MATERIALELE SELECȚIONATE PENTRU VINERI 19 IULIE 2019

Bună dimineața, prieteni!

După cum ați observat mă străduiesc să aduc în fața Dumneavoastră, zilnic, materiale, cred eu, interesante și utile și nu cred că este cineva care poate spune, cu mâna pe inimă, că avea cunoștință de toate acestea înainte de a le citi aici, in cronologia mea.

Scopul meu este ca aceste materiale să ajungă la cât mai mulți oameni, dar pentru aceasta am nevoie de ajutorul Dumneavoastră pentru a distribui aceste materiale în forma inițială, integral, așa cum au fost prezentate de mine și pentru aceasta vă mulțumesc din suflet!

Vă doresc o zi minunată!

ISTORIE PE ZILE 19 Iulie

Evenimente

·         64:  Marele incendiu din la  Roma începe  în zona  comerciala a orasului și, în curând scapa  complet de sub control. Conform unei legende  vinovatul pentru provocarea acestei catastrofe  ar fi fost insusi imparatul Nero. Potrivit lui Tacitus, focul s-a răspândit repede și a ars timp de șase zile. Doar patru din cele paisprezece cartiere ale Romei au scăpat de foc, trei  au fost complet distruse, iar alte șapte au suferit pagube serioase. Tot Tacitus relateaza ca  Nero i-a invinuit pe crestini de dezastru si a ordonat masacrarea lor, aruncarea acestora  la câini, răstignirea sau arderea lor ca torte vii, pentru a servi ca exemplu.

·         711: Cucerirea araba a Spaniei: In bătălia de la Guadalete fortele lui  Tariq ibn Ziyad  înving  vizigoţii conduşi de regele Roderic.

·         1333:  In batalia de la Halidon Hill englezii ii inving decisiv pe scotienii aflati sub comanda lui sir Archibald Douglas, in timpul celui de-al doilea razboi de independenta scotian.

·         1553: Lady Jane Grey este înlocuită de Maria I ca regină a Angliei după numai nouă zile de domnie. Jane Grey (n. 12 octombrie 1537 Leicestershire – d. 12 februarie 1554), cunoscută și cu numele de Regina celor nouă zile, a fost regină a Angliei doar pentru nouă zile (10 iulie 1553 – 19 iulie 1553)  Pe 9 iulie 1553, Consiliul de Coroana  a informat-o pe Jane despre decizia defunctului rege Eduard al Vi-lea de a ii succeda la tron, iar o zi mai târziu, a fost declarată regină a Angliei, sub denumirea de Jane I. Fiind o persoană extraordinar de inteligentă, ea ar fi trebuit să-și dea seama de situația deznadajduita in care se afla. Maria Tudor, sora fostului rege lui Eduard al VI-lea, a adunat oaste la Norfolk, și,  pe  19 iulie 1553  a intrat în Londra, acuzand-o pe  Jane I  de trădare , dupa care, a  întemnițat-o  împreună cu soțul ei, în Turnul Londrei. Șase luni mai târziu, pe data de 12 februarie 1554, Jane Grey a fost decapitată în Tower Green, iar soțul ei, Guildford Dudley, a fost executat în Tower Hill. Maria I (engleză Mary I) (n. 18 februarie 1516 – d. 17 noiembrie 1558), cunoscută și sub numele de Maria Tudor, a fost regina Angliei și regina Irlandei din 6 iulie 1553 (de facto) sau 19 iulie 1553 (de jure) până la moartea sa în 17 noiembrie 1558. Maria a fost al patrulea monarh al dinastiei Tudor, după regina neîncoronată Lady Jane Grey și predecesoare a reginei Elisabeta I. Este în principal cunoscută pentru scurta reinstaurare în Anglia a catolicismului. Până la sfârșitul domniei, Maria I a executat aproximativ trei sute de opozanți religioși; drept urmare a primit porecla de Bloody Mary (Maria Sângeroasa).

·         1864:  În China dupa căderea orasului Nankin, se sfarseste  războiul  ţărănesc al taipinilor.

·         1870:  Războiul franco-prusac: Franța a declarat război Prusiei. Conflictul se va încheia la 26 februarie 1871 prin înfrângerea Franței. Războiul franco-german sau Războiul franco-prusac, de multe ori numit în Franța Războiul din 1870 (19 iulie 1870-10 mai 1871) a fost un conflict dintre Franța și Prusia, care a fost sprijinită de Confederația Germană de Nord și statele sud-germane Baden, Württemberg și Bavaria. Impunătoarea victorie germană a dus la actul final de unificare a Germaniei și la formarea Imperiului German sub Kaiserul Wilhelm I de Prusia. A reprezentat de asemenea sfârșitul domniei lui Napoleon al III-lea și a celui de Al doilea Imperiu Francez, care a fost înlocuit de cea de a Treia Republică Franceză. În cadrul reparațiilor de război, Franța a cedat Alsacia-Lorena, provincii pe care Imperiul German le va deține până la sfârșitul Primului Război Mondial.

·         1877: Marele Duce Nicolae, comandantul suprem al armatelor rusești, a adresat principelui Carol o telegramă cifrată în care, relatându-i despre înfrângerea suferită de trupele rusești în cea de-a doua bătălie de la Plevna, i-a cerut cu insistență ajutorul. Primele unități ale Armatei Române au trecut Dunărea și au luat în primire paza podului de vase Zimnicea-Svistov. La 19 iulie 1877, stil vechi (31 iulie 1877, stil nou), Principele Carol a primit telegrama care relata că rușii au suferit o înfrîngere completă la Plevna, Bulgaria, în timpul Războiului ruso-turc de la 1877-1878. O parte din trupele rusești au intrat în panică, Marele Duce Nicolae al Rusiei și-a mutat cartierul general si însuși țarul Alexandru II-lea era gată să se retragă peste Dunăre. În telegrama către Carol, Marele Duce Nicolae al Rusie scria: ”Turcii au conccentrat la Plevna cele mai puternice forțe armate, copleșindu-ne. Te rog să demonstrăm că suntem uniți și, dacă e posibil, treci Dunărea pe unde dorești. Între Jiu și Corabia, această demonstrație este indispensabilă ca să-mi ușurezi mișcările. Nicolae”. Principele Carol a tărăgănat interventia in razboi a Armatei Române, pană în momentul în care Marele Duce Nicolae al Rusiei a solicitat oficial ajutorul militar românesc. A urmat Bătălia de la Plevna, în care victoria armatei române a pus bazele independenței de stat a României.

·         1900: Se deschide metroul din Paris.  Reţeaua este compusă din 16 linii, cu preponderenţă subterane, având o lungime totală de 214 km. Sistemul, devenit unul dintre simbolurile oraşului, este de remarcat prin densitatea reţelei sale în centrul Parisului şi pentru omogenitatea stilului său arhitectural, influenţat de Art Nouveau.

·         1908: Este fondat clubul  olandez  de fotbal Feyenoord.

·         1922: A avut loc primul meci al echipei de tenis a României în Cupa Davis (India–România: 5–0).

·         1934 - În această zi Harold T. Ames a aplicat la oficiul de patente american pentru autentificarea farurilor escamotabile. Acest element de design era inspirat chiar din funcţionalitatea ochiului, blocul optic ieşind din caroserie după aceeaşi mişcare ca şi cea pleoapei. Invenţia americanului a fost expusă pe cel mai interesant proiect al său, modelul Cord 810, unul dintre prototipurile care au influenţat designul automobilelor americane ce au urmat. Farurile escamotabile nu au fost însă un succes şi deşi şi Buick Y-Job, considerat primul concept auto din istorie, a venit în 1938 cu aceeaşi soluţie, de abia în anii '60 popularitatea lor a crescut substanţial, în special în Statele Unite, acolo unde nu se permiteau blocurile optice aerodinamice. Printre modele cele mai celebre cu faruri escamotabile numim: BMW M1, BMW Seria 8, Chevrolet Corvette, Ferrari 456, Ferrari Testarossa, Honda NSX, Lamborghini Diablo, Lotus Esprit, Mazda RX-7, Mitsubishi Eclipse, Nissan 300 ZX, Opel GT, Porsche 944, Toyota Celica, Volvo 480. Ultimul modele automobile cu faruri escamotabile produse au fost Lotus Esprit şi Corvette C5, ambele ieşind din producţie în 2005. Astăzi această soluţie nu mai este una populară.

·         1952: Ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de vară de la Helsinki, Finlanda.

·         1954: A fost lansat primul disc single semnat Elvis Presley – That' s All Right.

·         1961: Tunisia impune o blocadă  bazei  navale  franceze  de la  Bizerta. Patru zile mai tarziu, armata franceza ocupa  intregul oras.

·         1965: La Congresul al IX-lea al Partidului Comunist Român, Nicolae Ceaușescu a fost ales în funcția de secretar general al Partidului. (19/24). Nicolae Ceaușescu (n. 26 ianuarie 1918, Scornicești – d. 25 decembrie 1989, Târgoviște) a fost un om politic comunist român, secretar general al Partidului Comunist Român, șeful de stat al Republicii Socialiste România din 1967 până la căderea regimului comunist, survenită în 22 decembrie 1989. La 22 decembrie 1989, printr-un decret al CFSN semnat de Ion Iliescu, a fost constituit Tribunalul Militar Excepțional. La 25 decembrie 1989, soții Nicolae și Elena Ceaușescu au fost judecați în cadrul unui proces sumar de acest tribunal, condamnați la moarte și executați la câteva minute după pronunțarea sentinței. În iulie 2015, România a interzis prin lege „cultul lui Ceaușescu”.

·         1976: La Olimpiada de la Montreal, a fost descoperit în sabia scrimerului Boris Onistchenko un fir care îi permitea să înscrie puncte, fără sa atinga adversarul.

·         1979: Rebelii  de stanga  sandinişti răstoarna in Nicaragua guvernul   dictatorial  al lui Somoza  .

·         1980: Ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de vară de la Moscova, URSS.

·         1981: Într-o întâlnire privată cu preşedintele american Ronald Reagan, primul-ministru francez François Mitterrand dezvăluie existenţa dosarului Adio, o colecţie de documente care arată că sovieticii au  furat de  secrete tehnologice americane.

·         1985: Presedintii U.R.S.S. si ai S.U.A., Gorbaciov si Reagan,  se intalnesc la Geneva. Este sfarsitul «Razboiului rece».

·         1994: Leonid Kucima devine preşedinte al Ucrainei. A fost al doilea președinte al Ucrainei, din 19 iulie 1994 până în 23 ianuarie 2005.

·         1995: Miniştrii de Externe ai României, Germaniei şi Franţei, Teodor Meleşcanu, Klaus Kinkel şi Herve de Charette au semnat, la Paris, un document politic conţinând proiecte concrete de colaborare trilaterală în domeniul politic, economic şi militar.

·         1996: Senatul Statelor Unite ale Americii a aprobat prin consens proiectul de lege care prevede acordarea clauzei națiunii celei mai favorizate, pe bază permanentă României.

·         1996: La Atlanta (SUA) se desfășoară a XXVI-a ediție a Jocurilor Olimpice; delegația României cuprinde 168 de sportivi participanți la 18 dintre cele 31 discipline olimpice. Prin numărul de medalii obținute, România se clasează pe locul 14, cu patru medalii de aur, patru de argint și șase de bronz.

·         1996: Presedintele Bosniei a acceptat sa demisioneze  şi să se retragă din viaţa publică şi politică, în urma discuţiilor maraton  purtate de presedintele iugoslav Slobodan Milosevic cu trimisul special Statele Unite, Richard Holbrooke. Radovan Karadzic  a fost ulterior trimis  in judecata  de procurorii Tribunalului International de la Haga, fiind acuzat  de genocid şi crime împotriva umanităţii.

·         2001: Cel de-al treilea Centru de Transplant de Celule stem din ţară a fost deschis la Târgu Mureş.

·         2001 - Consiliul Europei a adoptat, la Strasbourg, o recomandare în vederea prevenirii rasismului, a xenofobiei şi a intorelanţei rasiale în sport, în special în fotbal.

·         2005: Alegeri parlamentare în Burundi.

·         2013: Alpiniștii români Zsolt Torok, Marius Gane, Aurel Salasan și Teo Vlad au reusit, în premieră românească, să cucereasca vârful pakistanez Nanga Parbat, înalt de 8125 m. Nanga Parbat (Muntele pleșuv) sau Diamir (Regele munților) este al nouălea vârf ca înălțime de pe Pământ și al doilea ca înălțime din Pakistan. Nanga Parbat înseamnă „Muntele Golaș”, în hindi parbat derivă din parvata „munte”. Muntele a fost descoperit de frații germani Schlagintweit. Este considerat între alpiniști ca unul dintre piscurile de peste 8.000 de metri altitudine ca unul cele mai grele de escaladat. În contrast cu Muntele Everest, chiar „ruta convențională Kinshofer” este foarte dificilă din cauza pantelor mari și pericolului avalanșelor, care au dus la 61 de accidente mortale. Posibilitatea de a muri la escaladarea acestui munte este considerată de trei ori mai mare decăt cea a urcării Everestului. Vârful Nanga Parbat are o înălțime de 8.125 de metri și trei versanți principali: Ra Kot, Diamir și Rupal. În anul 1997, ca parte dintr-o expediție internațională, regretatul Mihai Cioroianu a reusit ascensiunea în premieră românească a vârfului Nanga Parbat, de 8125 metri. Victoria a fost dedicată celor căzuți în anul 1996 pe acest munte – Răzvan Petcu și Gabi Stana, membrii ai primei expediții în întregime românească care a atacat vârful Nanga Parbat. În data de 19 Iulie 2013, echipa integral romaneasca formata din Zsolt Torok, Marius Gane, Aurel Salașan, Teo Vlad și Bruno Adamcsek , a reusit în PREMIERĂ ROMÂNEASCĂ ascensiunea lui Nanga Parbat, fața Rupal, pe ruta Schell. NU s-a folosit oxigen suplimentar sau serpași, baieții echipând ei singuri integral ruta. Cucerirea celui de-al nouălea optmiar al lumii s-a realizat pe un traseu care a durat mai bine de o lună de la data plecării din București spre Pakistan. Echipa românească a fost și singura care a rămas pe munte în ultima parte a traseului, ca urmare a tragediei din 23 iunie, în care 11 alpiniști străini au fost uciși într-un atac terorist asupra taberei Diamir, situată pe celălalt versant al muntelui.

·         2015: În prezența primarului general al Capitalei, Dl Dr Sorin Oprescu a fost dat în exploatare Pasajul subteran de la Piața Presei Libere.

Nașteri

·         1681: Henrietta Godolphin, Ducesă de Marlborough (d. 1733)
* 1798: Christian August al II-lea, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg (1798–1869, Christian Carl Frederik August), a fost pretendent al provinciilor Slesvig și Holstein și fiefholder de Augustenborg și Sønderborg. A fost prinț din Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg și descendent al Casei regale daneze, Casa de Oldenburg.

Christian August II

·         1814: S-a nascut Samuel Colt, inventatorul celebrului revolver care ii poarta numele; (d.10.01.1862).

·         1822: Prințesa Augusta de Cambridge (d. 1916)
* 1828: Prințul Adalbert al Bavariei (germană Adalbert Wilhelm Georg Ludwig Prinz von Bayern; 19 iulie 1828 - 21 septembrie 1875) a fost al noulea copil și al patrulea fiu al regelui Ludovic I al Bavariei și a soției sale, Theresa de Saxa-Hildburghausen.

La Madrid la 25 august 1856 s-a căsătorit cu Infanta Amelia Filipina a Spaniei (1834–1905), a șasea fiică și al 11-lea copil al infantelui Francisco de Paula al Spaniei (fiul mai mic al regelui Carol al IV-lea al Spaniei) și a Prințesei Luisa Carlotta de Bourbon-Două Sicilii. Împreună au avut cinci copii:

• Ludwig Ferdinand (1859–1949); căsătorit cu Infanta María de la Paz a Spaniei
• Alfons (1862–1933); căsătorit cu Prințesa Louise de Orléans, fiica lui Ferdinand Philippe Marie, duce d'Alençon
• Isabela (1863–1924); căsătorită cu Tommaso, Duce de Genoa
• Elvira (1868–1943); căsătorită cu Rudolf von Wrbna-Kaunitz-Rietberg-Questenberg și Freudenthal
• Clara (1874–1941); necăsătorită

Adalbert al Bavariei

Prințul Adalbert al Bavariei

·         1834: S-a născut  Edgar Degas, pictor francez (d. 1917). Edgar Germain Hilaire Degas (n. 19 iulie 1834, Paris – d. 27 septembrie 1917, Paris) a fost un pictor francez din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. A început cu academismul clasic, însă după câtva timp revine la tematica realistă, pentru care și-a căutat idei în teatrele pariziene, în lumea fascinantă a balerinelor, atelierele modistelor, la cursele de cai sau în studierea corpului omenesc. S-a distins cu talentul excepțional de desenator și cu pasiunea pentru obiectele efemere în mișcare. Împreună cu Claude Monet, Auguste Renoir, Camille Pissarro este unul din intemeietorii impresionismului. Edgar Degas și-a păstrat însă stilul său propriu independent, pe care el îl numește realist. Motivele preferate le tratează cu uimitoare noutate, limitările de perspectivă sunt asemănătoare cu cadrele de fotografie. A folosit pastelul și a încercat numeroase tehnici de pictură și grafică. A lăsat după el o moștenire originală și multilaterală, de circa două mii de lucrări, tablouri în ulei, pasteluri și sculpturi.
* 1869: Prințesa Louise d'Orléans, Louise Victoire Marie Amélie Sophie d'Orléans (n. 19 iulie 1869, Teddington, Anglia – d. 4 februarie 1952, München) a fost o prințesă franceză din Casa de Orléans și membră a familiei regale a Bavariei. De-a lungul vieții ei a rămas foarte apropiată de verișoara sa primară, arhiducesa Marie Valerie de Habsburg-Lorena

Louise d'Orléans și Alfons al Bavariei.

Prințesa Louise s-a născut la Casa Bushy, Teddington, Anglia în 1869. A fost fiica prințului francez Ferdinand Philippe Marie, Duce d'Alençon și a soției lui, Ducesa Sophie Charlotte de Bavaria (soră mai mică a împărăteasei Elisabeta a Austriei ("Sisi") și a reginei Maria a celor Două Sicilii).

Bunicii paterni au fost Prințesa Victoria de Saxa-Coburg-Kohary și Prințul Louis Charles Philippe d'Orléans, "duce de Nemours", al doilea fiu al regelui Ludovic-Filip al Franței. Louise a avut un frate mai mic, Prințul Emmanuel d'Orléans, "duce de Vendôme".

La 15 aprilie 1891 ea s-a căsătorit cu vărul ei infantele Spaniei, Alfons de Bavaria la palatul Nymphenburg. El era fiul Prințul Adalbert al Bavariei (1828–1875) și a soției sale, infanta Amelia de Bourbon (1834–1905).

Împreună au avut doi copii:

• Joseph de Bavaria (1902-1990), prinț al Bavariei, nu s-a căsătorit niciodată;
• Elisabeta de Bavaria (1913-2005), prințesă a Bavariei; s-a căsătorit prima dată cu Franz Josef Kageneck (1915–1941), apoi cu Ernst Küstner (1920)

La Paris, la 4 mai 1897, mama ei, ducesa d'Alençon a murit într-un incendiu la "Bazar de la Charité". A refuzat încercările de salvare, insistând ca fetele care lucrau la bazar să fie salvate prima oară.

Prințesa Louise de Bavaria a murit în 1952 la München.

Prințesa Louise d'Orléans

Prințesă Louise de Bavaria

* 1884: Charles Edward, Duce de Saxa-Coburg și Gotha (Leopold Charles Edward George Albert; 19 iulie 1884 – 6 martie 1954) a fost al patrulea și ultimul Duce de Saxa-Coburg și Gotha, din 1900 până la moartea sa în 1954. De asemenea, a fost prinț al Regatului Unit, Duce de Albany și nepot al reginei Victoria și al Prințului Consort Albert.

Ducele a fost o figură controversată în Regatul Unit în timpul statutului său de Duce Suveran de Saxa-Coburg și Gotha, parte a Imperiului German, în timpul Primului Război Mondial. În 1918 a fost forțat să abdice de pe tronul ducal iar în 1919 a fost deposedat de titlul de prinț britanic. Mai târziu s-a alăturat Partidul Nazist german și a deținut câteva poziții în Germania în anii 1930 și 1940, inclusiv în calitate de președinte al Crucii Roșii germane.

El este bunicul matern al regelui Carol al XVI-lea Gustaf al Suediei. El a fost, de asemenea, fratele mai mic al Prințesei Alice, Contesă de Athlone.

Charles Edward, Duce de Albany

Charles Edward s-a născut la Casa Claremont în apropiere de Esher, Surrey. Tatăl său a fost Prințul Leopold, Duce de Albany, al patrulea fiu al reginei Victoria și al Prințului Albert. Mama sa a fost Ducesa de Albany (născută Prințesa Helena de Waldeck și Pyrmont).

Cum tatăl său a murit înainte de nașterea sa, Charles Edward i-a preluat titlurile chiar de la naștere.

După ce s-a îmbolnăvit, la două săptămâni de la naștere a fost botezat într-o ceremonie privată la Claremont la 4 august 1884. Mai târziu a fost botezat public la 4 decembrie 1884. Nașii săi au fost: bunica paternă regina Victoria, Prințul de Wales (unchiul patern), mătușile paterne Prințesa Christian de Schleswig-Holstein și Ducesa de Argyll, Prințesa Frederica de Hanovra (verișoara tatălui), unchiul matern Alexis, Prinț de Bentheim și Steinfurt și bunicul matern George Victor, Prinț de Waldeck și Pyrmont.^[1] Unchiul său, Eduard al VII-lea l-a numit Cavaler al Ordinului Jartierei la 15 iulie 1902, chiar înainte de aniversarea de 19 ani.

Ca nepot al reginei Victoria, Ducele a fost verișor primar cu regele George al V-lea al Regatului Unit, regina Maud a Norvegiei, Marele Duce Ernest Louis de Hesse, împărăteasa Alexandra a Rusiei, regina Maria a României, Prințesa Moștenitoare Margaret a Suediei, regina Victoria Eugenia a Spaniei, regina Sofia a Greciei, regina Wilhelmina a Olandei și Josias, Prinț de Waldeck și Pyrmont (ultimii doi prin mama sa). Ducele era de asemenea verișor primar cu împăratul german Wilhelm al II-lea, dar interesul mare a lui Wilhelm arătat în educația tânărului său văr l-a făcut cunoscut pe Charles Edward sub numele "al șaptelea fiu al împăratului".^[2]

A studiat la Bonn și a fost membru al "Corps" la care a fost introdus de către împărat.

În 1900, Ducele de Albany în vârstă de 16 ani a moștenit tronul Ducatului de Saxa-Coburg și Gotha de la unchiul său, Alfred, Duce de Saxa-Coburg și Gotha. Singurul fiu al Ducelui de Saxa-Coburg și Gotha, Prințul Alfred ("Tânărul Affie"), a murit în 1899 la vârsta de 24 de ani iar al treilea fiu al reginei, Ducele de Connaught, cel căruia îi revenea titlul, a renunțat la pretențiile sale asupra Ducatului.

Fiul lui Arthur, Prințul Arthur de Connaught (care de asemenea a renunțat la drepturile sale), și care urma școala la Eton împreună cu Prințul Charles, a amenințat că-și bate vărul dacă nu acceptă Ducatul. În timp ce era la școală, mama sa i-a scris lui Charles insuflându-i un sentiment profund al datoriei și obligației. Cu astfel de influențe puternice atât de la mama cât și de la bunică, tânărul a preluat tronul de la Coburg pentru a salva această linie de sânge regal.

Charles Edward de Saxa-Coburg și Gotha și Victoria Adelaide. Portret de von Franz Langhammer, 1905.

Wilhelm a ales ca mireasă pentru Charles pe nepoata sa și la 11 octombrie 1905, la Castelul Glücksburg, Holstein, Ducele s-a căsătorit cu Prințesa Victoria Adelaide de Schleswig-Holstein, fiica Ducelui Friedrich Ferdinand de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg. Ducele și Ducesa de Saxa-Coburg și Gotha au avut cinci copii.

• Prințul Johann Leopold (2 august 1906 - 4 mai 1972); prin prima sa căsătorie morganatică cu baronesa Feodora von der Horst a renunțat la drepturile sale ca Șef al Casei de Saxa-Coburg și Gotha; au avut copii. În 1963 s-a căsătorit a doua oară cu Maria Theresia Reindl; fără copii.
• Prințesa Sibylla (18 ianuarie 1908 - 28 noiembrie 1972); s-a căsătorit la 20 octombrie 1932 cu Prințul Gustaf Adolf al Suediei, Duce de Västerbotten; au avut copii
• Prințul Hubertus (24 august 1909 - 26 noiembrie 1943) necăsătorit.
• Prințesa Caroline Mathilde (22 iunie 1912 - 5 septembrie 1983); căsătorită prima dată în 1931 cu Friedrich Wolfgang Otto, Conte de Castell-Rüdenhausen; au divorțat la 2 mai 1938; au avut copii; a doua căsătorie în 1938 cu căpitanul Max Schnirring care a murit în 1944; au avut copii; a treia căsătorie în 1946 cu Karl Andree; au divorțat la 27 decembrie 1947; fără copii
• Prințul Friedrich Josias (29 noiembrie 1918 - 23 ianuarie 1998); căsătorit prima dată la 25 ianuarie 1942 cu Contesa Viktoria-Luise de Solms-Baruth; au divorțat la 19 septembrie 1947; au avut copii; a doua căsătorie la 14 februarie 1948 cu Denyse Henrietta de Muralt; au divorțat la 17 septembrie 1964; au avut copii; a treia căsătorie la 30 octombrie 1964 cu Katrin Bremme; fără copii

Prin fiica sa Sibylla, Charles Edward a fost bunicul matern al regelui Carl al XVI-lea Gustav al Suediei.

Primul Război Mondial a provocat un conflict de loialități pentru Charles, dar în cele din urmă Ducele a susținut Germania și a fost general în armata germană (deși nu a avut niciodată o comandă major). Prin urmare, regele George al V-lea a ordonat ca numele său să fie scos din registrul Cavalerilor Jartierei în 1915. În iulie 1917, într-un efort de a distanța dinastia sa de la originile sale germane, George al V-a schimbat numele Casei Regale britanice din Casa de Saxa-Coburg și Gotha în Casa de Windsor.

În acel an, Parlamentul britanic a adoptat "Titles Deprivation Act", care au împuternicit Consiliul de Coroană să investigheze "orice persoană care se bucură de orice demnitate sau titlu de nobil sau prinț britanic, care în timpul războiului actual au fost împotriva Majestății Sale sau a aliaților săi sau care au aderat la dușmanii Majestății Sale". În conformitate cu termenii acestui act, la 28 martie 1919 lui Charles Edward i s-a retras în mod oficial Ducatul de Albany, titlu de conte englez de Clarence și baron de Arklow. Ducele și copiii săi au pierdut, de asemenea, dreptul lor la titlurile de prinț și prințesă britanică

Revoluția rusă din 1917 a provocat mare îngrijorare lui Charles care a privit cu nerăbdare la luptele dintre partidele de stânga și de dreapta din Germania. La 18 noiembrie 1918, Consiliul municitorilor și soldaților din Gotha l-a detronat pe Ducele de Saxa-Coburg și Gotha. Cinci zile mai târziu, Ducele a semnat o declarație prin care a renunțat la drepturile sale la tron. Charles Edward care a fost catalogat drept trădător și exilat din Anglia s-a simțit de două ori trădat; temător ca orice nobil în fața amenințării comuniste, el a căutat un erou și l-a găsit pe Adolf Hitler.^[4]

Acum, un cetățean obișnuit, Ducele detronat a devenit asociat cu diferite organizații paramilitare politice de dreapta.^[5] În 1932, a luat parte la crearea așa numitului Front Harzburg, prin care Partidul Național al germanilor a devenit asociat cu Partidul Nazist.

Charles s-a alăturat Partidului Nazist în 1935 și a devenit membru a Sturmabteilung ajungând până la rangul de Obergruppenführer. De asemena a fost membru al Reichstag reprezentând Partidul Nazist din 1937 până în 1945 și ca președinte al Crucii Roșii germane din 1933 până în 1945. În anii când a condus Crucea Roșie germană, aceasta a devenit parte a Organizației naziste și nu a fost afiliată neutrei Crucii Roșii Internaționale.

Este foarte puțin probabil ca Charles Edward să nu fi știut de lagărele de concentrare și experimente medicale pe pacienți cu dizabilități mintale cunoscute sub numele de "acțiunea T4" din moment ce prima sa nominalizare a fost Ernst-Robert Grawitz în calitate de șef al operațiunilor pentru Crucea Roșie germană 1937-1945 pe care l-a înlocuit în 1945 cu Karl Gebhardt; ambii au fost găsiți vinovați de crime de război și crime împotriva umanității după război.

Karl-Eduard von Sachsen-Coburg und Gotha în decembrie 1941.

În 1936, Adolf Hitler l-a trimis pe Ducele de Saxa-Coburg și Gotha în Marea Britanie ca președinte al Societății de prietenie anglo-germană. Misiunea sa era să îmbunătățească realțiile anglo-germane și să exploateze posibilitățiile unui pact între cele două țări. Ducele, care a participat la funerariile regelui George al V-lea în uniforma sa SA, l-a abordat pe noul rege, Eduard al VIII-lea în legătură cu posibilitatea unui pact. În urma discuțiilor nu s-a ajuns la pact, însă el a continuat să expedieze rapoarte încurajatoare lui Hitler cu privire la puterea sentimentelor pro-germane printre aristocrația britanică. După criza abdicării lui Eduard al VIII-lea, el a fost gazdă pentru fostul rege și soția sa, atunci Ducele și Ducesa de Windsor, în timpul turneului lor oficial din Germania din 1937.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Charles Edward era prea în vârstă pentru a lupta însă cei trei fii ai lui au servit în forțele armatei germane. Al doilea fiu al său, Hubertus, a fost ucis în misiune în 1943 pe frontul de est într-un accident de avion.

Când Al Doilea Război Mondial s-a încheiat, guvernul american militar din Bavaria sub comanda generalului George S. Patton, l-a plasat sub arest la domiciliu pe Duce din cauza simpatiilor sale naziste și mai târziu l-a închis cu alți oficiali naziști. Sora lui, Prințesa Alice, auzind de încarcerarea fratelui ei, a venit în Germania cu soțul ei pentru a pleda pentru eliberarea lui cu generalii americanii; aceștia au refuzat să îl elibereze.

În 1946, a fost "condamnat" de un tribunal de denazificare, care l-a amendat sever aproape de faliment. A scăpat de închisoare datorită vârstei de 62 de ani și a problemelor de sănătate. Deoarece Gotha era parte a Turingiei și deci în zona de ocupație sovietică, armata rusă a confiscat mare parte din proprietățile familiei.

Fostul Duce de Saxa-Coburg și Gotha și-a petrecut ultimii ani ai vieții în izolare. În 1953, a călătorit până la un cinama local pentru a privi la încoronarea reginei Elisabeta a II-a.^[6] A murit în 1954 când era cel mai mare din cei doi nepoți masculini în viață ai reginei Victoria.

Prințul Charles Edward

·         1890: George al II-lea din dinastia Oldenburg, rege al Greciei (1922-1923; 1935-1947) (d. 1947)

·         1893 - S-a născut Vladimir Vladimirovici Maiakovski, poet şi dramaturg rus (“Ploşniţa”, “Baia de abur”) (m.14.04.1930).

·         1896: A.J. Cronin, scriitor scoțian (d. 1981). Printre cartile sale de succes se numara Castelul palarierului, Citadela, Cheile regatului.

·         1898 - S-a născut Herbert Marcuse, filosof şi sociolog german (m. 29 iulie 1979).
* 1900: Zsigmond Remenyik (n. 1900 – d. 1962) este un scriitor maghiar.
* 1903: Ioan Tobă, cunoscut și sub numele de Ioan Tobă Hatmanul (n. 10 iulie1903, Filiu, județul Brăila - d. 1979, Brașov) a fost unul dintre ofițeriiArmatei României din Al Doilea Război Mondial.^[1]

A condus detașamentul din Divizia 13 Infanterie care a fost implicat în Incidentul armat de la Putna din 6 iulie 1940.

În baza Hotărârii Consiliului Superior al Armatei, consemnată în procesul-verbal nr-2 din 1942, mareșalul Ion Antonescu, conducătorul statului aprobă rechemarea din „Cadrul Disponibil” în pozitunea de activitate, de serviciu, pe data de 30 iunie 1941 a căpitanului Ioan Tobă și dispune înscrierea acestuia în Anuarul Armatei în locul avut inainte de a fi trecut în „Cadrul Disponibil”, intre căpitanii Iancu Gheorghe si Budac Alexandru.^{[2]:p. 1640} Pentru modul cum și-a îndeplinit misiunile pe front a fost decorat cu ordine române și germane.

Căpitanul Tobă D. Ioan, rămas pe front in situația de mobilizat, s-a distins in mod deosebit in toate operațiunile; fapt pentru care i s-a conferit Ordinul „Steaua României” cu panglică de Virtute Militară.^{[2]:p. 1640}

______ Decret nr. 687 din 5 martie 1942

Ioan Tobă

Ioan Tobă (sublocotenent)

* 1903: Willi Multhaup (n. 19 iulie 1903, Essen - d. 18 decembrie 1982) a fost un antrenor german de fotbal, care a condus echipa Borussia Dortmund spre victorie în Cupa Cupelor 1965-1966

·         1905: Nicolae Haralambie Carandino (n. 19 iulie 1905, Brăila - d. 16 februarie 1996) a fost un ziarist, cronicar plastic și dramatic, traducătorși memorialist român. A doua zi după 23 august 1944, N. Carandino a primit din partea lui Iuliu Maniu ”ordinul” de a edita noua ediție a ziarului ”Dreptatea” (care a fost interzis în timpul administrației mareșalului Antonescu). Sub coordonarea lui N. Carandino, ”Dreptatea” a fost cel mai important ziar al opoziției democratice anticomuniste, fiind însă interzis de două ori de către noile autorități, aflate în subordonarea sovieticilor.

Internat în Lagărul de la Târgu-Jiu (1942). Arestat în 1947, ca urmare a ”înscenării de la Tămădău”, anchetat, judecat în cadrul procesului fruntașilor Partidului Național-Țărănesc. Condamnat în același an la 6 ani temniță grea, 2 ani de degradare civică, confiscarea averii și 1.000 de lei cheltuieli de judecată. În închisoarea de la Sighet, N. Carandino l-a îngrijit pe Iuliu Maniu în ultimele luni de viață, fiind martor la agonia și moartea sa; marele politician i-a împărtășit ”testamentul politic” și ”testamentul religios”, publicate în cartea sa de memorii,Nopți albe și zile negre. Memorii din închisorile și lagărele comuniste.

A fost deținut în realitate 9 ani în închisorile din Galați, Sighet și București. Domiciliu forțat, până în 1962, în Bărăgan, la Bumbăcari și Rubla.

După o tăcere de aproape 19 ani, revine în presă cu numeroase cronici teatrale, plastice și traduceri.

Memoriile sale de după 1944 au circulat ca samizdat în mediile literare din țară, fiind publicate pentru prima dată în volum la editura „Dreptatea“ din New York, sub titlul „Zile de istorie“ (1986). După cum a explicat Paul Lăzărescu, prietenul lui Carandino și deținătorul manuscrisului originar, ”Zile de istorie” nu era titlul dat de autor,Nopți albe și zile negre. Memorii din închisorile și lagărele comuniste (vezi ediția îngrijită de Paul Lăzărescu și publicată în 2017 de către Fundația Academia Civică).

A scris:

• „Viața de glorie și pasiune a marii cîntărețe Darclée“, București 1939
• „De la Electra la Dama cu Camelii“, București 1971
• „Autori, piese și spectacole“, București 1973
• „Actori de ieri și de azi“, Cluj 1973
• „Radiografii teatrale“, București 1976
• „De la o zi la alta“, I, București 1979
• „Teatrul așa cum l-am văzut (1935 - 1946)“, București 1986
• „Nopți albe, zile negre“, memorialistică, București 1992; N. Carandino, Nopți albe și zile negre. Memorii din închisorile și lagărele comuniste, ediție îngrijită de Paul Lăzărescu, note de Andrea Dobeș (București: Fundația Academia Civică, 2017);
• „Rezistența - prima condiție a victoriei“, articole politice apărute în „Dreptatea“ (1944 - 1947), București 2000

·         1907: Constantin Drâmbă (n. 19 iulie 1907, Borșani, Bacău - d. 10 februarie 1997, București) a fost un matematician și astronomromân, membru titular (din 1990) al Academiei Române. A contribuit la studiul problemei celor trei corpuri din astrodinamică.

Tatăl său, învățător, i-a oferit primele cunoștințe matematice. Clasele primare le-a urmat la Galați, iar pe cele superioare la București.
A fost licențiat în matematică în 1929.

A lucrat ca observator, calculator la Observatorului Astronomic al Academiei Române, apoi avansat ca observator suplinitor.

În 1934 a fost trimis la Paris pentru un stagiu de doi ani, unde a audiat cursurile profesorului Jean Chazy de la Sorbona.

Reîntors în țară, devine astronom definitiv, apoi conferențiar la Catedra de Astronomie și Geofizică la Facultatea de Construcții din București, de unde de unde a trecut la Institutul de Geologie, predând și la Universitatea din București geometria descriptivă, analiza matematică și mecanica cerească (1949 - 1952).

În perioada 1952 - 1961 este profesor, șef de catedră la Universitatea Petrol-Gaze din Ploiești. În 1961 este definitivat ca profesor de astronomie la Facultatea de Matematică-Mecanică a Universității din București, iar din 1963 director al Observatorului Astronomic al Academiei Române din București.

În 1963 devine membru corespondent al Academiei, iar în 1990 a devenit membru titular.

* 1910: Francisco Coloane (19 iulie, 1910 – 5 august, 2002) a fost un scriitor chilian.
Opere:

• Cabo de Hornos (1941)
• El último grumete de la Baquedano (1941)
• La Tierra del Fuego se apaga (1945)
• Golfo de Penas (1945)
• Los conquistadores de la Antártida (1945)
• Tierra del Fuego (1956)
• Viaje al Este (1958)
• El camino de la ballena (1962)
• El chilote Otey y otros relatos (1971)
• Rastros del Guanaco Blanco (1980)
• Crónicas de la India (1983)
• Velero Anclado (1995)
• Cuentos completos (1999)
• Papeles recortados (2004) - postum^[2]
• Última carta (2005) postum

Francisco Coloane

* 1919: Glebus Sainciuc (n. 19 iulie 1919, Chișinău, Regatul României – d. 16 octombrie 2012, Hîncești, Moldova) a fost un artist plastic basarabean, portretist, cunoscut mai ales pentru colecția sa de măști din papier mâché, pe care le prezenta el însuși. Autor al mai multor lucrări de pictură și grafică, apreciate înalt de critici, și personalitate remarcabilă prin atitudinea sa civică, artistul Glebus Sainciuc s-a distins prin originalitatea stilului, un incontestabil talent actoricesc și umor subtil.^{[judecată de valoare]}.A avut foarte multe albume ("Literatura si arta Moldovei": enciclopedie in doua volume,Chisinau,1989,etc)

·         1923: Constantin Țoiu, prozator român

* 1923: Lidia Axionov (în unele surse Axionova^[1]; n. 19 iulie 1923, Pokrovsk, regiunea Saratov, Rusia) este o pedagogă și maestru de cor.

Se naște într-o familie de intelectuali ruși. Urmează cursurile Institutului de Medicină din Saratov; concomitent predă limba germană la o școală medie din aceeași localitate și ia lecții de muzică. Între anii 1947-1952 studiază la Conservatorul din Minsk, cu profesorul Nicolai F. Maslov (maestru de cor).

În perioada 1952-1988 este cadru didactic la Conservatorul „Gavriil Muzicescu” din Chișinău (astăzi Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice); un anumit timp a exercitat funcția de șef al catedrei Dirijat coral aici. Conduce corul Școlii de Muzică „Eugen Coca” din Chișinău (azi Liceul Republican de Muzică ”Ciprian Porumbescu”) în anii 1964-1979; datorită ei, acest cor era apreciat drept „Cor-model al URSS”^[2]. Devine docent în 1969 și profesor universitar în 1988. A instruit mai mulți dirijori de succes din Moldova și din străinătate, ca E. Markin (dirijor și fondator al Teatrului Coral Vladimir din Rusia), Teodor Zgureanu, Vasile Condrea, Nicolae Ciolac, V. Golescu, cât și interpreți ca Sofia Rotaru, artistă emerită a Rusiei.

În decursul celor 61 de ani de activitate, Lidia Axionov a mai condus Orchestra simfonică a Teatrului Dramatic „A. Cehov” (12 ani), a activat, timp de 12 ani, în calitate de Președinte al Asociației Corale de pe lângă Uniunea Muzicienilor (secția: coruri de copii) și în calitate de Președinte al Comisiei Metodice de pe lângă Ministerul Culturii. În aceeași perioadă, Lidia Axionov a fost organizator al Festivalului dedicat Sărbătorii Cântecului pentru copii mai multe ediții la rând, reușind în cea de-a treia ediție să adune un cor de peste 30.000 de cântăreți din republică și să evolueze pe Piața Marii Adunări Naționale.

Printre cele peste 52 de lucrări didactice ale sale se numără:

• Repetiții cu ansamblul coral — Chișinău, 1966
• Muzica corală moldovenească (în colaborare cu Efim Bogdanovschi) — Chișinău, 1972
• Хоровой класс в средней специальной музыкальной школе (din rusă Clasa de cor în școala muzicală medie de specialitate) — Moscova, 1973

Din 1967, este membră a Uniunii Compozitorilor din RSSM. În 1984, devine Maestru Emerit al Artei din RSSM.

A crescut și a educat doi băieți muzicieni: Beno Axionov, regizor de teatru în Germania, Laureat al mai multor concursuri internaționale și Artur Axionov, pianist în Statele Unite.

Lidia Axionov

Lidia Axionov

·         1926 - S-a nascut Sue Thompson (Eva Sue McKee), cantareata americana.

·         1930: Pompiliu Teodor, istoric român, membru al Academiei Române (d. 2001)

* 1930: Darko Ronald Suvin, FRSC (n. 19 iulie 1930) este un academician și critic evreu născut în Iugoslavia, care a ajuns profesor la Universitatea McGill din Montreal — acum profesor emerit.^[1] S-a născut în Zagreb, Iugoslavia (acum capitala Croației) și după ce a predat la catedra de literatură comparată de la Universitatea din Zagreb University, s-a mutat în Canada în 1968.

Este cel mai bine cunoscut pentru câteva lucrări importante de criticism și istorie literară dedicate literaturii științifico-fantastice. Este editor al Science-Fiction Studies (mai târziu redenumite Science Fiction Studies) din 1973 până în 1980. După ce s-a retras de la McGill în 1999, el s-a mutat în Lucca, Italia. Este membru al Royal Society of Canada (Academy of Humanities and Social Sciences).

În 2009, a primit premiul croat SFera pentru contribuțiile sale de o viață în domeniul SF. Este membru al asociațiilor croate de scriitori: Croatian Writers Society (HDP),^[2] și Croatian Writers' Association (DHK).

* 1932: Alexandru Moșanu (n. 19 iulie 1932, în Braniște, județul Bălți, Regatul României - d. 7 decembrie 2017^[1]) a fost un istoric și politician basarabean, profesor universitar, doctor habilitat în științe istorice, precum și membru de onoare al Academiei Române din 1993.^[2] A fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova între 1990 și 1998 și a îndeplinit funcția de președinte al Parlamentului Republicii Moldova în perioada 3 septembrie 1990 – 2 februarie1993, fiind primul în această funcție.

·         1934: Tita Chiper, ziaristă româncă, scenaristă de filme de animație, autoare de proză pentru copii (d. 2002)

* 1936: Norman Manea (n. 19 iulie 1936, Burdujeni, România) este un scriitor și om de cultură născut în România, evreu care trăiește din 1986 în Statele Unite ale Americii. Este unul dintre cei mai traduși romancieri români,^[4] fiind considerat totodată unul din marii scriitorii români din exil.^[5]

Deși în Statele Unite ale Americii este considerat fost disident din România ^[6], Norman Manea nu a fost un disident în sensul propriu al cuvântului, dar a refuzat compromisul. Din acest motiv, dar și din cauza statutului de scriitor, a fost urmărit de Securitate, cel puțin până la emigrarea sa, în 1986

S-a născut în cartierul Burdujeni (astăzi suburbie a municipiului Suceava) la data de 19 iulie 1936. Copil fiind, a fost deportat într-un lagăr de concentrare în Transnistria de unde s-a întors în România în 1945 cu membrii familiei sale care au supraviețuit.^[8]

A lucrat în România ca inginer hidrotehnician, pentru ca din anul 1974 să renunțe la profesie dedicându-se în întregime scrisului. Până la plecarea sa din țară a publicat zece volume.

A părăsit România în 1986 cu o bursă de un an în Berlinul Occidentalstabilindu-se apoi în Statele Unite ale Americii unde a devenit așa-numit writer in residence la mai multe universități americane, inclusiv la Bard College din New York. În 2011 era profesor universitar pentru Studii Europeene și Cultură la Bard College.^[9]

Operele sale au fost traduse în circa douăzeci de limbi.^[10]

Conform lui Manea, a afirma cu mândrie că ești român este o chestiune comună și puerilă.

• 1966 - Fierul de călcat dragostea în Povestea vorbii (suplimentul revistei Ramuri din Craiova);
• 1969 - Noaptea pe latura lungă;
• 1970 - Captivi;
• 1974 - Atrium (roman), ediția întâi;
  • 2008 - Atrium, ediția a doua;
• 1974 - Primele nopți;
• 1976 - Cartea fiului;
• 1977 - Zilele și jocul;
• 1979 - Anii de ucenicie ai lui August Prostul (roman);
  • 2005 - Anii de ucenicie ai lui August Prostul, ediția a doua revăzută;
• 1981 - Octombrie, ora opt, ediția întâi;
  • 1997 - Octombrie, ora opt, ediția a doua;
• 1984 - Pe contur;
• 1986 - Plicul negru, ediția întâi;
  • 2007 - Plicul negru, ediția a doua;
• 1997 - Despre clovni: dictatorul și artistul (un roman parabolic);
• 1999 - Casa melcului, colecție de interviuri;
• 2003 - Întoarcerea huliganului, ediția întâi;^[12][13]
  • 2006 - Întoarcerea huliganului, ediția a doua;
  • 2008 - Întoarcerea huliganului, ediția a treia, cartonată,
• 2004 - Plicuri și portrete;
• 2004 - Fericirea obligatorie, colecție de nuvele, ediția întâi,
  • 2005 - Fericirea obligatorie, colecție de nuvele, ediția a doua,
• 2008 - Vorbind pietrei;
• 2008 - Variante la un autoportret, proză scurtă;
• 2009 - Vizuina;
• 2010 - Laptele negru;
• 2010 - Curierul de Est. Dialog cu Edward Kanterian; 

·         1937 - S-a nascut George Hamilton IV, cantaret, chitarist, compozitor si prezentator TV american.
* 1938: Iarina Demian (n. 19 iulie 1938, București)^[1] este o actriță, regizoare și producătoare română de teatru și film.

A fost soția jurnalistului Ioan Chirilă, fiind mama actorului și solistului vocal^[2] Tudor Chirilă și al antrenorului de fotbal Ionuț Chirilă.

Actrița Iarina Demian a fost decorată la 13 decembrie 2002 cu Ordinul Național Serviciul Credincios în grad de Cavaler, alături de alți actori, „pentru devotamentul și harul artistic puse în slujba teatrului romanesc, cu prilejul împlinirii unui veac și jumătate de existență a Teatrului Național din București”

Filme:

• Liceenii (1986) - mama Danei Vasilescu
• Sanda (film) (1990): Mama Sandei

Jump to navigationJump to search

Iarina Demian

Jump to navigationJump to search

·         1938 - S-a nascut Vikki Carr (Florencia Bisenta de Casillas Martinez Cordona), cantareata americana.

·         1943: Maria Luiza Cristescu, prozatoare româncă

·         1944 - S-a nascut Commander Cody (Gordon Frayne), vocalist si pianist american (Commander Cody And His Lost Planet Airmen).

·         1946 - S-a nascut Allan Gorrie, basist si vocalist britanic (Average White Band).

·         1946: Ilie Năstase (n. 19 iulie 1946, București) este un fost jucător profesionist de tenis de câmp și unul dintre cei mai importanți jucători de tenis ai anilor 1970, fiind numărul unu mondial de două ori, în 1972și 1973. Din cele 83 de titluri câștigate, numai 58 au fost înregistrate de Asociația Jucătorilor de Tenis Profesioniști (ATP).

Printre cele 58 de titluri la simplu, pe care Ilie Năstase le-a câștigat de-a lungul carierei sale, se numără și US Open în 1972, respectiv Roland Garros în 1973. La dublu a câștigat turneele de la Wimbledon în 1973, Roland Garros în 1970 și US Open în 1975. A câștigat de asemenea de patru ori Turneul Campionilor în anii 1971, 1972, 1973 și 1975. Pentru echipa de Cupa Davis a României a jucat timp de 18 ani un număr de 146 de meciuri de simplu și dublu, câștigând 109. Alături de Ion Țiriac a fost finalist al Cupei Davis de trei ori, în 1969, 1971 și 1972.

A fost pe locul doi în competiția la simplu de la Wimbledon de două ori, în 1972, jucând finala împotriva lui Stan Smith și în 1976 împotriva lui Björn Borg. Năstase era cunoscut pentru glumele sale din arenă, dar și pentru reputația de a folosi tactici agresive, multe dintre acestea pline de succes, drept care a primit porecla de Nasty („Răutăciosul”) după câteva incidente.

A scris câteva romane în franceză în anii 1980,^{[necesită citare]} apoi a intrat în politică în anii 1990, candidând în 1996 la postul de primar al Bucureștiului. În anul 1994 a fost căpitan nejucător al echipei României de Cupă Davis.

În 2005 "TENNIS Magazine" l-a plasat pe locul 28 în lista celor "40 cei mai mari jucători de tenis din ultimii 40 de ani". A fost desemnat de patru ori „Cel mai bun sportiv român al anului” (în 1969, 1972, 1973 și 1974). La 12 februarie 2008, după aproape 11 ani la șefia Federației Române de Tenis, a demisionat din funcția de președinte al Federației declarându-se „învins de justiția și de presa din România”.^[6][7]

Printr-un decret prezidențial din 1 decembrie 2008, Ilie Năstase a fost înaintat în gradul de general-maior (cu 2 stele) în retragere în Ministerul Apărării

Ilie Năstase a fost căsătorit de cinci ori: prima oară în 1972, la vârsta de 26 de ani, cu Dominique Grazia, un top model belgian, cu care are o fiică, Nathalie. Au divorțat zece ani mai târziu. În 1984, s-a căsătorit cu actrița americană Alexandra King, cu care a adoptat doi copii, Nicholas și Charlotte. A treia soție a fost românca Amalia Teodorescu, cu care s-a căsătorit în 2004. Au două fiice, Alessia și Emma Alexandra. După ce au divorțat în 2010, Năstase a început o relație tumultuoasă cu vedeta mondenă Brigitte Sfăt, care i-a devenit a patra soție în 2013. Cei doi au divorțat în 2018. În 2019, Năstase s-a însurat cu actuala sa soție, Ioana Simion.

* 1946: Stephen Coonts este un scriitor de thriller american.

·         1947 - S-a nascut Bernie Leadon, chitarist, vocalist si compozitor american (Flying Burrito Brothers, Eagles).

* 1947: Brian Harold May CBE, PhD, RAS (19 iulie 1947, Londra) este un muzician englez, cântăreț, compozitor și astrofizician. May a ajuns faimos în toată lumea, datorită faptului că a fost chitaristul trupei Queen, dar și a chitării sale (Special Red) special construită de Brian May și tatăl acestuia când Brian era adolescent.

Principalele sale contribuții componistice muzicale pentru trupă sunt: We Will Rock You, Tie Your Mother Down, I Want It All, Fat Bottomed Girls, Flash, Hammer to Fall, Save Me, Who Wants to Live Forever și The Show Must Go On.

A fost onorat cu Ordinul Imperiului Britanic (CBE), în 2005, datorită „serviciilor pentru industria muzicală și pentru caritate”.^[5] De asemenea, și-a dat doctoratul în astrofizică la Imperial College London în 2007 și a fost numit rectorul universității Liverpool John Moores din 2008 până în 2013.^[6] Deține case în Londra și în Windlesham, Surrey. ^[7] Fiind un activ susținător al drepturilor animalelor, a fost numit vice-președinte al asociației pentru drepturile animalelor RSPCA în 2012.^[8]

În 2005, într-un sondaj de opinie, postul de radio Planet Rock l-a votat pe Brian May ca al 7-lea cel mai mare chitarist al tuturor timpurilor.^[9] El a fost clasat pe locul 26 pe lista revistei Rolling Stone (100 Greatest Guitarists of All Time).^[10] În 2012, de asemenea, revista Guitar l-a clasat pe Brian May pe locul 2 în topul celor mai buni chitariști din toate timpurile

Între 1974 și 1988, May a fost căsătorit cu Chrissie Mullen, care este mama a trei copii: Jimmy, născut pe 15 iunie 1978; Louisa, născută pe 22 mai 1981 și Emily Ruth, născută pe 18 februarie 1987. May și Chrissie s-au despărțit în 1988. Separarea lor și eventualul divorț a fost publicat de tabloidele britanice, susținând faptul că, Brian May ar avea o relație cu actrița Anita Dobson, care s-a întâlnit cu el în 1986. Anita Dobson a fost populară în anii '80, având numele de Angie Watts.^[99] După un concert din Wembley Stadium, ea l-a inspirat pe el să scrie hit-ul I Want It All (1989). Ei s-au căsătorit pe 18 noiembrie 2000.^[100]

El a menționat în câteva interviuri că a suferit de o depresie severă la sfârșitul anilor '80 și la începutul anilor '90, ajungând chiar la gânduri de sinucidere,^[101]datorită problemelor din prima căsătorie, percepută ca un eșec, moartea tatălui său , Harold, dar și boala pe care o avea Freddie Mercury și moartea acestuia.^[102]

Tatăl lui May, Harold, a lucrat ca un proiectant, la Ministerul Aviației Britanice, el fiind de mult timp fumător.^[12] Astfel, May urăște fumatul,^[103] ajungând chiar să interzică fumatul în multe concerte de-ale sale.^[104] Tatăl său a fost foarte dezamăgit de faptul că fiul său, Brian May, a abandonat cursurile pentru a deveni un cântăreț de muzică rock, dar după ce părinții lui au zburat cu avionul până la New York, ca să participe la primul concert al trupei Queen, atunci tatăl său a recunoscut că e bine ceea ce a făcut.^[12][105] Potrivit ziarului The Sunday Times, May are o avere de 85 de milioane de lire sterline sau aproape 135 de milioane în anul 2011.^[106]

Brian May este vegetarian

Brian May în 2010

* 1948: Argentina Menis (n. 19 iulie 1948, Cernele, Dolj) este o atletă română de talie mondială, actualmente retrasă din activitatea competițională, laureată cu medalia de argint la proba de aruncare a discului, de la Jocurile Olimpice de vară, desfășurate la München în 1972,

·         1948: Alexandru Neagu (n. 19 iulie 1948, București d. 17 aprilie 2010) a fost un fotbalist român^[3], care a jucat în echipa națională de fotbal a Românieila Campionatul Mondial de Fotbal din Mexic, 1970
* 1949: Roberto Mauri (n. 19 iulie 1949) este un artist italian, care a desenat piesa monetară italiană cu valoare nominală de 50 euro cenți, având drept motiv o statuie antică a lui Marc Aureliu, din Piața Capitoliului din Roma.

El a gravat, de asemenea:

• piesele de colecție de 5.000 de șilingi și de 200 de șilingi emise de FAO, în 1995, pentru Uganda.
• Piesa de colecție cu valoarea nominală de 5 euro, emisă de Vatican, în 2003, cu ocazia Anului Rozariului.

·         1953: Daniela Buruiană-Aprodu (n. 19 iulie 1953, Brăila) este un politician român, membru în Parlamentul României în legislatura 1990-1992 pe listele FSN. Daniela Buruiană-Aprodu a fost deputată în legislaturile 1996-2000, 2000-2004 și 2004-2008 pe listele Partidul România Mare. Daniela Buruiană-Aprodu a fost membră PRM până în luna decembrie 2007, dată la care a devenit deputat neafiliat, după ce a fost exclusă din acest partid. Daniela Buruiană-Aprodu a fost membră în Parlamentul European în perioada 1 ianuarie 2007 - 9 decembrie 2007. În cadrul activității sale de europarlamentar, Daniela Buruiană-Aprodu a fost membră în comisia de agricultură și dezvoltare rurală, în comisia pentru piața internă și protecția consumatorilor și în delegația la comisia parlamentară mixtă EU-Chile. În perioada 1996 - 2004 Daniela Buruiană-Aprodu a fost membru și vicepreședinte în Comisia comună permanentă a Camerei Deputaților și Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activității SRI.
Daniela Buruiană-Aprodu a fost membru al Partidului România Mare (P.R.M.) până pe data de 27 noiembrie 2007, când a fost exclusă după ce a criticat în presă conducerea P.R.M. De excluderea sa s-a ocupat personal Corneliu Vadim Tudor, care a fost la rândul său exclus din același partid în 2013.
Daniela Buruiană-Aprodu este căsătorită cu Alexandru Buruiană-Aprodu și au împreună doi copii.

·         1953 - S-a nascut Silver Pozzoli, vocalist american (Club House).
* 1953: Howard Schultz (n. 19 iulie 1953,^[1] Brooklyn, SUA^[2]) este un om de afaceri american.

Este cunoscut pentru faptul că este fondatorul și acționarul companiei Starbucks, cel mai mare lanț de cafenele din lume.

S-a născut într-o familie modestă de evrei fără educație și asistați social. În urma unor performanțe sportive, reușește să obțină o bursă pentru a se înscrie la Northern Michigan University. După absolvirea studiilor superioare, are mai multe job-uri la diverse firme, printre care "Xerox Corporation".

În 1982 intră la Starbucks (pe atunci o companie mică) și în scurt timp ajunge director comercial. În 1985 părăsește firma, nemulțumit pentru că nu a putut convinge fondatorii să introducă anumite inovații. Primind mai multe ajutoare financiare, doi ani mai târziu, Schultz obține brandul Starbucks și decide să pună bazele celei mai mari expansiuni din domeniul comerțului cu amănuntul, transformând firma într-un lanț internațional de cafenele. Între 1998 și 2008, Starbucks a ajuns de la 1.886 de cafenele la 16.680. La sfârșitul anului 2017, compania deține peste 27.300 de magazine în 75 de țări.

În 2016, cu o avere estimată la 2,9 miliarde de dolari (conform publicației Forbes), Schultz se retrage din funcția de director, rămânând doar președinte executiv, ceea ce îi oferă mai mult timp pentru implicarea în acțiuni sociale.

Howard Schultz

·         1954: Elena Ștefoi (n. 19 iulie 1954, Boroaia, județul Suceava) este o poetă, publicistă și diplomată din România. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România.

După terminarea Liceului „Nicu Gane” din Fălticeni, a absolvit în 1980 Facultatea de Filosofie a Universității din București. A predat într-un sat din România până în 1987, după care a lucrat la revista "Contemporanul". A frecventat „Cenaclul de Luni” condus de criticul Nicolae Manolescu. A debutat cu poezie în revista Tribuna (1976). Este prezentă cu grupaje de versuri în numeroase antologii și reviste literare apărute în străinătate. A fost secretar general la revista Contrapunct, editată de Uniunea Scriitorilor (1990-1993), redactor-șef al revistei Dilema (din 1993 până în 1997), corespondent permanent în România pentru Radio France Internationale (1990-1997), redactor asociat la trimestrialul East European Constitutional Review (1993-1998), corespondent săptămânal la BBC și Radio Free Europe (1990-1997).

Și-a început cariera în diplomație în 1998 (la solicitarea lui Andrei Pleșu), lucrând mai întâi în centrala Ministerului Afacerilor Externe, după care a fost numită consul general al României la Montreal (Canada). În intervalul noiembrie 2005 - noiembrie 2012, a fost ambasador al României în Canada.

Este doctor în filosofie (Universitatea București, 2005).

Volume de poeme:

• Linia de plutire, Editura Cartea Românească, 1983
• Repetiție zilnică, Editura Eminescu, 1986
• Schițe și povestiri, Editura Cartea Românească, 1989
• Câteva amănunte, Editura Albatros, 1990
• Alinierea la start, Editura Cartea Românească, 1996
• În urma învingătorilor, Editura Paralela 45, 2007
• Undeva,în alt plan/Somewhere In a Different Realm",ediție bilingvă, trad. Adam Sorkin și Liana Vrăjitoru, Editura Paralela 45, 2008
• Raport de etapă, Editura Cartea Românească, 2011
• The Grammar of Tower of Babel, Paralel texts, Editura MTLR, traduceri Ana Olos, prefață de Lidia Vianu, 2014
• Opera Poetică, prefață de Alexandru Cistelecan, Editura Paralela 45, 2016

Alte volume:

• A mai publicat câteva volume de publicistică, unul dintre ele fiind o carte de interviuri cu Andrei Pleșu și Petre Roman, intitulată Transformări, inerții, dezordini, 22 luni după 22 decembrie 1989, Editura Polirom, 2002.
• Drept minoritar, spaime naționale, un dialog cu Gyorgy Frunda, editura Kriterion, 1997
• Pentru un creștinism al noii Europe, eseuri, volum colectiv, Editura Humanitas, 2007

* 1954: Ioan Niculae (n. 19 iulie 1954, România)^[1] este un om de afaceri din România

Deține grupul de firme InterAgro, cu afaceri de 1,3 miliarde Euro în 2007^[2] și este patronul echipei de fotbal Astra Giurgiu din anul 1996^[3]. Ioan Niculae administrează aproximativ 50.000 hectare de teren agricol, fiind unul dintre cei mai mari cultivatori de cereale din România^[2]. InterAgro are o capacitate de stocare a cerealelor de 700.000 de tone în silozuri, la care se adaugă alte 450.000 de tone în magazii. Niculae are și 170 hectare de vie, anul 2008 fiind primul an de recoltă^[2]. Valoarea totală a investițiilor realizate, după 2004, de Niculae în agricultură se ridică la peste 100 milioane euro^[2]. Conform afirmațiilor ziarului Ziua, Ioan Niculae ar fi fost ofițer al Securității^[4].

În topul revistei Forbes pe 2010, el ocupă locul 880^[5], fiind al treilea român care intră în topul acestei reviste de specialitate după Dinu Patriciu și Ion Țiriac

A studiat la Școala de ofițeri de miliție și securitate de la Băneasa și a fost ofițer de securitate timp de patru ani. A lucrat la Întrepriderea de comerț exterior în anii 80 în sectorul export îngrășăminte chimice.^[7]. A intrat în afaceri după 1990înființând, împreună cu un partener turc, o companie care făcea comerț cu produse chimice - Interaction^[8]. În 1995 a înființat compania Interagro, ca societate mixtă româno-engleză^[8]. A achiziționat pachetul majoritar 51% din acțiuni la rafinăria Astra Română Ploiești, pentru 16 milioane de dolari^[8]. În anul 1998 a participat la majorarea capitalului social al Asirom, investind 21 de milioane de dolari^[8]. În anul 2007, a ieșit din acționariatul Asirom, primind 86 milioane de dolari pentru acțiunile vândute

De-a lungul timpului afacerile lui Niculae au fost de multe ori puse sub semnul întrebării, mai ales cele din industria petrolieră, dar omul de afaceri a negat toate acuzațiile^[8]. Același lucru s-a întâmplat și în cazul fabricilor de țigarete despre care unele voci spun că Niculae le-ar fi pus pe butuci^[8]. Galaxy Tobbaco, una dintre companiile sale a prejudiciat bugetul de stat cu aproximativ patru milioane de euro, prin neplata accizelor pentru 130 de tone de tutun vândut către unele societăți, după cum scria presa din acea vreme^[8].

La 2 aprilie 2015 a fost condamnat definitiv la doi ani și jumătate de închisoare în dosarul „Mită la PSD” pentru finanțarea ilegală a campaniei electorale din 2009 a lui Mircea Geoană

Ioan Niculae

Ioan Niculae

* 1954: Vitali Efimovici Malahov (în ucraineană Віта́лій Юхи́мович Мала́хов; n. 19 iulie 1954, Lvov) este un regizor ucrainean de teatru, laureat cu Premiul Național Ucrainean Taras Șevcenko,^[1] artist al poporului din Ucraina.^[2] Este director artistic al Teatrului Academic Dramatic Podil din Kiev

Din 1963 a lucrat în studioul tinerilor prezentatori de la postul de radio ucrainean.^[4]

A urmat studii la Facultatea de Regie de Teatru a Institutului de Teatru Ivan Karpenko-Karîi (1972-1977).

În 1977 și-a început cariera la Televiziunea Ucraineană.

Din 1978 până în 1979 a activat la Teatrul dramatic rus Lesia Ukrainka din Kiev.

Din 1979 a condus Teatrul de revistă din Kiev.

Din 1985 până în 1987 a lucrat cu trupa sa la Teatrul Tineretului din Kiev.

În 1987 a înființat propriul teatru – Teatrul Dramatic Podil din Kiev. În prezent este director artistic și administrator al teatrului.

* 1958: Kazushi Kimura (n. 19 iulie 1958) este un fost fotbalist japonez.
* 1959: Nineta Popa (n. 19 iulie 1959, Boișoara, Vâlcea) este o interpretă de muzică populară. Ea s-a născut în Țara Loviștei, în comuna Boișoara, într-o familie cu patru copii. Numele real de familie este Poponea.

Cariera de cântreață și-a început-o după terminarea liceului, la Uzina „Independența” Sibiu. În anul 1989, ansamblurile folclorice „Cindrelul” și „Junii Sibiului” s-au reînființat și a fost primită în rândurile lor ca interpret. Cu ajutorul lor și alături de Mircea Marcoș, răposatul Dumitru Giurcă și Maria Lia Bologa a scos primul CD. După aproximativ trei ani a realizat al doilea CD cu titlul „Bună ziua, maică bună”, iar următorul CD s-a numit „Sunt fată din Boișoara”. În anul 2008 a realizat al 3-lea album.

Discografie:

• Badea cu căciula sură
• Bună ziua, maică bună
• De la stâna din Bătrâna
• Dragu-mi-i s-aud cântând
• Trec zilele omului

* 1964: Aurel Băieșu (n. 19 iulie 1964, Chișinău) este un jurist și politician din Republica Moldova, fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova și vicepreședinte al Comisiei parlamentare juridice, numiri și imunități în perioada august 2009 – decembrie 2010.
* 1965: Katherine Ann Applegate (n. 19 iulie 1965, Michigan) este o scriitoare americană de literatură științifico-fantastică, fantasy și literatură pentru copii. Este cel mai cunoscută pentru seriile de cărți Animorphs, Remnants, Everworld.

K. A. Applegate

* 1968: Robert Conrad "Robb" Flynn (n. Lawrence Matthew Cardine, 19 iulie 1968, Oakland, California) este vocalistul și chitaristul trupei heavy metal Machine Head. Robb Flynn a format trupa împreună cu Adam Duce, Logan Mader și Tony Costanza după ce a părăsit formația Vio-Lence.^[1] În prezent el este unicul membru inițial al formației.

Robb Flynn

Robb Flynn în 2012

* 1968: Midori (născută Michele Evette Watley pe 19 iulie 1968 în Durham, Carolina de Nord) este o actriță porno americană.

Midori

* 1971: Vitali Volodimirovici Kliciko (ucraineană Віта́лій Володи́мирович Кличко́; n. 19 iulie 1971, Belovodsk, lângă Bișkek, Kîrgîstan) este primarul orașului Kiev și fost boxer profesionist. El este liderul Alianței Democratice Ucrainene pentru Reforme și Deputat în Parlamentul Ucrainei.^[1][2][3][4]

Originar din Ucraina, acesta a trăit până în 2014 în Germania. În 2012, a devenit campion WBC la categoria grea.^[5] Este fratele lui Vladimir Kliciko. Are un doctorat în științe sportive

* 1971: Naoki Soma (n. 19 iulie 1971) este un fost fotbalist japonez.

* 1973: Aurel Bratu (n. 19 iulie 1973) este un scrimer român specializat pe spadă care a reprezentat România la Jocurile Olimpice de vară din 1996 de la Atlanta. La individual a fost învins în primul tur de cubanezul Ivan Trevejo, care în cele din urmă a fost laureat cu argint. Cu echipa României s-a clasat pe locul 11

* 1973: Pataki Csaba (n. 19 iulie 1973, Satu Mare) este un politician maghiar din România, din 2016 președintele Consiliului Județean Satu Mare.

* 1976: Benedict Timothy Carlton Cumberbatch CBE (n. 19 iulie 1976) este un actor de teatru, radio, film, televiziune și producător englez, cunoscut pentru rolul lui Alan Turing din The Imitation Game, pentru care a fost nominalizat la Premiile Oscar, Globul de Aur, BAFTA și altele la categoria Cel mai bun actor. Un alt rol remarcabil recreat de acesta este cel de Sherlock Holmes în seria Sherlock sau cel de Stephen Strange in filmul Marvel Doctor Strange

Benedict Cumberbatch s-a născut pe 19 iulie 1976, la Londra. Este fiul actorilor Carlton Cumberbatch și Wanda Ventham. Bunicul său, Henry Carlton Cumberbatch, o figură proeminentă a societății londoneze din acele vremuri, a fost un decorat ofițer de submarin, ce a luptat în ambele Războaie Mondiale. Iar străbunicul său, Henry Arnold Cumberbatch, a fost Consulul General al Marii Britanii în Turcia.

Urmează cursurile Brambletye School din West Sussex, iar apoi obține o bursă la HarrowSchool. Aici începe să joace în piesele de teatru ale școlii, debutând la vârsta de 13 ani, în piesa A Midsummer Night’s Dream. Profesoara sa l-a numit “the best school boy actor I’ve ever worked with”. A făcut parte din echipa de rugby a școlii, iar în timpul liber făcea picturi în ulei.

După absolvire, ia o pauză de un an, în care predă limba engleză la o mănăstire tibetană. Apoi se înscrie la The University of Manchester, unde studiază drama. După absolvire, își continuă studiile în pregătirea sa de a deveni actor, la London Academy of Music and Dramatic Art.

Din 2011, a avut roluri în numeroase piese de teatru clasice la Open Air Theatre, Regent’s Park, Almeida Theatre, Royal Court Theatre, Royal National Theatre. În februarie 2011 îl regăsim în piesa lui Danny Boyle, Frankenstein, la National Theatre. Aici interpretează atât rolul lui Victor Frankenstein, cât și rolul Creaturii.

Urmează o trecere spre televiziune, cu roluri în: Heartbeat (două apariții distincte, în 2000 și 2004), Tipping the Velvet (2002), Cambridge Spies (2003), Forty Something (2003), Spooks (2003), Silent Witness (2002).

În 2004 este Stephen Hawking în Hawking (2004), rol pentru care primește o nominalizare la BAFTA TV Awards fi un premiu Golden Nymph. Își împrumută vocea personajului și în primul episod al seriei Curiosity.

Urmează rolul locotenentului Jimmy Langley în miniseria BBC Dunkirk (2004), precum și rolul antagonistului Edmund Talbot în miniseria To the Ends of the Earth (2005), bazată pe trilogia lui William Golding. Tot în 2005 are o scurtă apariție în serialul Broken News.

Anul 2007 ni-l aduce alături de Tom Hardy în adaptarea pentru televiziune a cărții Stuart: A Life Backwards (2007). Obține o nominalizare la Satellite Award pentru rolul din miniseria-dramă produsă de BBC, The Last Enemy (2008).

În 2009 este Luke Fitzwilliam în Marple: Murder is Easy, și este Bernard în adaptarea TV a Small Island, pentru care obține o nouă nominalizare la BAFTA TV Awards.

În perioada mai-iunie 2009, narează miniseria de șase părți produsă de BBC 2, South Pacific.

Este Vincent Van Gogh în Van Gogh: Painted with Words (2010) și începe să interpreteze personajul Sherlock Holmes în seria produsă de BBC, Sherlock (2010). Acest rol îi aduce o nominalizare la Emmy Awards.

Urmează miniseria de cinci episoade, co-produsă de BBC și HBO, Parade’s End, difuzată pe BBC, care este o adaptare a nuvelelor cu accelași nume de Ford Madox Ford.

În ceea ce privește cariera cinematografică, în 2006 a fost William Pitt The Younger în Amazing Grace - film ce spune povestea lui William Wilberforce și a luptei sale politice de la sfârșitul secolului 18, pentru a elimina comerțul cu sclavi în Imperiul Britanic. Pitt a fost cel mai bun prieten al său și aliatul său politic, care a devenit Prim Ministru.

Urmează roluri secundare în: Atonement (2007), The Other Boleyn Girl (2008), Creation (2009), The Wistleblower (2012).

A fost Peter Guillam, în adaptarea nuvelui lui John le Carre, Thinker, Tailor, Soldier, Spy (2011), alături de Gary Oldman, Colin Firth și Tom Hardy. Urmează o colaborare cu Steven Spielberg, în War Horse (2011).

Este vocea și motion-caption pentru Smaug the Dragon și pentru Necromancer, în The Hobbit: An Unexpected Journey (2012), rol ce îl va relua și în The Hobbit: The Desolation of Smaug (2013).

După rolul villain-ului John Harrison / Kahn, în filmul lui JJ Abrams, Star Trek: Into Darkness (2013), urmează să îl vedem în: 12 Years a Slave, August:OsageCounty, The Fifth Estate și The Hobbit: The Desolation of Smaug (2013).

Și-a împrumutat vocea pentru mai multe audio-books: The Tempest, The Making of Music, Death in a White Tie, Artists in Crime, Sherlock Holmes: The Rediscovered Railway Mysteries and Other Stories, precum și pentru numeroase proiecte radio pentru posturile BBC Radio.

A făcut voice-over pentru diverse reclame, pentru brand-uri faimoase ca: Jaguar, Sony, Pimms și Google+. De asemenea, a fost naratorul jocului video The Nightjar (2011).

Pentru Jocurile Olimpice de la Londra din 2012, a făcut un scurt metraj pentru BBC, despre istoria Londrei, care a fost prezentat la ceremonia de deschidere.

Benedict este de peste 12 ani împreuna cu actrița Olivia Poulet, pe care a cunoscut-o în timpul facultății.

Este implicat în diverse proiecte umanitare, și este ambasador al The Prince’s Trust, fundație înființată de Prințul Charles.

Benedict Cumberbatch

Benedict CumberbatchSan Diego Comic-Con International 2014

* 1976: Eric Prydz (n. 19 iulie 1976), de asemenea cunoscut ca Pryda și Cirez D, este un DJ și producător suedez de muzică electronică, cunoscut pentru melodiile „Call on Me” și „Proper Education”, ultima fiind nominalizată la Premiile Grammy în anul 2008, la categoria „Best Remixed Recording, Non-Classical”.

Eric Prydz

* 1977: Iuliana Cioculeasa (n. 19 iulie 1977, Pitești) este o fostă handbalistă din România care a evoluat pe postul de portar și a jucat pentru echipe europene importante precum CS Oltchim Râmnicu Vâlcea, FTC Budapestasau HBC Nîmes

* 1977: Dragoș-Ionel Gunia (n. 19 iulie 1977) este un deputat român, ales în 2012.
* 1979: Fahrudin Aličković (n. 19 iulie 1979, Novi Pazar, Iugoslavia) este un fotbalist bosniac care evoluează în prezent la MŠK Turany. Cele mai notabile cluburi la care a jucat sunt MFK Košice și CFR Cluj.
* 1979: Luke Young este fundașul lui 20px Aston Villa.
* 1980: Marius-Alexandru Dunca (n. 19 iulie 1980) este un senator român, ales în 2016 pe listele PSD. La 4 ianuarie 2017 a fost numit ministrul Ministerul Tineretului și Sportului din România
* 1980: Miloš Buchta (n. 19 iulie 1980 în Cehoslovacia) este un fotbalist ceh care joacă pentru Sigma Olomouc pe postul de portar. A fost împrumutat în data de 30 august 2011 la echipa Oțelul Galați.
* 1981: Salim Ghazi Saeedi (1981-) este un compozitor și chitarist iranian, acoperind o gamă variată de genuri de la metal progresiv^[1] și jazz fusion^[2], la rock clasic de cameră avangardist^[3] și rock electronic progresiv^[3] și RIO (Rock in Opposition). În schimb, unii critici preferă termenul de "art rock" și recunosc în muzica lui o abordare minimalistă

Salim Ghazi Saeedi

* 1982: David Lopes (n. 19 iulie 1982, Maringá, Brazilia) este un fotbalistbrazilian care evoluează la echipa C.D. Chivas USA pe postul de fundaș.

* 1982: Jared Tristan Padalecki (n. 19 iulie 1982)^[1] este un actor american. El a crescut în Texas și a cunoscut faima la începutul anului 2000 după ce a apărut în serialul de televiziune Fetele Gilmore (Gilmore Girls), dar și în alte filme de la Hollywood incluzând New York Minute și Casa de ceară (House of wax). Padalecki este cunoscut pentru rolul lui Sam Winchester în serialul de televiziune Supernatural, jucând alături de Jensen Ackles.

Jared s-a căsătorit cu colega sa de filmări al serialului Supernatural, Genevieve Cortese pe 27 februarie 2010. La 10 octombrie 2011, perechea a anunțat că sunt în așteptarea primului lor copil. Fiul lor s-a născut la 19 martie 2012 și l-au numit Thomas Colton Padalecki.

Jared Padalecki

* 1983: Raluca Iuliana Agrigoroaie (n. Ivan, pe 19 iulie 1983, la Bacău)^]este o handbalistă din România care joacă pentru clubul Corona Brașov pe postul de pivot. Agrigoroaie a fost și componentă a echipei naționale a României, alături de care a obținut medalia de argint la Campionatul Mondial din 2005.
* 1983: Nicolae Grigore (n. 19 iulie 1983, Buftea, România) este un fotbalistromân retras din activitate, care ultima oară a evolualat clubul FC Voluntari pe postul de mijlocaș
* 1983: Dejan Martinovic (născut pe 19 iulie 1983 în Posusje) este un fotbalistbosniac care a fost legitimat la clubul FC Brașov unde a jucat pe postul de mijlocaș

·         1984 - S-a nascut Diana Mocanu, dubla campioana olimpica la natatie, la Jocurile de la Sydney.

* 1984: Andrea Eva Libman (n. 19 iulie 1984, Toronto, Canada) este un actorde film, televiziune și voce canadian.

Andrea Libman

Libman în 2012

* 1986: Yuvraj Singh Dhesi (n. 19 iulie 1986) este un wrestler indiano-canadian care în prezent activează în WWE pentru brandul SmackDown sub numele de ring Jinder Mahal și este fostul Campion WWE.
* 1987: Jonathan Dwight "Jon" Jones(n. 19 iulie 1987, Rochester, New York, SUA)^[3] este un luptător american de arte martiale mixte.
* 1987: Oleg Sîrghi (n. 9 iulie 1987) este un halterofil moldovean. A câștigat două medalii de aur la Campionatele Europene de Haltere de la Kazan (2011) și Tirana (2013), precum și o medalie de argint la Campionatul European de Haltere de la Antalya (2012), la categoria de greutate de sub 56 kg

* 1988: Kevin Großkreutz (pronunțat în germană /ˈkɛvɪn ˈɡʀoːsˌkʁɔʏ̯ts/  ( audio); n. 19 iulie 1988) este un fotbalist german care joacă pe postul de fundaș dreapta, mijlocaș dreapta sau stânga.
* 1990: Petru Leucă (n. 19 iulie 1990) este un fotbalist din Republica Moldova care evoluează la clubul Dacia Chișinău pe postul de atacant
* 1991: Nathalie Mari Hagman (n. 19 iulie 1991, în Farsta) este o handbalistăsuedeză care joacă pentru clubul românesc CSM București și echipa națională a Suediei.

Decese

·         514: A murit  Papa Symmachus. A fost Papa intre 22 noiembrie 498  si 19 iulie 514. Pontificatul  său a fost marcat de o schismă gravă , dupa ce  papa a fost proclamat  judecător suprem şi imun în creştinătate, înlocuind oficiul permanent al Domnului Iisus. Acest moment istoric a însemnat, totodată, începutul războaielor religioase în Europa. Cu ocazia alegerilor papale din anul 498, majoritatea clerului şi o parte din senat au dorit un papă energic şi autoritar, care să reprezinte cât mai bine poziţia Bisericii Romane. În acest scop au votat pe diaconul sardinian Symmachus, un nou convertit din pagânism, ale cărui ambiţii continuau pretenţiile papei Gelasius (492-496) , care afirmase principiul că autoritatea papală este mai presus de cea imperială, şi că papii au primit coroana nu de la puteri pământeşti ci de la Christos. Majoritatea din Senat şi o minoritate a clerului l-au ales, în aceeasi zi, pe prezbiterul Laurentius care avea să domnească – ca”antipapă” – între anii 408-507, concomitent cu Symmachus.

·         1374: Francesco Petrarca, poet italian (n. 1304)

·         1415: Filipa de Lancaster (31 martie 1359 – 19 iulie 1415) a fost regină consort a Portugaliei. Născută în familia regală a Angliei, căsătoria ei din anul 1387 cu regele Ioan I al Portugaliei a asigurat alianța anglo-portugheză (1373–1386) și a produs câțiva copii faimoși care au devenit cunoscuți ca "Generația ilustră" în Portugalia. Ea a fost fiica cea mare a lui Ioan de Gaunt, Duce de Lancaster și Blanche de Lancaster și soră a regelui Henric al IV-lea al Angliei.

Ca primul copil al lui Ioan de Gaunt, Duce de Lancaster și Blanche de Lancaster, Filipa și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei în multele palate și castele ale tatălui ei.^[1] Aici, ea a crescut și a fost educată alături de cei doi frați mai mici: Elisabeta, care era cu trei ani mai mică și Henric, care era cu șase ani mai mic și care va ajunge regele Henric al IV-lea.

Mama Filipei a murit de ciumă bubonică în 1369. Tatăl ei s-a recăsătorit în 1371 cu Infanta Constance a Castiliei, fiica regelui Petru al Castiliei. După decesul Constancei în 1394, el s-a căsătorit cu fosta lui metresă, Katherine Swynford, care a fost guvernanta Filipei. Aventura și în cele din urmă căsătoria au fost considerate scandaloase.^[2]

Katherine pare să fi fost plăcută de Filipa și de frații ei și a jucat un rol important în educația Filipei. Katherine a avut legături strânse cu Geoffrey Chaucer, deoarece sora ei, Philippa Roet, era soția lui Chaucer. Ioan de Gaunt a devenit patronul lui Chaucer iar acesta a petrecut mult timp cu familia, fiind unul dintre profesorii Filipei.

Filipa a avut o educație remarcabilă pentru o femeie în acele timpuri și a studiat știința cu Friar John, poezia cu Jean Froissart și filosofia și teologia cu John Wycliffe.^[1] Ea citea bine lucrările cărturarilor greci și romani cum ar fi Plinius cel Bătrân și Herodot și a fost sârguincioasă în studiul religiei

Căsătoria Filipei și a lui Ioan

Filipa a devenit regină consort a Portugaliei prin căsătoria cu regele Ioan I al Portugaliei. Căsătoria a reprezentat pasul final al alianței anglo-portugheze împotriva axei Franța-Castilia.

Cuplul a primit binecuvântarea bisericii la catedrala de la Oporto la 2 februarie 1387. Curtea portugheză a celebrat uniunea timp de cincisprezece zile.^[3]

Ca de obicei în cazurile nobilimii din Evul Mediu, căsătoria s-a făcut din motive de alianță politică; de fapt, cuplul nu s-a întâlnit niciodată decât cu 12 zile înainte de nuntă. Filipa era considerată destul de simplă iar regele Ioan avea o metresă, Inês Peres Esteves, cu care avea deja trei copii.^[4][5] Fiul lor Alfonso avea zece ani când Ioan și Filipa s-au căsătorit. Filipa i-a permis lui Alfonso și surorii sale Beatrice să crească la curtea portugheză (al treilea copil, Branca, a murit în copilărie). Mama lor a părăsit curtea la comanda Filipei și a trăit într-o mănăstire; sub patronajul Filipei ea a devenit stareță

Deși Filipa a fost văzută în timpul ei ca un simbol perfect al evlaviei maiestuoase,^[6] și a făcut comentarii publice spunând "este considerat un lucru indecent pentru o soție să se amestece în treburile soțului ei",^[6], de fapt ea a exercitat influență atât la curtea portugheză cât și la curtea engleză și a fost "implicată activ în treburile lumii".^[6]

Totuși, principala contribuție politică a Filipei a avut loc la curtea ei. După ce Portugalia s-a implicat în mai multe războaie cu Castilia și maurii, economia țării era ruinată și mulți bărbați care aveau locuri de muncă în timpul războaielor, la sfârșitul lor au rămas șomeri. Filipa știa că daca Ceuta ar fi cucerită și controlată acest lucru ar fi fost destul de profitabil pentru Portugalia; asta însemna nimic mai puțin decât controlul comerțului cu mirodenii africane și indiene. Deși Filipa a murit înainte ca planul ei să se realizeze, Portugalia a trimis o expediție pentru a cuceri orașul, obiectiv care a fost realizat pe 14 august 1415, în bătălia de la Ceuta

Filipa și Ioan au avut 9 copii:

• Blanche (1388–1389);
• Afonso (iulie 1390 – 22 decembrie 1400);
• Eduard (Duarte) (1391–1438). A fost scriitor și intelectual care i-a succedat tatălui său ca rege al Portugaliei în 1433;
• Petru (1392–1449). A fost primul Duce de Coimbra, a servit ca regent în timpul minoratului nepotului său Afonso al V-lea;
• Henric Navigatorul (1394–1460), primul Duce de Viseu, care a ghidat Portugalia în Perioada Marilor descoperiri;
• Isabella (1397–1472), care s-a căsătorit cu Filip al III-lea al Burgundiei și a fost una dintre cele mai puternice și admirate femei din Europa;
• Blanche (1398), a murit în copilărie;
• Juan, Lord de Reguengos de Monsaraz (1400–1442), bunicul a doi monarhi iberici, Manuel I al Portugaliei și Isabella I de Castilia;
• Fernando (1402–1443) "Prințul Sfânt" care a murit prizonier al maurilor.

Filipa de Lancaster

* 1597: Gunilla Bielke (suedeză Gunilla Johansdotter Bielke af Åkerö; 25 iunie1568 – 19 iulie 1597) a fost regină a Suediei ca cea de-a doua soție a regelui Ioan al III-lea. Regina Gunilla este cunoscută pentru rolul de sfătuitor politic al soțului ei și influența politicilor religioase în favoarea protestantismului.

Gunilla Bielke a fost fiica vărului regelui Ioan al III-lea, fostul guvernator de Östergötland, Johan Axelsson Bielke, și a Margareta Axelsdotter Posse. Orfană de mică ea a crescut la curtea regală de la vârsta de zece ani; a fost partenera de joacă a fiicei regelui, Anna. În 1582 a fost făcută doamnă de onoare a reginei Catherine Jagellon.

La aproximativ o jumătate de an după moartea primei sale regine în 1583, Ioan al III-lea a ales-o pe ea să-i fie următoarea soție, după ce mai întâi a luat-o în considerare și pe Sigrid Brahe. Bielke este descrisă de către contemporanii săi ca o blondă frumoasă, deși portretele ei păstrate sunt considerate a fi stilistice pentru a oferi o imagine fidelă a aspectului ei.

Motivul acestei căsătorii a fost atracția regelui față de frumusețea ei. Întrebat de ce nu s-a căsătorit cu un membru al unei case princiare, el a declarat în mod deschis că și-a dorit să aibă o soție frumoasă și că portretele prințeselor străine nu au fost de încredere. Prin urmare era mai înțelept "să te căsătorești cu o persoană din această țară, pe care ați văzut-o deja".^[3]

Gunilla era logodită cu nobilul Per Jonsson Liljesparre și inițial ea a refuzat propunerea regelui. Potrivit legendei, regele a fost atât de furios de refuzul ei încât a pălmuit-o peste față cu mănușile. Familia ei a obligat-o să accepte căsătoria. Logodna a fost ruptă și s-a aranjat nunta cu regele.

Căsătoria a fost controversată și privită de familia regelui ca o mezalianță. Surorile lui au fost furioase. Uniunea a fost considerată o mezalianță din cauze diferenței de rang în ciuda faptului că propria lor mamă a fost de asemenea membră a nobilimii.

Nunta a avut loc la Västerås, la 21 februarie 1585; a doua zi Gunilla a fost încoronată regină. Din cauza controversei din jurul căsătoriei, monarhul era nerăbdător de a impresiona cât mai mult cu putință și a aranjat mai multe sărbători în jurul evenimentului, cum ar fi un turneu unde regina Gunilla a acordat premii câștigătorilor. Toți frații regelui au refuzat să participe la nuntă. Singura excepție a fost sora lui Sofia, care locuia în Suedia și depindea de permisiunea lui pentru veniturile ei. Pentru acest lucru el și-a pedepsit surorile din punct de vedere economic și a intrat într-un conflict lung cu fratele său, Carol. Gunilla a primit o alocație foarte mare și a fost considerată ca fiind una dintre cele mai bogate regine din Suedia.

Regina Gunilla a avut o influență semnificativă asupra soțului ei. Ea este creditată ca fiind cea care i-a influențat politica cu privire la religie în favoarea protestantismului, similar cu modul în care prima lui soție, Catherine Jagellon, l-a influențat în favoarea catolicismului. După căsătoria cu ea, munca sa de a introduce o contra reformă în Suedia a încetat în mod eficient, și ea este cunoscută pentru a fi acționat în favoarea preoților anti-liturgici persecutați în mai multe rânduri.^[4]

În ultimii ani ai domniei lui Ioan al III-lea, o cantitate semnificativ mai mare de documente au fost emise în numele reginei, afișând influența ei mare asupra afacerilor de stat. Ea a acceptat să facă recomandări pentru petiționari și chiar și frații soțului ei îi cereau să vorbească cu regele în numele lor.

Influența politică a reginei Gunilla nu a fost lipsită de controverse. Mai degrabă ea a fost privită într-o lumină mai negativă decât influența la fel de mare a predecesorei ei, pentru că Gunilla a fost un membru al nobilimii, și a fost acuzată de folosirea influenței ei în beneficiul rudelor ei. Cumantul ei Ducele Carol, viitorul rege Carol al IX-lea, a descris-o într-o lumină foarte proastă în acest sens și a acuzat-o că și-a folosit influența nelegitim asupra regelui pentru a-și promova familia ei.

Când fiul lui Carol al IX-lea, regele Gustav al II-lea Adolf al Suediei, și-a dorit să se căsătorească cu un alt membru al nobilimii, Ebba Brahe, în anii 1610, mama lui, Christina de Holstein-Gottorp, s-a opus cu o referință la căsătoria dintre Ioan al III-lea și Gunilla Bielke ca un exemplu prost, și în cele din urmă a reușit s-o prevină.

Regele Ioan al III-lea a murit în 1592. El a fost succedat de fiul său din prima căsătorie, regele Sigismund, fiul vitreg al reginei Gunilla, care era în Polonia în momentul morții tatălui său. Regina văduvă Gunilla a refuzat să părăsească castelul regal din Stockholm înainte de sosirea lui Sigismund în Suedia, dornică de a avea sprijinul lui Sigismund în protejarea marii moșteniri pe care a primit-o prin voința soțului ei, împotriva cumnatului ei Ducele Carol.

Ducele Carol, care primea rapoarte constante de sănătate a regelui în timpul bolii sale, a afirmat că Gunilla a ascuns moartea monarhului timp de câteva zile pentru a fura lucruri din castelul regal. După sosirea lui Sigismund și a soției acestuia, Anna de Austria în Suedia în 1593, Gunilla a cerut să se facă un inventar pentru a șterge acuzațiile lui Carol și a prezentat voința regelui pentru a dovedi că cererile sale au fost legale. Ducele Carol a protestat spunând că moștenirea care i-ar fi fost lăsată prin voia regelui ar fi fost absurd de mare încât testamentul ar trebui să fie declarat ilegal, chiar dacă a fost într-adevăr voința regelui.
Regina Anna a acuzat-o, de asemenea, pe Gunilla de a fi lipsit castelul regal de multe dintre bunurile sale, ceea ce face ca apartamentele să fie incomode și goale și cele două regine, de asemenea, s-au ciocnit pe motive religioase.

Totuși, la 18 mai 1594, Sigismund a confirmat moștenirea reginei văduve Gunilla. Ea s-a retras la castelul Bråborg din ducatul fiului ei, Östergötland, unde a locuit până la moarte.

Gunilla Bielke

* 1626: Elisabeta a Danemarcei (25 august 1573 – 19 iulie 1626) a fost ducesă consort de Brunswick-Lüneburg ca soție a Ducelui Henric Julius de Brunswick-Lüneburg. Ea a fost regentă a Brunswick-Lüneburg în perioada 1616-1622.

A fost fiica cea mare a regelui Frederic al II-lea al Danemarcei și a reginei Sophie de Mecklenburg-Güstrow. Crescută inițial de către bunicii materni ea s-a întors în Danemarca în 1579. Ambasadorii din Scoția au dorit-o pe Elisabeta ca soție pentru regele Iacob al VI-lea al Scotiei, dar regele Frederic a logodit-o pe Elisabeta cu Ducele de Brunswick, promițând scotienilor în schimb pe cea de-a doua fiică, Ana.

Elisabeta s-a căsătorit în 1590 cu Ducele Henric Julius de Brunswick-Lüneburg. Când viitorul ei soț a venit pentru nuntă în 1590, s-a deghizat ca un bijutier; el s-a prezentat ca bijutier și a declarat că premiul este corpul prințesei. Drept urmare a fost aruncat în închisoare până când și-a putut dovedi identitatea și să explice totul a fost o glumă. Ca ducesă ea a rămas în strânsă corespondență cu fratele ei, monarhul danez.

După decesul soțului ei în 1613, ea și-a condus teritoriile pe care le-a primit ca zestre. În 1616 ea și-a îndepărtat fiul Friederich Ulrich de la guvernare, cu sprijinul fratelui ei, Christian al IV-lea al Danemarcei, din cauza alcoolismului lui. Ea a preluat regența pentru următorii șase ani, asistată de Anton von Streithorst. A primit o vizită de la fratele ei Christian în 1616.

Copii:

1. Frederick Ulrich, Duce de Brunswick-Wolfenbüttel (15 aprilie 1591 – 21 august 1634)
2. Sophia Hedwig de Brunswick-Lüneburg (20 februarie 1592 – 23 ianuarie 1642), căsătorită cu Ernest Casimir, Prinț de Nassau-Dietz
3. Elisabeth de Brunswick-Wolfenbüttel (23 iunie 1593 – 25 martie 1650), căsătorită cu Augustus, Duce de Saxonia și Johann Philip, Duce de Saxa-Altenburg
4. Hedwig de Brunswick-Wolfenbüttel (19 februarie 1595 – 26 iunie 1650), căsătorită cu Ulrich, Duce de Pomerania
5. Dorothea de Brunswick-Wolfenbüttel (8 iulie 1596 – 1 septembrie 1643), căsătorită cu Christian Wilhelm de Brandenburg, fiu al lui Joachim al III-lea Frederic, Elector de Brandenburg
6. Heinrich Julius de Brunswick-Wolfenbüttel (7 octombrie 1597 – 11 iulie 1606)
7. Christian de Brunswick (20 iunie 1599 – 16 iulie 1626)
8. Rudolph de Brunswick-Wolfenbüttel (15 iunie 1602 – 13 iunie 1616)
9. Heinrich Karl de Brunswick-Wolfenbüttel (4 iunie 1609 – 11 iunie 1615)
10. Anna Augusta de Brunswick-Wolfenbüttel (19 mai 1612 – 17 februarie 1673), căsătorită cu Georg Louis, Prinț de Nassau-Dillenburg

Elisabeta a Danemarcei

Ducesă de Braunshweig

·         1687: Laura Martinozzi (27 mai 1639 – 19 iulie 1687) a fost ducesă consort de Modena și nepoată a Cardinalului Mazarin, prim ministru al regelui Ludovic al XIV-lea al Franței. După moartea soțului ei a devenit regentă a ducatului în numele fiului ei, Francesco.

S-a născut la Fano ca fiică a lui Girolamo Martinozzi și Laura Margherita Mazzarini, sora cea mare a lui Jules Mazarin, care a fost Cardinal și prim ministru în timpul minoratului regelui Ludovic al XIV-lea.

Ea și sora ei mai mare, Anne Marie au fost aduse în Franța de unchiul lor și erau verișoare cu surorile Mancini: Laura, Maria, Olympia, Hortense și Marie Anne. Cele șapte nepoate ale Cardinalului au devenit cunoscute la curtea Franței ca Mazarinettes. Mazarin a încercat să asigure căsătorii avantajoase pentru fiecare din ele.

Laura a locuit în Franța de la vârsta de doi ani. La împlinirea vârstei de 16 ani, la 27 mai 1655, ea s-a căsătorit cu Ducele de Modena, Alfonso al IV-lea d'Este. Nunta a avut loc prin procură la palatul Compiègne, mirele fiind reprezentat de Contele de Soissons.

Cuplul a avut trei copii din care doar doi au atins vârsta adultă: Maria Beatrice d'Este (1658–1718), care s-a căsătorit cu viitorul rege Iacob al II-lea al Angliei și Francesco (1660–1694), care a fost Duce de Modena din 1662 până în 1694.

Laura Martinozzi

Ducesă de Modena

Portret al Laurei Martinozzi

* 1702: Ducele Frederic al IV-lea de Holstein-Gottorp (18 octombrie 1671 – 19 iulie 1702) a fost Duce de Schleswig.

Frederic al IV-lea, Duce de Holstein-Gottorp

·         1810: Luise Auguste Wilhelmine Amalie (Luisa Augusta Wilhelmina Amelia) (10 martie 1776 – 19 iulie 1810) a fost regină consort a Prusiei ca soție a regelui Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei. În urma căsătoriei fericitului cuplu au rezultat nouă copii, inclusiv viitorii monarhi Frederic Wilhelm al IV-lea al Prusiei și împăratul german Wilhelm I.

Moștenirea ei a devenit extraordinara întâlnire cu împăratul francez Napoleon I, la Tilsit, în 1806 - s-a întâlnit cu împăratul, fără succes, să pledeze pentru condiții favorabile după pierderile dezastruoase ale Prusiei în războaiele napoleoniene. Deja iubită de către supușii ei, după întâlnirea lor, Luise a devenit venerată. Moartea ei timpurie, la vârsta de treizeci și patru de ani "a prezervat tinerețea ei în memoria posterității", și l-a determinat pe Napoleon să remarce că regele "și-a pierdut cel mai bun ministru".

Ordinul Luise a fost fondat de către soțul ei patru ani mai târziu, ca o contrapartidă feminină a Crucii de Fier. În anii 1920 femeile conservatoare germane au fondat Liga Reginei Luise, și Luise însăși va fi folosită în propaganda nazistă ca un exemplu ideal de femeie germană.

Faimoasa statuie a Louisei (stânga) împreună cu sora ei Frederica de Mecklenburg-Strelitz, de Johann Gottfried Schadow. Inițial, statuia a fost considerată prea erotică și a fost interzisă publicului.^[1]

Luise s-a născut la Hanovra, unde tatăl ei, Carol de Mecklenburg-Strelitz, era mareșal de brigadă și mai târziu guvernator-general al electoratului de Hanovra.^[2] Mama ei era Prințesa Friederika de Hesse-Darmstadt. A fost a patra fiică și al șaselea copil al cuplului. Bunicii paterni erau Carol Ludovic Frederic de Mecklenburg-Strelitz și Elisabeta Albertine, Prințesă de Saxa-Hildburghausen. Regina Charlotte, soția regelui George al III-lea al Marii Britanii era mătușa ei paternă, deci regii George al IV-lea al Marii Britanii, William al IV-lea al Marii Britanii și Ernest Augustus I de Hanovra erau verișorii ei primari.

Bunicii materni erau Georg Wilhelm de Hessen-Darmstadt și Maria de Leiningen-Dagsburg. Georg Wilhelm era fiul lui Ludovic al VIII-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt.

Luise era în mod special apropiată de sora ei Frederica, care era cu doi ani mai mică, și de singurul lor frate George. Luise și frații ei erau în grija guvernantei Fraulein von Wolzogen, o prietenă a mamei lor.^[3] Când Luise avea șase ani, mama ei a murit. După decesul ducesei, familia a părăsit Leineschloss pentru Herrenhausen, numit uneori "Versailles în miniatură".^[3]Ducele Charles s-a recăsătorit doi ani mai târziu cu sora mai mică a primei soții, Charlotte, cu care a avut un fiu, Charles. Luise și mama vitregă au fost apropiate însă aceasta din urmă a murit după un an de la căsătorie.^[4] După decesul mamei vitrege, Luise care avea șase ani, împreună cu frații ei au fost trimiși să locuiască la bunica lor maternă, la Darmstadt, unde au fost crescuți simplu și cu accent pe educație și acte caritabile.^[4]

A fost aleasă o nouă guvernantă, Madame Gelieux din Elveția, care le-a dat copiilor lecții de franceză. Ca majoritatea copiilor regali și aristocratici ai vremii, Luise vorbea fluent și literat câteva limbi în timp ce a neglijat limba germană nativă.^[5]

De la vârsta de zece ani până când s-a măritat la 17 ani, Luise și-a petrecut timpul în prezența bunicii sale și a guvernantei, ambele bine educate și rafinate.^[6] Când avea numai nouă ani, Luise a fost prezentă când poetul Friedrich Schiller a citit primul act din piesa Don Carlos pentru divertismentul curții, ceea ce a îndreptat-o pe Luise să îmbrățișeze cu dragoste limba germană ca limbă literară. Luise a iubit istoria și poezia și nu i-au plăcut doar lucrările lui Schiller ci și Goethe, Paul, Herder, Shakespeare, ca și tragediile Greciei antice.^[7]

Când Luise avea 17 ani l-a întâlnit pe fiul regelui, Prințul Moștenitor Frederic Wilhelm.^[2][8] Prințul Moștenitor avea 23 de ani, era serios și religios.^[9] Profund impresionat de frumusețea și caracterul ei nobil, Frederic Wilhelm a rugat-o să fie soția lui.^[10] Fratele mai mic al prințului s-a îndrăgostit de Frederica așă că, la 24 aprilie 1793, la Darmstadt, s-au celebrat cele două logodne. Căsătoria Luisei cu Frederic Wilhelm a avut loc în același an la 24 decembrie la Palatul Regal din Berlin; două zile mai târziu, a avut loc căsătoria Fredericăi cu prințul Ludwig Karl.

Louise și Frederic Wilhelm, 1794, la un an după căsătorie.

Sosirea Louisei la Berlin, capitala Prusiei, a cauzat senzație și a fost întâmpinată cu o mare recepție de către cetățenii orașului.^[1][11] Socrul Louisei, regele Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei, a dăruit cuplului Palatul Charlottenburg însă prințul moștenitor și soția lui au preferat să locuiască la Palatul Paretz, situat în afara orașului Potsdam. Căsnicia a fost una fericită iar Luise era iubită de rege care o numea "prințesa prințeselor" și i-a dăruit un palat în Oranienburg.^[12]

Prințesa Moștenitoare a văzut ca o datorie a ei să-și sprijine soțul în toate preocupările sale, iar cuplul s-a bucurat cântând împreună și citind din Shakespeare și Goethe.^[8][13] Curând Luise a rămas însărcinată însă a născut un copil care a decedat la 1 octombrie 1794. Au urmat nouă copii sănătoși într-o succesiune rapidă, deși doi au murit în copilărie: Prințul Moștenitor Frederic Wilhelm (1795), Prințul Wilhelm (1797), Prințesa Charlotte (1798), Prințesa Frederica (1799), Prințul Carol(1801), Prințesa Alexandrine (1803), Prințul Ferdinand (1804), Prințesa Louise (1808) și Prințul Albert (1809)

Pictură de un artista germană Henriette-Felicité Tassaert a Louisei în 1797, anul când a devenit regină.

La 16 noiembrie 1797, după decesul tatălui său, Prințul Moștenitor i-a succedat la tron ca regele Frederic Wilhelm al III-lea. Cuplul a trebuit să abandoneze solitudinea de la Paletz și să locuiască la curtea regală.^[13] Au început un tur al provinciilor din estul țării din două motive: regele a vrut să se familiarizeze cu noile lor probleme, și a vrut să-o prezinte oamenilor săi pe regină.^[14] Luise a fost primită peste tot cu festivități. Pentru prima dată în istoria Prusiei, regina a apărut ca o personalitate publică sărbătorită și a ocupat un rol mult mai proeminent decât predecesoarele ei.^[1]

După ascensiunea soțului ei, Luise a dezvoltat multe legături cu miniștrii și a devenit o figură puternică în cadrul guvernului fiind privită cu respect și afecțiune.^[2][15] Chiar de la începutul domniei sale, noul rege s-a consultat cu Luise pe probleme de stat ^[16].

Regina Luise cu soțul și copiii, c. 1806.

Frederic Wilhelm a fost ezitant și prudent, a urât războiul, menționând în 1798, "Am oroare de război și ... știu că nimic nu e mai mare pe pământ decât menținerea păcii și liniște acesta fiind singurul sistem potrivit pentru fericirea omenirii".^[17] În conformitate cu Pacea de la Basel, Frederic Wilhelm a favorizat neutralitatea în primii ani de conflict cu revoluționara Primă Republică Franceză, care a evoluat în războaiele napoleoniene (1803-1815); el a refuzat diversele presiuni pentru a fi de o anumită parte a Războiul celei de-A Doua Coaliții.^[17]Luise a susținut acest punct de vedere. În cele din urmă, regele a consultat mai multe opinii diferite de cele le reginei și ale miniștrilor și a intrat într-o alianță cu Napoleon, care tocmai câștigase Bătălia de la Austerlitz (1805).^[18]

Baronul vom Stein, membru al birocrației, și care detesta fosta neutralitate a țării, a căutat să reformeze organizarea guvernului de la favorizarea bazată pe nepotism într-un guvern ministerial responsabil.^[19] El a pregătit un document pentru rege într-un limbaj puternic detaliind reformele administrative necesare, cum ar fi stabilirea unei linii clare de responsabilitate în rândul miniștrilor; totuși, această lucrare nu a ajuns la Frederic Wilhelm, deoarece Stein i-a dat documentul primului general Ernst von Rüchel, care, la rândul său, i l-a dat reginei în primăvara anului 1806. Deși Luise era de acord cu conținutul său, ea a crezut că e "prea violent și pasionat" pentru rege

Printre consilierii regelui, membri ai familiei sale, cum ar fi regina (un avocat deschis al războiului)^[21] și Prințul Louis Ferdinand, au condus facțiune militaristă în favoarea războiului împotriva Franței; cei care erau împotriva neutralității dar în favoarea reformei au fost conduși de către Baronul vom Stein și Karl August von Hardenberg.^[22][23] Cunoscand temperamentul regelui, Hardenberg a apelat direct la regină pentru reforma dorită.

Deși Prusia nu a luptat într-un război din 1795, liderii săi militari erau convinși că ar putea câștiga împotriva trupelor lui Napoleon. Dupa un mic incident cu privire la un pamflet anti-francez care a avut loc, regele Frederic Wilhelm a fost în cele din urmă presat de soția sa și familie să rupă pacea și să intre în război împotriva împăratului francez.^[24] Trupele prusace au început mobilizarea, culminând în octombrie 1806 cu Bătălia de la Jena-Auerstedt, care a fost un dezastru pentru Prusia. Regele și regina au însoțit trupele lor în bătălia de la Jena (cu Luise îmbrăcată "ca o amazoană"), dar au trebuit să fugă din calea trupelor franceze.^[25]

Întâlnirea dintre regina Luise și Napoleon Bonaparte, 1807. Pictură postumă de Nicolas Gosse, c. 1900.

Napoleon a ocupat Berlinul, provocând pe rege, regină și restul familiei regale să fugă, în ciuda bolii Louisei, în toiul iernii la Königsberg în partea de est a regatului.^[2][26] Pe drum, nu au avut alimente sau apă curată și regele și regina au fost forțați să împartă același "dormitor" în "unul din hambarele nenorocite pe care ei le numesc case", potrivit unui martor, care a călătorit cu ei.^[27]

Inițial după Jena, Napoleon a fost gata pentru a oferi condiții de pace, dar Frederic Wilhelm a ignorat majoritatea consilierilor săi și a decis să continue războiul. Bătălia de la Eylau (februarie 1807) a fost o mică victorie împotriva Franței, dar din nou, regele a refuzat să intre în negocierile de pace, crezând în mod incorect că trupele ruse vor opri pe francezi. Bătălia de la Friedland a condus Franța la negocieri separate cu Rusia și Prusia.^[28] Napoleon a cerut, dintr-o poziție superioară, termeni de pace în ceea ce avea să fie numit Pacea de la Tilsit (1807).^[29]

În mijlocul acestor negocieri, împăratul a fost de acord să păstreze intactă jumătate din Prusia. Frederic Wilhelm a fost trimis pentru soția sa însărcinată să cerșească o soluționare mai bună pentru Prusia. Regele a simțit că prezența ei l-ar putea pune pe Napoleon într-o "stare mai relaxată"; Louise, fără tragere de inimă, a convenit să-l întâlnească pe împărat la Tilsit, dar numai pentru a salva "Prusia ei"^[30] Anterior, Luise se referise în mod regulat la Napoleon ca "Monstrul",^[21]dar a făcut totuși o cerere pentru un interviu privat cu împăratul, când s-a aruncat la picioarele lui.^[31] Deși Napoleon a fost impresionat de grația și determinarea ei, împăratul a refuzat să facă vreo concesie, scriindu-i soției lui, împărăteasa Joséphine că Luise "este cu adevărat fermecătoare și plină de vanitate față de mine. Dar nu fi geloasă...m-ar fi costat prea mult să fiu galant".^[2][32][33] Eforturile reginei de a-și proteja țara adoptivă de agresiunea franceză au fost foarte admirate de generațiile viitoare.

Regina Luise în costum de călărie, c. 1810.

Asupra Prusiei au fost impuse restricții dure, cum ar fi o indemnizație masivă de mai multe milioane de franci. Ocupația franceză a Prusiei a avut un efect devastator asupra Luisei. Regina a recunoscut că țara sa adoptivă depindea de tăria ei morală și ca o consecință, Luise și-a recăpătat vechiul ei optimism, adesea ocupându-se de fiul ei cel mare pregătindu-l pentru rolul său de viitor rege.^[8] În anii care au urmat, Luise a sprijinit eforturile de reformare ale guvernului efectuate de Stein și Hardenberg, precum și cele ale lui Gerhard von Scharnhorst și August Neidhardt von Gneisenau, de a reorganiza armata.^[13][34]

În 1808 pentru că era considerat nesigur ca familia regală să se întoarcă la Berlin, și-au petrecut vara în apropiere de Königsberg. În iarna lui 1808, Țarul Alexandru I i-a invitat pe rege și pe regină la St. Petersburg, unde Luise a fost primită în camere somptuos decorate. "Nimic nu mă mai orbește", a exclamat ea la întoarcerea în Germania ^[35] Luise a fost bolnavă în cea mai mare parte din acel an, dar a revenit cu regele la Berlin după o absență de trei ani; regina a ajuns într-un transport însoțită de cele două fiice ale sale, Charlotte și Alexandrine și fiul cel mic, Charles, și a fost întâmpinată de către tatăl ei la Palatul Charlottenburg - reședința pe care Napoleon și comandanții săi au deposedat-o de tablouri, statui, manuscrise și antichități.^[13][36]

La 19 iulie 1810, în timp ce-și vizita tatăl la Strelitz, regina a murit în brațele soțului ei de o boală neidentificată.^[2][8] A fost înmormântată în grădina Palatului Charlottenburg. Frederic Wilhelm nu s-a recăsătorit până în 1824, când a făcut o căsătorie morganatică cu amanta sa Auguste von Harrach, explicând: "Compania și simpatia femelor mi-au devenit necesare, deci trebuie să mă recăsătoresc".^[37] După moartea sa, la 7 iunie 1840, Frederic Wilhelm a fost înmormântat lângă regina Louise.

Luise de Mecklenburg-Strelitz

Regină a Prusiei Electoare de Brandenburg

Portret de Joseph Grassi

·         1814: Matthew Flinders, navigator și cartograf englez (n. 1774)
* 1838: Pierre Louis Dulong FRS (n. 12 februarie 1785 – d. 19 iulie 1838) a fost un fizician și chimist francez. Este cunoscut pentru publicarea legii Dulong-Petit, însă sunt recunoscute și contribuțiile sale referitoare la conducția termică și la căldura specifică a gazelor. Majoritatea contribuțiilor aduse se încadrează în domeniul capacității termice specifice și a conceptului de indice de refracție aplicat gazelor.

Pierre Louis Dulong

* 1854: Prințesa Louise Amelie Stephanie de Baden (5 iunie 1811 - 19 iulie1854) a fost fiica lui Karl, Mare Duce de Baden și a soției sale, Stéphanie de Beauharnais.

Louise Amelia a fost cel mai mare copil din cei cinci ai Marelui Duce de Baden, Karl și ai soției sale, Stéphanie de Beauharnais (fiica adoptată a lui Napoleon Bonaparte). Bunicii paterni au fost Karl Ludwig de Badenși Amalia de Hesse-Darmstadt.

Cele două surori ale sale care au rămas în viață au fost: Josephine, Prințesă de Hohenzollern (mama regelui Carol I al României) și Maria, Ducesă de Hamilton.

La 9 noiembrie 1830, la Karlsruhe, Louise Amelie s-a căsătorit cu vărul ei primar, Gustav, Prinț de Vasa.^[1] El era singurul fiu al regelui detronat Gustav al IV-lea Adolf al Suediei (care a fost răsturnat în favoarea unchiului ei, Carol în 1808) și pretendent la tronul Suediei.

Căsătoria lor, ca multe alianțe din acea vreme, a fost un aranjament politic și a fost un mariaj nefericit. Au trăit la Palatul Schönbrunn din Viena și au avut doi copii înainte să divorțeze în 1843.

• Prințul Louis, care s-a născut în 1832 și a murit la scurt timp după naștere
• Prințesa Carola, s-a căsătorit cu regele Albert I al Saxoniei; nu a avut moștenitori.

Prințesa Louise a murit la 19 iulie 1854 la Karlsruhe

Louise Amelie de Baden

Prințesă de Vasa

·         1891: Pedro Antonio de Alarcón, scriitor spaniol (n. 1833)
* 1919: Eremia-Teofil Grigorescu (n. 28 noiembrie 1863, Golășei, lângă Târgu Bujor, în prezent cartier al acestui oraș - d. 19 iulie 1919, București) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial.

În timpul primului război mondial a îndeplinit funcții de comandant de divizie și de armată, în campaniile anilor 1916 și 1917.^[2] Pentru modul cum a comandat trupele din subordine în Prima bătălie de la Oituz, A doua bătălie de la Oituz și Bătălia de la Mărășești a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, și clasa II, fiind unul din cei patru ofițeri români decorați cu această clasă, alături de generalii Constantin Prezan, Alexandru Averescu și Gheorghe Mărdărescu.

Pentru o scurtă perioadă a fost ministru de război în guvernul condus de generalul Constantin Coandă, în perioada 24 octombrie - 28 noiembrie 1918.

A murit în iulie 1919, din cauza unei boli infecțioase cu evoluție galopantă, fiind înmormântat la Mărășești. Ulterior, osemintele sale au fost mutate într-un sarcofag la Mausoleul de la Mărășești.

Liceul Vasile Alecsandri din Galați, astăzi

Liceul Național din Iași, astăzi

Eremia Grigorescu s-a născut în familia unui învățător de țară dintr-un sat de lângă Târgu Bujor, fiind cel mai mic dintre cei 4 copii ai familiei. A urmat școala primară și gimnaziul la Liceul Vasile Alecsandri din Galați, între 1870-1878, iar ulterior Liceul Național din Iași, între 1878-1881. În pofida dificultăților materiale cauzate de decesul timpuriu al tatălui său, reușește să-și finalizeze studiile gimnaziale și liceale. După susținerea bacalaureatului s-a înscris la Facultatea de Medicină și de Științe din cadrul Universității din Iași.

Pentru a se putea întreține în facultate a fost nevoit să dea meditații, prilej cu care a cunoscut-o pe viitoarea sa soție, Elena Arapu, care provenea dintr-o familie de militari. Acest fapt l-a determinat să renunțe la studierea medicinei și să aleagă cariera militară, în urma admiterii în anul 1882 la Școala Militară de Infanterie și Cavalerie, din București.

La terminarea școlii militare se va căsători cu Elena Arapu, la 15 noiembrie 1886, devenită între timp profesoară de matematică, în urma absolvirii Universității din Iași (a fost prima femeie absolventă a acestei universități). Împreună au avut cinci copii: Traian, viitor general de artilerie, Romulus, deputat liberal, fost ofițer demisionat din armată la gradul de căpitan, Aurelian, inginer, Lucreția - căsătorită cu profesorul universitar Ioan Ursu și Margareta - căsătorită cu viitorul colonel medic Constantin Mihăilescu.^{[3]:p. 145}

Sarcofagul Generalului Eremia Grigorescu din camera centrală a Mausoleului de la Mărășești

În perioada primului război mondial, o cunoaște pe Elena Negropontes, în conacul căreia din Oituz, fusese instalat comandamentul Diviziei 15 Infanterie. Din această relație s-a născut la Bârlad, la 20 noiembrie 1917, un copil, Dan Ulise Grigorescu, devenit peste ani un apreciat artist fotograf. În anul 1918 Eremia Grigorescu a divorțat de soție și s-a căsătorit cu Elena Negropontes, recunoscând totodată și copilul.

în anul 1919, cu puțin înaintea morții generalului, Elena și Eremia Grigorescu au fost nași de căsătorie a căpitanului de artilerie Ion Tâmpeanu cu cea care avea să devină celebra Elena Lupescu.^{[3]:p. 147}

La 29 august 1924, generalul Grigorescu a fost reînhumat în sarcofagul central din Mausoleul de la Mărășești. Pe placa tombală este înscrisă inscripția: „Străjerii de la Poarta Moldovei, care au pus stavilă poporului vrăjmaș făcând stâncă împrejurul meu, am scris cu sânge pe crestele de la Slănic, Oituz și Cașin: «Pe aici nu se trece»”

După absolvirea școlii militare de ofițeri cu gradul de sublocotenent, Eremia Grigorescu a ocupat diferite poziții în cadrul unităților de artilerie (comandant de subunitate în Regimentele 2, 6, 10, 11, 9 și 1 Artilerie, Director al Pulberăriei Armatei) sau în eșaloanele superioare ale armatei: director al Artileriei în Ministerul de Război (1903-1907), comandant al Școlii de Ofițeri de Artilerie, Geniu și Marină (1907-1910), director al Direcției personal din Ministerul de Război (1910-1914), comandant al Brigăzii 3 Artilerie, comandant al Diviziei 14 Infanterie (1915); comandant al Diviziei 15 Infanterie (1915-1917); comandant al Corpului 5 Teritorial (1916).^[4][5][6][7]

Generalul Eremia Grigorescu în fața școlii comunale Grozești în 1916

În perioada Primului Război Mondial, îndeplinit funcțiile de comandant al: Diviziei 15 Infanterie în perioada 14/27 august 1916 - 25 decembrie 1916/7 ianuarie 1917, Corpului II Armată, în perioada 25 decembrie 1916/7 ianuarie 1917 - 28 decembrie 1916/10 ianuarie1917, Corpului IV Armată, în perioada 1/13 ianuarie - 11/24 iunie 1917, Corpului VI Armată, în perioada 11/24 iunie - 30 iulie/12 august 1917 și Armatei 1 în perioada 30 iulie/12 august - 1/13 iulie 1918.^[2]

S-a distins în mod special în cursul Primei bătălii de la Oituz și celei de-a doua bătălie de la Oituz, fiind decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, pentru modul cum a condus Divizia 15 Infanterie, fiind unul dintre primii generali decorați cu acest ordin (al doilea decret pentru generali, împreună cu generalul Paraschiv Vasilescu).

După Bătălia de la Mărășești, a vorbit armatei și a rostit aceste cuvinte memorabile:

„Timp de aproape două luni, prin rezistența îndârjită ce ați opus cu piepturile voastre la Mărășești și Muncelu năvălirii dușmanului cotropitor, ați făcut să se întunece visurile de cucerire ușoară a părții ce ne-a mai rămas din scumpa noastră țară. La Siret, în focul urii răzbunătoare, nesocotind lipsa sângelui, ați smuls biruința cea mare, ați făcut să reînvie în mintea tuturor amintirea glorioasă a străbunilor noștri, ați atras admirația lumii întregi. Din sângele vostru se va ridica, curat și măreț, o țară românească a tuturor românilor.”

Generalul Eremia Grigorescu alături de Regele Ferdinandasistând la defilarea voluntarilor ardeleni în vara anului 1917

Generalul Eremia Grigorescu alături de Regele Ferdinand și de Principele Carol, primind defilarea trupelor armatei după depunerea jurământului în vara anului 1917

A fost decorat:

„Pentru dispozițiunile judicioase date în ordinele de operațiune contra unui dușman mult superior în număr, infiltrând trupei prin energia și curajul său personal, încrederea în victorie.”

Înalt Decret no. 3055 din 27 octombrie 1917^{[8]:p. 61}

Pentru modul cum a condus Armata 1 în Bătălia de la Mărășeștidin vara anului 1917 a fost decorat cu clasa II a ordinului Mihai Viteazul .

„Pentru vitejia și destoinicia cu care a reușit să stăvilească ofensiva germană de la Mărășești, în vara anului 1917, luând comanda armatei în condițiuni foarte grele.”

Înalt Decret no. 227 din 12 februarie 1918

Generalul Eremia Grigorescu

·         1931: Nicolae Constantin Paulescu (n. 11 noiembrie, S.V. 30 octombrie, 1869, București – d. 19 iulie 1931, București) a fost un om de științăromân, medic și fiziolog, profesor la Facultatea de Medicină din București, care a contribuit la descoperirea hormonului antidiabeticeliberat de pancreas, numit mai târziu insulină.

Nicolae Constantin Paulescu s-a născut la 8 noiembrie 1869 în București pe Calea Moșilor nr. 69, părinții fiind Costache Paulescu, de profesie negustor și Maria Paulescu (născută Dan­covici). Nicolae C. Paulescu urmează clasele elementare la „Școala primară de băieți nr. 1, Culoarea de Galben” și, în 1880, se înscrie la „Gimnaziul Mihai Bravul” (Liceul Mihai Viteazul), pe care-l va absolvi în 1888.^[2]Încă din anii liceului, a dovedit o deosebită înclinare pentru științele naturale, pentru fizică și chimie, precum și pentru limbile străine, clasice și moderne.

Nicolae Paulescu a studiat medicina la Paris, începând cu anul 1888, obținând în 1897 titlul de Doctor în Medicină cu teza Recherches sur la structure de la rate (Cercetări asupra structurii splinei). A lucrat în spitalele din Paris, mai întâi ca extern la spitalul parizian „Hôtel-Dieu” (1891-1894) în serviciul profesorului Étienne Lancereaux, ilustru clinician și anatomo-patolog, și apoi ca intern (1894-1897) sau ca medic secundar (1897-1900) la spitalul Notre Dame du Perpétuel-Secours, fiind adjunct al profesorului Lancereaux și secretar de redacție al revistei Journal de Médecine Interne.^[2] În anii 1897-1898 a urmat și cursurile de chimie biologicăși fiziologie generală la Facultatea de Științe din Paris, obținând în 1899 titlul de Doctor în Științe cu lucrările Cercetări experimentale asupra modificărilor ritmului mișcărilor respiratorii și cardiace sub influența diverselor poziții ale corpului și Cauzele determinante și mecanismul morții rapide consecutivă trecerii de la poziția orizontală la cea verticală. În anul 1901, obține la Universitatea din Paris al doilea doctorat în științe cu dizertația Étude comparative de l'action des chlorures alcalines sur la matière vivante (Studiu comparativ asupra acțiunii clorurilor alcaline asupra materiei vii).

În anul 1900 se reîntoarce în țară și este numit profesor de Fiziologie la Facultatea de Medicină și Director al Clinicii de Medicină internă de la spitalul St. Vincent de Paul din București.

În anul 1902 își deschide cursul de Fiziologie cu prelegerea „Generația spontaneeși darwinismul în fața metodei experimentale” ^[2] iar în 1905 ține trei lecții faimoase („Finalitatea în biologie”, „Materialismul”, „Suflet și Dumnezeu”) ce vor alcătui volumul Noțiunile „suflet” și „Dumnezeu” în fiziologie^[2], publicat în același an și reeditat în 1944^[3] și 1999.^[4] Concepțiile sale antidarwiniene vor determina o aprigă polemică cu Nicolae Leon și Dimitrie Voinov în paginile revistelor Convorbiri literare și Spitalul.

Nicolae Paulescu a desfășurat o remarcabilă activitate de cercetare științifică în domeniul fiziologiei^[5], privind în special metabolismul glucidelor, patogeneza diabetului zaharat, rolul pancreasului în asimiliția nutritivă, coagularea sângelui, mecanismul morții subite ș.a. În 1906 a elaborat o metodă originală de extirpare a hipofizei la câine pe cale trans-temporală, care ulterior va fi aplicată în chirurgia hipofizei la om.^[6] Cercetările lui novatoare în chirurghia hipofizei, au inspirat, mai târziu, activitatea neurochirurgului american Harvey Cushing.^[7]

În sesiunea din 23 iulie 1921 a Societății de Biologie, Nicolae Paulescu prezintă în patru comunicări rezultatele cercetărilor sale privind acțiunea extractului pancreatic în cazurile de diabet, comunicări ce sunt publicate în revista Societății.^[8][9][10]Paulescu publică separarea unui principiu activ antidiabetic din pancreas, pe care îl denumește pancreina, și în numărul din 31 august 1921 al revistei de specialitate Archives Internationales de Physiologie,^[11][12] revistă cu apariție simultană în Franța și Belgia. În anul 1922, Paulescu obține, de la Ministerul Industriei și Comerțului din România, brevetul de invențienr. 6255 intitulat „Pancreina și procedeul său de fabricare”.^[13] În nici una din publicații, Nicolae Paulescu nu amintește de experimentele similare publicate de Israel Kleiner în 1915 și 1919.^[14]

Aceste publicații au precedat cu 8-10 luni anunțarea de către Fr. Grant Banting și Ch. Herbert Best din Toronto (Canada) a descoperirii insulinei.^[15] Bazându-se pe o traducere incorectă a textului articolelor publicate, Banting și Best neagă influența rezultatelor la care ajunsese profesorul Paulescu și afirmă că deși Paulescu a demostrat eficacitatea extrasului pancreatic în a reduce cantitatea zahărului sau a ureei din sânge a animalelor diabetice, el ar fi declarat că injecțiile nu ar avea efect:

„Paulesco has recently demonstrated the reducing effects of whole gland extract upon the amounts of sugar, ureea and acetone bodies in the blood and urine of diabetic animals. He states that injections into peripheral veins produce no effect and his experiments show that second injections do not produce such marked effect as the first. ”

— Banting FG & Best CH., Journal of Laboratory and Clinical Medecine, 1922 ^[16]

Comitetul de acordare a Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină [1] din anul 1923 îi recompensează pe Frederick G. Banting și John Macleod [2] pentru demonstrarea primului tratament eficace pentru diabet la om.

În ce-i privește pe Banting și Best, Ian Murray îi considera drept niște cercetători care au confirmat descoperirile lui Paulescu.^[17] Răspunzând campaniei internaționale inițiată de fiziologul scoțian Ian Murray,^[18][19] profesorul A.W.K. Tiselius, vicepresedinte al Fundatiei Nobel, recunoaște în 1969 meritele lui Nicolae Paulescu în descoperirea tratamentului antidiabetic, exprimându-și speranța că „opera de pionerat” a lui Paulescu va fi elogiată cum se cuvine de forurile științifice internaționale ^[20]. În cartea The Priority of N.C. Paulescu in the Discovery of Insulin,^[21] publicată în 1976 profesorul Ioan Pavel a prezentat documente incontestabile care atestă meritele lui Paulescu.

În anul 1990, Nicolae Paulescu a fost numit post mortem membru al Academiei Române.

Prof. univ.^[22] Constantin Ionescu-Târgoviște în articolul ”Despre știința lui Paulescu si neștiința altora”^[23] enumeră 20 de priorități medico-chirurgicale ale prof. Paulescu, între care:

1. 1897. Nicolae Paulescu demonstrează (contrar opiniilor unor autori ai timpului) că coagularea sângelui obținut din vena suprahepatică se face aproximativ în același timp cu coagularea sângelui obținut din vena portă sau din venele periferice;
2. 1897. Realizează, în colaborare cu Reynier, anastomoza mucoasei, cap-la-cap, a venelor, ureterului și coledocului.
3. 1897. Clasifică glandele vasculare în trei categorii și anume: a) glande de natură epitelială cu secreție exocrină și endocrină, exemplu ficatul și pancreasul; b) glande de natura epitelială cu secreție doar endocrină, exemplu tiroidași glandele suprarenale; c) glande de natura conjunctiv-limfatica care nu au canale excretorii, exemplu, splina, timusul sau ganglionii limfatici.
4. 1898. Elaborează un tratament pentru anevrisme în general și al anevrismului aortic în special, prin utilizarea injectiilor cu colagen (gelatina) steril, introdus subcutanat.
5. 1898. Priorități în studiul funcției tiroidei si tulburările asociate acesteia.
6. 1898. Priorități în cercetarea „specificitătii celulara în cancere”, adică dezvoltarea cancerului din celulele țesutului în care acesta apare, infirmând astfel teoria „indiferenței celulare”, adica a caracterului nespecific al acestei maladii.

Concepția politică a lui Paulescu nu este lipsită de controverse, în special datorită antisemitismului și susținerii extremei drepte.

În 1922, Paulescu a înființat, alături de Alexandru C. Cuza, Uniunea Națională Creștină, primul partid din Europa care a adoptat zvastica drept simbolul său oficial. Un an mai târziu, cei doi au pus bazele Ligii Apărării Naționale Creștine și au păstrat zvastica neagră în mijlocul tricolorului românesc ca însemn al noului partid. Paulescu a fost vicepreședintele Ligii și șeful filialei Ilfov, la a cărei inaugurare declara:

„România Mare e ca un fruct splendid de o frumusețe uimitoare. Dar ea poartă în sânul ei un parazit de curând pripășit care-i suge toată vlaga. Acest vierme neadormit e Jidanul, care îi otrăvește fiii în cârciumi nenumărate, care îi răpește fecioarele și le face să devină sterpe, care prin tot felul de speculații fură pâinea de la gura bieților Români și care, în sfârșit, prin Francmasonerie, prin Socialism, prin Bolșevism, încearcă să aducă pe acești jefuiți în starea urgisită de robi ai lui Iuda.”

— N.C. Paulescu, Apărarea Națională, 22 noiembrie 1925 ^[24]

„Pericolul evreiesc” este plasat de Paulescu în registrul sexualității interetnice :

„Și când cugeți că sunt cu sutele și cu miile sărmanele fecioare române, murdărite de jidani, și că ele nu îndrăznesc să denunțe pe acești monștri, din cauza rușinii care a pângărit pentru totdeauna sufletul lor dezonorat. Nenorocitele Margarite, violate de Fauști tăiați împrejur și respingători, ceea ce le așteaptă este mai întâi moașa jidoafcă care le mântuie prin avortare și care în același timp le suflă și ultima para, pe urmă Curtea cu jurați și în sfârșit ocna umedă, dacă prin sinucidere n-au pus un termen suferințelor lor de martire. ”

— N.C. Paulescu, Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul și Francmasoneria, 1913 ^[25]

Influența lui Paulescu asupra lui Corneliu Zelea Codreanu, fondatorului Legiunii Arhanghelul Mihail, a fost asumată deschis de acesta din urmă:

„Articolele profesorilor Cuza și Paulescu erau citite cu religiozitate de tot tineretul... erau adevărate transporturi de muniții prin care noi învingeam argumentările presei jidănești. ”

— Corneliu Zelea Codreanu, Pentru Legionari, 1936 ^[26].

Ca mentor^[27][28] al lui Corneliu Zelea Codreanu, Paulescu a fost martorul principal al apărării în procesul acestuia din 23 martie 1924. Cu această ocazie declara:

„Cauza ajunsă înaintea domniilor-voastre este conspirația Forțelor Oculte mondiale de a ni se lua dreptul la suveranitate și de a fonda aici în spatiul carpato-ponto-dunărean Israelul european. Israelul european: stat bi-național cu evreii clasa conducatoare și exploatatoare în calitate de națiune învingătoare și cu noi, românii, clasa subordonată și exploatată în calitate de națiune învinsă. ”

— citat de Șerban Milcoveanu în „Pentru ce a fost asasinat Corneliu Zelea Codreanu”, 2007 ^[29].

Pentru Paulescu, evreii erau păduchi care trebuiau eliminați de pe teritoriul țării:

„Scopul nostru este isgonirea Jidanilor. Deparazitarea nu s-ar putea face pe spinarea vecinilor care fiind și ei până peste cap de paduchi, ar refuza mortiș să mai primească și pe ai noștri. Ar trebui deci ca toate țările infectate de jidani să stabilească de comun acord o cloacă (în Palestina, în Africa sau în America) unde să-și poate fiecare arunca lăturile. ”

— N.C. Paulescu, Apărarea Națională, 1 februarie 1925 ^[30]

Nicolae Paulescu a fost membru în Senatul legionar^[31].

În anul 2005, după studierea scrierilor antisemite ale lui Nicolae Paulescu, organizația International Diabetes Federation a decis să renunțe la orice asociere cu Nicolae Paulescu și să nu accepte decernarea de premii în numele lui Paulescu la congresele organizației.

Laguesse în 1893 și Leonid V. Sobolev în 1899 au sugerat că insulele lui Langerhans (descoperite de acesta în 1869) produc o substanță care controlează metabolismul carbohidratilor.^[32]. Această substanță a fost numită "insulină" de belgianul Jean de Meyer în 1909. În 1903 John Rennnie si Thomas Fraser au incercat fara succes un tratament oral cu cu extras de cod (care are insulele separate de pancreasul exocrin). În 1904 au încercat injectarea hipodermica la om, dar au renuntat datorită efectelor secundare. În 1906, la Berlin, Georg Zuelzer a aplicat metoda precipitării proteinelor din extrasul pancreatic cu alcool și a testat acest tratament pe 8 pacienti, constatând eliminarea glicozuriei si cetonuriei, dar au renuntat din nou datorita efectelor secundare. În 1908 Ernest Scott a obtinut reducerea glucozei urinare la 3 câini cu extras de pancreas tratat cu alcool. Efectul hipoglicemiant al unui extract pancreatic injectat intravenos la câinele pancreatectomizat a fost demonstrat de Israel S. Kleiner (1915, 1919).^[33] Efectul unui extract pancreatic asupra corpilor cetonici și ureii (substante produse în diabetul zaharat dezechilibrat) a fost demonstrat de Paulescu (1921). Descoperirea unui extract pancreatic eficace în tratamentul diabetului la om îi aparține lui James B. Collip, care a lucrat sub îndrumarea lui John J.R. Macleod la Toronto în 1921.

„Pancreina” brevetată de Paulescu în aprilie 1922 era un extract apos al omogenizatului tisular de pancreas bovin, purificat (parțial) prin acidulare cu acid clorhidric și neutralizat cu hidroxid de sodiu. Acest preparat a fost administrat de Paulescu bolnavilor săi sub formă de clismă și nu a avut nici un efect asupra glicemiei.^[34] În 1916 Nicolae Paulescu a izolat substanța pe care a numit-o pancreină, injectând extractul său în vena jugulară a unor câini diabetici și observând că glicemia lor patologică a revenit temporar la normal.^[35] Impuritățile conținute de pancreină o făceau însă inutilizabilă pentru uz uman. Cu puțin timp după terminarea acestor experiențe, savantul român a fost mobilizat în armata română.^[36]După război, începând cu iulie 1921, a publicat patru articole în care își descria cercetările, ultimul dintre ele, cel mai detaliat, apărând la finele lui august 1921.

În 1901, după ce a primit o diplomă în medicină (1887) și doctorate în fiziologie (1898) și științe naturale (1899) de la Universitatea din Paris, Paulescu s-a întors în România, la facultatea de medicină a Universității din București.)</ref> și co-autor cu deja 18 ani în urmă, alături de președintele Academiei franceze de medicină (Etienne Lancereaux), al unui tratat de medicină și nosologie (1903)^[37], le făcuse cunoscute lumii și el, exact în aceeași perioadă, la cinci ani după succesele lui experimentale^[38]) în condițiile în care dascălul savantului român - Étienne Lancereaux - a fost primul care să sugereze că diabetul este o maladie care își are originea într-o afectare a pancreasului. Canadienii citiseră despre cercetările și rezultatele lui Nicolae Paulescu^[39], cum cunoșteau și despre rezultatele similare obținute de Israel Kleiner și, mai înainte, germanul Zuelzer și încă alții, însă cel puțin în cazul articolelor lui Paulescu nu fuseseră capabili să le înțeleagă corect (traducând greșit din limba franceză "non plus" din textul articolului lui Nicolae Paulescu, prin aproximativul "no bon". Pe de altă parte, canadienii au detectat totuși și defecte reale, obiective, în metoda, protocolul și interpretarea rezultatelor savantului român,^[39] și impulsionați de înaltele exigențe ale lui MacLeoad au sfârșit prin a ajunge la utilizarea terapeutică a unui extract purificat la care Paulescu, din lipsă de fonduri și sprijin multidisciplinar (biochimiști), n-a ajuns.

Insulina a fost purificată suficient pentru uzul clinic, pentru prima oară, de biochimistul canadian James B. Collip în decembrie 1921 prin tratarea omogenizatului tisular de pancreas bovin cu alcool, eter și din nou alcool. Acest extract și-a dovedit eficacitatea în mod spectaculos începând din ianuarie 1922, când a fost injectat de Frederick G. Banting bolnavilor de la Toronto General Hospital.

În ciuda contribuțiilor sale în domeniul metabolismului uman, Nicolae Paulescu este ignorat de școala de medicină și istoriografia științifică occidentale (de exemplu monografia "The Pancreas: An Integrated Textbook of Basic Science, Medicine, and Surgery" (Edited by H. G. Beger, A. L. Warshaw, M. W. Büchler, R. A. Kozarek, M. M. Lerch, J. P. Neoptolemos, K. Shiratori, D. C. Whitcomb, and B. M. Rau, Blackwell Publishing Limited 2008), o lucrare-mamut cu mai bine de 1000 de pagini și care debutează cu o istorie a contribuțiilor medicale la înțelegerea rolului și modului de funcționare ale pancreasului, numele românului Paulescu nu este menționat), care sunt pentru moment încă dominante în lume, și asta în virtutea unui dublu standard (vezi mai jos decizia "International Diabetes Federation" din 2005) care face ca, de exemplu, un savant austriac precum Max Clara, care s-a folosit în cercetările lui de cadavrele victimelor naziste^[40]să fie în continuare recunoscut (se păstrează astfel și azi în manualele de medicină și în atlasele de histologie occidentale încă numele celulelor descoperite de el - "celulele Clara") pentru contribuțiile lui; o dovadă a aceluiași dublu standard este și faptul că atlasul de anatomie întocmit de Eduard Pernkopf - un alt savant austriac și nazist înfocat^[40], tot atât de înfocat ca și colaboratorii lui^[40] în munca de întocmire a lucrării, despre care chiar și în 1990 "New England Journal of Medicine" scria că "este o lucrare excepțională de mare utilitate pentru anatomiști și chirurgi"^[40], dar la realizarea căreia s-au folosit cadavre furnizate de naziști (din care o minoritate erau evrei^[41]) - este și azi folosit, în ciuda simpatiilor politice naziste ale autorului. În mod similar, Herman Stieve, un cercetător german al efectelor stresului asupra sistemului reproducător și endocrin, a fost păstrat în funcția de director al Institutului de Anatomie din Berlin de noul regim al Republicii Federale Germania^[40], asta deși a folosit în cercetările lui cadavre furnizate de Gestapo, iar rezultatele cercetărilor lui pe cadavrele femeilor condamnate la moarte și stresate prin anunțarea datei execuției mai sunt încă și azi citate de unii cercetători occidentali^[40], în ciuda bestialității protocoalelor imaginate de medicul berlinez.

Nicolae Paulescu

Statuia lui Nicolae Paulescu, de lângă Facultatea de Medicină din București, dezvelită la 31 august 2001, în prezența președintelui Federației Internaționale de Diabet, Sir George Alberti

·         1943: A murit femeia pilot sovietica Ekaterina Budanova;(n. 1916).
* 1956: József Babay (n. 28 noiembrie 1898, Nagyatád - d.19 iulie 1956, Budapesta) a fost un scriitor, romancier, poet și dramaturg maghiar.
* 1957: Curzio Malaparte (9 iunie 1898, Prato – 19 iulie 1957, Roma) a fost un aventurier, ziarist, regizor^[8], scriitor și diplomat italian.

A studiat la Collegio Cicognini și la Universitatea Sapienza din Roma. A luptat în Primul Război Mondial, apoi a urmat o carieră în diplomație, pe care a abandonat-o în favoarea jurnalismului și a literaturii.

În 1920 a aderat la Partidul Național Fascist și a devenit pentru un timp teoretician al fascismului integral^[9]. În 1924 a înființat publicația La Conquista dello stato, apoi, în 1926, împreună cu Massimo Bontempelli, revista 900, publicație de avangardă, la care au colaborat Pablo Picasso, James Joyce sau dadaiști, ca Soupault.

În 1930 a fost directorul ziarului La Stampa. Conflictul dintre el și fascism a început în momentul în care a denunțat abuzurile lui Mussolini, și a atins punctul culminant în 1931, când a publicat în Franțavolumul Tehnica loviturii de stat, în care i-a atacat pe Hitler și pe Mussolini.

Această libertate de opinie va fi plătită scump, prin interzicerea publicării volumului în Italia și în Germania. În 1933, a fost pedepsit de Mussolini cu deportarea pe timp de 5 ani în insula Lipari. Pe acest considerent, după război a răspândit zvonul că ar fi fost antifascist. În realitate, deportarea fusese ordonată pentru că imitase în public gesticulația de cezar a Ducelui Suprem, protectorul său. Însă, ministrul de externe, Ciano, a intervenit în favoarea sa și a fost eliberat după numai 3 luni. Mai mult, l-a plătit pentru a face propagandă regimului.^[10]A mai fost închis în 1938, 1939, 1941 și 1943 la închisoarea Regina Coeli.

Trimis pe front în calitate de corespondent oficial al ziarului Corriere della sera, nici nu a ajuns pe front. Pentru a afla situația din România a făcut cunoștință cu atașații Noti Constantinidi, Mircea Berindei și Dinu Cantemir de la Ambasada României la Helsinki. Ultimul i-a oferit informații despre situația din iunie 1941 de la Iași.

În septembrie 1941 se înapoiază în insula Capri unde avea o vilă luxoasă și de unde trimitea în continuare corespondența de război.^[11]Deoarece acest lucru devenise deja cunoscut, un înalt funcționar al Ministerului Culturii îi scria directorului de la Corriere della sera să pună capăt corespondențelor din Rusia ale d-lui Malaparte. Toată lumea știe că el se află la Capri.^[12]

După fuga lui Mussolini, Malaparte s-a alăturat grupurilor comuniste din rezistența antinazistă. A cerut Partidului Comunist să devină membru, dar a fost refuzat. Între timp, a devenit comisar de legătură între trupele americane și francez din sudul Italiei și autoritățile municipale din Neapole unde domnea mafia americano-siciliană. Romanul La Pelle (1949) reflectă această experiență.^[13]

Câțiva ani mai târziu va deveni adept al lui Mao Zedong, va pleca în China și se va întoarce propagandist al comunismului. Se îmbolnăvește grav de tuberculoză și, de pe patul de moarte, solicită din nou să intre în Partidul comunist, cerere care-i va fi aprobată. Totodată, cere Vaticanului să se convertească la catolicism, iar dorința îi este îndeplinită

Lucrări în limba română:

• Soarele e orb Editura pentru literatura Universala Bucuresti 1967
• Tehnica loviturii de stat, Editura Nemira, 1996, 2007
• Pielea, Editura Univers, Colecția Cotidianul, 2007
• Kaputt, Editura Nemira, 2008

Curzio Malaparte

* 1961: 

·         1965: Primul preşedinte al Coreei  de Sud a murit în exil. Fostul lider al Republicii Coreea de Sud, Syngman Rhee, a murit în exil în SUA,in Hawaii, la vârsta de 90 de ani. În 1948,  Rhee a devenit primul presedinte al  Coreei de Sud, după alegeri  în care a câştigat 180 din cele 196 de voturi ale membrilor Adunării Naţionale.
* 1966: Iuliu Moldovan (n. 15 iulie 1882, Bogata, Mureș - d. 19 iulie 1966, Cluj) a fost un medic român, membru corespondent al Academiei Române în 1920.

La încheierea Primului Război Mondial, între anii 1919-1920 a organizat „Serviciul Sanitar și de Ocrotire”, din Ardeal.

Între anii 1932-1947 a fost președintele Asociației Transilvănene pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA). Adunarea Generală de la Deva (1932) a ales ca președinte pe Iuliu Moldovan. „Neamul – după profesor Iuliu Moldovan – este o comunitate de sânge, tradiții, spațiu și destin ... Individul este încadrat în familie și neam prin sânge, tradiție și destin. Aceste legături nu le poate rupe nimeni decât rupând legile firești.“ În perioada lui de președinție (1932 - 1947) au fost create școlile țărănești și organizația pentru tineri „Șoimii Carpaților“ (la inițiativa lui Iuliu Hațieganu.) Pentru îmbunătățirea activității Astrei a inițiat consfătuirile anuale sau bianuale cu președinții de despărțăminte. În timpul președinției sale a luat loc la Blaj, în ziua de 20 septembrie 1936, congresul general al Astrei cu ocazia aniversării a 75 de ani de existență, la care au participat Regele Carol al II-lea al României și principele moștenitor Mihai I al României. ^[2]

A fost fondatorul școlii de igienă și sănătate publică din Cluj. A descoperit, izolat și utilizat terapeutic reticulina (1948). președintele Asociației Transilvănene pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA)

Medicul Iuliu Moldovan

·         1976: Henri Catargi (n. 6 decembrie 1894, București - d. 19 iulie 1976, București) a fost un pictor român.

Henri H. Catargi a urmat liceul la Paris, și, deoarece tatăl său i-a condiționat studiul picturii de absolvirea unei facultăți practice, și-a luat licența în drept la Sorbona.^[2]

La revenirea în țară, a frecventat Academia Liberă de Pictură, avându-i ca profesori pe Gheorghe Petrașcu și pe Jean Al. Steriadi. În 1920 s-a reîntors la Paris, pentru a studia la Academia Julian. Acolo i-a cunoscut pe pictorii postimpresioniști francezi Édouard Vuillard, Paul Sérusier, pictorii Felix Vallotton, Maurice Denis, dar și pe Theodor Pallady, care a avut o mare influență asupra creației sale.^[2]

Prima expoziție personală a pictorului a avut loc la Paris, în 1922, după care artistul a început să își câștige faima atât în Europa, cât și în România, expunând la București, dar și la Moscova, Belgrad, Praga, Berlin, New Delhi, Cairo, Londra și Tokyo.^[3]

Arta lui Catargi a evoluat într-un mod destul de puțin obișnuit, lucrările din prima perioadă de creație au fost lucrări care țin mai mult de avangardă decât de modernism. Spre sfârșitul vieții, împins de nevoile materiale, a început să picteze în manieră realistă personaje în costume naționale, cu broboade, bibliotecare, reușind să se adapteze într-un mod superior tuturor condițiilor impuse de ideologie.^[4]

Prin Decretul nr. 514 din 18 august 1964 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne, pictorului Henri Catargi i s-a acordat titlul de Artist al Poporului din Republica Populară Română „pentru merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii, artelor plastice și cinematografiei”

* 1980: Ismail Nihat Erim (1912 – 19 iulie 1980) a fost un politician turc și jurist. A ocupat funcția de prim ministru al Republicii Turcia pentru 14 luni după lovitura de stat militară din 1971. A fost asasinat la Istanbul în 1980.

Ismail Nihat Erim

·         1982: Hugh Everett, fizician american (n. 1930)

·         1992:  Judecatorul  italian anti-Mafia,  Paolo Borsellino (n.1940), este  asasinat  de o bmba plasata de  Mafia  la  Palermo, in Sicilia.  Au fost ucisi impreuna cu el cinci ofiteri de poliţie.
* 1992: Allen Newell (n. 19 martie 1927 — 19 iulie 1992) a fost un cercetător american în domeniul informaticii și științelor cognitive care a lucrat pentru corporația RAND și pentru catedra de informatică de la Universitatea Carnegie Mellon. A contribuit la proiectul Information Processing Language (1956) și la două dintre primele programe de inteligență artificială, Logic Theorist (1956) și Rezolvitorul General de Probleme (1957) (cu Herbert Simon). A primit din partea ACM Premiul A.M. Turing împreună cu Herbert Simon în 1975 pentru contribuțiile lor deschizătoare de drumuri în inteligența artificială și în psihologia proceselor cognitive umane.

·         1993: Dionisie Mihail Pippidi (n. 17/30 decembrie 1905, Craiova - d. 19 iulie1993, București) a fost un arheolog, epigrafist și istoric român, membru titular al Academiei Române. A fost șef de săpături pe șantierul de la Histria.

A fost bursier al Școlii române din Roma între anii 1931-1933.

Dionisie Pippidi s-a căsătorit, în 1943, cu Liliana Iorga, una dintre fiicele lui Nicolae Iorga. Fiul lor este istoricul Andrei Pippidi.

·         1993: A decedat Jean Negulesco, regizor american de origine română, membru de onoare al Academiei Române (n. 1900)

* 2004: Ilie Cazacu (n. 1912, Hunedoara, Austro-Ungaria - d. 19 iulie 2004, Iași, România) a fost un rapsod (fluieraș) din Bucovina.

·         2006 - Actorul american Jack Warden, de două ori nominalizat la premiile Oscar şi cunoscut pentru rolul de jurat din celebrul film "Doisprezece oameni furioşi", a decedat. (n. 1920)

·         2006 - A murit Raoul Şorban, critic de artă şi scriitor, declarat "Cetăţean de onoare al statului Israel" şi "Drept între popoare", înalt titlu acordat de Israel celor care, în timpul celui de-al doilea război mondial, au salvat de la moarte evrei (“Invazie de stafii”) (n.04.09.1912).

·         2009 - A murit scriitorul american de origine irlandeză Frank McCourt, laureat al premiului Pulitzer pentru romanul "Angela's Ashes"

·         2010 - David Warren, australianul care a inventat "cutia neagră", a cărei analiză permite identificarea cauzelor accidentelor aeriene, a decedat (n. 1925)

·         2011: A decedat Arsenie Papacioc, duhovnic român (n. 1914). Din anul 1976, era duhovnicul Manastirii Sfanta Maria din Techirghiol. Părintele Papacioc a trecut prin pușcăriile comuniste, unde a pătimit alături de parintele Iustin Parvu, Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu, Nichifor Crainic, Mircea Vulcanescu si altii.

·         2014: James Garner (n. 7 aprilie 1928, Norman, Oklahoma – d. 19 iulie 2014) a fost un actor american de film și televiziune.

A luptat ca pușcaș marin în Războiul din Coreea și a fost rănit, ulterior fiind onorat cu o medalie pentru aceasta.

A jucat într-un număr de seriale într-o carieră întinsă pe parcursul a mai mult de cinci decenii. Acestea includ rolul lui Bret Maverick în popularul serial western-comedie al anilor '50, Maverick; Jim Rockford în dramacu detectivi, The Rockford Files din anii '70; și tatăl personajului lui Katey Sagal în 8 Simple Rules după moartea lui John Ritter. A jucat în nenumărate filme printre care Marea evadare (1963) cu Steve McQueen; The Americanization of Emily (1964) după scenariul lui Paddy Chayefsky și Victor Victoria (1982) în regia lui Blake Edwards și cu Julie Andrews ca parteneră; și Murphy's Romance (1985) cu Sally Field pentru care a fost nominalizat la premiul Oscar.

James Garner

James Garner la a 39-a ediție a Premiilor Emmy în septembrie 1987

·         2014: Skye McCole Bartusiak (28 septembrie 1992 – 19 iulie 2014)^[1] a fost o actriță americană de film și televiziune.

McCole Bartusiak s-a născut în Houston, Texas unde a trăit, până la moartea sa, alături de părinți, Raymond Donald Bartusiak și Helen McCole.

McCole Bartusiak a jucat în filmul Patriotul, cu Mel Gibson, în 2000. Mai târziu a interpretat rolul tinerei Marilyn Monroe în miniserialul TV Blonde, tot în 2001 a mai jucat în Don't Say a Word alături de Michael Douglas și Brittany Murphy. A interpretat rolul tinerei Charlie McGee în continuarea filmului Firestarter, Firestarter 2: Rekindled și pe cel al lui Megan Matheson în serialul de televiziune 24.

McCole Bartusiak a apărut în scurtmetrajul The Vest din 2003 și în Once Not Far from Home din 2005. A apărut și pe scenă, jucând în piesa de teatru The Miracle Worker alături de Hilary Swank.

TMZ și revista Variety anunțau la 19 iulie 2014 că McCole Bartusiak a fost găsită moartă într-un garaj din spatele casei în care locuia din Texas. Variety a menționat că ea "a murit în somn"; iar TMZ a precizat că nu se cunosc motivele decesului înainte de rezultatele testelor toxicologice

* 2016: Garry Kent Masciarelli (13 noiembrie 1934 – 19 iulie 2016) a fost un actor de film, televiziune și voce american.

Garry Marshall

Marshall in 2013

Bătălia de la Guadaleta

19 iulie 711

Bătălia de la Guadaleta a avut loc la 19 iulie 711 pe malurile Guadaletei, la sud de Peninsula Iberică, între trupele Califatului omeyyad şi cele ale regatului vizigot condus de Roderic. Omeyyazii au repurtat o victorie decisivă care a dus la căderea dramatică a reagtului vizigot şi a permis cucerirea Peninsulei Iberice de către musulmani.

În Africa de Nord, conducătorul omeyyad din Ifriqiyya, Musa ibn Nusayr a împins cucerire teritoriului până la Oceanul Atlantic la vest. A eşuat de a pune stăpânire peste Ceuta (un oraş autonom spaniol de pe coasta marocană, pe coasta mediteraniană a strâmtorii Gibraltar, în faţa Peninsulei Iberice, la aproximativ 15 km de coastele provinciei spaniole Cadix), dar a reuşit să cucerească în schimb Tanger.

  

Apoi a impus islamul unei populaţii unde predominau religiile tradiţionale, atât creştinilor cât şi evreilor. Contele Iulian, guvernatorul bizantin din Ceuta, s-a aliat cu Musa, probabil pentru a se răzbuna pe regele vizigot Roderic, care a încercat să-i dezonoreze fiica şi pe care îl considera ca uzurpatorul tronului vizigot.

De fapt, regatul vizigot se afla atunci în plin război civil, cu o nobilime care complota neîncetat împotriva regelui Roderic (fiul lui Theoderfred din Cordova), care preluase puterea după ce l-a răsturnat de pe tron pe predecesorul lui, Witizza (fiul regelui Egica).

În 710, generalul Tariq ibn Malik, în fruntea a 400 de oameni şi 100 de cai a debarcat în sudul Peninsulei Iberice cu intenţia de a testa şi pregăti cucerirea. Potrivit surselor spaniole, contele Iulian l-ar fi însoţit pe Tarik în timpul acestei expediţii în rolul de ghid.

În primăvara anului 711, Musa ibn  Nusayr l-a trimis pe Tarik ibn Ziyad să cucerească Peninsula Iberică, în fruntea a aproximativ 12.000 de oameni, în cea mai mare parte berberi. Tariq a debarcat la Gibraltar, probabil în noaptea de 27 spre 28 aprilie 712. După debarcare, acesta şi-a ars navele şi a ţinut un discurs soldaţilor lui, devenit celebru:

„O oameni, unde este portiţa de scăpare? Marea este în spatele vostru, şi pentru Dumnezeu nu aveţi decât sinceritate şi răbdare [...].”

În timpul debarcării musulmanilor, Roderic era prins cu stingerea unei revolte a bascilor la Pampeluna, în nordul Peninsulei. Ştirea acestei debarcări nu i-a venit decât peste două trei săptămâni. Atunci, s-a îndreptat spre sud, în marş forţat, pentru a-i opri pe omayyazi.

Între timp, Tariq a cucerit Algeciras şi Cadiz, apoi s-a îndreptat spre Sevilla. Rodric a organizat o armată de 30.000 de oameni la Cordoba şi a plecat în întâmpinarea omayyazilor conduşi de tenacele Tariq.

Ciocnirea dintre cele doă forţe adverse a avut loc la Guadaleta, aproape de Cadiz, deşi unii istorici susţin că ar fi avut loc în apropiere de Barbate, la Medinia-Sidonia sau în apropiere de laguna de la La Janda, în timp ce alţii propun Jimena de la Frontera sau malurile râului Guadarranque, la câţiva kilometri nord de Gibraltar.

Omayyazii au efectuat atacuri extrem de violente urmate însă de retageri rapide, în timp ce vizigoţii manevrau în masă. Fiii lui Witizza s-au retras din bătălie, preferând să trădeze, lăsând astfel descoperite flancurile armatei vizigote. Cavaleria omayyazilor, care reprezenta aproximativ o treime din efective, a pătruns atunci în breşa adânc creată, urmată imediat de infanterie, şi a produs pierderi majore forţelor vizigote, până ce invadatorii au reuşit să-l ucidă pe regele Roderic.

Consecinţele bătăliei de la Guadaleta au fost dramatice pentru vizigoţi şi pentru Peninsula Iberică vizigotă. Omayyazii au decimat nobilimea războinică vizigotă în timpe ce pierderile suferite de aceştia nu s-au ridicat la mai mult de 3.000 de oameni. Această victorie i-a permis de asemenea lui Tariq de a-şi reorganiza cavaleria şi de a primi noi forţe din Africa de Nord pentru a-şi întări efectivele cu aproape 5.000 de oameni trimişi de Nusayr.

Tariq a profitat din plin de pe urma acestei victorii strălucitoare şi a înaintat rapid, bazându-se şi pe o conjunctură extrem de favorabilă, prin faptul că în Peninsula Iberică avea loc un război civil. În plus, mulţi iberici au colaborat cu arabii, deoarece erau exasperaţi din cauza foametei şi a diverselor epidemii şi doreau o stabilitate politică, în special populaţia evreiască, persecutată de monarhia creştină, i-a primit pe arabi favorabil.

Cucerirea arabă s-a desfăşurat atât de repede încât vizigoţii, în stare de panică, nu au avut nici măcar răgazul de a-şi alege un nou rege!

Conducătorul arab a pus stăpânire în grabă pe Toledo, capitala vizigoţilor, după celebra bătălie de la Guadaleta, ceea ce marchează colapsul definitiv al regatului vizigot în Spania.

Doi ani mai târziu, către 714, Musa ibn Nusayr a debarcat în sfârşit la Algesiras cu o armată de 18.000 de berberi şi arabi şi a cucerit Zaragoza, pe care a rebotezat-o Medina Albaida Saraqusta, oraş integrat emiratului Cordova. S-a întâlnit cu Tariq la Talavera, care i-a înmânat prada bogată.

Cei doi şefi arabi au cucerit apoi majoritate din Peninsula Iberică, supusă în numele califului omayyad Al-Walid I. Doar în unele zone muntoase din nord s-au organizat unele nuclee de rezistenţă împotriva invadatorilor musulmani, în special în Cordilierii Cantabrici şi în Pirinei.

În anul 712, Musa i-a retras comanda lui Tariq asupra Peninsulei Iberice (Al-Andalus), numindu-l la conducere pe fiul acestuia, Abd Allah.

Musulmanii vor rămâne în Peninsula Iberică timp de aproape opt secole!

Sărbători

·         În calendarul en oie: Sf Cuv Macrina, sora Sf Vasile cel Mare; Sf Cuv Die; Aflarea moaștelor Sf Cuv Serafim de Sarov

·         În calendarul romano-catolic: Sf. Arsenie, pustnic

·         În calendarul Greco-catolic: Sf. Macrina, sora sf. Vasile cel Mare, cuvioasă († 380); Sf. Die, cuvios († 431)

RELIGIE ORTODOXĂ 19 Iulie

Sf Cuv Macrina, sora Sf Vasile cel Mare; Sf Cuv Die; Aflarea moaștelor Sf Cuv Serafim de Sarov

În aceasta luna, în ziua a nouasprezecea, pomenirea Preacuvioasei Maicii noastre Macrina.

Sora a sfântilui Vasile cel Mare (praznuit la 1 ianuarie) si a sfântului Grigorie de Nyssa (praznuit la 10 ianuarie), sfânta Macrina era cea mai mare din cei zece copii ai acestei familii de sfinti. La nasterea ei (anul 327), un personaj misterios i-a aparut in trei rânduri mamei ei, poruncindu-I sa dea copilei numele de Tecla, prima mucenita si modelul fecioarelor crestine (praznuita la 24 septembrie). Ea a pastrat secret acest nume si a dat copilei numele bunicii ei, Macrina cea Batrâna, care a fost ucenita a sfantului Grigorie Taumaturgul (praznuit la 17 noiembrie) si a trait câtiva ani in padurile din Pont, in timpul Marii Persercutii.

Aceasta sfânta, fiind împodobita cu frumusetea trupului si de neam bun, a fost logodita dupa un mire asemenea ei. Si numai cât se logodira, logodnicului ei, prin locuri straine, I s-a întâmplat moarte. Iar fericita Macrina, vrând altii multi sa o ia, si-a ales vaduvia, cu nimic ispitind-o dulceata nuntii. De aceea, osebindu-se de toata împreunarea lumeasca, traia cu maica-sa, silindu-se si nevoindu-se cu dumnezeiestile Scripturi, si hranind, ca o a doua mama, pe cei ce erau nascuti dupa dânsa, frati si surori. Caci, fiind de toti zece prunci, ea era mai mare. Si traind cu cuviinta si sihastreste pâna la cea de apoi rasuflare, catre Domnul s-a dus.

Tot în aceasta zi, pomenirea Preacuviosului Parintelui  Die, facatorul de minuni.

Sfântul Die s-a născut dintr-o familie de credincioşi în Antiohia – Siria, spre sfârşitul sec. al IV-lea. Încă din tinereţe s-a remarcat prin felul său de viaţă. Obişnuia să mănânce puţin şi nu în fiecare zi, stăpânindu-şi trupul prin privegheri şi neîncetate rugăciuni. Pentru aceste nevoinţe, Sf. Die a ajuns la despătimire şi a primit de la Domnul darul facerii de minuni.

În vremea aceea, Dumnezeu i-a apărut într-o viziune şi i-a dat poruncă să meargă la Constantinopol şi să-I slujească Lui şi poporului de-acolo. Astfel, Sf. Die s-a en oie într-un loc singuratic, în spatele oraşului, ducând război cu vrăjmaşul care dorea să-l gonească. Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea şi iată că toiagul său a înfrunzit, a început să crească şi a devenit un stejar falnic care a stat multă vreme în picioare, chiar şi după moartea lui.

Oamenii din împrejurimi veneau la sfânt pentru sfaturi şi cuvinte folositoare, găsind acolo tămăduire pentru neputinţele sufleteşti şi trupeşti. Sf. Die îi vindeca pe bolnavi cu rugăciunea şi tot ce primea dădea săracilor, nevoiaşilor şi celor bolnavi.

Chiar şi împăratul Teodosie cel Tânăr, auzind de faptele Sf. Die, a venit la el însoţit de Patriarhul Atticus al Constantinopolului (406-425) pentru a primi binecuvântare. Împăratul a vrut să construiască o mănăstire în locul unde se nevoia Sf. Die, aducând chiar cele necesare construcţiei. Apoi l-a hirotonit preot după care l-a numit egumen. În scurt timp, mulţi fraţi întru Hristos s-au adunat la mănăstirea Sf. Die. en oi lipsea pe atunci mănăstirii era o fântână. Călugării săpaseră multă vreme fără să găsească fir de apă dar prin rugăciunile sfântului Dumnezeu le-a dăruit un izvor de apă cristalină care a umplut fântâna până sus. Altă en , tot prin rugăciunile sale, sfântul a readus la viaţă un om înecat. Dumnezeu a făcut multe minuni prin Sf. Die.

Pe când era deja foarte bătrân, Sf. Die s-a îmbolnăvit grav. Şi-a luat rămas bun de la fraţi, a primit Sfintele Taine şi a rămas nemişcat în patul său ca şi când ar fi murit. Sfinţia Sa Patriarhul Atticus (prăznuit în duminica din săptămâna brânzei) a venit la mănăstire pentru slujba de înmormântare împreună cu Patriarhul Alexandru al Alexandriei care se afla pe atunci în Constantinopol. Dar sfântul părinte s-a ridicat de pe patul de moarte spunând că Dumnezeu i-a mai îngăduit 15 ani de viaţă. Foarte mult s-au bucurat fraţii la auzul acestor cuvinte.

Astfel, după încă 15 ani de viaţă, în care a păvăţuit, a vindecat şi a odihnit pe cei nevoiaşi şi neputincioşi, i-a fost anunţată plecarea sa la Domnul de către un bărbat en oie îmbrăcat în haină preoţească apărut în altarul bisericii. Mulţumind la Dumnezeu că I s-a arătat clipa morţii, Sf. Die s-a săvârşit în pace fiind înmormântat în mănăstirea sa.

Tot în aceasta zi, aflarea moastelor sfântului Serafim de Sarov.

Cel între sfinţi cuviosul părintele en oi Serafim de Sarov a fost un ascet rus care a en o în Mănăstirea Sarov (Rusia) în secolul al XVIII-lea, şi al cărui cult a cunoscut o mare răspândire în întreaga lume ortodoxă începând cu secolul XX. Este prăznuit în principal la 2 ianuarie, iar în unele biserici şi la 19 iulie, ziua aflării moaştelor sale 

Moastele sfantului Serafim de Sarov au fost descoperite in ziua de 3 iulie 1903. Zilele urmatoare a avut loc o mare procesiune la care au participat mai mult de 200.000 de en oie si familia regala a Rusiei. Sfântul a fost canonizat de Biserica Rusa in mod festiv la Sfânta Liturghie din 19 iulie 1903.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte en oi. Amin.

ARTE 19 Iulie

MUZICĂ 19 Iulie

Elvis Presley

Brian May

Brian May Star Licks BEST SOUND Instructional Video Full (1984): 

Sue Thompson (Eva Sue McKee)

George Hamilton IV

Vikki Carr (Florencia Bisenta de Casillas Martinez Cordona)

Commander Cody (Gordon Frayne)

Allan Gorrie

Bernie Leadon

Silver Pozzoli

 ÎNREGISTRĂRI NOI:

Devienne Bassoon Sonatas | Classical Music HD

Lollipops & Roses! (Jack Jones)(Lyrics+Song/Artist Info) Romantic 4K Music Video Album! H.D.

André Kostelanetz And His Orchestra ‎– The Way We Were And Other Great Movie Themes Of Today GMB

Vivaldi: Concerto in C for bassoon: For you, my friend

Tomaso Albinoni: Homage to a Spanish Grandee (Simon Standage, Collegium Musicum 90)

A Man & A Woman! (The London Pops Orchestra)(Lyrics+Song/Movie?Artist Info) 4K Music Video Album!

Успокаивающая и Расслабляющая Коллекция Музыки для Отдыха от Сергея Аверьянова

POEZIE 19 Iulie

Vladimir Maiakovski

Biografie Vladimir Maiakovski
Vladimir Vladimirovici Maiakovski (rusă Владимир Владимирович Маяковский) (Bagdadi, 19 iulie 1893 — Moscova, 14 aprilie 1930)- poet şi dramaturg rus

Adevărat „copil al secolului” Vladimir Maiakovski este poetul care „a săvârşit una dintre cele mai mari revoluţii literare cunoscute de istoria literaturii universale

S-a născut la 19 iulie 1893 în satul georgian Bagdadi care mai târziu în onoarea sa a fost numit Maiakovski. Tânărul Maiakovski încă din copilărie s-a obişnuit să respecte pe cei care muncesc, indiferent dacă erau de aceeaşi naţionalitate cu el, sau de alta. Tatăl poetului, Vladimir Konstantinovici Maiakovski, a lucrat timp de 17 ani la Bagdadi, ca brigadier silvic, prin cinstea şi iscusinţa sa precum şi prin ideile lui democratice, atitudinea prietenoasă în relaţiile cu cei din jur, şi-a câştigat respectul şi dragostea ţăranilor localnici. „Din copilărie am înţeles limpede — îşi aminteşte sora poetului, Ludmila Vladimirovna Maiakovski — că munca este baza vieţii. Familia noastră avea un mare respect pentru muncă... Dragostea pentru muncă, înţelegerea înaltei ei meniri, ne-a fost sădită şi cultivată în suflet de părinţi prin pilda lor". În 1902 Maiakovski se înscrie la şcoala din Kutais unde va studia până în 1906 când tatăl său moare de septicemie. Astfel în 1906 se mută la Moscova împreună cu mama şi cele două surori mai mari Olga si Ludmila unde-şi va termina studiile până în 1908. În acelaşi an se înscrie în Partidul Social Democrat Rusesc şi începe să scrie literatură marxistă. În 1909 este închis 6 luni pentru activităţi subversive. După eliberare abandonează politica pentru o perioadă şi se înscrie la Şcoala de Arte din Moscova (singura instituţie de învăţământ superior în care studenţii erau primiţi fără a prezenta „certificatul de bună purtare" eliberat de politie). Îndoindu-se de capacităţile sale de poet, el s-a avântat cu toată energia tinereţii spre pictură. Succesele lui Maiakovski, în special în desen, au fost excepţionale. Dacă ş-ar fi dorit, ar fi putut deveni pictor. Dar încă din 1911, el se întoarce de data aceasta definitiv, la vechea lui pasiune, poezia

1912 POSHCHOCHINA OBSHCHESTVENNOMU VKUSU (O palma gustului public) 
1913 VLADIMIR MAIAKOVSKII TRAGEDIIA 
1915 OBLAKO V SHTANAKH (Norul cu pantaloni) 
1916 FLEYTA POZVONOCHNIK (Flautul vertebrelor) 
1916 PROSTAE KAK MYCHANIE 
1916 VOINA I MIR, (Războiul si lumea) 
1917 CELOVEK (Omul) 
1918 ODA REVOLYUTSI (Oda revoluţiei) 
1918 MISTERIIA-BUFF( Comediile Misterul buf) 
1918 POET ROBOCII (Poetul muncitor) 
1918 LEVII MARCH (Marşul de stânga) 
1921 Poemul 150.000.000 
1922 LIUBLIU 
1923 PRO ETO (Despre asta) 
1923 LIRIKA 
1924 VLADIMIR ILYITSH LENIN 
1924 Maiakovski si poeziile sale 
1924-1925 PARIZ 
1925 SOBRANIE SOCHINENII (4 vol.) 
1926 KAK DELAR STIKHI 
1926 MOYE OTKRYTIYE AMERIKI 
1927 HOROSHO! 
1928 KON-OGON 
1929 KLOP (Ploşniţa) 
1930 BANYA (Baia) 
1930 VO VES GOLOS (În gura mare) 
1934-1938 POLNOE SOBRANIE SOCHINENII, (13 vols.) 
1978 SEMYA MAIAKOVSKII V PISMAKH 
1982 V.V. MAIAKOVSKII I. L.IU. BRIK - Corespondenta dintre Vladimir Maiakovski şi Lili Brik intre anii 1915-1930 

Secretul tinereţii

"Tineretul" nu-înseamnă cei care
prin poiene dosite socot că
rostul lor e - în urlete asurzitoare -
să-şi clătească gâtlejul cu votcă.
"Tineretul" nu-înseamnă cei care
vor pocite veşminte să poarte,
primăvara, în nopţile clare,
bătând bulevarde...
Nu, nu-nseamnă că-s tineri aceşti
maimuţoi care-n zori roşcovane -
tot ce clocotă-n vinele lor tinereşti
irosesc în amor, după toane.
Tinereţe e asta?... Pospai!
Că ai optsprezece-ani? Poţi să ai.
Tineretul sunt cei
care astăzi - la luptă venindu-le rândul -
le vor spune acelor ce-au căzut pentru ei:
"Noi schimba-vom pământul!..."
Tinereţe! Eşti numele, harul
luptătorilor lumii, gata-n front să se-adune,
aprinzând viitorului farul
unor zile mai bune.

Ei şi!

Desface ochi cât baniţa
Gazeta... Parcă muşcă.
Ne mai împroaşcă graniţa
miros de praf de puşcă.
Aceste ştiri, cu miile,
ne-nvaţă în furtună.
Ni-s bune bucuriile,
tristeţea nu e bună.
Furtunile istoriei,
oceanul cât l-or bate,
cu vasele victoriei
le-om spinteca pe toate.

Să dea socoteală!

Tobe războinice-n lume dau sfoară.
Zăngăne arme să-nceapă măcel.
Rob după rob,
În fiece ţară
e spintecat de oţel.
Dar de ce –
foame, frig,
viaţă grea,
şi-opărită cu sânge lumea-şi poartă jelania?
Doar pentru că
undeva,
cineva,
vrea şi Albania.
Omul pe oameni îi muşcă-nrăit,
lumea se năruie ca o baracă,
doar pentru ca
prin Bosfor,
gratuit,
vase străine să treacă.
Ciuntit
văd pământul
ca un trunchi fără braţe,
strivit ca omida,
gemînd ca dihania,
doar pentru ca
cineva
să înhaţe
Mesopotamia.
În numele cui, stăvilarul puhoaielor
l-a spart ăst cizmoi, bădăranul?
Dumnezeu?
Libertatea-i stăpânul
războaielor?
Banul!
Când,
tu frunziş de pe creanga lor goală,
tu mugurul bun, tu altoiul,
când ai să-i chemi să dea socoteală:
De ce războiul?

Elena Ștefoi, poetă, publicistă și diplomată româncă

Biografie

Nastere: 19 iulie 1954, Boroaia, judetul Suceava 
A absolvit in 1973 Liceul „Nicu Gane din Falticeni, iar in 1980 Facultatea de Psihologie din Bucuresti. Debuteaza in 1975 in revista „Amfiteatru cu o pagina de versuri, prezentata fiind de Constanta Buzea, iar editorial in 1983, la Cartea Romaneasca, cu volumul Linia de plutire, care primeste Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor.

Dupa absolvirea facultatii este, un timp, profesoara (1980-1987), apoi corector, iar din 1990 jurnalist. Lucreaza actualmente in colegiul redactional al revistei „Dilema. Este comentator politic in cadrul redactiei bucurestene a postului de radio „Europa libera . Scrie si proza scurta (dar are in pregatire si un roman), eseu politic, cronica literara. Poezia sa este cunoscuta peste hotare prin traduceri aparute in antologii sau reviste din Anglia, S.U.A., Germania, Austria, Polonia, Ungaria, Suedia, Franta.

Poezia Elenei Stefoi este un triumf impotriva liricii asa-zis feminine. Cultiva inesteticul, apoi negarea, apocalipticul, urletul existential, tipatul dezamagirii. Accentele expresioniste sunt cultivate cu predilectie sub semnul himericului cosmaresc, al uratului. Unui asemenea spatiu poetic ii corespunde un text adecvat: „discursul poetic are o complicatie premeditata, cu intortocheri studiate ale imaginarului, cu treceri surprinzatoare dintr-un regim intr-altul al lui (Radu G Teposu). Refuzand o anumita estetica, pe cea traditionala, considerata depasita, in fondpoeta ne propune o alta estetica, provenita din sinceritatea tensionata a actului liric. Aceasta sinceritate ii permite patrunderea in viscerele sentimentului si ale textului. Toposul cel mai frecvent in linia de plutire a Elenei Stefoi. reluat in cele mai multe texte, parc a fi frica; orice aducere in discurs a unui semn scriptura!, in loc sa dea acea senzatie de descarcare a nervilor, acea senina regasire a sinelui in altul, da, dimpotriva, asa cum o atesta vocea autoreferentiala, o stare cu totul contrara, un frison neplacut ca si cum scrierea ar fi devenit, fie si numai prin anticiparea intamplatoare a actului, o tortura launtrica inexplicabila. De aceea, descrierea poemului (de care intotdeauna frica ne va fi) se deruleaza exorcizam in dublu registru; ca o defensiva a eului ce nu-si poate afla o alta cale de manifestare si, in mod simultan, ca o fireasca ofensiva a textului asupra realului. intre doua imperative (ar trebui sa ma apar si ar trebui sa ma tem), nu exista decat optiunea oarba a descrierii nude a ceea ce i se intampla subiectului, acest act substituindu-se, probabil, unei adevarate soteriologii: (Ar trebui sa ma tem cum se temea bunicul de farmece, spui, ar trebui sa-mi pregatesc bocancii pentru marsul in forta. Sub perna ta cateva fictiuni dolofane / sapa o groapa ori de cate ori ai neaparata nevoie / de liniste. Si tot ele, cu randul, iti gadila talpile.

Volume de versuri publicate: 

Linia de plutire, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1983; 
Repetitie zilnica, Bucuresti, Editura Eminescu, 1986;
Schite si povestiri, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1989; 
Cateva amanunte, Bucuresti, Editura Albatros, 1990.

Nici o viziune ca lumea a aparut in volumul Linia de plutire, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1983.
Vorbele si mireasma lor categorica a aparut (in aceasta forma) in volumul Schite si povestiri, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1989.

REFERINTE

„La Elena Stefoi o anumita rigoare a rostirii se insoteste cu o evidenta rigoare a principiilor. A principiilor morale. (Oamenii «cu principii» nu au disparut, desi par a fi la moda cei fara.) Poezia Elenei Stefoi ofera spectacolul unui om tinar care strabate lumea ingindurat. ingrijorat. Jocurile ei sarace si bucuriile ei retinute cad sub umbra acestei ingrijorari. Poetul nu raspunde numai de soarta cuvintelor. Raspunde, daca simte aceasta chemare, si de soarta oamenilor. in fata revarsarilor de cuvinte ale altora, pline de spirit — de spiritualitate, de tinerete, de vitalitate — cele citeva vorbe ale poetei se retrag sfioase. Sfioase, in umbra lor, si tari."
FLORIN MUGUR

Cariera diplomatică:

Consilier al ministrului Afacerilor Externe (1997-1998)

Consul general al României la Montreal (1999-2001).

Din 2005 Excelenţa Sa, Doamna Elena Ştefoi, este Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al României în Canada.

Volumele publicate:

„Linia de plutire”
(Cartea Românească, 1983)
 
„Repetiţie zilnică”
(Editura Eminescu, 1986) 

„Schiţe şi povestiri” 
(Cartea Românească, 1989)
 
„Câteva amănunte” 
(Editura Albatros, 1990)
 
„Alinierea la start” 
(Cartea Românească, 1996)
 
„Drept minoritar, spaime naţionale”
(un dialog cu senatorul UDMR Frunda Gyorgy; Kriterion, 1997)

„În urma învingătorilor” 
(Paralela 45, 2005), antologie de poezie din perioada 1983-2005
 
„Undeva în alt plan” - „Somewhere in a Different Realm”
(Paralela 45, 2008 ), ediţie bilingvă
 
Premii literare:
 
Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut, 1983.

Premiul Asociaţiei Jurnaliştilor de Limbă Ungară din România, 1997.

Poem de tranziţie

Într-o parte foc într-o parte apă
la mijloc o lamă de cuţit
pe care ca o ciupercă tânără culeasă în zori
se desparte sufletul meu de draga lui rădăcină

în flăcări se pierde un ghem otrăvitor de cuvinte
în valuri se îneacă o înţelegere

de care n-are nimeni nevoie
pe micul meu Macintosh vezi o anumită fereastră
doar după ce ai închis ferestrele atotştiutoare
de dinainte

dar undeva în cenuşa ori în mâlul Cortinei de Fier
se minunează de sine însăşi o mână

care tocmai a învăţat alfabetul.

Elena Ştefoi, În urma învingătorilor,

Editura Paralela 45, 2005, p. 222


La vânătoare de rămăşiţe

O sihăstrie înălţată cu greu
de la coperta întâi la coperta a patra
în prag magice stratageme de tinereţe
viscolul în care ne-am întâlnit
lăcomia ce înmugurea universul
în ziua aceea de vară de-a lungul falezei

de pe turlă pleacă odată cu tine
eternitatea la vânătoare de rămăşiţe
spre tolba ei de duzină tânjesc
herghelii de ciclopi şi bacante
roiuri esopice legând între ele
semnele negre străine pătrate pe hartă

într-o chilie la marginea patului
orbecăie sintaxa alternativă
şi în propriul său nimb
ca pe o scrumieră improvizată
uitat de Dumnezeu mocneşte
trecutul nostru comun.

Elena Ştefoi, În urma învingătorilor,

Editura Paralela 45, 2005, p. 226


Circuitul compromisului în natură

Ceva anume o mănuşă solzoasă un pericol diform
atrage cuvintele compromise ceaţa

din dicţionarele lumii
pe un munte de măşti se căzneşte soarele să răsară
razele lui se pierd pentru încă un anotimp

una de alta
mintea se pune bine cu toate variantele morţii
sufletul doar cu tăişul confuz al celei din urmă epoci istorice

fericiţi vom fi de frică să nu se răzbune
nefericiţi de frică să nu ajungem s-o răzbunăm.

Elena Ştefoi, În urma învingătorilor,

Editura Paralela 45, 2005, p. 231


În faţa instanţei

Ştiu unde sunt
albele spaţii din textul oarecum mediocru
pe care mai mândră decât dictatorii
şi vajnică foc moartea îl poartă în spate
m-au ferit mereu de legături inutile
de credinţa duşmănitoare de profitabila şovăială

cu tabieturi de judecător zilnic le tot aruncasem
ca pe o cutie goală de somnifere
permise numai handicapaţilor
cu lipsa de umor a condamnatului pe nedrept
le voi scoate acum din gunoi
dovedind că există că mă cunosc
şi nu s-au dezis încă de mine.

Elena Ştefoi, În urma învingătorilor,

Editura Paralela 45, 2005, p. 242


La mijloc de drum

Un alt timp altă ierarhie a măştilor
bătrânii susţin că natura însăşi
e pe cale să-şi piardă simţul măsurii

nou-născuţii nu văd pe celălalt mal
decât reptile cu faţă umană jucării

de desfăcut în bucăţi

alergând de la unii la alţii se bâlbâie memoria mea
muşcă ţărâna flutură steagul victoriei
o călăuzeşte un nor ironic înţesat cu lozinci
o soarbe o groapă provocatoare în care

colcăie noile coduri

am dorit să-i înţeleg şi să-i apăr pe cei dinainte
îi voi putea oare face să plângă de bucurie

pe cei care vin?

Elena Ştefoi, În urma învingătorilor,

Editura Paralela 45, 2005, p. 246

TEATRU/FILM 19 Iulie

Toti fiii mei Teatru radiofonic dupa Arthur Miller

Praznicul ciubotarului - Thomas Dekker

GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR 19 Iulie

Nae Lăzărescu și Vasile Muraru la dentist/sexolog

Horatiu Malaele Cercul de Marin Sorescu

Politistul Scofala

GÂNDURI PESTE TIMP 19 Iulie

V. V. Maiacovski – Citate:

A.J. Cronin – Citate:

Francesco Petrarca – Citate:

Arsenie Papacioc – Citate: