MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MARȚI 9 IULIE 2019

Bună ziua, prieteni!

LA MULȚI ANI CU SĂNĂTATE ȘI BUCURII CELOR CARE NE-AU ÎNCÂNTAT TINEREȚEA ȘI MATURITATEA CU MELODII DE NEUITAT: MARGARETA PÂSLARU, ANGELA SIMILEA, MIRABELA DAUER, DANIEL IORDĂCHIOAIE ȘI ALȚII!
În secțiunea MUZICĂ puteți asculta câteva melodii în interpretarea lor!
Toate cele bune într-o zi fără arșiță!

ISTORIE PE ZILE 9 Iulie

Evenimente

·         455: Comandantul militar roman Avitus este proclamat la Arles împărat al Imperiului Roman de Apus. Marcus Flavius Avitus (Eparchius) (n. ~400- d. 18 august 457) a fost împărat roman  în perioada 455-456. După asasinarea lui Valentinian al III-lea de către un partizan al generalului Aetius și după detronarea lui Petronius Maximus (succesorul lui Valentinian), Avitus se proclamă împărat roman pe 9 iulie 455, avand și susținerea militară a vizigoților. Intrând în conflict cu generalul roman Ricimer Flavius, este înfrânt la Placentia (Piacenzade azi), în octombrie 456. Pe 17 octombrie este detronat. Ricimer, conducătorul  de facto al Imperiului Roman de Apus,  il  impune imparat  pe Maiorian. La puțină vreme de la înfrângerea de la Placentia, Avitus (devenit între timp episcop în acest oraș), a murit  (se pare ca în anul 457).

·         1357: Împăratul Carol al IV-lea pune piatra de temelie a Podului Carol din Praga.

·         1493: Incepe zidirea bisericii din Borzesti, ctitorie a lui Stefan cel Mare. Borzesti este un sat din judetul Bacau,  astazi devenit unul dintre cartierele orasului Onesti. Aici s-a nascut si a copilarit Sfantul Stefan cel Mare.  Domnitorul Stefan a mostenit mosia de la Borzesti din mosi-stramosi. Biserica din Borzesti poarta hramul Adormirea  Maicii Domnului   si a fost construita din initiativa lui Stefan Cel Mare intre 9 iulie 1493 si 12 octombrie 1494. Stefan cel Mare a ridicat biserica impreuna cu fiul sau, Alexandru-Voda. Biserica din Borzesti a fost construita de Sfantul Stefan cel Mare (+1493), in amintirea prietenului sau din copilarie, Gheorghita, omorat aici de catre tatari; acest eveniment este pastrat in legendele locului care spun ca Gheorghita a murit in acest loc rapus de sagetile tatarilor.

·         1520: Aceasta este data primei mențiuni păstrate privind o "hotărnicie" - se referea la fixarea hotarului dintre Țara Românească și Transilvania, în zona din nordul Olteniei: "de la apa Oltului pînă la Râşava (Orşova)"

·         1540: Regele Henric al VIII-lea al Angliei anulează căsătoria sa cu cea de-a patra soție, Anne de Cleves. Henric al VIII-lea (engleză Henry VIII) (n. 28 iunie 1491 – d. 28 ianuarie 1547) a fost rege al Angliei din 21 aprilie 1509 până la moartea sa. Henric al VIII-lea a fost al doilea monarh al Casei Tudor, succedând tatălui său, Henric al VII-lea. Este faimos datorită faptului că a avut șase soții: Catherine de Aragon, Anne Boleyn, Jane Seymour, Anne de Cleves, Catherine Howard și Catherine Parr. Henric VIII a fost al doilea fiu al lui Henric VII și al Elisabetei de York. Fratele său mai mare, Arthur, Prinț de Wales, a murit în 1502, lăsându-l pe Henric moștenitor al tronului. Anne de Cleves s-a născut la 22 septembrie 1515 într-un stătuleț din nordul Germaniei, numit Cleves, condus de fratele ei, Wilhelm III Herzog von Jülich-Cleves-Berg, care a considerat că o căsătorie a surorii sale cu regele Henric al VIII-lea al Angliei i-ar întări statutul. După aranjarea căsătoriei, Anne de Cleves a plecat în Anglia, unde Henric a constatat că este urâtă „ca o iapă flamandă” și că nu se pot înțelege, pentru că el nu vorbea germana iar ea nu vorbea engleza. Prima lui reacție a fost să nu se căsătorească, dar i-a fost imposibil să încalce tratatul de căsătorie semnat anterior. În ciuda protestelor lui Henric, căsătoria a avut loc pe 6 ianuarie 1540, astfel Anne de Cleves devenind a patra sa soție, urmându-i lui Jane Seymour. Văzând că nu este dorită, a fost de acord cu propunerea de divorț, care s-a pronunțat în iulie 1540. În felul acesta, Henric a fost liber să se căsătorească cu a cincea sa soție, Catherine Howard.

·         1575: Bătălia de la Sânpaul (9 iulie 1575), dintre Ştefan Báthory, principele Transilvaniei (1571 – 1575) şi pretendentul tronului, Gaspar Békés. La alegerile din 1571, Békés a pierdut conducerea Transilvaniei, în favoarea lui Ştefan Báthory. Aşteptându-se la un conflict de proporţii, noul principe începe o politică centralizatoare: întăreşte cetăţile, acordă privilegii saşilor, reorganizează armata, creând un corp de 1.000 de mercenari, întreţinut din contribuţia saşilor, aflat la dispoziţia principelui. Organizează unităţile de dărăbani roşii, ale secuilor, iar nobililor le impune să se prezinte la oaste, pe cheltuială proprie. Gaspar Békés, retras la Făgăraş, încearcă să atragă de partea sa pe saşi şi secui şi propune împăratului austriac, Maximilian II (1564 – 1576), să înceapă o acţiune de îndepărtare a lui Ştefan Báthory (februarie 1572). Din toamna anului 1573, Békés primeşte ajutor FINANCIAR de la imperiali, promiţându-i-se şi ajutorul unor nobili maghiari. Principele interceptează corespondenţa acestuia cu Viena şi cere ajutor otomanilor. Ocupă toate cetăţile aflate sub autoritatea lui Békés, inclusiv Făgăraşul, obligându-l pe răsculat să fugă la Caşovia (Košice). Dieta, întrunită la Mediaş (15 octombrie 1573), îl declară trădător şi dispune confiscarea averii sale. Încercarea de a-i atrage pe otomani de partea sa a dat greş, obţinând doar promisiunea că aceştia nu vor interveni direct. Békés recrutează mercenari de pe cuprinsul Imperiului Habsburgic, folosind banii trimişi de împărat, şi, în iunie 1575, părăseşte Caşovia şi se îndreaptă spre Transilvania. Îi atrage pe secuii din scaunele Ciuc, Gheorgheni şi Caşin, cu promisiunea că le va restabili libertăţile, şi porneşte spre Alba Iulia. Ştefan Báthory cere ajutor beylerbey-ului de Timişoara şi domnului muntean Alexandru II Mircea (1568 – 1577), care-i trimit oşti. Apoi convoacă stările pentru a începe pregătirile de luptă. Gaspar Békés face o greşală de tactică: în loc să-l atace pe principe la Alba Iulia, unde acesta se afla fără forţe suficiente, înaintează spre Târgu Mureş, unde-l aşteptau cei 2.000 de secui, dându-i astfel posibilitatea de a se întări. La 9 iulie 1575, cele două oşti s-au întâlnit la Sânpaul, pe Mureş. Aflat în inferioritate, Békés este învins. Fugit din ţară, este considerat trădător şi toate averile sale sunt confiscate. Ştefan Báthory, sprijinit de Imperiul Otoman, ocupă tronul Poloniei (decembrie 1575), iar pe tronul de la Alba Iulia, în calitate de voievod, este numit principe fratele său, Cristofor Báthory (1576 – 1581).

·         1595: Astronomul Johannes Kepler a publicat lucrarea "Mysterium cosmographicum", în care menționează șase planete. Johannes Kepler (*27 decembrie 1571, Weil der Stadt – †15 noiembrie 1630, Regensburg) a fost un matematician, astronom și naturalist german, care a formulat și confirmat legile mișcării planetelor (Legile lui Kepler). În matematică este considerat precursor al calculului integral.

·         1600: Mihai Viteazul a întemeiat Mitropolia românească din Transilvania. Mihai Viteazul (n. 1558, Târgul de Floci – d. 9 august 1601, Turda) a fost domnul Țării Românești între 1593-1601. Pentru o perioadă (în 1600), a fost conducător de facto al celor trei mari țări medievale care formează România de astăzi: Țara Românească, Transilvania și Moldova. Înainte de a ajunge pe tron, ca boier, a deținut dregătoriile de bănișor de Strehaia, stolnic domnesc și ban al Craiovei.

·         1701: Războiul spaniol de succesiune: Austria înfrânge Franța în Bătălia de la Carpi. Războiul Succesiunii Spaniole (1701–1714) s-a dat între mai multe puteri europene, în principal spaniolii loiali arhiducelui Carol, Sfântul Imperiu Roman, Regatul Marii Britanii, Republica Țărilor de Jos, Portugalia și Ducatul de Savoia pe de o parte, respectiv spaniolii loiali lui Filip al V-lea, Franța și electoratul Bavariei pe de altă parte, și a fost cauzat de posibila unificare a regatelor Spaniei și Franței sub un unic monarh din casa de Bourbon. O astfel de unire ar fi schimbat drastic echilibrul puterilor. Războiul s-a dat mai ales în Europa dar a inclus și Războiul Reginei Ana din America de Nord și a fost marcat de prezența unor generali remarcabili, printre care ducele de Villars, ducele de Berwick, ducele de Marlborough și prințul Eugen al Savoiei. A avut ca rezultat recunoașterea lui Filip ca rege al Spaniei, cu obligativitatea de a renunța la revendicarea tronului Franței și de a ceda mare parte din posesiunile coroanei spaniole Sfântului Imperiu Roman, Republicii Țărilor de Jos, Savoiei și Marii Britanii, destrămând imperiul european al Spaniei.

·         1789:  În Franța, s-a format Adunarea Națională Constituantă , adunare ce a început să  lucreze la elaborarea unei   Constituții. Adunarea Constituantă Franceză (9 iulie 1789 – 30 septembrie 1791) a fost un organ al puterii legislative  în perioada revoluției din Franța. Constituția adoptată în 1791 a desființat privilegiile feudale, consacrând monarhia constituțională. Biserica a fost pusă sub controlul statului. Adunarea Constituantă a fost urmată de Adunarea Legislativă.

·         1810: Napoleon anexează Regatul Olandei ca parte a Primului Imperiu francez. Primul Imperiu Francez, cunoscut și cu denumirile mai obișnuite de Imperiul Francez ori Imperiul Napoleonian, acoperă perioada în care Franța a dominat cea mai mare parte a Europei continentale, sub conducerea lui Napoleon I. Din punct de vedere constituțional, Primul Imperiu Francez se referă atât la perioada dintre 1804 și 1814/1815, de la sfârșitul Consulatului Francez până la restaurarea . Imperiul a luat ființă în momentul în care Napoleon s-a proclamat împărat al Franței la 18 mai 1804, fiind încoronat pe 2 decembrie în același an în catedrala Notre Dame din Paris.

·         1815: Charles Maurice de Talleyrand-Périgord devine prim-ministru al Franței. Charles-Maurice de Talleyrand-Périgord (n. 2 februarie 1754, Paris – d. 17 mai 1838, Paris), binecunoscut ca Talleyrand, a fost un politician și diplomat francez. Provenit dintr-o familie din înalta nobilime, s-a orientat spre cariera ecleziastică, la sugestia unchiului său, arhiepiscopul de Reims. Devine preot și apoi episcop de Autun. În timpul Revoluției franceze abandonează viața clericală și trece la o viață laică. Ocupă diferite înalte funcții de consilier, ambasador, ministru de externe, președinte al Consiliului de miniștri. A servit sub mai multe regimuri, fiind o persoană controversată.

·         1816: Argentina își declară independența față de Spania. Congresul de la Tucumán a declarat independența  Provinciilor Unite ale Americii de Sud față de Spania.

·         1848: Guvernul provizoriu revolutionar a emis un decret prin care se instituia o “Comisie a proprietatii”.

·         1850: Președintele american Zachary Taylor moare și este înlocuit de Millard Fillmore care devine cel de-al 13-lea președinte al Statelor Unite. Zachary Taylor (n. 24 noiembrie 1784 – d. 9 iulie 1850), cunoscut ca și „Old Rough and Ready„, a fost cel de-al doisprezecelea președinte al Statelor Unite ale Americii, fiind în funcție între 1849 și 1850. Taylor a fost cunoscut pentru cariera sa militară extinsă și pentru faptul de a fi primul președinte american neales anterior în vreo funcție publică. Zachary Taylor a fost al doilea președinte american care a decedat în decursul mandatului său. Millard Fillmore (n. 7 ianuarie 1800 – d. 8 martie 1874) a fost ce de-al doisprezecelea vicepreședinte și ce de-al treisprezecelea președinte al Statelor Unite ale Americii, servind un singur termen prezidențial incomplet între 1850 și 1853, fiind totodată ultimul membru al partidului Whig care a ocupat funcția cea mai înaltă de stat în Statele Unite. Millard Fillmore a succedat președintelui anterior, Zachary Taylor, al cărui vicepreședinte a fost, datorită morții acestuia de indigestie acută. Astfel, Fillmore devine cel de-al doilea președinte al Statelor Unite care ascede la poziția de președinte prin moartea președintelui ales. Nu numai că nu a fost ales ca președinte, dar după ce a servit restul mandatului lui Zachary Taylor, Fillmore nu a fost nici măcar nominalizat de propriul său partid, Partidul Whig, pentru alegerile prezidențiale din 1852. În alegerile prezidențiale din 1856, deși a fost nominalizat de către partidul său, Know Nothing Party (oficial cunoscut ca American Party) candidat la președinția Statelor Unite, nu a câștigat alegerile.

·         1877: S–a desfășurat prima ediție a Campionatului de tenis de la Wimbledon. Turneul de tenis de la Wimbledon (The Championships, Wimbledon) este cel mai vechi și mai prestigios dintre cele 4 turnee de Mare Șlem (turneele de prim rang din circuitele de tenis masculin, ATP și feminin, WTA), fiind singurul dintre cele patru care se desfășoară pe aceeași suprafață ca la început, iarba. Este găzduit de All England Lawn Tennis and Croquet Club din Londra, în Marea Britanie. Este al treilea ca ordine pe parcursul anului, dupa Australian Open și Roland Garros. Prima ediție a avut loc în 1877.

·         1887: Apar pe piata americana, primele servete de hartie. Producator John Dickenson.

·         1900: Regina Victoria și-a dat consimțământul regal privitor la Actul de Constituție a Commonwealth-ului Australian.

·         1902: Oamenii de știință germani izolează acidul barbituric, substanță ce va sta la baza somniferelor.

·         1922: Johnny Weissmüller, înotător american originar din Timișoara, coboară sub 1 minut recordul mondial la 100 m liber (58.6 secunde). Johnny Weissmüller, născut Peter Johann Weissmüller, (n. 2 iunie 1904, în cartierul Freidorf din Timișoara, pe atunci în Ungaria – d. 20 ianuarie 1984, Acapulco, Mexic) a fost un sportiv și actor american de origine germană. Părinții săi, șvabii bănățeni Petrus Weissmüller și Elisabeth Weissmüller născută Kersch, au emigrat în SUA împreună cu fiul lor în vârstă de șapte luni. Johnny Weissmüller a susținut ulterior că s-ar fi născut în Windber (Pennsylvania), probabil pentru a fi selectat în lotul național de natație al SUA. Copil bolnăvicios, a fost sfătuit de un medic să se apuce de înot. Așa a ajuns de cinci ori campion olimpic la înot (1924-1928), deținătorul a 67 de titluri mondiale și 52 de titluri naționale. A deținut recordurile la stilul liber la toate probele de la 100 de yarzi la jumătatea de milă și a fost primul care a înotat 100 m sub un minut. A devenit celebru prin seria de filme Tarzan, ecranizări inspirate de romanele lui Edgar Rice Burroughs. Seria de filme a început la studiourile MGM, cu Tarzan the Ape Man (Tarzan omul-maimuță), în 1932. Se povestește că în timpul revoluției cubaneze, pe când Johny Weissmüller juca golf cu niște prieteni în Cuba, jucătorii s-au trezit înconjurați de revoluționari înarmați. Fără să-și piardă cumpătul, Weissmüller a lansat celebrul strigăt al lui Tarzan, iar soldații, recunoscându-l, au fost foarte încântați să escorteze grupul într-o zonă sigură. Johnny Weissmüller a fost căsătorit de șase ori.Respectându-i-se dorința, la înmormântarea sa, coșciugul a fost coborât în groapă având ca fond sonor celebrul strigăt al lui Tarzan.
La ediția din 2012 a Jocurilor Olimpice, una dintre stațiile metroului londonez a purtat numele lui Johnny Weissmuller.

·         1941: Armata Română încheie operațiunile militare în Nordul Bucovinei, atingând granița existentă între România și URSS în vara anului 1940. Trebuia să-i spună cineva lui Hitler: Noi, românii nu mergem mai departe! Ne oprim aici!

·         1941: In Transilvania de nord-est, ocupata de Ungaria horthysta in urma Dictatului de la Viena, a inceput organizarea de catre autoritatile maghiare a detasamentelor de munca fortata, formate din romani.

·         1945: În Austria se decide acordul aliaților despre cele patru zone de ocupație.

·         1947: Consiliul de Miniștri hotărăște să remită secretarului general al Organizației Națiunilor Unite declarația de intrare a României în forul mondial și de aderare la Carta Națiunilor Unite.

·         1955: La această dată a fost citit, la Londra, în cadrul unei conferințe de presă, textul declarației ce punea bazele mișcării Pugwash (mișcare a oamenilor de știință pentru pace, dezarmare și securitate); inițiatorii mișcării au fost savanții Bertrand Russel și Albert Einstein, declarația fiind semnată de către Einstein înainte de 18 aprilie 1955, data morții sale.

·         1958: Un cutremur de 7,5 grade pe scara Richter a avut loc în Golful Lituya, Alaska, provocând un megatsunami cu înălțimea valului de apă de 520 metri. (Este cel mai mare tsunami cunoscut din istorie). Imaginaţi-vă, 17 blocuri cu 10 etaje puse unul peste altul. Şi încă 5 etaje. Sau aproape 7 hoteluri Intercontinental aşezate în acelaşi mod, pe verticală. Astfel, veţi putea avea dimensiunea celui mai mare tsunami din istorie, cu o înălţime de 524 de metri. Incredibilul val a lovit Alaska, cu o viteză de 150 de km/oră, în zona numită Lituya Bay, în seara de 9 iulie 1958.

·         1993: Conferința Națională a Frontului Democrat al Salvării Naționale (FDSN) a hotărât schimbarea denumirii partidului în Partidul Democrației Sociale din România (PDSR)

·         1997: Pugilistul american Mike Tyson a fost retras temporar din meciurile de box, ca pedeapsă pentru faptul că, înainte cu câteva zile, îl mușcase pe Evander Holyfield de ureche. Mike Tyson s-a nascut pe 30 iunie 1966 in Brooklyn, New York. A fost exmatriculat din liceu, iar apoi s-a apucat de box. A devenit cel mai tanar campion la categoria grea, la numai 20 de ani, cand l-a facut knock-out pe campionul WBA, Trevor Berbick in a doua runda a meciului din 22 noiembrie 1986. Tyson si-a invins pe rand toti adversarii, castigandu-si faima. Primul sau esec a venit in 1989, cand a fost pus la podea de Bruster Douglas. Nabadaiosul boxer s-a recules rapid dupa meciul pierdut si a revenit in ring cu si mai multa forta. Sirul de victorii i-a fost intrerupt de judecatori, fiind trimis o vreme in inchisoare pentru viol. Dupa eliberare a inceput sa lupte din nou, iar in 16 martie 1996 si-a recapatat titlul de campion si a raspuns provocarii de a-l intalni in ring pe Evander Holyfield, campion IBF. Meciul, desfasurat in 28 iunie 1997, a ramas in istorie pentru ca Tyson si-a muscat adversarul atat de tare de ureche incat a ramas cu o bucata din ea in gura, ceea ce l-a facut sa piarda meciul.

·         2006 - În această zi Fiat 500 Club Italia, cea mai importantă asociaţie dedicată lui Cinquecento a organizat în această zi cea mai lungă paradă de automobile Fiat din istorie. Între Villanova d'Albegna şi Garlenda s-au aliniat 500 de exemplare Fiat 500. Această manifestare a prefaţat oarecum lansarea noului Fiat 500, deci maşinile încolonate au fost doar exemplare clasice. Fiat 500 Club Italia a luat naştere în 1984 în Garlenda, atunci când un grup de entuziaşti denumiţi "Amici della 500". Clubul s-a reorganizat în 1990 şi astăzi numără peste 200.000 de membri, posesori atât de exemplare originale cât şi ai versiunii moderne lansată în 2007. Se spune că între 1957 şi 1975 3,5 milioane de unităţi Fiat 500 s-au comercializat, deci acest club se bucură de o foarte mare popularitate în rândul italienilor.

·         2011: Sudanul de Sud a devenit in mod oficial stat independent, după ce peste 98 la sută din cei patru milioane de persoane chemate la urne au votat pentru independenţa acestui teritoriu, după 37 de ani de război civil. Capitala ţării s-a stabilit la Juba, un oraş care, potrivit CNN, era o localitate plină de noroi și ruptă de restul lumii. Noul stat are o suprafaţă de aproape 620.000 de kilometri pătraţi, iar moneda sa naţională va fi lira sudaneză. Sudanul de Sud este o țară din Africa, fără ieșire la mare, independentă începând cu 9 iulie 2011, având capitala la Juba. Este a 193-a națiune recunoscută de ONU și al 54-lea stat membru al ONU, din Africa. Se învecinează la nord cu Sudanul, la est cu Etiopia, la sud cu Kenya, Uganda și Republica Democrată Congo și la vest cu Republica Centrafricană. Referendumul din Sudanul de Sud, 2011 a avut loc între 9 și 15 ianuarie 2011 și a fost organizat în urma acordului de pace de la Naivașa, din 2005, între guvernul de la Khartum și Mișcarea de Eliberare a Poporului Sudanez, acord care încheia o jumătate de secol de răscoale (Războiul Civil Sudanez) reprimate sângeros. Conform rezultatelor finale ale referendumului, 99% dintre alegători, locuitori ai zonei de sud a Sudanului, au ales separarea de Sudan. Președintele Sudanului, Omar el-Bechir a ratificat rezultatul referendumului și implicit independența Sudanului de Sud.
* 2018:  În Japonia, ploile abundente aduse de un taifun au produs inundații, alunecări de teren, au distrus case, drumuri și linii de cale ferată, în special în regiunile Chugoku și Shikoku; 222 de persoane au murit și 30 sunt date dispărute.^[3]Acesta este a doua cea mai mare catastrofă cauzată de inundații din Japonia, după inundația din 1982, când au murit 299 de persoane

Nașteri

·         1511: Dorothea de Saxa-Lauenburg (n. 9 iulie 1511 – d. 7 octombrie 1571) a fost soția regelui Christian al III-lea al Danemarcei. A fost fiica ducelui Magnus I de Saxa-Lauenburg și a soției acestuia, Catherine de Brunswick-Wolfenbüttel, fiica ducelui de Brunswick-Lüneburg. Sora ei, Catherine, a fost prima soție a regelui Gustav I al Suediei.

S-a căsătorit cu Christian la 29 octombrie 1525 la Castelul Lauenburg, împotriva dorinței sale. Cuplul nu a avut relații bune cu regele din cauza opiniilor luterane ale lui Christian. Au locuit la propria lor curte în Haderslev și Törning. Ea a devenit regină în 1533 deși, din cauza războiului civil care a urmat imediat după ascensiunea soțului ei pe tron, încoronarea nu a avut loc până în 1537. În 1548 și-a însoțit fiica Anna la nunta ei în Saxonia.

Regina Dorothea a fost interesată de politică și, deși nu este clar cât de multă influență a avut, a participat la numirea și demiterea înalt funcționarilor. Totuși, ea nu a deținut un loc în Consiliu. Nu a învățat niciodată daneza. Controlul ei asupra doamnelor de onoare era strict. În 1540, Birgitte Gøye a fost eliberată de logodnă cu ajutorul ei, lucru care a dus la o lege care interzicea logodnele între minori. A rămas văduvă în 1559, la 48 de ani.

Dorothea s-a căsătorit cu Christian la 29 octombrie 1525, la Castelul Lauenburg. Cei doi au avut împreună cinci copii:

• Ana de Danemarca (1532–1585), consoarta lui Augustus, Elector de Saxonia
• Frederick al II-lea (1534–1588)
• Magnus, Rege de Livonia (1540–1583)
• Ioan al II-lea, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Plon (1545–1622)
• Dorotea de Danemarca (1546–1617), consoarta lui Wilhelm, Duce de Brunswick-Lüneburg și mama lui Georg, Duce de Brunswick-Lüneburg.

Dorothea de Saxa-Lauenburg

* 1526: Elisabeta de Austria (poloneză Elżbieta Habsburżanka; 9 iulie 1526 – 15 iunie 1545) a fost cel mai mare copil al împăratului romano-german, Ferdinand I și a soției sale, Anna Iagello. Elisabeta a fost membră a Casei de Habsburg.

Elisabeta de Austria

·         1578: Ferdinand al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman (d. 1637)

·         1654: Împăratul Reigen al Japoniei (d. 1732)
* 1750: Louise Marie Thérèse Bathilde d'Orléans, Ducesă de Bourbon (9 iulie 1750 – 10 ianuarie 1822), a fost prințesă franceză. A fost sora lui Philippe Égalité, mama ducelui de Enghien care a fost executat și mătușa regelui Louis-Philippe al Franței. În timpul Revoluției franceze a fost cunoscută sub numele Citoyenne Vérité.

Descendentă atât a regelui Ludovic al XIV-lea al Franței cât și a fratele său mai mic, Filip al Franței, Duce de Orléans, Bathilde s-a născut ca prințesă de sânge. Fiică a lui Louis Philippe d'Orléans și a soției acestuia, Louise Henriette de Bourbon, Bathilde s-a născut la castelul Saint-Cloud, la 10 km vest de Paris, la 9 iulie 1750. Neoficial a fost cunoscută la curte drept Mademoiselle ceea ce reflectat rangului ei era cea mai mare prințesă de sânge necăsătorită de la curte. Mama ei a murit în 1759 când Bathilde avea doar opt ani. Tatăl ei, presat de amanta sa Madame de Montesson, a trimis-o la mănăstire.

Bathilde

Ducesă de Bourbon Prințesă de Condé

·         1766 – Se naşte JACOB PERKINS (m. 1849), inventator american. A inventat un aparat pentru producerea frigului şi răcirea lichidelor (prima maşină cu compresie care a folosit, ca agent frigorific, eterul etilic).
* 1775: Matthew Gregory Lewis (n. 9 iulie 1775 - d. 14 mai 1818) a fost un prozator englez, cunoscut în special pentru romanul său gotic Călugărul(sau Ambrosio, călugărul). Reprezentant al acestui tip de literatură, a dus la limită tehnica folosirii macabrului și a supranaturalului.

Matthew Lewis

Portret de George Lethbridge Saunders (cca. 1800)

·         1800: Friedrich Gustav Jakob Henle, medic german (d. 1885)

·         1802 s–a născut Thomas Davenport, inventatorul primului motor electric, care a murit în iulie 1851.

·         1819: S-a născut Elias Howe, inventatorul maşinii de cusut; (m. octombrie 1867).

·         1836: Sofia de Nassau, soția regelui Oscar al II-lea al Suediei și Norvegiei (d. 1913)

·         1834: Jan Neruda, poet ceh (d. 1891)
* 1836: Sofia de Nassau (9 iulie 1836 – 30 decembrie 1913), a fost regină a Suediei și Norvegiei prin căsătoria sa cu regele Oscar al II-lea al Suediei și Norvegiei. Sofia a fost regină a Suediei timp de 35 de ani, mai mult decât orice altă regină de dinaintea ei. Din 2011 recordul îi aparține reginei Silvia.

Sofia a fost fiica cea mică a Ducelui Wilhelm de Nassau și a celei de-a doua soții Prințesa Pauline Friederica Marie de Württemberg.

Bunicul matern a fost Prințul Paul de Württemberg, fiu al regelui Frederick I de Württemberg și a reginei Augusta de Braunschweig-Wolfenbüttel. Augusta a fost fiica Prințesei Augusta a Marii Britanii, sora mai mare a regelui George al III-lea al Regatului Unit.

Mama Sofiei, Prințesa Pauline de Württemberg

Tatăl ei a murit când ea avea trei ani, și a fost succedat de fratele ei vitreg, Adolf. Sofia a primit o educație potrivită unei prințese din timpului ei. Ea a fost instruit în scrimă, care în mod normal era rezervată pentru bărbați, pentru a-și consolida spatele și pentru o postură dreaptă.^[1] Sofia a socializat cu academicieni și artiști și curtea de la Nassau era considerată mai democrată decât curțile germane. A învățat limba engleză și simpatiza cu sistemul britanic parlamentar. Limba pe care a vorbit-o în copilărie nu a fost germana ci engleza.^[1] Ea prefera viața clasei mijlocii victoriene celei regale. Frații ei foloseau pentru ea termenul Unsere demokratische Schwester (sora noastră democrată).^[1]A fost descrisă ca fiind serioasă, inteligentă, frumoasă și interesată de studierea limbilor străine și istorie; de asemenea, a fost religioasă.

În 1848 ea a asistat la o revoltă în ducatul de Nassau, suprimată de mama și frații ei. A petrecut iarna 1853-1854 cu mama ei la curtea mătușii sale materne din Sankt Petersburg, în Rusia. Mătușa ei maternă, Prințesa Charlotte de Württemberg era căsătorită cu Marele Duce Mihail Pavlovici al Rusiei. Călătoria nu a fost făcută pentru a aranja o căsătorie cu un prinț rus deoarece mama ei nu-și dorea ca ea să se convertească. În timpul șederii ei în Rusia a studiat pianul cu Anton Rubinstein. Sofia și mama ei au fost obligate să părăsească Rusia la izbucnirea războiului Crimeei. După moartea mamei sale în 1856, Sofia a locuit cu sora ei vitregă Prințesa Marie de Wied.

În iulie 1856, când se afla la reședința de vară a surorii sale, în afara Nassau, ea a fost vizitată de Prințul Oscar al Suediei, Duce de Östergötland. era al treilea fiu al regelui Oscar I al Suediei și al reginei Josephine de Leuchtenberg însă fratele lui mai mare Prințul Gustav murise la 25 de ani așa încât Oscar era al doilea în linia de succesiune la tronul suedez, după fratele său Carl. În 1855-56 Oscar a vizitat diferite curți regale europene pentru a găsi atât alianța politică necesară cât și mireasa pe gustul său. A vizitat curtea britanică dar nu a dorit să se căsătorească cu Prințesa Mary de Cambridge iar prințesele prusace și belgiene care i-au fost sugerate nu l-au vrut ele. Căsătoria dintre Sofia și Oscar nu trebuie privită ca o căsătorie aranjată; Oscar primise libertatea de a-și alege prințesa dorită iar Sofia, care anterior fusese cerută în căsătorie, nu dorea să fie presată în privința nunții.^[2] Sofia și Oscar s-au îndrăgostit unul de celălalt.^[3] Oscar s-a întors în Suedia pentru a cere consimțământul părinților săi, care i-a fost acordat. A revenit la Nassau, unde logodna s-a făcut în septembrie și anunțată în octombrie. În timpul logodnei, Sofia a început să învețe suedeza și istoria Suediei și coresponda cu viitorul ei soț; curând corespondența s-a făcut în suedeză. De asemenea ea a stăpânit repede și norvegiana.

Prințul Oscar și Prințesa Sofia la momentul căsătoriei lor în 1857.

Sofia s-a căsătorit cu Prințul Oscar la 6 iunie 1857 la Castelul din Wiesbaden-Biebrich. Prințesa a fost primită cu mare entuziasm la sosirea în Suedia la 19 iunie 1857. Cum actuala prințesă moștenitoare, Louise, devenise infertilă după ce singurul fiu al cuplului a murit, Sofia era privită cu speranță pentru problema succesiunii la tron. La sosire a fost îmbrăcată în albastru și a fost poreclită Ducesa Albastră.^[4] La palat, ea a fost în primul rând prezentată curții regale, apoi introdusă familiei regale.

În 1858, Sofia a născut un fiu, care a asigurat dinastia Bernadotte și a făcut-o populară. Nașterea a avut loc la Palatul Drottningholm, potrivit vechiului protocol al curții, cu membrii guvernului și ai curții prezenți în camera alăturată sălii de naștere, ca martori.^[5] În urma decesului socrului ei în 1859, cumnatul ei a devenit regele Carol al XV-lea al Suediei iar ea și soțul ei Prințul și Prințesa Moștenitoare a Suediei și Norvegiei.^[6]

Cuplul a primit ca reședință Palatul Arvfurstens, unde Sofia și Oscar au trăit liniștiți. Sofia a fost descrisă ca fiind calmă și controlată, practică și sensibilă. Ea a avut o relație bună cu socrii ei și cumnata Eugenie. Relația cu regele Carol și regina Louise a fost cumva tensionată. Sofiei nu-i plăcea frivolitatea de la curtea cumnatului ei și influența franceză pe care o vedea acolo. Până în 1861 Sofia a născut de trei ori în trei ani, însă sănătatea ei a devenit fragilă. În 1864 ea a început construirea reședinței de vară Sofiero în Øresund. La Sofiero ei au putut menține contactul cu familia regală daneză.

Sofia a fost o femeie demnă și respectată, descrisă ca fiind calmă și sensibilă însă plictisitoare, un centru al vieții familiei regale și persoana potrivită pentru a-i cere sfatul. Viața ei de familie reprezenta idealul erei victoriene însă cu un dublu standard; soțul ei era uneori necredincios însă mult mai discret decât fratele lui. În timpul aventurilor lui, Sofia protesta discret părăsind orașul.

Sofia a impus o disciplină puternică asupra copiilor ei. Decizia ei de a alăpta, care era ceva neobișnuit pentru clasa superioară la acele timpuri, a atras atenția. De asemenea a atras atenția când în 1869 și-a dus fiii la o școală publică în loc să-i educe acasă, conform tradiției casei regale.^[7] A ales o școală creștină pentru băieți condusă de teologul și vicarului Gustaf Emanuel Beskow, la ale cărui predici ea a participat adesea. Sofia a fost interesată întotdeauna de religie, un interes pe care l-a împărțit cu cumnata ei Eugenie.

Sofia a fost interesată de politică și s-a implicat în afaceri de stat de-a lungul vieții ei; uneori era prezentă ca observator la sesiunile parlamentare. În 1866 țara natală, ducatul de Nassau, a fost anexat de Prusia. După acest eveniment ea a păstrat puncte de vedere anti-prusace. În vara anului 1870 a fost prezentă la Ems unde i-a întâlnit pe țarul Rusiei și regele Prusiei cu puțin înainte de declarația de război, și s-a informat cu privire la situația politică. A avut, totuși, bune relații personale cu prințul moștenitor Frederick al Prusiei și soția acestuia.

Sofia de Nassau ca regină, ca 1873.

După decesul cumnatului ei la 12 mai 1873, Sofia a devenit regină consort a Suediei și Norvegiei la vârsta de aproape 37 de ani. La acel moment era o situație tensionată politic, care cerea crearea unei republici. Inițial Oscar nu a fost popular. Sofia a fost încoronată odată cu Oscar la 12 mai la Stockholm, în Suedia și la 18 iunie 1873 la Trondheim în Norvegia. În Norvegia cuplul a făcut un tur în jurul țării care a fost descris ca fiind un succes.

În 1875, regele și regina au făcut un tur al Europei. Prima dată au vizitat Danemarca, apoi Berlin și Dresda. Vizita la regele Albert al Saxoniei și la soția acestuia, Carola de Vasa la Dresda a fost considerată semnificativă, fiind un simbol de pace între dinastia Bernadotte și fosta dinastie Vasa, regina Carola fiind nepoata regelui detronat Gustav al IV-lea al Suediei, și că trecutul a fost iertat.^[8]După Dresa, Sofia a întrerupt turul din motive de sănătate în timp ce Oscar a continuat cu Weimar și Rusia. Un alt eveniment important a fost descoperirea unei statui a regelui Carol al XIV-lea Ioan al Suediei la Oslo la 7 septembrie 1875, care a fost celebrată cu mari festivități, cu oaspeți regali străini și paradă militară. Un alt eveniment important ca regină a Norvegiei a fost găzduirea la Moss în 1877 a fostului prinț moștenitor Napoleon al Franței.

Regina Sofia

Sofia a descris anii între 1873 și 1878 ca ani de criză pentru ea.^[9] În timpul acestor ani, Oscar a avut câteva aventuri, dintre care mai importante au fost cu Magda von Dolcke și cu Marie Friberg. Aventura lui Oscar cu Magda von Dolcke a început în 1874 și a atras atenția, el ajutându-i cariera ei la teatrul regal dramatic și acordându-i o indemnizație.^[10] Deși nu a arătat, se crede că Sofia a suferit din cauza adulterului soțului ei.^[11] S-a relatat cum Sofia a călătorit în Germania la sora ei Marie de Wied, care, se crede, a sfătuit-o să accepte situația.^[12] Cu o altă ocazie, regele a trimis un curtean la cântăreața de operă Ida Basilier-Magelssen cu cererea unei "audiențe private", la care ea a replicat: "Spune-i Majestății Sale că poate avea o audiență privată cu buna și frumoasa lui regină. Eu am alte lucruri de făcut decât să am conferințe private cu un domn în vârstă!"^[12] Aflând acestea, regina Sofia a trimis după Basilier-Magelssen și întâlnirea lor s-a terminat prin lacrimi reciproce în legătură cu soții lor adulterini.^[12]

Din cauza sănătății ei fragile a făcut dese călătorii în străinătate și mariajul ei pare că a fost în criză din cauza întreruperii relației.^[9] Criza a fost observată și menționată de suita ei apropiată, și în timpul călătoriei pe continent în 1876, Sofia i-a trimis lui Oscar ceea ce ea a menționat ca un mesaj de adio.^[9]

Anul 1878 a fost un punct de cotitură pentru regina Sofia. În acel an ea a devenit adepta învățăturilor predicatorului britanic Lordul Radstock, care i-a fost prezentat de către doamna ei de onoare Märta Eketrä. După aceasta, ea a petrecut o mare parte din viața în rugăciune în fiecare zi cu doamnele ei de onoare favorite Eketrä, Ebba von Rosen și Ida Wedel-Jarlsberg. Oscar al II-lea era sceptic în legătură cu aceasta din cauza poziției sale în calitate de șef al bisericii suedeze, însă relația lor a fost de fapt îmbunătățită după noua convingere religioasă.

Sofia și Oscar au avut următorii copii:

• Regele Gustav al V-lea (1858–1950)
• Prințul Oscar, Duce de Gotland, mai târziu Contele Oscar Bernadotte af Wisborg (1859–1953)
• Prințul Carl, Duce de Västergötland (1861–1951)
• Prințul Eugén, Duce de Närke (1865–1947)

Strănepoții ei sunt regele Harald al V-lea al Norvegiei și fostul rege Albert al II-lea al Belgiei; stră-strănepoții ei sunt regina Margareta a II-a a Danemarcei, regele Carl al XVI-lea Gustaf al Suediei, regele Filip al Belgiei și Henri, Mare Duce de Luxembourg.

Sofia de Nassau

Regină a Suediei și Norvegiei

·         1848: Robert I (italiană Roberto I Carlo Luigi Maria di Borbone, Duca di Parma e Piacenza; 9 iulie 1848 – 16 noiembrie 1907) a fost ultimul suveran Duce de Parma și Piacenza din 1854 până în 1859, când ducatul a fost anexat Italiei. A fost membru al Casei de Bourbondescendent al lui Filip, Duce de Parma al treilea fiu al regelui Filip al V-lea al Spaniei și al Elisabetei Farnese.

Roberto și Maria Pia

Născut la Florența, Robert a fost fiul lui Carol al III-lea, Duce de Parma și a Louisei Marie Thérèse d'Artois, fiica lui Charles Ferdinand, duce de Berry și nepoata regelui Carol al X-lea al Franței. El i-a succedat tatălui său la tronul ducal în 1854 după asasinarea acestuia când Robert avea numai șase ani; mama lui a fost regentă.

Când ducele Robert avea 11 ani a fost detronat de trupele piemonteze care au anexat statele italiene și au format regatul Italiei.

În ciuda faptului că și-a pierdut tronul, Robert și familia lui s-au bucurat de o avere considerabilă, călătorind într-un tren privat și deținând mai mult de o duzină de mașini la castelele sale de la Schwarzau am Steinfeld în apropierea Vienei, la Villa Pianore în nord-vestul Italiei și la magnificul Château de Chambord din Franța.

La mai puțin de patru luni după decesul ducelui Robert în 1907, marele mareșal al curții austriece a declarat pe șase dintre copiii din prima căsătorie incompetenți (erau retardați mintal), la ordinul văduvei lui, ducesa Maria Antonia. Cu toate acestea, moștenitorul lui Robert a fost Elias de Parma (1880-1959), fiul cel mai mic din prima căsătorie. De asemenea, Elias a devenit tutorele legal al celor șase frați mai mari. Deși frații lui vitregi Sixte și Xavier l-au dat în judecată pe Elias pentru încercarea de a obține partea cea mai mare din averea ducală, au pierdut în fața instanțelor franceze.

În 1869, în exil, el s-a căsătorit cu Prințesa Maria Pia a celor Două Sicilii(1849–1882), fiica regelui Ferdinand al II-lea al celor Două Sicilii. Cei doi tineri erau verișori (tatăl ei și bunica maternă a lui erau frați vitregi, ambii copii ai lui Francisc I al celor Două Sicilii). Maria Pia a născut 12 copii înainte să moară la naștere:

• Prințesa Maria Louise (17 ianuarie 1870 - 31 ianuarie 1899), căsătorită cu Ferdinand I al Bulgariei; a avut copii.
• Prințul Ferdinando (5 martie 1871 - 14 aprilie 1871)
• Prințesa Luisa Maria (24 martie 1872 - 22 iunie 1943)
• Prințul Henri (Principe Enrico) (13 iunie 1873 - 16 noiembrie 1939)
• Prințesa Maria Immacolata (21 iulie 1874 - 16 mai 1914)
• Prințul Joseph (Principe Giuseppe) (30 iunie 1875 - 7 ianuarie 1950)
• Prințesa Maria Teresa (15 octombrie 1876 - 25 ianuarie 1959)
• Prințesa Maria Pia (9 octombrie 1877 - 29 ianuarie 1915)
• Prințesa Beatrice (9 ianuarie 1879 - 11 martie 1946), căsătorită cu Pietro Lucchesi-Palli (un nepot al prințesei Caroline de Neapole și Sicilia și al celui de-al doilea soț al ei); a avut copii.
• Prințul Elias (Principe Elia) (23 iulie 1880 - 27 iunie 1959), șeful familiei ducale de Parma (1950–1959). Căsătorit cu Arhiducesa Maria Anna de Austria, a avut copii.
• Prințesa Maria Anastasia (25 august 1881 - 7 septembrie 1881)
• Prințul Augusto (sau Prințesa Augusta) (22 septembrie 1882 - 22 septembrie 1882) - Maria Pia a murit dând naștere acestui copil.

După decesul soției, el s-a recăsătorit în 1884 cu Maria Antonia a Portugaliei, fiica regelui detronat Miguel I al Portugalieiși a Adelaide de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg. De asemenea Robert și Maria Antonia erau verișori (bunica paternă a Mariei Antonia și străbunica paternă a lui Robert erau surori, ambele copiii regelui Carol al IV-lea al Spaniei și ai reginei Maria Luisa de Parma). Maria Antonia și Robert au avut alți 12 copii:

• Prințesa Maria della Neve Adelaide (5 august 1885 - 6 februarie 1959), călugăriță benedictină la mănăstirea Sf. Cecili din Solesmes.
• Prințul Sixtus (1 august 1886 - 14 martie 1934), căsătorit cu Hedwige de La Rochefoucauld; a avut o fiică, Isabelle.
• Prințul Xavier de Parma (25 mai 1889 - 7 mai 1977), căsătorit cu Madeleine de Bourbon-Busset; a avut copii. Șeful familiei ducale de Parma (1974–77). Pretendent carlist la tronul Spaniei.
• Prințesa Francesca (22 aprilie 1890 - 7 octombrie 1978)
• Prințesa Zita (9 mai 1892 - 14 martie 1989), căsătorită ci împăratul Carol I al Austriei; a avut copii
• Prințul Felix (28 octombrie 1893 - 8 aprilie 1970), căsătorit cu Marea Ducesă Charlotte de Luxemburg, verișoara lui primară (mamele lor erau surori).
• Prințul René (17 octombrie 1894 - 30 iulie 1962), căsătorit cu Prințesa Margaret a Danemarcei. A fost tatăl Anei de Burbon-Parma, soția fostului rege Mihai I al României.
• Prințesa Maria Antonia (7 noiembrie 1895 - 19 octombrie 1977), călugăriță benedictină la mănăstirea Sf. Cecili din Solesmes.
• Prințesa Isabella (14 iunie 1898 - 28 iulie 1984), nu s-a căsătorit
• Prințul Louis (Principe Luigi) (5 decembrie 1899 - 4 decembrie 1967), căsătorit cu Prințesa Maria Francesca de Savoia; a avut copii.
• Prințesa Henrietta Anna (8 martie 1903 - 13 iunie 1987), nu s-a căsătorit, a fost surdă
• Prințul Thomas (Principe Gaetano) (11 iunie 1905 - 9 martie 1958), căsătorit cu Prințesa Margarete de Thurn și Taxis. Au avut o fiică, Diana, și mai târziu au divorțat.

Robert I

Robert I, Duce de Parma

·         1856, în orășelul Smilean, Serbia, s-a născut Nicola Tesla, savant american de origine istroromână. Tesla avea propria perceție asupra electricității ce intra în contradicție cu teoriile epocii despre aceasta. La bază multitudinii invențiilor sale era conceptul fundamental al eterului – o substanţă invizibilă ce umple toată lumea şi care transmite frecvenţe cu o viteză ce cu mult întrece viteza luminii. Fiecare milimetru al spaţiului, gîndea Tesla, este plin de o energie fără limite şi margini ce trebuie numai să o poţi extrage. Nici teoreticienii fizicii de astăzi aşa şi nu au fost în măsură să interpreteze punctul de vedere al lui Tesla despre realitatea fizică. Tesla elaborează noi, nevăzute nici pînă astăzi, metode de transmitere a curentului electric. Cum conectăm orice aparat electric la reţea? Prin fişa de curent – adică prin intermediul a două conductoare. Dacă conectăm numai un conductor curent n-o să fie, din motiv că circuitul nu este închis. Dar Tesla demonstra transmiterea intensităţii numai printr-un singur fir, sau chiar fără fire. În cadrul lecţiilor despre cîmpul magnetic de frecvenţă înaltă, în faţa savanţilor Academiei regale, pornea şi stingea electromotorul de la distanţă, la el în mîini se aprindeau becuri, unele nu aveau nici spirală – pur şi simplu o colbă goală. Era anul 1892! Hidrocentrala electrică de pe Niagara a fost echipată cu generatoarele puternice ale lui Tesla. În afară de preocupaţii de electrotehnică, Tesla se ocupă serios de lingvistică, scria şi poezii. Vorbea superficial opt limbi, ştia excellent muzica şi filosofia. Savantul genial a presupus posibilitatea tratării pacienţilor folosind curent de tensiune înaltă, apariţia cuptoarelor electrice, lămpilor luminiscente, microscopului electronic.
* 1857: Frederic al II-lea, Mare Duce de Baden (9 iulie 1857 – 8 august/9 august 1928) a fost ultimul Mare Duce de Baden.

A devenit Mare Duce la 28 septembrie 1907, după decesul tatălui său, Frederic I. A abdicat la 22 noiembrie 1918, în mijlocul Revoluției Germane din 1918-1919 care a dus la abolirea Marelui Ducat.

După decesul verișoarei lui, Carola de Vasa, el a devenit descendentul reprezentativ al regelui Suediei al Casei de Holstein-Gottorp.

La 20 septembrie 1885 la Schloss Hohenburg, s-a căsătorit cu Prințesa Hilda de Luxemburg, singura fiică a Marelui Duce Adolf.

Frederic al II-lea

·         1858: Franz Boas, antropolog german (d. 1942)

·         1879: S-a nascut compozitorul italian Ottorino Respighi; (d. 1936).

·         1887  - Se naşte RUDOLF STEINER (m.1936), cântăreţ român,  unul din membrii fondatori ai Societăţii  „Opera” (1919), devenită ulterior „Opera Română” – scenă pe care a slujit-o mai multe decenii.

·         1894: Piotr Leonidovici Kapița (în rusă Пётр Леонидович Капица) (n. 9 iulie 1894, Kronstadt, Imperiul Rus - d. 8 aprilie 1984, Moscova, RSFS Rusă, URSS) a fost un fizician rus, cercetător al atomului, distins cu Premiului Nobel pentru Fizică în anul 1978 împreună cu Arno Allan Penzias și Robert Woodrow Wilson

Piotr Leonidovici Kapița s-a născut la 9 iulie 1894 în Rusia în orașul Kronstadt de pe insula Kotlin din Marea Baltică (lângă orașul Sf. Petersburg). Tatăl sau, originar din Basarabia^[16], generalul Leonid Petrovici Kapița, a fost inginerul și constructorul fortificațiilor de la Kronstadt. Mama sa, Olga Ieronimovna (cu numele de naștere - Stebnițkaia), de asemenea de obîrșie basarabeană^[16] a fost filologă, specialistă în domeniul folclorului și literaturii pentru copii; ea a adus o mare contribuție la cultura rusă.

În 1905 Piotr a început gimnaziul, dar fiindcă nu avea rezultate bune (nu îi plăcea limba latină, cu toate ca el cunoștea la perfecție limba română^[16]) a părăsit gimnaziul și și-a continuat studiile la liceul real Kronstadt, pe care l-a absolvit cu succes în 1912. Însă la facultatea de fizică și matematică a universității din Petrograd nu îi acceptau pe absolvenții liceului real și de aceea Kapița a intrat la facultatea de electromecanică a institutului politehnic Petrograd (IPP). Încă de la primele ore de curs a fost remarcat de către profesorul său de fizică A.F. Ioffe^{[necesită citare]}, care i-a propus să participe la cercetări în laboratorul său.

În anul 1914 Piotr a plecat în Scoția în vacanța de vară pentru studierea limbii engleze. S-a întors în Petrograd abia în noiembrie fiindcă în august începuse Primul Război Mondial.

În ianuarie 1915 a plecat ca voluntar în armată pe Frontul de Vest, ca șofer de mașină de infirmerie în cadrul detașamentului infirmier al Uniunii orașelor. Până în luna mai a aceluiași an, Piotr a transportat răniți cu autocamionul pe frontul polonez.

În 1916, după demobilizare, Kapița s-a întors la universitate. Ioffe îl va implica pe Piotr în munca sa experimentală din laboratorul de fizică, precum și într-o colaborare la seminarul său – unul din primele seminarii de fizică din Rusia. În același an, în „Revista Societății Fizico-Chimice Rusești” a apărut primul articol semnat de Piotr Kapița.

În anul 1916 Kapița s-a căsătorit cu Cernosvitova Nadejda Kirillovna, fiica lui K.K. Cernosvitov – membru al Comitetului Central al Partidului Cadeților.

În 1918 Ioffe, în condiții foarte grele, a înființat la Petrograd unul din primele institute fizice de știință și cercetare din Rusia. Ulterior, acest institut a contribuit mult la dezvoltarea fizicii experimentale, teoretice și tehnice din URSS. Kapița era printre primii colaboratori ai acestui institut. În același an el a devenit profesor la facultatea de fizică și mecanică, după ce absolvise Institutul Politehnic.

În situația gravă de după Revoluția din Octombrie, Ioffe prin toate mijloacele a încercat să păstreze seminarul și pe elevii săi – tineri fizicieni, printre care se număra și Kapița. Ioffe a insistat ca Piotr Kapița să plece în străinătate, dar autoritatea formată după revoluție nu le permitea, până când nu a intervenit Maksim Gorki – cel mai influent scriitor rus din aceea perioadă. În cele din urmă, lui Kapița i-au permis să plece în Anglia. Cu puțin timp înainte de plecare, Piotr Kapița i-a pierdut pe cei mai dragi oameni: într-o lună, epidemia de gripă “spaniolă” a luat viața tatălui, soției, fiului și fiicei sale nou-născute.

În 1921, pe 22 mai, tânărul savant a ajuns în Anglia în calitate de membru al comisiei Academiei Ruse de Știință, trimis în țările vest-europene pentru restabilirea relațiilor științifice suspendate din cauza războiului și a revoluției. Începând cu data de 22 iulie, Kapița a lucrat în laboratorul din Cavendish, unde conducătorul acestuia, Ernest Rutherford, l-a acceptat pentru un stagiu de scurtă durată. Rutherford a fost impresionat de măiestria și entuziasmul tânărului fizician rus.

Despre lucrarea sa savantul scria astfel: „la început am executat experimente cu radiații alfa și beta, după aceea am elaborat metoda de obținere a cîmpurilor magnetice puternice și în ultimii ani, ocupîndu-mă de temperaturile joase, am elaborat metoda de obținere a heliului lichid cu ajutorul «turbo-expanderului» de piston”^{[necesită citare]}.

Lucrarea de disertație pe care a susținut-o Kapița la Cambridge, în 1922, avea următoarea temă: „Trecerea particulelor alfa prin substanțe și metodele obținerii câmpurilor magnetice”.

Autoritatea științifică a lui Kapița creștea - în 1923 el a devenit doctor în știință și a obținut prestigioasa bursă Maxwell. În 1924 savantul rus a fost numit în funcția de adjunct al directorului laboratorului din Cavendish, unde aveau loc cercetările magnetice. Peste un an Kapița a devenit membru al Colegiului Trinity.

În 1925, la Paris, academicianul Aleksei Nikolaevici Krîlov ii face cunoștință lui Kapița cu propria fiică, Anna, care locuia cu mama ei în capitala Franței. Iar peste doi ani Kapița se va căsători cu Anna. După căsătorie Kapița și-a cumpărat un teren pe Hantington Road, unde și-a construit casa după propriul plan. Aici s-au născut cei doi fii ai lui Kapița - Serghei și Andrei, care ulterior au devenit cercetători.

În repetate rânduri oficialitățile din URSS îi adresau rugămintea de a rămâne în URSS, stabilindu-se aici definitiv. Aceste oferte îl tentau pe Piotr Kapița, în schimb impunea condiția de a avea permisiune de libera circulație în Europa, condiția pe care autoritățile de la Moscova amânau să o accepte.

Spre sfârșitul verii anului 1934, Kapița împreună cu soția sa au venit în vizită în URSS, dar dorind sa se întoarcă în Anglia au aflat că vizele lor au fost anulate. Ulterior soției lui Kapița i-a fost acordată permisiunea de a pleca în Anglia, la copiii săi. Anna Alekseevna se va întoarce la Kapița după o perioadă scurtă, luându-i la Moscova și pe copii. Rutherford și alți prieteni ai lui Piotr Kapița apelau la autoritățile sovietice cu cererea de a i se acorda viza pentru continuarea lucrărilor științifice în Anglia, dar totul a fost în zadar.

În 1935 lui Piotr Kapița i s-a propus funcția de director al Institutului pe Probleme Fizice recreat în cadrul Academiei de Științe din URSS. Kapița a pus însă următoarea condiție - să fie achiziționate utilajele cu care lucrase în Anglia. Până la urmă Rutherford se va resemna, înțelegând că l-a pierdut pe remarcabilul său colaborator și va fi de acord ca sovieticii să-i cumpere lui Kapița utilajele din fostul lui laborator.

Dîându-și consimțământul, Kapița s-a mutat împreună cu familia într-o casă mică aflată pe teritoriul institutului. Întoarcerea lui Kapița în URSS a avut loc într-o perioada grea, când Stalin începuse “curățarea de intelegență”. Piotr Kapița avînd o autoritate însemnată, fără sfială își apăra convingerile chiar și în acea perioadă dificilă.^{[necesită citare]} El știa că în țară înalta conducere decide totul, și cu această conducere a început să poarte un dialog direct și deschis. Din 1934 pînă în 1983, savantul a trimis mai mult de 300 de scrisori la Kremlin (lui Stalin- 50, lui Molotov – 71, lui Malencov – 63, lui Hrusciov – 26).^{[necesită citare]} Datorită intervenției lui, mulți oameni de știință au fost salvați de la moarte în închisori și lagăre în timpul terorii staliniste.^{[necesită citare]} În 1972, când autoritățile din Kremlin au propus excluderea lui Andrei Dimitrievici Saharovdin cadrul Academiei de Științe, Kapița a fost unicul care s-a opus. El a spus: „Avem deja un rușinos precedent anolog - în 1933 fasciștii l-au exclus pe Albert Einstein din Academia de Științe de la Berlin.”^{[necesită citare]}

La începutul războiului, Institutul pe Probleme Fizice a fost evacuat în Kazan. Acolo a fost situat în încăperile Universității din Kazan. În vremuri grele, Kapița a creat cea mai puternică instalație cu turbină din lume, folosită pentru obținerea în cantități mari a oxigenului lichid necesar în industrie.

În 1945, în Uniunea Sovietică au început lucrările pentru crearea armelor atomice. Refuzul lui Kapița de a participa la crearea bombei atomice a dus la demisia și înlăturarea sa din cadrul cercetărilor științifice. Kapița a fost destituit din funcția de director al institutului și în decurs de 8 ani s-a aflat în arest la domiciliu. El a fost lipsit de posibilitatea de a comunica in vreun fel cu colegii săi din alte institute de știință și cercetare. În casa sa de vacanță, Piotr Leonidovici a utilat un mic laborator și și-a continuat cercetările.

Aici el a pus bazele noii direcții – a electronicii de mare putere, considerat primul pas în calea spre dobândirea energiei termonucleare. Dar să continue lucrările sale la nivel maxim în acest domeniu omul de știință a putut doar după ce s-a întors la institutul său în 1955. Acolo și s-a ocupat cu cercetarea plasmei la temperaturi ridicate. Descoperirile făcute de Kapița au stat la baza creării schemei reactorului termonuclear cu funcționare neîntreruptă.

Cercetările științifice de după război ale lui Kapița cuprind cele mai diverse domenii ale fizicii, incluzând hidrodinamica straturilor lichide subțiri și natura fulgerului globular, dar interesul său se concentra asupra generatoarelor de microunde și studiului diverselor proprietăți ale plasmei.

În 1965, pentru prima dată după o întrerupere de mai mare de treizeci de ani, Kapița a primit permisiunea de a ieși din Uniunea Sovietică, în Danemarca, pentru a primi medalia internațională de aur Niels Bohr. Acolo a vizitat laboratoare științifice și a ținut un discurs despre fizica energiilor înalte. În 1969 omul de știință, împreună cu soția sa, au călătorit pentru prima dată în Statele Unite ale Americii.

La 17 octombrie 1978, Academia Suedeză de Științe i-a trimis din Stockholm lui Piotr Leonidovici Kapița o telegramă prin care îl înștiințează că a primit Premiul Nobel pentru fizică, pentru cercetările fundamentale în domeniul fizicii temperaturilor joase.

Kapița a primit această veste fiind la sanatoriul “Barviha” din apropierea Moscovei, la odihnă cu soția sa. Printre întrebările pe care i le-au pus jurnaliștii, se afla și următoarea: pe care dintre realizările sale științifice el o consideră cea mai importantă? Kapița a răspuns că pentru un om de știință mereu cel mai important studiu este acela la care lucrează în prezent. „Munca mea actuală are ca obiect sinteza termonucleară”, a mai adăugat el.

Kapița a murit la 8 aprilie 1984, cu puțin înainte de a împlini vârsta de 90 de ani.

Fiul lui Piotr Kapița este academicianul rus Serghei Kapița, vorbitor și acesta al limbii române.

Piotr Kapița

Piotr Kapița

·         1900: Alexandru Graur (n. 9 iulie 1900, Botoșani - d. 9 iulie 1988, București) a fost un lingvist, savant român de origine evreiască.^[2], membru titular al Academiei Române (din 1955)
Graur s-a născut într-o familie de origine evreiască la Botoșani. Mama sa aparținea familiei de cărturari Sanielevici, din care au provenit și criticul literar Henric Sanielevici, precum și matematicianul Simion Sanielevici. Din cauza profesiei de contabil a tatălui său, Graur și-a schimbat deseori domiciliul împreună cu părinții.
A absolvit Facultatea de Litere și Filosofie din București, fiind licențiat în filologie clasică și limba română (1922). Între 1924-1929a studiat la Paris, unde a obținut diploma la École Pratique des Hautes Études. Și-a susținut doctoratul la Sorbona cu o teză de lingvistică indo-europeană. Revenit la București, a îmbrățișat activitatea didactică și, paralel, a publicat studii în diverse periodice.

În anii 1941-1944, când, din cauza politicii statale antisemite, elevi și profesori evrei au fost îndepărtați din școlile și universitățile românești, a înființat și a fost directorul Liceului particular evreiesc. În 1946 a fost încadrat în învățământul superior și a activat ca profesor la Universitatea din București până în 1970. Între anii 1954-1956 a fost decan al Facultății de Filologie, iar între 1955-1974 a fost directorul Editurii Academiei.

Activitatea sa științifică însumează o bibliografie bogată cuprinzând studii de filologie clasică, etimologie, lingvistică generală, fonetică și fonologie, gramatică, onomastică, lexicologie și de cultivare a limbii române. A susținut ani în șir emisiunea radiofonică „Limba noastră”, iar în „Revista Cultului Mozaic” a deținut o rubrică pe teme lingvistice, semnalând apropieri între cuvintele din diferite limbi. Este autorul unor valoroase studii și articole apărute în revistele de specialitate ale secolului trecut, precum și al unor importante volume de lingvistică, la unele dintre acestea fiind coordonator. Împreună cu Iorgu Iordan și Ion Coteanu a fost redactor responsabil al noii serii a Dicționarului limbii române (DLR). A coordonat volumele de Studii de gramatică (1956-1961) și Probleme de lingvistică generală (1959-1967).

Graur s-a căsătorit în anul 1947 cu Neaga (Nina) Sion (1921-2005), care era fiica cea mai mare a soților Nicolae și Ionica Sion, familie de muncitori români din Brăila^[1] Ei au fost părinții comentatorului sportiv Dumitru Graur.Unul din frații Ninei Graur a fost Mihai Bujor Sion, fost membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Român și care a murit în decembrie 1975 după un suspect accident aviatic

Volume:

• Nom d‘agent et adjectif en roumain, Paris, Champion, 1929
• Încercare asupra fondului principal lexical al limbii române, București, Editura Academiei, 1954
• Studii de lingvistică generală, București, Editura Academiei, 1955 (variantă nouă, 1960)
• Fondul principal al limbii române, București, Editura Știintțfică, 1957
• Introducere în lingvistică, București, Editura Științifică, 1958 (ed. a II-a, 1965; ediția a III-a, 1972)
• Evoluția limbii române. Privire sintetică, București, Editura Științifică, 1963
• Etimologii românești, București, Editura Academiei, 1963
• La romanité du Roumain, București, Editura Academiei, 1965
• The Romance Character of Romanian, București, Editura Academiei, 1965
• Nume de persoane, București, Editura Științifică, 1965
• Tendințele actuale ale limbii române, București, Editura Științifică, 1968
• Scrieri de ieri și de azi, București, Editura Științifică, 1970
• Puțină... aritmetică, București, Editura Științifică, 1971
• Nume de locuri, București, Editura Științifică, 1972
• Lingvistica pe înțelesul tuturor, București, Editura Enciclopedică, 1972
• Gramatica azi, București, Editura Academiei, 1973
• Mic tratat de ortografie, București, Editura Științifică, 1974
• Alte etimologii românești, București, Editura Academiei, 1975
• „Capcanele” limbii române, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1976
• Dicționar de cuvinte călătoare, București, Editura Albatros, 1978
• Cuvinte înrudite, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1980
• Dicționar al greșelilor de limbă, București, Editura Academiei., 1982
• Puțină gramatică, I-II, București, Editura Academiei, 1987
• Ortografia pentru toți, București, Editura Teora, 1995

·         1901 – Se naşte BARBARA CARTLAND (m. 2000), scriitoare britanică. Figurează în „Cartea Recordurilor” ca scriitoarea cea mai prolifică din lume.

·         1916: Edward Heath, politician englez, prim-ministru al Regatului Unit (d. 2005)

·         1924 – Se naşte SERGIU SARCHIZOV (m. 2003), compozitor.
* 1926: Stela (Steluța) Teodorescu (n. 9 iulie 1926, Moinești, județul Bacău – d. 9 mai 2008, Iași) a fost psiholog, profesor universitar, prorector al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași în intervalul 1976-1981.
A făcut școala primară în orașul natal, iar cursurile gimnaziale și liceale la Școala Normală de Fete din Bacău (1938-1946). A absolvit în 1950, cu calificativul „excepțional” și diplomă de merit, cursurile Facultății de Pedagogie-Psihologie de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”. Rămâne în facultate ca asistent la catedra de Psihologie-Pedagogie. A obținut doctoratul în psihologie (1968) cu teza Concepția psihologică a lui Pierre Janet despre om, sub coordonarea academicianului Vasile Pavelcu. A fost lector (1958), conferențiar (1969), iar în 1972 a devenit prima femeie profesor în domeniul psihologiei al Universității din Iași. S-a retras din activitatea în 1986, cu statutul de profesor emeritus. Științific, este autorul a trei cărți, coautor la alte cinci, are peste douăzeci de capitole/studii în volume colective și peste patruzeci de articole în reviste de specialitate. Două dintre articolele sale din Revista de Psihologie (București 1966^[1], 1973^[2]) sunt indexate APA/ PsycINFO, fapt rarisim în epocă pentru domeniul socio-uman.

·         1926: Ben Roy Mottelson (n. 9 iulie 1926, Chicago, SUA) este un fiziciandanez de origine americană, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1975, împreună cu Aage Niels Bohr și James Rainwater.^[2], pentru contribuțiile lui Mottelson și Aage Niels Bohr la demonstrarea teoriilor lui Rainwater privind structura nucleilor atomici.

Ben Roy Mottelson

Ben Mottelson la Copenhaga 1963

·         1927 - S-a nascut Ed Ames, cantaret si actor american (Ames Brothers).

·         1929: S-a nascut regele Hassan al II- lea al Marocului; (d. 1999).

·         1929 - S-a nascut Lee Hazlewood, cantaret, compozitor si producator american.

·         1931 – Se naşte A. TACU – ZELETIN, poet.

·         1932: Donald Rumsfeld, politician american
* 1933: Renato Pestriniero (n. 9 iulie 1933, Veneția) este un scriitor și pictor italian.

Până în 1988, Pestriniero a fost șef de departament și corespondent extern la filiala venețiană a unei multinaționale elvețiene. El a publicat peste o sută de romane, povestiri și eseuri și s-a remarcat de asemenea ca pictor și scenarist de radio și televiziune.

Primele povestiri le-a publicat în 1958 în Oltre il cielo, o revistă specializată în domeniul știință și tehnologiei, dar și în literatura științifico fantastică. Toate povestirile publicate în această revistă între 1958 și 1960 au apărut sub pseudonimul Pi Erre^[2]. Povestirea "Una notte di 21 ore" (1960) va sta la baza filmului din 1965 Terrore nello spazio, regizat de Mario Bava^[3].

În 1982 publică romanul Il villagio incantato, autorul indicat pe copertă fiind A. E. van Vogt^[2], dintre celelalte romane publicate remarcându-se Cuibul de dincolo de umbră (1986) și Settantacinque Long Tons (2002). În 1999 a publicat ghidul cu caracter istorico-legendar Cercare Venezia, ale cărui ilustrații în acuarelă au fost realizate de Neil Watson. Antologia C'era una volta la luna apărută în 2005 reunește douăzeci și nouă dintre cele mai bune povestiri ale sale.

Gianfranco de Turris l-a comparat pe Pestriniero cu Roger Caillois și Mircea Eliade, argumentând că "protagoniștii din narațiunea scriitorului venețian sunt personaje cu totul umane, a căror rutină cotidiană este întreruptă de un eveniment absolut incredibil, care sparge schema unor vieți bazate pe desfășurarea rațională de cauză-efect

* 1934: Nicolae Leonăchescu (n. 9 iulie 1934, com. Stroești, jud. Argeș) este un fost deputat român în legislaturile 1992–2004, ales în județul Argeșpe listele Partidului România Mare; pentru activitatea parlamentarădeosebită i s-a conferit Ordinul Național Serviciul Credincios, în gradul de Cavaler.

·         1935: Willem Frederik "Wim" Duisenberg (n. 9 iulie 1935, Heerenveen, Olanda – d. 31 iulie 2005, Faucon, Vaucluse, Franța) a fost un politician olandez al Partidului Muncitoresc (PvdA). El a fost primul președinte al Băncii Centrale Europene din 1 iulie 1998 până în 31 octombrie 2003.

Willem Frederik Duisenberg

·         1937: David Hockney, pictor englez

·         1941 - S-a nascut Donald McPherson, vocalist american (Main Ingredient) (m.04.07.1971).

·         1943: Margareta Pâslaru (n. 9 iulie 1943, București) este o cântăreață, compozitoare și textieră română de muzică ușoară-pop, muzică populară, actriță de teatru și film, realizatoare TV și Radio. A scris cartea „Eu și Timpul”.

Eleva Margareta Pâslaru a debutat în muzica ușoară la Casa de Cultură Grivița Roșie în 1958, acompaniată de Paul Ghentzer. Prima apariție în public, la vârsta de 4 ani și jumătate, a avut loc pe scena Operei în rolul copilului din Madame Butterfly de Puccini. ^[1]

Încununând o carieră de excepție, Margareta Pâslaru a fost sǎrbǎtorită la Uniunea Compozitorilor în 2008 cu prilejul aniversării a 50 de ani de la debutul său. În 2010, la împlinirea unei jumătăți de secol de la primul disc, artista lansează CD-ul „Lasă-mi toamnă, pomii verzi“ și i se oferă Trofeul Electrecord. Fundația Radio România editează, în 2013, CD-ul aniversar „Margareta 70“ - 55 de ani de activitate artistică. Pe 29 martie 2018 artista a fost sărbătorită pentru 60 de ani de activitate neîntreruptă pe multiple planuri la Magazinul Muzica prin lansarea noului album de autor “Providența”. 28 iunie 2018, sărbătorirea Margaretei Pâslaru în anul aniversar a continuat și la Muzeul Național al Literaturii, invitatā de onoare - poeta Ana Blandiana.

Uniunea Autorilor și Realizatorilor de Film - UARF îi oferă în 2016 Premiul de Excelență pentru întreaga activitate, placheta „Margareta Pâslaru Artist Plurivalent”. În 2018 la Gala Femei de succes - Ediția Centenară Margareta Pâslaru a primit "Premiul Publicului".

Activitatea în muzică, teatru, film, compoziție, folclor, a legendarei personalități Margareta Pâslaru, „un mit al muzicii ușoare“ cum a numit-o compozitorul George Grigoriu.

Descoperită de Ileana Pop în 1959 ca artist amator, apare pe 10 iulie 1960 în emisiunea lui Valeriu Lazarov "Toată lumea face sport" dedicată sportivilor români participanți la Olimpiada de la Roma. Margareta a interpretat cu acea ocazie „Piccolissima serenata“ în limba italiană; în studio mai apar: Coca Andronescu, Trio Grigoriu și Mircea Albulescu. În următoarea emisiune, în duet cu Marina Voica, lansează versiunea românească a piesei "Pe aripa vântului". În 1961, Margareta Pâslaru obține Premiul I la faza orășenească a celui de-al VI-lea concurs al artiștilor amatori.^[2]

Impresionat de timbrul aparte al elevei, tânărul George Grigoriu din „Trio Grigoriu“, compune special pentru Margareta Pâslaru, în 1959, „Chemarea mării“ (numit de public "Și-n apa mării"). În interpretarea originală a talentatei cântărețe, piesa devine mare șlagăr la Radio România. Ca urmare a succesului, în 1960 Casa de Discuri Electrecord înregistrează cu Margareta Pâslaru primul disc, nr.3002, cu aceeasi piesă; în 1961 discul bate recordul vânzărilor de muzică ușoară - 26.000 exemplare (sursa: Revista Flacara nr.52/30.12.1961). Discul de Aur primit în 1968, o catapultează la Cannes în 1969, unde i se decernează Trofeul M.I.D.E.M., și apare pe aceeași scenă cu Ginette Reno, James Last, Dizzie Tunes, Muslim Magomayev, Patty Pravo, Yafa Yarkoni, Joan Manuel Serrat, Amália Rodrigues, Dalida, Mireille Mathieu, Udo Jurgens, Adriano Celentano.^[3]

A studiat: pian, balet la clasa Floria Capsali, pictură, cursul de perfecționare de pe lângă Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă - CSCA (Ministerul Culturii), clasa Camelia Dăscălescu, studentă la Facultatea de Drept.

Încă din 1993 Margareta Pâslaru a donat toate drepturile ce-i revin din vânzarea discurilor către Crucea Roșie Româna, UNICEF, Proiectul “Banca de Alimente”, artiștii pensionari din Orchestra Radio, UCIN pentru actorii vârstnici cu probleme de sănătate, Campania Națională “Artiștii pentru Artiști”- UNITER, Spitalul de Copii “Grigore Alexandrescu”, Căminul de Copii “Grădinari”, Asociația Nevăzătorilor din România.

Începând cu 2009 Margareta Pâslaru sprijină tineri talentați prin emisiuni la România Actualități, România Cultural.

Între 2010-prezent artista acordă “Premiul Anual Margareta Pâslaru pentru Originalitate” în valoare de 1000$ oferit unor tineri valoroși din diverse domenii de activitate: muzică, teatru, film, dans, pictură.

Sculptorul Ion C. Dimitriu-Bârlad a fost bunicul cântăreței Margareta Pâslaru.

Vocea cu infinite posibilități de exprimare și timbrul grav al Margaretei au inspirat 65 de compozitori, printre care clasicii muzicii ușoare Henry Mălineanu, George Sbârcea, Camelia Dăscălescu, Aurel Giroveanu, Edmond Deda, Nicolae Kirculescu, care i-au încredințat creațiile lor. Dintre sutele de melodii înregistrate, unele au fost scrise special pentru glasul său aparte. Cine poate uita interpretarea melodiilor "Chemarea mării" - George Grigoriu, "Cum e oare?" - Florin Bogardo, "Două rândunici" - Radu Șerban, "Va veni o clipă" - Paul Urmuzescu, tema filmului Veronica - Temistocle Popa, "O mască râde, o mască plânge" - Vasile Veselovschi, "Mediterana", cunoscută și sub titlul "La Marea Neagră" - Ion Cristinoiu, "Cine știe" - Horia Moculescu și câte și mai câte, difuzate și în prezent la radio. Astfel Margareta Pâslaru își creează un repertoriu vast, la care se adaugă șlagare internaționale: „Trandafirii tăi”, „În grădina bucuriilor”, „Harap Alb”, „Spuneam că nu-mi pasă” - Bui, Bui, Bui - Bensonhurst Blues, „Poate vreți să dansați” - Prego, „Gelos”, „Acesta e cântecul meu” etc. Din repertoriul vast - peste 1000 de titluri - au fost înregistrate aproximativ 800 de melodii la Radio, pe discuri, Televiziune, piese cântate în turneele din țară și străinătate, a căror evidență a rămas doar în memoria fanilor. Apreciata cântăreață-interpretă evoluează cu aplomb ca actriță în teatru și film, abordează folclorul, începe să compună cu originalitate muzică și text, acompaniindu-se la pian.

În 1968, juriul internațional al Festivalului Cerbul de Aur îi ofera Margaretei Pâslaru Mențiunea „Cerbul de Aur“, ceea ce înscrie numele României în palmaresul primei ediții. Artista sărbătorește 10 ani de activitate printr-un „One Woman Show“ cântând 23 de piese, unele, compoziții proprii. În 1969, face un salt de la statutul de concurent la cel de vedetă în recital, acompaniată de propria formație - Rolf Albricht și creându-și coregrafia. Invitată să cânte și în străinătate, Margareta nu primește viză timp de 10 ani.^[4]

În 1981, Margareta Pâslaru prezintă primul recital de autor pe versurile unor poeți consacrați cum ar fi Ion Minulescu, Ana Blandiana, Virgil Carianopol. Acompaniată de „Romanticii“ lui Mircea Drăgan, Margareta vine cu propriul concept prin care își schimbă costumația la vedere, „cuierul cu personaje“. A fost o altă etapă importantă în cariera artistei.

Filmografie:

• 1961 - „Fumatul strict oprit” - film de televiziune, regia Valeriu Lazarov;
• 1962 – „Doi băieți ca pâinea caldă” – lungmetraj, regia Andrei Călărasu; artista a fost invitată să joace rolul "Margareta Pâslaru"; interpretează "Bună seara București" - muzica Emanuel Ionescu, text Val Cebotenco
• 1963 - "La varsta dragostei" - regia Francisc Munteanu; interpretează "Te iubesc așa cum ești" - muzica George Grigoriu, text Angel Grigoriu, Romeo Iorgulescu
• 1964 – „Omul din umbră la soare” – film de televiziune, regia Valeriu Lazarov
• 1965 - „Mens sana in corpore sano” – film de televiziune, regia Valeriu Lazarov, premiat pentru regie la Festivalul Internațional de la Praga
• 1966 – „Omul și camera” – film de televiziune, regia Valeriu Lazarov; Marele premiu la Festivalul Internațional de la Cairo;
• 1966 - „Tunelul” - lungmetraj, regia Francisc Munteanu. Margareta Pâslaru câștigă diploma de debut în cinematografie pentru rolul dramatic Iulia, din coproducția româno-sovietică Tunelul la cea de-a III-a ediție a Festivalului național al filmului Pelicanul de Aur care a avut loc la Mamaia. În film, Margareta i-a avut ca parteneri pe Emmerich Schäffer, Ion Dichiseanu; mai apar Ștefan Bănică, Florin Piersic. Filmările au avut loc în studiourile Buftea și Mosfilm.
• 1966 - „Un film cu o fată fermecătoare” - lungmetraj, regia Lucian Bratu, cu Margareta Pâslaru, Ștefan Iordache, Marin Moraru, Emmerich Schäffer,
• 1967 - „Împușcături pe portativ” - lungmetraj, regia Cezar Grigoriu, cu Margareta Pâslaru, Cornel Fugaru, Nae Roman, Ștefan Bănică, Puiu Călinescu și invitata de culoare Nancy Holloway.
• 1971 – „BD la munte și la mare„ – lungmetraj, regia Mircea Drăgan; interpretă vocală „La Marea Neagră” - muzica Ion Cristinoiu
• 1972 - „Veronica” - lungmetraj, regia Elisabeta Bostan, cu Margareta Pâslaru, Lulu Mihăescu, Florian Pittiș, Dem Rădulescu, Vasilica Tastaman, Angela Moldovan.
• 1973 - „Veronica se întoarce” - lungmetraj, regia Elisabeta Bostan cu Margareta Pâslaru, Lulu Mihăescu, Florian Pittiș, Dem Rădulescu, Vasilica Tastaman, Angela Moldovan.
• 1976 - „Gloria nu cântă” - lungmetraj, regia Alexandru Bocăneț; în rol episodic Margareta Pâslaru alături de Toma Caragiu, Constantin Diplan, Horațiu Mălăele, Tora Vasilescu.
• 1978 - „Melodii, melodii” - lungmetraj, regia Francisc Munteanu, muzica Temistocle Popa, rol principal feminin Margareta Pâslaru; parteneri Jean Constantin, Cornel Constantiniu, Cornel Patrichi, Sergiu Zagardan, Radu Goldiș, Amza Pellea, Ion Dichiseanu.
• 1979 - „Clipa” - lungmetraj, regia Gheorghe Vitanidis, rol episodic, Margareta Pâslaru - o țărancă, ipostază inedită; in distribuție Gheorghe Cozorici, Leopoldina Bălanuțā, Olga Tudorache
• 1979 – „Expresul de Buftea” – lungmetraj, regia Haralambie Boroș;
• 2005 – „Moartea domnului Lăzărescu” – lungmetraj, regia Cristi Puiu - Premiul „Un certain Regard” la Festivalul de la Cannes 2006. Filmul se deschide și se închide cu vocea Margaretei Pâslaru interpretând „Cum e oare?” - muzica Florin Bogardo, text Madeleine Fortunescu și „Chemarea mării” - muzica George Grigoriu, text Mircea Block
• 2016 - "Banat" - lungmetraj, coproducție Italia, România, Bulgaria, Macedonia de Nord, regia Adriano Valerio; Margareta Pâslaru interpretează "Să nu uităm să iubim trandafirii" - muzica Florin Bogardo, text Ovidiu Dumitru

Margareta Pâslaru

* 1943: Mihai Stan (n. 9 iulie 1943, București, România) este un prozator, critic literar, istoric, publicist și editor român.

Studiile primare, gimnaziale și liceale le-a absolvit la Găești (1960), județul Dâmbovița, iar pe cele superioare la Facultatea de Filologie, la Pitești (1966). Este membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România din anul 1999, al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova din anul 2005, al Societății Scriitorilor Târgovișteni de la înființare, din anul 2005, și al Uniunii Scriitorilor din România din anul 2014. Este coordonatorul actual al mișcării literare Școala de la Târgoviște

Debutează editorial cu Admiterea în liceu (1993). Coordonează lucrările 1897-1997 Centenar. Primăria orașului Târgoviște(1997), romanele Clone, cu trimiteri sarcastice la contemporaneitate, Clone 1 (2003) și Clone 2 (2015), trilogia Paradis(2004). Drama intelectualului român în timpul comunismului și avatarurile acestuia sunt înfățișate în Ieșirea din paradis(2007) și Întoarcere în Paradis (2015).

Coordonează colecțiile „Eseu” și „Proză contemporană” ale Editurii Bibliotheca în care au apărut scriitori precum Mircea Horia Simionescu, Barbu Cioculescu, Alexandru George, Henri Zalis, Tudor Cristea, Daniela-Olguța Iordache, George Coandă, Victor Petrescu, George Anca, Florentin Popescu, Emil Lungeanu, Costache Olăreanu, Nicolae Vasile, Dan Gîju, George Toma Veseliu etc. O atenție deosebită a acordat publicării unor cărți semnate de scriitori din Republica Moldova, membri ai Societății Scriitorilor Târgovișteni: acad. Mihai Cimpoi, acad. Nicolae Dabija, Iulian Filip etc.

* 1945: Dean R. Koontz (n. 9 iulie 1945, Everett, Pennsylvania) este un scriitoramerican de thriller, horror și science-fiction.

Romane apărute în România:

• Șoapte
• Mr Murder
• Unicul supraviețuitor
• Trăiește noaptea
• În puterea nopții
• Chipul
• Invazia
• Seria Odd Thomas
  • Odd Thomas (roman)
  • Odd pentru vecie

·         1946: Angela Similea, cântăreață română

·         1946: Bon Scott, vocalist în formația australiană AC/DC

·         1947: Mirabela Dauer (Bela Scorțaru), cântăreață română

·         1947: S-a nascut campionul american de box O. J. Simpson.

·         1950: Viktor Fedorovici Ianukovici (în ucraineană Віктор Федорович Янукович) (n. 9 iulie 1950, Ienakiieve, regiunea Donețk, RSS Ucraineană) a fost președintele Ucrainei în perioada 2010 - 2014^[2].

Anterior, acesta a fost primul ministru al Ucrainei de trei ori (21 noiembrie 2002 – 7 decembrie 2004, 28 decembrie 2004 – 5 ianuarie2005 și 4 august 2006 – 18 decembrie 2007).

* 1951: Gheorghe Cristache (n. 9 iulie 1951) este un fotbalist român retras din activitatea sportivǎ.

·         1951 – Se naşte CHRIS COOPER, actor american, laureat cu premiile Oscar şi Globul de Aur.

Chris Cooper

Cooper at the 2009 Tribeca Film Festival

Chris Cooper şi soţia sa Marianne Leone Cooper

* 1952: Jordan Belfort (n. 9 iulie 1962, The Bronx, New York) este un fost agent de bursă american. El a fost condamnat pentru infracțiuni de fraude legate de manipularea pieței de valori, pentru care a petrecut în închisoare un termen de 22 luni. Povestea vieții sale a fost transformată într-un film în care joacă Leonardo DiCaprio (îl interpretează pe Belfort), Jonah Hill și Margot Robbie, fiind regizat de Martin Scorsese.

Jordan Belfort

Belfort în mai 2010

* 1953: Marin-Adrănel Cotescu (n. 9 iulie 1953) este un senator român, ales în 2012.

·         1954 – Se naşte CEZAR HÂRJESCU, prozator, poet, ziarist.

·         1954 - S-a nascut Debbie Sledge, vocalista americana (Sister Sledge).
* 1954: Torbjörn Nilsson (n. 9 iulie 1954) este un fost fotbalist și antrenor suedez. Este considerat unul dintre cei mai buni fotbaști din istoria Suediei, acesta câștigând două campioante naționale și Cupa UEFA cu IFK Göteborg
* 1955: John Michael Botean (sau: Ion Mihai Botean; n. 9 iulie 1955, Canton, Ohio, Statele Unite ale Americii) este episcopul român unit (greco-catolic) al credincioșilor români din Statele Unite ale Americii și Canada, întâistătătorul Eparhiei Sfântul Gheorghe de Canton din 1996 până în prezent.

Preotul John Michael Botean a fost ales ca episcop al Episcopiei Greco-Catolice Române St. George din Canton (Ohio) la 29 martie 1996. A fost consacrat ca episcop la 24 august 1996 de către arhiepiscopul greco-catolic Lucian Mureșan de Făgăraș și Alba Iulia (România), asistat de către arhiepiscopul greco-catolic rutean Judson Michael Procyk de Pittsburgh (Pennsylvania, SUA) și de episcopul greco-catolic melkit Nicholas James Samra (episcop auxiliar al Eparhiei Melkite de Boston, SUA).

Un an mai târziu John Michael Botean a participat la prima Sesiune a Conciliului Provincial al IV-lea al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, sesiune desfășurată între 17 și 21 martie 1997, la Blaj.

În anul 1997, împreună cu episcopul ortodox român din SUA, Nathaniel Popp, i-a cerut președintelui Bill Clinton al Americii să primească România în NATO. Nemulțumit de inexistența unui progres cu privire la retrocedarea bisericilor greco-catolice din România, episcopul Botean a afirmat într-un interviu la BBC în anul 2002 că nu mai poate sprijini aspirațiile României de a se integra în NATO, pentru că și-a pierdut speranța în procesul dialogului și că Biserica Greco-Catolică nu mai are nici o posibilitate să fie cu adevărat liberă în România. Astfel, în interiorul României, mecanismele statului ar fi manipulate pentru menținerea privilegiilor Bisericii Ortodoxe, în timp ce în exterior se vorbește despre dialog. Chiar invitația adresată Papei ar putea fi, în opinia episcopului Botean, „doar o unealtă a disimulării, reminiscență a epocii Ceaușescu, avansată pentru impresionarea Occidentului.”^[1]

Episcopul John Michael Botean a devenit cunoscut în întreaga Americă în martie 2003 prin Scrisoarea Pastorală pentru Postul Mare adresată enoriașilor eparhiei sale, în care le explică acestora de ce războiul împotriva Irakului nu este compatibil cu "teoria catolică despre un război drept", și, prin urmare, participarea directă la această acțiune militară este un păcat grav. Acest lucru se petrecea în perioada în care SUA au început invadarea Irakului. În calitatea sa de "Episcop, păstorul comunității greco-catolicilor români din SUA a decis să se adreseze enoriașilor săi pentru a-i feri pe aceștia să cadă în "marele păcat și în consecințele pământești și veșnice inestimabile ale acestuia".

Catehismul Bisericii Catolice, citat în repetate rânduri de episcop, spune că "niciodată nu este permis să se facă rău ca să urmeze un bine" (nr. 1789), și că "trebuie examinate cu rigurozitate condițiile stricte care justifică legitima apărare prin forța armată" (nr. 2309). Așadar un război, conform învățăturii Bisericii nu poate fi considerat "drept" dacă nu întrunește toate condițiile de legitimitate morală. De aceea, "prin harul lui Dumnezeu și în calitate de Episcop al Scaunul Apostolic pentru Eparhia de St. George din Canton, trebuie să vă declar vouă, poporul meu - a afirmat Mons. Botean în încheierea scrisorii sale -, spre mântuirea voastră precum și spre a mea, că orice directă participare și sprijinire a acestui război împotriva poporului din Irak este în mod obiectiv un păcat grav".^[2]

Pentru atitudinea sa curajoască în problema războiului din Irak, la 10-12 octombrie 2003, episcopului John Michael Botean i s-a decernat Premiul I pentru Pace al Organizației Catolice St. Marcellus.^[3]

John Michael Botean a luat parte la data de 26 aprilie 2006 la ceremonia întronizării Arhiepiscopului Major al Bisericii Unite cu Roma – Greco Catolică, Lucian Mureșan, care a avut loc în Catedrala Sfânta Treime din Blaj. De asemenea, a participat ca invitat în zilele de 1 și 2 mai 2006 în Aula Mare a Facultății de Teologie Greco-Catolică din Blaj la Sesiunea de primăvară a Conferinței Episcopilor din România, la care participă toți episcopii romano-catolici și greco-catolici din România.

John Michael Botean

·         1956: Thomas "Tom" Jeffrey Hanks (n. 9 iulie 1956) este un actor, regizor și producător de film american, câștigător al două premii Oscar pentru cel mai bun actor. El și-a început cariera în comedii înainte de a obține succese notabile ca actor dramatic.

La ora actuală, Hanks este listat ca fiind nr. 2 în topul actorilor cu cele mai mari încasări atât în SUA - 3,3 miliarde dolari - cât și în lume - aproape 6 miliarde $.^[2][3]

Totodată, acesta se remarcă prin rolul principal avut în filmul Forrest Gump.

S-a născut în provincia californiană Concord și este fiul unui ajutor de scenarist de piese teatrale, Mefford Hanks și a unei asistente pe nume Janet Marylyn; are doi frați mai mari pe nume Sandra și Lawrence Hanks. Părinții lui erau catolici.

A studiat la liceul Skyline din Oakland și în fiecare dupămasă mergea cu cel mai bun prieten al său la cursuri de teatru. Când și-a terminat studiile liceale, Hanks a câștigat premiul pentru cel mai bun actor din școală. După aceea s-a înscris la Universitatea de Arte Frumoase din California.

În 1979 s-a mutat cu familia lui în New York unde a debutat ca actor în filmul „Știi că ești singură”. Doi ani mai târziu a primit rolul principal într-un nou film. S-a mutat la Los Angeles unde a interpretat un rol în filmul „Petrecerea burlacilor„ (1984), un film care nu a avut succes. A jucat în numeroase comedii, precum „Prieteni de suflet” (1980), „Casa aceasta este o ruină” (1986), „Mare” (1988), „Nu omorî vecinul” (1989), „Parteneri și Copoi” (1989) și „Joe împotriva vulcanului” (1990).

Tom Hanks

Tom Hanks în 2016.

·         1957: Kelly McGillis, actriță americană

·         1959 - S-a nascut Marc (Peter Marc) Almond, vocalist si compozitor britanic (Soft Cell, Bronski Beat).
* 1959: Kevin Scott Nash (n. 9 iulie 1959) este un wrestler american și un actor. Nash a activat de-a lungul carierei în numeroase promoții de wrestling, sub diverse nume de ring ( Diesel, Big Sexy sau Big Daddy Cool). În prezent activează în federația World Wrestling Entertainment.
* 1963: Simion Furdui (n. 9 iulie 1963, Vărăncău^[1]) este un politician și om de afaceri din Republica Moldova, deputat în Parlamentul Republicii Moldova din 2009 până în 2014 în fracțiunea parlamentară a Partidului Liberal Democrat din Moldova, membru al comisiei parlamentare pentru economie, buget și finanțe.

·         1964: Courtney Love, actriță americană
* 1964: Gianluca Vialli (n. 9 iulie 1964 în Cremona) este un atrenor de fotbal italian și fost fotbalist profesionist. După încheierea carierei de fotbalist, el a devenit antrenor și este comentator la Sky Sport Italia.

·         1965  - Se naşte, la Galaţi, IULIAN GRIGORIU, poet, prozator, pedagog.

·         1968: Daniel Iordăchioae (n. 9 iulie 1968, Ștefănești, județul Argeș) este un cântăreț, compozitor și textier român.
Încă din copilărie primește o educație muzicală: de la cinci ani ia lecții de chitară. În perioada 1973-1980, urmează cursurile Școlii Populare de Artă din Pașcani. În 1980 își face debutul în formația Gramofon. În 1987, participă la Festivalul Național muzică ușoară de la Mamaia și tot în același an apare pe un disc split cu interpreta Denise Roman. Participă la diferite concursuri muzicale de la Sibiu, Pitești, Costinești, etc. În 1987 reprezintă România la concursul Intertalent de la Praga. Tot la Praga, doi ani mai târziu, participă la concursul muzical „ORDA”. În 1989 participă la Festivalul Tineretului și Studenților din Coreea de Nord. Tot în același an face mai multe turnee în Germania. În 1992 participă la concursul „Serbările primăverii”. Începând din anul 1992 timp de un an participă în mai multe turnee din Finlanda, Suedia, Norvegia. Din anul 1994 este angajat la Teatrul Toma Caragiu din Ploiești unde a apărut în peste 10 premiere. Este momentul în care îi cunoaște pe Adrian Enache și Aurelian Temișan. Pentru Adrian Enache scrie chiar compoziții muzicale. Semnează versuri pentru muzica lui Viorel Gavrilă, Elena Cârstea, Mihai Vanica, Petre Geambașu. Prezintă mai multe emisiuni la TVR: Album duminical (1996); Ba da ba nu (1997-2000), Seara porților deschise (1998, împreună cu Adrian Enache și Aurelian Temișan), Bucureștiul de altădată (1998), Tip-top minitop (1998), Prietenii lui Piticot (2000-2001).
Discografie:

• 1987: Daniel (vol 1)
• 1989: Daniel (vol.2)
• 1992: Acel paradis pierdut
• 1996: Moldovean blues
• 2009: Best of Daniel Iordachioaie

* 1968: Paolo Di Canio (n. 9 iulie 1968) este un fost fotbalist italian. A jucat peste 500 de meciuri de campionat și a marcat peste 100 de goluri. A fost numit jucătorul anului în Scoția în anul 1997 și fotbalistul anului pentru West Ham United în anul 2000.

·         1971: Marc Andreessen, antreprenor american (Netscape Communications Corporation)
* 1972: Ákos-Daniel Mora este un politician român, senator în Parlamentul României în mandatul 2008-2012 din partea PNL Mureș.
* 1973: Shigeyoshi Mochizuki (n. 9 iulie 1973) este un fost fotbalist japonez.
* 1975: Shelton Benjamin (n. 9 iulie 1975) este un wrestler american ce a lucrat în WWE între 2002 și 2010. După despărțirea de WWE a lucrat în compani precum Ring of Honor și New Japan Pro Wrestling pâna în 2016 când s-a anunțat revenirea lui Benjamin în WWE. În 2017 Benjamin s-a întors în WWE iar în prezent luptă în marca SmackDown fiind partenerul lui Chad Gable.
* 1979: Koji Nakata (n. 9 iulie 1979) este un fost fotbalist japonez.
* 1979: Aleksei Valentinovici Selin (în rusă Алексей Валентинович Селин; n. 9 iulie 1979, Regiunea Moscova) este un fost scrimer rus specializat pe spadă, laureat cu argint pe echipe la Campionatul Mondial din 2002și cu aur pe echipe la ediția din 2003.

·         1982: Sakon Yamamoto, pilot de Formula-1 japonez
* 1985: Aleksei Ceremisinov (în rusă Алексей Борисович Черемисинов) (n. 9 iulie 1985, Moscova) este un scrimer rus specializat pe floretă, campion european în 2012? campion european pe echipe în 2016, campion mondial în 2014 și vicecampion mondial pe echipe în 2015.
* 1985: Ashley Young (n. 9 iulie, 1985 în Stevenage, Anglia) este un jucător englez de fotbal care evoluează la clubul Manchester United. Este de origine jamaicană și poate juca atât ca mijlocaș cât și ca atacant.
* 1986: Piroska Szamoránsky (n. 9 iulie 1986, în Győr)^[2] este o handbalistămaghiară care joacă pentru clubul FTC-Rail Cargo Hungaria și echipa națională a Ungariei pe postul de pivot.
* 1987: Bratislav Punoševac (chirilice sârbești: Бpaтиcлaв Пунoшeвaц ;n. 9 iulie 1987 în Kruševac) este un fotbalist sârb. A semnat cu FC Oțelul Galați în decembrie 2010
* 1987: Rebecca Sugar (n. 9 iulie 1987) este o animatoare, compozitoare și regizoare americană, cel mai bine cunoscută ca scenaristă și autoare de schițe pentru serialul animat de televiziune Să-nceapă aventura, precum și drept creator al serialului Steven Universe, care a debutat pe Cartoon Network în noiembrie 2013.^[1] Ea este astfel prima femeie care a creat o emisiune pentru Cartoon Network.^[2] A făcut și câteva scenarii pentru filmul Hotel Transylvania al studiourilor Sony Pictures Animation

Rebecca Sugar

Rebecca Sugar la New York Comic Con 2014

* 1987: Volodîmîr Parasiuk (n. 9 iulie 1987, Maidan, Raionul Jovkva, Regiunea Liov,  Ucraina) este un activist al Euromaidan, participant în Războiul din Donbas și deputat

Volodîmîr Parasiuk

Volodîmîr Parasiuk în 2014

* 1990: Fábio Pereira da Silva (n. 9 iulie 1990, Petrópolis, Rio de Janeiro, Brazilia), cunoscut ca Fábio sau Fábio da Silva, este un fotbalist aflat sub contract cu Middlesbrough, fratele geamăn a lui Rafael ce joacă la același club.
* 1990: Gnonsiane Niombla (n. 9 iulie 1990, la Villeurbanne) este o jucătoare de handbal din Franța care joacă pentru echipa națională a Franței pe postul de inter stânga. În luna martie 2016, ea a semnat un contract cu echipa românească CSM București,^[2] pentru care a jucat două sezoane. În vara anului 2018 s-a transferat la Metz Handball.
* 1990: Rafael Pereira da Silva (n. 9 iulie 1990, Petrópolis, Rio de Janeiro), cunoscut ca Rafael este un fotbalist care evoluează la Olympique Lyonîn Ligue 1. El mai are un frate geamăn, Fábio, care joacă la același club.

·         1991: Mitchel Tate Musso (născut pe 9 iulie 1991) este un actor american, cântăreț, compozitor și muzician. Mitchel Musso este cunoscut pentru serialul TV Disney Channel Hannah Montana în care a jucat rolurile lui Oliver Oken și Mike Stanley (în sezonul 3), Jeremy Johnson în serialul Disney Channel Phineas și Ferb și Regele Brady în serialul Disney XD Perechea de regi. El este, de asemenea, gazda noului serial de la Disney Channel PrankStars. În unele din alte opere ale sale, el a furnizat vocea lui de DJ pentru calculator animat / film de mișcare de captare, Monster House și, de asemenea, a jucat rolul lui Raymond Figg în Disney Channel Original Movie, Life Is Ruff, lansat în 2005. Musso s-a născut în Garland, Texas, fiul lui Katherine (născută Moore) și Samuel Musso, care au fost implicați în comunitate de teatru, în Dallas, Texas. El are doi frati: Mason Musso (cel mare), care cântă ca vocalist în trupa Metro Station, și Marc Musso (cel mic), un actor. El are un labrador auriu pe nume Stitch
În 2004, Mitchel Musso a făcut debutul la Hollywood în filmul Secondhand Lions, alături de fratele său Marc. Înainte de a juca în Secondhand Lions, el a fost în mai multe filme în prealabil: Am I Cursed? ca Richie și specialist ca un căutător de pui în anul 2002. Musso, de asemenea, a jucat în trei episoade din King of the Hill, ca voce a lui Bobby Hill, prietenul lui Curt în episoadele "The Powder Puff Boys" și "Bobby Rae", precum și copil surfer în Four Wave Intersection în 2007.
În afară de rolul său Oliver Oken în Disney Channel Hannah Montana, Musso este vocea lui Jeremy Johnson în Phineas și Ferb, un băiat pe care sora lui Phineas, Candace (Ashley Tisdale), are o pasiune pentru el. Alte credite care acționează includ “Raymond Figg” în Disney Channel Original Movie, Life Is Ruff, vocea Aang în versiunea episodului pilot din Avatar: The Last Airbender, vocea de DJ în filmul Monster House, și Hannah Montana: The Movie, care a fost lansat pe 10 aprilie, 2009. Musso a fost primul în Jocurile Disney Channel din 2006 cu privire la echipa verde, și a apărut în echipa roșie în 2007, 2008 și 2011. De asemenea, el a apărut în filmul de televiziune Walker, Texas Ranger: Trial by Fire alături de Chuck Norris și Selena Gomez. La 2 iunie 2008, Musso a fost un invitat surpriză la Premiile Spotlight de la North Shore Muzica Teatru în Beverly, Massachusetts. El a prezentat premiile pentru Cel mai bun actor și Cea mai bună actriță a anului teatral 2007-2008. În 2008 Mitchel Musso, Miley Cyrus și Billy Ray Cyrus au apărut în muzica videoclipului piesei “Seventeen Forever” al trupei Metro Station.
La sfârșitul anului 2009, Musso a fost ales, alături de Doc Shaw din O viață minunată pe punte, într-o nouă serie de televiziune pentru Disney XD intitulat Perechea de regi. Seria a început în martie 2010, în urma producției de final de sezon Hannah Montana, în care Musso nu a jucat în acest sezon ci a fost doar un oaspete. Seria a avut premiera pe 10 septembrie 2010. A fost anunțat că Musso va fi gazda celui mai recent serial Disney Channel PrankStars care a avut premiera pe 15 iulie 2011. Pe 12 decembrie 2011, Disney XD a anunțat că Perechea de regi va fi înnoit pentru un al treilea sezon. Musso nu va reveni pentru noul sezon, și va fi înlocuit de un nou personaj jucat de Adam Hicks. PrankStars s-a încheiat în 2011 din cauza lui. El va rămâne ca vocea lui Jeremy Johnson din Phineas și Ferb.
Mitchel Musso a remixat piesa "Lean on Me" pentru filmul Disney ‘’Snow Buddies’’, muzica video este inclusă pe DVD și cântecul este inclus pe Radio Disney. Musso a cântat, de asemenea, piesa "If I Didn’t Have You" cu Emily Osment pentru DisneyMania în 2008 și a cântat piesa “Stand Out” pentru Disneymania în 2010. În 2009, pentru Disney Channel Original Movie Renașterea lui Pete, Musso a făcut echipă cu Tiffany Thornton, din “Sonny și steluța ei norocoasă”, pentru a înregistra un cântec numit "Let It Go", care a fost folosit în film. Cei doi, de asemenea, ai lucrat la un videoclip pentru piesa “Let It Go” la Disney Channel. Musso a înregistrat, de asemenea, o melodie numită "The Girl Can't Help It", pentru un alt film Disney Channel Original “Princess Protection Program”. "Let It Go" și "The Girl Can't Help It" au fost prezentate pe albumul compilației Disney, Disney Channel Playlist, care a fost lansat pe 23 iunie 2008. Și a cântat "Live like kings” la Perechea de regi de la Disney XD.
Într-un efort de studio, Musso a lansat propriul său album de debut numit “Mitchel Musso” pe 2 iunie 2009. Debutul single, "In The Crowd", un cover al lui Ioan Hampson, a avut premiera la Radio Disney la 5 decembrie 2008. Al doilea single, "Hey", a fost lansat la 15 mai 2009, pe Radio Disney, cu un videoclip, care a avut premiera pe Disney Channel. El a fost gazda la Disney Channel "PrankStars", și a cântat piesa de la începutul serialului.
În iulie și august 2009, Musso a lansat ‘’Metro Station’’. El a lansat, de asemenea, un turneu în luna august, cu KSM, ca act de deschidere. La data de 4 septembrie 2010 a făcut un concert gratuit la New York. O săptămână mai târziu, el a făcut un alt spectacol gratuit la Târgul de stat Utah. Al doilea album de debut al lui Musso, "Brainstorm", a fost lansat pe 23 noiembrie, 2010. El a făcut un videoclip pentru fiecare dintre piesele sale de pe album. Melodia sa “Celebrate” a fost în top 3 de la Radio Disney.
Musso a fost lansat, de asemenea, două single-uri prin intermediul YouTube ("Rollin'" și "Crystal Ball"), ambele cântate cu KyleE. El va lansa cel de-al treilea album numit "Lonely".

Mitchel Musso

Musso in 2010

* 1991: Astride N'Gouan (n. 9 iulie 1991, în Saint-Denis)^[3] este o handbalistăfranceză care joacă pentru clubul Brest Bretagne Handball^[4] și echipa națională a Franței^[1]. 

* 1992: Andreea Elena Pătuleanu (n. 9 iulie 1992, în Slatina) este o jucătoare de handbal română. În prezent activează la clubul CSM Unirea Slobozia (handbal feminin).

* 1995: David Andronic (n. 9 iulie 1995) este un fotbalist din Republica Moldova, care în prezent evoluează la echipa Speranța Nisporeni din Divizia Națională
* 1997: Iulian Pîtea (n. 9 iulie 1997, Brașov, România) este un săritor cu schiurile din România care a participat la Cupa Mondială de Sărituri cu schiurile și a concurat pentru România la Jocurile Olimpice de iarnă din 2014 la categoria sărituri cu schiurile.^[

Decese

·         1441: Jan van Eyck (n. circa 1390, Maaseyck - d. 9 iulie 1441, Brugge) a fost un pictor flamand din perioada târzie a Evului Mediu. El a jucat un rol decisiv în istoria picturii europene, în același timp și un remacabil inovator. După legenda lui Giorgio Vasari, pictura în ulei a fost inventată de renumitul pictor Jan van Eyck în anul 1410; acest fapt este contrariat astăzi, numai perfecționarea ei poate fi atribuită artistului flamand, aducând cu sine revoluționarea picturii universale. Opera sa l-a făcut celebru și în străinătate, în primul rând în Italia, acolo unde unui pictor străin nu îi era deloc ușor să obțină aprecieri și succese. Cât privește stilul său, van Eyck a ajuns la o perfecțiune incredibilă în desenul formelor, în redarea materialelor, precum și reprezentarea chipurilor omenești. Jan van Eyck este unul din fondatorii Școlii de artă Renașterea Nordică.

Din biografia lui Jan van Eyck lipsesc numeroase date. Nu se cunoaște cu exactitate nici data nașterii sale. Primul document în care se găsesc date referitoare la persoana sa datează din jurul anului 1422. Alături de numele său se află titlul de maestru, care se cuvenea doar pictorilor care au deja la activ câteva realizări. Pe acest lucru se bazează istoricii care susțin că artistul trebuie să se fi născut cu vreo 30 de ani mai înainte, adică prin anul 1390, probabil în Maaseyck, un orășel la nord de Maastricht, în provincia olandeză Limburg.

Nu cunoaștem lucrările din tinerețe ale lui Jan van Eyck. La început a fost ocupat cu activitatea de ilustrator, în rapidă dezvoltare, pe atunci, în Țările de Jos și în Franța. Lui i se atribuie realizarea câtorva din miniaturile "Orologiul Torinului" aflate în proprietatea ducelui de Berry și realizate, probabil, în 1424. Cunoștințele de bază în instrucția artistică și le-a însușit, probabil, în familie, mai exact de la fratele său mai mare, Hubert, un pictor "mult apreciat", după cum glăsuiește epitaful său.

Jan van Eyck a lucrat pentru familiile nobiliare, ca de pildă pentru ducele Ioan de Bavaria, care, în 1419, a preluat controlul asupra unor provincii aparținând Țărilor de Jos. Jan van Eyck era pictor oficial și, în același timp, "valet de chambre" al suveranului. Din octombrie 1422 până în septembrie 1424, artistul se ocupă de decorarea palatului ducal.

După moartea lui Ioan de Bavaria, van Eyck se mută la Brugge și din mai 1425 intră în serviciul ducelui de Burgundia, Filip al III-lea cel Bun. Începând cu anul 1426, din însărcinarea ducelei, efectuează câteva călătorii cu misiuni diplomatice în Spania și Portugalia, printre altele, cu scopul de găsi la curțile regale respective o soție pentru ducele Filip. Cu această ocazie van Eyck realizează două portrete ale prințesei pe care le va trimite ducelui împreună cu contractul de căsătorie.^[1]Tratativele sunt fructuoase și, în decembrie 1429, infanta Isabella, fiica regelui Juan I cel Mare al Portugaliei, sosește la Brugge și devine soția ducelui Filip. Între călătorii, van Eyck găsește timp pentru a lucra la "Altarul din Gent" al catedralei St. Bavo, cunoscut și cu numele de "Altarul mielului mistic", pe care îl termină după o muncă de zece ani, între anii 1422 - 1432, împreună cu fratele său Hubert.^[1]

• 

  „Altarul din Gent”
 
• 

  „Adam (detaliu)”
 
• 

  „Eva (detaliu)”
 
• 

  „Soţii Arnolfini”

Cam în aceeași perioadă, în 1433, van Eyck se căsătorește cu Margarethe, cu zece ani mai tânără decât el, părăsește curtea și se stabilește la Brugge. Au doi copii, un băiat și o fată, Lyevine, care devine călugăriță la mănăstirea Sf. Agneta din Maaseyck. Pictorul lucrează mai departe pentru Filip cel Bun și, probabil în 1436, pleacă într-o "misiune confidențială" la Praga.

În această perioadă, însă, se dedică mai mult artei. De la jumătatea anilor treizeci, când pictează foarte mult, datează unele dintre cele mai importante opere ale sale, printre care "Portretul soților Arnolfini" (1434) și "Madona cancelarului Rolin" (1435]).

"Soții Arnolfini" este, poate, cel mai cunoscut tablou al lui van Eyck. El înfățișează pe negustorul din Lucca, Giovanni Arnolfini, cu prilejul căsătoriei sale cu Giovanna Cenami. Tabloul constituie o excelentă ilustrare a ceea ce Panofsky a numit "simbolismul ascuns" al lui van Eyck. Într-adevăr, artistul flamand pictează cu atâta naturalețe personajele și obiectele legate de sfera sacrului, încât ele nu prezintă nicio deosebire față de oamenii și obiectele obișnuite.

Din punct de vedere pictural, trebuie evidențiat efectul deosebit produs de imaginea din oglindă și care, așa cum arată André Chastel, stârnește "senzația de miracol" și, totodată, "sparge rânduiala lucrurilor prin zugrăvirea figurilor miniaturale".

Madona cancelarului Rolin

"Madona cancelarului Rolin" îl înfățișează pe Nicolas Rolin, consilierul lui Filip cel Bun, cancelar al Burgundiei și Brabantului, îngenuchiat în fața copilului Iisus, pe care îl ține în brațe Madona așezată pe tron. Probabil, pictura a fost comandată de către fiul acestuia, pentru capela familiei.^[1] Unul dintre elementele cele mai originale ale tabloului este priveliștea orașului și peisajul care se desfășoară în fundal, printre două coloane splendide. Arta peisagisticii este aici însușită la perfecție, van Eyck zugrăvește realitățile orașului cu o minuțiozitate incredibilă: trecători pe străzi, figuri mici, vizibile totuși, pe pod, fragmente de clădiri etc. Lanțul muntos abia perceptibil în depărtare este în contrast cu cel de-al doilea plan al imaginii, unde într-o grădină luxuriantă, plină de flori, se plimbă păuni. Cu mâinile împreunate în semn de rugăciune, Nicolas Rolin stă îngenunchiat în fața Împărătesei Cerurilor primind binecuvântarea lui Hristos. Chipul cancelarului este cumpătat, serios și sobru; fruntea înaltă fiind dovada unei minți strălucitoare, voința puternică care-l animă fiind sugerată de o bărbie ascuțită. Prin alăturarea Madonei, chipul ei pare mai curând idealizat. Un înger ține o coroană bogată deasupra ei. Interiorul, pare a face parte din locuința cancelarului, unde, Fecioara Maria i se arată acestuia ca în fața unui om pios și respectabil. În planul secundar păunii sunt simbolul nemuririi, iar virtuțiile madonei sunt simbolizate prin grădina cu flori și trandafiri.^[1]

Magnificul peisaj al citadelei, aflat după colonadă, este asociat de către unii cercetători cu orașul belgian Liège. Prin itermediul unor geamuri, întregul peisaj este separat în trei fragmente distincte. În partea de lângă cancelar se văd câteva dealuri înverzite și șiruri de case. Lângă pruncul Isus și Fecioara Maria sunt reprezentate biserici. Două maluri sunt despărțite de către un râu, dar sunt unite de către un pod care simbolizează credința care îi apropie pe oameni de divinitate.^[1]

Ducele își exprimă recunoștința față de opera pictorului și, după moartea acestuia, survenită la Brugge, la 9 iulie 1441, i-a oferit văduvei artistului o importantă sumă de bani "în semn de recunoaștere a meritelor soțului și ca o expresie a comapasiunii pentru pierderea pe care ea și copiii au suferit".

Portretul soției sale Margarethe datează din 1439. Conform unei inscripții descoperite pe rama tabloului, soția artistului avea, pe vremea realizării portretului, circa 35 de ani.

Naturalismul lui van Eyck și atenția acordată celor mai mici detalii se reflectă, aparent paradoxal, și în picturile pe teme religioase. Figurilor lui, le este caracteristică liniștea desăvârșită dată de lipsa conflictelor interne. În tabloul "Madona canonicului van der Paele" (1436) van Eyck dă dovadă de o excepțională capacitate compozițională, obținută prin simetria consecventă pe care o păstrează în relația dintre personajele tabloului precum și în raportul dintre figuri și arhitectura din imagine. Tabloul se distinge printr-o uimitoare staticitate, toate mișcările par încremenite.

• 

  Portretul Margarethei(1439)
 
• 

  Madona canonicului van der Paele (1436)
 
• 

  Madonna Lucca (1436)
 
• 

  Sfântul Ieronim în atelier, (1441-1442)

Van Eyck a pictat numeroase Madone cu pruncul Iisus, dintre acestea una dintre cele mai frumoase este "Madonna Lucca". Tabloul - în prezent în Staldesches Kunstinsitut, Frankfurt - făcuse parte din colecția lui Carlo Luigi, duce de Lucca, de unde și denumirea sa. Spre deosebire de compoziții anterioare, în acest tablou atmosfera este mult mai pronunțat religioasă.

Tabloul "Sfântul Ieronim în atelier", descoperit relativ recent în 1925, datat 1442!, deci după moartea artistului, a creat probleme privind stabilirea paternității tabloului. După toate probabilitățile, van Eyck a început tabloul în 1441, fiind apoi terminat de unul din discipolii lui, probabil Petrus Christus. Demnă de atenție este partea de sus a tabloului, mai ales raftul cu cărțile în dezordine, unde se poate descoperi finețea liniaturii lui van Eyck.

Van Eyck nu este de fapt primul care utilizează tehnica picturii în ulei, în acea vreme încă necunoscută în Italia, dar este cel care o duce la perfecțiune; nici un artist al epocii nu-l poate întrece în acest domeniu. Culorile devin transparente și, deoarece uleiul se usucă încet, artstul își poate permite să finiseze mai minuțios detaliile. Compozițiile lui van Eyck sunt saturate de o lumină fină, și acest mod de a picta îl preia de la el artistul italian Piero della Francesca.

Opera lui Jan van Eyck va influența pictura din întreaga Europă, în special din Italia și Flandra. Entuziasmul italienilor este stârnit nu numai de tehnica artistului, ci și de realismul său deosebit; nu scapă atenției nici evlavia aparte ce poate fi sesezată în tablourile sale, o evlavie mai reținută decât religiozitatea idealizată a picturii italiene.

Jan van Eyck

„Bărbat cu turban roșu”, 1433, presupus a fi autoportret

* 1690: Maria Anna Victoria de Bavaria (28 noiembrie 1660, München - 20 aprilie 1690, Versailles), a fost Delfină a Franței. Era cunoscută și ca Delfina Victoria sau Marea Delfină. Numele complet era Maria Anna Christine Victoria von Wittelsbach. Este strămoașa Prințului Henri, Conte de Paris, pretendent orleanist la tronul Franței, a monarhilor: Juan Carlos I al Spaniei, Albert al II-lea al Belgiei, Henri, Mare Duce de Luxembourg și a pretendentului la tronul Italiei, Vittorio Emanuele, Prinț de Neapole.

Era fiica mai mare a lui Ferdinand Maria, Elector de Bavaria și a soției sale Adelaide Henriette de Savoia. Bunicii materni erau Victor Amadeus I, Duce de Savoia și Christine Marie a Franței. Christine Marie era a doua fiică a lui Henric al IV-lea al Franței și a Mariei de Medici.

Născută la München în Germania de astăzi, Maria Anna a fost logodită cu Delfinul Franței în 1668, la vârsta de opt ani. S-a acordat o atenție specială educației ei; știa să vorbească câteva limbi străine: franceza, italiana, latina. S-a spus că a aștepta cu nerăbdare să devină Delfină a Franței. Maria Anna a fost foarte apropiată de mama ei care a murit în 1676.

Frații Mariei Ana erau: Violante de Bavaria, viitoarea soție a lui Ferdinando de' Medici și viitorul Maximilian al II-lea Emanuel, Elector de Bavaria.

Înainte de căsătoria cu Ludovic, a avut loc o ceremonie la München la 28 ianuarie 1680; cuplul s-a întâlnit pentru prima dată la 7 martie 1680 la Châlons-sur-Marne. A fost prima Delfină a Franței de la Maria Stuartcare s-a căsătorit cu Francisc al II-lea al Franței în 1558.

Maria Anna Christina Victoria de Bavaria, Delfină a Franței, în anul căsătoriei, 1680.

S-a căsătorit cu Ludovic, Monseigneur, fiul și moștenitorul lui Ludovic al XIV-lea al Franței, la 7 martie 1680 la Chalons-sur-Marne.

După căsătorie, a luat rangul soțului ei care era Fils de France (Fiu al Franței); formula de adresare la curte era Madame la Dauphine.

Când a ajuns în Franța, a făcut o impresie excelentă cu buna ei franceză. La întâmpinarea ei la Strasbourg atunci când lumea i s-a adresat în germană, ea i-a întrerupt spunând Messieurs, parlez-moi français !. (Un secol mai târziu, în același loc, o altă Delfină, austriacă de data asta, arhiducesa Maria Antoaneta a răspuns în același fel). Totuși, impresia generală asupra înfățișării ei nu era prea bună; a fost descrisă ca fiind "teribil de urâtă". Alții au spus că poate nu este o frumusețe însă are farmec personal.

De la sosirea în Franța, rangul său o situa pe poziția a doua de la Curte, după soacra sa, regina Maria Tereza a Spaniei. Regina a murit în iulie 1683 iar Maria Ana a devenit personajul feminin cel mai important, cu rangul cel mai mare din regat și a primit apartamentele reginei. Regele se aștepta să îndeplinească funcțiile primei doamne de la Curte însă starea sa de sănătate n-a lăsat-o să-și îndeplinească datoria.
Soțul ei a avut metrese iar ea a trăit izolată în apartamentele ei unde vorbea cu prietenii ei în germană, limbă pe care soțul ei n-o înțelegea. A fost apropiată de Elizabeth Charlotte, Prințesă Palatină, care era a doua soție a lui Filip, care era fratele mai mic al regelui Ludovic al XIV-lea.

A suferit pentru că nu era frumoasă la o Curte unde frumusețea era foarte importantă, lucru care a deprimat-o. A murit în 1690 și a fost înmormântată la biserica St Denis.

Copii:

NumePortretDateNoteLudovic al Franței
Delfin al Franței16 august1682 -
18 februarie 1712 (29 de ani)

Născut la Versailles, a deținut titlurile de Duce de Burgundia și Delfin al Franței; s-a căsătorit cu Marie-Adélaïde de Savoia iar fiul său a devenit rege al Franței sub numele Ludovic al XV-lea.Filip al Franței
Rege al Spaniei19 decembrie1683 -
9 iulie 1746 (62 de ani)

Născut la Versailles, a deținut titlul de Duce de Anjou; s-a căsătorit prima dată cu Maria Louisa de Savoia cu care a avut patru fii; a doua oară s-a căsătorit cu Elisabeta de Parma cu care a avut șapte copii. În 1724 a devenit rege al Spaniei.Charles al Franței
31 iulie1686 -
5 mai 1714 (27 de ani)

Născut la Versailles, a deținut titlul de Duce deBerry; s-a căsătorit cu verișoara sa primară Marie Louise Élisabeth de Orléans; au avut copii însă nu au supraviețuit vârstei de un an.

Marie Anne Victoire de Bavaria

·         1737: A murit Gian Gastone de’ Medici, Mare Duce de Toscana (n. 1671). Gian Gastone de’ Medici (Giovanni Battista Gastone; 24 mai 1671 – 9 iulie 1737) a fost al șaptelea și ultimul Mare Duce de Toscana al Casei de Medici. A fost al doilea fiu al lui Cosimo al III-lea de’ Medici, Mare Duce de Toscana și a soțiie lui, Marguerite Louise d’Orléans. Sora lui, Anna Maria Luisa de’ Medici, i-a aranjat căsătoria cu Anna Maria Franziska de Saxa-Lauenburg, în 1697. Din păcate, Gian Gastone și-a disprețuit soția, și ea pe el. Din căsătorie nu au rezultat urmași.

Gian Gastone

·         1746: Filip al V-lea al Spaniei (spaniolă Felipe V, franceză Philippe; 19 decembrie 1683 – 9 iulie 1746) a fost Rege al Spaniei din 1 noiembrie 1700 până la 15 ianuarie 1724, când a abdicat în favoarea fiului său Louis, și din 6 septembrie 1724, când și-a asumat din nou tronul în urma decesului fiului său, până la moartea sa.

Filip V

Înaintea domniei sale, Filip a ocupat un loc înalt în familia regală din Franța, ca nepot al regelui Ludovic al XIV-lea. Atunci când tronul Spaniei a devenit vacant în 1700, tatăl său, Louis, Marele Delfin, deținea cea mai puternică pretenție genealogică la coroana spaniolă. Cu toate acestea, din moment ce Marele Delfin și fratele mai mare al lui Filip, Louis, Duce de Burgundia, dețineau pozițiile 1 și 2 în linia de succesiune la tronul Franței, regele Carol al II-lea al Spaniei l-a numit pe Filip ca moștenitorul său.

Cum uniunea dintre Franța și Spania sub un singur monarh ar fi afectat echilibrul de putere în Europa, celelalte puteri europene ar fi putut lua măsuri pentru a preveni acest lucru. Filip a fost primul membru al Casei de Bourbon care a domnit în Spania. Suma celor două domnii ale lui a fost de 45 de ani și 21 zile, fiind cea mai lungă din istoria modernă spaniolă.

Filip în 1686.

Filip s-a născut la Palatul Versailles^[1] în Franța; a fost al doilea fiu al lui Ludovic, le Grand Dauphin și a soției sale Maria Anna de Bavaria^[2], cunoscută drept Delfina Victoria. Era fratele mai mic al lui Ludovic, duce de Bourgogne și unchiul lui Ludovic al XV-lea al Franței. La naștere a fost numit Duce de Anjou și a fost botezat în 1687.

Bunicii materni au fost Ferdinand Maria, Elector de Bavaria și Adelaide Henriette de Savoia. Fratele său mai mare, Ludovic al Franței, era al doilea în linia de succesiune la tronul Franței după tatăl său, Le Grand Dauphin. Ca fiu al Delfinului, era Petit fils de France, "Nepot al Franței".

Ca și frații săi l-a avut ca preceptor pe François Fénelon, arhiepiscop de Cambrai și pe Paul de Beauvilliers. La vârsta de 6 ani și-a pierdut mama. Mai târziu, tatăl său s-a recăsătorit făcând o căsătorie morganatică cu Marie Emilie Thérèse de Joly de Choin în 1695. Ea n-a fost niciodată Delfină așa cum a fost mama lui Filip.

În 1697 fratele lui mai mare s-a căsătorit cu Prințesa Marie-Adélaïde de Savoia, fiica lui Victor Amadeus II, Duce de Savoiași verișoara lui Filip, Anne Marie d'Orléans. Ducele și Ducesa de Savoia erau de asemenea părinții primei soții a lui Filip, Maria Luisa de Savoia.

O posibilă mireasă era Caroline de Ansbach care a refuzat însă pentru că nu dorea să renunțe la religia ei; mai târziu s-a căsătorit cu George al II-lea al Marii Britanii. O altă posibilă mireasă era mătușa lui Marie Anne de Bourbon, Prințesă Conti, fiica recunoscută a lui Ludovic al XIV-lea și a Louisei de La Vallière. Prințesa Conti a refuzat.

În 1700 regele Spaniei Carol al II-lea a murit fără să lase moștenitori. Carol l-a numit succesor pe Filip, fiul de 16 ani al surorii sale Maria Tereza a Spaniei.^[2] La un posibil refuz, coroana ar fi revenit fratelui mai mic al lui Filip, Ducele de Berry sau arhiducelui Carol de Austria.^[2]

Ambii pretendenți, Filip și Carol de Austria, aveau drepturi legale la tronul Spaniei deoarece bunicul lui Filip, regele Ludovic al XIV-lea, și tatăl lui Carol, Leopold I, Împărat Roman, erau fii ai mătușilor lui Carol al II-lea al Spaniei, Anna de Austria și Maria Anna de Austria. Filip avea o poziție și mai bună deoarece bunica sa, Maria Tereza a Spaniei, și străbunica sa, Ana de Austria erau mai mari ca vârstă față de mama lui Leopold.

După o lungă reuniune de Consiliu unde Delfinul a vorbit în favoarea drepturilor fiului său, s-a căzut de acord că Filip ar trebui să obțină tronul cu condiția ca acesta și descendenții lui să renunțe la drepturile la tronul Franței.^[2] După ce Consiliul Regal a decis să accepte dorința lui Carol al II-lea al Spaniei și să-l accepte pe Filip ca rege al Spaniei, ambasadorul spaniol a fost chemat și i-a fost prezentat noul rege. Ambasadorul, împreună cu fiul său, a îngenuncheat în fața lui Filip și a ținut un discurs lung în limba spaniolă din care Filip nu a înțeles nimic, deși Ludovic al XIV-a a luat măsuri ca Filip să ia lecții de spaniolă începând cu acea zi.

Regele a favorizat comerțul Spaniei cu posesiunile sale americane. În timpul acestui comerț cu Atlanticul au apărut figuri importante ale istoriei navale a Spaniei, printre care Amaro Pargo. Monarhul a beneficiat în mod frecvent de privat în incursiunile sale comerciale și corsare

La 2 noiembrie 1701 Filip s-a căsătorit cu Prințesa Maria Luisa Gabriela de Savoia care avea 13 ani, la alegerea bunicului său.^[4] A fost o ceremonie la Torino^[5] și alta la Versailles la 11 septembrie. Această căsătorie a dus la sfârșitul conflictului franco-savoiard din timpul Războiului de nouă ani.

• Infantele Ludovic-Felipe al Spaniei (25 august 1707–31 august 1724)
• Infantele Felipe al Spaniei (2 iulie 1709–18 iulie 1709).
• Infantele Felipe al Spaniei (7 iunie 1712–29 decembrie 1719).
• Infantele Ferdinand al Spaniei (23 septembrie 1713–10 august 1759).

• 

  Maria Luisa de Savoy
 
• 

  Infantele Ludovic
 
• 

  Infantele Ferdinand
• S-a căsătorit cu Elizabeth Farnese, Prințesă de Parma, (25 octombrie 1692–11 iulie 1766), la 24 decembrie 1714^[6], și au avut 7 copii:
  • Infantele Carlos al Spaniei (20 ianuarie 1716 – 14 decembrie 1788).
  • Infantele Francisco al Spaniei (21 martie 1717 – 21 aprilie 1717).
  • Infanta Mariana Victoria a Spaniei (31 martie 1718 – 15 ianuarie 1781).
  • Infantele Felipe al Spaniei (20 martie 1720 – 18 iulie 1765), fondatorul liniei Casa de Bourbon-Parma.
  • Infanta Maria Teresa a Spaniei (11 iunie 1726 – 22 iulie 1746).
  • Infantele Luis Antonio al Spaniei (25 iulie 1727 – 7 august 1785), cunoscut drept Cardinalul-Infante.
  • Infanta Maria Antonieta a Spaniei (17 noiembrie 1729 – 19 septembrie 1785).
  • 

    Infantele Carlos
   
  • 

    Infantele Felipe
   
  • 

    Infanta Maria Teresa
   
  • 

    Infanta Maria Antonieta

·         1797: Edmund Burke, filosof și om de stat englez (n. 1729). Edmunde Burke (12 ianuarie 1729, Dublin, Irlanda — 9 iulie 1797, Beaconsfield, Anglia) — reprezentant de seamă al conservatorismului. A scris: „Reflecții pe marginea revoluției din Franța” – respectarea tradiției: monarhie, biserică, aristocrație. Citat:”Pentru ca raul sa triumfe, este suficient ca cei buni sa nu faca nimic.”

·         La 9 iulie 1816, stil nou (27 iunie 1816), stil vechi, se stinge din viață la Kiev - Constantin Ipsilanti, fost domn al Moldovei și Valahiei. În urma războiului ruso-turc din 1806-1812, al cărui inspirator activ a fost şi protagonistul fanariot, jumătate din Țara Moldovei a fost anexată de către Rusia ţaristă, generîndu-se, în cadrul disputei chestiunii orientale – Problema basarabeană. Constantin Ipsilanti rămînînd, în urma acestui rapt teritorial, ultimul domn al Moldovei integre: de la Nistru şi pînă la Milcov (deşi fără Bucovina răpită de habsburgi, în 1775). Constantin Ipsilante a devenit și domn al Valahiei pe timpul ocupației militare ruse în principatele românești. La 28 august 1807, C. Ipsilanti a fost nevoit să părăsească pentru totdeauna Bucureştiul şi la 15 septembrie a sosit la Iaşi, ca peste două zile să plece şi din capitala Moldovei, luînd calea pribegiei în Rusia. Constantin Ipsilanti a trăit în refugiu la Kiev şi doar un scurt timp a fost obligat să locuiască la Moscova (1808-1809), unde a plecat fără ceilalţi membri ai familiei. A murit la o vîrstă trecută cu puțin peste 50 ani la Kiev, după o călătorie la St.Petersburg. Această moarte subită a aristocratului fanariot a avut un răsunet în întreaga Rusie şi se prezenta ca fiind destul de misterioasă.

* 1835: Prințesa Sophie de Saxa-Coburg-Saalfeld (19 august 1778 – 9 iulie1835) a fost prințesă de Saxa-Coburg-Saalfeld, sora Prințesei Victoria de Saxa-Coburg-Saalfeld și a regelui Leopold I al Belgiei, și mătușa reginei Victoria. Prin căsătorie a devenit contesă de Mensdorff-Pouilly.

Sofias, Contesă de Mensdorff-Pouilly

S-a născut la Coburg, și a fost primul copil al lui Francis, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld și a Contesei Augusta de Reuss-Ebersdorf. Și-a întâlnit viitorul soț, Emmanuel von Mensdorff-Pouilly, la Schloss Fantaisie, un loc de întâlnire al emigranților francezi.^[1]. S-au căsătorit la 23 februarie 1804 la Coburg.

În 1830, ea a publicat colecția ei de basme romantice, Mährchen und Erzählungen. Prințesa Sofia a murit la Tuschimitz, Boemia.

Emmanuel și Sofia au avut șase fii:

• Hugo Ferdinand (1806–1847)
• Alphons (1810–1894), Conte von Mensdorff-Pouilly, s-a căsătorit prima dată în 1843 cu contesa Therese von Dietrichstein-Proskau-Leslie (1823–1856); a doua oară s-a căsătorit în 1862 cu contesa Maria Thersia von Lamberg (1833–1876).
• Alfred Carl (1812–1814).
• Alexander (1813–1871), a fost ministru de externe austriac și prim ministru al Austriei în anii 1860; în 1857 s-a căsătorit cu contesa Alexandrine Maria von Dietrichstein-Proskau-Leslie (1824–1906)
• Leopold Emanuel (1815–1832)
• Arthur August (1817–1904), s-a căsătorit prima dată în 1853 cu Magdalene Kremzow (1835–1899), au divorțat în 1882; a doua oară s-a căsătorit în 1902 cu contesa Bianca Albertina von Wickenburg (1837–1912)

Sofia de Saxa-Coburg-Saalfeld

·         1850: Zachary Taylor (n. 24 noiembrie 1784 - d. 9 iulie 1850), cunoscut ca și "Old Rough and Ready", a fost cel de-al doisprezecelea președinte al Statelor Unite ale Americii, fiind în funcție între 1849 și 1850. Taylor a fost cunoscut pentru cariera sa militară extinsă și pentru faptul de a fi primul președinte american neales anterior în vreo funcție publică. Zachary Taylor a fost al doilea președinte american care a decedat în decursul mandatului său.

Zachary Taylor

·         1850: Profetul persan Báb este executat la Tabriz, Persia. Siyyid Alí Muhammad Shírází (20 octombrie 1819 – 9 iulie 1850) a fost fondatorul bábismului și una din cele trei figuri centrale ale religiei Bahá’í. A locuit în orașul Shiraz din Iran și la vârsta de 24 de ani (la 23 mai 1844) s-a declarat un fel de Mahdi. După asta și-a luat numele Báb care înseamnă Poartă. A compus sute de cărți (tablets) în care și-a expus învățăturile și care au devenit noi legi religioase. În 1850 a fost împușcat în Tabriz, către un pluton de execuție.

·         1856: Amedeo Avogadro, chimist italian (n. 1776)

·         1880: Paul Pierre Broca (n. 28 iunie 1824, Sainte-Foy-la-Grande - d. 9 iulie 1880, Paris) a fost un medic, anatomist și antropolog francez

Paul Broca s-a născut pe 28 iunie 1824 în Sainte Foy la Grande, arondismentul Libourne, departamentul Gironde, într-o familie calvinistă. Bunicul său, primar al orașului Bordeaux în timpul Revoluției, a fost pastor în Sainte Foy la Grande. Tatăl său, fost chirurg în armată, practica medicina în special printre săraci. Mama sa, Annette, era descrisă ca o femeie „de treabă”, credincioasă și tolerantă care „împacă pe Voltaire cu Sfânta Scriptură”^[2].

Inițial, Paul Broca intenționa să se înscrie la Școala Politehnică, dar se hotărăște să studieze medicina pentru a prelua clientela tatălui său. De la 17 ani începe medicina la Paris, studiind la Sorbona și Collège de France. Obține diploma de medic la 20 de ani, vârsta la care majoritatea contemporanilor săi de abia începeau facultatea.

Paul Pierre Broca

* 1916: Prințul Adolf de Schaumburg-Lippe (20 iulie 1859 – 9 iulie 1916) a fost regent al Principatului de Lippe din 1895 până în 1897.

De la stânga la dreapta, sus: Prințesa Irene de Hesse, Prințesa Sofia a Prusiei, Prințesa Charlotte, Prințul Alexandru al Greciei(viitorul Alexandru I), Prințesa Elena a Greciei, Prințul George al Greciei (viitorul George al II-lea), Împărăteasa Augusta Viktoria, Împărăteasa văduvă Victoria, Prințesa Victoria și Prințesa Margareta, jos: Prințul Adolf de Schaumburg-Lippe, Prințul Frederic Karl de Hesse, Prințul Heinrich, Kaiserul Wilhelm al II-lea, Prințul Constantin al Greciei (viitorul Constantin I), Prințul Albert de Schleswig-Holstein și Ernest Louis, Mare Duce de Hesse, mai 1900

Născut la Palatul Bückeburg Palace (germană Schloss Bückeburg) în Bückeburg, a fost al șaptelea copil al lui Adolf I, Prinț de Schaumburg-Lippe (1817–1893) și a soției acestuia, Prințesa Hermine de Waldeck și Pyrmont (1827–1910).

În urma decesului Prințului Woldemar, la 20 martie 1895 și a ascensiunii fratelui lui Woldemar, Alexandru, Adolf a fost numit regent de Lippe, prințul Alexandru fiind incapabil să domnească din cauza unei boli mentale. A fost regent până în 1897 când a fost înlocuit de contele Ernst de Lippe-Biesterfeld.

Prințul Adolf s-a căsătorit la 19 noiembrie 1890 la Berlin cu Prințesa Victoria a Prusiei.^[2] Ea era fiica împăratului Frederic al III-lea al Germaniei, și deci Adolf a fost cumnatul ultimului împărat al Germaniei, Wilhelm al II-lea. La nuntă a participat împăratul Wilhelm împreună cu soția lui, Augusta Viktoria de Schleswig-Holstein, și mama Prințesei Victoria, împărăteasa Victoria.^[2] Cum mama soției sale era membră a familiei regale britanice, multe rude ale ei au participat la nuntă. După ceremonie, la banchetul dat de tânărul cuplu, împăratul Wilhelm a asigurat perechea de "protecția sa și de grijă prietenească".^[2]

Mariajul a rămas fără copii, deși Prințesa Victoria a avut un avort în primele luni ale căsătoriei. La 11 ani după moartea soțului ei, Prințesa Victoria s-a căsătorit cu un refugiat rus mai mic cu 35 de ani decât ea.

Prințul Adolf de Schaumburg-Lippe

·         1932: A incetat din viata King Camp Gillette, inventator si manufacturier, realizatorul primelor lame de ras.
* 1945: Maria Pawlikowska-Jasnorzewska (n. 24 noiembrie 1891, Cracovia – d. 9 iulie 1945, Manchester) a fost o poetă și autoare dramatică poloneză. A studiat la Academia de Arte Frumoase din Cracovia. A călătorit mult în Europa, Asia Mică și Africa de Nord. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial s-a refugiat în Franța, apoi în Anglia, unde a rămas pînă la sfîrșitul vieții.
Opere literare: 

• Niebieskie migdały (1922)
• Różowa magia. Poezje (1924)
• Pocałunki (1926)
• dancing. karnet balowy (1927)
• Wachlarz. Zbiór poezyj dawnych i nowych (1927)
• Cisza leśna, Warszawa (1928)
• Paryż, Warszawa (1929)
• Profil białej damy (1930)
• Surowy jedwab (1932)
• Śpiąca załoga (1933)
• Balet powojów (1935)
• Krystalizacje (1937)
• Szkicownik poetycki (1939)
• Róża i lasy płonące (1940)
• Gołąb ofiarny. Zbiór wierszy (1941)
• Czterolistna koniczyna albo szachownica (1980)

Maria Pawlikowska-Jasnorzewska

·         1956 - A murit scriitorul Damian Stanoiu (n.03.04.1893).

* 1962: Georges Albert Maurice Victor Bataille (n. 10 septembrie 1897, Billom - d. 9 iulie 1962, Paris) a fost un antropolog, bibliotecar, critic literar, eseist, filozof și scriitor francez.

Georges Bataille

·         1977: Alice Paul, activistă americană (n. 1885)

·         1978: Stere Adamache (n. 17 august 1941; d. 9 iulie 1978) a fost un fotbalist(portar) român, care a jucat în echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din Mexic, 1970.

·         1978 - A murit principele Nicolae de Hohenzollern Sigmaringen, fiu al regelui Ferdinand si al reginei Maria (n.05.08.1903).

·         1985: Mare Ducesă Charlotte I, Mare Ducesă de Luxemburg (n. 23 ianuarie1896 Berg Castle[*], Luxemburg – d. 9 iulie 1985,Fischbach Castle[*], Luxemburg), a fost a doua fiică a lui William al IV-lea, Mare Duce de Luxemburg și a soției lui Marie Anne de Braganza.

La 12 noiembrie 1964 a abdicat în favoarea fiului său, Jean, care a domnit până în anul 2000. Charlotte a murit la 9 iulie 1985, de cancer. A fost înmormântată la Cripta Ducală de la Catedrala Notre-Dame din Luxembourg.

La 6 noiembrie 1919, la Luxemburg, s-a căsătorit cu Prințul Felix de Bourbon-Parma, un verișor primar din partea mamei. (Atât Charlotte cât și Felix au fost nepoți ai regelui Miguel I al Portugaliei prin fiicele lui Maria Anna și respectiv Maria Antonia.) Împreună au avut șase copii:

Nume	Data nașterii	Data decesului	Soți(i)
Jean, Mare Duce de Luxembourg	5 ianuarie 1921 (98 de ani)		Prințesa Joséphine Charlotte a Belgiei(1927–2005)
Elisabeta, Ducesă de Hohenberg	22 December 1922	22 noiembrie2011(88 de ani)	Franz, Duce de Hohenberg (1927–1977)
Marie Adelaide, Contesă Henckel von Donnersmarck	21 May 1924	28 februarie2007(82 de ani)	Karl Josef Graf Henckel von Donnersmarck (1928–2008)
Marie Gabriele, Contesă de Holstein-Ledreborg	2 august 1925 (93 de ani)		Knud Johan, Conte de Holstein-Ledreborg (1919–2001)
Carol, Prinț de Luxemburg	7 august 1927	26 iulie1977(49 de ani)	Joan Douglas Dillon (b. 1935)
Alix, Prințesă de Ligne	24 august 1929 (89 de ani)		Antoine, Prinț de Ligne (1925–2005)

Mare Ducesă Charlotte I

·         1988: Alexandru Graur (n. 9 iulie 1900, Botoșani - d. 9 iulie 1988, București) a fost un lingvist, savant român de origine evreiască.^[2], membru titular al Academiei Române (din 1955)

Alexandru Graur

Lingvistul Alexandru Graur

·         1989 - A murit Calin Gruia, prozator si poet (n.21.03.1915).

·         1994 - Încetează din viaţă MIHAIL ŞERBAN (n. 1911), prozator.

·         1996  – Încetează din viaţă EMILIA IACOB (n. 1929), pictoriţă, pedagog, membră a UAP – filiala Galaţi.

·         2002: Rod Steiger (n. 14 aprilie 1925 – d. 9 iulie 2002) a fost un actoramerican câștigător al premiului Oscar, cunoscut pentru jocul său actoricesc intens în filme considerate clasice ale genurilor respective, așa cum sunt În arșița nopții (în original, In the Heat of the Night), Pe chei (în original, On the Waterfront) și Doctor Jivago (în original, Doctor Zhivago), Waterloo (film din 1970).

Rod Steiger

imagine din filmul The Unholy Wife (1957)

·         2004 -  Încetează din viaţă JEAN LEFEVRE (n. 1919), actor francez.
* 2007: Esteban Areta Vélez (Areta II) (n. 14 aprilie 1933, Pamplona, Spania – d. 9 iulie 2007,^[1] Sevilla, Spania) a fost un jucător profesionist de fotbal și antrenor spaniol.
* 2007: Nicolae Proca (n. 13 decembrie 1925, în Slănic-Muscel - azi Slănic, Argeș - d. 9 iulie 2007) a fost un jucător și antrenor de fotbal român.
* 2012: Valentina Halitov (n. 1 octombrie 1926, Chișinău, Regatul României – d. 9 iulie 2012) a fost un medic infecționist de copii din Republica Moldova.

Sărbători

• În calendarul ortodox: (+) Cinstirea Sfintei Icoane a Maicii Domnului Îndrumătoarea de la Mănăstirea Neamț; Sf Sfințiți Mc Pagratie, episcopul Tavromeniei 
• În calendarul romano-catolic: Ss. Augustin Zhao Rong, preot și însoțitorii, martiri; Sf. Veronica Giuliani, fecioară
• Argentina: Recunoașterea independenței față de Spania (1816)

RELIGIE ORTODOXĂ 9 Iulie

(+) Cinstirea Sfintei Icoane a Maicii Domnului Îndrumătoarea de la Mănăstirea Neamț; Sf Sfințiți Mc Pagratie, episcopul Tavromeniei 

(+) Cinstirea Sfintei Icoane a Maicii Domnului Îndrumătoarea de la Mănăstirea Neamț

coana Maicii Domnului din Mănăstirea Neamț este prăznuită pe 26 iunie, în aceeași zi cu icoana Maicii Domnului din Lida.

Icoana Maicii Domnului din Mănăstirea Neamț este cunoscută și sub numele de icoana „Lidianca”, pentru că este considerată o copie perfectă a icoanei din Lida.

Această icoană a Maicii Domnului este considerată cea mai veche și mai frumoasă icoană din România, și cunoscută în toată lumea ca făcătoare de minuni. Timp de peste 600 de ani, icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamț a întărit credința creștin-ortodoxă a conducătorilor, monahilor și a credincioșilor din România.

Ea a fost comandată de către Sfântul Gherman în anul 665, fiind copie a icoanei Maicii Domnului ce se afla în Lida, din anul 35. Pe spatele icoanei este zugrăvit Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, care s-a născut în Lida. Sfântul Gherman a adus icoana cu el în Constantinopol atunci când a devenit patriarh, și a oferit-o Mănăstirii Heleopatra.

La începutul persecuției iconoclaste a împăratului Leon al III-lea, în anul 714, icoana Maicii Domnului a fost ascunsă, iar în anul 716 a fost trimisă în secret de către Sfântul Gherman la Roma, Papei Grigorie al III-lea.

Icoana Maicii Domnului a fost așezată timp de 106 ani în Basilica „Sfântul Petru” din Roma. După învingerea iconoclaștilor, Papa Serghie al II-lea a readus icoana în Constantinopol. Icoana a fost întâmpinată la intrarea în Constantinopol de Sfânta Împărăteasă Teodora, însoțită de Sfântul Metodie, Patriarhul Constantinopolului și popor mult din Imperiul Bizantin. Apoi, icoana a fost reașezată în Mănăstirea Heleopatra.

În jurul anului 1400, împăratul Manuel al II-lea Paleologul a trimis trei icoane în semn de recunoștință a Imperiului Bizantin, față de Voievodatul din Moldova:

•  Una pentru Voievodul Alexandru cel Bun – icoana făcătoare de minuni a Sfintei Ana, care a fost așezată în Mănăstirea Bistrița, Neamț, România.
•  Una pentru soția sa, Neacșa (numită în unele scrieri Ana) – icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, care a fost așezată în Mănăstirea Agapia, Neamț, România.
•  Una pentru Mitropolitul Iosif Mușat – icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului care a fost așezată în Biserica Sfântul Gheorghe din Suceava, cunoscută sub denumirea de Biserica Mirăuți.

Biserica Sfântul Gheorghe – Mirăuți din Suceava se afla în apropierea Curții Domnești și a îndeplinit rolul de Catedrală Mitropolitană a Moldovei, între anii 1402-1522. Icoana Maicii Domnului a stat în biserica Sfântul Gheorghe până în anul 1415, când a fost dusă și așezată în Mănăstirea Neamț, unde a și rămas de atunci.

În timpul unei invazii a Imperiului Otoman, icoana a fost îngropată din iunie 1821, până în octombrie 1822, împreună cu alte obiecte de valoare, într-o poiană tainică de pe Muntele Rusu, pentru a fi protejată. Astăzi, pe locul în care a fost îngropată icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu se află Schitul Icoana Veche.

Între anii 1844-1845, icoana a fost ferecată într-o îmbrăcăminte de argint aurit, ornamentată cu pietre prețioase.

Unul dintre principii moldoveni a oferit o copie a icoanei Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamț unui moșier rus, pe nume Certkov. Descendenții lui Certkov au așezat icoana în biserica din sat în anul 1846. Pe spatele icoanei se află o inscripție în care se spune că icoana este o copie fidelă a icoanei trimise din Constantinopol, de către împăratul Manuel Paleologul.

De asemenea, prin călăuzirea Maicii Domnului, Sfântul Cuvios Paisie Velicicovschi (15 noiembrie) a povățuit mulți asceți în Rusia și, mai apoi, în România.

Icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamț

În aceasta luna, în ziua a noua, pomenirea Sfântului Sfintitului Mucenic Pangratie, episcopul Tavromeniei (Taormina), in Sicilia.

Sf. Mucenic Pangratie, Episcopul Taorminei, s-a născut pe vremea când Mântuitorul Iisus Hristos trăia pe pământ.

Părinţii lui Pangratie erau din Antiohia. Auzind despre Iisus Hristos, tatăl lui Pangratie l-a luat cu el pe fiul său şi au mers să-l vadă cu ochii lor pe Marele Învăţător în Ierusalim. Minunile şi învăţăturile sfinte ale Mântuitorului l-au uimit pe tatăl lui Pangratie şi a crezut că Hristos că este Fiul lui Dumnezeu. Astfel, s-a apropiat de discipolii Lui, mai ales de Apostolul Petru. Atunci a avut ocazia şi tânărul Pangratie să-l cunoască pe Sf. Apostol Petru.

După Înălţarea Mântuitorului, unul din apostoli a venit în Antiohia şi i-a botezat pe părinţii lui Pangratie şi pe toţi cei din gospodăria lor. După moartea părinţilor, el a lăsat totul în urmă şi s-a retras la Pontus să trăiască într-o peşteră, petrecându-şi zilele în rugăciune şi meditaţie. Sf. Apostol Petru l-a vizitat pe Pangratie la Pontus, pe când trecea prin acele părţi. Odată l-a luat cu el în Sicilia unde se afla pe atunci Sf. Apostol Pavel. Împreună, cei doi sfinţi apostoli l-au numit pe Pangratie Episcop al Taorminei.

Sf. Pangratie a lucrat cu zel la iluminarea creştină a oamenilor. Într-o singură lună el a construit o biserică unde-şi oficia sfintele slujbe. Numărul credincioşilor a crescut simţitor, aproape toţi din Taormina şi din oraşele învecinate devenind creştini.

Sf. Pangratie şi-a păstorit turma timp de mai mulţi ani. În acest timp, păgânii complotau împotriva lui şi găsind un prilej potrivit de a-l ataca, aceştia l-au omorât cu pietre. Astfel, Sf. Pangratie a murit ca mucenic. Sfintele moaşte ale sfântului se află la Roma în biserica ce-i poartă numele. Sfântul mai este sărbătorit şi în 9 februarie.

ARTE 9 Iulie

MUZICĂ 9 Iulie

Ottorino Respighi

Sergiu Sarchizov

Iosif Ivanovici - ''Valurile Dunării'' "Waves of the Danube" ''Donauwellen'', Orchestrat de Sergiu Sarchizov:

Ed Ames

Lee Hazlewood

Lee Hazlewood - Requiem for an Almost Lady [Full Album] (1971): 

Donald McPherson

Margareta Pîslaru

Angela Similea

ANGELA SIMILEA - ANII 80 vol 3 - Full album – 2009: 

Bon Scott – AC/DC

Mirabela Dauer

Debbie Sledge

Marc (Peter Marc) Almond, vocalist si compozitor britanic (Soft Cell, Bronski Beat).

Daniel Iordăchioaie

 ÎNREGISTRĂRI NOI:

2 horas maior saxofone amor canções instrumental 🎷Música relaxante SAX romântica bonita 🎷 JAZZ!!!

Vivaldi Concerti Per Archi - Baroque Classical Music | Enchanting Focus Reading Study

Guitarra Instrumental Romantica Boleros - Las Mejores Melodias Del Mundo

POEZIE 9 Iulie

Jan Neruda

Jan Nepomuk Neruda (cehă: [ˈjan ˈnɛpomuk ˈnɛruda]; 9 iulie 1834 – 22 august 1891) a fost un jurnalist, scriitor și poet ceh, unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai realismului ceh și un membru al Școlii din Mai. Jan Neruda s-a născut la Praga, Boemia, ca fiu al unui mic băcan care locuia în cartierul Malá Strana (Cartierul Mic) din Praga. După ce a studiat filosofia și filologia, a lucrat ca profesor până în anul 1860, când a devenit jurnalist  independent și scriitor. În opera sa Neruda a promovat ideea renașterii patriotismului ceh. A participat la principalele lupte culturale și politice ale generației sale și a câștigat o reputație de critic sensibil. Neruda a devenit, împreună cu Vítězslav Hálek, reprezentantul cel mai proeminent al noilor tendințe literare.

Neruda a fost cunoscut pentru descrierea satirică a micului burghez din Praga. Scrierea sa cea mai populară estePovídky malostranské (Povestiri din Malá Strana, 1877), o colecție de povestiri, care a fost tradusă în limba engleză în 1957 de romancierul și scriitorul de cărți polițiste Ellis Peters. Poveștile lui Neruda transportă cititorul în Cartierul Mic, pe străzile și în curțile sale, prin magazine, biserici, case și restaurante.

Neruda a fost un antisemit notoriu, iar personajele evreiești din cărțile sale, după cum afirmă Madeleine Albright în cartea sa, Prague Winter, au fost aproape întotdeauna descrise drept cămătari lacomi, o opinie pe care el a părut să și-o asume. A murit în 1891 și a fost înmormântat în cimitirul Vyšehrad din Praga. După moartea sa, una dintre străzile din Cartierul Mic (Ostruhová ulice, bine-cunoscută din cărțile sale), acum Nerudova ulice, a primit numele său. Neruda nu a fost niciodată căsătorit, dar a avut o relație apropiată cu scriitoarea Karolína Světlá.

Lucrări:

·         Hřbitovní kvítí ("Cemetery Flowers"), 1857

·         Knihy veršů ("Books of Verses"), 1867

·         Zpěvy páteční ("Friday Songs"), 1869

·         Povídky malostranské (Povestiri din Malá Strana), 1877, ISBN 0-8371-9344-3

·         Písně kosmické ("Cosmic Songs"), 1878

·         Balady a romance ("Ballads and Romances)", 1878–83

·         Prosté motivy ("Plain Themes / Simple Motifs"), 1883

·         The Vampire

Poezia, dulcea fată

Poezia - dulcea fată -,
numai ce-o privesc - şi iată
că de dragoste se-aprinde,
inima în palmă-şi prinde,
capu-şi pierde-apoi deodată.

Vălul nunţii-i scot din ladă,
cu un tiv ca de zăpadă,
unduind în falduri albe,
iar la gât îşi prinde salbe,
caru-n flori aşteaptă-n stradă.

Nunta e în toi. Deodată
Coana Minte se arată
şi trei vorbe vechi îi spune.
Vălu-n ladă iar îl pune -
şi îngheaţă nunta toată.

Din văi urcă ziua

Din văi urcă ziua mai sus, tot mai sus,
cu paşii-n lumina, zglobie -
"Ci unde te duci? Spune-mi unde?" -
"Doar vezi că vârful de munte mă-mbie."

Deodată se-ntunecă muntele tot,
şi culmea de aur dispare -
"Ci unde eşti? Unde?" şi dibui în jur -
pământul e mut până-n zare.

Şi iată-ntr-o clipă mă simt părăsit -
pierită e ziua mea oare?
În friguri, privirea-mi zdrobită de dor
spre vale-a-nceput să coboare.

Trecutul meu tot e acolo, în nori -
şi simt cum mă-ncearcă mâhnirea -
mi-e frică şi-s trist de parcă-ar veni,
ca-n ceasul suprem, ispăşirea.

Da, vei vedea, natura

Da, vei vedea, natura, vei vedea
că mult timp îmi vei fi însoţitoare -
tu te-ai schimbat din stânci spre crengi,
şi eu la fel, din cap până-n picioare.

E pasul mai uşor, şi-n glesne simt
cum îmi zvâcneşte-o vână jucăuşă,
mă tăvălesc prin iarbă şi alerg
în loc să merg frumos pe cărăruşă.

În cale când îmi murmură-un pârâu,
mă-mbie la taifas prietenia,
când lunca-mi iese-n cale, drept salut,
îmi zvârl în sus, cu-un chiot, pălăria.

De-mi înfloreşte-n drum un tânăr pom,
îi mângâi trunchiul, coama lui pletoasă,
şi glasul meu de bariton l-încerc
când cântă-n pom o pasăre aleasă.

Pe unde merg, oriunde m-aş afla,
găsesc câte ceva să mă amuze -
petala unei roze smulg apoi
şi-un cânt de chef îl fluier printre buze.

A Tacu – Zeletin

Întrucât codoşia izvorăşte tocmai din prostia omenească , pagini acide dedică Tacu prostiei pe care o dispreţuieşte :



„ Analfabeţii , învrăjbit vârtej



Năvălitor din grota altor nopţi



Aduc prostiei înzecit prilej



Să-i lepede puietu-n semidocţi ”.



( Lues latent )



sau



„ Uitarea galopează-n toată firea,



Un fel de iapă senectute la manej



Şi scoabă unduieşte născocirea



Ridichilor întoarse pe gâtlej ”.



( Hibernia )



Cum prostia , ca şi codoşia erau permanent ocrotite şi promovate de comunism , Alexandru Tacu relatează şi acest fapt în ceea ce el numeşte „ Marşul cu prolog al împlinirilor revoluţionare ” :



„ Se adună la plenară



Pechinezii , bunăoară;



Se adună la Congres,



Şoricarii mai ales 



Hău, hău , hău şi



Ham , ham , ham



Vin dulăii la ciolan



Carpatini din marea târlă



Lighioane calpe gârlă



Unu-i „ preten ” altul rudă



Toată rabia zăludă



Gravi şi răspopiţi sadea.



Intră câinele-căţea



Toată laia-n patru labe



Mutre cu scapeţi şi babe



Unii urlă , alţii sluj



C-un picior la spate-n sus



Încântat de adulare



Apretat cu ştaifu′ tare



Bâlbă face semn că-i gata



Uşurel se lasă gloata



Burtărie şi ciacâri pe



Tusea feselor sub cârpe…



Clanţ, clanţ, clanţ şi



Clanţa, clanţa



Supurează redundanţa ”.



Cine e omul în poezia lui Alexandru Tacu , omul vremilor la care se referă, o spune însuşi poetul în „ Fantomas ”:



„ Din lepră , şerpi şi macadam,



Când Creatorul l-a făcut



I-a pus din curul lui Adam



Un găinaţ de marabut.



Văzându-l meşterul că mişcă,



L-a gâdilat puţin la coastă,



I-a dat să poarte toporişcă



Şi-n pat o harnică nevastă ”.



Zăgazurile timpului duc în poezia lui Tacu şi la actualul Parlament al ţării :



„ Tăcut ca piatra şi prudent



La ce se va întâmpla şi când



Miroase-a mort în Parlament



Mai trece-o victimă la rând ”.



( Tot „ Fantomas ”)



In 2009 când Alexandru Tacu – Zeletin îşi reeditează „ Omul interzis ” victimele legilor şi a faptelor înalţilor demnitari ai ţării se numără cu miile, cu zecile de mii … Greu se doboară rămăşiţele înţepenite la noi ale comunismului … Aceasta şi pentru că, zice Alexandru Tacu şi în versurile (Golem) de pe ultima copertă a cărţii ( şi ea reînnoită ) :



„ Încroşetare sumbră între prostia oarbă



Şi haosul puterii din smârcul bicefal



Jivina fulgerării grotescului mortal



Pornită-i printr-o gură de şarpe să ne soarbă.



……………………………………………….



Golem al urii , noaptea abscons , descreierat…



Această-ngrămădire de grotă şi strabism;



Nici diavolul nu ştie de ce în comunism



Puternica lui umbră se-ntunecă pe lat ”.

Iulian Grigoriu

Biografie

Profil: Născut: 1965 Studii: Facultatea de Istorie şi Filosofie (secţia filosofie) a Universităţii „Dunărea de Jos" din Galaţi. Ocupaţie: Scriitor, profesor de filosofie şi logică la Facultatea de Filosofie a Univ. Dunărea de Jos. Familie: Căsătorit, doi copii.

Este absolvent al Liceului Vasile Alecsandri, licențiat și master al Facultății de Istorie și Filosofie (secția filosofie) a Universității „Dunărea de Jos” din Galați, doctor al Facultății de Filosofie din București. După 1990 a realizat si publicat unele discuții cu Petre Țuțea, Mihai Șora, Mircea Horia Simionescu, Ioan Alexandru, Cezar Ivănescu.

Scrieri:

·         Dulcele timp pentru răpunerea răilor, Galați, Editura Alma, 1997 (poezie)

·         Frumosul măturător al băilor, Galați, Fundația Culturală Antares, 2002 (poezie)

·         Cu Wittgenstein la mânăstire, București, Editura Paideia, 2003 (roman)

·         Niște prieteni și Hrist, Galați, Fundația Culturală Antares, 2007 (poezie)

·         Daniel în groapa cu lei, Galați, Centrul Cultural "Dunărea de Jos", 2011 (poezie)

·         Eu, prea-străinul, Iași, Editura TipoMoldova, 2013 (antologie de poezie); cuprinde următoarele volume, în ordinea scrierii lor: Eu, prea-străinul(1984-1986);Caietul de la Rovinari (1986-1987); Impur (1987-1990); Dulcele timp pentru răpunerea răilor (1985-1995); Faptele, Scrierea (1990-1993); Frumosul măturător al băilor (1995-1999); Poem cu Parmenide (2000-2003); Niște prieteni și Hrist (2000-2003).

Poezie - Iulian Grigoriu: https://youtu.be/BwMO8Ka63NE;

"Lacul" de Iulian Grigoriu: https://youtu.be/8YEbnNdc0P0;

Calin Gruia, prozator si poet

Biografie Călin GruiaGRUIA Calin (pseudonimul lui Chirii Gurduz), se naste la 21 martie 1915, salul Trifesti, judetul Orhei, Basarabia - moare in 9 iul. . Bucuresti. 
Prozator si poet.

Fiul lui Vartolomeu Gurduz si al Alexandrinei (n. Galbura), agricultori. 

Absolvent al Scolii Normale din Orhei (1936) si al Scolii de Ofiteri de Rezerva (1937); invatator in comuna Tvarditadin judetul Tighina si in comuna Umbraresti din judetul Tecuci (1937-l939). 

Dupa un stagiu de concentrare la regiment (1939-l940), devine combatant pe frontul de est (1940-l944). prizonier de razboi in URSS (1944-l948). Redactor la emisiunile pentru copii ale Radiote-leviziunii Romane (195l-l969). 

Colaboreaza la revista Roza si Basarabia literara din Chisinau. Cutezatorii, Luminita, Arici Pogonici etc.

Debuteaza cu versuri si proza in revista Speranta din Orhei (1938); dupa debutul editorial cu placheta de versuri Litanii de seara (1942), Calin Gruia nu mai tipareste nici un volum pina in 1952, cind ii apare culegerea de povestiri Nucul lui Tode-rita. Vor urma volum de povesti, povestiri si legende (Nuielusa de alun, 1954; Izvorul fermecat, 1956; La „Drumurile lumii", 1959; Poiana lunii, 1960; Povesti, 1967; Domnita de roua. 1969; Ramura de mar inflorit, 1974; Printul de htrtie, 1977; Nalucile noptii, 1985), citeva romane (Ograda, 1965; De-a visele. 1966: Vintura-lume. 1970; Acolo colinele ard, 1974; Pinzele mamei, 1984). Alte volum de povestiri sau evocari (Vineri la amiaza, 1962; Scrisori pentru fluturi si pietre, 1976; Moara lui Elisei, 1980; La valsul diminetii, 1981) se adreseaza adultilor. Versurile scrise de-a lungul a trei decenii (1940-l970) sint reunite in volum In norii ce vin si se duc (1980), unele poeme fiind reluate in Calatorii (1988). 

Autor a peste cincizeci de scenarii radiofonice pentru copii si al unor scenarii pentru filme cu tematica istorica (Balada pentru Mariuca, Vlctd Tepes, Corbea, Ospatul). O parte din scrierile sale au fost traduse in diverse limba Premiul Asoc. Scriitorilor din Bucuresti (1980).

Ca multi scriitori din spatiul moldo-bucovi-nean inzestrati cu darul de a povesti, Calin Gruia s-a afirmat in perimetrul literaturii pentru copii, unde a devenii unul dintre cei mai prolifici autori. Prin volumele de povesti (Nuielusa de alun, 1954; Izvorul fermecat. 1956; Minuna-ta-mparatie cu palate de hirtie, 1957; La „ Drumurile lumii". 1959; Poiana lunii, 1960; Drumul spune povesti. 1963; Jucausul, 1967; Domnita de roua, 1969; Ramura de mar inflorit. 1974; Poiana de argint. 1982), Calin Gruia este. alaturi de Vladimir Colin", unul dintre cei mai cunoscuti autori de basme culte din literatura romana contemporana. Respectind, in cea mai mare parte, tiparele traditionale ale speciei, autorul pledeaza (fara sa fie moralizator) pentru valorile umane apoteozate in basme (bunatate, dreptate, spirit de sacrificiu, dragoste, intelepciune), respingind lacomia, rautatea, ingratitudinea si egoismul. 

Aceleasi valori si principii morale se regasesc si in volumele de povestiri si microromane pentru copii (Nucul lui Tode-rita, 1952; Poiana lunii, 1960; Onica, 1962; Ograda, 1965; De-a visele, 1966; Nalucile noptii, 1985), care valorifica teme de actualitate situate in perimetrul unui amestec de vis si realitate. Drumul spune povesti (1963). de pilda, „porneste de la pretextul personificarii drumului, pentru a racorda o serie de povestiri in care fantasticul, poezia si norma morala coexista armonios in cadrul exploatarii ingenioase a unor surse folclorice" (Marian Popa). Alte titluri se bazeaza pe evocarea istorica (Ospatul, 1966; Mariuca, 1970) ori pe experienta razboiului (Vineri la amiaza, 1962; Acolo colinele ard, 1974). Adresindu-se cititorului adult, volumele Cu ochii ca iarba (1972), Peretele de lut (1975), Scrisori pentru fluturi si pietre (1976), Moara lui Elisei (1980), La valsul diminetii (1981) incearca. intr-o maniera accen-tuat eonfesiva. reconstituirea satului moldav de dupa primul razboi mondial, cu eresurile, traditiile, superstitiile populare si poezia obiceiurilor Prezenta elementului fabulos (sustinut uneori, la nivelul expresiei, prin regionalisme, arhaisme si forme sintactice vechi) confera unitate acestor scrieri. intre care se remarca nuvela Moara lui Elisei (morarul Elisci si sacii sai sint devorati. in timpul unei secete cumplite, de miile de sobolani hamesiti). in strinsa legatura cu proza memorialistica se afla anto-logiilede versuri Innoriice vin si seduci 1980) si Calatorii (1988), care amintesc de lirica elegiaca a lui Zaharia Stancu. 

Anticipate de versurile din Litanii de scara (1942). spaimele existentiale, profetiile biblice ori convulsiile naturii devin acum predominante: 

„Speriati se indoaie, se zbat. se cuprind Si se schimba, de noapte, copacii la trap. Ma pierd prin padure si parca aud Radacinile lor. in adinc, cum se rup" (Vtnt).

Refugiat in spatiul fabulosului folcloric ori in cel al evocarii copilariei miraculoase, Calin Gruia a putut evita „intilnirea" cu dogmele realismului socialist, raminind in istoria noastra literara ca un autentic scriitor pentru copii, alaturi de Mircea Santimbreanu", Octav Pancu Iasi s.a.

OPERA: Litanii de seara. Bucuresti, 1942; Nucul lui Toderita, Bucuresti, 1952; Nuielusa de alun, Bucuresti, 1954; Ciubotelele ogarului. Bucuresti, 1954; Poveste mica pentru cei mici. Bucuresti, 1954; Povestea lacramioarelor. Bucuresti, 1955; Profesorul cel nou. Bucuresti, 1955; Izvorul fermecat, Bucuresti, 1956; Minunata-mparatie cu palate de liirtie. Bucuresti, 1957; La „Drumurile lumii". Bucuresti, 1959; Poiana lunii. Bucuresti, 1960; Onica, Bucuresti, 1962; Vineri la amiaza. Bucuresti. 1962; Drumul spune povesti. Bucuresti, 1963; Di-Di-Ri, Bucuresti, 1964; Ograda, Bucuresti, 1965; De-a visele. Bucuresti, 1966; Ospatul, Bucuresti, 1966; Povesti, Bucuresti, 1967; Jucausul, Bucuresti, 1967; Domnita de roua. Bucuresti, 1969; Vintura-lume, Bucuresti, 1970; Mariuca, Bucuresti, 1970; Cu ochii ca iarba. Bucuresti, 1972; Acolo colinele ard. Bucuresti, 1974; Ramura de mar inflorit. Bucuresti, 1974; Peretele de lut. Bucuresti, 1975: Scrisori pentru fluturi si pietre. Bucuresti, 1976; Printul de lurtie, Bucuresti, 1977; Prietena mea, Cateluta, Bucuresti, 1979; Moara lui Elisei, Iasi, 1980; in norii ce vin si se duc. Bucuresti, 1980; La valsul diminetii. Bucuresti, 1981; Poiana de argint. Bucuresti, 1982: Pinzele mamei, Bucuresti. 1984: Nalucile noptii. Bucuresti, 1985; Calatorii, Bucuresti, 1988.

REFERINTE CRITICE: V. Nicorovici, in Contemporanul, nr. . 1955; I. Roman, ibidein, nr. 21, 1958; Sanda Marinescu, in Viata Romaneasca, nr. 2, 1960; E. Manu, in Luceafarul, nr. 46, 1967; II. Tugui, in Cronica, nr. 34, 1977; Mirela Roznovea-nu.in Viata Ronianeasca. nr. 11,1980; G.Muresan, in Contemporanul, nr. 22,1980; G. Chirila, ibidem, nr. 7, 1981; R. G. Teposu, in Romania literara, nr. 16, 1981; Tania Radu, in Flacara, nr. 29, 1984; H. Tugui, in Cronica, nr. 2, 1985.

M Eminescu, E trist, recita Adrian Pintea

M Eminescu, Iubind in taina

TEATRU/FILM 9 Iulie

Geografia umorului cu Dem Rădulescu

GÂNDURI PESTE TIMP 9 Iulie

BARBARA CARTLAND - Citate:

GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR 9 Iulie

1.     Un ardelean intră într-un bar la New York. Barmanul îl ia tare, din prima şi îi spune că în acest bar se bea numai pe pariu.
- Domnule, pun pariu cu tine că nu poţi să bei o sticlă de Whisky în 30 de minute.
Ardeleanul îşi cere scuze, iese din bar şi apare peste 10 minute înapoi, pune banu pe tejghea şi acceptă provocarea. Barman-ul îi dă sticla, ardeleanul o termină în 10 minute. Barmanul, stupefiat.
- Domnule, dar n-am crezut că aşa ceva e posibil. N-am crezut că sunteţi in stare de aşa ceva. Nimeni nu a mai reuşit!
Ardeleanul:
- Nici io n-am crezut, da' m-am dus la baru de vis-a-vis să verific! 

2.     O femeie, la poarta Raiului, îl întreabă pe Sf.Petru:
-Sfinte, nu s-ar putea să mă îndrumi către soțul meu, care s-a dus de mult timp, dar mi-e atât de dor de el…
-De ce nu? Cum îl chema?
-John Smith.
-Hmm…cam mulți cu numele ăsta. Dar dacă v-ați aminti ultimele lui cuvinte, ne-ar fi ușor…
-Cum să nu-mi amintesc! A zis:„-Femeie, de câte ori te vei culca cu altul, eu mă voi răsuci-n mormânt!”
-Aha..ha-ha..hmm..scuzați!…noi aici îi zicem Johnny Titirezul…

3.      Un oltean şi un ardelean erau într-un tren.
Olteanul: M-a făcut muica oltean, măăă!
Ardeleanul: No, iart-o! 

4.     O blonda intra disperata intr-o benzinarie.
-Va rog sa ma ajutati.. ! Mi-am inchis cheile masinii in masina.. ce ma fac acum???
Benzinarul se abtine cu greu sa nu rada...
-Macar ati lasat gemul deschis de doua degete?" o intreaba pe blondina.
-Da, da, desigur... zice aceasta "
-Bine, spune benzinarul, atunci incercati sa trageti butonul de blocajul usi in sus cu acest lat de sarma.
-Sunteti o comoară, zice blonda iesind cu latzul de sarma.
Dupa 10 minute intra un client in benzinarie care nu se putea stapani de ras.
-Ce s-a intamplat? De ce razi asa? intreaba benzinarul.
-Ce va spun acum nu veti crede niciodata! zice omul. Afara, langa o masina, sta o blonda care incearca sa deblocheze usa cu un lat de sarma.
-Bine si ce-i de ras in asta? intreaba benzinarul. Asta i se poate intampla oricui!...
-Desigur, zice omul "dar in masina mai era o blonda care zicea: ,,mai la stanga, mai la dreapta, mai sus!"

5.     Intra iepurasul in bar si spune hotarat:

- Cine-i cel mai tare de-aici?
Dupa cateva secunde de liniste nedumerita se ridica leul:
– Eu!
– Vino aici langa mine! Si acum: cine-i al doilea cel mai tare de-aici?
Se ridica ursul:
– Eu!
– Vino aici langa mine!
Acestea fiind spuse, iepurasul, aflat intre leu si urs, se umfla si zice:
– Cine se pune cu noi trei?