscar.

·         1925: S-a nascut A.E. Baconski, poet roman.

·         1926: Irwin Rose, biolog american, laureat Nobel

·         1929: S-a nascut Mindy Carson, prezentatoare TV si cantareata americana 

·         1932: S-a nascut Gheorghe Buzoianu, scriitor roman.

·         1933:  S-a născut la Suceava,  cunoscutul  actor român de teatru şi film Gheorghe Cozorici (“Padurea spanzuratilor”, “Vanatoare de vulpi”, “Ciuleandra”, “Gioconda fara suras”, “Moartea unui artist”); (d.18.12.1993 Bucuresti ).

* 1935: Nicolae Rotaru (n. 16 iulie 1935) este un fost trăgător de tir, laureat cu bronz la München 1972.
* 1936: Sergiu Adam (n. 16 iulie 1936, Cosmești, județul Galați - d. 26 februarie 2015, București) a fost un poet, prozator și traducător român

Este fiul lui Teodor Adam, preot, și al Anei(n. Popovici) , muncitoare. A urmat școala elementară în în Frumușelu, județul Bacău. Urmeaza Liceul internat „C. Negruzzi” din Iași, pe care îl absolvă în 1954. Continuă studiile în același oraș, la Facultatea de Filologie a Universității „Alexandru Ioan Cuza", susținându-și licența în 1958. Un timp este profesor, apoi lucrează ca metodist si bibliotecar la Bacău (între 1961 și 1965); din 1965 lucrează ca redactor la revista „Ateneu" din Bacău, revista la care a ocupat funcția de redactor-șef între 1990 și 2002.^[2]

În noiembrie 2018, Sergiu Adam a fost declarat cetățean de onoare al municipiului Bacău

Opera:

• Țara de lut sau Scrisorile blândului și însinguratului Sergiu Adam către mult prea iubita lui soață Doamna Otilia, versuri, București, 1971;
• Gravuri, versuri, Iași, 1976;
• Iarna, departe..., roman, București, 1976;
• Ctitorii mușatine, București, 1976;
• Chipuri și voci, roman, București, 1984;
• Peisaj cu prințesă, versuri, București, 1987;
• Scrisori din țara cocorilor albi, versuri, Iași, 1994;
• Moartea avea ochii verzi, roman, București, 2000;
• Scrisori din țara cocorilor albi, antologie lirică, București, 2001.

Traduceri

• Rimma Kazakova, Brazii ninși, ediție selectivă și prefață de Sergiu Adam, Iași, 1973;
• M. S. Kolesnikov, Richard Sorge așa cum a fost, în colaborare cu T. Ionescu, Iași, 1977.

·         1939: S-a nascut William Bell, cantaret si compozitor american. 
* 1939: Ryozo Suzuki (n. 16 iulie 1939) este un fost fotbalistjaponez

·         1940 - S-a născut Anthony Jackson, basist şi vocalist britanic (The Searchers, Tony Jackson & The Vibrations).

·         1941 - S-a născut Desmond Dekker (Dacres), cântăreţ şi compozitor reggae jamaican.

·         1942 - S-a născut John Arthy, suflător (tuba) şi basist britanic (Pasadena Roof Orchestra).

·         1945: Virgil Tănase, scriitor român, stabilit la Paris după 1977

·         1947: S-a nascut Thomas Boggs, muzician american 
* 1948: Andrei Eșanu (n. 16 iulie 1948, Sculeni, raionul Ungheni, Moldova) este un istoric (doctor habilitat în istorie^[1]), scriitor, profesor cercetător, membru titular al Academiei de Științe a Moldovei(2007),^[2] membru de onoare al Academiei Române din 2011

Andrei Eșanu

* 1948: Lars Edvin „Lasse” Lagerbäck (n. 16 iulie 1948 în Katrineholm, Suedia) este un fost jucător de fotbal și actualul antrenor al Nigeriei.

·         1949 - S-a născut Ray Major, chitarist şi vocalist britanic (British Lions, Mott The Hoople).
* 1951: Dumitru Prijmireanu (n. 16 iulie 1951, Constantinești, Cantemir)^[1] este un politician moldovean, fost deputat în Parlamentul Republicii Moldovaîntre anii 1994-2009, din partea Partidului Comuniștilor din Republica Moldova (PCRM).

·         1952 - S-a născut Stewart Copeland, baterist şi compozitor american (Curved Air, Police, Animal Logic).
* 1955: Ilie Văluță, (n. 16 iulie 1955, în orașul Chișinău , Republica Moldova) este un muzician, compozitor, interpret, maestru de sunet din Republica Moldova.
* 1958: Dmitri Iurievici Petrov (în rusă Дмитрий Юрьевич Петров, n. 16 iulie 1958, Novomoskovsk, Rusia]) este un traducător și filolog rus.

Dmitri Iurievici Petrov

* 1962: Grigori Viktorovici Lepsveridze (în rusă: Григо́рий Ви́кторович Лепсверидзе; n. 16 iulie 1962, Soci), cunoscut profesional ca Grigori Leps (în rusă: Григорий Лепс), este un cântăreț și cantautor rus de origine etnică georgiană. Autor a câtorva cântece proprii, el este un artist de onoare a Federației Ruse (2011).^[1] Este cunoscut pentru baritonul său puternic

Grigori Leps

Grigori Leps

* 1964: Nino Burjanadze (în georgiană ნინო ბურჯანაძე /ninɔ burd͡ʒanad͡zɛ/, transliterat și Burdjanadze;^[1] n. 16 iulie 1964) este o politiciană și juristă georgiană, care a ocupat funcția de Președinte al Parlamentului Georgian din noiembrie 2001 până în iunie 2008, și de asemenea a servit în calitate de șef al statului Georgian de două ori; prima oară între 23 noiembrie 2003 și 25 ianuarie 2004, atunci când Eduard Șevardnadze a demisionat în urma Revoluției Trandafirilor, și a doua oară între 25 noiembrie 2007 și 20 ianuarie 2008, atunci când Miheil Saakașvili a demisionat reintrând ulterior în cursa electorală prezidențială anticipată.

Nino Burjanadze ნინო ბურჯანაძე

* 1968: Lawrence Mark „Larry” Sanger (n. 16 iulie 1968)^[1] este un filozof american, cofondator al Wikipedia și fondator al Citizendium.^[2][3][4] A crescut în Anchorage, Alaska.^[2] De la o vârstă fragedă a fost interesat de filozofie. Este licențiat în filozofie de Reed College în 1991 și a devenit doctor în filozofie de la Universitatea de Stat din Ohio în 2000.^[5]Cele mai multe dintre lucrările sale filosofice s-au concentrat asupra epistemologiei, teoria cunoașterii.^[6]

El a fost implicat în diverse proiecte de enciclopedii on-line.^[7] El este fostul redactor-șef al Nupedia,^[8] organizator șef (2001-2002) a succesoarei sale, Wikipedia^[9] și fondator redactor-șef al Citizendium.^[10] Din poziția sa de la Nupedia, el a structurat procesul de dezvoltare a unui articol.^[11] Sanger a propus implementarea unui wiki,^[12] care a condus direct la crearea Wikipedia.^[13] Inițial, Wikipedia a fost un proiect complementar pentru Nupedia.^[13] El a fost lider al comunității Wikipedia la început^[14] și a stabilit multe dintre politicile sale originale.^[15] A creat un proiect alternativ, Citizendium, pe baza wiki.^[16]

Sanger a plecat de la Wikipedia în 2002, și de atunci a fost critic al proiectului.^[17] El a spus că Wikipedia în ciuda meritelor acesteia, nu are credibilitate din cauza lipsei de respect pentru expertiză.^[18] După ce a părăsit proiectul, Sanger a predat filozofie la Universitatea de Stat din Ohio și a fost un strateg timpuriu al enciclopediei, Encyclopedia of Earth, scrisă de autori experți. La data de 15 septembrie 2006, el a anunțat public Citizendium, în primul rând concepută ca o bifurcare de Wikipedia.^[19] A fost lansată pe 25 martie 2007.^[20] Citizendium reprezintă un efort pentru a crea o enciclopedie credibilă și cu acces liber.^[21] Sanger a avut ca scop să aducă mai multă responsabilitate la enciclopediile pe Internet.^[10]

El în prezent lucrează la dezvoltarea de proiecte educaționale pentru persoanele fizice din spatele WatchKnowLearn și concepe un program pentru a îi învăța pe copii cum să citească.^[22] A început să scrie pe blog pe diferite teme, inclusiv lectura pentru copii.^[23] El lucrează cu jumătate de normă, de asemenea, ca scriitor, vorbitor și consultant pe tema comunităților de colaborare on-line

Larry Sanger

* 1969: Sahra Wagenknecht (n. 16 iulie, 1969 în Jena, Turingia) este un om politic german, membru al Parlamentului European în perioada 2004-2009 din partea Germaniei.

Sahra Wagenknecht

·         1972: Ionica Constanța Popescu, politician român
* 1972: Nedjmi Ali (bulgară Неджми Али, n. 16 iulie 1972) este un om politic bulgar, membru al Parlamentului European în perioada ianuarie - mai 2007 din partea Bulgariei.
* 1973: Katherina Reiche (n. 16 iulie 1973, Luckenwalde, Germania) este un fost politician german a Uniunii Creștin-Democrate (CDU) și este președintele executiv al Asociației Germane a Întreprinderilor Comunale (germană: Verband kommunaler Unternehmen e. V. (VKU)).

Katherina Reiche

·         1976: Șerban Huidu (n. 16 iulie 1976, București, RS România) este un realizator român de radio și televiziune. Este cunoscut pentru prezentarea împreună cu Mihai Găinușă a emisiunii satirice Cronica Cârcotașilor, difuzată de Prima TV

Șerban Huidu a absolvit Facultatea de Economie Generală din cadrul ASE București și, până în prezent, nu a profesat niciodată în acest domeniu. Tot în perioada facultății și-a dat seama și de pasiunea sa pentru mass-media, angajându-se la un post de radio bucureștean unde a lucrat timp de șase luni fără a fi plătit.

În anul 1995 Șerban Huidu s-a angajat la un post de radio^[2], iar în 1997 începe emisiunea Cronica Cârcotașului la Radio 21, un pamflet adresat politicienior din acea vreme. În 2000 emisiunea a început să fie difuzată de postul Prima TV.^[2] În aceeași perioadă, Mihai Găinușă i s-a alăturat lui Șerban Huidu în realizarea emisiunii de la radio. În doar un an de zile, Mihai Găinușă i-a devenit și partener de platou, astfel încât din 2001 emisiunea Cronica Cârcotașului se transformă în Cronica Cârcotașilor.^[2] În 2003 cei doi realizatori s-au mutat de la Radio 21 la Kiss FM

Pe 29 decembrie 2010 acesta a fost internat în Spitalul Universitar din Innsbruck, Austria, cu hemoragie craniană, în urma unui grav accident la schi.^[3][4] Pe 16 octombrie 2011, Huidu a provocat un accident rutier pe DN1 în zona localității Timișu de Sus, județul Brașov, soldat cu 3 morți. În 2009, la 1 km distanță de locul respectiv, Huidu efectuase o depășire nepermisă și i s-a suspendat permisul de conducere pe timp de o lună

Potrivit datelor de la Ministerul de Finanțe, Șerban Huidu a avut un venit lunar de 53000 de euro pe lună din activitățile de televiziune în perioada 2005-2013. Profitul său net total a fost de 25.762.995 de lei, adică aproximativ 5,8 milioane de euro. Pe an este echivalent cu 644 000 euro, ceea ce înseamnă 53 000 de euro pe lună. Huidu și-a înregistrat mărcile "Cronica Carcotașilor", "Top Rușinică", “Dezbrăcatu'”, “Puștiu”, “Bebelușe” și “Mistrețu” pe o firmă unde este asociat majoritar și administrator

Șerban Huidu

* 1976: Franklin Roberto (Bobby) Lashley născut la 16 iulie 1976 este un wrestler și luptător de arte marțiale mixte american, mai cunoscut sub numele de ring Bobby Lashley. În prezent activează în WWE in brand-ul RAW.

* 1981: Maher Zain (arabă ماهر زين; născut pe 16 iulie 1981^[1], în Tripoli, Liban) este un cântăreț suedez de muzică R & B , compozitor și producător de muzică islamică. Albumul de debut (2009) s-a intitulat Thank you Allah (Mulțumesc lui Allah) și a avut un success pe plan internațional. Următorul album a fost lansat pe 2 aprilie 2012.

Familie sa a emigrat în Suedia, atunci când el avea opt ani. Acesta și-a terminat studiile în Suedia, reușind să obțină diplomă în industria aeronautică. După terminarea universității, a intrat în industria muzicală din Suedia sub tutela producătorului suedez marocan RedOne. Colaorarea a început încă din anul 2005.^[2] Când RedOne se mută la New York în 2006, Maher Zain, l-a urmat la scurt timp, continându-și cariera în industria muzicală din Statele Unite ale Americii. Este producător pentru artiști, cum ar fi Kat DeLuna. ^[3]

La întoarcerea acasă în Suedia, a devine din ce în ce mai angajat în credința islamică și a decis să se își schimbe cariera cu cea de proucatorie de muzică cu influențe musulmane.

În ianuarie 2009, Maher Zain incepe să lucreze la un album cu Awakening Records. Albumul de debut s-a numit ”Thank you Allah” (Multumesc lui Allah) și a fost lansat pe 1 noiembrie 2009. A fost alcătuit din 13 pise plus două bonusuri. Versurile celor două melodii au fost în franceză și lansate la scurt timp după aceea. ^[5]

Maher Zain și Awakening Records s-au folosit cu succes de noile canale media, cum ar fi Facebook, YouTube ^[6] și iTunes pentru a promova piesele de pe album. ^[7] [8] La începutul anului 2010, muzica lui s-a bucurat de un mare succes în țările musulmane, precum și în rândul tinerilor musulmani din țările occidentale. Acest lucru s-a datorat numărului mare de texte în limba arabă pe care a reușit să le strângă din mediul on-line.^[9] Până la sfârșitul anului 2010, el a fost cea mai celebră persoană căutată pe Google în Malaezia.^[9] Malaezia și Indonezia au fost țările în care a avut cel mai mare succes comercial. Albumul ”Thank you Allah” a fost certificat cu multiple premii de platină, Warner Music Malaezia și Sony Music Indonezia. A devenit cel mai bine vandut album al anului 2010, în Malaezia.^[10]

Zain cântă în principal în limba engleză, dar a lansat o parte din cântecele sale cele mai populare și în alte limbi. Piesa "Insha Allah" este acum disponibilă în limbile engleză, franceză, arabă, versiuni turcice și indoneziene. Un alt cântec, "Allahi Allah Kiya Karo" (A spune în mod continuu Allah) se cântă în urdu și este realizată în colaborare cu Irfan Makki , cantaretul canadian născut în Pakistan.

În luna ianuarie 2010 , Maher Zain a castigat premiul pentru cel mai bun cântec religios cu melodia " Ya Nabi Salam Alayka " pe Nujoom FM, un important post de muzică de masă din Orientul Mijlociu. A reușit să depășească mulți alți cântăreți importanți, inclusive pe Hussein Al - Jismi , Mohammed Mounir și Sami Yusuf.^[11]

În martie 2011, Maher Zain a lansat "Freedom", un cântec inspirat de evenimentele și acțiunile persoanelor care iau parte la Primăvara arabă.

Maher Zain a fost ales ”Steaua musulmană” a anului 2011, într- un concurs organizat de Onislam.net.^[1] În luna iulie a din același an, a apărut pe coperta revistei ”Emel”, revista de lifestyle musulman din Marea Britanie.^[12] Zain a colaborat cu Irfan Makki pentru piesa "I Believe ".^[13]

Maher Zain a apărut în episodul 40 dintr-un seriat de dramă TV din Indonezia, intitulat Insya - Allah. Spectacolul a fost difuzat pe Malaysian canal TV prin satelit, Astro Oasis și Mustika HD, începând cu 17 iulie 2012, concomitent cu difuzarea emisiunii pe SCTV din Indonezia.^[14]

În 2013, el a luat parte la proiectul ”Colors of Peace”, având melodii bazate pe lucrările lui Fethullah Gülen. Acestea sunt incluse pe albumul Rise Up în care Maher Zain interpretează piesa ”This Worldly Life (Această viață lumească).

Maher Zain ماهر زين

·         1982: S-a nascut Alexandra Serb, membra a trupei De Luxe 

* 1982: Anca Ionescu (născută Lipan,^[2] 16 iulie 1982, în Buzău) este o handbalistă din România care evoluează la echipa CS HM Buzău pe postul de intermediar stânga
* 1983: Adrian Florin Piț (n. 16 iulie 1983) este un fotbalist român, care joacă pentru Viitorul Constanța, în România. Evoluează pe postul de mijlocaș stânga. În România a jucat pentru UTA și U Cluj.
* 1984: Katrina Kaif (născută Katrina Turquotte, în data de 16 iulie 1984) este o actriță și model britanic-indian care joacă în filmele indiene. Ea a mai apărut și în filme Telugu și Malayalam. Fiind un cetățean britanic, ea lucrează în India cu o viză de muncă. Kaif a debutat în anul 2003 cu rolul Rina Kaif/Popdi Chinchpokli în Boom. Apoi au urmat multe filme care au avut parte de un mare succes printre care putem numi: Namastey London, Partner, Race, Singh Is Kinng, New York, Raajneeti, Zindagi Na Milegi Dobara, Ek Tha Tiger și Jab Tak Hai Jaan. Chiar dacă mulți o critică că nu știe să vorbească bine limba hindi și că nu joacă bine ea a ajuns să aibă foarte mare succes în industria filmului indian și acum ea este printre cele mai bune actrițe de la Bollywood.
Katrina Kaif s-a născut în 16 iulie 1984 la Hong Kong, fiica lui Mohammed Kaif un musulman și o britanică Suzzane. Mama ei a fost un avocat care a absolvit la Harvard, dar care mai târziu s-a implicat în muncă de caritate. Parinții ei au divorțat cand ea era foarte tânără. Ea mai are încă șapte frați. Katrina a copilărit în Hawaii dar mai târziu se muta la mama ei în țara de origine Anglia. Katrina a studiat în diferite țări. Din cauză că mama ei a lucrat în domeniul NGO au trebuit să călătorească în mai multe țări printre care: Hong Kong, Hawaii, Franța, Germania, China și Japonia. Mulți oameni nu știu că ea a studiat ingineria în Londra la vârsta de 17 ani, dar ea nu era interesată în acest domeniu. În schimb, ea voia sa fie in domeniul modelării și a vieții artistice. Într-un interviu pentru Times Of India, ea a spus că a venit în India la vârsta de 17 ani pentru a face o carieră.

Katrina Kaif

* 1985: Leonid Rudenko (rusă Леонид Руденко, născut pe 16 iulie 1985),cunoscut și ca Rudenko, este un producător muzical și DJ din Rusia, originar din Moscova.

* 1985: Răzvan-Ion Ursu (n. 16 iulie 1985) este un deputat român, ales în 2016 pe listele PSD, validat pe 16 ianuarie 2017.
* 1987: Mousa Dembélé (n. 16 iulie 1987, Wilrijk[*], Belgia) este un fotbalist belgian care joacă ca mijlocaș pentru clubul din Premier League Tottenham Hotspur și echipa națională a Belgiei, pentru care a obținut peste 60 de selecții.
* 1987: Andrés Javier Vasquez Rueda Pinto (n. 16 iulie 1987 în Lima, Peru) este un mijlocaș suedez-peruvian de fotbal. A evoluat printre altele la cluburile IFK Göteborg și FC Zürich.
* 1988: Sergio Busquets Burgos (n. 16 iulie 1988) este un fotbalist spaniol ce evoluează pe postul de mijlocaș la echipa FC Barcelona. Este fiul lui Carlos Busquets, unul dintre foștii mari portari ai Barcelonei și actualul antrenor de portari al clubului catalan.
* 1989: Alexandru Ologu (n. 16 iulie 1989, Craiova) este un fotbalist român care evoluează la echipa Worcester City pe postul de mijlocaș.

·         1990: James Maslow, cântăreț, dansator american (Big Time Rush)
* 1990: Daryl Homer (n. 16 iulie 1990, Saint Thomas, Insulele Virgine Americane) este un scrimer american specializat pe sabie, campion pan-american în 2011, vicecampion mondial în 2015 și vicecampion olimpic în 2016.

·         1996: Luke Robert Hemmings, cântăreț australian, membru al trupei 5 Seconds Of Summer
* 1998: Rina Matsuno (jap. 松野 莉奈, Matsuno Rina; n. 16 iulie 1998, Tokio, Japonia – d. 8 februarie 2017, Japonia) a fost un idol japonez, fotomodel, actriță și cântăreață japoneză. Ea a fost din 2010 membra unei trupei de fete Shiritsu Ebisu Chuugaku, membra trupei Minichia Bears. A murit pe 8 februarie 2017 din cauza unei boli de inimă. Înainte de moartea sa, a postat pe contul ei de Instagram, pe 6 februarie, spunând că s-a întors dintr-o excursie cu familia la Hakone. Cauza decesului: aritmie cardiacă.
Prezentare:

• A fost membră în trupe precum: Shiritsu Ebisu Chuugaku și Minichia Bears.
• A fost un model pentru revista de modă pentru femei, numită Larme.
• Ca actriță, a jucat în trei filme: Apartment 1303, Todai și The Joker Games: Escape.
• Numărul ei în trupă a fost 9 și culoarea ei în trupă a fost albastru.
• S-a născut la Tokyo, pe 16 iulie 1998.
• A fost o fană a lui Shuuka Fujii.
• A fost singurul copil, părinții ei fiind bucătari.
• Agenția ei de talente a fost Stardust Promotion.

Decese

·         1216: Papa Inocențiu al III-lea (n. 1161)

·         1342: A murit Regele Ungariei, Carol Robert D’Anjou; (n.1288). In timpul domniei sale, Tara Romaneasca sub conducerea voievodului Basarab I si-a obtinut independenta fata de Ungaria, dupa ce armatele conduse de el , au fost surprinse si infrante într-o ambuscadă la Posada, in ziua de 9 noiembrie 1330.

·         1557: Anne de Cleves, a patra soție a regelui Henric al VIII-lea al Angliei (n. 1515)

·         1576: Isabella de' Medici, ducesă de Bracciano (n. 1542)
* 1633: Johann Casimir (germană Johann Kasimir; 12 iunie 1564 – 16 iulie1633) a fost Duce de Saxa-Coburg. El a fost descendent al ramurei ernestine a Casei de Wettin.

Johann Casimir s-a născut la Castelul Grimmenstein din Gotha la 12 iunie 1564. A fost al doilea fiu din cei trei ai Ducelui Johann Friedrich al II-lea de Saxonia și a soției acestuia, Elisabeta de Simmern-Sponheim. Din cauza sancțiunii Sfântului Imperiu Roman împotriva Gothei (Reichsexekution), tatăl său a pierdut la 15 aprilie 1567 dominioanele sale și libertatea. Johann Casimir a locuit cu frații săi Frederic Henric (care a murit în 1572 la vârsta de 11 ani) și Johann Ernest și cu mama lor, prima dată la Eisenach, apoi la curtea unchiului său Johann Wilhelm la Weimar și în cele din urmă la Eisenberg, Thuringia.

În 1570 Dieta de la Speyer a restaurat fraților drepturile și privilegiile de la tatăl lor. Doi ani mai târziu, în vara anului 1572, mama lor s-a mutat în Austria pentru a se alătura soțului ei în captivitate. Câteva luni mai târziu, la 6 noiembrie 1572, cei doi fii ai ei au primit principatul de Saxa-Coburg-Eisenach. Principatul consta în zona de sud și de vest a Thuringiei, inclusiv orașele Eisenach, Gotha și Hildburghausen. Johann Casimir și fratele său s-au mutat la Coburg la 5 decembrie 1572.

Între 1578 și 1581 Johann Casimir a studiat la Universitatea din Leipzig. La 6 mai 1584 el s-a logodit, fără consimțământul tatălui ei, cu Anna de Saxonia, fiica lui Augustus de Saxonia, cu care s-a căsătorit la 16 ianuarie 1586 la Dresda. Numai după moartea Electorului Augustus de Saxonia la 11 februarie 1586, Ducele Johann Casimir la vârsta de 22 de ani a putut prelua, împreună cu fratele său, guvernarea principatului.

Clădirea guvernului, astăzi Stadthaus(primăria).

În 1596 frații au divizat principatul în două. Johann Ernest a primit principatul de Saxa-Eisenach și Casimir a continuat să domnească singur în Coburg. Dominioanele sale erau compuse din districtele Coburg cu subdiviziunile Lauter, Rodach și Gestungshausen bei Sonnefeld, Heldburg cu subdiviziunea Hildburghausen, Römhild, Eisfeld, Schalkau, Sonneberg, Neustadt, Neuhaus, Mönchröden și Sonnefeld.

Sub Johann Casimir, orașul reședinței sale, Coburg, a cunoscut o viață culturală intensă și au început o serie de construcții moderne. Schloss Ehrenburg a fost reconstruit în stil renascentist. Fostul Schloss Callenberg a fost extins într-o magnifică cabană de vânătoare; capela sa a fost sfințită în 1618 ca primul sanctuar protestant din Coburg. Veste Coburg a fost transformat în Cetatea Ducală și arsenalul precum și clădirile guvernamentale au fost reconstruite. Corul Bisericii Sf. Moriz fost înzestrat de către Johann Casimir în 1598, în onoarea părinții săi, cu una dintre cele mai frumoase epitafurile renascentiste din Germania - un monument alabastru înalt de 12 metri bogat sculptat. În plus, el a fondat Gimnaziul Casimirianum, a extins castelul familiei pentru a include moștenirea lui de colecții de cărți și l-a angajat în 1603 pe compozitor Melchior Franck ca Hofkapellmeister.

În timpul domniei sale, procesele de vrăjitoare și arderile au atins apogeul. El a permis continuarea a 178 procese de vrăjitoare. În 1593 Ducele Johann Casimir a divorțat de prima sa soție pentru adulter și a ținut-o captivă la Veste până la moartea ei. În 1599 s-a căsătorit cu Margaret, fiica Ducelui Wilhelm de Brunswick-Lüneburg.^[1] Johann a murit la Coburg la 15 iulie 1633, la vârsta de 69 de ani. Pentru că nu a avut copii, moștenirea sa a revenit fratelui său, Johann Ernst de Saxa-Eisenach.

Johann Casimir

·         1647: Tommazzo Aniello (Masaniello), conducator al rascoalei populare din Neapole a fost ucis; a luptat împotriva dominatiei spaniole, fiind proclamat capitan-general al poporului din Neapole.

·         1662: Alfonso al IV-lea d'Este (14 octombrie 1634 – 16 iulie 1662) a fost Duce de Modena și Reggio din 1658 până la moartea sa. A fost tatăl lui Mary de Modena, a doua soție a regelui Iacob al II-lea al Angliei.

Alfonso s-a născut în Modena, ca fiul cel mare al lui Francesco I d'Este, Duce de Modena și a primei lui soții, Maria Caterina Farnese, fiica lui lui Ranuccio I Farnese, Duce de Parma. A devenit Duce de Modena și Reggio la vârsta de 24 de ani, după decesul tatălui său în 1658. A avut o sănătate precară și a suferit de gută și tuberculoză. A murit de tânăr și a domnit mai puțin de patru ani.

În 1655 s-a căsătorit cu Laura Martinozzi, nepoata Cardinalului Mazarin, consolidând astfel alianța cu Franța. Când Laura a împlinit 16 ani, la 27 mai 1655, ea a fost căsătorită cu ducele de Modena prin procură la Palatul Compiègne.

În 1659 Războiul franco-spaniol era pe sfârșite și Modena a fost răsplătită cu orașul Correggio pentru că a susținut Franța.

A fost succedat de fiul său, în vârstă de doi ani, sub regența Laurei Martinozzi.

Alfonso al IV-lea d'Este

Duce de Modena și Reggio

Alfonso IV d'Este, de Justus Sustermans.

* 1740: Contesa Palatină Maria Anna de Neuburg (spaniolă Mariana de Neoburgo; germană Maria Anna von Neuburg) (28 octombrie 1667 – 16 iulie 1740) a fost regină consort a Spaniei din 1689 până în 1700 ca a doua soție a regelui Carol al II-lea al Spaniei. În țara ei adoptivă a fost cunoscută ca Mariana. A fost mătușa Elisabetei Farnese.

Maria Anna de Neuburg

* 1764: Ivan al VI-lea Antonovici (în rusă Иван VI Антонович; n. 23 august1740 – d. 16 iulie 1764) a fost un împărat-copil al Rusiei, proclamat în octombrie 1740, pe când avea doar două luni; de facto însă Ivan nu a domnit, conducerea statului fiind efectuată sub regența lui Ernst Johann von Biron. În timp de cca. un an, el a fost răsturnat de împărăteasa Elisabeta, fiica lui Petru I. Ivan și-a petrecut restul vieții sale ca prizonier și a fost ucis de gărzile sale în timpul unei tentative de eliberare

Ivan al VI-lea

·         1782: Louisa Ulrika a Prusiei (suedeză Lovisa Ulrika; germană Luise Ulrike) (24 iulie 1720 - 16 iulie 1782) a fost regină a Suediei în perioada 1751-1771 ca soție a regelui Adolf Frederick al Suediei și regină-mamă a regilor Gustav al III-lea al Suediei și Carol al XIII-lea al Suediei.

Louisa Ulrika a fost fiica lui Frederick William I al Prusiei și a soției lui Sophia Dorothea de Hanovra și sora mai mică a lui Frederick cel Mare. A primit numele suedez Ulrika datorită nașei sale, regina Ulrika Eleonora a Suediei.

La 18 august/29 august 1744, la Palatul Drottningholm, Ulrika s-a căsătorit cu Adolf Friedrich von Holstein-Gottorp, care fusese numit Prinț Moștenitor al Suediei în 1743 și după accesiunea sa la tron a domnit ca regele Adolf Frederick al Suediei. Ea a fost recomandată ca mireasă de către Împărăteasa Elisabeta a Rusiei. Totuși, la început, sora Ulrikăi, Prințesa Anna Amalia a Prusiei a fost luată în considerare, deoarece fratele ei avertizase că Louisa Ulrika era prea ambițioasă pentru a fi o regină bună într-o monarhie fără putere, așa cum era Suedia în timpul Frihetstiden. Fratele ei, regele Frederik a spus că Louisa Ulrika era "arogantă, temperamentală și intrigantă" în timp ce Amalia era "mai potrivită"; s-a sugerat că hotărârea lui Frederik a fost pronunțată deoarece el credea că Amalia era mai ușor de controlat ca agent prusac decât mult mai dominanta Louisa Ulrika. Însă reprezentanții suedezi au preferat-o pe Ulrika.

Atunci când a ajuns în Suedia, în 1744, Louisa Ulrika a fost primită cu mare entuziasm cu speranța că va rezolva problemele succesiunii și și-a câștigat popularitate cu frumusețea ei și cu nașterea copiilor; nici un copil nu se născuse în Casa regală suedeză în ultimii 50 de ani.

La sosire, a primi în dar Palatul Drottningholm, unde a locuit împreună cu curtea ei. Era descrisă ca fiind frumoasă, cultivată și interesată de știință și cultură însă și extrem de mândră și arogantă, ceea ce a făcut-o din ce în ce mai plăcută în timp.

Curtea cuplului de prinți moștenitori, numită "Tânăra Curte", se amuza cu picnicuri și teatru. Tânăra Curte era influețată puternic de contele Tessin. Contele Carl Tessin a escortat-o pe Ulrika în Suedia iar el și soția lui au avut o mare influență asupra ei în primii ani. Prințului Adolf Frederick nu i-a păsat niciodată prea mult de Tessin însă în 1745, contele Tessin a fost numit mareșal al curții regale iar mai târziu guvernator al fiului lor; Contesa Ulla Tessin a fost numită Prima Doamnă de Onoare. Tessin era în spatele multor surprize și aranjamente de amuzament pentru Tânăra Curte.

În timp ce era prințesă moștenitoare, au existat zvonuri că ar fi avut o aventură cu contele Tessin. Acest lucru nu a fost adevărat: mai târziu, fiul ei Gustav al III-lea a replicat acestor zvonuri că deși contele a fost îndrăgostit de ea, sentimentele au fost unilaterale.

Deja ca prințesă moștenitoare era activă din punct de vedere politic. Idealul ei politic era monarhia absolută și i-a displăcut constituția Suediei din momentul în care i-a fost explicată. De asemenea, i-a displăcut sistemul juridic. Era înconjurată de nobili loiali de la Partidul Hats și inițial s-a aliat cu ei în ambiția sa de a restaura puterea tronului regal dar de-a lungul anilor a început să adune adepți din toate partidele. După nașterea primului fiu în 1746 ea și prințul moștenitor au adunat adepți și de la Partidul Caps. A învățat suedeza și a vizitat câțiva membri marcanți din Partidul Caps. Parlamentul a votat pentru alianța dintre Suedia, Prusia și Franța in același an.

Louisa Ulrika a Prusiei de Lorens Pasch cel Tânăr.

În 1751 Louisa Ulrika a devenit regină. A revitalizat curtea regală care a fost neglijată în timpul domniei regelui Frederick I și a înființat teatru la Palatul Drottningholm. Interesul ei pentru teatru era în întregime sub influență franceză șia a întrerupt dezvoltatrea teatrului național suedez de la Bollhuset înlocuindu-l cu teatru francez, cu trupa Du Londel.

În principal Ulrika este amintită în Suedia pentru fondarea în 1753 a Academiei Regale Suedeze de Litere, Istorie și Antichitate (Witterhetsakademin). A fost patroana științelor și artelor, un protector al muncii oamenilor de știință cum ar fi Carl von Linné sau artiști ca pictorița Ulrika Pasch și poeta Hedvig Charlotta Nordenflycht. "Adoptarea" lui Gustav Badin în 1757 a fost privită ca un experiment științifică.

Anul 1754 a fost anul înstrăinării de contele Tessin. În 1751 părea că el căzuse din grații iar Tesiin i-a scris că ea n-a mai discutat politică cu el de mult timp. Cu un an înainte Tessin o convinsese să aprobe logodna dintre fiul lui cel mare și o prințesă daneză când ea însăși prefera o altă mireasă. Prințul moștrnitor Gustav a scris în 1769 că Tessin i-a făcut reginei "sugestii care sunt departe de respectul datorat unui suveran". Regele l-a srprins pe Tessin în genunchi înaintea reginei iar contele și contesa Tessin și-au pierdut poziția.

Imediat ce a devenit regină în 1751 Ulrika a început pregătirile pentru răsturnarea parlamentului. Jurământul de respectare a constituției pe care l-a făcut soțul ei la urcarea pe tron a fost o mare durere pentru ea. Încercarea ei pentru o revoluție regală a fost împiedicată în 1756. În acelasi an, Suedia a intrat în război împotriva fratelui ei, lucru la care ea s-a opus. Cu toate acestea ea a rămas o figură dominantă, cu numeroase certuri cu guvernul de-a lungul anilor. În 1763 guvernul a rugat-o să-i scrie fratelui ei, regele Prusiei, în scopul de a preveni ca provincia suedeză Pommerania să fie anexată Prusiei după războiul de șapte ani, lucru pe care ea l-a făcut cu o mare putere de convingere. Ca semn de gatitudine pentru acest act, guvernul i-a plătit datoriile, ceea ce a făcut posibil ca ea să-și folosească banii pentru a influența votul din parlament prin mită; acesta era planul ei—dorea să schimbe constituția prin acestă metodă.

După 1766, tentativele ei au eșuat iar activitatea ei politică s-a sfârșit; în 1766-1771 opoziția anti-parlamentară privea la fiul ei Prințul Moștenitor Gustav în locul ei. Relația cu fiul ei a devenit tensionată. Dorea ca Prințul Moștenitor să se căsătorească cu nepoata ei, Philippine de Brandenburg-Schwedt, fiica surorii sale favorite însă a trebuit să aprobe logodna cu Sophia Magdalena a Danemarcei împotriva dorinței ei. A fost și mai nemulțumită atunci când căsătoria a avut loc, în 1766. În timpul afacerii din 1768, când regele a fost nevoit să abdice, regaliștii, pentru prima dată, s-au întors spre fiul ei.

Aroganța ei, opiniile sale politice și conflictele cu parlamentul au făcut-o din ce în ce mai puțin iubită în timpul domniei soțului ei.

Lovisa Ulrika, de Alexander Roslin, 1775

În 1771, când regele a murit ea a devenit regina mamă. În momentul morții regelui, Louisa Ulrika era foarte nepopulară în Suedia. În 1772, fiul ei, noul rege a avut succes acolo unde ea a eșuat în 1756, răsturnarea democrației și reinstalarea monarhiei absolute, ceea ce a însemnat o mare satisfacție pentru ea. În momentul loviturii de stat era la Berlin împreună cu fiica ei. Când fratele ei i-a scris că țările vecine vor să atace Suedia, ea i-a răspuns că va apăra provincia Pomerania împotriva lui cu propriul sânge.

Nu s-a împăcat niciodată cu poziția de regină-mamă iar ultimii ani și i-a petrecut în amărăciune. Se aștepta să fie adevăratul conducător din spatele tronului iar atunci când fiul ei a precizat că va conduce independent de ea, relația lor s-a înrăutățit. În 1772 el a împiedicat planurile ei de a-și căsători cel de-al doilea fiu, Carol cu Philippine de Brandenburg-Schwedt; în 1774 Carol s-a căsătorit cu Hedwig Elizabeth Charlotte de Holstein-Gottorp și Gustav i-a plătit datoriile mamei sale cu condiția ca aceasta să-și stabilească curtea separat la Fredrikshof. În 1777 a fost forțată să vândă Palatul Drottningholm fiului ei Gustav. N-a fost apropiată de nici una dintre nurorile sale, numind-o pe Sophia Magdalena "rece și timidă" iar pe Hedwig Elizabeth Charlotte "cochetă".

În 1777-78, conflictul cu fiul ei a izbucnit iar Ulrika a fost figura centrală într-un mare scandal de succesiune privind legimitatea prințului moștenitor. În 1777, fiii ei mai mici au vizitat-o. Ei au susținiut că toate femeile de la curte aveau un iubit cu excepția mamei lor deși ei nu credau că ar fi cineva care ar spune "nu". Fiii ei au întrebat-o dacă a auzit zvonurile legate de aventura Sophiei Magdalena cu Fredrik Munck. Ulrika s-a supărat și i-a ordonat prințului Carol să investigheze care este adevărul. Carol a vorbit cu Munck, Munck a vorbit cu Gustav, Gustav a vorbit cu Carol care a susținut că totul a fost din vina reginei mamă. Regina mamă și fiul ei s-au certat puternic. Când fiul regelui s-a născut în 1778, toată lumea a crezut că este fiul lui Munck. Un mare scandal a izbucnit iar regele chiar și-a amenințat mama cu exilul în Pomerania. În urma conflictului, coiii ei mai mici, Frederick și Sofia Albertina au fost de partea ei.

Ulrika a fost obligată să facă o declarație oficială în care și-a retras acuzațiile; a fost o repetare a umilințelor ei din 1756. declarația a fost semnată de toți membrii adulți ai casei regale cu excepția cuplului regal. Relația cu Gustav n-a fost reparată niciodată.

Louisa Ulrika a Prusiei

Regină a Suediei

Louisa Ulrika, regină a Suediei, pictură de Antoine Pesne, c. 1744

·         1857 - A murit Pierre Jean de Béranger, poet şi şansonetist francez ale cărui cântece s-au bucurat de o mare popularitate în epocă (n.19.08.1780).
* 1879: Maria Teresa de Savoia (Maria Teresa Fernanda Felicitas Gaetana Pia; 19 septembrie 1803 – 16 iulie 1879) a fost soția lui Carol al II-lea, Duce de Parma

* 1882: Mary Todd Lincoln (n. 13 decembrie 1818, Lexington, Kentucky - d. 16 iulie 1882, Springfield, Illinois) a fost soția lui Abraham Lincoln (al șaisprezecelea președinte al Statelor Unite ale Americii) și a fost Primă doamnă a SUA din 1861 până în 1865.
A fost cel de-al patrulea copil din cei 7 pe care cuplul Roberth Smith și Elizabeth Parker Todd i-au avut. Mama lui Mary a decedat după ce a dat naștere celui de-al șaptelea copil, iar tatăl său s-a recăsătorit cu Elizabeth Humphreys cu care a mai avut 9 copii.

Mary Todd Lincoln

·         1887: Laurent-Guillaume de Koninck, paleontolog și chimist belgian (n. 1809)

·         1890: A murit Leon Negruzzi, scriitor roman

* 1895: Traian Doda (n. 14 iulie 1822, satul Prilipeț, județul Caraș-Severin; d. 16 iulie 1895, Caransebeș) a fost o personalitate de seamă a Banatuluisecolului al XIX-lea, militar de carieră român în armata habsburgică, care a avansat până la gradul de general de brigadă al Armatei Comune și politician, membru al Dietei Ungariei.
Traian a fost un fiu ieșit din popor, dintr-o familie de grăniceri și țărani. Tatăl lui, tot cu prenume Traian, a fost sergent în administrarea regimentului de graniță valaho-ilir din Imperiul Austriac și crescător de omide de mătase.^[2] A fost rudă apropiată cu generalul Nicolae Cena. (1844-1922).^[3] A învățat la Prilipeț, Mehadia și Caransebeș, iar studiile militare le-a desăvârșit la Academia Militară Tereziană din Wiener Neustadt.

La anul 1842 Traian Doda a fost numit locotenent în regimentul de graniță bănățean nr. 13 și a condus pentru trei ani institutul de învățământ matematic în Caransebeș.

Arad în secolul XIX.

În 1848 a participat la asediul de la Veneția, unde, împărțit ca avanpost în Cava Zuccherina, a executat cu succes o lovitură, prinzând în ziua de 6 noiembrie la Cavallino 50 de inamici și capturând o navă. Imediat după acest eveniment a fost ridicat la gradul de căpitan. După acea a fost transferat în Banat, pentru a ajuta la terminarea revoluției maghiare. El a fost rănit grav în bătălia de la Reșița. În ianuarie 1849 a fost ordonat ca ofițer de stat major în cadrul corpului generalului de divizie Franz von Gläser. În lupta de la Arad, la data de 8 februarie a acestui an, a izbutit, condus de nevoie și indiferent de interdicția existentă, să transporteze patru tunuri de rachete peste Mureșul înghețat. Atacând adversarii i-a refulat, și a reușit așa, să elibereze două departamente al batalionului Leiningen nr. 2 din încercuire. Mai târziu, Traian Doda a condus între altele de trei ori cu prudență și abilitate coloane de provizii la Arad. Pentru comportarea sa hotărâtă și eficientă a fost decorat de împăratul Franz Joseph al Austriei cu expresia de cea mai mare satisfacție și cu Crucea de Merit Militar cu decorație de război. După acea a dezvoltat, ca ofițer de stat major sub comanda generalului de divizie Eduard conte de Clam-Gallas, strategii de succes pentru ocuparea Transilvaniei, și a participat la luptele de la Illyefalva (23 iulie 1849) și Bükszád (1 august 1849).^[4]

La 1 decembrie 1857 a devenit maior în regimentul de graniță Sf. Gheorghe nr. 65 la Varaždin; a fost transferat în acest rang la secțiunea Statului Major General pentru gestionarea trupelor și magazinelor în aprilie 1858.^[5] La 18 august 1860, a fost numit locotenent colonel și șef al acestei secțiuni,^[6] apoi numit colonel în regimentul de graniță nr. 2 și comandant de spațiu pentru Veneția în anul 1864.^[7]

La 20 noiembrie 1866 a fost desemnat șef al Statului Major al Comandaturii Generale din Zagreb.^[8] În sfârșit a fost brigadier-colonel, mai întâi al diviziei de trupe nr. 13, apoi din octombrie 1869, al diviziei nr. 22.^[9]

A fost numit general de brigadă la 30 aprilie 1870 (rangul de la 11 mai 1870) și comandant al brigăzii k.u.k. nr. 12 din Cracovia. A intrat la pensie pe ziua de 1 noiembrie 1872.

Liceul "Traian Doda", Caransebeș

Monumentul lui Traian Doda la Caransebeș

După pensionare ca general s-a stabilit la Caransebeș și s-a dedicat activității politice de emancipare a românilor bănățeni. A susținut înființarea Comunității de Avere, după desființarea Graniței Militare Bănățene, și ales, la 19 decembrie 1879, ca prim președinte al acesteia.^[11]

A și luptat mult pentru înființarea unei școli de meserii la Bozovici și a unui liceu cu predare în limba română în Caransebeș, dar din cauza opoziției de către autoritățile maghiare n-a izbutit. De abia in anul 1919 această școala a fost inaugurata și poartă astăzi, în onoarea sa, numele lui.^[12]

Generalul, care vorbea fluent șase limbi, a fost ales în Dieta de la Budapestaprima dată la 10 ianuarie 1874, apoi, până în 1887, încă de cinci ori, situându-se împreună cu Vincențiu Babeș în fruntea luptei pentru drepturile românilor din Transilvania și Banat. A fost de multe ori insultat de naționaliștii maghiari. Un incident mai grav a avut loc în octombrie 1875, în timpul unui discurs electoral la Caransebeș. Naționaliștii maghiari au cerut patetic, printre altele, ca procurorul să-l aresteze pe Doda, pentru opiniile sale politice.^[13]

În discursul său electoral din 14 octombrie 1887 a cerut din nou cu vehemență libertatea și autodeterminarea populației românești, în primul rând din cauza închiderii școlilor românești de către administrația maghiară. A fost pus sub acuzare la 17 septembrie 1888 la Arad și condamnat în absență (Doda a stat, ca măsură de precauție, în Viena) la doi ani de închisoare și o amendă de 2.000 de coroane, pedeapsă grațiată de împăratul Franz Joseph. La scurt timp deputatul Doda a suferit un accident vascular cerebral și s-a retras din viața politică.^[14]

La înmormântarea generalului Doda au participat multe mii de români din toate părțile. Slujba a fost oficiată de episcopul Nicolae Popea al Caransebeșului, însoțit de o asistență numeroasă.^[15]

Pe mormântul său, alfat în cimitirul din Caransebeș, este trecut următorul epitaf: „Dreptatea ți-a fost deviza, luptând pentru ea te-ai stins“.

Traian Doda

Generalul Traian Doda

·         1896: A murit Edmond de Goncourt, scriitor francez , initiator al romanului documentar alaturi de fratele sau – Jules-Alfred de Goncourt. Edmond Louis Antoine Huot de Goncourt (n. 26 mai 1822 – d. 16 iulie 1896) a fost un scriitor, critic literar, critic de artă și publicist francez, precum și fondatorul Academiei Goncourt. Fratele său, Jules de Goncourt, a fost la rându-i un valoros scriitor. Dupa moartea fratelui sau, Edmond de Goncourt a intemeiat “Academia Goncourt”, care distribuie un premiu anual, pentru cel mai bun roman aparut in Franta; (n. 26.05.1822).

·         1931 - A murit geologul şi paleontologul Sabba Ştefănescu (n.12.01.1857).

* 1940: Alexander Koenig (n. 1858, Sankt Petersburg - 16 iulie 1940, Gut Blücherhof, Klocksin, Mecklenburg - Pomerania Inferioară) a fost un naturalist și zoolog german.

Alexander Koenig a fost fiul omului de afaceri în domeniul producției de zahăr Leopold Koenig care s-a mutat din cauza afacerilor în St. Petersburg, Rusia. La vârsta de 9 ani König vine în Bonn unde tatăl său cumpărase o vilă pe malul Rinului, azi Villa Hammerschmidt. Aici va urma, împreună cu fratele său Carl Koenig, până în anul 1874, liceul regal din Bonn. În primăvara anului 1874 se va muta la Gimnaziul Arnoldinum din Steinfurt. În acest timp începe să adune ouă de păsări și să facă conservarea unor cadavre de animle. În cartea sa Erinnerungen eines alten Burgsteinfurter Schülers (Bonn 1933) (în traducere „Amintirea unui școlar bătrân din Burgsteinfurt”) naturalistul descrie anii petrecuți în gimnaziu, ani care i-au decis viitorul. În anul 1882 nu reușește la bacalaureat, examen pe care-l va lua doi mai ani

Villa Hammerschmidt (2008)

mai târziu la Gimnaul Uman din Demmin.

În continuare va urma studiile de zoologie la Universitatea Ernst-Moritz-Arndt-Universität Greifswald și Philipps-Universität Marburg din Marburgunde va face și lucrarea de doctorat, despre problemele de taxonomie a mallophagilor (păduchilor de pasăre), și va obține titlul de „Dr. rer. nat.” După călătorii numeroase întreprinse în scopuri de cercetare, a așezat piatra de temelie în Bonn pentru clădirea unui muzeu de științe naturale care va purta mai târziu numele lui fiind numit Muzeul de științe naturale Koenig. Clădirea era deja gata netencuită în anul 1914, dar terminarea ei a fost prelungită din cauza izbucnirii primului război mondial și folosirii ei ca și cazarmă de trupele aliate. În afară de aceasta Koenig va avea din cauza inflației greutăți financiare. În anul 1929 Koenig dăruiește clădirea regimului imperial german, iar în 1934 va fi deschisă ca muzeu. Koenig a trăit ultimii ani în Bonn și pe proprietatea sa din Mecklenburg.

În anul 1948 clădirea a devenit sediul parlamentului RFG care ulterior se va muta la Villa Hammerschmidt. Azi se pot vedea în Muzeul Koenig colecțiile despre păsări și mamifere tropicale sau polare ale naturalistului german.

Alexander Koenig

·         1943: Eugen Lovinescu (n. 31 octombrie 1881, Fălticeni - d. 16 iulie1943, București) a fost un critic și istoric literar, teoretician al literaturii și sociolog al culturii, memorialist, dramaturg, romancier și nuvelist român, cel mai de seamă critic după Titu Maiorescu^[3].

Este autorul teoriei Sincronismului și al Mutației valorilor estetice. În ciuda valorii sale incontestabile, a faptului că și-a susținut doctoratul la Paris cu Émile Faguet, a ocupat doar o catedră de profesor de latină la liceul Matei Basarab din București, respectiv a fost profesor al Colegiului Național Mihai Viteazul din București.

Este tatăl criticului Monica Lovinescu și unchiul prozatorului Anton Holban, al dramaturgului Horia Lovinescu și al criticului literar și specialistului în ocultism Vasile Lovinescu.

Urmează gimnaziul la Fălticeni, apoi cursurile Liceului internat din Iași(1896-1899). Este licențiat al Facultății de limbi clasice a Universității din București, cu o lucrare despre sintaxa latină (1903). Activează ca profesor de liceu la Ploiești (1904-1906) și la București.

Debutează publicistic în suplimentul literar al Adevărului (1903), cu un articol despre studiile sale clasice. În 1904 își începe colaborarea la Epoca, scriind despre Mihail Sadoveanu. A continuat în 1905 cu articole despre scriitori sămănătoriști și poporaniști (Octavian Goga, Șt.O.Iosif, Alexandru Brătescu-Voinești, Popovici-Bănățeanu, I.Gorun, Sandu-Aldea, Ion Agârbiceanu, Emil Gârleanu), toate acestea constituind subiectele reunite în cele două volume de debut Pași pe nisip..., apărute în 1906. În această perioadă a activității sale, preocupat fiind de mișcarea literară de la Sămănătorul, se prefigurează confruntările cu marii doctrinari Nicolae Iorgași Garabet Ibrăileanu.

Între 1906-1909 se află la Paris pentru pregătirea doctoratului. Obține titlul de doctor în litere cu o lucrare despre Jean-Jacques Weiss et son oeuvre littéraire; lucrare suplimentară: Les voyageurs français en Grece au XIX-e sičcle (1909), ambele prezentate elogios de criticul Emile Faguet.

Colaborează la revista Convorbiri literare a lui Mihail Dragomirescu între anii 1907-1909 și publică primele două volume de Critice (I, 1909; II, 1910).

În această perioadă publică monografiile Gr. Alexandrescu (1910), C. Negruzzi (1913), „Gh. Asachi„ (1921). Încearcă, dar fără succes, să intre în învățământul universitar, la Iași (unde în iunie 1912, în urma unui concurs, îi este preferat Garabet Ibrăileanu) sau la București (unde în 1913 criticul îl suplinește pe Pompiliu Eliade cu un curs despre romantism).

Patronează - până la sfârșitul vieții - cenaclul Sburătorul și este director al revistei literare Sburătorul(1919-1922; 1926-1927).

Puțini au avut de la început și într-o măsură atît de hotărâtoare, ca Eugen Lovinescu, conștiința vocației critice. Adolescent aproape, citise foiletoanele lui Emile Faguet din Revue des deux mondes și crescuse, cum singur mărturisește undeva, cu Criticele lui Maiorescu pe masă. Critica a fost, așadar, pentru el o fatalitate. La vârsta când alți tineri sînt atrași de poezie (de cele mai multe ori din necesități pur sentimentale) sau devorează proza cu subiecte polițienești, singuraticul elev de la Liceul Internat din Iași urmărea cu prematură seriozitate dezbaterile literare și întocmea el însuși note și cugetării critice, dovedind pasiune pentru o disciplină în contradicție, de pe acum, cu temperamentul lui elegiac, contemplativ, Lovinescu ne invită să căutăm originea criticii sale în straturile ... muzicale ale sufletului, în stările de conștiință nediferențiate, misterioase, chip de a spune că în alcătuirea unei personalități critice intră, în afară de informația bogată, inflexibilitatea morală, și un element afectiv, muzical, fără de care voința de a scrie e paralizată și orice activitate literară fără sens.

Criticul nu este, cum crede toată lumea, produsul unei culturi, ci, înainte de orice, expresia unei sensibilități originale, un creator care se caută pe sine comentând pe alții. E. Lovinescu vorbind de vocația sa critică, în sensul de mai înainte, indica izvorul misterios, stările chinestezice din care pornesc toate construcțiile sale critice și ideologice. Exagerînd în sensul impresioniștilor, Lovinescu tinde de fapt să destrame concluzia după care, atunci ca și acum, criticul nu e, în cel mai fericit caz, decît fructul unui sistem ideologic, un individ cu ochelarii bine înfipți pe nas. În judecata celor mai mulți, el e sticletele care, venit tîrziu în fața creatorului biblic, după ce culorile primordiale se sfîrșiseră, a fost uns cu ceea ce rămăsese de la celelalte păsări mai norocoase.

Avînd despre sine și, în genere, despre critică altă înțelegere și prețuire, Lovinescu a respins de la început prejudecățile unei activități facile care parazitează pe marginea textelor. Convingerea lui sigură e că un critic se naște, și nu se face. Cultura desăvîrșește ceea ce natura însămînțase de mult, și între poet și critic nu e o diferență esențială din moment ce în orice rînd scris intră cu necesitate un accent muzical. În ceea ce privește expresia, critica are, iarăși, posibilitățile oricărui alt gen: talentul individual dă, singur, măsura originalității cu observația că, spre deosebire de poet, criticul operează cu simboluri intelectuale, aduse la înțelegerea cititorului prin alegorii spirituale, disocieri, comparații edificatoare ușor de prins.

Cu aceste convingeri, critica lui E. Lovinescu va porni nu numai dintr-o conștiință ideologică și estetică, ci din necesitatea de a elibera, sub forma expresiei critice, un fond de neliniști spirituale și afective, dintr-o necesitate — altfel spus — de confesiune. Sensul tragic al acestei experiențe iese din contradicțiile ce apar, în chip fatal, între rigorile genului critic și disponibilitățile sufletești elegiace ale intelectualului moldovean care poartă în celula intimă a ființei sale morale spiritul de resemnare și plăcerea purei contemplații. Dar cum și altădată au ieșit din suflete elegiace mari polemiști, fu dat și lui E. Lovinescu să învingă, prin exercițiu critic, piedicile pe care temperamentul le-a pus în calea unei profesiuni aspre. Din moldoveanul resemnat, copleșit de ideea morții, cu o reală inapetență de viață, a ieșit un polemist în linie maioresciană, rar egalat în epocă. Scepticismul moral și relativismul estetic sînt, cu adevărat, expresii ale spiritului său hrănit de operele antichității, dar, printr-o paradoxală convertire de valori, în comentariu critic ele s-au transformat din forțe defensive în pîrghiile unei acțiuni critice agresive, negatoare, la început, în opoziție mai totdeauna cu opiniile curente. Peste această dramă temperamentală pe care o lungă carieră critică n-o va destrăma cu totul, se va ridica alta ce ține de condiția generală a criticului. E. Lovinescu reprezintă, într-un anumit sens, expresia ei cea mai tragică.

Una peste alta, Lovinescu era, în momentul plecării sale în Franța, autor a cîteva volume de specialitate, a două volume de critică și a unui manual școlar, primul dintr-o lungă serie. Boala și conștiința morții apropiate nu-l vor împiedica, așadar, să scrie într-un ritm care în epoca maturității va duce la producția de trei-patru volume pe an. Ritm normal de lucru pentru alte literaturi, neobișnuit la noi unde criticul își epuizează dialectica lui cea mai fină în discuțiile de cafenea. Și din acest punct de vedere E. Lovinescu va impune în critica românească o etică a muncii, va face din critică o profesiune intelectuală, cu îndatorirea de a se pronunța despre toate scrierile literare dintr-o epocă.

În anii pregătirii doctoratului, la Paris, colaborează la Convorbirile critice ale lui Mihail Dragomirescu cu foiletoane de un grațios scepticism intintelectual. Acestea vor intra, apoi, în primele volume de Critice. Lucrarea de doctorat (Jean-Jacques Weiss et son oeuvre littéraire) e prefațată de Émile Faguet, punctul de atracție, la acea dată, în viața intelectuală a Parisului. Ca lucrare complementară, Lovinescu prezintă volumul Les voyageurs français en Grèce au XIX-e siècle (1800-1900), prefațat și acesta de o autoritate universitară, Gustave Fogères. Din comisia de doctorat face parte și celebrul critic literar Gustave Lanson. Titlul i se acordă, și, în 1910, Lovinescu se întoarce definitiv în țară. În vara anului 1909 scrisese, în vacanța petrecută la Fălticeni, un studiu mal întins despre Grigore Alexandrescu, în intenția, bănuim de a-și netezi calea spre universitate. Lovinescu intuiește utilitatea sintezelor critice și înaintea lui G. Călinescu, introduce în studiul autorilor clasici examenul estetic. După Grigore Alexandrescu, alți doi autori sunt citiți și comentați cu un ochi critic mai atent: Costache Negruzzi (monografia apare în 1913) și Gheorghe Asachi (1921).

În 1910, ține la Universitatea din București o lecție de deschidere privitoare la Critica și istoria literară, unde definește metoda impresionistă (arta de a surprinde, în operă caracteristicul - semnificativul și de a-l reliefa printr-o expresie adecvată) și rigorile istoriei literare, o știință, aceasta, complexă, la îndemîna spiritelor cultivate. Sunt, aici, idei pe care Lovinescu le va abandona mai târziu. În fața spiritelor academice (decanul facultății era Ion Bianu) criticul se arată mai concesiv, dar simpatia pe care o arată metodelor tradiționale ale istoriografiei și prețuirea pentru scriitori mai vechi nu înduioșează împietritul suflet universitar. Lovinescu, intrând de la început în conflict cu puternicul N. Iorga și cu alte autorități universitare (perseverent împotriva lui Lovinescu va fi Ovid Densușianu) nu e acceptat, nici acum, nici mai târziu, deși avea mai mult poate decât oricare altul din generația sa însușirile necesare. E pentru puțină vreme profesor la Iași (în circumstanțe pe care criticul le va povesti, cu lux de amănunte, în Memorii), dar în 1912 e înlocuit, în urma unor aranjamente politice locale, cu Garabet Ibrăileanu.

De la această dată relațiile cu animatorul Vieții românești se înrăutățesc și, până la sfârșit, ele vor cunoaște toate formele polemicii autohtone. E. Lovinescu a rămas însă un simplu profesor de latină la liceul Matei Basarab din București toată viața sa. Nu știm, azi, dacă trebuie să regretăm sau nu ținerea lui Lovinescu departe de Universitate și de Academie. E, desigur, la mijloc o mare nedreptate, nu singura, firește, ce s-a făcut în cultura română, căci în timp ce nume azi cu desăvârșire uitate au ocupat fotolii academice sau au ținut în fața amfiteatrelor goale lecții plicticoase, mediocre compilații, multe spirite înalte au fost sistematic respinse de la orice recunoaștere.

Când Tudor Arghezi este respins (în 1927, anul apariției Cuvintelor potrivite), de la premiul național de poezie în favoarea obscurului Alfred Moșoiu, faptul ne poate umple de înțelepciune. I s-a făcut, deci, lui Lovinescu o mare injustiție, prima dintr-o lungă serie. Dar poate că această nedreptate să fi hotărât mai repede spiritul său să îmbrățișeze cariera de critic literar.

Dezlegat de obligații protocolare, Lovinescu s-a dedicat unei discipline care nu se poate înțelege fără autonomie morală. A fost deci critic, nimic mai mult, dar nici mai puțin, va spune chiar el, odată, într-o clipă de confesiune amară. A dus adică o existență socială obscură (simplu profesor secundar de limba latină), n-a făcut politică și-nu s-a bucurat de nici o favoare oficială. A scris articole în fiecare săptămână și după război, cînd omul a ajuns la un echilibru moral mai durabil și situația materială i s-a consolidat, ritmul său de lucru e de trei-patru volume pe an. A creat astfel o operă întinsă, neegalată, ca volum, în critica românească și rar egalată și în ce privește calitatea speculației și a expresiei critice. In ce privește obiectul foiletonului, Lovinescu nu are prejudecăți: scrie despre tot și comentează, la început, orice îi cade sub ochi: Matilde Serao, Panait Cerna, Benvenuto Cellini și I. A. Bassarabescu, Antonio Fogazzaro și Vasile Pop, Contesa Anna de Noailles și Mihail Sadoveanu, într-un stil disociativ, fluent, agreabil la lectură. Colaborează, la Convorbiri literare, la Noua revistă română, Flacăra, Rampa. Volumele Critice III și IV (1915, 1916), în care adună comentariile publicate în acești ani se concentrează în jurul a câtorva idei estetice mai generale. Concepțiile de mai târziu ale criticului, privitoare la obiectivarea epică și intelectualizarea poeziei, le aflăm aici.

Lovinescu se află, acum, în pragul morții și toate ideile sale, de o limpezime și o gravitate nefirească, răzbat într-un tărîm metafizic. Deși împăcat de timpuriu cu ideea dispariției, omului care citise atîtea opere pline de ideea zădărniciei vieții îi e totuși teamă să privească negurile de dincolo de porțile negre. Bolnav, el se gîndește la izbăvire, și gestul de tandrețe al unui confrate îl mișcă pînă la lacrimi. „Uluit — răspunde el lui Tudor Arghezi, în Informația zilei (31 mai 1943), cu cîteva săptămâni înaintea morții — mă țin acum de zidurile prăbușite, ca după un cutremur, căci în timpul ei mi s-a arătat atîta interes, dragoste, devotament din partea atîtor persoane mai de aproape sau mai de departe, cărora nu le acordasem decît... răbdare și cifre de evaluări, încît întregul meu univers moral s-a zguduit din temelii... Mă simt sărac și umil, rușinat de mine însumi și mai nevrednic decît toți cei ce mă înconjoară [...]. înfiorați, ne strângem uneltele sărace de lut și ascultăm torsul stelelor."

·         1946: Prințesa Charlotte de Schaumburg-Lippe (10 octombrie 1864–16 iulie 1946) a fost fiica Prințului Wilhelm de Schaumburg-Lippe și a soției lui, Prințesa Bathildis de Anhalt-Dessau. A fost a doua soție a regelui Wilhelm al II-lea de Württemberg și a devenit regina Charlotte de Württemberg. Nu a fost numai ultima regină a Württembergului ci și ultima regină în viață a oricărui stat german.
Charlotte s-a născut la Schloss Ratiborschitz, Boemia (astăzi Ratibořice, Česká Skalice, Cehia) și a crescut pe domeniul princiar de la Náchod. Pe lângă interesele de cultură generală cum ar fi muzica și arta ea a fost pasionată de sport cu ar fi înot, tenis, ciclism și - neobișnuit pentru o femeie a acelor timpuri - schi. De asemenea era pasionată de vânătoare.

Soțul Charlottei Prințul Moștenitor Wilhelm.

La 8 aprilie 1886 s-a căsătorit cu moștenitorul tronului regatului Württemberg, Prințul Moștenitor Wilhelm, care în 1891 a devenit regele Wilhelm al II-lea de Württemberg (Wilhelm II. von Württemberg).^[1] Ea a fost cea de-a doua soție și, ca și predecesoarea sa, Prințesa Marie de Waldeck și Pyrmont, nu a fost interesată de politică. În cazul în care căsătoria a avut loc din motive de stat - Wilhelm nu a avut moștenitor de sex masculin - a fost o eroare de calcul; Charlotte nu a avut copii.

Regele Wilhelm al II-lea s-a bucurat de o mare popularitate printre contemporanii săi, dar relația reginei Charlotte cu oamenii din Württemberg a fost foarte rezervată, după cum reiese din publicațiile timpului, în care entuziasmul față de rege este compensat de o răceală față de regină. Fără îndoială lipsa copiilor a contribuit la acest lucru, dar în sine nu este o explicație suficientă.

Regina Charlotte a murit la Bebenhausen la 16 iulie 1946 la vârsta de 82 de ani. Ea a fost nu numai ultima regină a Württembergului ci și ultima regină în viață a oricărui stat german; regina Bavariei a murit în 1919 iar regina Prusiei în 1921. A fost înmormânată la 23 iulie 1946 lângă soțul ei.

Charlotte de Schaumburg-Lippe

Charlotte von Schaumburg-Lippe, regină de Württemberg

·         1949: Viaceslav Ivanov, poet rus (n. 1866)
* 1953: Sebastian Bornemisa (n. 12 iunie 1890, Burjuc - d. 16 iulie 1953, închisoarea Sighet) a fost un publicist și om politic român. A fost primar al municipiului Cluj între 1 februarie-11 iunie 1932, respectiv între anii 1938-1940.
Studii liceale în Orăștie și Brașov. A absolvit Facultatea de Litere a Universității din Budapesta, unde a obținut și titlul de doctor.

Sebastian Bornemisa

* 1954: Petre Leșcenco (în rusă Пётр Константинович Лещенко; n. 2 iunie1898, Isaevo, Gubernia Herson, Imperiul Rus - d. 16 iulie 1954, Târgu Ocna) a fost un cântăreț de muzică ușoară din perioada interbelică. De origine rusă, a cântat aproape exclusiv în limba rusă. A devenit cetățean român după alipirea Basarabiei de România în 1918. A devenit cunoscut prin tangourile sale fiind supranumit „Regele tangoului rusesc”, dar a cântat și numeroase cântece populare rusești. A efectuat numeroase turnee în străinătate la Paris, Londra, Viena, Belgrad și Riga. La București a fost proprietarul barului Leșcenco de pe Calea Victoriei. Arestat în 1951 a fost deținut la canalul Dunăre-Marea Neagrăși a murit în spitalul penitenciarului din Târgu Ocna.

Petre Leșcenco s-a născut la 2 iunie 1898 în satul Isaevo, în apropiere de Odesa din Gubernia Herson, Imperiul Rus (azi în Ucraina) într-o familie extrem de săracă. Mama lui Petre fiind necăsătorită s-au făcut diferite ipoteze cu privire la tatăl său. Cea mai verosimilă este că tatăl lui Piotr era moșierul din localitate.^[1] În 1909, mama lui s-a măritat cu Alexandru Alfimov și Petre a plecat cu mama și tatăl său vitreg la Chișinău. Petre a fost trimis la o școală parohială unde profesorii au constatat că are o voce bună și l-au înscris în corul eparhial, unde a învățat să cânte. Tatăl său vitreg cânta la muzicuță și la ghitară și, dându-și seama de talentul artistic al fiului său vitreg, i-a dăruit ghitara sa. În perioada în care era elev, Petre a reușit să învețe singur să cânte la ghitară.

În 1915, în vârstă de 17 ani, Petre se înscrie la școala de ofițeri din Chișinău. În anul următor este trimis pe front cu gradul de subofiţer. Revoluția din 1917 îl prinde într-un spital, unde fusese internat după ce fusese rănit pe front.^[2] După relatările unor ofițeri din armata albă, în 1919, Leșcenco ar fi participat la Războiul Civil Rus de partea forțelor contrarevoluționare, în calitate de ofițer într-un regiment al Cazacilor din Kuban. După înfrângerea armatei albe ar fi fost evacuat din Crimeea și s-ar fi refugiat în insula Rhodos unde s-ar fi familiarizat cu muzica țigănească.^[3] Nu există dovezi care să confirme aceste relatări.

Familia lui Petre Leșcenco rămâne la Chișinău. În 1917 se naște sora lui Valentina, iar în 1920 a doua soră, Ecaterina.

Având cetățenia română în calitate de locuitor al Basarabiei Leșcenco revine în România. Duce o viață grea având diferite activități ocazionale: tâmplar, dirijor de cor la catedrala din Chișinău, ospătar și altele. A mai cântat la ghitară în pauzele dintre spectalolele cinematografelor "Orpheum" și "Suzana". Apoi intră în contact cu un grup de tineri de la teatrul din Chișinău și este activ în promovarea noilor dansuri la modă, printre care și Lezghinka care este dansat în pauzele de la cinematograful "Orpheum".^[4] Ulterior Petre Leșcenco face diferite turnee în orașele din Basarabia.

În 1925 Petre Leșcenco pleacă la Paris, unde apare într-un spectacol muzical, cântând la balalaică. Apoi, îmbrăcat într-o haină de cerchez dansa o lezghinka cu un pumnal în dinți, pe care, în cele din urmă îl înfigea în podea. Numărul a avut un succes remarcabil.^[2] Dorind să-și îmbunătățească tehnica de dans, se încrie la școala de balet a balerinei Vera Trefilova, fostă solistă a Teatrului Mariinski. Aici o întâlnește pe Zinaida Zakit, o dansatoare letonă din Riga.^[4][5]

Petre Leşcenco dansând cu Zinaida Zakit în 1929

Petre Leșcenco formează cu Zinaida Zakit un cuplu de dans care apare cu succes în diferite restaurante din Paris, alternând numerele de dans cu diferite cântece. Leșcenco nu avea o voce puternică și, într-o perioadă în care nu existau microfoanele, nu putea acoperi publicul dintr-o sală de spectacole, dar interpretările sale erau perfecte pentru săli de restaurant mai mici.^[4]

În mai 1926, un grup de artiști polonezi care lucraseră într-un restaurant din Cernăuți au obținut un contract la teatrul din Adana, Turcia și i-au invirtat pe Petre Leșcenco și Zinaida Zakit să-i însoțească. Din mai 1926 până în august 1928 cuplul a făcut un turneu prin Europa de Est și Orientul Mijlociu, trecând prin Constantinopol, Adana, Smirna, Beirut, Damasc, Alep, Atena și Salonic. În 1927, la Smirna, Petre Leșcenco s-a însurat cu Zinaida Zakit.^[5]

După terminarea turneului, Petre și Zinaida se instalează la Chișinău și dau spectacole în fiecare seară la restaurantul “London” unde cânta orchestra de jazz dirijată de Michael Weinstein.

Sfârșitul anului 1930 reprezintă sfârșitul primei etape din cariera lui Petre Leșcenco. Soția sa Zinaida a rămas însărcinată și în ianuarie 1931 s-a născut fiul său Igor Leșcenco.^[4][5] Deoarece nu mai putea dansa, Petre Leșcenco a decis să încerce să-și dezvolte cariera în calitate de cântăreț, renunțând la dans. În partea veche a orașului Riga exista o mică cafenea numită "AT". În cafenea cânta uneori o mică orchestră, organizată de violonistul Herbert Schmidt și adeseori mai participau cântăreți precum și actorul rus Vsevolod Orlov cu diferite scheciuri. Cafeneaua era locul de întâlnire a intelectualilor din oraș, printre care și compozitorul Оskar Strok.^[4] La acest local a fost invitat să cânte și Petre Leșcenco, Oskar Strok aranjând repertoriul. Tot Strok l-a învățat tehnica necesară pentru reprezentațiile sale în calitate de solist. Atâta vreme cât fusese dansator, scurtele sale cântece erau bazate pe o respirație scurtă, adecvată oboselii de după efortul depus în timpul dansului. Oskar Strok l-a învățat modul de respirație adecvate unui cântăreț precum și modul în care putea să-și pună în valoare vocea, care avea un timbru plăcut dar nu avea un volum foarte mare.^[4] Performanța a fost foarte apreciată și a reprezentat începutul succesului internațional al lui Leșcenco. Spectacolele din Riga au arătat însă că genul lui Leșcenco era mult mai potrivit pentru săli mici, de cafenea sau restaurante, decât pentru scenă. Reprezentațiile sale din sălile cinematografelor au generat mult mai puțin entuziasm.

În vara anului 1931, agentul său, Duganov, a organizat pentru Leșcenco o serie de concerte la Liepāja, pe malul Mării Baltice, programul acestora fiind din nou aranjat de O. Strok. Leșcenco își petrece aici sezonul de vară cu familia, cântând la restaurantul "Jurmala".^[5] Problema mărimii sălii în care cânta s-a ridicat și de această dată, concertele date în marea sală a Clubului Nautic din Liepāja fiind în general prost apreciate.^[4] După întoarcerea la Riga, își reia activitatea în atmosfera care îi convenea mai bine de la cafeneaua "AT".^[5]

Repertoriul lui Petre Leșcenco cuprinde lucrări ale compozitorilor din Letonia, printre care "Ochi negri", "Rapsodie albastră", "Ultimul meu tango" și "Spune-mi dece" de Оskar Strok și "Tatiana", "Miranda", "Nastia-ca o mură" și "Un pahar de vodca" de Mark Marianovski dar și lucrări ale unor compozitori români ca tangoul "Când felinarele se-aprind" de Petre Andreescu, "Mișa" de G. Vilnov sau "Sașka" de Max Halm și chiar compoziții proprii cum sunt melodiile "Basarabeanca: Din Basarabia la Riga", "Bucură-te, sufletul meu" și "Băiețelul".^[5]

În 1931 Leșcenco ajunsese sufficient de cunoscut pentru a putea să se gândească la înregistrarea unor discuri cu cântecele pe care le interpreta. Începutul l-a făcut la Berlin cu firma Parlophon a lui Carl Lindström unde a înregistrat zece melodii pe discuri de 78 rot-min, printre care trei compuse și cu texte proprii.^[3] În același an, Helmars Rudzitis înființează la Riga firma en:Bellaccord Electro și face apel la artiștii din localitate pentru primele discuri pe care le produce. La această companie Leșcenko face înregistrări cu cântecele sale de succes din capitala letonă: "Tango ultima mea", "Spune-mi de ce" și altele.^[2][4] Ulterior, Leșcenco a semnat un contract cu filiala din România a societății de discuri Columbia Records cu care a înregistrat aproape 80 de melodii. În continuare a înregistrat discuri, tot în România, cu societatea Electrecord.^[5] Deși vorbea fluent rusa, româna, ucraineana, franceza, germana și engleza, aproape toate înregistrările sale sunt cântate în limba rusă, deși în reprezentațiile sale din România includea, de cele mai multe ori, și unele melodii cântate în limba română.^[2]

Datorită discurilor sale, Leșcenco devine, în scurt timp celebru.^[3] El își îmbogățește în permanență repertoriul cu lucrări ale compozitorilor celor mai cunoscuți din perioada respectivă, cu prioritate din Europa centrală și de est, inclusiv cei din Uniunea Sovietică: Оskar Strok, Mark Marianovski, Claude Romano (Gheorghe Sbârcea), Еfim Sclearov, G. Vilnov, Vladislav Okolo-Kulak (Sașa Vladi), Artur Gold, J. Peterburgski, Ernst Höningsberg, I. O. Dunaevski, Dmitri Pokrass, Iuli Hait, deși adeseori în aranjamente muzicale proprii. Este acompaniat de unele din cele mai bune orchestre europene: frații Höningsberg, Herbert Schmidt, Nicolae Cereșni și alții.^[4]

În 1932, soții Leșcenco se reîntorc pentru ultima oară la Chișinău unde Petre Leșcenco dă două reprezentații. Apoi se mută împreună cu părinții și surorile sale la București, unde se simțea mai bine decât la Riga unde, având în vedere că nu vorbea letona, exceptând contactele sale cu comunitatea exilaților ruși, avea nevoie de un translator.

În 1933, înființează compania „Gheruțchi, Cavur și Leșcenco” care a deschis pe Strada Brezoianu Nr. 7 din București o mică cafenea-restaurant numită "Căsuța noastră". Capitalul necesar a fost furnizat de Gheruțchi, care primea oaspeții la intrare. Cavur era un bucătar cu experiență care se ocupa de bucătărie. Petre Leșcenco era răspunzător de programul artistic. Alexandru Alfimov, tatăl vitreg al lui Leșcenco, se ocupa de garderobă.^[4]

Cu toate acestea, Petre Leșcenco nu renunță la turneele sale. În 1933 Petre Leșcenco este angajat de Mark I. Garapic, proprietarul cabaretului "Русская семья" (Familia rusă) din Belgrad să cânte la acest local. Contractul era încheiat în condiții deosebit de avantajoase pentru Leșcenco, cu un onorariu de 15 dolari pe seară. Acest turneu nu a fost un succes, deoarece numărul lui Leșcenco nu se potrivea cu cel al sopranei estoniene Voskresenskaya cu care era cuplat iar contractul a fost reziliat după douăsprezece zile.^[4] Totuși în timpul șederii sale la Belgrad, Leșcenco a fost invitat să cânte la o festivitate de familie a regelui Alexandru I al Iugoslaviei Karađorđević.^[3] Apoi se duce la Viena unde mai dă o serie de spectacole. La sfârșitul anului 1933 el concertează la Riga, în Letonia, precum și în țările vecine Lituania și Estonia.^[4]

Petre Leșcenco în timpul unui spectacol în 1935

În 1934 Petre Leșcenco pleacă la Londra. El cântă în mai multe emisiuni de la BBC, în cele mai scumpe restaurante și saloane aristocratice din Londra. La "Pensiunea Rusă" după cină, el cântă la ghitară, acompaniat la pian de principele Felix Yusupov. În plus, nu refuză nici participarea la spectacole de caritate, chiar în zilele în care avea un concert. În patru luni el dă 90 de concerte.^[2][3] La București, regele Carol al II-lea l-a invitat de mai multe ori să cânte la palat.^[3]

În 1935, cu capitalul strâns din exploatarea restaurantului său, Petre Leșcenco deschide un nou restaurant de lux, "Barul Lescenco", pe Calea Victoriei. Restaurantul este frecventat atât de persoanele de vază din emigrația rusă cât și de elita societății din Bucuresti. În restaurant cânta o orchestră mare și dansau cele două surori ale sale, Valentina și Ecaterina, pe care le instruise Zinaida Zakit. Totuși partea importantă a spectacolului de la "Barul Leșcenco" o constituia programul lui Petre Leșcenco.^[3][4] Dintre sărbătoririle care au avut loc la acest bar, merită o mențiune specială dineul dat la 7 februarie 1937 în cinstea lui Feodor Șaliapin, cu prilejul vizitei acestuia la București.^[4]

După deschiderea barului său, numărul turneelor sale în străinătate s-a redus, în parte și din cauza tensiunilor din perioada premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial.

În 1938 Petre Leșcenco și Zinaida ajung pentru ultima oară la Riga unde Leșcenco dă ultimul său concert din Letonia, acompaniat de orchestra dirijată de Herbert Schmidt. În 1940 el dă ultimele sale concerte la Paris, reușind cu multă greutate să se întoarcă în țară, continuând să cânte la restaurantul său

În 1940 România este angrenată în evenimentele internaționale legate de cel de-al Doilea Război Mondial. Cedarea Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Transilvaniei de Nord, urmată de intrarea în război a României în 1941 au schimbat total viața lui Petre Leșcenco.

În octombrie 1941, Petre Leșcenco a primit ordin de concentrare urmând să se prezinte la Regimentul 16 Infanterie din Fălticeni, unde fusese repartizat. Considerându-se de naționalitate rusă, nu voia să lupte împotriva conaționalilor săi și se sustrage din diferite pretexte, continuând să concerteze la restaurantul său. Se prezintă la Fălticeni abia după trei convocări, fiind judecat de un tribunal militar pentru dezertare. Fiind artist, i s-a aprobat mobilizarea pe loc, cu avertizarea că, în cazul unui nou ordin de concentrare, neprezentarea avea să aibe urmări mult mai severe.^[2][6]

În decembrie 1941, după cucerirea Odesei de către trupele române, Viktor Alekseievici Seliavin, directorul operei din Odesa, îl invită pe Victor Leșcenco să dea o serie de concerte.^[6] Deși toate biletele fuseseră vândute, Leșcenco și-a amânat vizita, fiindu-i teamă că va fi din nou concentrat. În martie 1942, el a primit însă permisiunea de la Gheorghe Alexianu, guvernatorul Transnistriei, să-și efectueze turneul, sosind la Odesa în luna aprilie a aceluiași an. La cererea autorităților române, concertele sale trebuiau să cuprindă și melodii interpretate în limba română.

În timpul repetițiilor a făcut cunoștință cu Vera Belousova. Vera era fiica lui Gheorghi Belousov, un salariat al NKVD, care se înrolase ca voluntar în Armata Roșie la începutul războiului. Vera avea 19 ani, fiind cu 25 de ani mai tânără decât Petre Leșcenco. Era studentă la conservatorul din Odesa și pentru a se întreține cânta într-un cinematograf acompaniindu-se la acordeon. Era foarte frumoasă și avea o voce extrem de plăcută, Petre Leșcenco îndrăgostindu-se imediat.^[6][7]

Datorită legăturii cu Vera Belousova, Petre Leșcenco revenea periodic la Odesa și îi cere să se mărite cu el. Relațiile sale cu soția sa, Zinaida Zaklt, se răcesc și degenerează în scandaluri. Primind un nou ordin de concentrare, în aprilie 1943, el reușește să se eschiveze cu ajutorul unui prieten chirurg, internându-se în spital pe o durată de 10 zile pentru o operație de apendicită de care nu avea nevoie. El obține apoi un concediu de convalescență de 25 de zile. Între timp plecarea regimentulul său la Kerci, în Crimeea a fost amânată și Petre Leșcenco reușește să obțină repartizarea la un grup artistic al armatei române. În sfârșit, în octombrie 1943 nemai având altă ieșire, a fost totuși nevoit să plece la Kerci, unde, având în vedere experiența sa din domeniul restaurantelor, i s-a încredințat sarcina de șef al popotei ofițerilor. El stă la Kerci până în martie 1944, când regimentul său este retras din Crimeea. Reușește să plece în permisie dar în loc de a reveni la București se duce la Odesa. Aici află zvonul că, din cauza apartenenței la NKVD a lui Gheorghi Belousov, întreaga sa familie urma să fie deportată in Germania. Petre Leșcenco reușește să-și ia atât logodnica, cât și pe mama și pe frații acesteia și să plece cu ei la București. În aprilie 1944 au început bombardamentele Bucureștilor și restaurantul Leșcenco a fost distrus. În mai 1944, Petre ajunge să transcrie divorțul său de Zinaida Zakit și se însoară cu Vera Belousova, care obține astfel cetățenia română.

După intrarea trupelor sovietice în București, la 31 august 1944, Petre Leșcenco începe să dea concerte pentru trupele sovietice. Totuși, primele sale concerte au fost primite cu multă răceală de spectatorii sovietici, fapt care l-a mâhnit profund pe Leșcenco. Deoarece era considerat un artist decadent, se pare că activiștii politici dăduseră instrucțiuni clare că Leșcenco nu trebuie să fie aplaudat. Atmosfera s-a schimbat după ce la concertele lui Leșcenco au participat mareșalii Gheorghi Jukov și Ivan Konev, care au fost foarte impresionați de reprezentații. Pe de altă parte, discurile cu cântecele lui erau cumpărate în număr foarte mare de ofițerii Armatei Roșii care se aflau în România. Leșcenco a ajuns să fie protejatul generalului Vladimir Ivanovici Burenin, comandatul garnizoanei din București a armatei sovietice. Într-o perioadă de trei ani, el a dat peste o sută de concerte pentru armata sovietică, în săli de concert, în cazărmi sau în spitale.^[6] Repertoriul său s-a modificat, a renunțat la tangourile și foxtroturile care îi asiguraseră faima și a început să cânte mai mult romanțe și cântece populare rusești, în marea lor majoritate cântece triste.

Familia soției sale s-a întors la Odesa. După război, Gheorghi Belousov s-a întors acasă foarte bolnav. Foarte nemulțumit de căsătoria fiicei sale, el a refuzat să intre în contact cu ea și a interzis și celorlalți membri ai familiei să întrețină corespondență cu ea.

Din 1948 Petre Leșcenco a cântat în diferite restaurante și cinematografe din București, uneori împreună cu soția sa. Mai dădea reprezentații în diferite teatre de revistă din București și din provincie. Totuși, în perioada ocupației sovietice, publicul românesc aprecia mai puțin spectacolele cu muzică rusească. Cu toate că mulți dintre prietenii lor reușiseră să plece din România, Petre Leșcenco a refuzat categoric să urmeze sfaturile prietenilor săi și să fugă în occident. Existau însă indicii că situația familiei Leșcenco devenea periculoasă: soției sale i se retrăsese cetățenia română și era considerată rezidentă străină în România. Deoarece trăise în URSS, Vera își dădea mai bine seama de pericolul situației în care se afla, dar ea nu concepea posibilitatea de a pleca singură, fără Petre. Deși, după primele întâlniri cu reprezentanții sovietici, Leșcenco declarase categoric că nu avea intenția de a se stabili în Uniunea Sovietică, el și-a schimbat ulterior părerea.^[7] Evenimentele s-au precipitat după ce, în mod neașteptat, Petre Leșcenco, considerându-se de naționalitate rusă, i-a scris lui Iosif Visarionovici Stalin solicitând să i se aprobe cetățenia sovietică și dreptul de a se întoace în URSS. Motivația acestui demers este greu de determinat, având în vedere că i se spusese direct că, în Uniunea Sovietică, soția sa Vera era considerată o trădătoare.

În martie 1951 primește un răspuns favorabil cererii sale de repatriere. După câteva zile, la terminarea unui concert la Brașov, în ziua de 26 martie 1951, este arestat de organele de securitate, pare-se la cererea autorităților sovietice. Vera Leșcenco primse doar cu câteva zile înainte înștiințarea că permisul ei de ședere în România expira la 31 decembrie 1951.^[3][5][6][7]

Vera Leșcenco s-a decis să facă apel la generalul Burenin, care nu era doar un admirator al lui Petre Leșcenco și care fusese oaspetele lor de multe ori. Vera s-a dus la Burenin împreună cu Valentina, sora lui Petre Leșcenco. Generalul le-a primit cu multă amabilitate, a părut surprins de vestea arestării și le-a asigurat că se va interesa și va luat toate măsurile pentru eliberarea lui Petre, promițând că le va informa telefonic de rezultatele demersurilor sale. Abia după ce a constatat că nu a primit niciodată telefonul promis și-a dat seama că arestarea lui Petre Leșcenco fusese posibilă doar cu cooperarea totală a autorităților sovietice.^[7]

Sperând că Petre Leșcenco va fi în curând eliberat, ea a încheiat un contract să cânte la restaurantul „Mon Jardin” de pe Calea Dorobanți din București, unde concerta o orchestră de muzicieni basarabeni, ignorând sfaturile de a pleca din capitală.^[7]

Imediat după arestare, Petre Leșcenco a fost ținut într-o închisoare la București, apoi a fost trimis la Canalul Dunăre-Marea Neagră. După nouă luni, Vera Leșcenco a reușit să obțină permisiunea de a-l vedea la vorbitor. A fost ultima dată când cei doi soți s-au mai văzut.^[6]

La scurt timp după aceea, a fost arestată și Vera Leșcenco. A fost dusă în Uniunea Sovietică și, la 5 august 1952, tribunalul din Dnepropetrovsk a condamnat-o la moarte pentru trădare și pentru căsătoria cu un cetățean străin fără permisiunea autorităților sovietice. Pedeapsa a fost apoi comutată la douăzeci și cinci ani de închisoare. A fost deținută în lagărul Ivdellag din apropiere de orașul Ivdel, regiunea Sverdlovsk, la 525 km nord de Ekaterinburg. Vera Leșcenco a fost eliberată la 12 iulie 1954.^[5][6] [7]

Petre Leșcenco a murit la 16 iulie 1954 în spitalul penitenciar din Târgu Ocna. Există mai multe versiuni referitoare la moartea sa: conform uneia dintre ele, moartea sa a fost provocată de otrăvirea din cauza unor produse alimentare alterate, după alta de un ulcer stomacal perforat. În sfârșit, după unele relatări, ar fi fost bătut până la moarte de gardienii din închisoare pentru că a refuzat să cânte pentru ei. Locul de înhumare nu este cunoscut.^[3][6]

Vera Leșcenco a încercat zadarnic timp de mulți ani să afle ceva despre soarta soțului ei. A reușit doar să afle că a murit, fără alte detalii. Nici după răsturnarea regimului comunist din România în 1989 autoritățile române nu i-au furnizat informațiile cerute. Toată viața ei a trăit cu amintirea celor 8 ani cât fusese măritată cu Petre Leșcenco, înainte de a fi arestat. În 2009 a reușit să publice un volum despre Petre Leșcenco. Vera Leșcenco a murit scurt timp după apariția acestui volum, la 18 decembrie 2009, la Moscova.

Petre Leșcenco

* 1960: Albert Kesselring (n. 30 noiembrie 1885 – d. 16 iulie 1960) a fost un mareșal german al Luftwaffe în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În cariera sa militară care a cuprins ambele războaie mondiale, Kesselring a devenit unul din cei mai pricepuți comandanți al Germaniei Naziste, fiind unul dintre cei 27 militari cărora li s-a decernat Crucea de Cavaler a Crucii de Fier cu frunze de stejar, săbii și diamante. Poreclit de către Aliați „Albert zâmbărețul” și „Unchiul Albert” de propriile trupe, el a fost unul dintre cei mai populari generali în cel de-al Doilea Război Mondial.

Albert Kesselring s-a născut ca fiul lui Carl Adolf Kesselring, director de școală și consilier municipal și Rosina.^[5] Albert și-a petrecut primii săi ani de viață în Marktsteft, unde rudele lui aveau o fabrică de bere încă din 1688.^[6]

Admis din Liceul Creștin din Bayreuth în 1904, Kesselring s-a înrolat în Al Doilea Regiment de Artilerie Bavarez din Armata germană cu gradul de cadet. Între anii 1905-1906 a urmat cursurile Academiei Militare, apoi între anii 1909-1910 cursurile Școlii de Artilerie și Geniu din München.^[7]

În anul 1910 Kesselring s-a căsătorit cu Luise Anna Pauline (Liny) Keyssler, fata unui farmacist din Bayreuth. Din mariajul lor nu s-a născut niciun copil, dar în 1913 l-au adoptat pe Rainer, fiul unui văr de-al doilea al lui Albert

În timpul Primului Război Mondial, Kesselring a servit cu regimentul său în Lorena până la sfârșitul lui 1914, înainte de a fi transferat la Regimentul 1 Artilerie din Bavaria^[9]. În 19 mai 1916, a fost promovat la gradul de Hauptmann (căpitan)^[10] și în același an a fost transferat la al 3-lea Regiment de Artilerie din Bavaria din nou. El s-a remarcat în Bătălia de la Arras, în 1917, în respingerea unui atac britanic^[11]. Pentru serviciile sale de pe frontul de vest, el a fost decorat cu Crucea de Fier clasa 1 și 2^[10].

În 1917 el a fost detașat la statul major, chiar dacă el nu a absolvit Academia Militară din Bavaria. El a servit pe Frontul de Est în Statul Major al Diviziei 1 din Bavaria înainte de a reveni pe Frontul de vest în 1918 ca ofițer de stat major la Corpul Bavarez II și III

La încheierea războiului, Kesselring a fost demobilizat (așa cum era prevăzut de Tratatul de la Versailles).^[12]

O dispută cu liderul local al Freikorps a dus la emiterea unui mandat de arestări mandat pentru presupusa sa implicare într-un puci împotriva conducerii Corpului III bavarez și Kesselring a fost aruncat în închisoare. El a fost curând eliberat, dar superiorul său, maiorul Hans Seyler, l-a criticat pentru că "nu a reușit să afișeze discreția necesară".^[13]

Din 1919-1922, Kesselring a servit ca comandant de baterie, Regimentul Artilerie 24. El s-a alăturat Reichswehr-ului la 01 octombrie 1922 și a fost trimis la Departamentul pentru Pregătirea militară la Ministerul Reichswehr în Berlin. El a rămas în acest post până în 1929, când s-a întors în Bavaria în calitate de comandant la Wehrkreis VII din Munchen.^[5]

În acest timp petrecut la Ministerul Reichswehr, Kesselring a fost implicat în organizarea armatei, reducerea cheltuielile generale de personal pentru a produce cea mai bună armată cu resursele limitate disponibile. El a ajutat la reorganizarea Departamentului de Tehnică de Luptă, punând bazele cercetării și dezvoltării, în privința producerii de arme noi.^[14] El s-a implicat în manevre militare secrete care au avut loc în Uniunea Sovietică în 1924 și în așa-numitul Plan mare pentru divizia armată 102, care a fost pregătit în 1923 și 1924.^[15] După un alt stagiu de scurtă durată la Ministerul Reichswehr, Kesselring a fost promovat la gradul de Oberstleutnant (locotenent-colonel), în 1930 și a petrecut doi ani în Dresda cu Regimentului 4 Artilerie.^[14]

Împotriva voinței sale, Kesselring a fost destituit din cadrul armatei la 1 octombrie 1933 și numit șef al Departamentului de Administrație de la Comisariatul Reichului pentru Aviație (Reichkommissariat für die Luftfahrt), precursor al Ministerului Aviației (Reichsluftfahrtministerium), cu rangul de Oberst (colonel). Tratatul de la Versailles interzicea Germaniei să mențină forță aeriană, dar aceasta era nominal doar o agenție civilă.

Luftwaffe a fost în mod oficial înființat în 1935. [17] Ca șef, el a trebuit să-și selecteze noul său personal de la zero. El a recreat industria aviatică și a construit fabrici secrete, cu industriași și ingineri de aviație. El a fost promovat la gradul de Generalmajor (general-maior) în 1934 și Generalleutnant (general-locotenent) în 1936. Ca și alți generali ai Germaniei naziste, el a primit personal bani de la Adolf Hitler. În cazul lui Kesselring, 6000 mărci, o sumă considerabilă la momentul respectiv

Albert Kesselring

·         1985: Heinrich Böll, scriitor german, laureat Nobel (n. 1917). A fost primul scriitor german, de după al doilea război mondial, căruia i–a fost decernat in 1972  Premiul Nobel pentru Literatură. A scris romanele “Tablou de grup cu doamnă”, “Părerile unui clovn”; (n.21.12.1917).

·         1989: A murit marele dirijor austriac de origine aromana Herbert von Karajan ; (n. 1908).

·         1989: Nicolas Guillén, poet spaniol (n. 1902)
* 1991: Bruno Cetto (n. 21 aprilie 1921, Trento – d. 16 iulie 1991, Rimini) a fost un inginer, profesor de inginerie mecanică, micolog și scriitor științificitalian.^[2] Abrevierea numelui său în cărți științifice este Cetto.

Bruno Cetto

·         1993: Traian Coșovei, prozator și poet român (n. 1921)

·         1994: Julian S. Schwinger, fizician american, laureat Nobel (n. 1918)

·         1999: Dan Sava, comedian român, membru al grupului de umor Vacanta Mare (n. 1966)

·         1999: John F. Kennedy, Jr., fiul fostului preşedinte american J.F. Kenedy, care pilota un avion Piper Saratoga, moare când avionul său s-a prăbușit în Oceanul Atlantic. Soția lui, Carolyn Bessette Kennedy, și cumnata lui, Lauren Bessette, de asemenea, au murit;(n. 1961).

·         2000 - A încetat din viaţă, la Toronto, baritonul canadian Louis Quilico.
* 2002: John Cocke (n. 30 mai 1925, Charlotte, Carolina de Nord, SUA — d. 16 iulie 2002, Valhalla, New York) a fost un informatician american care a adus mari contribuții în domeniile arhitecturii calculatoarelor și proiectării compilatoarelor cu optimizare. Este creditat drept părinte al arhitecturii RISC, pentru care a primit Premiul Turing din partea ACM în 1987.

·         2003: Carol Shields, scriitoare canadiană (n. 1935)

·         2005: Harald Alexandrescu, astronom român (n. 1945)

·         2007 - Marina Pissareva, responsabil rus al grupului media german Bartlesmann în Rusia, a fost găsită asasinată la reşedinţa sa din apropierea Moscovei.
* 2010: Alice Colonieu (n. 5 noiembrie 1924, Marsilia — d. 16 iulie 2010, Roaix) a fost o ceramistă, pictoriță și sculptoriță franceză.

Alice Colonieu s-a născut în Marsilia, fiind fiica lui Albert Colonieu, controlor la SNCF și a lui Céphyse Jouve^[1]. Talentul de desenator al tinerei Alice Colonieu a fost remarcat încă de pe băncile școlii. După al Doilea Război Mondial, în 1945, ea a urmat cursuri la École de Formation Artistique de Fontcarrade, din Montpellier.

Alice Colonieu a murit la 16 iulie 2010.

Alice Colonieu

·         2012: A  murit Jon Lord,  cantaret, compozitor, pianist englez, membru al formatiilor muzicale Deep Purple, Paice Ashton Lord si Flower Pot Men  (n. 1941)

·         2012: Theodor Negrescu, inginer de sunet român (n. 1931).

* 2012: Veronica Garștea (n. 9 martie 1927, Hulboaca, Județul Orhei – d. 16 iulie 2012, Chișinău) a fost o dirijoare și pedagogă din Republica Moldova, Artistă a Poporului a URSS (1987), laureată a Premiului de Stat al RSSM, Cavaler al Ordinului Republicii.

Ea a fost prima femeie dirijor din Republica Moldova

Veronica Garștea

Sărbători

• În calendarul ortodox: Sf Mc Atinoghen cu cei 10 ucenici ai săi; Sf Mc Iulia
• În calendarul romano-catolic -- Fericita Fecioară Maria de pe Muntele Carmel. În secolul al XII-lea, câțiva pustnici s-au retras pe Muntele Carmel (în apropiere de Haifa), trăind o viață ascetică, după exemplul profetului Ilie, apoi au întemeiat un ordin (Ordinul carmelit) pentru a duce viață contemplativă sub ocrotirea Sfintei Născătoare de Dumnezeu Maria. Ei interpretau micul nor, cât palma, care s-a ridicat din mare, după o lungă secetă, în vremea prorocului Ilie (după jertfa adusă de acesta pe Muntele Carmel), aducând ploaia salvatoare (1 Reg 18, 41-46), drept o imagine a Maicii Domnului. În secolul al XIII-lea, pustnicii      au trebuit să fugă din calea sarazinilor și au adus cu ei în Europa cultul Maicii Domnului de pe Muntele Carmel. Potrivit unei legende, Sfânta Maria i-a încredințat generalului ordinului carmelit, Simon Stock, „scapularul” însoțit de făgăduințe deosebite pentru toți cei care-l vor purta. De aceea, sărbătoarea se mai numește și „a scapularului” („Scapularul” este o piesă de îmbrăcăminte prezentă la unele ordine călugărești, care se poartă pe deasupra hainelor, atârnând în față și în spate până la glezne). Sărbătoarea a fost inclusă în calendarul romano-catolic în 1726. În Sfintele Scripturi este lăudată frumusețea Carmelului, unde prorocul Ilie a apărat puritatea credinței lui Israel în Dumnezeul cel viu. „Scapularul”, sărbătorit de asemenea, este un veșmânt ce amintește ocrotirea neîncetată a Maricii Domnului în această viață și la trecerea spre plinătatea slavei veșnice. În același timp, conștiința că evlavia față de ea trebuie să fie un fel de „uniformă”, adică un stil de viață creștină.
• În calendarul Greco-catolic: Sf. Atinogen și cei 10 învățăcei ai săi, martiri († 311)
• Franța -- Ziua memoriei naționale (stabilită de președintele Franței, François Mitterrand în 1993, pentru comemorarea evreilor închiși pe velodromul de iarnă (Velodrom d'Hiver) și trimiși la Auschwitz)

RELIGIE ORTODOXĂ 16 Iulie

Sf Sfințit Mc Atimogen cu cei 10 ucenici ai lui; Sf Mc Iulia

În aceasta luna, în ziua a saisprezecea, pomenirea Sfântului Sfintitului Mucenic Atinoghen, care a fost episcop Pidahtoei.

Acest sfânt a trait în Sevastia Capadociei, în zilele împaratului Diocletian, si pentru faptele sale bune si pentru smerenia sa a fost facut episcop al Pidahtoei. Fiind prins si cercetat de Filomarh ighemonul, împreuna cu 10 ucenici ai sai, si rabdând multe chinuri împreuna cu dânsii, si-a primit sfârsitul prin sabie. Se povesteste ca mai înainte de a fi prins, mergând la manastirea sa, nu si-a aflat ucenicii, pentru ca erau prinsi mai-nainte. Întâmpinând cerbul, pe care îl crescuse la mânastire, l-a binecuvântat si s-a rugat ca sa nu fie vânat de vânatori nici el, nici semintia lui; ci în toti anii la pomenirea sfântului sa aduca si el, si cei ce se vor naste din el, câte un pui de cerb în dar pentru obste. Si astfel în fiecare an, la pomenirea sfântului, dupa citirea Sf. Evanghelii, venea cerbul în biserica si aducea puiul si degrab iesea. Iar crestinii strânsi acolo junghiau cerbul si se ospatau, bucurându-se în slava si cinstea sfântului.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintei Muceniţe Iulia.

Prăznuirea sa de către Biserica Ortodoxă se face la data de 16 iulie.

Nu a băgat în seamă nici un îndemn al stăpânului său (păgân), de a se lepăda de Hristos și a se închina la idoli. Stăpânul ei de multe ori a voit să o piardă, dar, văzând slujirea ei credincioasă, o cruţa.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

ARTE 16 Iulie

INVITAŢIE LA OPERĂ 16 Iulie

Răpirea din Serai de W A Mozart

Mozart - Die Entfuhrung Aus Dem Serail:  

INVITAȚIE LA BALET - DANS MODERN 16 Iulie

Ginger Rogers

Biografie

On the Dick Cavett Show

 Cu Fred Astaire

 Baby to 83 years old

MUZICĂ 16 Iulie

Eugene Ysaye

Herbert von Karajan

Louis Quilico

William Bell

Anthony Jackson, basist şi vocalist britanic (The Searchers, Tony Jackson & The Vibrations).

Desmond Dekker (Dacres), cântăreţ şi compozitor reggae jamaican.

John Arthy, suflător (tuba) şi basist britanic (Pasadena Roof Orchestra).

Pasadena Roof Orchestra: 

Ray Major, chitarist şi vocalist britanic (British Lions, Mott The Hoople).

Stewart Copeland, baterist şi compozitor american (Curved Air, Police, Animal Logic).

Stewart Copeland-Drum Solo:

Jon Lord

Jon Lord - The Best Keyboard Solos Compilation (part 1): 

James Maslow, cântăreț, dansator american (Big Time Rush)

Luke Robert Hemmings, cântăreț australian, membru al trupei 5 Seconds Of Summer

Luke Hemmings:

 ÎNREGISTRĂRI NOI:

2 horas maior saxofone amor canções instrumental 🎷Música relaxante SAX romântica bonita 🎷 JAZZ!!!

Dvorák & Haydn: String Serenades

POEZIE 16 Iulie

Dimitrie Anghel

Biografie Dimitrie Anghel
Nascut in localitatea Cornesti, jud. Iasi.
Poet simbolist minor un indrgostit de flori si peisajele marine. A debutat in 1903 cu o traducere a poeziilor lui Paul Verlaine.

A publicat două volume de versuri : În grădină ( 1903 ) şi Fantezii (1909). Împreună cu St. O. Iosif a scris, sub pseudonimul A. Mirea , Caleidoscopul lui A. Mirea în două volume, între 1908 - 1909. Sub acelaşi pseudonim au apărut poeme dramatice ( Legenda funigeilor , Cometa ), proză ( Cireşul lui Lucullus). 
A tradus din Goethe, Lenau, Heine, Ibsen.

Are o tentativa de sinucidere din cauza geloziei pentru sotia sa Natalia Negru (vezi si St.O. Iosif)


1872 Pe data de 16 iulie se naste Dimitrie Anghel, in satul Cornesti, la 8 km de Iasi
1879 - 1883 Urmeaza Scoala primara la Institutul particular al lui Caracas, apoi la Institutul Pedagogic condus de Alexandru Lambrior
1891 In luna octombrie debuteaza in Contemporanul, VII, nr 10, cu poeziile Planset de greieri si Zana codrilor de brad, pe care insa nu le-a inclus in volumele lui de poezii
1898 Publica traduceri din folclorul spaniol si italian, in Adevarul de joi si in Pagini literare
1900 In luna aprilie, se intalneste la Paris cu St O Iosif, cu care se imprieteneste
1902 Petrece vara impreuna cu St O Iosif si alti scriitori la mosia din Dumbraveni a lui Leon Ghica.
1905 In luna februarie apare volumul In gradina
1907 Rascoala va gasi ecou in poeziile 1907 si Scrisoare deschisa a unui melc publicate de Anghel si Iosif in Caleidoscopul lui A. Mirea
1909 Apare al doilea volum de poezii Fantazii
1911 Pe 29 ianuarie, pe cand se afla la Paris, ii arde locuinta din Calea Victoriei, unde era si sediul Societatii scriitorilor romani. In acel incendiu a pierdut intreaga avere, iar la intoarcerea in tara este internat intr-o clinica de boli nervoase.
1912 - 1913 Semneaza in Flacara sub pseudonimul Ola Canta, admirabile versuri si proza, scrise in colaborare cu Leon Feraru
1913 Intre martie si octombrie publica ultimele poezii in Flacara : Gherghina, Cantecul greierului, Balul pomilor si Puterea amintirii
1914 Moare si este inmormantat la cimitirul Eternitatea din Iasi

Dragoste

Miroasa iarba patulita a sinziana s-a sulcina,
Miroasa dulce, cum miroasa un asternut pastrat de zestre;
Si-n mine, cînd e întunerec si cînd se face iar lumina,
Ca-ntr-o odaie-n care-apune ori bate soarele-n ferestre.

În departari s-afunda zarea cu naluciri de munti în clada,
Si vîntu-i balsamat si dînsul ca o naframa cînd o scuturi;
Purcede-un cînt din creanga-n creanga s-un susur blînd din mlada-n mlada,
Pe unde trece el pe gînduri urmat de-alaiul lui de fluturi.

Tu dormi sub paza unei feregi, ferega, miscat-alene,
Pe somnul tau s-alinta-n aer gingasa ei aparatoare.
La vîrsta ta tihnit e somnul, si ochii-adorm curînd sub gene
Cînd are cine sa le-nchida pleoapele c-o sarutare.

Tu dormi, si eu visez pe gînduri, ca trec si zilele de vara
Si ca la anul, poate, fruntea ce-acum asa de blînd ti-o razimi
De bratul meu, n-o s-o mai razimi, si gîndul asta ma omoara,
Ca drag mi-i sînul tau cel dulce si alb ca miezul unei azimi…

Cu iarba ne-a crescut amorul, si cade-acum cu ea sub coasa !
Ah ! gînd mîhnit, ce vrei tu? Spune — Nu vezi c-afara e lumina
Si ca-si deschide draga ochii ca doua flori de somnoroasa,
S-arunca-n mine cu manunchiuri de sinziana si sulcina? 

Farmec de noapte

În pragul scarilor ramas-am si nu-mi mai recunosc gradina.
E noapte, -o noapte viorie, de parc-ar fi trecut lumina
Prin ochii cei mai dusi de visuri, prin inima cea mai blajina,
E-o dulce noapte alungata dintr-un serai, de vreo cadîna.

Un pas nu îndraznesc, de teama sa nu rump farmecul uimirii,
Se frînge umbra-nduiosata pe-alocuri unde trandafirii
S-aprind prin crengi; iar nalba toata si micsunelele-batute
Par lacrimi mari de nestimata pe-un tort de catifea cusute.

Si blînd s-abate-un vînt, trezit e umbrarul tot si-n dulce larma
Se clatina crengile, iar umbra se clatina si ea, se farma,
Si-n luminis de drum scapata, pe unde aiurit s-abate
Nu mai cunosti de-s flori de umbra sau daca-s flori adevarate.

Mi-i dor, o, noapte fermecata, de nu stiu ce mi-i dor.. pe-aproape
Parc-au trecut un pas, o soapta, usor ca zgomotul pe ape
De vîsle-ntîrziate-n neguri prin departari, ori ca fiorul
Batailor pripit de aripi ce-si lasa pe adîncuri zborul. 

Puterea amintirii

Ne vom aduce-aminte de toate pîn’ la urmă,
O, draga mea… Şi dacă viaţa nu se curmă
Ci stăruieşte încă închisă în morminte,
Atuncea şi acolo ne vom aduce aminte !

Inertă de-ar sta mîna pe veci, şi gura mută,
Ca două negre peşteri ce-arar, îşi împrumută
Ecoul fără voie şi cînta în furtună,
A noastre două inimi cînta-vor împreună.

De nu va vrea ce-i nobil în noi şi ce-i lumină
Să-şi amintească, totuşi, aceea ce-a fost tină
Va tremura, căci pururi argila modelată,
Păstrează urma mînei de care-a fost sculptată.

Oricum, pînă la capăt aminte ne-om aduce,
Şi oricît de departe destinele ne-or duce,
Mereu şi pretutindeni, oricînd şi orişiunde,
Cînd mi-oi suna eu lanţul, al tău îmi va răspunde ! 

A E Baconski

Biografie A E Baconski

Nastere: 16 iunie 1925, Cofa, judetul Hotin
Deces: 4 martie 1977, in Bucuresti


Descendent al unei vechi familii de razesi romani din zona Lapusnei si a Orheiului, s-a nascut in Cofa, judetul Hotin, la 16 iunie 1925; este primul fiu al preotului Eftimie Baconsky.

Incepe scoala primara la Drepcauti, iar intre 1936si 1944 frecventeaza cursurile Liceului „Alecu Russo din Chisinau. Ca elev in clasa a Vi-a publica primele sale poezii in revista liceului. Ultima clasa liceala o termina la Ramnicu Valcea, familia poetului stabilindu-se in apropiere. in luna noiembrie a anului 1945 se insctie la Facultatea de Drept a Universitatii din Cluj si frecventeaza totodata cursuri de estetica si filosofie, la profesorii Lucian Blaga si Eugeniu Sperantia.

Anul 1945 este si cel al adevaratului sau debut, cu un eseu aparut in ziarul „Tribuna noua din Cluj. in 1949 isi sustine examenul de licenta, iar in 1950 debuteaza editorial cu volumul Poezii. Din 1952 este numit redactor- sef al „Almanahului literar din Cluj, devenit mai tarziu revista „Steaua, care, gratie orientarii imprimate de poet, se va impune printr-o voce aparte in peisajul nostru literar. De acum va incepe o lunga serie de calatorii in tara si mai ales in strainatate (incheiate numai o data cu moartea sa tragica), dand prilej poetului sa se evidentieze si in directia literaturii de calatorie. Este si un remarcabil traducator, activitate concretizata, printre altele, si prin monumentala lucrare Panorama poeziei universale contemporane, 1973, in aceeasi masura un prozator (prea putin cunoscut).

In 1959 poetul este eliberat din functia detinuta la revista „Steaua si, in octombtie, se muta la Bucuresti. in 1965 este ales membru in comitetul de conducere al Uniunii Scriitorilor si reales in aceasta functie in 1968. Pentru activitatea sa deosebita i se acorda premii ale Uniunii Scriitorilor (pentru volumele Cadavre in vid si Panorama). Realizeaza albume cu reproduceri din creatia pictorilor romani si straini; opera sa ~ poetica si eseistica - este publicata, cunoscuta si apreciata peste hotare. inceteaza din viata in urma cutremurului de la 4 martie 1977, in Bucuresti.


Cautand sa se contamineze cat mai putin de spiritul fortat eroic si epic al poeziei cu tematica impusa, Baconsky incearca sa-si gaseasca inca de la inceput o voce proprie, care sa se departeze de corul galagios si uniformizam. Poetul inclina de pe acum catre o poezie de notatie, in care tropul purtator de sugestie este inlocuit prin notatia directa, crearea de atmosfera si meditatia elegiaca. Notatia surprinde existenta diurna, careia insa textul ii da nota generalizanta prin cultivarea ideii poetice imbracate intr-o aleasa exprimare intelectuala. Peste aceasta poezie, aparent de notatie, in ultimele volume ale poetului se instaleaza cu gravitate forta expresionista a textului. Meditatia existentiala devine dramatica, iar raportarea existentei se face la absolut- de unde si cultivarea cu precadere a sentimentului neantului, al vidului.

Clipa este cangrenata, omenirea este bolnava si iremediabil pierduta sub cancerul civilizatiei moderne anulatoare de constiinte. „Poetul, - spune criticul literar Dinu Flamand- hierofantul, arhontii au statut aberant, declasat. Universului delicat de odinioara i se substituie unul cosmaresc, istoria se dilata in paraistorie-, pe diagrama atrocitatilor umane . „Panopticum -ui este total, cadavrele au consistenta, iar pentru poet nici plansul nu mai elibereaza. Prin vocea sa poetica Baconsky redeschide drumul fortei de sugestie de tip expresionist in lirica romaneasca.

Volume de versuri:

Poezii, Bucuresti, E.S.P.L.A., 1950;
Copiii din Valea Ariesului, Bucuresti, Editura Tineretului, 1951;
Cantece de zi si noapte, Bucuresti, E.S.P.L.A., 1954;
Dincolo de iarna, Bucuresti, Editura Tineretului, 1957;
Fluxul memoriei, Bucuresti, E.S.P.L.A., 1957;
Calatorii in Europa si Asia, Bucuresti, E.S.P.L.A., 1960;
Imn catre zorii de zi, Bucuresti, E.P.L., 1962;
Fiul risipitor, Bucuresti, E.P.L., 1964;
Versuri, Bucuresti, Editura Tineretului, 1964 (colectia „Cele mai frumoase poezii);
Fluxul memoriei, editie retrospectiva, Bucuresti, E.P.L., 1967;
Cadavre in vid, Bucuresti, E.P.L., 1969;
Corabia lui Sebastian, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1978.

Elan cinegetic a aparut in volumul Cadavre in vid, Bucuresti, E.P.L., 1969.
Psalm negru a aparut in volumul Cadavre in vid, Bucuresti, E.P.L., 1969.
Varsta a aparut in volumul Corabia lui Sebastian, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1978.
Perpetuum mobilez aparut in volumul Corabia lui Sebastian, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1978.
Batran si singur a aparut in volumul Corabia lui Sebastian, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1978.

Aprecieri critice

„Pana la Cadavre in vid (1969), domina o melancolie armonioasa, anxioasa uneori, insa nu si tragica. Cu aceasta carte rabufneste o mai radicala criza de identitate, imageria ia tuse expresioniste () «Cadavrele cuvintelor moarte» articuleaza un osuar simbolic al civilizatiei modeme, tragic amestec de roluri si destinatii, functii profanate - a poetului, a hie-rofantului, a arhontilor. Universului delicat de odinioara i se substituie unul cosmaresc, sentimentul istoriei se dilata in «paraistorie» pe diagrama atrocitatilor umane."
(Dinu Flamand -, Baconsky A.E, in Dictionarul esential al scriitorilor romani, coordonatori Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Editura Albatros, Bucuresti, 2000.

„Se observa numaidecat la A.E. Baconsky accentul pus pe «forma frumoasa». El si-a creat un stil care consta in distinctie, rafinament; e vorba totodata de o poza orgolioasa si solemna, caci poetul nu se confeseaza, ci oficiaza, nu rosteste cuvinte banale, ci formule magice. Nobletei atitudinii ii corespunde nobletea vocabularului () Fara sa fie sibilinica, poezia lui A. E. Baconsky este «inaccesibila» prin caracterul ei aristocratic. Autorul intra in categoria poetilor manieristi si pretiosi."
(Nicolae Manolescu - Literatura romana postbelica. Lista lui Manolescu, voi. I, Poezia, Editura Aula, Brasov, 2001, p.85)

„Baconsky e un poet care, fara sa refuze catusi de putin confesiunea, isi traieste poezia prin conventia artistica. El ia in serios conventiile (), acordandu-le o acoperire sentimentala. Daca se pot usor identifica in textele sale ecouri din Eminescu, din Blaga, din Machado, din Saba sau din Momberg, tonul fundamental ramane de fiecare data inconfundabil. Poetul evolueaza intre un model postsimbolist si unul expresionist, cu neasteptata anticipare (precumpanitor teoretica) a unei poezii demeta-forizate si (numai) in acest sens tranzitive."
(Mircea Martin - .Extatica trecere" a poetului, in A.E. Baconsky, Scrieri, voi. I, Poezii, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1990, p. LXXXII)
„Baconsky credea in superioritatea artei, poezia si eseistica lui putin scortoasa, culta in chip excesiv, insa profunda si originala, apara totdeauna imaginea creatorului solemn, estetizant, seniorial, pierdut in cerul marilor modele () A.E. Baconsky ramane prin modul de a fi si de a scrie una dintre figurile cele mai originale ale literaturii postbelice."
(Eugen Simion - Scriitori romani de azi, voi. III, Editura David. Litera, Bucuresti-Chisinau, 1989, p. 29) (C. B.)

Fluxul memoriei

I
Din cîte se-ntîmplarã nu pot sã uit nimic,
Chiar dacã ochiul palid al lunii mã îmbie ;
Ca arborii din iarna cetoasã mã ridic
Si-mi scutur amintirea - zapada mea tîrzie.
II
Cu zbor de pãsãri, anii se reîntorc din zare.
Îi recunosc - si totusi ce multi sînt anii mei,
Sau poate cã sînt anii pierduti de fiecare,
Care-mi apar în preajmã, obositori si grei ...
Eu nu gonesc pe nimeni, ci-mi clatin umbra doar
Si-ascult, ascult o voce din timp care-mi tot spune
Cã anii mei cu fructul lor amar,
Au ars pe cîmpuri goale si s-au facut cãrbune.
Au fost incendii, sînge - si dacã azi mai sînt,
E cã sub cerul tãrii ursit am fost sã stãrui
Si sã colind pe drumuri si sã trezesc cîntînd,
Mareea amintirii spre tãrmul fiecãrui.
III
Timpul trecut nu-i nimeni sã-l poata învia,
Chiar dacã-mi vine poate sã strig în gura mare :
- Ani rãtaciti, eu nu v-am trãit !
Prin viata mea
Parcã ati trecut odatã ca ploile cu soare.
Iesiti din ceata mãrii pustii - iesiti din ceatã
Ca niste porturi albe din Sudul însorit !
Iesiti din ceatã, nu v-am trãit, iesiti din ceatã,
Ani rãtãciti !
Dar anii s-au stins, s-au risipit,
S-au dus cu glasul frunzei, cu apele, cu iarba...
Aceste pãsari sure sînt numai amintiri -
În pieptul toamnei, codrul roscat îsi lasã barba
Si semne-mi fac din zare mestecenii subtiri.
IV
Dar strigãtul ramîne înãbusit în piept.
Nu chem pe nimeni - toate asa au fost sã fie -
Nu mi-a fost scris sã caut, sã cer si sã astept
Si-oricît de mare-i, timpul nu mi-e icoanã mie.
V
Ard gîndurile-n febra acestor amintiri,
Si-n piept acum zvîcneste-o vîrstã nouã.
Stau ca un paratrãsnet pe marile clãdiri,
Spre fulgerele noptii cu bratele-amîndouã.
Stau si rostesc din cînd în cînd tîrziu :
- Orase mari si cîmpuri tãcute, noapte bunã !
S-a desfrunzit copacul mare-al noptii,
Frunze de aur - stelele
Dorm leganîndu-se lin
Pe fata lucie
A marilor lacuri vulcanice.

VI
Din cîte se-ntîmplarã nu pot sã uit nimic -
Dar drumul duce poate departe înainte.
Pãsãri de miazãzi, cu voi despic
Si eu vãzduhul.
Iatã, nu-mi mai aduc aminte.
Dormiti în suflet, glasuri de demult,
Imagini dureroase, dormiti ca-n templul mãrii
Epavele de fosfor.
Nu vreau sã vã ascult,
Sus pe covertã-mi place s-ascult corãbierii.
Dormiti în suflet, amintiri,
Cum dorm în scoici marine furtuni si naufragii -
Tu, vînt de primãvarã ce-n pieptul meu respiri,
Adu-mi din codri frunza ce stãpîneste fagii,
Adu-mi albastrul clopot al apelor ce cresc
Si soaptele din ierburi si tremurul luminii,
Si-apoi cîndva-ntr-o noapte nestiutã
Dã-mi somnul alb pe care-l poartã crinii. 

 Tu Care-ai Fost...

Tu care-ai fost odata, tu, care esti, tu, care
Vei fi – adesea iarna, plecand in taina ochii,
Duioasa-ntravezi-vei, cazuta la picioare,
Umbra-mi licaritoare ca solzii unei rochii.
Va fi tacere-n preajma – si dincolo de geam
Ninsoarea de departe venind ca o padure
Dusa de vant – si-al serii hotar ce-l atingem
De-atatea ori cu-aripa, din nou va sta prin sure
Inchipuiri, in albul pierit si intinat ...
Asemeni unui flutur cate-un sarut va trece
Caligrafiind profilul pe care-l vei fi dat
Uitarii. Si-n oglinda netulburata, rece,
Vor tresari petale dintr-un salbatec crin
Ce si-a lasat amprenta pe sanii tai odata –
Iti vei desface parul si vei privi cum vin,
Din negrul lui, rasfrangeri de noapte-ndepartata.
Si cum se-ntorc din ceata cararile-napoi,
Infasurand mumia unei iubiri ucise,
Cum viscolul pe strada, prin arbori-nalti si goi,
Desteapta sensul unor imagini, unor vise ...
Si-mi vei ierta pacatul de-a-mi fi uitat un gest
In gandul tau – sau poate in suflet, o durere
Trecuta-n timp. Din toate va ramane acest
Destin al unor vesnic pierdute giuvaiere,
De nu-ti aduci aminte nici tu cand le-ai purtat.
Un ochi imens te-absoarbe incet sub pleoapa-i neagra –
De-abia te vezi tu insati, pe-un orizont uitat,
Plecand diminuata in timp ca o tanagra.
Cine-ti atinge pipetul la care-am stat sa-ascult
Vantul si luna? Cine din nou isi poarta sumbra
Lui salcie? O, poate voi fi plecat demult ...
Saruta-ma-n absenta si-n somn – saruta-mi umbra.

Vara tarzie

Vremea iubirilor noastre-a fost vara fugara,
vara tarzie-a pus capat grabitului zbor.
Parca vad cum plecai pe nisip-strigau,
strigau si piereau in septembrie mainile tale.

Nu mai stiu ce-a urmat dupa tine.
Poate un gol, poate pasari sau vant.
Te-am chemat inca mult timp si nimenea
nu-mi raspundea,
pana cand intr-o noapte a raspuns pentru tine zapada.

Ar fi fost sa te uit ori sa-mi spun
ca-ntalnirile noastre n-au fost decat visul
gradinii aceleia,
ca volutele sanilor tai nu erau decat umbletul
lunii prin apa,
surprins de un tanar.

Dar vara de cate ori trece si tremura-n zare
din nou banuindu-se toamna cu capul tau rosu,
vad iarasi nisipul acela, vad iarasi cum pleci-
si striga,
striga pierind in septembrie mainile tale. 

Traian Coşovei

Traian Cosovei - biografia

Traian Coşovei (24 martie 1921, Somova, judeţul Tulcea - 16 iulie 1993, Bucureşti) - poet, prozator şi reporter. Este fiul Anei (născută Oprea) şi al lui Ion Coşovei, pescar.

A absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1947). Debutează în revista „Lumea” (1946), cu poemul Femeia din camera obscură, iar în volum cu nuvela La Taliane (1950), inspirată din viaţa pescarilor de pe mare. Debutul editorial în poezie îl va reprezenta volumul Oceanul (1962).

Cu reportajele din Împărăţia vânturilor (1954), care au reţinut atenţia lui Geo Bogza, Coşovei începe o lungă carieră în domeniu. Criticilor care îi reproşează că reportajele sale „vin epigonic lângă şi în umbra lui Bogza” (Ion Rotaru), Coşovei le răspunde: „În umbra lui Geo Bogza vom scrie de acum înainte toţi cei care vom aborda reportajul literar propriu-zis, Geo Bogza fiind cel care ne tutelează, [... ] modelul şi părintele meu literar, declarat de mine, nu pentru că accept să-l pastişez [...], ci pentru că apăra consecvent tot ce scriam mai bine.”

Punctând elementele originale pe care le aduce speciei, Coşovei încearcă să explice că îl deosebeşte de Bogza „viziunea asupra universului explorat, în primul rând lumea în efortul creaţiei, o omenire în truda de a crea. Pitorescul este al Universului pe care îl urmăresc din punctul de vedere al acestui efort. De la o viziune a pitorescului sau a exoticului eu am trecut la o viziune a creaţiei.”

Spaţiul predilect al reportajelor lui Coşovei este Dobrogea şi în special Delta Dunării, căreia îi descoperă, cu nostalgie şi emoţie, patriarhalitatea şi spiritualitatea: o exis­tenţă dură, o lume răbdătoare, dar aprigă la muncă. Colecti­vitatea surprinsă este mereu încleştată în lupta cu natura pentru a-i birui stihiile şi a-i domoli forţele în folosul civilizaţiei. Sunt sesizabile trăsăturile caracteristice generaţiei care a cultivat „reportajul romantismului revoluţionar” în perioada imediat postbelică, dar şi vocaţia specială pentru sublim şi colosal a autorului.

Volumele Oda zilnică (1970), Dobrogea de aur (1978) şi Farmecul genezei (1979) au ca punct de interes „omul epocii socialiste” şi greutăţile sale în „transformarea geografiei patriei”. În prezentarea noului, tonul este entuziast, perspec­tiva „vizionară”, iar metafora tinde mereu spre grandios. Acest registru subminat de retorism conţine şi pagini dramatice prin realismul lor (tabloul sumbru al Dobrogei mizere, antiteză a prefacerilor contemporane) sau, din contră, străbătute de o vibraţie lirică autentică. Geografia nouă, care în opinia scriitorului reflectă schimbări nu mai puţin profunde în mentalitatea oamenilor, ar fi semnul prefacerilor socialiste, al unui „timp eroic”.

Aceleaşi preocupări tematice şi caracteristici stilistice se găsesc şi în nuvelele lui Coşovei, Prietenie (1951), Răul pomi mai departe (1962) şi Prietenă cu focul şi cu apa (1969). A scris şi două romane: Cântec să crească băiatul (1959) - elogiu al copilăriei, şi Tânărul meu Ulise (1966) - pledoarie pentru autenticitate, narând destinul unui pictor, de la aspiraţie până la realizare. Poezia lui Coşovei completează în ritmuri ample reportajele, înscriindu-se de asemenea pe linia sentimentelor grandioase, dublate de reverie în faţa naturii.

Opera literară

·         La Taliane, Bucureşti, 1950;

·         Prietenie, Bucureşti, 1951;

·         Împărăţia vânturilor, Bucureşti, 1954;

·         Sub cerul liber, Bucureşti, 1954;

·         Uriaşul preludiu, Bucureşti, 1955;

·         Farmecul genezei, Bucureşti, 1956;

·         Dimensiuni. Peisaj sovietic, Bucureşti, 1957;

·         Dobrogea de aur, Bucureşti, 1958;

·         Cântec să crească băiatul, Bucureşti, 1959;

·         Semnul din larg, Bucureşti, 1960;

·         Oceanul, Bucureşti, 1962;

·         Răul porni mai departe, Bucureşti, 1962;

·         Stelele dimineţii, Bucureşti, 1964;

·         Firul de iarbă, Bucureşti, 1965;

·         Tânărul meu Ulise, Bucureşti, 1966;

·         Când mă grăbeam spre mare, Bucureşti, 1967;

·         Pe urmele voastre, Bucureşti, 1967;

·         Informaţia ereditară, Bucureşti, 1969;

·         Prietenă cu focul şi cu apa, Bucureşti, 1969;

·         Oda zilnică, Bucureşti, 1970;

·         O colibă sub fereastra ta, Bucureşti, 1971;

·         Fata cu părul lung, Bucureşti, 1972;

·         Lauda fluviului, Bucureşti, 1974;

·         Mai fericiţi decât Ulise, Bucureşti, 1974;

·         Tuturor drumurilor, Bucureşti, 1974;

·         La ţărmul cu lună, Bucureşti, 1977;

·         Dobrogea de aur, Bucureşti, 1978;

·         Farmecul geneza, Bucureşti, 1979;

·         Tropaeum Traiani, Bucureşti, 1982;

·         Banchetul toamnei, Bucureşti, 1984;

·         Când cerul se schimbă, Bucureşti, 1987.

Plimbarea de dimineaţă

la capatul scarii
am vazut cainele coborand cele o mie si una de trepte
batranul caine scos la plimbare in lesa
batranul caine scos la plimbare in branci in splendoarea
diminetii de iarna

avea ochiii mei, anii mei care-au fost, cearcanele mele
avea numele meu scris pe zgarda murdara
cu un sfarsit de tandrete, cu un inceput de ferocitate
strecurandu-si umbra printre barele de alama ale scarii

in ochii lui am vazut luminile din insula elis
si hoardele matasurilor invartind immensa ruleta a noptii
in ochii lui stinsi am vazut sticlirea apocalipsei
si datoriile mele neplatite si viata mea de netrait
(si doamne, avea anii mei si lacrimile mele)
batranul caine scos la plimbare in splendoarea ultimei
dimineti de iarna
impins o mie si una de trepte, una cate una,
pana la capat si mai departe
de unde nu mai exista
nici o intoarcere 

Antract

Din gura paiatei sângele se scurgea cu jumatate de gura.
Secunda de-acum urla fara glas ori dantura.

Ma bâlbâiam si eu dupa o sinecura
la stirba de viata, la umplutura de plus, la amintiri care musca
cu care ma leganasera de mic între zgarda si cusca.


Ah, moartea asta ordinara de lux –
fara chip, fara nume, fara adresa
pe care o purtam noapte de noapte în lesa. 

Poemul de acum

Eu nu mi-am scris niciodata numele
pe bonuri de carbuni –
pe lînga silozuri am trecut fara sa privesc înapoi –
prin iarba desculta n-am alergat niciodata.
În ploaie n-am cântat, în desert n-am scris cu creionul drumul caravanelor.
Cu maturica nu m-am batut la baia de aburi.
Cu mersul meu de urs n-am rasturnat înadins portelanurile.

Odata am iubit ferocitatea oamenilor de zapada,
tandretea sperietorilor uitate pe cîmp.
Omului care lucreaza la calea ferata am vrut sa-i povestesc
o istorioara cu tîlc.
Omul e mort de mult.
Prin fata agentiilor de voiaj mi-am plimbat viata ca pe o jumatate de pâine.
Cu o masina de ocazie am mers pîna la marginea marii.
Am privit valurile cheltuindu-se pe tarm – am privit
tineretea arzînd ca o frunza de tutun verde.
In fata oglinzii, cu lanterna mi-am luminat chipul.

Acum ceata se poate risipi. 

Adrian Păunescu - Macedonski Către Duhovnic

Zâmbeşte - Ion Minulescu

TEATRU/ FILM 16 Iulie

Cu Gheorghe Cozorici

Biografie Gheorghe Cozorici

Prestigiosul actor de teatru si film s-a nascut pe 16 iulie 1933 in Arbore ,jud Suceava; a urmat cursurile primare si secundare pe meleagul natal ,apoi Institutul de arta dramatica din Bucuresti obtinand diploma de absolvire in 1956.

Inițial, a lucrat la Teatrul Național din București, pe scena căruia a evoluat pînă la sfîrșitul vieții; ultimul său rol a fost Firs din piesa Livada cu visini de A.P. Cehov,dar si la Craiova,unde, la vîrsta de numai 24 de ani, i s-a încredințat dificilul rol al lui Hamlet (1957), cel dintîi Hamlet românesc din epoca postbelică.

Într-o carieră artistică de peste trei decenii, Gheorghe Cozorici a interpretat roluri de mare succes, în piese românești și străine: Barbierul din Sevillia, de Beaumarchais; Titanic vals, de Tudor Mușatescu; Becket de Jean Anouilh; Danton de Camil Petrescu; Tineretea lui Moromete de Marin Preda și multe altele.

In 1962 se lanseaza in cinematografie jucand in Partea ta de vina.. Gheorghe Cozorici a fost cel care l-a „reînviat” pe Ștefan cel Mare printr-o interpretare monumentală .„Ștefan cel Mare” (regia Mircea Drăgan), „Pădurea spânzuraților” (regia Liviu Ciulei), „Gioconda fără surâs” (regia Malvina Urșianu), „Moartea unui artist” (regia Horia Popescu), „Capcana mercenarilor” ,„Ciuleandra” (regia Sergiu Nicolaescu) sunt doar câteva dintre peliculele în care și-a lăsat amprenta.A cunoscut cele mai intense trăiri în teatru și în film și i-a uimit pe toți cu vocea sa...

Nu există român care să nu fi simțit fiori reci când îl auzea pe regretatul Gheorghe Cozorici recitând „Scrisoarea a III-a“. De altfel, Eminescu i-a fost aproape de suflet mai mult decât alți poeți. Se povesteste cum a recitat timp de trei ore din Eminescu, supărat și rezemat cu piciorul de un gard, la moartea colegului său de generație și prieten apropiat Amza Pellea, uimind întreaga asistență.

S-a impus și a rămas în memoria tuturor prin interpretarea rolurilor de substanță, modelând destinele unor personaje înțelepte, serioase, cu ajutorul cuvintelor. Gheorghe Cozorici, care a umplut scena cu talentul, harul și vocea sa, a fost un partener de nădejde pentru colegii săi, și toți cei care l-au iubit spun acum povești despre el și despre vocea sa unică.''.

Avea un glas sigur, nesovaitor, parca tras cu linie netremurata si care lovea obstacolul auzului nostru intr-o aterizare directa, fara recul. O vibratie scurta, patrunzatoare, o muzica grava, un sunet de instrument sever. Cred ca rostindu-si replicile undeva, intr-o padure adevarata, ar fi preschimbat usor copacii in orga, cerul in clopot si frunzele in miscatoare flacari verzi" spunea Aurel Storin .... S-a stins din viață în ziua de 18 decembrie 1993, la București.

Filme cu Gheorghe Cozorici

Vezi filme

·         Moartea unui artist (1991)

·         Trenul de aur (1989)

·         Stâlpii societății (1988)

·         Din prea multa dragoste (1986)

·         Vară sentimentală (1986)

·         Ciuleandra (1985) - Faranga

·         Furtună în Pacific (1985)

·         Ziua Z (1985)

·         Opus 11 (1984) - Stefan cel Mare

·         Un petic de cer (1984)

·         Vreau sa stiu de ce am aripi (1984)

·         Zbor periculos (1984)

·         Dragostea și revoluția (1983)

·         Imposibila iubire (1983)

·         Comoara (1982) - Jubele

·         Capcana mercenarilor (1981) - Baronul von Gortz

·         Omul și umbra (1981)

·         Un echipaj pentru Singapore (1981)

·         Ancheta (1980)

·         Detasamentul Concordia (1980)

·         Stele de iarna (1980)

·         Vânătoarea de vulpi (1980)

·         Clipa (1979)

·         Aurel Vlaicu (1977) - D.D. Patrascu

·         Râul care urcă muntele / Raul care urca muntele (1977)

·         Razboiul Independentei (Serial TV) / Razboiul Independentei (1977) - Mihai Eminescu

·         Urgia (1977)

·         Domnisoara Nastasia (1976) - Ion Sorcova

·         Instanța amână pronunțarea (1976) - Mares

·         Ultimele zile ale verii (1976)

Moartea unui artist (1991): 

  Din prea multa dragoste (1986)

In lumea dreptatii - Ioan Alexandru Bratescu-Voinesti

GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR 16 Iulie

În relief... umorul cu Dem Rădulescu

1.     Dupa 25 de ani de casatorie, intr-o zi mi-am privit sotia si i-am spus:
- Iubito, acum 25 de ani stateam cu chirie, aveam o masina ieftina, dormeam pe o canapea si ne uitam la un televizor cu ecran de 14` alb-negru, dar in fiecare noapte adormeam alaturi de o blonda sexy de 25 de ani. Acum avem o casa mare, o masina buna, un pat mare, un TV color cu plasma. Dar dorm acum cu o femeie de 50 de ani. Draga mea, cred ca avem o problema!
Sotia mea fiind o femeie inteleapta, mi-a spus:
- Tu du-te si cauta-ti o blonda sexy de 25 de ani, ca eu ma voi ocupa ca tu sa stai din nou cu chirie, sa conduci o masina ieftina si sa dormi pe o canapea…

2.     Doi nebuni mergeau prin pustiu. Un nebun il intreaba pe celalalt:
- Tu de ce duci butoiul ala in spate?
- Pai mai beau cate un gat de apa cand imi este sete. Dar tu de ce tarai usa aia de masina in spate? 
- Pai cand imi este cald, mai deschid fereastra

3.     O tipă superbă se prezintă la doctor.
-Domnule doctor am o problemă, am arsuri la stomac.
-Bine doamnă, vă rog să vă dezbrăcaţi, spuse doctorul.
Tipa se dezbracă până la brâu şi-l aşteaptă pe doctor pentru consultaţie.
Văzând că tipa s-a dezbrăcat doar până la brâu doctorul îi spune:
-Vă rog să vă dezbrăcaţi complet.
La care tipa contrariată întreabă:
-Dar este necesar să mă dezbrac complet?
-Sigur că da, zise doctorul.
S-a dezbrăcat complet şi aştepta pentru a fi consultată.
Doctorul îi spune:
-Acum doamnă vă rog să mergeţi până la calorifer, apucaţi de calorifer cu mâinile şi aplecaţi-vă uşor ca să vă pot vedea fundul.
Tipa a urmat întocmai indicaţiile medicului. După câtva timp doctorul îi spune.
-Gata doamnă puteţi reveni nu aveţi nici o problemă la stomac.
La care tipa, enervată:
-Dar cum v-aţi dat seama domnule doctor?
Doctorul îi răspunde cu calm:
-Doamnă, dacă aveaţi arsuri la stomac atunci trebuia să vă iasă fum pe fund.

4.     Doua blonde, dupa noaptea de Revelion, se intorceau acasa. Afara, un frig de inghetau pietrele, ele imbracate subtirel, ca de la petrecere…ce sa mai, erau deja blocuri de gheata. Taxiuri, nici gand, toti taximetristii acasa, cu familia, transportul in comun era inexistent, pana acasa cale lunga…
In drumul lor, un depou RATB. Una din ele e lovita din senin de o idee geniala… Nu sta mult pe ganduri si ii spune celeilalte:
- Fata, pe buna dreptate se spune ca suntem proaste. Hai sa furam un autobuz sa mergem pana acasa!
- Ca bine zici, fata! Hai! Eu intru in depou sa fur unul, tu tine de sase!
Zis si facut, prima ramane afara sa supravegheze zona, cealalta intra sa fure autobuzul. Si sta cea de-afara un sfert de ora…o jumatate de ora…o ora… Rebegita de frig, intra sa vada ce s-a intamplat, de ce dureaza in halul asta?! Intra si o vede pe a doua blonda stand in fund pe jos intre autobuze si plangand…
- Ce s-a intamplat, fata, de ce plangi?
- Uite, nu gasesc nici un 135 sa ne duca acasa
Sta pe ganduri prima blonda si zice:
- Draga, dar tu esti chiar proasta rau. Nu puteai sa furi un 226 si mai mergeam 2 statii pe jos?

5.     Trei ingineri, un japonez, un american si un român la o licitatie pentru construirea unui pod.
Japonezul:
- Domnule, noi pornim constructia de pe ambele maluri in acelasi timp. In felul asta castigam timp si intalnirea o facem cu ajutorul GPS-ului, cu eroare de centimetri.
Americanul:
- Noi pornim constructia de pe ambele maluri in acelasi timp. In felul asta castigam timp si intalnirea o facem cu ajutorul LASER-ului, cu eroare de cativa milimetri.
Romanul:
- Noi pornim constructia de pe ambele maluri in acelasi timp.
- Pai si? Spune comisia. Cum va intalniti la mijloc?
- Pai daca ne intalnim bine. Daca nu, o sa aveti doua poduri.

6.     România trebuia să joace finala Campionatului Mondial de fotbal. Intră Piţurcă în vestiar înaintea marelui meci cu Germania:
- Băieţi, astăzi e ziua mea de naştere, făceţi-mi un cadou frumos şi câştigaţi şi voi meciul ăsta!
- Prea târziu, nea Piţi, ţi-am luat deja o cravată.

SFATURI UTILE 16 Iulie

1.  CELE MAI BUNE BĂUTURI PENTRU ORGANISM

Pentru a scăpa de sete, pentru a te răcori și pentru a bea ceva bun, urmează sfaturile de mai jos, prezentate de specialiștii nemţi în ziarul Bild. Unele dintre băuturile prezentate nu numai că sunt bune la gust, dar te pot scăpa chiar și de cancer.

1. Cacao - este bună pentru piele. Dacă bei cacao regulat cu siguranţă vei avea pielea pe cât de hidratată trebuie, pentru a nu se usca. Este necesară o cană de 200 ml pe zi, cu lapte degresat și cât mai puţin zahăr sau chiar deloc.

2. Vinul - te slăbește. Cu un consum moderat de vin, slăbești. De asemenea, vinul previne apariţia aterosclerozei. Cantitatea recomandată este de 1 pahar pe zi, nu mai mult de un litru pe săptămână. Important: două zile pe săptămâna nu se consumă pentru a nu da dependenţă.

3. Sucul de rodie - stimulează fluxul de sânge Conţinutul ridicat de polifenoli din rodie stimulează circulaţia sângelui în vasele fine, cum ar fi inima. Cantitate sănătoasă: un pahar mare pe zi.

4. Lapte - protejează împotriva hipertensiunii arteriale Persoanele care beau lapte degresat regulat au un risc mai mic de hipertensiune arterială. Cantitatea sănătoasă: până la două pahare mari pe zi.
5. Suc de Cătină - întărește nervii Conţine vitamina C, aceasta întărind sistemul imunitar, acid folic, magneziu, fier și mangan, blocând efectele nocive ale hormonilor de stres. Cantitate: de două ori pe zi, câte două linguriţe de suc de cătină dizolvate într-un pahar mic de apă.

6. Chefir - rezolvă probleme digestive Sprijină funcţia intestinelor, previne constipaţia. Cantitatea sănătoasă: zilnic până la 1/2 litri.

7. Bere - pentru oase puternice Siliciul din în bere este necesar în construcţia și regenerarea oaselor. Când este foarte cald afară se recomandă berea fără alcool. Cantitatea: o sticlă de 0,33 l pe zi.

8. Sucul de merișor (coacăze roșii de pădure) - previne infecţiile tractului urinar Sucul de merișor te scapă de infecţiile cu stafilococul auriu. Cantitatea sănătoasă: un pahar mic în fiecare zi, sub forma de suc, cu puţin zahăr.

9. Suc de roșii - protejează împotriva radiaţiilor solare Licopenul, fitonutrientul care dă roșiilor culoarea, reduce efectul nociv al razelor ultra violete penetrante. Cantitatea sănătoasă: trei pahare mici pe zi, vara chiar patru.

10. Suc de portocale - previne ateroscleroza După mesele copioase, un pahar de suc de portocale proaspăt storse împiedică formarea radicalilor liberi care distrug vasele de sânge și favorizează atacul de cord. Cantitatea sănătoasă: un pahar mare de suc proaspăt stors după fiecare masă.

11. Cafea - protejează împotriva accidentelor vasculare Cofeina inhibă lipirea trombocitelor din organism, acestea fiind foarte importante atunci când este vorba de un accident vascular. Se recomandă 1-2 căni pe zi, dacă medicul nu vă interzice consumul de cafea.

12. Apa - întărește inima Apa ajută la problemele renale și urinare, în ceea ce privește indigestia, aciditatea, întărește inima, ajută circulaţia și memoria. Cantitate sănătoase: 1 pahar de apă pe oră, aproximativ 1,5 – 2 litri pe tot parcursul zilei.

13. Ceaiul negru - ajută la prevenirea bolii Alzheimer Ceaiul negru îmbunătăţește fluxul de sânge, previne rigidizarea arterelor, previne boala Alzheimer. Dar numai fără lapte! Cantitatea sănătoasă: 3-6 căni pe zi.

14. Ceaiul verde - protejeaza împotriva cancerului Conţine polifenoli care stimulează regenerearea celulelor și a ţesuturilor. Ajută și împotriva cariilor dentare. Cantitatea sănătoasă: 3-6 căni pe zi.

15. Suc de morcovi - face pielea frumosă Beta carotenul și vitamina A din morcov întărește sistemul imunitar, accelerează bronzul natural, proteja împotriva razelor UV, ajută pielea uscată. Cantitatea sănătoasă: 1 pahar mic pe zi.

16. Oţet de mere - ajută la detoxifierea organismului Conţine minerale (magneziu, potasiu, calciu) stimulând metabolismul celor care au probleme cu greutatea. Detoxifiază organismul și ajută activitatea intestinelor. Cantitatea sănătoasă: 1 lingură de oţet de mere în fiecare zi, într-un pahar mare de apă.

17. Suc de nucă de cocos – păstrează echilibrulo corpului Nu are calorii și ajută organismul să păstreze un echilibru acido-bazic, reducând acidul uric, detoxifică organismul. Cantitatea sănătoasă: 1 pahar mare pe zi.

18. Apa de ghimbir – bună împotriva simptomelor de greaţă Conţine beta caroten, calciu, fier, zinc și uleiuri preţioase. Stimuleaza circulaţia, ajută la ameliorarea durerilor, diminuează efectul de greaţă, ajută împotriva indigestiei. Cantitatea sănătoasă: 1 pahar mare pe zi.

19. Băutură din grâu fermentat – bună pentru piele Este plină de minerale, fibre, vitamine și enzime. Întărește intestinele, ajută sistemul imunitar, îmbunătăţește rezultatele testelor de sânge și este bună pentru piele. Conţine doar 5 calorii pe litru. Cantitea sănătoasă: 1-3 pahare mici pe zi.

20. Sucul de sfeclă roșie - ajută împotriva anemiei Mineralele valoroase (magneziu, cupru) stimulează apetitul, intensifică fluxul bilei și protejează împotriva radicalilor liberi. Ajută, de asemenea, împotriva anemiei. Cantitatea sănătoasă: 1 pahar mic pe zi.”

2. DESPRE BETACAROTEN

Beta-carotenul face parte din grupa compuşilor organici numiţi carotenoizi. Este un antioxidant important şi, în plus, un precursor al vitaminei A. Din beta-caroten, în urma hidrolizei, rezultă două molecule de retinol. Transformarea este influenţată de mai mulţi factori, cum ar fi, de exemplu, furnizarea unei cantităţi suficiente de vitamina A organismului; de aceea se şi spune că întotdeauna organismul produce exact cantitatea necesară de vitamina A. În cazul unui aport redus de vitamina A, transformarea beta-carotenului în vitamina A creşte, în timp ce în cazul furnizării unei cantităţi suficiente de vitamina A, scade.
Utilizarea beta-carotenului poate fi foarte dezechilibrată, în funcţie de absorbţia grăsimilor. Cantitatea necesară este influenţată de stilul de viaţă, sex, cantitatea de vitamina A furnizată organismului în momentul respectiv, forma fizică, precum şi alţi factori (ex. vârstă, afecţiuni, sarcină, alăptare etc.)

Beta-carotenul poate fi întâlnit, în general, în alimente de origine vegetală, cantitatea cea mai mare găsindu-se în legumele şi fructele viu colorate : morcovi, măcriş, roşii, pepene, piersici, cireşe etc.

Care sunt avantajele beta-carotenului ?

* Ca precursor al vitaminei A, contribuie la menţinerea sănătăţii ochiului
* Datorită efectului său antioxidant, împiedică procesele oxidative care se desfăşoară în organism, contribuind astfel la protejarea celulelor şi ţesuturilor
* Contribuie la menţinerea sănătăţii pielii şi încetineşte procesele de îmbătrânire ale acesteia
* Ajută la menţinerea elasticităţii pielii
* În timpul bronzării, protejează pielea de razele solare UV nocive
* Ajută la obţinerea unei pigmentaţii sănătoase a pielii, adică la bronzare
* Fiind o substanţă colorantă galbenă, prin acumularea în straturile pielii, el însuşi conferă pielii o culoare de bronz*

ATENŢIE !

·       Nu se recomandă consumul suplimentelor alimentare cu conţinut ridicat de beta-caroten (4,8 mg/zi) fumătorilor şi persoanelor care lucrează cu azbest
* * Beta-carotenul nu înlocuieşte cremele şi uleiurile de protecţie împotriva razelor solare !

3. Despre zahăr

Ce se intampla daca nu mai mananci zahar o saptamana? | Arborele vietii

GÂNDURI PESTE TIMP 16 Iulie

 Edmond de Goncourt - Citate: