MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU DUMINICĂ 11 AUGUST 2019

Bună dimineața, prieteni!

Mulțumesc pentru aprecierile făcute la adresa materialelor selecționate și prezentate de mine!

Mulțumesc  Domnului pentru clipele frumoase oferite cu prikejul vizitei fiicei noastre Alina Mihaela în România, dar, iată a sosit clipa când trebuie să plece la ea acasă, în Cordoba, Spania și noi, părinții să o conducem la aeroport!
Îl rugăm pe Domnul să o conducă și să o apere pe fiica noastră Alina Mihaela de cel rău, iar nouă să ne mai ofere astfel de ocazii în care să ne bucurăm de prezența ei lângă noi! Doamne ajută!

ISTORIE PE ZILE 11 August

Evenimente

·         3114 î.Hr.: Începe calendarul lung mesoamerican, un calendar nerepetitiv, folosit de mai multe culturi pre-columbiene mesoamericane, în special de catre maiasi . Din acest motiv, uneori este cunoscut sub numele de calendarul maiaș de lungă durată. Acest calendar a început  cu 3.000 de ani înainte ca civilizația Maya să existe, din data de 11 august 3114 i.Hr. în calendarul gregorian. Mitologia  maiasa  consideră acea zi ca dată mitologică a creației. Calendarul lung mesoamerican este un calendar nerepetitiv calculat în baza 20 și 18 folosit de mai multe culturi pre-columbiene mesoamericane, în special de mayași. Din acest motiv, uneori este cunoscut sub numele de calendarul mayaș de lungă durată. Acest calendar începe cu 3.000 de ani înainte ca civilizația Maya să existe, din data de 13 Baktun, 0 Katun, 0 Tun, 0 Uinal, 0 Kin, 4 Ahau 8 Cumku care este 11 august 3114 î.Hr. în calendarul gregorian. Mitologia mayașă consideră acea zi ca dată mitologică a creației. Calendarul a fost utilizat pe scară largă în cadrul monumentelor. Creația precedentă a omului s-a încheiat la data din calendarul lung de 12.19.19.17.19. Un alt 12.19.19.17.19 va avea loc pe 20 decembrie 2012, urmat de începerea celui de-al 14 Baktun (B’ak’tun) 13.0.0.0.0 pe 21 decembrie 2012. Există doar două referiri la creația curentă din al 13-lea B’ak’tun în două inscripții maiașe fragmentare: Monumentul 6 de la Tortuguero și recent descoperita Scară Hieroglifică 2, blocul V (de la Corona).

·         106: O diplomă militară romană, descoperită la Porolissum, atesta că, la această dată, se constituise provincia romană imperială Dacia.  Porolissum a fost un oraș roman din Dacia. Stabilit ca tabără militară în anul 106 d.C., în timpul războaielor daco-romane ale lui Traian, orașul s-a dezvoltat repede prin intermediul comerțului cu băștinașii daci, și a devenit capitala provinciei romane Dacia Porolissensis în 124 d.C. Situl este unul dintre cele mai mari și mai bine păstrate din România. Se găsește pe Măgura Pomăt de pe teritoriul satului Moigrad-Porolissum, respectiv a comunei Mirșid, județul Sălaj.

·         355: Generalul roman Claudius Silvanus, acuzat de trădare, se proclamă împărat roman împotriva lui Constanțiu al II-lea. A fost inlaturat dupa 28 de zile, prin mituirea unor soldați din garda sa, fiind atacat în palatul său si masacrat. Constanțiu al II-lea (Constantinus Flavius Iulius, n. 7 august 317 – d. 3 noiembrie 361), împărat roman (337-361), a fost cel de-al doilea fiu al lui Constantin cel Mare și al Faustei.

·         490: Are loc batalia de la raul Adda, in apropiere de actualul  oras Milano, intre gotii lui Teodoric cel Mare, aliati cu Alaric al II-lea  si  Odoacru, din tribul germanic al scirienilor, care în 476 devenise primul rege al Italiei  (476-493). Odoacru a fost învins  și  forțat sa se refugieze la  în Ravenna, unde Theodoric l-a asediat.

·         1492:  Primul Conclav Papal ținut în Capela Sixtină de la Vatican, a decis alegerea lui Roderic Borja ca papă, sub numele de Alexandru al VI-lea, ca succesor al lui Inocențiu al VIII-lea. Roderic Borja (redenumit Rodrigo Borgia), era descendentul unei familii nobile catalane, atestată din secolul al XIII-lea, fiu al lui Jofre Lançol și al Isabellei Borja, și nepot de soră al Papei Calixt al III-lea (fostul cardinal Alfonso Borja, la vremea nașterii nepotului său). În anul 1494, Papa Alexandru al VI-lea a folosit coridorul secret din „Pasajul Borgo” dintre Vatican și fortificația învecinată Castelul Sant’Angelo, pentru a scăpa cu viață la invazia trupelor lui Carol al VIII-lea al Franței.Istoria papei Alexandru al VI-lea a reținut mai mult poveștile de alcov – nu puține reale. E cunoscut pentru orgiile pe care le-a organizat, în special una din anul 1501, intitulata „Turnirul Curvelor”, în care se ofereau premii celui care se culca cu cele mai multe dintre prostituatele participante. Un alt hobby al acestui papă, era sǎ se uite la cai în timp ce se împerecheau. Prin anul 1470 începe relația sa cu Vanozza Catanei, mama celor patru copii ai sǎi: Juan, Caesar, Lucrezia și Jofre, care aveau sa devina renumiti in Istoria Vaticanului. Papa Alexandru al VI-lea (n. 1 ianuarie 1431, Xativa, lângă Valencia, Spania; d. 18 august 1503, Roma) este numele sub care a devenit Papă al Bisericii Catolice Roderic Borja, descendent al unei familii nobiliare catalane atestată din secolul al XIII-lea, fiu al lui Jofre Lançol și Isabella Borja, și nepot de soră al Papei Calixt al III-lea (fostul cardinal Alfonso Borja, la vremea nașterii nepotului său).Roderic Borja s-a stabilit în Italia în timpul pontificatului unchiului său, Calixt al III-lea. Borja s-a redenumit Rodrigo Borgia și a început o ascensiune ce se va încheia cu dobândirea, pentru unsprezece ani, a tiarei papale (1492-1503). În noaptea de 10 spre 11 august 1492, cardinalii reuniți în conclav la Roma îl alegeau cu o largă majoritate de voturi ca nou Papă: Alexandru al VI-lea, cel de-al doilea suveran pontif catalan. În anul 1494, Papa Alexandru al VI-lea a folosit coridorul secret din „Pasajul Borgo” dintre Vatican și fortificația învecinată Castelul Sant’Angelo, pentru a scăpa cu viață la invazia trupelor lui Carol al VIII-lea al Franței. Istoria papei Alexandru al VI-lea a reținut mai mult poveștile de alcov – nu puține reale. E cunoscut pentru orgiile pe care le-a organizat, în special unu din 1501, intitulat „Turnirul Curvelor”, în care 50 de dansatoare se dezbrăcau în jurul mesei la care se afla papa și familia sa. Aceștia aruncau cu castane pe jos, femeile mișunând pe podea precum animalele, și se ofereau premii celui care se culca cu cele mai multe dintre ele. Un alt hobby al acestui papă era sǎ se uite la cai în timp ce se împerecheau. A avut 7 copii nelegitimi și numeroase amante.

·         1690: Victoria coaliției otomano-tătaro-muntene conduse de Constantin Brâncoveanu în Bătălia de la Zărnești, împotriva armatelor imperiale comandate de generalul Donat Heissler. Coaliția îl impune pe Imre Thököly în funcția de principe al Transilvaniei. Constantin Brancoveanu a intrat a treia oară în Transilvania, cu o armată de 16 000 soldați, ardeleni, munteni și turci, și la 11 august a învins armatele  austriece și ale contelui Mihaly Teleki. După aceasta mare victorie, Imre Thököly a fost ales principe al Transilvaniei de către Dieta Transilvaniei  întrunită la Cristian, langa Brasov dar nu și-a putut menține poziția din cauza presiunii militare și politice austriece, care l-a susținut pe principele Mihai Apafi al II-lea.  În 1691 Thököly a părăsit definitiv Transilvania și s-a refugiat în Imperiul Otoman. Bătălia de la Zărnești (11/21 august 1690) a fost o bătălie dintre imperiul habsburgic și imperiul Otoman. Și este prima victorie otomană după o serie catastrofală de înfrângerii începută cu înfrângerea de sub zidurile Vienei (1683). La 15 aprilie 1690 murind voivodul Mihai Apafi, sultanul îl numește pe Emeric Thököly principe în Transilvania. În tabara imperialilor erau pe lângă cei 2000 de călăreți imperiali și 7000 de români și secui sub comanda lui Mihail Teleki. Trupelor imperiale conduse de generalul Donat Heissler. Trupele „otomane” erau formate din otomani, români, tătari și curuți. În flancul drept erau tătarii, în centrul otomanii (15-20.000) și în flancul stâng muntenii (2000) și Emeric Thököly cu un număr neprecizat de curuți (oricum nesemnificativ). De cealaltă parte oastea lui Donat Heissler era aranjată pe 2 linii paralele, în față cavaleria imperială bine dotată și în spate era cavaleria ușoară din secuime (români și secui). La luptă a participat însuși voivodul Constantin Brâncoveanu, care se pare că a fost și strategul întregului război prin care s-a stopat seria incredibilă de victorii ausriece asupra turcilor

·         1786: Capitanul Francis Light  fondeaza colonia  britanică din  Penang, in Malaezia. In prezent Penang este un stat al  Malaeziei  situat pe coasta de nord-vest a peninsulei Malaezia, la  strâmtoarea Malacca. Puternic urbanizat  și industrializat, este unul dintre statele cele mai dezvoltateși mai importante punct de vedere economic din aceasta  țară, precum și o destinație turistică înfloritoare. 

·         1804: Francisc al II-lea își asumă titlul de primul împărat al Austriei. Francisc I al Austriei  din dinastia de Habsburg-Lothringen, (n.12 februarie 1768  – d. 2 martie 1835), a fost primul împărat al Imperiului Austriac (1804-1835) și, înainte de aceasta, ultimul împărat romano-german al Sfantului Imperiu Roman de Natiune Germana (1792-1806), sub numele de Francisc al II-lea (Franz II). Alături de demnitatea de împărat, a fost totodată rege al Boemiei, rege al Ungariei, mare principe al Transilvaniei etc. Francisc I și-a continuat rolul de opozant marcant al Franței în timpul razboaielor napoleoniene și a mai suferit cateva înfrângeri dupǎ Austerlitz. Căsatoria ficei sale Maria Luiza de Austria cu Napoleon din rațiuni de stat pe 10 martie 1810 este cu certitudine cea mai severǎ înfrângere. Dupǎ abdicarea lui Napoleon ca urmare a războiului celei de-a sasea coaliții, Austria a participat drept statul proeminent al „Sfintei Aliațe” la Congresul de la Viena, care a fost marcat vizibil de Kemens Wenzel, cancelarul lui Francisc, prinț de Metternich. Epilogul acesteia este trasarea unei noi harți a Europei si restaurarea domeniilor stravechi ale lui Francisc (cu excepția Sfântului Imperiu de natiune germana, care fusese dizolvat).

·         1839: S-a înfiinţat, la Paris, “Societatea pentru învăţătura poporului român”, organizatie  de mai multi studenti romani, printre care Ion Ghica, Alexandru G. Golescu-Negru si Dumitru Bratianu, cu scopul ridicarii culturala a poporului roman si dezvoltarea  dezvoltarea conştiinţei naţionale româneşti.

·         1914: Franța declară război Austro–Ungariei.

·         1919: In Germania invinsa in Primul  Razboi Mondial este adoptată constituția  Republicii de la Weimar. Republica de la Weimar (în germană Weimarer Republik) a fost prima democrație parlamentară din istoria Germaniei. Republica de la Weimar, nascuta dupa prabusirea Imperiului German, a existat între anii 1919-1933, de la proclamarea republicii, în urma Primului Război Mondial, și până la numirea lui Adolf Hitler în funcția de cancelar. Adunarea constituantă din 1919 s-a întrunit la Weimar, din cauză că la Berlin persistau luptele de stradă și instabilitatea generată de Liga Spartachistă, de orientare comunistă. Deși a fost o republică parlamentară, numele oficial al țării a rămas Deutsches Reich (Imperiul German).

·         1919 – este creat clubul de fotbal american Green Bay Packers. Clubul are în palmares 13 titluri de campioană ale Ligii, nouă titluri de conferință și 13 titluri de divizie și 26 de apariții în play-off-ul ligii de fotbal american. Echipa a fost condusă în anii ’60 de Vince Lombardi, cel care dă și numele trofeului acordat campioanei NFL

·         1920: Se semneaza Tratatul de pace sovieto- leton, prin care Rusia  renunţă  la autoritatea si pretenţiile ei  în Letonia, consfintind  încheierea  Războiului de Independenţă leton.

·         1929 – Babe Ruth devine primul jucător de baseball din istorie care ajunge la 500 de homerun-uri

·         1934: Primii prizonieri federali au fost închiși în Alcatraz, SUA. Insula Alcatraz este situată în centrul Golfului San Francisco din California, SUA. Inițial, a fost construită o fortăreață,Fort Alcatraz, iar ulterior vestita închisoare „Alcatraz”, închisă în 1963, azi atracție turistică. Insula este alcătuită din gresie, având lungimea de 500 m, o înălțime de 41 m, cu o suprafață de 85.000 m². Pe această suprafață erau clădite închisoarea și cel mai vechi far de pe coasta de vest americană. La 12 octombrie 1933 au început lucrările de transformare a fortăreței în închisoare, fiind dată în funcțiune la 1 ianuarie 1934, ca închisoare federală a SUA. Din cauza apei reci și a curenților puternici din golf, „The Rock“ (Stânca) devine o închisoare ideală din punct de vedere al securității. Primii aduși aici (în 1934) sunt 53 de deținuți din Atlanta. Alcatraz rămâne închisoare timp de 29 de ani cu 302 (în total 1.576) deținuți, în ciuda protestelor și demonstrațiilor pentru drepturile omului, până la 21 martie 1963, când va fi definitiv închisă. Aici au fost în detenție gangsteri renumiți ca: Al Capone (1934-39), Robert Franklin Stroud (1942-59), George „Machine Gun” Kelly (1934-51) și Alvin „Creepy” Karpis (1936-62). Pe insulă se găsesc 302 deținuți, paznicii cu familiile lor fiind în număr de 300 de persoane civile, dintre care 80 de copii. În 29 de ani au fost 36 de încercări de evadare, dintre care niciuna reușită. Celulele deținuților aveau suprafața de 1,5 x 2,7 m, cu lavoar, toaletă și pat. Timpul petrecut în celulă era între 18 și 23 de ore pe zi, excepții se făceau (prin care se înțelege și dreptul la muncă) celor care dovedeau o purtare excepțională. În cantină erau montate deschideri, prevăzute în caz de nevoie, pentru gaze lacrimogene. Alcatraz era unica închisoare din SUA cu dușuri cu apă caldă, pentru a nu permite deținuților, în cazul evadării, să se obișnuiască cu apa rece din golf. În 29 de ani niciun deținut nu a reușit să evadeze; conform statisticilor cei care au încercat să evadeze au murit împușcați sau înecați în apa rece a Golfului San Francisco.

·        1942: Actrita Hedy Lamarr și compozitorul George Antheil au primit brevetul pentru inventarea unui sistem de comunicații cu spectru extins de frecvență, care mai târziu avea sa devina baza pentru tehnologiile moderne în telefonia fără fir și Wi–Fi.

·         1952:  Regele Talal, suveran al Regatului Hașemit al Iordaniei, a abdicat de la tron din motive de sănătate, în favoarea fiului său Hussein

·         1954 – se dispută 16-imile de finală ale Cupei României la fotbal. În această fază se dispută și derby-ul Banatului. Metalul Reșița învinge cu 5-1 pe Știința Timișoara, în meciul cu cele mai multe goluri din această fază a întrecerii. Se mai califică în optimi și Locomotiva Timișoara, învingătoare pe terenul Științei Craiova cu 1-0. Iar în derby-ul Aradului, Flamura Roșie trece cu 1-0 de Locomotiva

·         1954 – Archie Moore îl învinge prin knock-out în runda a 14-a a luptei cu Harold Johnson și își păstrează centura mondială la categoria semi-grea

·         1960: Ciad își declară independența față de Franța. Primul președinte este François Tombalbaye.

·         1962 – Totenham Hotspurs câștigă Supercupa Angliei 5-1 în fața lui Ipswich Town, chiar pe terenul acestei formații

·         1966: John Lennon ține o conferință de presă la Chicago, scuzându-se pentru "Jesus affair".

·         1979 – Liverpool trece cu scorul de 3-1 în Supercupa Angliei de Arsenal, cu golurile marcate de McDermott, de două ori, și Dalglish, în timp ce pentru tunari a punctat Sunderland

·         1984 – echipa națională de fotbal a Franței câștigă aurul olimpic la ediția Jocurilor de la Los Angeles, după ce trece cu 2-0 de Brazilia pe Rosebowl stadium din Los Angeles, în fața a 100 de mii de spectatori

·         1984:  Inaintea unei conferinţa de presă,în timpul campaniei electorale pentru realegerea sa, Preşedintele S.U.A. Ronald Regan, a testat microfonul fără obişnuitele cuvinte ” 1 … 2 … 3 … probă de microfon ” spunand  urmatoarele: “Stimaţi cetăţeni, sunt bucuros să vă comunic că am semnat, de puţin timp, legea cu privire la declararea Rusiei in afara legii pentru vecie. Bombardamentul va începe în 5 minute”. Gluma produce iritare URSS

·         1985 – Rudolph Povarnitsyn duce recordul mondial la săritura în înălțime la 2,40 de metri

·         1988: Multmilionarul saudit Osama bin Laden si unii lideri ai grupării Jihadul Islamic, a înființat organizația teroristă Al Qaida, cu scopul de a continua jihadul „razboiul sfant” după sfârșitul invaziei sovietice in Afganistan. Se consideră că al-Qaida este responsabilă pentru atentatele din 11 septembrie de la New York și pentru atentatele din 11 martie 2004 de la Madrid. Usamah bin Muhammad bin Awad bin Ladin (n. 10 martie 1957, Riyadh, Arabia Saudită – d. 2 mai 2011, Abbottabad, Pakistan), cunoscut în mod uzual ca Osama bin Laden, a fost liderul și capul al-Qaidei, recunoscută la nivel mondial ca cea mai mare organizație teroristă din lume. Guvernul Statelor Unite l-a numit pe Osama bin Laden ca prim suspect al atentatelor din 11 septembrie 2001 de la New York.

·         1990: România hotărăşte să respecte embargoul total impus (la 6 august 1990) de Consiliul de Securitate al ONU împotriva Irakului, ca urmare a invaziei acestuia în Kuweit (embargoul va afecta grav interesele economice ale ţării noastre, provocând pagube de miliarde de dolari şi blocarea creanţelor României asupra Irakului.

·         1990 – Pernell Whitaker îl învinge pe Juan Nazario prin knock-out în prima rundă și unifică centurile WBA, WBC și IBF și devine campion mondial la categoria ușoară

·         1991 – Ayrton Senna obține victoria cu numărul 31 a sa în formula 1, în Marele Premiu al Ungariei, după ce îi depășește pe Nigel Mansell și Ricardo Patrese

·         1996 – Manchester United învinge cu 4-0 în Supercupa Angliei pe Newcastle United, cu reușitele lui Cantona, Butt, Beckham și Keane

·         1998 – se dispută manșa tur a meciurilor din turul al doilea preliminar al Cupei UEFA. FC Argeș învinge cu 2-0 pe Istambulspor, iar Oțelul Galați pierde cu 3-0 meciul cu Velje

·         1999: Ultima eclipsă totală de Soare din secolul XX vizibilă în România; București, singura capitală europeană situată pe linia centrală a benzii de totalitate, s-a aflat în zona de maximum la 14:07, ora locală. Întâmplarea face ca Pământul să se afle la o astfel de distanță de Lună și de Soare încât diametrele aparente ale celor doi aștri să fie aproximativ egale. Ca urmare, în timpul unei eclipse solare Luna acoperă Soarele aproape perfect. Nu același lucru se petrecea acum 100 de milioane de ani, când Luna era mai aproape de Pământ; în viitorul îndepărtat se prevede că toate eclipsele solare vor deveni inelare, adică Luna va acoperi doar partea centrală a Soarelui.

·         2000 - Ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei şi membrii apropiaţi ai familiei lui au fost canonizaţi drept sfinţi de sinodul bisericii ortodoxe ruse.

·         2002 – Arsenal Londra câștigă Supercupa Angliei, după ce trece cu 1-0 de FC Liverpool, cu un gol al lui Gilberto Silva, pe Millenium Stadium din Cardiff

·         2003: NATO preia comanda Fortei de mentinere a pacii în Afganistan, marcând prima sa operațiune majoră militara în afara Europei în cei 54 de ani de istorie a sa.

·         2004: A fost demolat RKS Liblice 1. RKS Liblice este o instalație pentru transmisia comercială a undelor radio lungi localizată în Republica Cehă, la aproximativ 33 de kilometri est de Praga, lângă Liblice. Este utilizată ca o antenă-T urcată la 150 de metri înălțime deasupra a două turnuri construite din oțel. Turnurile au fost demolate într-o explozie ce a avut loc pe data de 11 august 2004.

·         2004 – Dinamo București pierde cu 2-1 meciul de pe teren propriu cu Manchester United, din turul al treilea preliminar al Ligii Campionilor. Golul lui Dinamo e înscris de Dănciulescu, în timp ce pentru United punctează Giggs, cu o reușită în minutul 37, iar Alistar și-a trimis mingea în propria poartă în minutul 70

·         2005 – Rapidul învinge cu 3-0 pe Vardar Skopje, în turul asl doilea preliminar al Cupei UEFA. În aceeași fază a întrecerii, Dinamo învinge cu 3-1 Omonia Nicosia

·         2008 - A fost inaugurată oficial prima rezervaţie de urşi din România, în oraşul Zărneşti, din judeţul Braşov, de către Asociaţia "Milioane de Prieteni" şi Asociaţia Mondială pentru Protecţia Animalelor (WSPA)

·         2009 – Jelena Jankovic devine lider mondial în tenisul feminin

·         2010 – naționala de fotbal a României pierde cu 2-0 meciul amical jucat împotriva naționalei Turcia

·         2011 – naționala de fotbal a României învinge cu scorul de 1-0, într-un meci amical, selecționata statului San Marino, cu un gol semnat de Ovidiu Herea

·         2012 – Usain Bolt câștigă a treia medalie de aur a sa la Jocurile Olimpice de la Londra, cu ștafeta Jamaicăi

·         2013 – jucătoarea rusă de tenis Anastasia Komardina a câştigat turneul ITF de la Arad, dotat cu premii totale de 10.000 de dolari, după ce a dispus în finală de macedoneanca Lina Gjorcheska, cu 6-3, 6-2

·         2013 – Manchester United câștigă Supercupa Angliei, după ce învinge cu 2-0 pe Wigan Athletic, cu 2-0, prin golurile lui Robin Van Persie

Nașteri

·         1086: S-a nascut Henric al V-lea  (d.23 mai 1125), rege al Germaniei (1099-1125) și   Împărat al Sfântului imperiu  Romano- German (1111-1125), al patrulea și ultimul conducător al Dinastiei Saliene. În 1110, dupa ce negocierile cu Papa cu privire la numirea episcopilor au eșuat, Henric invadeaza Italia și ocupa Roma. Ceremonia de încoronare este întreruptă, iar Henric părăsește Roma luându-l pe Papa Pascal al II-lea prizonier. Henric al V-lea şi papa Calixt al II-lea, vor încerca o împăcare prin ceea ce s-a numit Concordatul de la Worms, din 1122, care afirmă că episcopii vor fi aleşi de cler şi popor, dar în prezenţa suveranului. Învestitura spirituală se acorda de papă prin cârjă şi inel, iar cea materială de catremonarh prin sceptru. Se marca astfel separaţia dintre domeniile religios şi temporal. Concordatul de la Worms care punea capăt disputei, marchează creșterea influenței ducilor și episcopilor germani, ceea ce duce la slăbirea puterii imperiale și fărâmițarea Germaniei, fenomen ce avea să dureze încă 8 secole, până în secolul al XIX-lea.

·         1384: Iolanda de Aragon, regină consort a Neapole, regentă a Aragonului, ducesă de Anjou, contesă de Provence (d. 1442). Iolanda de Aragon (11 august 1384 – 14 noiembrie 1442)[1] a fost regentă a Aragonului, regină consort a Neapole, ducesă de Anjou, contesă de Provence. A fost fiica lui Ioan I de Aragon și a soției acestuia, Iolanda de Bar. Iolanda a jucat un rol crucial în lupta dintre Franța și Anglia, influențând evenimente, finanțând armata Ioanei d’Arc în 1429 și înclinând balanța în favoarea Franței. Mai este cunoscută sub numele de Jolantha de Aragon și Violant d’Aragó.

·         1667: Anna Maria Luisa de' Medici (11 august 1667 – 18 februarie 1743) a fost ultima urmașă a Casei de Medici. Patroană a artelor, ea a lăsat moștenire colecția mare de artă a familiei Medici inclusiv Uffizi, Palatul Pitti și vile pe care le-a moștenit la moartea fratelui ei, Gian Gastone în 1737 și comorile palatine ale statului toscan

Anna Maria Luisa în anii 1680.

Anna Maria Luisa de' Medici, singura fiică și al doilea copil al lui Cosimo III de' Medici, Mare Duce de Toscana și a Prințesei Marguerite Louise d'Orléans, s-a născut la Florența la 11 august 1667. A fost numită după mătușa maternă, Anne Marie Louise d'Orléans, Ducesă de Montpensier.^[3]

Relația dintre părinții ei nu era foarte bună, Marguerite Louise n-a ratat nici o șansă pentru a-l umili pe Cosimo.^[4] După ce toate încercările de conciliere au eșuat, Cosimo a acceptat ca soția sa să plece la mănăstirea Montmartre din Franța. Prin contractul creat în acea zi, ea a renunțat la drepturile ca nepoată a Franței și a declarat că la moartea ei, averea va fi moștenită de copii. În compensație, Cosimo i-a garantat un venit de 80.000 de livre.^[5] Ea a abandonat Toscana în iunie 1675; Anna Maria Luisa n-a mai văzut-o niciodată.^[6] Deși Cosimo era afectuos cu fiica sa, ea a fost crescutăde bunica paternă, Vittoria della Rovere.

În 1669, Anna Maria Luisa a fost considerată ca o potențială mireasă pentru Ludovic, le Grand Dauphin, moștenitorul regelui Ludovic al XIV-lea al Franței.^[8] Lui Cosimo al III-lea nu i-a plăcut ideea unei căsătorii franceze și nu s-a dedicat niciodată acestei cauze (ulterior ea a fost respinsă).^[8] În schimb, Cosimo l-a vrut pe Petru al II-lea al Portugaliei. Miniștrii lui Petru, temându-se că Prințesa Anna Maria Luisa îl va domina pe Petru al II-lea și temându-se ea ar fi putut moștenit manierele Marguerite Louise, au refuzat oferta.^[9]

Portret al Annei Maria Luisa de’ Medici, 1700.

În urma refuzurilor din Spania, Portugalia, Franța și Savoia, Leopold I, Împărat Roman l-a sugerat pe Johann Wilhelm, Elector Palatin.^[10] El și Anna Maria Luisa s-au căsătorit prin procură la 29 aprilie 1691. Ea a plecat spre Düsseldorf, capitala soțului ei, la 6 mai 1691, acompaniată de fratele ei mai mic, Gian Gastone. Johann Wilhelm a surprins-o la Innsbruck, unde s-au căsătorit oficial.

Anna Maria Luisa a rămas însărcinată în 1692 însă a avortat.^[3] Se crede că s-a îmbolnăvit de la soțul ei cu sifilis, lucru care ar explica de ce Anna Maria Luisa și Johann Wilhelm nu au avut moștenitori.^[11][12][13]

Anna Maria Luisa și Johann Wilhelm au avut o căsnicie armonioasă.^[14] Prințesa Electoare își petrecea timpul bucurându-se de baluri, spectacole muzicale și alte festivități.^[15] El a construit un teatru pentru ea, unde se jucau comediile franceze ale lui Molière.^[15] Deoarece Anna Maria Luisa a patronat mulți muzicieni, curtea era privită ca un centru internațional al muzicii.^[16]

Ea l-a invitat la curte pe Fortunato Chelleri și l-a numit maestro di cappella. Agostino Steffani a fost sponsorizat de Prințesa Electoare de la sosirea lui în Düsseldorf în 1703 până la întoarcerea ei în Toscana.

La îndemnul tatălui ei, Anna Maria Luisa a aranjat o căsătorie pentru fratele ei mai mic: la Düsseldorf, la 2 iulie 1697, Gian Gastone de' Medici s-a căsătorit cu Anna Maria Franziska, moștenitoare a ducatului de Saxa-Lauenburg Düsseldorf.^[17]Lui Gian Gastone, soția lui i-a repugnat și din acest motiv s-au despărțit în 1708.

Anna Maria Luisa de' Medici

·         1706: Prințesa Maria Augusta Anna de Thurn și Taxis (11 august 1706 – 1 februarie 1756) a fost regentă de Württemberg. A fost membră a Casei de Thurn și Taxis ca fiică a lui Anselm Franz, Prinț de Thurn și Taxis și a soției lui, Maria Ludovika Anna Franziska, Prințesă Lobkowicz.^[1] Prin căsătoria cu Karl Alexander, Duce de Württemberg, ea a devenit Ducesă consort de Württemberg.
Maria Augusta s-a născut la 11 august 1706. A crescut în Țările de Jos austriece și mai târziu s-a mutat la Frankfurt, unde era baza averii și interesele familiei sale.^[2] Singurul ei frate a fost Alexander Ferdinand, Prinț de Thurn și Taxis, al cărei fiu Karl Anselm se va căsători cu singura fiică a Mariei Augusta în 1753.

Maria Augusta a fost aleasă ca mireasă pentru Karl Alexander, Duce de Württemberg-Winnental (mai târziu Duce de Württemberg) datorită religiei ei romano-catolice. Căsătoria a avut loc la 1 mai 1727 la Frankfurt am Main. Cuplul a avut următorii copii:

• Karl Eugen, Duce de Württemberg (1728–1793), căsătorit cu Elisabeth Fredericka Sophie de Brandenburg-Bayreuth; fără copii.
• Eugen Louis (1729)
• Louis Eugene, Duce de Württemberg (1731–1795), căsătorit cu Sofia Albertine de Beichlingen; au avut copii.
• Frederick al II-lea Eugene, Duce de Württemberg (1732–1797), căsătorit cu Friederike Dorothea de Brandenburg-Schwedt; au avut copii.
• Alexander Eugen (1733–1734)
• Auguste Elisabeth (1734–1787), căsătorită cu Karl Anselm, Prinț de Thurn și Taxis; au avut copii.

Mariajul lor de 10 ani a fost turbulent deși în general erau considerați a fi făcuți unul pentru altul, ambii fiind maeștri ai intrigii și ai diplomației secrete.^[2] Adesea el și-a folosit un servitor de încredere pentru a-și spiona soția pentru a se asigura că ea nu va interveni în guvernare ori va critica miniștrii ducelui. După o dispută deosebit de gravă în 1736, soțul ei a avut chiar și promisiunea ei în scris că va sta departe de afacerile guvernamentale

Maria Augusta, Ducesă de Württemberg

Soțul Mariei Augusta a murit brusc la 12 martie 1737 în ajunul plecării sale la un tur de inspecție militară.^[3] Acest lucru a însemnat că fiul lor Karl Eugen în vârstă de nouă ani a succedat ca Duce de Württemberg. După ce inițial s-a confruntat cu problemele consiliului de regență în încercarea de a deține puterea pentru fiul ei, în cele din urmă ea a avut succes la 5 noiembrie 1737. I s-a acordat un venit mare și a fost recunoscută în calitate de co-regentă și cu control asupra educației fiului ei.^[4]

Din 1739 până anul următor ea a avut o relație cu un căpitan de armată. Zvonurile legate de o posibilă sarcină au devenit atât de răspândite încât Consiliul privat a început o anchetă; căpitanul a fost demis iar ea a fost forțată să stea la Bruxelles timp de cinci luni (începând din aprilie 1740). Exilul a îndepărtat-o de puterea directă, mai ales atunci când au fost luate decizii politice cruciale și când a început educația fiului ei.^[5] De exemplu, ea a fost în imposibilitatea de a preveni o alianță dezastruoasă cu Prusia, care ar lăsa Württemberg expus la izbucnirea războiului de succesiune austriac.

Influența Mariei Augusta a scăzut pe măsură ce fiul ei a devenit din ce în ce mai independent. Ea a murit la 1 februarie 1756 la Göppingen, Württemberg, la vârsta de 49 de ani.

Începând cu anul 1744 Maria Augusta a atins din nou o poziție de influență considerabilă. Ea a aranjat cariere militare pentru cei doi fii ai ei mai mari, permițându-le să perceapă comisioane în armata prusacă. În 1748, ea l-a încurajat pe fiul ei cel mare, Ducele Karl Eugen, să se căsătorească cu o Hohenzollern, Elisabeth Fredericka Sophie de Brandenburg-Bayreuth, o nepoată a lui Frederic cel Mare.^[5] Catolică fiind ea și-a pregătit fiul cel mic Frederick Eugen pentru o viață în sânul Bisericii.^[5] Visul ei pentru el pentru o viață dedicată religiei s-a sfârșit în 1753 când el s-a logodit cu o altă nepoată a lui Frederic cel Mare, Friederike Dorothea de Brandenburg-Schwedt; de asemenea, el a devenit unul dintre cei mai importanți comandanți de cavalerie al lui Frederic.

Prințesa Maria Augusta de Thurn și Taxis

Ducesă de Württemberg

Portret al Mariei Augusta de Jan Phillip von Schlichtem, 1735.

·         1729 - S-a născut poetul francez Ponce Denis Ecouchard Lebrun (d. 1807)

·         1730: Charlotte Amalie de Hesse-Philippsthal (d. 1801)

·         1763: Prințesa Luise Eleonore de Hohenlohe-Langenburg (11 august1763, Langenburg – 30 aprilie 1837, Meiningen) a fost nobilă germană. A fost ducesă (din 1803 până în 1821) și regentă de Saxa-Meiningen.
Louise Eleonore a fost al doilea copil și fiica cea mare a Prințului Christian Albert Louis de Hohenlohe-Langenburg și a Prințesei Caroline de Stolberg-Gedern (1732–1796).

La Langenburg la 27 noiembrie 1782, Luise Eleonore s-a căsătorit cu Georg I, Duce de Saxa-Meiningen. După zece ani ei au început să aibă copii:

1. Adelaide Luise Therese Karoline Amalie (n. Meiningen, 13 august 1792 - d. Bentley Priory, Middlesex, 2 decembrie 1849), căsătorită la 11 iulie 1818 cu Ducele de Clarence, mai târziu regele William al IV-lea al Regatului Unit.
2. Ida (n. Meiningen, 25 iunie 1794 - d. Weimar, 4 aprilie 1852), căsătorită la 30 mai 1816 cu Bernhard de Saxa-Weimar-Eisenach.
3. o fiică (Meiningen, 16 octombrie 1796).
4. Bernhard al II-lea Erich Freund, Duce de Saxa-Meiningen (n. Meiningen, 17 decembrie 1800 - d. Meiningen, 3 decembrie 1882).

După ce soțul ei a murit de febră la 24 decembrie 1803 la vârsta de 42 de ani, ea a preluat regența ducatului în timpul minoratului fiului ei Bernhard al II-lea, Duce de Saxa-Meiningen, care avea trei ani.

Ea a condus cu energie, curaj și bunul simț în timpul războaielor napoleoniene, care pentru următorul deceniu au devastat statele saxone.^[1] Ducatul a fost nevoit să se alăture Confederației Rinului în timpul acestor războaie și să îi furnizeze cu trupe; apoi ducatul a fost lovit de foamete, pe care Luise a încercat să o prevină prin importul de grâu.

În ciuda faptului că armata franceză și mai târziu armata rusă au mărșăluit înainte și înapoi în întreaga țară, Luise a refuzat să fugă; ea a stat cu fiul și cele două fiice în interiorul castelului lor.^[1] Ea a folosit fiecare strategie pentru a păstra autonomia regenței ei, astfel că, atunci când s-a alăturat Aliaților în 1813, ea a salvat ducatul pentru fiul ei. El a devenit Duce de Meiningen opt ani mai târziu.^[1]

Prin ajustări în administrația ducatul ea s-a asigurat că ducatul a fost mai bine gestionat și în 1821 a deschis gimnaziul Bernhardinum din Meiningen (început de soțul ei). Copiii ei au fost atent educați; ei au făcut un mare tur în Italia cu tutorele lor Johann Heinrich Pestalozzi. După ce fiul ei a devenit major, Luise a mers în mai multe călătorii în străinătate, inclusiv unul în Anglia pentru a o vizita pe fiica ei Adelaide.

Luise Eleonore de Hohenlohe-Langenburg

Ducesă de Saxa-Meiningen Regentă de Saxa-Meiningen

·         1836: Cato Maximilian Guldberg, chimist și matematician norvegian (d. 1902)

·         1837: Marie François Sadi Carnot, om de stat francez, al 4-lea președinte al Republicii Franceze (d. 1894)

·         1858: Christiaan Eijkman, medic olandez, laureat Nobel (d. 1930)

·         1863: Ernst Günther, Duce de Schleswig-Holstein (11 august 1863–22 februarie 1921) a fost fiu al lui Frederic al VIII-lea, Duce de Schleswig-Holstein și a Prințesei Adelheid de Hohenlohe-Langenburg.

Născut la Lubsko la 11 august 1863, a fost al treilea fiu al lui Frederic al VIII-lea, Duce de Schleswig-Holstein însă frații lui mai mari au murit la vârste fragede, înainte de nașterea sa. Pe linie maternă, bunica lui, Feodora de Leiningen, a fost sora vitregă a reginei Victoria a Marii Britanii. Sora mai mare a lui Ernst Günther a fost Augusta Viktoria de Schleswig-Holstein, soția împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei.

La 2 august 1898 s-a căsătorit cu Prințesa Dorothea de Saxa-Coburg și Gotha, fiica Prințului Philipp de Saxa-Coburg și Gotha și a Prințesei Louise-Marie a Belgiei. Cuplul nu a avut copii. În 1880, după moartea tatălui său, a devenit Duce de Schleswig-Holstein. Neavând copii, a fost succedat de vărul său, Albert, Duce de Schleswig-Holstein.

Ernst Gunther

Duce de Schleswig-Holstein

Ernst Günther von Schleswig-Holstein cu soția sa Dorothea în 1901

* 1874: Prințesa Marie Agnes Louise Charlotte de Saxa-Altenburg (11 august 1874 – 14 aprilie 1953) a fost nobilă germană. A fost prințesă de Saxa-Altenburg prin naștere și Ducesă de Anhalt prin căsătorie.

La Altenburg, la 6 februarie 1895, s-a căsătorit cu Eduard, fiul Ducelui Frederic I de Anhalt. Au divorțat la 26 ianuarie 1918. Cuplul a avut șase copii:

• Frederique Margaretha (1896), a murit la câteva zile după naștere
• Leopold Frederick Maurice Ernest Constantine Aribert Eduard (1897-1898), a murit la vârsta de 1 an
• Marie-Auguste (1898-1983), căsătorită cu Prințul Joachim al Prusiei, fiul cel mic al împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei
• Joachim Ernst, ultimul duce de Anhalt
• Eugen (1903-1980), căsătoriy cu Anastasia Jungmeier (1901-1970); fiica lor Anastasia s-a căsătorit cu Maria Emanuel, Margraf de Meissen
• Wolfgang Albert Maurice Frederick William Ernest (1912-1936), a murit la vârsta de 23 de ani

Louise Charlotte de Saxa-Altenburg

* 1890: Richard Hette (n. 11 august 1890, Piatra Neamț - d. 17 iulie 1981, București) a fost un sculptor român.

Richard Hette s-a născut în 1890 la Piatra Neamț dintr-o familie de artiști francezi, stabiliți în România în anul 1813. A urmat studii de artă la Școala de Arte Frumoase din Iași, pe care a absolvit-o în anul 1913. Mobilizat în Primului Război Mondial cu gradul de locotenent, a fost sculptor de front pe lîngă Marele Cartier General. După terminarea războiului a plecat la Paris pentru a studia la École Nationale Supérieure des Beaux-Arts (Școala Națională Superioară de Arte Frumoase)^⁠(fr) sub conducerea lui Jean-Antoine Injalbert^⁠(fr). Absolvind studiile pariziene în 1919, plecă în Italia, la Florența, pentru a se perfecționa în mulaj și turnarea bronzului. Se reîntoarce la Paris între 1925-1927 ca membru al Școlii Române de la Fontenay-aux-Roses și lucrează în preajma lui Antoine Bourdelle^⁠(fr) la Académie de la Grande Chaumière^⁠(fr).^[1]

La întoarcerea în România Richard Hette a ocupat, între 1938-1949, posturi în învățământul superior de artă fiind profesor la catedra de sculptură și mulaj a Academiei de Arte Frumoase.

Richard Hette s-a stins din viață la 17 iulie 1981, în București.

Opera:

Richard Hette a realizat peste 250 de opere și a expus într-un număr apreciabil de expoziții. Primul premiu pe care îl obține este în 1929 la Salonul Oficial; ulterior lucrările sale sunt apreciate și vor fi cumpărate de Ministrul Artelor, Primăria Municipiului Iași, Pinacoteca din Iași, Curtea Regală sau particulari. A fost prieten cu pictorul Jean Cosmovici cu care a avut numeroase expoziții comune. Numeroase lucrări se află în muzeele din Iași, București, Botoșani, Brașov și în colecții particulare.

Numeroase din operele sale se găsesc în Iași, unele dintre ele fiind incluse pe Lista monumentelor istorice din județul Iașielaborată în anul 2004 de către Institutul Național al Monumentelor Istorice:^[1]

Busturi:

Mihai Eminescu, bust amplasat la Muzeul Literaturii Române din Iași,

Ion Creangă (cod LMI IS-IV-m-B-04331.02), bust amplasat la mormântul scriitorului din Cimitirul Eternitatea din Iași,

Nicolae Gane (cod LMI IS-III-m-B-04295), bust amplasat în grădina Copou,

C.D. Stahi (cod LMI IS-III-m-B-04300), bust amplasat în grădina Copou,

A.D. Xenopol, bust amplasat la Universitatea din Iași,

Dimitrie Alexandresco, bust amplasat la Universitatea din Iași,

Constantin Ramadan, bust amplasat la Muzeul Teatrului din Iași.

Basoreliefuri:

Mihai Eminescu, basorelief situat la Filiala din Iași a Academiei Române,

Ion Creangă, basorelief situat la Filiala din Iași a Academiei Române,

A.D. Xenopol, basorelief situat la Filiala din Iași a Academiei Române,

Miron Costin, basorelief situat la Filiala din Iași a Academiei Române,

Ioan Borcea, basorelief situat la Universitatea din Iași,

Leon Cosmovici, basorelief situat la Universitatea din Iași.

Richard Hette

* 1892: Władysław Albert Anders (n. 11 august 1892, Błonie - d. 12 mai 1970, Londra) a fost un politician, general polonez.
Dorind să devină inginer a studiat șase semestre la Institutul Politehnic din Riga. În 1913 a fost mobilizat în armata rusă. În februarie 1917 a absolvit Academia Militară din Petersburg. După lovitura de stat bolșevică din noiembrie 1917 W. Anders s-a înrolat în Armata poloneză. A făcut studii de perfecționare în Franța. Evenimentele prin care a trecut W. Anders în perioada septembrie 1939 - august 1942 au fost descrise de el în lucrarea „Bez ostatniego rozdziału" (Fără ultimul capitol). În războiul agresiv al URSS împotriva Poloniei din septembrie 1939 W. Anders a fost rănit, arestat și ținut în închisorile din Lvov și Moscova. A fost supus unor interogatorii degradante de către satrapii NKVD-ului. După semnarea Acordului polono-sovietic din iunie 1941 a fost eliberat și numit comandant al Armatei poloneze de pe teritoriul URSS. A fost mereu preocupat de soarta ofițerilor polonezi capturați de sovietici închiși în lagăre de concentrare.

Władysław Anders

·         1900: Ștefan Lupașcu (Lupasco), filosof român stabilit în Franța (d. 1988).

·         1903: S-a născut actorul Nicolae Gărdescu, interpretul rolului Baronul von Münchhausen din serialul TV “Căpitanul Val-Vârtej”; (d. 25 iunie 1982).

·         1905: S-a nascut Erwin Chargaff, biochimist evreu, nascut la Cernauti (in Bucovina, pe atunci teritoriu austro- ungar), una din personalitatile stiintifice  care a contribuit decisiv la descifrarea structurii ADN-ului. Erwin Chargaff  a emigrat în Statele Unite  si a fost profesor de biochimie la Facultatea de Medicina Universitatea Columbia. A descoperit două reguli care au ajutat la descoperirea structurii dublu helix a ADN-ului. A decedat la 20 iunie 2002.
* 1915: Jean Parker (n. 11 august 1915, Deer Lodge, Montana - d. 30 noiembrie 2005, Woodland Hills, Los Angeles, California) a fost o actriță americană.

A avut o carieră de succes la MGM, RKO și Columbia, interpretând roluri importante cum ar fi Beth în Cele patru fiice ale doctorului March(1933), a mai apărut în filmele Lady for a Day (1933) și Gabriel Over the White House (1933) (ambele regizate de Frank Capra), Sequoia, Limehouse Blues (cu George Raft și Anna May Wong); The Ghost Goes West (cu Robert Donat); Rasputin and the Empress, (cu familia Barrymore: John, Ethel și Lionel). În 1939, alături de Stan și Bran a jucat în filmul produs de RKO, The Flying Deuces.

Jean Parker

·         1919: Jiri Kolar, scriitor, pictor și om de cultură ceh

·         1919: Ginette Neveu, violonistă franceză (d. 1949)

·         1921: Alex Haley, scriitor și ziarist american (d. 1992)

·         1925: Mike Douglas, comediant american (d. 2006)

·         1926: S-a născut la Timisoara, dirijorul şi compozitorul Cornel Trăilescu.  A absolvit Conservatorul  de Muzica din Timisoara, sectia pian si pedagogie, si Conservatorul din Bucuresti, sectia compozitie si dirijorat. Din 1960 activeaza ca dirijor al Operei Nationale din Bucuresti, iar din 2001 dirijor principal. Invitat permanent al Operei din Belgrad, Iugoslavia din 1976. Repertoriu: opere: Beethoven: Fidelio; Bizet: Carmen; Délibes: Lakmé; Donizetti: Lucia di Lammermoor; Gluck: Orfeu; Massenet: Manon; Mozart: Nunta lui Figaro, Don Giovanni, Rapirea din Serai etc. Repertoriul sau cuprinde de asemenea numeroase lucrari simfonice. A compus muzica de  opere (Motanul incaltat, Dragoste si jertfa, Balcescu) si  balet  (Primavara, Nastasia, Alba ca Zapada si cei sapte pitici) si a intreprins numeroase turnee: Rusia, Polonia, Bulgaria, Cehia, Germania, Grecia, Frania, Grecia, Franta, Spania, Israel, Cuba, Portugalia, Italia, Iugoslavia, Austria.

·         1926: Aaron Klug, chimist britanic de origine lituaniană, laureat al Premiului Nobel.
* 1926: Yoshio Okada (1 august 1926 - 22 iunie 2002) a fost un fotbalist japonez.

·         1929: Modest Morariu (n. 11 august 1929, Cernăuți - d. 15 aprilie 1988, Bucuresti) a fost un poet, eseist, prozator și traducător român. Descendent al unei vechi familii de intelectuali din Cernăuți, printre care se numără și mitropolitul Silvestru, fiul său, Vasile Morariu fiind coleg cu Mihai Eminescu la Viena. Liceul l-a început la Cernăuți și l-a continuat în diferite orașe din România, unde părinții săi au venit în refugiu. A absolvit Facultatea de Filologie a Universității din București în 1954. A debutat în revista Steaua în 1958. Din 1959 după un stagiu la revistele La Roumanie Nouvelle, după ce a fost corector la Gazeta literară, devine redactor la editura Meridiane, unde va îngriji mai multe albume de artă. Publică trei volume de versuri și două de eseuri, pe tema traducerii sau pe teme legate de artele plastice. A devenit redactor-șef al editurii Meridiane în 1969. A tradus, printre alții, pe André Malraux și Albert Camus
Traduceri:

• Jules Renard, Morcoveață, 1958
• Albert Ayguesparse, Culorile adevărului, 1964
• Stendhal, Viața lui Henri Brulard, Amintiri egotiste, 1965
• J.L.Barrault, Sunt un om de teatru, 1966
• Henri Lhote, Frescele din Tsilli, 1966
• Julien Green, Leviathan, 1966
• Jules Renard, Parazitul, 1968
• Eugen Fromantin, Maeștrii de odinioară, 1969
• Stendhal, Jurnal, 1971
• Albert Camus, Caiete, 1971
• Marcel Brion, Arta fantastică, 1971
• Marcel Brion, Pictura romantică, 1972
• Jean Grenier, Arta și problemele ei, 1974
• Stendhal, Scrisori către Pauline, 1975
• Stendhal, Memoriile unui turist, I-III, 1976-1978
• Albert Camus, Eseuri, 1976
• André Malraux, Capul de obsidian, 1977
• Jules Renard, Jurnal(1887-1910), note, selecție și prefață, ediția a doua, Nemira, 2007
• André Malraux, Omul precar și literatura, 1980
• Julien Green, Jurnal, selecție de, 1982, ediția a doua, Humanitas, 2007
• Jean Delumeau, Frica în Occident, 1986
• E.M.Cioran, Eseuri, 1988

Versuri:

• Povestire cu fantome, 1968
• Spectacolul de pantomimă, 1971
• Ovăzul sălbatic, 1974

Roman:

• Întoarcerea lui Ulise, 1982

Eseuri:

• Între relativ și absolut, 1979
• Itinerarii, 1987

Albume de artă:

• Ion Gheorghiu, 1966
• Florin Pucă, 1974
• Rousseau le Douanier, 1975
• Goya-capricii, 1974
• Toulouse-Lautrec, 1980

·         1930: Teodor Mazilu, dramaturg și prozator român (d. 1980). A scris: proză scurtă (“Insectar de buzunar” – 1956; „Galeria palavragiilor” – 1957; „Vara pe verandã” – 1966; „Pãlãria de pe noptierã” – 1972; „Înmormântare pe teren accidentat” – 1973; „Iubiri contemporane” – 1975 ; „Elegie la pomana porcului” – 1976 ; „Doamna Voltaire” – 1979); romane (“Bariera” -1959; „Aceste zile şi aceste nopţi” – 1962; „O singurã noapte eternã” -1975; „Într-o casã strãinã”, vol. I – 1975.); teatru ( “Proştii sub clar de lunã”, „Somnoroasa aventurã”, „O sãrbãtoare princiarã”, „Don Juan moare ca toţi ceilalţi”, „Inundaţia”, „Treziţi-vã în fiecare dimineaţã!”, „Aceşti nebuni fãţarnici”, „Frumos e în septembrie la Veneţia”, „Împãiaţi-vã iubiţii!”, „Mobilã şi durere” ş.a. – cuprinse în volumele: Teatru, 1971; „Frumos e în septembrie la Veneţia” – 1973; „Mobilã şi durere” -1981); eseuri („Ipocrizia disperãrii” – 1972); versuri („Cântece de alchimist”– 1972); publicistică („Fotbalul n-a fost creat de diavol” – 1972; „Este corida o luptã cu moartea” – 1973).

·         1932: Fernando Arrabal, scriitor spaniol

·         1932: Ioan Mânzatu, fizician și politician român

* 1933: Jerzy Marian Grotowski (n. 11 august 1933,^[1][2] Rzeszów, Polonia^[3] – d. 14 ianuarie 1999,^{[4][1][2][5][6]} Pontedera, Italia) a fost un eminent regizor, teoretician al teatrului, pedagog, creator de metodă actoricească, unul din cei mai mari reformatori ai teatrului secolului al XX-lea.

În anul 1955 a absolvit Secția de Actorie a Institutului de Teatru din Cracovia, după aceea a studiat regia la Institutul de Teatru de la Moscova, unde a cunoscut tehnicile actoricești și artistice ale lui Stanisławski, Vahtangov și Meyerhold 

În 1957 a debutat la Teatrul Vechi din Cracovia, regizând „Scaunele” de Eugen Ionescu ^[7]. În 1959 s-a mutat definitiv în orașul Opole unde a preluat conducerea artistică a Teatrului 13 Rânduri ^[7]. Colaborarea lui Grotowski cu Flaszen a fost fructificată în curând prin înființarea teatrului de avangardă ^[7]. După lichidarea teatrului la Opole, Grotowski împreună cu colectivul s-a mutat la Wrocław, unde a înființat Teatrul Laboratorium ^[7]. Prima premieră a Teatrului Laboratorium într-un nou loc a fost a IV-a versiune a lui Acropolis, după Stanisław Wyspiański, pregătită în colaborare cu Józef Szajna.

Teatrul înființat de el aparține celor mai importante instituții de artă ale secolului al XX-lea. Aici a creat spectacolele sale care au încântat, au trezit împotriviri și discuții, precum „Prințul neînduplecat” sau „Apocalipsis cum figuris”. Jerzy Grotowski a fost nu numai creatorul teatrului, dar și filosoful lui.

În ultima perioadă a muncii sale în Polonia, în anii 1978-1982 a realizat un program al Teatrului Izvoarelor. În legătură cu el a întreprins călătorii de cercetare în India și America de Sud, cercetând ritualuri comune pentru întreaga omenire, comportamente a căror origine trebuie căutată la strămoșii comuni ^[7].

Din anul 1986 Jerzy a locuit în Italia, la Pontedera lângă Pisa. Atelierul teatral înființat de el, în colaborare cu Universitatea din California și Centrul Peter Brook, a realizat programul lui artistic de cercetare ^[7]. Grotowski este al treilea polonez, alături de Adam Mickiewicz și Bronisław Geremek, care a fost profesor la Collège de France ^[7]. A predat în mai multe universități de prestigiu din toată lumea. Multe dintre ele i-au conferit titlul de doctor honoris causa (printre altele Universitatea din Pittsburgh, Dr. Paul University din Chicago și Universitatea din Wrocław). Ultima dată a vizitat Polonia în martie 1997 ^[7].

Anul 2009 a fost declarat de UNESCO, Anul Jerzy

Jerzy Grotowski

* 1939: Anatoli Mihailovici Kașpirovski (în ucraineană Анатолій Михайлович Кашпіровський, în rusă Анато́лий Миха́йлович Кашпиро́вский; n. 11 august 1939, în Hmelnițki, RSS Ucraineană, URSS) este un medic psihoterapeut rus de origine ucraineană, doctor în medicină,^[1] fost deputat în Duma de Stat a Rusiei, ”Maestru în Sport al URSS” în atletică grea.^[2][3]

Anatoli Kașpirovski este cunoscut mai ales ca un hipnotizor și vindecător controversat, care s-a bucurat de o popularitate mare în Uniunea Sovietică

Născut în Hmelnițki, RSS Ucraineană, Kașpirovski a absolvit Institutul Medical din Vinnița în 1962. După aceasta el a lucrat 25 de ani ca a psihoterapeut într-un spital psihiatric.

El a devenit renumit în 1989, după ce a ținut o serie de ședințe cu pacienți, care erau difuzate la televiziune. Printre altele, s-a prezentat cum el elimina durerea de la doi pacienți care au rămas conștienți în timpul intervenției chirurgicale abdominale, el adresându-li-se lor prin teleconferință.^[5] Prima ședință a avut loc pe 9 octombrie 1989 la Canalul de televiziune central din URSS.

În 1993 Anatoli Kașpirovski a devenit deputat în Duma de Stat a Rusiei.

Anatoli Kașpirovski

·         1942: S-a născut dirijorul Ovidiu Bălan; personalitate de prestigiu a muzicii clasice româneşti din ultimele 5 decenii

·         1943: Pervez Musharraf (în urdu پرویز مشرف; n. 11 august 1943) este un politician pakistanez, general retras din activitate, care a servit în calitate de Președinte al Pakistanului între 2001 și 2008.

Pervez Musharraf

Musharraf în 2004

* 1945: Alain Girel (n. 11 august 1945, Chambéry, Savoie - d. 11 aprilie 2001, Chasselas, Saône-et-Loire, Bourgogne) a fost un ceramist francez.

Fiu al unor institutori, Alain Girel și-a petrecut copilăria la Montmélian în Savoie. În 1959, el și fratele său mai mic, Jean, (n. 15 ianuarie 1947) și-au instalat primul atelier în subsolul casei familiei lor. În 1962, cei doi frați au reușit să organizeze prima lor expoziție în Casa Tineretului și Culturii din Chambéry.

După bacalaureat, în 1965, el intrat la Académie du feu a sculptorului Szabo la Paris. În 1966, el și viitoarea sa soție, Mireille Dégrange, au cumpărat o casă aflată în ruină, la Valaurie, un sat abandonat în Drôme. Împreună cu soția sa, a avut două fiice, Lara născută în 1970 și Sylvia născută în 1971. Luându-le exemplul, și alți artiști s-au instalat în sat, unde au organizat stagii și expoziții. În 1968, Alain Girel a obținut diploma de stat de consilier de educație populară. A refuzat un post de director de casă a tineretului în regiunea pariziană și a hotărât să se consacre în întregime ceramicii și sculpturii.

După întâlnirea cu Jeanne Grandpierre, Alain Girel s-a despărțit de soția sa, apoi s-a instalat cu noua sa tovarășă la La Borne din 1974 până în 1981.

Din 1981 până în 1989, a predat la Școala de Artă din Mâcon, în secția de ceramică. În această perioadă, a cumpărat a treia sa casă de renovat la Chasselas, în viile din Mâconnais. Din 1982 până în 2001, Alain și Jeanne au trăit la Chasselas, în Bourgogne.

În 1986-1987, a fost numit responsabil de misiune într-un proiect al Ministerului Culturii din Franța. În 1988, președintele François Mitterand s-a dus la atelierul ceramistului pentru a-și alege personal piese pe care să le cumpere. Vizita aceasta s-a reînnoit de două ori.

În 1996, Alain Girel a fost ales în Consiliul de Administrație al World Craft Council Europe.

Alain Girel a decedat la 11 aprilie 2001 în urma unui cancer.

Începând din 1962 și până la moarte, Alain Girel a avut foarte numeroase expoziții personale și de grup. Operele sale se găsesc în colecții publice din Franța, Belgia și în alte țări. Creațiile sale au fost achiziționate, între altele, de Hermès, o colecție de bijuterii pentru Christian Lacroix, opere pentru emirul Qatarului, etc.

Opere în spațiul public:

• 1969: Sculptură monumentală pentru satul Valaurie;
• 1969: Monument pentru primul soldat al Franței, la Réauville, împreună cu fratele său, Jean Girel;
• 1971: Sculptură monumentală pentru Chambéry;
• 1971: Decorarea sediului băncii Crédit agricole, din Saint-Étienne;
• 1994: Decorarea intersecției de la Porte des Vignobles mâconnais, Vinzelles;
• 1996: Decorarea teatrului din Andrézieux-Bouthéon;
• 2000: Sculptură din fontă la Ciry-le-Noble.

·         1947: Mircea Teodor Iustian, politician român
* 1947: Stuart Gordon (n. 11 august 1947, Chicago, Illinois) este un regizoramerican, scenarist, producător de film și teatru.
Filmografie:

Ca regizor

• Bleacher Bums (1979)
• Re-Animator (1985)
• From Beyond (1986)
• Dolls (1987)
• Kid Safe: The Video (1988)
• Robot Jox (1989)
• Daughter of Darkness (1990)
• The Pit and the Pendulum (1991)
• Fortress (1992)
• Castle Freak (1995)
• Space Truckers (1996)
• The Wonderful Ice Cream Suit (1998)
• Honey, I Shrunk the Kids: The TV Show (episodul "Honey, Let's Trick or Treat") (1998)
• Dagon (2001)
• King of the Ants (2003)
• Edmond (2005)
• Masters of Horror serial TV (episodul "Dreams In the Witch-House") (2005)
• Masters of Horror (serial TV (episodul "The Black Cat") (2007)
• Stuck (2007)
• Fear Itself (2008) serial TV (episodul "Eater")
• Nevermore...An Evening with Edgar Allan Poe (2009–10) (producție teatrală)^[1]
• Re-Animator: The Musical (2011-) (producție teatrală)

Ca scenarist

• Bleacher Bums (1979)
• Re-Animator (1985)
• From Beyond (1986)
• Kid Safe: The Video (1988)
• Honey, I Shrunk the Kids (1989)
• Body Snatchers (1993)
• Castle Freak (1995)
• The Dentist (1996)
• Space Truckers (1996)
• Progeny (1998)
• Masters of Horror (episodul "Dreams In the Witch-House") (2005)
• Masters of Horror (episodul "The Black Cat" (2007)
• Re-Animator: The Musical (2011) (producție teatrală)

Ca producător

• Honey, I Blew Up the Kid (1992)
• Space Truckers (1996)
• The Wonderful Ice Cream Suit (1998)
• Progeny (1998)
• Snail Boy (2000)
• Bleacher Bums (2002)
• Deathbed (2002)
• King of the Ants (2003)
• Edmond (2005)

Stuart Gordon

Stuart Gordon în 2007

* 1948: Wilhelm „Willi” Ernst Piecyk (n. 11 august 1948, München; d. 1 august 2008, Großhansdorf)) a fost un om politic german, membru al Parlamentului European în perioada 2004-2009 din partea Germaniei.

·         1949: S-a nascut in localitatea Veseus, Alba, interpreta româncă de muzica populara Veta Biriș.

* 1950: Stephen Gary „Woz” Wozniak (n. 11 august 1950, San Jose, California, SUA) este un inginer american de origine poloneză,^[2]specialist în calculatoare, cunoscut drept cofondator al companiei Apple Computer, Inc. (astăzi Apple Inc.), împreună cu Steve Jobs și Ronald Wayne. Invențiile și mașinile sale au contribuit semnificativ la revoluția calculatoarelor personale din anii 1970. Wozniak a creat în acel deceniu calculatoarele Apple I și Apple II.

În 1970, Wozniak s-a împrietenit cu Steve Jobs, când Jobs lucra temporar la aceeași firmă la care Wozniak lucra la un calculator mainframe.^[4] Conform autobiografiei lui Wozniak, iWoz, Jobs a venit cu ideea de a vinde calculatoare ca PCB-uri complet asamblate. Wozniak, la început sceptic, a fost ulterior convins de Jobs că chiar dacă nu reușesc, cel puțin le pot spune nepoților că au avut propria lor firmă. Împreună, au vândut câteva din bunurile lor personale (cum ar fi calculatorul științific HP al lui Wozniak și duba Volkswagen a lui Jobs), au strâns 1.300 de dolari și au asamblat în camera lui Jobs, și apoi în garajul acestuia (când n-a mai fost loc), primele prototipuri. Apartamentul lui Wozniak din San Jose era plin de monitoare, dispozitive electronice, și jocuri pe calculator dezvoltate de Wozniak, similare cu SuperPong.

Până în 1975, Wozniak s-a retras de la Universitatea California, Berkeley și a inventat calculatorul care avea să-l facă celebru și care avea să fie comparat cu o operă de artă, întrucât hardware-ul, designul plăcii cu circuite și sistemul de operare erau în întregime opera lui Wozniak.^[5] Cu designul Apple I, el și Jobs încercau să impresioneze pe alți membri ai Homebrew Computer Club din Palo Alto, un grup de amatori de electronică foarte interesați de calculatoare, unul din mai multele centre-cheie de unde a plecat industria calculatoarelor personale în următorii ani. Spre deosebire de alți concurenți, Apple avea o capabilitate video ușor de obținut care a creat imediat agitație și a atras numeroși amatori.^[5]

La 1 aprilie 1976, Jobs și Wozniak au înființat Apple Computer. Wozniak a demisionat de la Hewlett-Packard și a devenit vicepreședinte însărcinat cu cercetarea și dezvoltarea la Apple. Primul produs, calculatorul Apple I, era similar cu Altair 8800, primul calculator personal disponibil pe piață, dar nu permitea introducerea de plăci de extindere. Cu adăugarea acestor plăci, Altair putea fi atașat la un terminal și programat în BASIC. Apple I era o mașină de amatori, cu un microprocessor de 25 de dolari (MOS 6502) pe o placă cu circuit unic și 256 de octeți de ROM, 4 sau 8 KB de RAM și un controller de afișaj pentru 40 de caractere lățime și 24 de rânduri înălțime. Nu avea carcasă, sursă de alimentare, tastatură sau afișaj, acestea trebuiau furnizate de utilizator. Apple I costa 666,66 dolari. (Wozniak a zis apoi că nu știa despre legătura între acest număr și numărul fiarei, și că „l-am ales pentru că îmi plac cifrele care se repetă”. Suma reprezenta 500 de dolari plus încă 33%.) Jobs și Wozniak au vândut primele 50 de calculatoare lui Paul Terrell, care își deschisese un magazin de calculatoare, denumit Byte Shop, în Mountain View, California. Terrell a cumpărat doar placa cu circuite de la Apple I; el s-a ocupat cu furnizarea tastaturii, monitorului, transformatorului, și chiar carcasei în care se punea calculatorul.^[6]

Wozniak se putea concentra acum pe repararea deficiențelor lui Apple I și pe adăugarea de noi functionalități. Noul design urma să păstreze cele mai importante caracteristici: simplitatea și utilizabilitatea. Wozniak a introdus grafica de înaltă rezoluție în Apple II.^[6] Calculatorul său putea acum să afișeze imagini, și nu doar litere: „am băgat înaltă rezoluție. Erau doar două cipuri. Nu știam dacă oamenii aveau s-o folosească sau nu.” Până în 1978, proiectase și un controller ieftin de unitate de disc. Împreună cu Randy Wigginton, a scris un sistem de operare simplu pentru disc și un sistem de fișiere. Shepardson Microsystems a fost firma căreia i s-a încredințat construcția unei interfețe simple în linie de comandă pentru sistemul de operare a discului.

Pe lângă proiectarea hardware-ului, Wozniak a scris mare parte din software-ul furnizat inițial cu Apple. A scris un interpretor de limbaj de programare, un set de instrucțiuni pentru un procesor virtual pe 16 biți denumit SWEET 16, un joc Breakout (care a fost motivul adăugării funcției de sunet la calculator), codul necesar pentru controlul unității de disc, și altele.

În 1980, Apple a lansat acțiuni în ofertă publică, iar Jobs și Wozniak au devenit multimilionari. Jobs a refuzat, însă, să permită unor angajați de la Apple să primească acțiuni, așa că Wozniak a hotărât să acorde o parte din acțiunile sale restului echipei, fie gratis, fie la un preț mult redus. Această acțiune a fost denumită „The Woz Plan”

În februarie 1981, Steve Wozniak s-a prăbușit cu avionul Beechcraft Bonanza în timp ce decola de la Santa Cruz Sky Park. Ancheta NTSB a arătat că Wozniak nu avea permis de pilotare a avioanelor „high performance” (și deci nu avea dreptul de a pilota acel avion), și „nu era familiarizat cu aparatul”.^[8] Cauza prăbușirii a fost decolarea prematură, soldată cu oprirea în aer și ciocnirea cu un mal de 4 metri. Ca urmare a accidentului, a suferit de amnezie retrogradă și de amnezie anterogradă temporară. Nu și-a amintit accidentul și, o vreme, nu a știut nici că a suferit un accident. El nu și-a amintit nici șederea în spital și lucrurile pe care le-a făcut după externare: și-a urmat rutina anterioară (cu excepția zborurilor), dar nu și-a amintit ce s-a întâmplat. Intra în camere și uita de ce și nu-și amintea nici ce zi este. De exemplu, se ducea la serviciu duminica, sau rămânea acasă miercurea, crezând că este weekend.^[6] A început să înțeleagă ce se întâmplase din informații primite de la alții. A întrebat-o pe prietena lui, Candice Clark (angajată la Apple de la început, în departamentul de contabilitate), dacă a avut cumva vreun accident. Când i-a povestit evenimentul, memoria pe termen scurt i-a revenit; Wozniak a afirmat că jocurile de pe calculatorul Apple II l-au ajutat să-și recapete amintirile pierdute. Wozniak și Clark s-au logodit în același an

Wozniak nu a revenit imediat la Apple după recuperarea din accident. El s-a căsătorit cu Clark și a revenit la UC Berkeley sub numele de „Rocky Raccoon Clark” (Rocky era numele câinelui și Clark era numele de fată al soției), terminând facultatea în 1986.^[9] În mai 1982 și în 1983, Wozniak a sponsorizat două US Festival-uri de sărbătorire a tehnologiei în plină evoluție; acestea au fost niște expoziții tehnologice combinate cu festivaluri rock.

În 1983 s-a hotărât să revină la dezvoltarea de produse Apple, dar nu mai dorea decât rolul unui inginer care să acționeze ca factor motivant al forței de muncă de la Apple.^[6]

Wozniak și-a încheiat definitiv activitatea la Apple la 6 februarie 1987, la 12 ani după înființarea companiei, dar a rămas oficial angajat (și primește un salariu)^[6][10] și continuă să dețină acțiuni.^[11] El a păstrat legătura și cu Steve Jobs până la decesul acestuia din urmă în octombrie 2011,^[12] deși în 2006 Wozniak spunea că el și Jobs nu sunt prieteni apropiați.

Steve Wozniak

·         1952: S-a născut Harry Tavitian, compozitor, pianist şi interpret de muzică de jazz

·         1952: Marian-Jean Marinescu, politician român
* 1956: Pierre-Louis Lions (n. 11 august 1956, Grasse) este un matematician francez specializat în ecuații cu derivate parțiale, laureat cu Medalia Fields în anul 1994.

S-a născut în 1956 în Grasse, un oraș pe Coasta de Azur. Tatăl său, Jacques-Louis Lions, era un matematician cunoscut.^[2] În anul 1975 a fost admis la Școala Normală Superioară din Paris, în aceeași promoție ca Jean-Christophe Yoccoz. În anul 1979 și-a susținut teza de doctorat în teoria probabilităților sub conducerea lui Haim Brézis, apoi a devenit cercător la Centrul Național Francez de Cercetări Științifice.^[3] Din 1981 până în 2003 a fost profesor universitar la Universitatea Paris-Dauphine. În momentul respectiv a condus, printre altele, teza de doctorat lui Cédric Villani.

Din 1992 este și profesor de matematică aplicată la École polytechnique. În 2002 i-a fost atribuită catedra „Ecuații cu derivate parțiale și aplicații” la Collège de France. Este cunoscut de studenții sub porecla „PLL”.

A lucrat despre întregul domeniu al ecuațiilor neliniare cu derivate parțiale (EDP neliniare). Cu Michael G. Crandall a introdus conceptul de „solutie de vâscozitate” a EDP neliniare.^[3] A lucrat și despre ecuații cinetice, în special ecuația lui Boltzmann, la care i-a dat pentru prima dată o soluție completă cu dovadă, și s-a interesat la problemele de calcul variațional.^[3] Pentru cercetările sale a primit în 1994 cea mai înaltă distincție în matematică, Medalia Fields. În 2014 a fost distins cu Legiunea de onoare în gradul de comandor.

Pierre-Louis Lions

Pierre-Louis Lions în 2005

* 1958: Pascale Trinquet (nume de căsătorie Hachin; n. 11 august 1958, Marseille) este o fostă scrimeră franceză specializată pe floretă, dublă campioană olimpică la Moscova 1980.

* 1958: John Joseph Wardle (născut pe 11 august 1958), cunoscut după numele de scenă Jah Wobble, este un basist englez, cântăreț, poet și compozitor. A devenit cunoscut publicului larg ca și basist original al trupei Public Image Ltd (PiL) la sfârșitul anilor '70 și începutul anilor '80 dar a părăsit formația după ce a lansat cu aceasta două albume. După plecarea din PiL și-a început o carieră solo de succes pe care o continuă și astăzi. Wobble are patru copii: două fiice, actrița Hayley Angel Wardle și Natalie Wardle din primul mariaj, și doi fii cu cea de-a doua soție Zi Lan Liao (interpretă la guzheng și harpă). În 2009 și-a publicat autobiografia Memoirs of a Geezer. În 2012 s-a reunit cu colegul chitarist din PiL Keith Levene pentru Metal Box In Dub și albumul Yin & Yang.

Jah Wobble

* 1962: Ioan Bolovan (n. 11 august 1962, Pâncota, România) este un istoric român, profesor universitar și prorector al Universității Babeș-Bolyaidin Cluj-Napoca, din noiembrie 2018 membru corespondent al Academiei Române

A absolvit Facultatea de Istorie din cadrul Universității Babeș-Bolyai în anul 1986.

Din 1986 până în septembrie 1989 a fost dascăl la școala generală din Dragu, Sălaj. În septembrie 1989 a obținut un post de cercetător științific la Institutul de Istorie din Cluj. Din anul 2001 până în 2008 a fost conferențiar universitar la Universitatea Babeș-Bolyai, iar din martie 2008 profesor titular la aceeași universitate.

În anul 2015 profesorul Bolovan a fost ales președinte al Comisiei Internaționale de Demografie Istorică (ICHD)

* 1962: Tudorița Lungu (n. 11 august 1962) este un deputat român, ales în 2016.

* 1965: Viola Davis (n. 11 august 1965) este o actriță de film, teatru și televiziune, cunoscută pentru rolul menajerei Aibileen Clark din Culoarea sentimentelor, pentru care a fost nominalizată la Globul de Aur pentru cea mai bună actriță, BAFTA, Oscar și pentru care a câștigat un Premiu SAG.^[4][5]. În 2010 a câștigat Premiul Tony pentru cea mai bună actriță într-o piesă de teatru pentru rolul lui Rose Maxon din Fences

Viola Davis

* 1966: Bengt Evert Andersson (n. 11 august 1966, Kungsbacka) a fost un fotbalist suedez care evolua pe postul de portar.
* 1967: Massimiliano Allegri (n. 11 august 1967) este un fost fotbalist italian și actual antrenor, care în prezent activează la clubul italian Juventus Torino. Anterior venirii la Juventus, Allegri a antrenat rivala AC Milan până în ianuarie 2014. În sezonul 2010-11, sub conducerea lui Allegri, Milan a câștigat titlul în Serie A pentru prima oară din 2004. Cu Juventus a devenit primul antrenor care a reusit 4 eventuri consecutive in Italia campionat-cupa si a reusit sa o duca pe Juventus in 2 finale de Champions League,in 2015 si 2017, dupa o pauza de 11 ani.

·         1968: Prințesa Mabel a Olandei
* 1970: 'Florin Mihail Secară este un politician român, deputat în Parlamentul României în mandatul 2012-2016 din partea PDL.
* 1971: Lidija Dimkovska (n. 11 august 1971, Skopje, RSF Iugoslavia) este o poetă, romancieră și traducătoare macedoneană.

S-a născut la Skopje și a studiat literatura comparativă la Universitatea din Skopje. A obținut doctoratul în literatura română la Universitatea din București. Ea a predat la Universitatea din București și la Universitatea din Nova Gorica (Slovenia). În prezent locuiește în Ljubljana, lucrând ca scriitor și traducător liber-profesionist din literaturile română și slovenă.^[1]

Dimkovska este redactor la Blesok, prima revistă literară macedoniană online. Printre premiile câștigate se numără:

• premiul pentru literatură pentru tineri poeți din Europa de Est „Hubert Burda” (2009)
• premiul internațional pentru poezie în România „Tudor Arghezi” (2012)
• premiul Uniunii Scriitorilor Macedoneni (de două ori)
• premiul Uniunii Europene pentru literatură (2013)

Prima ei carte a fost romanul Skriena Kamera (Camera ascunsă, 2004) care a câștigat premiul Uniunii Scriitorilor Macedoneni. De asemenea a fost nominalizată la premiul „Utrinski Vesnik” pentru cel mai bun roman al anului. Skriena Kamera a fost tradus în slovenă, slovacă, poloneză și bulgară. Alt roman Backup Life (Viața de rezervă) a câștigat premiul Uniunii Europene pentru literatură, pe lângă un alt premiu al Uniunii Scriitorilor Macedoneni.

Carte ei de poezii pH Neutral History (Istoria pH-ului neutru) a fost tradusă în engleză de către Ljubica Arsovska și Peggy Reid. A fost nominalizată la premiul pentru cea mai bună carte tradusă al revistei literare Trei la sută

Lidija Dimkovska

* 1975: Oana Niculescu-Mizil Ștefănescu (n. 11 august 1975, București, RS România) este un om politic din România, deputat din partea USL în Colegiul 20 al Capitalei, în legislatura 2008-2012.^[1] și în legislatura 2012-2016, din partea PSD, în colegiul 23.

Născută în București, la 11 august 1975, este nepoata lui Paul Niculescu-Mizil, un înalt demnitar comunist (mama Oanei, Lidia, fiind fiica acestuia).

A fost căsătorită cu omul de afaceri libanez Jamil Tohme^[3][4][5], unul dintre cei mai bogați oameni din Liban

În octombrie 2014 a fost condamnată de Înalta Curte de Casație și Justiție la trei ani de închisoare cu suspendare pentru săvârșirea infracțiunii de conflict de interese. Procurorii susțin că ea a solicitat, în calitate de deputat, încadrarea în munca a mamei sale, Lidia Niculescu Mizil Ștefănescu, în cadrul biroului său parlamentar și a avizat contractul individual de muncă prin care, în perioada mai 2009 - septembrie 2011, aceasta a realizat foloase materiale în cuantum de 65.697 lei. Oana Niculescu Mizil a mai fost obligată să plătească suma de 3.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.^[7]

Oana Niculescu Mizil a făcut apel și a obținut reducerea pedepsei la un an închisoare cu suspendare, cu un termen de încercare de trei ani. De asemenea, judecătorii au suspendat și interdicțiile impuse de instanța de fond (una din acestea era dreptul de a fi aleasă și de a ocupa o funcție publică pe o durată de 10 ani).

* 1976: Iván Ramiro Cordoba Sepúlveda (născut la 11 august 1976, în Rionegro, Departamentul Antioquia) este un fost fotbalist columbian, care în prezent îndeplinește funcția de team manager pentru formația italiană din Serie A, F.C. Internazionale Milano și pentru echipa națională de fotbal a Columbiei. A fost cumpărat în luna ianuarie a anului 2000 de către Internazionale Milano de la San Lorenzo cu 16 milioane de euro
* 1980: Sébastien Squillaci (Pronunție în franceză: /sebastjɛ̃ skilaˈsi/; n. 11 august 1980) este un fotbalist francez care evoluează la clubul Bastia în Ligue 1 pe poziția de fundaș.^[2] În cariera sa el a mai jucat la echipe ca Sevilla, Arsenal, Lyon și Monaco.
* 1981: Dragoș Nichifor (n. 11 august 1981, Buhuși, Bacău), cunoscut mai bine sub numele de scenă Grasu XXL, este un rapper român.

Grasu XXL cântă de la vârsta de 14 ani, provenind dintr-o familie cu tradiție în domeniu. Primul material discografic al cântărețului se numește Personajul negativ și este o colaborare Paco 10 Grei; cei doi au fost uniți sub numele XXL & 10 Grei. Acesta a fost lansat pe 10 iulie 1999 prin Cat Music. Primul său album solo, Curaj, a fost lansat în iulie 2006 și este un material într-adevăr inedit atât prin sunet, cât și prin modalitatea interpretării. În 2006 apare și EP-ul Curaj (Remix) - un material scos de rapper alături de Dj Swamp care promovează albumul Curaj alături de mixtape-ul Evident lansat în 2007 cu același colaborator.

În 2007, Grasu XXL a înființat casa de producție muzicală Okapi Soundîmpreună cu cei de la Agresiv, Guess Who, Paco, Maximilian, Spike și Tranda. Tot în 2007, mai exact în vara acestuia, artistul pleacă cu Laura Andreșan (el fiind bănuit spre sfârșitul anului 2007 că ar avea o relație cu ea) în turneul „Interzis” ce includea spectacole cu dansuri și show-uri erotice pe muzică live. În 2008 lansează alături de Tonik Obiektiv și Mario videoclipul pentru piesa „Ar fi timpul” - al doilea single extras de pe albumul cu același nume al primului amintit. Pe 22 iulie 2009 apare videoclipul regizat de Alex Ceaușu pentru „Pizda la volan”, o colaborare între rapperul băcăuan și Maximilian extrasă de pe albumul Volumu' la Maxim...ilian!!!. O zi mai târziu este lansat videoclipul pentru primul single de pe cel de-al doilea album solo (Oameni) - „Prea mult fum” care este o colaborare cu Mitză de la Agresiv, iar pe 2 noiembrie cel pentru al doilea single - „Turnin'”, o colaborare cu Alex Velea. În ziua de 4 noiembrie se dă drumul la videoclipul piesei artistului în colaborare cu Deepside Deejays și Alex Velea, „Around the World”.

Pe 25 februarie 2010 apare online al treilea single de pe albumul Oameni - „Azi NU”, o colaborare cu Guess Who care beneficiază și de un videoclip lansat în noaptea dintre 27 și 28 mai pe Kiss TV. O zi mai târziu rapperul a plecat cu Maximilian într-un mini-turneu ce cuprindea 3 concerte, dintre care 2 au fost amânate. Cel de-al doilea album solo al rapperului, Oameni, a fost lansat oficial de casa de discuri Cat Music pe 25 noiembrie 2010. Din noaptea dintre 7 și 8 decembrie, pe YouTube este prezentă melodia „Sari pe treabă” a lui Tranda în colaborare cu Grasu. Pe 20 decembrie se lansează și un remix al piesei pe care apare Skizzo Skillz. În noaptea dintre 16 și 17 decembrie 2010 a fost lansat pe canalul de YouTube al celor de la Okapi Sound videoclipul celui de-al 4-lea single extras de pe album, „Dă-te mai așa”.

Pe 5 septembrie 2011 (în ziua de luni), rapperul băcăuan a lansat o piesă numită „LaLa Song” în colaborare cu Guess Who și a început oficial colaborarea cu Music Expert Company. Melodia este primul single de pe vitorul album Unu și beneficiază de un videoclip lansat pe 3 octombrie 2011 la MTV. Pe 14 septembrie 2011, Grasu XXL, Horia Brenciu și Guess Who au lansat în garajul Europa FM cântecul inclus pe albumul Tot Mai Sus al celui din urmă, „Diamantele se sparg”. Pe 6 februarie 2012 Grasu împreună cu Mitză dă drumul la piesa inclusă pe mixtape-ul Robot, „Bright Lights, Bigger City”, iar pe 20 februarie la o altă melodie interpretată cu Mario - „Talent divin”. În data de 21 iunie 2012, rapperul a lansat videoclipul pentru cel de-al doilea single ce promovează viitorul său album - „Turbofin”.

Grasu XXL a spus într-un interviu: „Nu am ce să vorbesc de viața personală, e foarte plictisitoare. Foarte plictisitoare, serios. Mă uit la filme, fumez iarbă și mă uit la filme. Cânt și sunt la studio. Deci viața personală asta e: playstation, fumeziarbă și mă uit la filme. Și multă muzică. Ascult foarte multă muzică.^[85]” Deși este foarte rezervat în privința declarațiilor privind viața personală, Grasu XXL a mărturisit că și-a pierdut ambii părinți la vârsta de 13 ani, rămânând singur.^[2] Artistul hip-hop a fost bănuit spre sfârșitul anului 2007 că ar avea o relație cu Laura Andreșan. Rapper-ul neagă, însă, vehement aceste zvonuri.^[86] Dragoș a declarat în exclusivitate pentru postul de televiziune Music Channel că nu își dorește copii.^[87][88][88]. În data de 24 februarie 2013 acesta a fost implicat într-un accident grav auto. Rapper-ul a suferit un traumatism cranio-cerebral, pe când se întorcea de la Baia Mare, de la un concert la care au participat și Tarta A. Dragoș, Daniel Coteț și primarul orașului.

Grasu XXL la Suceava

* 1982: Magdalena Elena Paraschiv (n. 11 august 1982, la Buzău)^[1] este o jucătoare de handbal din România legitimată la clubul Gloria Bistrița și care evoluează pentru echipa națională de handbal feminin a României. Împreună cu Naționala, Paraschiv a obținut medalia de bronz la Campionatul European de Handbal Feminin din 2010, desfășurat în Danemarca și Norvegia. În sezonul 2012-13, Magda Paraschiv s-a calificat împreună cu Universitatea Jolidon Cluj în grupele Ligii Campionilor EHF

·         1983: Christopher Hemsworth (n. 11 august 1983, Melbourne, Australia), cunoscut prin numele de scena Chris Hemsworth, este un actoraustralian nominalizat în 2011 la premiile BAFTA, la categoria de Cel mai bun actor în ascensiune.

În 2010 revista GQ l-a ales Omul Anului.

Hemsworth a fost descoperit în anul 2004, cu rolul Kim Hyde, în serialul australian Home and Away, însă faima i-a adus-o rolul locotenentului George Kirk în filmul Star Trek XI în 2009.

Chris Hemsworth este cel mai bine cunoscut la nivel mondial pentru rolul lui Thor, în filmele adaptate după benzile desenate Marvel Thor din 2011 și Răzbunătorii lansat în 2012 și pentru interpretarea sa din filmele Albă ca Zăpada și Războinicul Vânător și Cabana din pădure.

Chris Hemsworth s-a născut în Melbourne, fiind fiul lui Leonie, o profesoară de engleză și al lui Craig Hemsworth, asistent social. A crescut în Melbourne, dar și în teritoriile din Nord, într-o comunitate aborigenă numită Bulman. El a declarat ”cele mai vechi amintiri ale mele sunt despre o stație de vite din marele Outback, după care ne-am mutat iar în Melbourne, și iar în nord și înapoi. În mod sigur majoritatea copilăriei mi-am petrecut-o în Melbourne, dar cele mai vii amintiri sunt din Bulman cu imagini cu crocodili și bivoli. Două moduri de viață extrem de diferite”. A terminat liceul la Heathmont College, înainte ca familia lui să se întoarcă în Nord. Mai târziu se mută cu familia în Insula Phillip.

Este mijlociul dintre cei trei frați, fratele lui mai mare fiind actorul Luke Hemsworth, iar fratele său mai mic fiind actorul Liam Hemsworth, în prezent logodit cu Miley Cyrus.

În 2004, s-a mutat la Sydney pentru a-și lansa cariera de actor. Acolo a studiat engleza americană din dorința de a se adapta la limba celor din SUA, ​​unde își dorea să ajungă și a absolvit "Screenwise" (Școala pentru Film si Televiziune).

În 2009, Chris s-a mutat în Statele Unite, pentru a-și continua cariera alături de fratele său, Liam Hemsworth.

Chris a fost cu actrita australiana Isabel Lucas, 2005 până în iunie 2006, cei doi s-au întâlnit în timpul filmărilor pentru seria australiană Home and Away .

În septembrie 2010, la deschiderea Muzeul de Artă din Los Angeles , California, Hemsworth apărut însoțit de actrița, modelul și producătorul spaniol Elsa Pataky, dezvăluind relația lor pe care au ținut-o secretă de luni de zile.

Pe 25 decembrie același an, după doar un an de relatie, Elsa Pataky și Chris Hemsworth s-au căsătorit în cadrul unei ceremonii secrete, pe o insula din Indonezia.

Pe 11 mai 2012, s-a născut în Londra, Anglia, primul copil al lui Chris Hemsworth și Elsa Pataky, India Rose Hemsworth. Acesta mai are 2 băieți gemeni,Sasha si Tristan, născuți pe data de 21 martie 2014.

Chris Hemsworth in Sydney in 2013

Chris Hemsworth în 2017

* 1984: Vitalie Bordian (n. 11 august 1984, la Chișinău) este un fotbalist moldovean ce evoluează în acest moment pentru Metalist Harkiv și Echipa națională a Moldovei.
* 1984: Mojtaba Abedini Shourmasti (persană مجتبی عابدینی شورمستی; n. 11 august 1984) este un scrimer iranian specializat pe sabie.
* 1984: Lucas Tucci di Grassi, (născut la data de 11 august 1984, în São Paulo, Brazilia) este un pilot de curse care a concurat în Campionatul Mondial de Formula 1 în sezonul 2010.
* 1984: Liudmila Grigorievna Postnova (în rusă Людмила Григорьевна Постнова) (n. 11 august 1984, în Iaroslavl, Regiunea Iaroslavl) este o handbalistă din Federația Rusă care joacă pentru clubul Zvezda Zvenigorodși echipa națională a Rusiei.^[1] Ea a câștigat cu naționala rusă medaliile de aur la Campionatul Mondial de Handbal Feminin din 2005, desfășurat la Sankt Petersburg, la Campionatul Mondial de Handbal Feminin din 2007, desfășurat în Franța, și la Campionatul Mondial de Handbal Feminin din 2009, desfășurat în China,^[2] când a fost și desemnată cea mai bună jucătoare (MVP) a competiției.
* 1985: Gary Wilson (n. 11 august 1985, Wallsend, Regatul Unit) este un jucător englez de snooker.

A fost finalist în 2015 la Openul Chinei. În 2019, s-a calificat în prima semifinală a carierei la Campionatul Mondial. Wilson a realizat breakul maxim de două ori în carieră. Momentan ocupă poziția a 32-a în lume conform clasamentului actualizat din aprilie 2019.

* 1991: Estelle Nze Minko (n. 11 august 1991, în Saint-Sébastien-sur-Loire)^[2]este o handbalistă franceză care joacă pentru clubul maghiar Siófok KC^[3]și echipa națională a Franței^[4]. Nze Minko evoluează pe postul de centru și a făcut parte din echipele Franței care au câștigat medalia de argint la Jocurile Olimpice din 2016, de la Rio de Janeiro, și medalia de aur la Campionatul Mondial din 2017, desfășurat în Germania
* 1991: Christian Tello (n. 18 august 1991) este un fotbalist spaniol care evoluează pentru echipa Real Betis. Acesta a evoluat la echipa secundă a Barcelonei. Primul său gol pentru echipa mare a fost în meciul cu L'Hospitalet, când FC Barcelona a învins-o pe aceasta cu scorul de 9-0.

Decese

·         1253: Sfânta Clara (n. 1193 - d. 11 august 1253) din Assisi, Umbria, Italiacentrală, a fost întemeietoarea Ordinului Clariselor, atașat Ordinelor franciscane.

Clara sau Chiara a fost fiica nobilului italian Favarone di Offreduccio di Bernadino. Fiind influențată de spiritualitatea lui Francisc de Assisi, părăsește bunăstarea din casa părintească, urmând pilda și învățătura lui Isus, își trăiește viața în sărăcie.

Împreună cu Francisc de Assisi întemeiază în fața porților orașului Assisi, azilul pentru femei „San Damiano”. Până în ziua morții sale, Clara a trăit o viață sfântă, modestă în sărăcie și plină de privațiuni după legile severe a Clauzurii, stabilite de ea.

Ordinul Clariselor a primit confirmarea regulilor de viață monastică, din partea Bisericii, pe data de 9 august 1253, cu doar două zile înainte de moartea fondatoarei.^[3]

A fost canonizată la doi ani după moartea ei.

La 14 februarie 1958 papa Pius al XII-lea a declarat-o patroană a televiziunii deoarece, țintuită la pat de boală în chilia ei, Clara a putut vedea slujba ținută în biserică în noaptea de Crăciun în 1252, eveniment considerat ca „o experiență de televiziune mistică”.^[4]

În acea noapte, evenimentul a fost aflat cu uimire de celelalte călugărițe, care participaseră la slujbă în biserică, când Clara le-a descris în amănunt tot ce s-a petrecut în timpul slujbei, spunând că Dumnezeu i-a ascultat rugăciunile și a putut vedea proiectate pe pereții chiliei scene ale ceremoniei, simultan cu desfășurarea acestora în biserică. Situația s-a repetat la moartea lui Francisc de Assisi, când Clara a participat, în același fel, la ceremonia funebră a acestuia.

Este sărbătorită de romano-catolici, anglicani și lutherani pe 11 August.

Sfânta Clara

·         1259: A murit Mongke Han (n.10.ianuarie 1209),  al patrulea Mare Han a Imperiului Mongol, de guvernământ incepand cu 1 iulie 1251,pana  la11moartea sa. El a făcut reforme importante menite sa îmbunătățeascaadministrarea Imperiului . In timpul domniei sale  mongolii au cucerit Irakul și Siria, precum și Regatul Nanzhao (aflat în sudul Chinei de azi).

·         1456:  Ioan de Hunedoara (latină Ioannes Corvinus, maghiară Hunyadi János, sârbă Janko Sibinjanin, slovacă Ján Huňadi, germană Johann Hunyadi) cunoscut și ca Iancu de Hunedoara (alternativ Ioan (Ion) Huniade sau Ioan Corvin, n. ca. 1407 - d. 11 august 1456) a fost ban al Severinului între 1438-1441, voievod al Transilvaniei între 1441-1446, guvernator și regent al Ungariei între 1446-1453 și căpitan general al regatului între 1453-1456, mare comandant militar, tatăl regelui Matia Corvin.

Viitorul voievod s-a născut în jurul anului 1407 într-o familie înnobilată în 1409, pentru merite deosebite de către Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei. Tatăl lui Ioan a fost un român^[1], sau cuman^[2][3]Voicu/Voik/Vajk Corvin^[4], "un gentilom destul de modest al comitatului pur românesc Hunedoara", iar bunicul se numea Șerb/Csorba ^[5]. Mama lui Ioan a fost Erzsébet Morzsinai (Elisabeta de Margina), despre care se spune că ar fi fost de origine greacă și chiar înrudită cu basileii Bizanțului.^[6]

În favoarea originii etnice românești a voievodului există mai multe argumente. De exemplu, până în anul 1439, Iancu este numit în documente Ioan Românul, mai mulți cronicari ai epocii referindu-se la originea românească a acestuia. După ce fiul său, Matei Corvin, a devenit rege, Frederic de Habsburg i-a reproșat că nu are origini regale, ci că are un tată român. Matei, la rândul său, când i se reproșa că nu are origini regale, făcea trimitere la originile sale romane.^[7][8]

Blazonul

După obiceiul epocii, Voicu a luat numele Hunyadi (de Hunedoara), când a primit în 1409 de la Sigismund de Luxemburg domeniul și castelul Hunedoarei, drept răsplată pentru faptele sale de arme în luptele cu turcii.

Conform unei legende lansate în secolul al XVI-lea de către Gáspár Heltai, Ioan de Hunedoara ar fi fost fiul nelegitim al regelui Sigismund de Luxemburg cu nobila Erzsébet Morzsinai, având un frate tot cu numele (Ioan) — duplicarea numelui era un obicei când unul dintre copii avea tatăl diferit

Ioan de Hunedoara în luptă cu husiții; ilustrație din Cronica lui János Thuróczy

Ioan Huniade a fost un mare aristocrat al regatului Ungariei, care își avea domeniul feudal la Hunedoara. A devenit ulterior ban al Severinului, comite de Timișoara, voievod al Transilvaniei și regent al Ungariei. Era unul dintre cei mai bogați nobili ai Europei timpului său.

Moartea prematură a regelui Albert de Habsburg a deschis o perioadă de frământări în Ungaria legate de succesiunea la tron. Marea majoritate a magnaților ungari, printre care familiile Cillei, Gara, Ujlaki și Szécsi, o sprijineau pe regina văduvă Elisabeta, care aștepta un copil, viitorul Ladislau V Postumul, în speranța că o vor putea domina cu ușurință și, pe această cale, își vor subordona puterea de stat.

Iancu de Hunedoara în Chronica Hungarorum, Brno 1488

Iancu a susținut candidatura regelui polon Vladislav al III-lea (Jagello) la tronul Ungariei. Nobilimea mică și mijlocie, în frunte cu Ioan Huniade, cu palatinul Lőrinc Héderváry și cu episcopul Simon Rozgonyi, dorea în fruntea țării un rege capabil să o conducă în împrejurările dificile generate de expansiunea otomană. Alegerea acestora s-a oprit asupra lui Vladislav al III-lea Jagello, rege al Poloniei din 1434.

Acceptarea coroanei Ungariei de către Vladislav al III-lea al Poloniei, devenit astfel Vladislav I al Ungariei, la 6 martie 1440, venirea acestuia în regat, la 21 mai, și încoronarea sa la 17 iulie la Alba Iulia, au dus la declanșarea unui sângeros război civil, în provinciile de sud și nord ale Regatului ungar (astăzi Slovacia), care a durat până în 1441.

Devenind adevăratul conducător al grupării favorabile regelui Vladislav I al Ungariei, Ioan de Hunedoara a fost răsplătit din plin de acesta, demnitatea cea mai importantă ce i-a fost încredințată în 1441 fiind aceea de voievod al Transilvaniei. Astfel, el a reușit să imprime Ungariei o linie politică predominant antiotomană, conflictele din Europa Centrală cu Frederic III de Habsburg (1440-1493) și cu Jan Jiskra, aliatul acestuia și adevăratul stăpân al Slovaciei, trecând pe un plan secundar.

Iancu de Hunedoara

Liniștea internă a fost obținută prin încheierea în vara anului 1443 a unui armistițiu pe doi ani cu Frederic III de Habsburg, tutorele, după moartea reginei Elisabeta, al viitorului rege al Ungariei, Ladislau Postumul. După moartea prematură în 1444 a regelui Vladislav I, Ioan de Hunedoara se impune politic și este numit regent al Ungariei în 1446, devenind astfel tutorele minorului Ladislau Postumul. Din punct de vedere militar regele Vladislav I la începutul domniei s-a sprijinit și pe serbi, și astfel în "Campania cea Lungă" (1443-1444) produce importante pierderi Semilunei otomane; această campanie se încheie printr-o pace favorabilă semnată pe 10 ani. Efectiv, pacea nu a fost una de durată -coroana ungară, la insistențele papalității, organizeaza o nouă cruciadă antiotomană, Cruciada de la Varna, care se încheie cu un dezastru pentru creștini, regele Ungariei pierzându-și acolo viața.

Cruciada de la Varna din 1444, așa cum apare în ediția din 1564 a lui 'Martin Bielski' - Cronici Poloneze

În Dieta din februarie 1445 s-a format un guvern provizoriu, alcătuit din cinci Căpitani generali, Ioan de Hunedoara primind în guvernare Transilvania, Banatul și Crișana. Deoarece anarhia rezultată ca urmare a acestei diviziuni a scăpat de sub control, Ioan a fost ales regent al Ungariei (Regni Gubernator) la data de 5 iunie 1446 în numele regelui Ladislau Postumul. Prima sa acțiune ca regent, a fost să-l atace pe împăratul romano-german Frederic al III-lea pentru refuzul acestuia de a-l elibera pe Ladislau. După ce a înfrânt ducatele Stiria, Carintia și Carniola și a amenințat chiar Viena, datorită dificultăților din alte zone, Ioan de Hunedoara a fost nevoit să semneze un armistițiu cu Frederic, care a durat doi ani.

După înfrângerea de la Kosovo Polje, Ioan intră în Moldova și îl înscăunează pe vărul său Bogdan al II-lea, (tatăl lui Ștefan cel Mare).

Castelul Hunedoarei.

În 1448 Ioan de Hunedoara a primit titlul de Prinț (Princeps) de la Papa Nicolae al V-lea, și continuat luptele împotriva otomanilor. A fost învins în bătălia de la Kosovo (1448) din octombrie 1448 din cauza superiorității numerice a turcilor și a trădării lui Dan al II-lea, pretendent la tronul Valahiei, și a vechiului său rival Gheorghe Branković, care i-a interceptat ajutoarele sosite din Albania și conduse de Skanderbeg, împiedicându-le să ajungă la locul bătăliei. Branković l-a luat prizonier pe Ioan de Hunedoara, aruncându-l, pentru o perioadă, în temnițele fortăreței Smederevo, de unde a fost răscumpărat de aliații săi. După rezolvarea diferendelor cu numeroșii săi oponenți din Ungaria, Ioan de Hunedoara a condus o expediție punitivă împotriva prințului serb, care a fost nevoit să accepte condiții de pace foarte aspre.

În 1450, în orașul liber regesc Pozsony, (citește [Pojoni]; astăzi Bratislava), Ioan de Hunedoara a negociat cu Frederic al III-lea termenii predării lui Ladislau al V-lea, dar nu au ajuns la un acord. Mai mulți dușmani ai săi l-au acuzat de o conspirație politică împotriva regelui. Pentru a reduce tensiunile crescânde pe plan intern, Ioan de Hunedoara a renunțat la titlul și funcția de regent al Ungariei. Reîntors în Ungaria la începutul anului 1453, Ioan de Hunedoara a fost numit de Ladislau conte de Bistrița-Năsăud și Căpitan general al regatului. Totodată, regele a inclus în blazonul familiei „Leii de Bistrița”.

Turcii au rupt armistițiul în 1454 și au asediat Semendria, dar Iancu a repurtat o nouă victorie împotriva lor la Kruševac (se pronunță Crușevaț), unde i-a zdrobit cu desăvârșire. Miza cea mai mare era cetatea Belgradului, pe care sultanul Mahomed al II-lea se pregătea intens să o cucerească. La rândul lui Iancu a luat măsuri pentru întărirea ei și a chemat oameni de la orașe și sate să ia parte la război. Pentru a avea un aliat în Țara Românească, l-a ajutat pe Vlad Țepeș să-și recapete tronul și a reușit să adune din Transilvania 20.000 de soldați și mici nobili. De această dată a beneficiat și de un sprijin mai consistent din Apus. De asemenea a reușit să adune o armată de oameni simpli cu arme proprii, coase, furci, prăștii de circa 27-28.000 de țărani cu toată opoziția nobililor și a orășenilor.

Asediul Belgradului de către turci a început la 4 iulie 1456, și a fost deosebit de puternic. Însă, flota cruciată a câștigat bătălia pe apă distrugând, în 14 iulie, flota turcească, ce împiedica aprovizionarea orașului. Lupta decisivă s-a dat între 21-23 iulie. Atacul musulman a fost respins în 21 iulie, iar în 23 iulie creștinii atacau tabăra turcilor. Concepția strategică modernă a lui Iancu l-a ajutat să-l înfrângă pe sultan în ciuda raportului de forțe defavorabil creștinilor și să obțină cea mai mare victorie de până atunci a creștinătății împotriva turcilor.

Ca omagiu papa Calixt al III-lea elogiază victoria obținută de Ioan de Hunedoara ca fiind „cel mai fericit moment al vieții sale” și a ordonat ca toate clopotele bisericilor catolice din Europa să fie trase la amiază ca o reamintire pentru credincioși de a veni la rugăciune pentru apărarea cetății Belgradului. Acest obicei există și astăzi iar trasul clopotelor la amiază este atribuit în mod expres victoriei obținute de Iancu împotriva turcilor, împotriva prigonitorilor creștinismului. În urma victoriei în bătălia de la Belgrad, contra oștirii otomane a sultanului Mehmed al II-lea Cuceritorul Constantinopolului papa l-a numit pe Iancu de Hunedoara: „atletul cel mai puternic, unic al lui Cristos”.

Ioan de Hunedoara a murit în 11 august 1456, de ciumă, în tabăra de la Zemun. S-a instaurat, după victoria creștinilor de la Belgrad, o perioadă de 70 de ani de liniște relativă la granița de sud est a regatului maghiar.

Ioan de Hunedoara este înmormântat la Alba Iulia, în Catedrala Sf. Mihail. Pe piatra sa funerară stă înscris „s-a stins lumina lumii”. Până și sultanul Mahomed al II-lea (Mehmed II) i-a adus omagiul său: „Cu toate că a fost inamicul meu, la moartea lui, m-am întristat, pentru că lumea nu a mai cunoscut, niciodată, un asemenea om.”

Ioan de Hunedoara

·         1464: Nicolaus Cusanus, savant german (n. 1401)

·         1494: Moare pictorul flamand Hans Memling  sau Jan van Mimmelynghe, (n. cca1435). S-a  născut în Germania si s-a  stabilit încă de tânăr în  Tarile de Jos (Olanda de azi). Grație stilului său original, Memling este considerat un portretist de excepție și unul dintre cei mai mari pictori flamanzi ai epocii sale.

·         1519: Johann Tetzel, călugăr dominican, adversar al lui Martin Luther

·         1522: A murit Martin Siebenbürger, sas transilvănean, primar al Vienei. (n. cca. 1475, Sibiu). În anul 1503 a fost ales Procurator Nationis Hungaricae la Universitatea din Viena, iar apoi a fost ales de trei ori (în 1505, 1510 şi 1516) în demnitatea de decan al Facultăţii de Drept din Viena. Concomitent, din anul 1512, a îndeplinit funcţia de jude orăşenesc al Vienei.
* 1741: Marie Anne de Bourbon (16 octombrie 1697 – 11 august 1741)^[1] a fost fiica lui Louis al III-lea, Prinț Condé. Tatăl ei era nepot al Marelui Condé iar mama sa, Louise-Françoise de Bourbon, era cea mai mare fiică în viață a regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și a metresei sale, Madame de Montespan.

Marie Anne

Mademoiselle de Clermont

Marie Anne de Pierre Gobert

·         1835: Olof Åhlström, compozitor suedez (n. 1756)

·         1851: Lorenz Oken, naturalist mistic german (n. 1779)

·         1854: Macedonio Melloni, astronom italian (n. 1798)

·         1857: A murit  Marshall Hall, fiziolog englez, primul care a studiat  reflexele. Numele lui este legat de teoria arcului reflex mediat de maduva spinarii, de o metodă de resuscitare apersoanelor înecate, și de elucidarea funcției decapilarelor. În 1830 va condamna sângerarea folosită in acel timp în tratamentul bolilor; (n. 18.02.1790).

·         1890: John Henry Newman (21 februarie 1801, Londra - 11 august 1890, Edgbaston) a fost un teolog britanic convertit la catolicism, în 1845, cardinal al Bisericii Catolice.

Student la Universitatea din Oxford, el a devenit preot în Biserica Anglicană. Lucrările sale despre Sfinții Părinți îl conduc la analizarea rădăcinilor creștine ale anglicanismului. Acest studiu progresiv îl conduc la apărarea independenței anglicanismului față de statul britanic, sub forma unor « manifeste ». Astfel, ia naștere Mișcarea de la Oxford, Newman fiind unul dintre principalii actori ai mișcării. Continuând cercetările, ajunge să se convertească la catolicism, pe care îl vede, de acum încolo, drept confesiunea cea mai fidelă rădăcinilor creștinismului.

Teolog specialist în cristologie,^[10] John Henry Newman este una dintre figurile majore ale catolicismului britanic, împreună cu Henry Edward Manning și Ronald Knox. El a exercitat o influență considerabilă aupra tuturor intelectualilor catolici, îndeosebi asupra autorilor veniți din Anglicanism. Pentru Xavier Tilliette, el apare ca «o mare personalitate aparte, un fel de lumânare pascală în Biserica Catolică a secolului al XIX-lea».^[11] Operele sale, dintre care Gramatica Asentimentului și Apologia Pro Vita Sua, constituie referințe constante la scriitori ca G. K. Chesterton, Evelyn Waugh sau Julien Green, dar și pentru teologi și filosofi ca Avery Dulles, Erich Przywara și Edith Stein, care a tradus în germană lucrarea sa Ideea de Universitate.

A fost beatificat de Biserica Catolică la 19 septembrie 2010.

La 13 octombrie 2019, va fi proclamat sfânt.

John Henry Newman

Portretul cardinalului John Henry Newm

·         1956: A încetat din viaţă pictorul american Jackson Pollock, unul din exponenţii majori ai expresionismului abstract; (n. 1912)

·         1857: Marshall Hall, fiziolog englez, primul care va studia refelxele (n. 1790)
* 1919: Andrew Carnegie (n. 25 noiembrie 1835, Dunfermline, Scoția- d. 11 august 1919, Lenox, Massachusetts, Statele Unite) a fost un om de afaceri și filantrop american de origine scoțian. A fost proprietarul trustului "Carnegie Steel Company", care i-a adus o avere imensă. Conform revistei Forbes din februarie 2008, averea sa ar fi echivalentă cu 293,8 miliarde de dolari americani în 2007.

Succesul societății sale, Carnegie Steel, este legat de capacitatea acesteia de a produce o mare cantitate și la preț redus șine de cale ferată, la mare cerere în acea perioadă. În 1901 își vinde proprietățile industriale omului de afaceri american J.P. Morgan pentru suma de 480 de milioane de dolari, ceea ce reprezintă un record la acea vreme. În urma acestei tranzacții, este numit "omul cel mai bogat din lume" și devine o reprezentare perfectă a visului american.

* 1939: Jean Bugatti (pe numele său complet Gianoberto Maria Carlo Bugatti) a fost un inginer, șofer de teste și stilist de automobile. ^[1] [2]

Al treilea din cei patru copii ai soților Bugatti, Jean s-a născut pe data de 15 ianuarie 1909 în Köln, Germania. Provenind dintr-o familie de origine italiană și profund artistică printre care se număra tatăl său, renumitul Ettore Bugatti, designer și inginer excepțional de automobile și avioane, unchiul său, Rembrandt Bugatti, sculptor renumit, și bunicul său, Carlo Bugatti, decorator și designer vestit de mobilă Art Nouveau, Jean a copilărit în preajma fabricii de automobile a lui Ettore unde a observat în detaliu construcția automobilelor și a asistat la primele victorii în curse ale firmei de la începuturile anilor 1920, fiind determinat de mic copil să lucreze pentru aceasta. ^[1][2] [3]

Jean Bugatti a început munca în cadrul fabricii tatălui său la vârsta de doar 17 ani. Talentul său artistic, puternic inspirat după mișcarea Art Déco, a debutat în anul 1932, prin care, la cererea lui Ettore, tânărul stilist a proiectat deosebitul Royale Esders Roadster, o caroserie-prototip de Bugatti Royale ce avea să fie vândută aristocratului francez Armand Esders.^[1][2][4] În anii următori, acesta a realizat numeroase alte proiecte pentru firmă, printre care modelul Bugatti Type 50, decapotabila Bugatti Type 55 și variantele Bugatti Type 57, aici evidențiindu-se modelul Atalante și prestigiosul Atlantic. În prezent, aceste mașini sunt cunoscute ca "Simbolurile Bugatti", fiind printre cele mai valoroase și cele mai reprezentative vehicule clasice din istorie. Talentul artistic al lui Jean a complementat geniul în inginerie al lui Ettore, iar Bugatti a devenit astfel unul dintre cei mai exclusiviști producători de automobile din perioada interbelică.^[1][2]

Jean Bugatti alături de prototipul Royale Esders Roadster

Începând cu anul 1932, Jean Bugatti prelua succesiv controlul asupra fabricii de automobile, iar în anul 1936 avea autoritate absolută. Mai mult, datorită competențelor sale dobândite în inginerie, tânărul a obținut titlul de coordonator al echipei de curse Bugatti, înlocuindu-l pe fostul pilot, Meo Constantini. Acesta a proiectat, construit și testat două variante de mașini de curse, Type 57G Tank și Type 57C Tank. Ulterior, compania a avut parte de două mari câștiguri ale Cursei de 24 de ore de la Le Mans, atât în anul 1937, cât și în anul 1939.^[1][2]

Ediția din 1939 a Cursei de 24 de ore de la Le Mans fusese câștigată de către pilotul de curse, Pierre Veyron, la volanul supraalimentatului Type 57C Tank. Doar o lună mai târziu, pe data de 11 August, folosind aceeași mașină pentru realizarea unui test drive pentru Marele Premiu de la La Baule, Jean Bugatti a suferit un accident fatal în urma evitării unui biciclist turmentat care se năpustise în fața mașinii și apoi ciocnirii de un copac la o viteză de peste 200 km/h. El a fost înmormântat la cimitirul municipal din Dorlisheim, iar în locul accidentului său a fost ridicat un monument comemorativ.^[1][2]

Decesul tragic al lui Jean Bugatti alături de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial cu doar trei săptămâni mai târziu au avut un impact semnificativ asupra soartei companiei franceze, fapt care a dus la declinul acesteia, în cele din urmă fiind desființată în anul 1952 după câteva tentative ale fratelui său mai mic, Roland, și a respectatului afacerist Bugatti, Pierre Marco, de a relua afacerile

Gianoberto Maria Carlo "Jean" Bugatti

Jean Bugatti în anul 1931

·         1961: Ion Barbu (născut Dan Barbilian; n. 19 martie 1895,^[2][3]Câmpulung, Regatul României – d. 11 august 1961,^[2][3] București, Republica Populară Română) a fost un poet și matematician român. Ca matematician este cunoscut sub numele Dan Barbilian. A fost unul dintre cei mai importanți poeți români interbelici, reprezentant al modernismului literar românesc. Dan Barbilian era fiul judecătorului Constantin Barbillian (care și-a latinizat numele inițial „Barbu”) și al Smarandei, născută Șoiculescu.

Talentul său matematic se manifestă încă din timpul liceului, elevul Barbilian publică remarcabile contribuții în revista Gazeta matematică. În tot acest timp, Barbilian își dezvoltă și pasiunea pentru poezie. Între anii 1914-1921 studiază matematica la Facultatea de Științe din București, studiile fiindu-i întrerupte de perioada în care își satisface serviciul militar în timpul Primului Război Mondial.

I-a avut ca profesori pe Gheorghe Țițeica, Dimitrie Pompeiu, David Emmanuel, Traian Lalescu și Anton Davidoglu.

În perioada 1921 -1924, și-a continuat studiile la Göttingen, Tübingen și Berlin. A avut ca prieteni, între alții, pe matematicienii: Wilhelm Blaschke, Heinrich Grell, Helmut Hasse, Emil Artin și alții.

Cariera matematică continuă cu susținerea tezei de doctorat în 1929. Mai târziu participă la diferite conferințe internaționale de matematică, cum ar fi Congresele Internaționale de Matematică la Hamburg (1936), Göttingen și Viena (1938), Oslo (1936), Praga (1934).

În 1942 este numit profesor titular de algebră la Facultatea de Științe din București. Publică diferite articole în reviste matematice. De deosebită importanță sunt două dintre contribuțiile lui: o scurtă lucrare de două pagini apărută în Casopis Matematiky a Fysiky (1934-1935), în care definește o procedură de metrizare care va fi numită de Leonard M. Blumenthal „spații Barbilian”, și două lucrări în Jber. Deutsch. Math. Verein., apărute în 1940 și respectiv în 1941, intitulate Zur Axiomatik der Projectiven ebenen Ringgeometrien, și care au inspirat o direcție de cercetare în geometria inelelor, direcție asociată azi în literatura de specialitate cu numele său, al lui Hjelmslev și al lui Klingenberg.

După 1933, Barbilian s-a manifestat în domeniul matematicii în special ca geometru, reprezentant al programului de la Erlangen al lui Felix Klein și astfel au trecut la fondarea axiomatică a geometriei algebrice și a mecanicii clasice.

Dan Barbilian s-a mai ocupat și de teoriile algebrei moderne (1946 - 1951), de teoria algebrică a numerelor (1951 - 1957), de teoria determinismului și deține prioritatea mondială în precizarea unei clase largi de funcții distanță.

În 1938 devine membru al asociației Deutsche Mathematische Vereinigung (Uniunea matematică germană).

A fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu 20 decembrie 1936

Teoria spațiilor Barbilian a fost amplu dezvoltată în patru lucrări:

• Asupra unui principiu de metrizare, Stud. Cercet. Mat. 10 (1959), 68-116,
• Fundamentele metricilor abstracte ale lui Poincaré și Carathéodory ca aplicație a unui principiu general de metrizare(lucrare prezentată la Institutul de matematică în data de 4 iunie 1959), apărut în Studii și cercetări matematice, vol. 10 (1959), 273-306;
• J-metricile naturale finsleriene, apărută în aceeași revistă în vol. 11 (1960), 7-44;
• J-metricile naturale finsleriene și funcția de reprezentare a lui Riemann,lucrare scrisă împreună cu Nicolae Radu și apărută postum, publicată tot în Studii și cercetări matematice, vol. 12 (1962), 21-36.

Ultima lucrare a fost depusă la redacție de Nicolae Radu pe 20 octombrie 1961; Barbilian se stinsese pe 11 august, în același an. Originalitatea ideii matematice a lui Barbilian constă în reexaminarea modelului Poincaré al geometriei neeuclidiene a lui Lobacevski. Acest model generează în mod natural o distanță care poate fi reprezentată ca oscilație logaritmică.

Contribuția lui Dan Barbilian a fost de a analiza cât de generală e această procedură de a construi o distanță și de a stabili o teorie a spațiilor metrice dotate cu această distanță. În lucrarea din 1934, a definit o metrică în interiorul unei regiuni planare oarecare, generalizând astfel ideea modelului Poincaré, care este definit doar în interiorul discului unitate. Cu acea metrică, interiorul mulțimii devenea un model de geometrie neeuclidiană.

Alte scrieri:

• Curs de matematici generale (1937 - 1940)
• Teoria lui Galois a ecuațiilor în axiomatizarea lui Steinitz
• Axiomatizarea mecanicii clasice (1943)
• Curs de algebră axiomatică (1944, 1947, 1950)
• Teoria aritmetică a idealelor în inelele necomutative (1956)
• Grupuri cu operatori (teoremele de descompunere ale algebrei) (1960).

În anul 1919, Dan Barbilian începe colaborarea la revista literară Sburătorul, adoptând la sugestia lui Eugen Lovinescu, criticul cenaclului ca pseudonim numele bunicului său, Ion Barbu. În timpul liceului îl cunoaște pe viitorul critic literar Tudor Vianu, de care va fi legat prin una din cele mai lungi și mai frumoase prietenii literare.

Debutul său artistic a fost declanșat de un pariu cu Tudor Vianu. Plecați într-o excursie la Giurgiu în timpul liceului, Dan Barbilian îi promite lui Tudor Vianu că va scrie un caiet de poezii, argumentând că spiritul artistic se află în fiecare. Din acest "pariu", Dan Barbilian își descoperă talentul și iubirea față de poezie. Dan Barbilian spunea că poezia și geometria sunt complementare în viața sa : acolo unde geometria devine rigidă, poezia îi oferă orizont spre cunoaștere și imaginație.

Criticul și prietenul său Tudor Vianu îi consacră o monografie, considerată a fi cea mai completă până în ziua de azi.^{[judecată de valoare]} Una din cele mai cunoscute poezii a autorului, După melci, apare în 1921 în revista Viața Românească. Tot în acest an pleacă la Göttingen (Germania) pentru a-și continua studiile. După trei ani, în care a făcut multe călătorii prin Germania, ducând o viață boemă, se întoarce în țară.

Opere:

• După melci, Editura Luceafărul, 1921
• Joc secund, Editura Cultura Națională, 1930

Aforisme:

• Operele matematice robesc și încântă tocmai ca operele pasiunii și imaginației
• Desenul corupe raționamentul
• În redactare nu are atâta preț poleirea frazelor, cât organizarea ideilor

·         1979: A decedat Ernst Boris Chain, biochimist englez (n.19.06.1906, Berlin). În 1940, împreună cu Howard Florey a prelucrat penicilina, transformând-o în antibiotic. A primit Premiul Nobel în 1945, împreună cu Fleming şi Florey.
* 1980: Paul Charles Jules Robert, numit de obicei Paul Robert (născut la 19 octombrie 1910, în Orléansville (departamentul Alger, Algeria franceză), azi Chlef, în Algeria – decedat la 11 august 1980, la Mougins^[4] (Alpes-Maritimes, Franța) a fost un avocat, lexicograf^[5] și editor francez.
Paul Charles Jules Robert, numit de obicei Paul Robert s-a născut la 19 octombrie 1910, în Orléansville (departamentul Alger, în Algeria franceză), azi Chlef, în Algeria .
A făcut studii de drept (a practicat avocatura la baroul din Alger), apoi a făcut studii de economie politică.

În anul 1945, s-a orientat spre lexicografie.

Nemulțumit fiind de dicționarele franceze existente până atunci, Paul Robert a început să lucreze la redactarea lucrării care l-a făcut celebru: Dictionnaire alphabétique et analogique de la langue française, pe care a publicat-o în perioada 1953 – 1964 (6 volume și un supliment), dar Academia Franceză l-a premiat la 15 iunie 1950, la simpla prezentare a primului fascicul, cu Prix Saintour^[6].

Și-a creat propria casă de editură^[7], în anul 1951, reunind, în jurul său, o echipă formată din câțiva colaboratori, printre care: Alain Rey, Josette Rey-Debove și Henri Cottez. Dicționarul său a cunoscut de atunci diferite ediții, sub diferite formate, toate având subtitlul Dictionnaire alphabétique et analogique de la langue française:

• Grand Robert de la langue française (1964), în 6 volume și 1 supliment, (1971);
• Le Petit Robert 1 (1967), condensat al precedentului.

Echipa sa a mai elaborat și editat:

• Le Robert méthodique (Dictionnaire méthodique du français actuel)
• Le Micro-Robert (Dictionnaire du français primordial) (1971)
• Le Grand Robert des noms propres (Dictionnaire universel des noms propres) (1968-1974), în 5 volume
• Le Petit Robert 2 (Dictionnaire des noms propres) (1974), condensat al precedentului. De notat o inovație deosebită în ediția din 2005: apariția a 10.000 de referințe etimologice, care se pare că este o premieră într-un dicționar de nume proprii în limba franceză. După 30 de ani de la prima ediție, în anul 2007, a apărut ediția refăcută în întregime și augmentată a dicționarului, cu denumirea: „Le Petit Robert sous la direction de Paul Robert, Le Robert encyclopédique des noms propres, Dictionnaire illustré”.
• Le Dictionnaire universel de la peinture, în 6 volume
• Mai multe dicționare bilingve:
  • Le Robert & Collins (francez - englez; englez - francez), cu 500.000 de traduceri;
  • Le Robert & Signorelli (francez - italian), cu 339.000 de cuvinte și expresii;
  • Le Robert & Van Dal (francez - olandez; olandez - francez), cu 200.000 de unități de traducere
  • Shogakukan & Le Robert Grand Dictionnaire français - japonais (2.600 de pagini, 100.000 de intrări)
• Diverse dicționare tematice:
  • Dictionnaire des synonymes
  • Dictionnaire des dificultés du français
  • Dictionnaire des anglicismes
  • Dictionnaire des idées par les mots
  • Dictionnaire des locutions et expressions
  • Dictionnaire des mots contemporains
  • Dictionnaire de proverbes et dictons
  • Dictionnaire de citations françaises
  • Dictionnaire de citations du monde entier
  • Dictionnaire de citations et jugements
  • Dictionnaire des structures du vocabulaire savant.
• Reeditarea anastatică a unui vechi dicționar al limbii franceze: Dictionnaire universel... al lui Antoine Furetière (1690), în 3 volume, 2.500 de pagini. (Întreaga limbă clasică a secolului al XVII-lea).

·         1982: Tom Drake, actor american (n. 1919)

·         1984: Virgil Mazilescu, poet român (n. 1942)

* 1986: Heinz Strehl (n. 20 iulie 1938 în Kalchreuth - d. 11 august 1986) a fost un fotbalist german care a câștigat titlul în Germania de Vest în 1961, Cupa în 1962 și Bundesliga în 1968, toate cu 1. FC Nuremberg. Era un jucător rezistent cu fiind un bun pasator și având un joc de cap bun.^[1]Este jucătorul cu cele mai multe goluri înscrise în primul eșalon german pentru 1. FC Nuremberg, 76. S-a aflat constant printre golgeterii Germaniei și a fost unul din cei cinci golgeteri ai Cupei Campionilor Europeni în ediția din 1961-1962 cu șapte reușite.^[2] A debutat la echipa națională într-un meci cu Iugoslavia, în care a înscris o triplă. A murit din cauza unei insuficienței cardiace

* 1987: Živko Čingo (sau Zivko Cingo ori Zhivko Chingo) (n. 13 august, 1935- d. 11 august 1987) a fost un jurnalist și scriitor macedonean, născut în Velgosti, în apropiere de Ohrid.

Živko Čingo a studiat literatura la Universitatea Sfinții Chiril și Metodiu (Kiril i Metodij) din Skopje. A lucrat ca jurnalist și a fost directorul Teatrului Național al Macedoniei.

* 1991: Tadeusz Nowak (n. 11 noiembrie 1930, la Sikorzyce, lîngă Tarnów - d. 11 august 1991, Skierniewice) a fost un scriitor, poet, prozator și traducător polonez. A absolvit facultatea de filologie din cadrul Universității Jagiellone din Cracovia.

Primele două volume de versuri, Învăț să vorbesc (Uczę się mówić, 1953) și Comparații (Porównania, 1954), publicate la Cracovia în timpul studiilor la Facultatea de Filologie a Universității Jagiellone (1949-1954), indicau prezența manifestă a poetului în rîndul tinerilor entuziaști. Volumul al treilea, Prorocii pleacă (Prorocy już odchodzą, 1956), expune o imaginație și o tonalitate reflexivă. Al patrulea volum, Cer de vicleiem (Jaselkowe niebiosa, 1957), consacră un poet profund original, despre care se spune că nu ar avea predecesori în literatura polonă cu tematică țărănească.

Volume de versuri:

• Cercurile oarbe ale imaginației (Ślepe koła wyobraźni, 1958)
• Psalmii pentru folosul casei (Psalmy na użytek domowy, 1959)
• Colindele unui misit (Kolędy stręczyciela, 1962)
• Sămânță de iarbă (Ziarenko trawy, 1964)
• În zori (W jutrzni, 1966)
• Psalmi (Psalmy, 1971)
• Mai alb decît zăpada (Bielsze nad śnieg, 1973)

Tadeusz Nowak

·         1996: A murit mistica bulgara Baba Vanga. Vanga (în bulgară Ванга; n. 31 ianuarie 1911 – d. 11 august 1996), născută Vanghelia Pandeva Dimitrova (Вангелия Пандева Димитрова), după căsătorie Vanghelia Gușterova (Вангелия Гущерова) a fost o prezicătoare oarbă bulgară vindecătoare cu plante care și-a petrecut cea mai mare din viața sa în zona Rupite în munții Kozhuh, Bulgaria. Adepții ei au fost convinși că ea posedă abilități paranormale. Gheorgi Lozanov, director al Institute of Suggestology and Paraphyschology din Sofia, care s-a ocupat cu evaluarea predicțiilor făcute de Vanga, a găsit că abilitățile ei predictive sunt în proporție de cam 80% exacte, fiind puternice în privința găsirii de rude și prieteni pierduți. The Institute of Suggestology and Parapsychology, unde lucrează circa 30 de oameni, este finanțat de guvernul bulgar. Lozanov a descris mai mult de 7 000 cazuri de predicții corecte aparținând lui Vanga. Prof. Veliciko Dobrianov, care conduce Institute of Suggestology, a publicat o carte numită:,,Studiul cantitativ al fenomenului Vanga„. El a evaluat 18 interviuri pe care Vanga le-a dat vizitatorilor, în care au fost înregistrate 823 mesaje. Dintre acestea 445 au fost adevărate, 288 alternative sau ambigui și 90 incorecte. Din aceste date cercetătorul a dedus un anumit indice referitor la capacitatea telepatică a lui Vanga care era de 0,7 în medie. Această valoare dovedește că Vanga nu putea obține informațiile prin metode convenționale. Prin contrast indicele unor persoane obișnuite ce se pretind prezicătoare a fost de 0,2. De asemenea, s-a încercat experimental și inducerea în eroare a lui Vanga în mod intenționat de către unele persoane special puse să facă asta, dar Vanga le-a denunțat repede pe acestea. Potrivit lui Velichko Dobriyanov rata corectitudinii lui Vanga a fost între 58-86%. În studiile sale academicianul Yuri Negribetskiy de la International Academy of Science vorbește de un procent de 70-80%
* 2003: Miloș Cristea (n. 1 mai 1931, Arad - d. 11 august 2003, Arad) a fost un arhitect român.

Miloș Cristea se naște la 1 mai 1931 în Arad, din părinții Olga și Constantin. Își începe studiile la Școala Sârbească (în curtea Bisericii Sârbești din Pârneava), după care urmează cursurile liceului Moise Nicoară, unde a fost îndrumat de cei mai prestigioși dascăli ai Araduluiacelor vremuri.

A urmat cursurile de desen ale Școlii Populare de Artă din Arad, având o vocație de neegalat pentru desen. A fost din start adeptul artelor clasice. Pentru a-și putea susține financiar cursurile de desen, în perioada grea de după război, a lucrat ca lăcătuș mecanic la Fabrica de vagoane ASTRA din Arad^[1][2].

În 1957 a absolvit cursurile Institutului de Arhitectură “Ion Mincu” din București^[1][2] beneficiind de instrucția unor mari personalități ale arhitecturii românești interbelice.

După absolvirea facultății s-a reîntors în Arad, unde își va desfășura întreaga activitate până la moartea acestuia. A lucrat pe rând ca șef de proiect, și proiectant principal, gradul I. A îndeplinit funcții de conducere (șef de atelier și director) la Institutul de Proiectări din Arad. A luptat, împreună cu alți colegi arhitecți, ingineri și tehnicieni, pentru înființarea Institutului de Proiectări la Arad.^[1]

A deținut funcțiile de președinte al Filialei Arad a Uniunii Arhitecților (1970-1989), membru în Consiliul de Conducere UA (1971) și a fost membru în Comitetul de Conducere al Uniunii Arhitecților (1990)^[2].

Între 1971 și 1983 a fost conferențiar universitar la Secția de arhitectură a Institutului “Traian Vuia” din Timișoara, Catedra de Sistematizare și Urbanism^[1].

S-a stins din viață la 11 august 2003, la vârsta de 72 de ani^[

Numele lui Miloș Cristea se leagă de realizări importante ale Aradului dar și ale altor orașe.

• A proiectat fațada actuală și restructurarea Teatrului de Stat (Arad, 1958) — în colaborare cu arh. Teodor Aslan și ing. V. Spoială.
• A proiectat numeroase clădiri reprezentative din Arad: Hotelul Astoria (Continental), blocul “Libelula”, etc. – lucrări distinse cu premii ale Uniunii Arhitecților din România^[3].
• A proiectat Monumentul Eroilor de la Păuliș în urma câștigării unui concurs național;
• Chiar în perioada de dinainte de 1989 a întocmit, împreună cu Episcopia Aradului, Ienopolei și Hălmagiului un studiu pentru noua Catedrală Ortodoxă Română la Arad;
• A fost inițiatorul unor proiecte de anvergură pentru comunitatea arădeană: Reconversia Cetății Aradului, valorificarea Bulevardului Revoluției, etc;
• A întocmit studiile de sistematizare pentru cartiere din municipiile Arad și Timișoara;

Miloș Cristea s-a dedicat total protejării și valorificării patrimoniului cultural, de arhitectură și istoric al Aradului și conservării valorilor multiculturale care conferă orașului o personalitate aparte. Deși aflat la pensie, a participat activ la multe proiecte majore de reparații și reabilitare a clădirilor sau monumentelor reprezentative din municipiu: Palatul Primăriei, Liceul Moise Nicoară, Palatul Cultural, Palatul Liceului Sanitar, Crucea Eroilor, Statuia Sfântului Nepomuk, Monumentul Sfintei Treimi etc.

S-a dedicat înălțării la Arad a Monumentului Marii Uniri ca o recunoaștere a meritului pe care orașul Arad l-a avut în zbuciumatul an 1918. În acest sens a întocmit studii pentru amplasarea și pentru construcția monumentului și a fost prezent întotdeauna când autoritățile locale, biserica sau celelalte instituții i-au cerut sfatul.

Artă monumentală:

• Frontonul Teatrului de Stat — altorelief și palmete (Arad, 1960) — în colaborare cu sculptorul Ioan Tolan.
• (Soclu și postament) Monumentul Ostașului Român Piața „Avram Iancu” (Arad, 1960) — în colaborare cu sculptorul Gavril Covalschi.
• Fântâni arteziene în (Arad și alte locații — 1968, 1969, 1970).
• Ansamblul monumentelor „Muzica”, „Dansul”, „Poezia” în scuarul hotelului Astoria (Arad, 1972) — în colaborare cu sculptorii I. Gheorgiță, I. Oniță și Geta Caragiu.
• Ansamblul monumentelor de pe Faleza Mureșului (Arad, 1972) — în colaborare cu sculptorii din grupul „Măgura”: Napoleon Tiron, Mihai Buculei, A. Țuculescu, A. Marchiș, L. Domokos, Gheorghe Roșu, P. Mărgărit, I. Munteanu, H. Avramescu, I. Lafazanis, P. Jucu, L. Axente.
• Monumentul Eroilor de la Păuliș (1974), în urma câștigării unui concurs național — în colaborare cu sculptorii Emil Vitroel și Ionel Munteanu— lucrare distinsă cu Premiul Uniunii Arhitecților.
• Monument dedicat luptei contra inudațiilor (Arad, 1977).
• Monumente funerare cu caracter monumental (Arad 1980-1983, Timișoara 1981-1984).
• Mozaicul din Piața Primăriei (Arad, 1989).
• Monumentul Eroilor - Calea Șagului (Timișoara, 2000) — în colaborare cu sculptorul Victor Gaga.
• Bustul lui Sava Tekelja (Arad).

Restaurări:

• Monument Crucea Martirilor 1918-1919 (Arad, 1992).
• Liceul Moise Nicoară (Arad, 1995).
• Palatul Cultural (Arad, 1998).
• Universitatea „Aurel Vlaicu” (Arad, 2001).
• Palatul „Cenad” — proiect (Arad, 1999).
• Monumentul Libertății — proiect de stereotomie și montaj (Arad, 2001).
• Palatul Administrativ — cu detalii altorelief (Arad, 2002).
• Obeliscul Sfintei Treimi — proiect de stereotomie și montaj — Piața Teatrului (Arad, 2002).
• Biserica Sârbă — școala și anexele (Arad, 2002).
• Monumentul Sf. Ioan Nepomuk (Arad, 2002) — în colaborare cu artisul Mihai Takacs.
• Teatrul de Stat — cu detalii altorelief (Arad, 2003).

Miloș Cristea

·         2009: A decedat la Madrid, producătorul de televiziune Valeriu Lazarov; (n. 20 decembrie 1935, Barlad). Din 1968 s-a stabilit în străinătate, iniţial în Spania (până în 1979) şi apoi până în 1989 în Italia, (unde lucrează pentru Silvio Berlusconi, la Canale 5). Intre anii 1989 şi 1994 a condus postul spaniol Tele 5. In 1995 îşi înfiinţează propria companie de producţie, Prime Time Communications.

·         2014: Robin Williams, actor și comedian american (n. 1951). Robin McLaurin Williams (n. 21 iulie 1951 – d. 11 august 2014) a fost un actor și comic american. A devenit celebru datorită rolului Mork din Mork și Mindy, iar mai târziu a făcut comedie pe scenă și a jucat în multe filme începând cu 1980. Williams a fost onorat în 1998 cu Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar pentru rolul din Good Will Hunting.[9] A mai fost nominalizat la Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în 1988, cu rolul interpretat în Bună dimineața, Vietnam!, în 1990 pentru rolul din Cercul poeților dispăruți, iar în 1992 pentru cel din Regele pescar. A câștigat și trei premii Golden Globe, două premii Screen Actors Guild și trei premii Grammy.

Sărbători

• În calendarul ortodox: +) Sf Ier Nifon, patriarhul Constantinopolului; Sf Mc Evplu, arhidiaconul; Duminica a 8-a după Rusalii - Înmulțirea pâinilor
• În calendarul romano-catolic: Sf. Clara, fecioară. Sfânta Clara (1193-1253) din Assisi, Umbria, Italia centrală, a fost întemeietoarea ordinului Clariselor. Clara sau Chiara a fost fiica nobilului italian Favarone di Offreduccio di Bernadino. Fiind influențată de spiritualitatea lui Francisc de Assisi, părăsește bunăstarea din casa părintească, urmând pilda și învățătura lui Isus, își trăiește viața în sărăcie. Împreună cu Francesco din Assisi întemeiază în fața porților orașului Assisi, azilul pentru femei „San Damiano”. Până în ziua morții sale, Clara a trăit o viață sfântă, modestă în sărăcie și plină de privațiuni după legile severe a Clazurii, stabilite de ea. A fost canonizată la doi ani după moartea ei. În anul 1958 papa Pius al XII-lea a declarat-o patroană a televiziunii.

RELIGIE ORTODOXĂ 11 August

+) Sf Ier Nifon, patriarhul Constantinopolului; Sf Mc Evplu, arhidiaconul; Duminica a 8-a după Rusalii - Înmulțirea pâinilor

Sf. Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului

VIAŢA ŞI NEVOINŢELE

Biserica Ţării Româneşti s-a învrednicit să fie cârmuită la începutul secolului al XVI-lea de unul din marii ierarhi ai Bisericii Ortodoxe, de Sfântul Nifon, care a fost mai întâi mitropolit al Tesalonicului, apoi Patriarh al Constantinopolului în două rânduri (1486-1488; 1496-1498). Vitregiile l-au purtat şi în Muntenia, unde a păstorit ca mitropolit din 1500 (cu probabilitate) şi până în primăvara anului 1505, când s-a retras de bună voie la mănăstirea Dionisiu din Muntele Athos, unde a adormit în Domnul la 11 august 1508. Era împodobit cu mari daruri sufleteşti. „Ştiinţa lui de carte grecească şi slavonească nimeni n-a avut-o pe acea vreme; smerenia şi înfrânarea lui au uimit chiar şi pe cei ce l-au asuprit. Cutezanţa lui faţă de cei greşiţi nu cunoştea margini şi era fără sfială de ranguri sau dregătorii. Necazurile şi surghiunul nu i-au stăvilit iubirea sa de turmă şi de adevăr. Cinstirea pravilei creştineşti şi apărarea dreptei-credinţe l-au stăpânit întreaga viaţă. Iar milostenia sa era atât de largă încât nu şi-a aflat asemănare” (1). Din câte cunoaştem din viaţa sa, Sfântul Nifon s-a născut în jurul anilor 1435-1440, în ţinutul Peloponezului din sudul Greciei de astăzi, primind la botez numele de Nicolae. Tatăl său se numea Manuil, iar „pe poreclă, Halep”, şi pe mama sa o chema Maria. Manuil se căsătorise cu Maria prin 1433, „fată de boieri mari”, şi au avut trei copii: Dimitrie, Nicolae şi Maria. El a murit după vreo şase ani şi a rămas soţia îndurerată să-şi crească cei trei copii cu „multă osârdie”. Pe Dimitrie l-a dat să slujească la curtea voievodului Toma Cantacuzino, din Peloponez, pe Nicolae l-a trimis la un dascăl grec, Eftimie, ca să înveţe carte, iar fata a oprit-o la dânsa „pentru mângâiere”. Nicolae s-a dovedit înzestrat la învăţătură şi cu tragere de inimă, încât i-a întrecut pe toţi care erau cu dânsul şi a străbătut repede „toată dăscălia” cu înţelepciunea sa. S-a dus apoi la un alt dascăl iscusit, călugărul Ioasaf, de la care a deprins şi mai bine învăţătura de carte. De la un schimnic, numit Anto-nie, din cetatea Epidaur, Nicolae a îmbrăcat haina călugărească, schimbându-şi numele, potrivit pravilei, în Nifon. Aflând el după aceea că în cetatea Artei locuia un monah învăţat „şi plin de toate bunătăţile”, cu numele Zaharia, „ştiind carte grecească şi slavonească” şi venit de la mănăstirea Vatoped din Athos, s-a mutat şi el în Arta. Acesta l-a făcut „călugăr desăvârşit” şi a primit să-i fie părinte duhovnicesc. În curând, Nifon a fost hirotonit ierodiacon de către mitropolitul Artei. Apoi, Zaharia şi ucenicul său Nifon, împreună cu mulţi alţi fraţi, au plecat din Arta „în ţara Ascalonului”, adică în Albania, de frica turcilor prigonitori, la curtea despotului Gheorghe Scanderberg, care i-a primit cu bucurie. În primăvara anului 1466, sultanul Mohamed, cuceritorul Constantinopolului, a pornit cu urgie asupra Albaniei, prădând şi pustiind totul în cale. Îl atacă pe Scanderberg şi asedie Croia, însă fără s-o poată cuceri, şi îşi întinse stăpânirea până la ţărmul Mării Adriatice. În faţa pustiirii, oamenii fugeau şi se as-cundeau cum puteau. În aceste grele împrejurări, Zaharia şi Nifon părăsiră Albania şi se refugiară în cetatea Ohridei, găsindu-şi adăpost în vestita mănăstire a Maicii Domnului, unde se afla atunci şi scaunul mitropoliei acelei părţi (2). Atunci, întâmplându-se în Biserica Ohridei unele tulburări şi răscoale, sultanul Mohamed a poruncit ca arhiepiscopul Dorotei, împreună cu mulţi fruntaşi şi preoţi, să fie surghiuniţi la Constantinopol, iar la Ohrida a trimis să păstorească pe fostul Patriarh ecumenic, Marco Xilocarav. Printre cei deportaţi acum s-a aflat şi Zaharia împreună cu ucenicul sau Nifon. Aici s-a întâmplat că Zaharia a căzut bolnav şi în curând a murit. Rămas singur, Nifon a mers să-şi caute liniştea sufletească la Muntele Athos. Luând învoirea şi binecuvântarea de la Daniil Protul, s-a dus la mănăstirea Cutlumuş, ctitoria lui Hariton, fostul mitropolit al Ţării Româneşti (1372-1381). Apoi a cercetat toate peşterile, chiliile şi schiturile mari şi mici din preajma Cariei, a cerut blagoslovenie şi „sfat bun” de la părinţii duhovniceşti şi s-a îndulcit de învăţăturile lor. În peştera Crit, unde a aflat nişte călugări nevoindu-se în multă răbdare cu postul şi rugăciunea şi care se hrăneau din lucrul mâinilor lor, s-a alipit şi Nifon de ei, îndeletnicindu-se cu meşteşugul scrierii, căci avea darul scrisului frumos. După ce a petrecut acolo mai multă vreme, a fost chemat la Marea Lavră a Sfântului Atanasie Atonitul, unde a stat mai bine de un an, iar de acolo a mers la mănăstirea Dionisiu „pentru învăţarea smereniei - la care mănăstire cu mare bucurie l-au primit şi se plecă cu totul obiceiului şi tocmelii mănăstirii şi s-au făcut decât toţi mai mic şi toată posluşania cu dragoste o um-plea, cât ieşi în toate laturile lauda bunătăţilor lui” (3). Pe când Nifon trăia aici, s-a întâmplat ca Biserica Tesalonicului să rămână văduvită de arhiereul ei, prin moartea lui Partenie. Atunci clerul şi credincioşii cetăţii au socotit destoinic pentru treapta de mitropolit al lor pe învăţatul şi smeritul Nifon de la Dionisiu. Şi deşi el „se îndoia a primi cinstea arhieriei, pentru frica greutăţii şi lauda cea deşartă a acestei lumi, luă şi fără de voie cârma arhieriei. Şi numaidecât s-au aprins cu râvna cea bună spre învăţătură şi spre îndreptarea cea bună a Bisericii, învăţând pre toţi ca să ţie tocmelile Sfinţilor Apostoli şi ale Sfinţilor Părinţi şi să se ferească de nedreptăţi şi să se nevoiască în ascultarea Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii, întru care aduc preoţii pentru oameni jertfă necruntă şi cinstită lui Dumnezeu împreună cu toţi sfinţii. Aşijderea zicea: miloste-nia să nu lipsească de la voi, ce deapururea să aveţi către săraci şi către văduve şi către năpăstuiţi şi către cei neputernici, către străini şi către cei din temniţă, către flămânzi şi către cei goi şi tuturor celor lipsiţi să le daţi din destul şi neoprit, pentru ca şi voi pre acest pământ să dobândiţi însutit mai mult, iar întru împărăţia cerutei, viaţa cea de veci, după cum a zis Domnul nostru Iisus Hristos; şi să vă feriţi de toate spurcăciunile şi vicleşugurile, ca să fie cu voi toată sfinţirea” (4). Activitatea lui Nifon ca mitropolit al Tesalonicului, între anii 1483 şi 1486, „s-ar fi mărginit mai ales în accentuarea menţinerii vechilor aşezăminte bisericeşti” (5). Din timpul păstoriei sale aici se cunoaşte că a luat parte la sinodul ţinut la Constantinopol împotriva unirii de la Florenţa din 1439 şi în tomosul dogmatic al acestui sinod), Nifon a iscălit în locui al cincilea, după mitropolitul Iracliei şi înainte de mitropolitul din Anchialos. După binecuvântată păstorire în eparhia Tesalonicului, Dumnezeu a voit să-l înalţe pe Nifon la o vrednicie şi mai mare. În Constantinopol, mutându-se către Domnul Patriarhul Ecumenic, Simeon, arhiereii s-au adunat în sobor şi au hotărât, spre sfârşitul anului 1486, alegerea în scaunul ecumenic a mitropolitului Tesalonicului, Nifon, „însă nu oamenii, ci judecata lui Dumnezeu” (6). Şi dacă a luat cârma Marii Biserici, fericitul Nifon „numaidecât chemă pre toţi, ca şi cu o trâmbiţă, către lauda lui Dumnezeu şi către folosul a tot lucrul cel bun, ca să ferească credinţa cea bună şi să fie întreagă şi aleasă de plevile şi de neghina ereticilor, de la care s-au depărtat toată sfinţirea”. Şi Biserica Constantinopolului se bucura de un asemenea arhipăstor, care „nevoindu-se în toată vremea pre mulţi au îndreptat cu învăţătura pre calea dreptăţii. Şi a fost tuturor cine cum îl vrea, ca sa câştige şi să dobândească pre toţi, după cuvântul lui Pavel Apostol”. Păstoria Patriarhului Nifon n-a durat decât până la jumătatea anului 1488, căci „diavolul, cel ce nu iubeşte binele, văzând atâta îndreptare (a) păcătoşilor, cari scăpa den meşteşugurile şi vicleşugul său, nu putu răbda rana şi slăbiciunea cu care să junghe ca şi cu o ţapă ascuţită, puse-şi împotriva sfinţiii sale şi află oameni pre voia sa şi-i îndemnă asupra sfinţiii sale şi au împletit pizme hiclene şi cu pâri atâtea de multe, câte l-au scos din scaunul patrierşăsc”. Părăsind patriarhia, el plecă să trăiască în mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul din insula care era aşezată în faţa cetăţii Sozopol, din golful Burgas. În timpul şederii sale aici, Nifon clădi în apropiere de ţărmul mării, aproape de Akra, un schit cu hramul Sfântului Nicolae, pe care îl afierosi cu toate ale sale mănăstirii Sfântului Ioan Botezătorul. În această mănăstire petrecu împreună cu călugării fericitul Nifon opt ani în rugăciune şi sfânta ascultare, până când, cu ajutorul lui Dumnezeu, iarăşi fu chemat în scaunul ecumenic de întregul cler al Marii Biserici şi „de tot norodul” creştinesc, pe la mijlocul anului 1496, „şi încălzea pe toţi cu veselia învăţăturii sfinţiei sale” (7). Dar şi a doua sa păstorire în scaunul ecumenic nu dura decât doi ani şi câteva luni, până după 16 iunie 1498. „După aceasta nu trecu vreme multă, ci iară nu putu răbda vrăjmaşul diavol să vază lumina învăţăturii sfinţiei sale, ci se aprinse cu pizmă spre izgonirea sfântului. Şi au îndemnat oamenii de au mers de l-au pârât la Amira împăratul turcesc şi-l trimise la pază în cetatea Odriiului”, adică Adrianopol, şi acolo i-a dat voie să locuiască sub paza la biserica Sfântul Ştefan. Dar „nici acolo n-au schimbat lupta şi podvigul său în care era deprins, adică cu ajunul şi cu ruga şi cu alte fapte bune, ce încă mai vârtos să nevoia să umple toată tocmeala sa, întru care fusese deprins, ...că ieşi vestea bunătăţilor sale preste tot pământul, cât să auzi şi în Ţara Românească” (8), unde domnea voievodul Radu cel Mare (1495-1508), care a dorit să-l vadă şi să-l cunoască personal. Cum acesta venea în fiecare an la Constantinopol „ca să plătească dările împărăteşti” (9) şi „să sărute mâna sultanului”, şi cum drumul obişnuit din acea vreme între Ţara Românească şi Constantinopol trecea prin Adrianopol, este posibil ca voievodul să fi obţinut îngăduinţa de a-l cunoaşte şi vorbi cu fostul patriarh Nifon în anul următor detronării şi exilului său, adică în 1499 (10). Se convinse că era arhiereu desăvârşit şi-l rugă să vină în Ţara Românească, dar el nu cuteză să plece fără învoirea stăpânirii turceşti, temându-se de urmări neplăcute. În urma convorbirii, voievodul a cerut pe Nifon de la Poartă şi, dobândind aprobarea, „trimise degrabă de aduse sfântul în ţara sa şi-i deade toate pre mână, zicându-i: „eu să domnesc, iară tu să ne îndreptezi şi să ne înveţi legea lui Dumnezeu şi să fii tată şi păstoriu mie şi tuturor oamenilor şi solitoriu la Dumnezeu. Iară sfântul află turma neplecată şi neascultătoare şi Biserica izvrătită şi cu obiceiuri rele şi nesocotite. Şi chemă pre toţi egumenii de la toate mănăstirile ţării Ungrovlahiei şi tot clirosul Bisericii şi făcu săbor mare de împreună cu domnul şi cu toţi boerii, cu preoţii şi cu mirenii şi slobozi izvoare de învăţătură limpede şi necurmat. Şi le spunea den Sfânta Scriptură şi-i învăţa pre toţi şi-i adăpa cu apa milei credinţei cei adevărate. Grăia-le den pravilă şi den lege, de tocmirea Bisericii şi de dumnezeieştile slujbe, de domnie şi de boierie, de mănăstiri şi de biserici şi de alte rânduiri de ce trebuia. Şi tocmi toate obiceiurile pre pravilă şi pre aşezământul Sfinţilor Apostoli. Deci hirotoni şi 2 episcopi şi le deade şi eparhie hotărâtă, care cât va birui; şi-i învăţă cum vor purta grijă şi cum vor paşte oile cele cuvântătoare carele sunt date-şi în seamă, ca să se înderepteze toată ţara de la arhierei” (11). Sinodul mitropolitan mixt, de clerici şi mireni, prezidat la Târgovişte de Sfântul Nifon, a avut un rol important pentru organizarea Bisericii din Ţara Românească la începutul veacului al XVI-lea. Nu avem însă informaţii precise în ce an a venit el aici şi când s-a ţinut sinodul respectiv. În sprijinul cercetăto-rului vine Ecthesi Chronica, în care se consemnează că, după detronarea Patriarhului Ioachim, care a păstorit după Nifon, Sericii din Constantinopol au fost îndrumaţi de sultan să aleagă alt întâistătător, iar ei au hotărât să-i încredinţeze pentru a treia oară conducerea Marii Biserici ierarhului nostru, alegându-l Patriarh Ecumenic. Sfântul Nifon se afla atunci în Ţara Românească, adică în anul 1502, şi nu ştia nimic despre cele hotărâte. Când delegaţii patriarhiei trimişi de turci au venit să-i aducă vestea, el n-a voit să primească alegerea şi să vină la Constantinopol, cunoscând uneltirile care se depănau în jurul scaunului ecumenic şi şi-a scris „paretisis”, adică renunţarea la această demnitate. În cadrul sinodului mixt, Sfântul Nifon a constatat că în Ţara Românească se afla atunci numai o singură mare eparhie, greu de administrat, a Mitropoliei Ungro-Vlahiei, la care el fusese chemat conducător. Pentru îmbunătăţirea acestei situaţii, a procedat la reorganizarea ierarhiei muntene şi a hotărât să se mai înfiinţeze două episcopii, hirotonind şi pe titularii lor. Cele două episcopii nou-înfiinţate au fost: una pentru părţile de apus ale ţării, în Oltenia, cu aşezarea în oraşul Râmnicu-Vâlcea, în locul desfiinţatei mitropolii a Severinului, pentru care s-a şi numit episcopia Râmnicului-Noul Severin, şi a doua în părţile de răsărit, episcopia Buzăului. În sinod, între alte măsuri organizatorice, Sfântul Nifon a propus lui Radu cel Mare să mute mitropolia de la Argeş la Târgovişte, ceea ce el n-a mai apucat să vadă. Hotărârea însă avea să fie realizată sub Neagoe Basarab, de sinodul mixt, prezidat de Teolipt, Patriarhul Constantinopolului, după ce a doua zi, după sfinţirea mănăstirii Argeşului, la 16 august 1517, canonizase pe Sfântul Nifon. În Ţara Românească, Sfântul Nifon nu a avut odihnă în propovăduirea cuvântului de învăţătură, de mustrare, de îndreptare şi de îmbărbătare. Săvârşea Sfânta Liturghie în fiecare Duminică şi sărbătoare şi îndemna pe credincioşi să vieţuiască după rânduiala pravilei bisericeşti şi a cuvântului lui Dumnezeu. Dar „pizmaşul diavolul, văzând învăţături folositoare de suflet ca acestea, nu putu răbda, ci făcu multe meşteşuguri şi vicleşuguri ca să gonească pe fericitul Nifon” (12). Conflictul dintre mitropolitul Nifon şi Radu cel Mare a izbucnit atunci când, voievodul, neţinând seama de canoanele bisericeşti şi pravilele Sfinţilor Părinţi, a cununat în „fărădelege” pe sora sa, domniţa Caplea, cu boierul moldovean Bogdan, fugit în Ţara Românească, să scape de pedepsirea voievodului Moldovei, Ştefan cel Mare, pentru trădarea sa, şi care avea soţie şi copii. Aflând despre această faptă nelegiuită, „din plângerea femeii dintâi a lui Bogdan, Sfântul Nifon a chemat pe boierul moldovean şi cu blândeţe l-a sfătuit să lase femeia cea luată fără lege şi să se întoarcă la soţia sa cea după lege. Boierul moldovean a mers şi s-a plâns domnitorului Radu cel Mare, căutând să-l întărite a izgoni pe sfântul din Ţara Românească. Atunci, Sfântul Nifon, netemându-se de ameninţări, s-a dus la domnitor şi, arătându-i scrisoarea femeii celei după lege a boierului moldovean, i-a deschis Legea dumnezeiască şi i-a arătat că nu se cade să defaime cele rânduite de dumnezeieştile canoane. Dar Domnitorul Radu cel Mare, lăsând la o parte evlavia ce arătase mai înainte, s-a pornit cu sălbăticie împotriva Sfântului Nifon, învinuindu-l că a călcat predaniile şi rânduielile ţării şi poruncindu-i să plece din Ţara Românească. Atunci Sfântul Nifon a mers la biserică, unde a poruncit să se strângă tot poporul, pe care învăţîndu-l îndestul, s-a îmbrăcat în veşmintele arhiereşti şi a afurisit atât pe boierul moldovean cel fără de lege, cât şi pe cei ce îl ajutaseră la săvârşirea acelei fărădelegi. Apoi a proorocit câte aveau să se întâmple Ţării Româneşti şi cum au să moară de moarte rea şi domnitorul Radu cel Mare, şi boierul moldovean, sfârşindu-se în fărădelegea lor. După aceea, aşezând veşmintele arhiereşti pe sfânta masă, a ieşit din biserică. Auzind acestea, domnitorul Radu cel Mare a dat poruncă în tot oraşul ca nimeni să nu socotească pe Sfântul Nifon ca arhiereu şi nici să-i dea cinste şi căutare; căci cel care-i va da pâine ori altceva, ori îl va primi în casa sa, îşi va pierde viaţa, iar averea lui va trece pe seama domniei. Iar Sfântul Nifon s-a dus la marginea unui sat, într-o căscioară, unde un fiu duhovnicesc al său, Neagoe din familia Basarabeştilor, „care era mai mare peste vânători”, îl hrănea pe ascuns. Atunci voievodul Radu cel Mare, mustrat de cuget şi temându-se a nu veni asupra lui vreun rău pentru această faptă, a mijlocit să fie adus Sfântul Nifon din nou la palatul domnesc, unde domnitorul şi-a cerut iertare prin făgăduinţă de multe daruri. Sfântul,   cunoscând însă vicleşugul voievodului, nu i-a dat iertare şi a plecat de la el repetând aceeaşi proorocie ce rostise în biserică” (13). În vara anului 1505, Sfântul Nifon a ieşit din ţară, a trecut Dunărea şi s-a îndreptat către Sofia, unde a poposit puţin, iar de acolo a pornit mai departe din Bitolia Macedoniei către Sfântul Munte Athos. Aici şi-a ales ca lăcaş marea mănăstire a Vatopedului, unde a stat „mai mult de un an”. „Şi dacă auziră, mergeau toţi dentr-acel sfânt munte cu osârdie ca la un izvor curgător de viaţă, de la care toţi îşi luau băutură de veselie trupească şi sufletească” (14). În timpul cât a locuit în acea mănăstire, doi din ucenicii săi, „care merseseră cu dânsul”, s-au mutat către Domnul, iar pe al treilea, anume Macarie, l-a lăsat să meargă la Tesalonic „şi-l întări cu rugăciunile sale” ca „să se sfinţească cu sfârşitul mucenicilor”, pe care-l dobândi, pătimind multe chinuri pentru dreapta-credinţă. Înţelegând cu duhul că i se apropie sfârşitul, Sfântul Nifon îşi luă cu sine pe ucenicul ce-i mai rămăsese, pe Ioasaf, şi fără să ştie nimeni, mergând prin locuri greu de străbătut, a trecut în cealaltă parte a muntelui şi a venit la mănăstirea Dionisiu, în care vieţuise aproape cu un sfert de veac în urmă. A aflat aici datinile, rânduielile şi pravila ca mai înainte şi s-a bucurat, deşi mulţi dintre fraţi, precum şi egumenul se săvârşiseră din viaţă şi nu a fost cunoscut decât mult „mai târziu şi prin arătare îngerească”. Era aici canonul rânduit chiar de Sfântul Dionisie, ctitorul mănăstirii, că oricine venea să se călugărească era întrebat de stareţ dacă primeşte mai întâi să fie îngrijitor de catâri, să care lemne şi să facă orice altă ascultare, atâta timp cât va fi rânduit. Şi dacă primea să facă aceste ascultări, atunci era primit în cin, iar dacă era călugăr de mai înainte, îl numărau în viaţa de obşte. Venind aici Sfântul Nifon a doua oară, nu s-a arătat că a fost patriarh sau mitropolit al Tesalonicului şi în Ţara Românească, ci a rămas necunoscut de obştea fraţilor mai mult timp. Fiind întrebat când a venit la mănăstire, după obicei, a făcut metanie şi a primit să îngrijească de catâri la grajd. Prin descoperire cerească, făcându-se cunoscut cine era sfântul, încetă această smerită ascultare şi, cerându-i-se iertare, i-a binecuvântat pe toţi, nevoindu-se mai departe în ascultare, cu postul şi cu rugăciunea. Iar „cât petrecu acolo în toate era tocmai cu alţi fraţi şi cu mâncarea, şi cu postul, şi cu osteneala, şi fără de preget, atâta cât le era altor fraţi ruşine de smerenia şi de nevoinţa lui. Că era tuturor chip de învăţătură şi de mustrare şi să nevoia spre toate posluşaniile (= ascultările) şi tuturor fraţilor la toate slujbele le ajuta: la moară mergea de măcina, şi la magherniţă (= bucătărie) ajuta, şi la magupie (= brutărie) aşijderea, şi la alte posluşanii la toate, atâta cât striga osteninţele lui...”. Se minunau fraţii şi părinţii de smerenia lui şi toţi pustnicii din Sfântul Munte veneau să primească binecuvântare şi să-i asculte învăţăturile mântuitoare. „Şi pe mulţi din păgâni, turci, armeni şi de alte erese, au întors de i-au botezat şi i-au uns cu Sfântul Mir; şi i-au adus în credinţa cea adevărată a pravoslaviei mai mult de 4000 de suflete. Iar pe câţi mişei au miluit şi săraci şi câţi au scos din robie, aceia n-au număr; aşa era de milostiv, şi bun tuturor, şi dumnezeiesc, şi dirept”. Şi Dumnezeu a proslăvit pe cel ce-L proslăvea prin faptele sale. Înainte de mutarea cu sufletul la ceruri, Sfântul Nifon a adunat pe toţi fraţii şi i-a binecuvântat, le-a cerut tuturor iertare şi i-a iertat pe toţi. Împărtăşit cu Preacuratele Taine ale lui Hristos, după trei zile şi-a dat obştescul sfârşit, în ziua de 11 august 1508. S-au adunat mulţime de pustnici şi de călugări de prin mănăstirile Atonului, au făcut priveghere toată noaptea şi a doua zi, cu slujbe şi cântări, au pus în mormânt sfinţitul lui trup. Iar Ioasaf, ucenicul Sfântului Nifon, lăsând întristarea şi jalea, se nevoi să împlinească porunca părintelui său duhovnicesc şi merse la Constantinopol unde rândui poruncile sfântului său părinte şi pătimi acolo multe chinuri pentru dreapta-credinţă, fiind ars în foc de turci şi învrednicindu-se de cununa mucenicilor. În anul 1515, după trei ani de domnie, Neagoe Basarab trimite o delegaţie la Muntele Athos, condusă de logofătul Danciu, cu o scrisoare adresată egumenului mănăstirii Dionisiu, prin care solicita ca moaştele Sfântului Nifon să fie dăruite un timp pentru Ţara Românească (15). Egumenul, împreună cu soborul mănăstirii au fost de acord cu dorinţa domnitorului şi astfel moaştele ierarhului au ajuns la mănăstirea Dealu. În 1517, în ziua de 16 august, a doua zi după târnosirea ctitoriei de la Argeş, a avut loc şi canonizarea fostului Patriarh Ecumenic şi mitropolit al Ţării Româneşti. Trecerea sa în rândul sfinţilor a fost prima canonizare despre care ştim că s-a săvârşit la noi în ţară. S-a hotărât atunci ca pomenirea lui să fie în ziua morţii, la 11 august. Nu cunoaştem însă prima slujbă a sa, întocmită cu prilejul canonizării. Abia pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, egumenul Partenie de la Argeş a cerut textul ei de la Dionisiu. Alcătuită în elineşte, împreună şi cu istoria Vieţii scrisă în greaca vorbită de către Sfântul Nicodim Aghioritul (+ 1809), a fost tipărită în traducere românească de episcopul Iosif al Argeşului, la Sibiu, în 1806. A apărut apoi şi în alte ediţii, ca în cea din 1841, retipărită de ierodiaconul Dionisie, viitorul episcop al Buzăului. O parte din slujba Sfântului Nifon se găseşte şi în Slujba sfinţilor, ale   căror moaşte se află la sfânta monastire Curtea de Argeşiu, tipărită la Ploieşti în 1873 (16). În mineie, aceasta a fost introdusă mai târziu, în 1843, mai întâi în mineiui grecesc, apărut la Constantinopol, iar în româneşte în mineiui de la Neamţu, în 1847, apoi în ediţia Sfântului Sinod, din 1894. Prin slujba tipărită aparte a Sfântului Nifon, şi apoi, din 1862, prin mineiul de la Râmnicu-Vâlcea, s-a introdus definitiv în bisericile Ţării Româneşti prăznuirea lui, care, „totuşi rămâne un sfânt local cinstit numai la Athos şi în Ţara Românească la 11 august, ziua morţii sale” (17). Viaţa Sfântului Nifon a fost scrisă de Gavriil Protul (după 15 august 1517 - şi terminată până în 1519) la îndemnul lui Neagoe Basarab, care va fi dorit să cunoască viaţa părintelui sau sufletesc. Din limba greacă, opera sa a fost tradusă în slavonă, limba oficială de cult în Ţara Românească de atunci, şi ea se găseşte în manuscrisele româneşti împreună cu Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. Din limba slavonă Viaţa Sfântului Nifon a fost tradusă în româneşte în timpul domniei lui Matei Basarab (1632—1654), poate de învăţatul cărturar Udrişte Năsturel (18). După ce moaştele Sfântului Nifon au fost ţinute mai multe zile pentru închinarea credincioşilor, din porunca evlaviosului voievod, unii boieri, împreună cu mitropolitul Neofit, le-au însoţit înapoi, spre mănăstirea Dionisiu. Ele erau aşezate acum într-un sicriu de argint curat, poleit cu aur şi înfrumuseţat cu mărgăritare şi cu alte pietre scumpe şi cu email. Şi deasupra pleoapei sicriului era încrustat chipul Sfântului Nifon, iar jos, la picioarele lui, se afla chipul lui Neagoe în genunchi, rugându-se acestuia. Racla dăruită de Neagoe Basarab şi în care se păstrează moaştele Sfântului Nifon are forma unei bisericuţe cu cinci turle, lucrată toată în filigran de argint aurit, împodobită cu o friză de email, pe care se află două rânduri de icoane înfăţişând pe Mântuitorul Hristos între Maica Domnului şi Ioan Bo-tezătorul, iar de o parte şi de alta, în rândul de deasupra, în dreptul celor cinci turle, precum şi în rândul de dedesubt, aflându-se prooroci şi sfinţi. Pe o fâşie îngustă, deasupra frizei, este încrustată în greceşte următoarea pisanie: „Această cinstită şi sfântă raclă este a prea sfinţitului arhiepiscop al Constantinopolei, Romei celei Noi, şi Patriarh Ecumenic chir Nifon. S-a pus la cale şi s-a săvârşit întru Hristos Dumnezeu, de către Prea credinciosul şi iubitorul de Hristos Domn Neagoe. Patriarhul a adormit acolo în venerata şi sfânta mănăstire a cinstitului Înainte Mergător şi Botezător Ioan. (S-a făcut) la anii 7023 (1515)” (19). După ce au adus racla cu moaştele Sfântului Nifon înapoi la mănăstirea Dionisiu, călugării obştei, fiind adânc mişcaţi de darurile primite din partea domnului Ţării Româneşti, hotărâră să-i trimită „lui Neagoe Vodă plocon capul Sfântului şi o mână şi blagoslovenie de la părinţii cei sfinţi, care erau în mănăstire, ca să fie de sfinţire şi de ajutoriu domnului”. Iar voievodul, primind acele daruri cu mare bucurie, „le purta cu sine pe unde mergea, şi în curte şi în biserică; iară în cale le purta în carâtă (trăsură închisă) ca şi Israil, racla legii. Iară în muntele Atonului pre groapa sfântului zidi biserică frumoasă în numele Sfântului Nifon; iară mănăstirea o au îmbogăţit cu multă avuţie şi multe zidiri au făcut şi înalte”. Mai târziu, Neagoe Basarab a dăruit moaştele primite, ctitoriei sale de la Argeş, când, între icoanele aşezate în pronaosul bisericii, a pus şi „chipul Sfântului Nifon, ferecat tot cu aur şi cu pietre scumpe înfrumuseţat, atât de minunat cât nu poate mintea omului să închipuiască şi să spuie”. Şi au stat moaştele Sfântului Nifon în biserica mănăstirii de la Argeş până în anul 1949, când au fost duse în biserica Sfântul Dumitru, catedrala mitropoliei Craiovei, mâna dreaptă într-o raclă mică de argint făcută de episcopul Iosif la 11 august 1795, iar capul în altă raclă, făcută de arhimandritul Partenie şi împodobită de episcopul Iosif în anul 1799, unde se află şi astăzi. „Iar fericitul Nifon şi atuncea şi acum tot este cu noi nevăzut, şi măcar deşi dănţuieşte în cer cu îngerii, iar cei ce locuiesc pre pământ şi cheamă sfântul lui nume, nu se lipsesc de ajutorul lui” (20). Pr. Prof. Ion Ionescu 1. Pr. prof. Gheorghe I. Moisescu, Viaţa Sfântului Nifon, Patriarhul Ţarigradului, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXVI (1958), nr. 9, p. 861. 2. Este posibil ca aici ierodiaconul Nifon să fi primit Taina Preoţiei, fiind sfinţit ieromonah. 3. Mitropolitul Tit Simedrea, Viaţa şi traiul Sfântului Nifon, Patriarhul Constantinopolului, Bucureşti, 1937, p. 6. 4. Ibidem. 5. Diac. dr. Nicolae M. Popescu, Nifon al II-lea, Patriarhul Constantinopolului, în „Analele Academiei Române”, seria istorie, 36 (1914), p. 770. 6. Mitropolitul Tit Simedrea, op. cit., p. 7. 7. Ibidem, p. 8. 8. Ibidem, p. 8. 9. Vasile Grecu, Viaţa Sfântului Nifon. O redacţiune greceasca inedită, editată, tradusă şi însoţită cu o introducere, Bucureşti, 1944, p. 83. 10. Pr. Gabriel Cocora, Tot despre. începuturile episcopiei Buzăului, în Spiritualitate şi istorie la întorsura Buzăului, Buzău, 1983, vol. II, p. 14. 11. Mitropolitul Tit Simedrea, op. cit., p. 8-9. 12. Ibidem, p. 10. 13. Sinaxar, din Mineiul pe august, ed. a IV-a, Bucureşti, 1974, p. 133 14. Mitropolitul Tit Simedrea, op. cit., p. 12. 15. Ibidem, p. 20. 16. Diac. dr. Nicolae M. Popescu, op. cit., p. 746, 793-795. 17. Ibidem, p. 795. 18. Petre Ş. Năsturel, Recherches sur les redactions greco-roumaines de la „Vie De Saint Niphon II, Patriarche de Constantinople”, în „Revue des etudes sud-est europeennes”, 1967, nr. 1-2, p. 58. 19. Mitropolitul Tit Simedrea, ibidem, p. 23. 20. Ibidem, p. 31.Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 338-349, Viaţa şi pătimirea Părintelui nostru Nifon, Patriarhul. Astăzi, Biserica Ortodoxă Română face pomenirea Sfântului Mare Mucenic Evplu diaconul. Acest sfânt a trait în zilele împaratului Diocletian si era de neam din cetatea Catania, din Eparhia Siciliei. Fiind el pârât la guvernatorul Calvisian ca este crestin, si nevoind a se lepada de Hristos a fost supus la nesfârsite si grele chinuri, dupa care, taindu-i-se capul si-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Viața Sfântului Mare Mucenic Evplu, diaconul     Pe vremea împărăţiei lui Diocleţian şi a lui Maximian, fiind mare prigonire împotriva creştinilor de pretutindenea, aceşti păgâni împăraţi au trimis în părţile Siciliei un asupritor cumplit, cu numele Pentagur, ca să piardă cu felurite munci pe creştinii pe care îi va afla. Acel asupritor a mers în cetatea Cataniei şi a poruncit ighemonului cetăţii, cu numele Calvisian, ca să adune tot poporul la locul de privelişte, nu numai pe cei din cetate, ci şi pe cei din satele dimprejur. Deci priveliştea a fost pregătită la locul ce se numea "al lui Ahilie". Deci, răsunând trâmbiţele şi timpanele, s-a adunat mulţime mare de popor, de toate vârstele, bărbaţi şi femei. Şi venind acolo boierul Pentagur cu Calvisian şi văzând poporul, a întrebat pe Calvisian, ighemonul cetăţii, zicând: „Oare toţi aceştia dau cinste, închinăciune şi jertfă zeilor noştri?" Calvisian a răspuns: „Da, luminate Pentagur. Toţi aceştia pe care îi vezi, de la mic până la mare, slujesc cu osârdie marilor zei, cu aducere de multe jertfe, şi nici unul nu este potrivnic". Auzind aceasta boierul Pentagur, s-a umplut de bucurie şi a lăudat poporul şi pe ighemon.     Apoi, spunându-le porunca împăratului, a dat putere lui Calvisian înaintea tuturor, ca de se va afla cineva care să pomenească numele lui Hristos, pe acela să-l muncească şi să-l ucidă. Astfel rânduind Pentagur, s-a dus la alte cetăţi; iar Calvisian, chemând slugile de la curte, le-a poruncit să cerceteze în tot chipul, dacă nu cumva se află undeva în cetate sau în vreun sat oameni care să ţină măcar în taină credinţa creştinească; iar de sunt, să-i prindă şi să-i dea la muncire. Iar una din slugi, apropiindu-se de el, a zis: „Aici în cetate este un om, anume Evplu, care poartă cu sine o carte. El străbate uliţele, cercetează casele, învaţă poporul şi le spune oamenilor că Dumnezeul creştinilor este mare". Şi era Sfântul Evplu cu rânduiala diacon. El purta cartea Evangheliei, din care, citind popoarelor minunile lui Hristos, îi învăţa să creadă în El.     Auzind aceasta ighemonul Calvisian, îndată a trimis să-1 prindă şi să-1 aducă legat înaintea sa. Iar ostaşii, ducându-se, au căutat pe Evplu prin toată cetatea şi l-au găsit într-o casă săracă, citind Sfânta Evanghelie şi învăţând pe cei ce ascultau. Deci prinzându-1, i-au legat mâinile înapoi şi l-au dus la judecata ighemonului, ducând cu dânsul şi Evanghelia. Şi văzându-l ighemonul, a zis către dânsul: „Au tu eşti ocărâtorul zeilor şi neascultătorul poruncilor împărăteşti?" Sfântul Evplu a răspuns: „Cine sunt zeii voştri, ca să-i cinstesc?" Calvisian a zis: „Zeii noştri sunt: Zeus, Asclipie şi Artemida". Sfântul a zis către ighemon: „Tu eşti orb, neştiind pe Domnul Iisus Hristos, Unul adevăratul Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul şi a zidit pe om din pământ, Care ne-a îmbrăcat pe noi, creştinii, cu haina cea luminoasă şi fără de preţ, cu haina nemuririi, care este Sfântul Botez".     Ighemonul a zis: „Vorbeşti cu mândrie, pentru că nu ai încercat chinurile". Sfântul a răspuns: „Muncile îmi sunt mie cunună luminoasă, iar ţie întuneric şi pierzare". Deci umplându-se de mânie ighemonul Calvisian, a poruncit să-1 spânzure gol la muncire şi cu piepteni de fier să-i strujească trupul. Iar mucenicul, fiind în această pătimire, şi-a ridicat ochii spre cer şi se ruga, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, pe mine cel dezbrăcat acum de trupul meu ca de o haină, îmbracă-mă întru nemurire în viaţa ce va să fie şi dă-mi tărie în ceasul acesta, ca să nu mă biruiască chinurile!" Atunci s-a auzit glas din cer, zicând: „Imbărbătează-te, Evplu, şi te întăreşte! Hainele cele adevărate sunt pregătite ţie".     Şi mucenicul fiind strujit mult, i-a zis ighemonul: „Incă nu încetezi cu cuvintele tale cele mincinoase? Pentru ce nu vrei să intri în capiştea zeilor şi să le aduci lor jertfă, ca să câştigi de la dânşii iertare de greşelile tale, de la împăraţi - cinste şi bogăţii, iar de la noi - prietenie; şi ai fi luat mult aur şi argint?" Mucenicul a răspuns: „O, om pierdut, slujitor al diavolului şi părtaşul lui! Au nu cunoşti că pentru toţi aceia pe care îi amăgeşti cu aur şi cu argint spre închinarea de idoli, groaznic vei fi întrebat în ziua înfricoşatei judecăţi a lui Dumnezeu?" Atunci chinuitorul, mâniindu-se mai mult, a poruncit să-l bată cu ciocane de fier peste fălci şi să-i sfărâme pulpele şi gleznele. Iar sfântul fiind astfel bătut, batjocorea pe asupritor şi zicea: „Nebunule, nepriceputule şi orbitule cu răutatea, pentru ce pui aceste munci asupra mea, pe care eu, cu ajutorul lui Dumnezeu întă-rindu-mă, le socotesc ca pe o pânză de păianjen? De poţi, scorneşte alte munci mai cumplite, căci acestea sunt ca nişte jucării pentru trupul meu".     După aceasta, ighemonul a poruncit să-1 dezlege de la muncire pe Sfântul Evplu si să-i spânzure Evanghelia de grumaz şi astfel să-1 ducă în temniţă. Incă a poruncit să închidă şi să încuie cu tărie uşile temniţei, să le pecetluiască cu inelul său şi să pună păzitori, ca nu cumva, venind cineva la dânsul, să-i dea pâine şi apă, ci să se muncească de foame şi de sete şi să moară.     Şi a petrecut Sfântul Evplu în temniţă şapte zile şi şapte nopţi, apoi, însetând foarte, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, adevăratul nostru Dumnezeu, Cel ce dai hrană la tot trupul, Cel ce de demult ai adăpat în pustie pe poporul Tău povăţuit prin Moise, izvorându-le apă vie din piatră, şi prin apa cea scoasă din osul cel uscat al fălcii măgarului ai răcorit pe Samson; Tu, Cel ce ne-ai spălat cu apa Sfântului Botez, dă-mi, rogu-mă, şi mie, celui slăbit de sete, răcorire. Porunceşte să izvorască în temniţa aceasta izvor de apă şi să-mi stingă setea, ca să cunoască toţi că Tu eşti Unul Dumnezeu şi nu este altul afară de Tine". Sfântul rugându-se astfel, deodată a izvorât în temniţă un izvor cu apă. Deci bând el, s-a răcorit şi s-a săturat cu acea apă ca şi cu nişte hrană; şi cânta, slăvind şi binecuvântând pe Dumnezeu.     Iar după trecerea celor şapte zile, ighemonul Calvisian a poruncit să scoată pe mucenic din temniţă, dacă este viu; pentru că îl credea mort, pe de o parte din pricina rănilor, pe de alta din pricina foamei şi a setei. Şi venind ostaşii şi deschizând uşile temniţei, au văzut multă apă în temniţă şi s-au înspăimântat. Iar Sfântul Evplu, întinzând mâna spre apă, a făcut semn ca şi cum i-ar fi poruncit, şi îndată apa aceea s-a făcut nevăzută. Atunci ostaşii au zis unii către alţii: „Cu adevărat mare este Dumnezeul Căruia îi slujeşte omul acesta!" Deci, luându-l pe mucenic, l-au dus în casă la ighemon. Şi văzându-l ighemonul neslăbit cu trupul, sănătos şi vesel la faţă, ca şi cum fusese la ospăţ, se mira şi a zis către dânsul: „Măcar acum închină-te zeilor, mai înainte de a ţi se tăia capul cu sabia". Sfântul răspunse: „Vicleanule şi orbitule prieten al diavolului, cine voieşte să lase lumina şi să umble după întuneric?" Deci, mâniindu-se ighemonul, a poruncit să-i rupă urechile cu undiţe de fier şi să-l ducă legat în curte la judecată. Şi mergând acolo şi chinuitorul însuşi, s-a aşezat la locul său şi 1-a silit mult pe sfântul la jertfele păgâneşti, dar văzând că nu se pleacă, 1-a osândit la tăiere cu sabia.     Iar mucenicul auzind de osândirea sa la moarte, a rugat pe ighemon ca, mai înainte de tăiere, să i se dea vreme să se roage; deci ighemonul i-a făcut voia lui. Şi când ostaşii au adus pe mucenic la tăiere, în urma lui venea mult popor vrând să-i vadă sfârşitul, între oameni fiind şi mulţi creştini care ţineau în taină sfânta credinţă. Deci mergând la locul de moarte, mucenicul a stat şi, întorcându-se spre popor, a luat Sfânta Evanghelie pe care o purta şi, deschizând-o, a început a citi minunile lui Hristos şi a învăţa pe popor cunoştinţa adevăratului Dumnezeu. Şi mulţi din cei necredincioşi s-au luminat prin cunoştinţa adevărului, apoi sfântul a început a se ruga lui Dumnezeu. Şi a venit un glas de sus către dânsul, zicând: „Fericit eşti, Evplu, bunule şi credinciosul Meu rob! Vino şi intră întru bucuria Domnului tău şi te odihneşte cu toţi cei ce din veac Mi-au bineplăcut Mie!"     După acest glas, Sfântul Mucenic Evplu diaconul şi-a plecat capul sub sabie şi, fiind tăiat, s-a dus către Domnul. El şi-a săvârşit pătimirea sa în 11 zile ale lunii august. Iar bărbaţii creştini cei binecredincioşi, luând capul şi cinstitul lui trup, l-au îngropat într-un loc vestit. De la acel mormânt se făceau multe tămăduiri cu sfintele rugăciuni ale mucenicului şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, I se cuvine cinstea şi slava în veci. Amin. Duminica a 8-a după Rusalii - Înmulțirea pâinilor Ev Matei 14, 14 - 22 În vremea aceea Iisus a văzut mulţimea de oameni şi I s-a făcut milă de ei şi a vindecat pe bolnavii lor. Iar când s-a făcut seară, ucenicii au venit la El şi I-au zis: Locul este pustiu şi vremea, iată, a trecut; deci, dă drumul mulţimilor ca să se ducă în sate să-şi cumpere mâncare. Iisus, însă, le-a răspuns: N-au trebuință să se ducă; daţi-le voi să mănânce. Iar ei I-au zis: Nu avem aici decât cinci pâini şi doi peşti. Și El a zis: Aduceţi-Mi-le aici. Și poruncind să se aşeze mulțimile pe iarbă şi luând cele cinci pâini şi cei doi peşti, și privind la cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii, mulţimilor. Şi au mâncat toţi şi s-au săturat şi au strâns rămăşiţele de fărâmituri, douăsprezece coşuri pline. Iar cei ce mâncaseră erau ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii. Și îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor. Ap I Corinteni 1, 10 - 17 Fraţilor, vă îndemn, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca toţi să vorbiţi la fel şi să nu fie dezbinări între voi; ci să fiţi cu totul uniţi în acelaşi cuget şi în aceeaşi înţelegere; căci, fraţii mei, despre voi, prin cei din casa lui Hloe, mi-a venit ştire că la voi sunt certuri. Şi spun aceasta, că fiecare dintre voi zice: Eu sunt al lui Pavel, iar eu sunt al lui Apolo, iar eu sunt al lui Chefa, iar eu sunt al lui Hristos! Oare s-a împărţit Hristos? Nu cumva s-a răstignit Pavel pentru voi? Sau ați fost botezaţi în numele lui Pavel? Mulţumesc lui Dumnezeu că pe nici unul din voi n-am botezat, decât pe Crispus şi pe Gaius, ca să nu zică cineva că aţi fost botezaţi în numele meu. Am botezat şi casa lui Ştefanas; afară de aceştia nu ştiu să mai fi botezat pe altcineva. Căci Hristos nu m-a trimis ca să botez, ci să binevestesc, dar nu cu înţelepciunea cuvântului, ca să nu rămână zadarnică crucea lui Hristos. Predică la Duminica a VIII-a după Rusalii - Înmulţirea pâinilor (Pr. Ilie Cleopa) Văzând Domnul „popor mult, I s-a făcut milă de ei și a tămăduit pe toți bolnavii lor“ (Matei 14, 14). Iată că Fiul lui Dumnezeu are milă și de trupurile oamenilor nu numai de sufletele lor. El se milostivește și de suferințele noastre trupești și le vindecă, uneori chiar înaintea tămăduirii sufletelor, știind că prin aceasta oamenii se întorc mult mai ușor la pocăință. Foto: Oana Nechifor “Nu trebuie să se ducă; dați-le voi să mănânce“ (Matei, 14, 16). Iubiți credincioși, În Sfânta Evanghelie de astăzi vedem cum Domnul nostru Iisus Hristos a hrănit peste cinci mii de oameni numai cu cinci pâini și doi pești. Căci mergând prin Galileea, vestea tuturor cuvântul mântuirii, fiind înconjurat de o mare mulțime de oameni, bărbați, femei cu copii în brațe, bătrâni și bolnavi de tot felul. Toți căutau pe Dumnezeu și erau însetați după cuvintele de învățătură ale Mântuitorului. Toți suspinau după Mesia și aveau nevoie de păstori duhovnicești care să-i învețe Sfânta Scriptură, să-i hrănească cu cuvinte de mântuire, să-i scape de robia patimilor și să-i călăuzească spre Hristos. Văzând Domnul “popor mult, I s-a făcut milă de ei și a tămăduit pe toți bolnavii lor“ (Matei 14, 14). Iată că Fiul lui Dumnezeu are milă și de trupurile oamenilor nu numai de sufletele lor. El se milostivește și de suferințele noastre trupești și le vindecă, uneori chiar înaintea tămăduirii sufletelor, știind că prin aceasta oamenii se întorc mult mai ușor la pocăință. Dar “făcându-se seară, au venit la Dânsul ucenicii Lui și I-au zis: Locul este pustiu și vremea a trecut; deci dă drumul mulțimilor, ca să se ducă prin sate să-și cumpere hrană“ (Matei 14, 15). Ucenicii, văzând poporul obosit, flămând și însetat, și soarele asfințit, au cerut Mântuitorului să înceteze cuvântul de învățătură și să lase mulțimea să se întoarcă în satele lor ca să mănânce și să se odihnească. Oare au greșit ucenicii cu ceva prin aceasta? Nu, nicidecum. Numai că ei cugetau mai mult omenește decât duhovnicește. De aceea Mântuitorul a respins propunerea ucenicilor Săi prin aceste cuvinte: Nu trebuie să se ducă!, adică: Nu îndepărtați oamenii de la voi, că nu au unde se duce. Iată, sunt ca niște oi fără păstori. Sunt obosiți, bolnavi, flămânzi și însetați trupește și sufletește și au nevoie de păstori buni, de cuvinte de mângâiere, de hrană duhovnicească. Nu trebuie să se ducă de la voi! Dați-le voi ca să mănânce! Auzind ucenicii aceste cuvinte, au spus Mântuitorului Hristos: “Nu avem decât cinci pâini și doi pești! Iar Domnul a poruncit: Aduceți-le pe acestea aici la Mine.“ Apoi Iisus Hristos, privind spre cer, a binecuvântat pâinile, iar ucenicii, după ce au așezat poporul pe iarbă, le-au împărțit mulțimilor pâinile și peștii. După ce s-au săturat toți cei ce mâncaseră, “ca la cinci mii de bărbați, afară de femei și de copii, ucenicii au strâns rămășițele de fărâmituri, douăsprezece coșuri pline“ (Matei 14, 17-21). Această mare minune a înmulțirii pâinilor, s-a săvârșit în Galileea, aproape de lacul Tiberiadei. În amintirea ei s-a zidit aici o mănăstire mică, ce dăinuiește până astăzi. Într-un chip desăvârșit minunea înmulțirii pâinilor se repetă pe pământ de la începutul zidirii și până astăzi, ca o liturghie permanentă a creației. Oare nu hrănește Dumnezeu astăzi cu pâine și hrană peste cinci miliarde de oameni, cât numără tot pământul? Și aceasta nu este o minune a înmulțirii pâinilor, cel puțin tot atât de mare ca cea din Galileea, de acum aproape două mii de ani? Iubiți credincioși, Omul fiind format din două părți, adică trup și suflet, are în viață și bucurii sufletești și bucurii pământești, are și ispite sufletești și ispite trupești. Are nevoie pe pământ de hrană sufletească pentru mântuire și de hrană trupească materială pentru a-și menține viața în trup. Pentru hrana materială avem părinți care se îngrijesc de copii și le asigură cele necesare vieții. Iar pentru hrana duhovnicească necesară mântuirii sufletelor, avem părinți duhovnicești, episcopi, preoți și duhovnici care se îngrijesc de mântuirea credincioșilor încredințați lor de Hristos. Iată pentru ce a poruncit Mântuitorul ucenicilor Săi: “Nu trebuie să se ducă oamenii de la voi; dați-le voi să mănânce!“ (Matei 14, 16) Și care este hrana cu care episcopii și preoții hrănesc pe credincioși? Cea dintâi hrană cu care păstorii Bisericii sunt datori să hrănească pe credincioși este învățătura de credință ortodoxă. Credința dreaptă apostolică este pâinea vieții noastre, este temelia Bisericii lui Hristos, este cuvântul viu și neschimbat propovăduit de Fiul lui Dumnezeu și de Sfinții Apostoli și scris cu litere de foc în Sfânta Evanghelie. Credința curată în Dumnezeu, Cel în Sfânta Treime închinat și mărit, este cuprinsă pe scurt în Crez, este mărturisită de două mii de ani de Biserica Ortodoxă și de sfinții ei slujitori și este apărată cu jertfa a milioane de martiri și cu învățătura tuturor Sfinților Părinți și Cuvioși. Fără credință dreaptă, adică ortodoxă, nu putem face nici fapte bune și deci nu ne putem mântui. Credința adevărată, vie, pe care o mărturisim prin cuvânt și prin viața noastră, împreună cu sângele mucenicilor stau la temelia Bisericii și a mântuirii noastre. De aceea, cine caută să schimbe cu ceva dogmele credinței ortodoxe, să răstălmăcească Sfânta Scriptură, să semene neghină în ogorul semănat și lucrat de Hristos, acela încearcă să pună altă temelie Bisericii. După cuvintele Sfântului Apostol Pavel, unul ca acesta este fiu al gheenei și este dat anatema, adică dat satanei, de Biserică. Printre aceștia se numără atât necredincioșii care neagă pe Dumnezeu și urăsc Biserica Lui, cât și toți sectanții rupți din sânul Bisericii apostolice care își fac "bisericuțele" lor și se leapădă de dreapta credință, de Sfintele taine, de Cruce, de icoane, de Maica Domnului, de sfinți și răstălmăcesc Sfânta Scriptură. Ierarhii și preoții, ca urmași direcți ai Sfinților Apostoli, au marea datorie să apere dreapta credință și pe credincioșii ortodocși încredințați lor, ca să nu fie amăgiți de prozelitismul sectar și să fie târâți în orice fel de grupări sectare. Preoții, mai ales, au datoria să facă lecții de catehizare în Duminici și sărbători, în cadrul sfintelor slujbe, atât la Liturghie și la vecernie cât și în toate ocaziile, să explice credincioșilor noștri învățătura de credință ortodoxă, Crezul, Tatăl nostru, Fericirile, cele șapte Taine ale Bisericii. Apoi să combată orice fel de prozelitism sectar, adunările religioase afară de biserică, vizitele neortodoxe în casele enoriașilor, ca și răspândirea și citirea cărților anticreștine și sectante, care amăgesc pe creștinii slabi și neinformați duhovnicește. Mai ales astăzi, când sectele de tot felul asalteză Biserica Ortodoxă și pe fiii ei, preoții trebuie să fie la datorie, să cunoască bine Sfânta Scriptură, să fie modele vii în ochii tuturor, să propovăduiască Evanghelia "cu timp și fără timp", să facă vizite misionare în casele enoriașilor, să formeze comitete de credincioși buni ca să-i ajute în misiune și să hrănească poporul lui Dumnezeu cu învățătura curată a Bisericii Ortodoxe. Oricât ar părea de greu, preoți buni sunt destui chiar printre cei tineri care, cu ajutorul lui Dumnezeu, fac mult, opresc prozelitismul sectar și întăresc cu cuvântul și fapta dreapta credință. A doua hrană duhovnicească, de aceeași valoare cu credința curată, este viața morală în rândul credincioșilor noștri. Dumneavoastră fraților, ca fii adevărați ai Bisericii lui Hristos aveți mari datorii să păstrați cu sfințenie credința ortodoxă până la moarte, chiar cu prețul vieții. Apoi să trăiți, adică să puneți în practică învățătura Sfintei Evanghelii, știind că, “credința fără fapte bune este moartă“ (Iacob 2, 17-20). Adică să fiți oameni de rugăciune, să trăiți în pace cu toții, să mergeți regulat la biserică, de unde primiți adevărata hrană duhovnicească; să faceți milostenie, să fugiți de desfrânare și de beție, două grele păcate care stăpânesc astăzi aproape toată lumea și să vă creșteți copiii în frica și dragostea de Dumnezeu. Aveți grijă de tot și mai ales de fiii și de familia dumneavoastră să nu cadă în cursele cele de multe feluri ale diavolului. Acum s-au înmulțit avorturile, certurile în familie, desfrâul și divorțul. Ba în ultimul timp s-au răspândit la noi filme și chiar cărți și reviste pornografice care cad în mâinile tinerilor și copiilor noștri și trag pe mulți la desfrânare. Părinții în familie, bătrânii înțelepți și creștinii buni împreună cu preoții din parohii sunt datori în fața lui Dumnezeu să ajute generația tânără, pe cei slabi în credință și lipsiți de educație creștină, ca să nu cadă în aceste cumplite patimi ce corup societatea noastră. Credincioșii nu trebuie să lase totul în grija preotului. Ei trebuie să ajute pe preot, să-l întrebe, să colaboreze, să-i ceară sfatul ori de câte ori este nevoie și să asculte cu sfințenie cuvântul lui. Iar dacă au vreo îndoială, să meargă la preoții bătrâni, la mânăstiri și la nevoie, chiar la episcopul lor. Viața morală exemplară a preotului și a credincioșilor, ca și colaborarea lor la evanghelizarea parohiei, formează un puternic zid de rezistență împotriva tuturor ispitelor și furtunilor. Sfintele slujbe făcute la timp, după rânduială, cu evlavie și fără grabă, hrănesc cel mai mult pe credincioșii din satele și orașele noastre. Și dacă există coruri și cântări frumoase la slujbe și predici bune, calde, inspirate din trăire, pe înțelesul tuturor, slujbele îi întăresc în credință pe toți, umplu bisericile de credincioși, atrag la ortodoxie chiar și pe cei ce s-au rupt de Biserică și îi apropie de Hristos pe toți. Fericite sunt asemenea parohii care au preoți buni, cu slujbe și predici frumoase, izvorâte din credință; cu păstori model și mame evlavioase care se jertfesc pentru Dumnezeu și pentru copiii lor. Acolo nu pot fi dezbinări religioase și de familie, nici secte, nici beții, nici alte grele păcate, ci toți vor fi cu un cuget și o inimă în sânul Bisericii lui Hristos. Predica vie este ajutată în parohie și de citirea cărților ortodoxe. De altfel s-au tipărit numeroase cărți de către Biserica Ortodoxă Română. Se recomandă să funcționeze la fiecare parohie o bibliotecă cu cele mai bune cărți de învățătură ortodoxă, care să se dea enoriașilor la citit, după nevoie, cu binecuvântarea preotului. Cele mai bune cărți pentru întărirea credinței sunt: Sfânta Scriptură sau Biblia, Viețile Sfinților pe fiecare lună, Despre credința ortodoxă, Filocaliile, Catehismul, Mântuirea Păcătoșilor, Convorbiri duhovnicești, Pelerinaj la Locuri Sfinte, Patericul Românesc, cărți de explicare a credinței, precum și multe alte scrieri ortodoxe alese. Iar din casele credincioșilor să nu lipsească sfintele icoane, Sfânta Cruce, Noul Testament, Ceaslovul, Psaltirea sau măcar o carte de rugăciuni. Toate acestea sporesc credința în casă și în inimi și hrănesc mult pe credincioșii noștri. Iar dacă lipsesc slujbele frumoase, predica vie, cărțile sfintele și exemplele preotului, îndată pătrund sectele și dezbinarea în casă și în parohie și nimic nu este mai greu decât să îndreptezi o parohie dezbinată și tulburată. Credincioșii trebuie să se spovedească, pentru a se putea hrăni cu Sfânta Împărtășanie care este Trupul și scump Sângele lui Hristos, mai ales în cele patru sfinte posturi, iar bolnavii, bătrânii, văduvele și copiii să se împărtășească mai des, după sfatul preotului. Nu trebuie să fugim de Sfintele Taine, fie de frica osândei, fie din nepăsare, dar nici să cerem prea des Sfânta Împărtășanie ci să ținem regula Bisericii, calea de mijloc, știind că extremele, excesele, adică nepăsarea și îndrăzneala, sunt ale vrăjmașului. Iubiți credincioși, Iată câteva căi prin care păstorii Bisericii lui Hristos își hrănesc enoriașii, după porunca Domnului: Dați-le voi să mănânce! Ele sunt mai multe, dar acestea sunt recomandate întâi de Sfinții Părinți. Însă nu este de ajuns numai să avem preoți buni la sate și orașe. Dumneavoastră credincioșii sunteți datori să colaborați cu preoții la întărirea ortodoxiei în parohie, la hrănirea celor flămânzi și însetați, la ajutorarea, cercetarea și miluirea săracilor, a orfanilor, a văduvelor, a copiiilor și a celor greu bolnavi. Să nu uităm că de multe ori credincioșii reușesc să atragă multe suflete și să intre acolo unde nu poate pătrunde preotul. Nu lăsați pe preot să lupte singur. Ajutați-i la biserică, la slujbe, la curățenie, la cercetarea bolnavilor, la îndrumarea celor din jur să vină la Hristos. Să ne rugăm cu toții lui Dumnezeu să rânduiască păstori în buni Bisericile Sale, spre întărirea dreptei credințe întru lauda Preasfintei Treimi și mântuirea sufletelor noastre. Amin.

ARTĂ CULINARĂ – REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI 11 August

A.  GUSTĂRI

Plăcintă cu orez

* 1 pachet de aluat pentru plăcintă sau preparat în casă,
* Aluat:
- 500 g făină,
- 60 ml ulei,
- sare, apă călduţă,
* Umplutura:
- 1 cană orez,
- 4 cepe mari,
- 1 morcov,
- sare, ulei, piper, boia dulce de ardei,
Făina se amestecă cu ulei, un praf de sare, se toarnă apa călduţă până se formează un aluat de pâine.
Ceapa se toacă mărunt şi se căleşte în ulei până devine aurie, apoi se adaugă morcovul dat pe răzătoarea mică. Orezul se fierbe separat. După ce acesta a fiert se adaugă peste legumele înăbuşite, se pune sare, piper, boia şi se lasă 2-3 minute să absoarbă toate legumele. Foaia se înteinde şi se porţionează, se pune în mijlocul fiecărui pătrăţel umplutura şi se formează plăcintele. Se tapetează o tavă cu margarină şi se pun plăcintele. Se ung deasupra cu ulei sau margarină. Se dau la cuptor 20-25 minute.

B.  SALATE

Salată de ardei copţi

Alegem ardei "drepţi", de orice culoare (dar roşii sau galbeni sunt mai gustoşi decât verzi), astfel încât să poată veni în contact cu suprafaţa plitei în orice poziţie.

1 ) Punem pe plită ardeii şi-i coacem pe toate părţile până când cea mai mare parte a suprafeţei lor s-a copt, iar coaja superficială a început să se desprindă.
2 ) Dupa ce s-au copt, îi punem într-o cratiţă, presărăm pe ei puţină sare şi acoperim cratiţa.
3 ) Peste o jumătate oră îi putem curaţa de coajă şi-i aşezăm într-un castron, punem oţet (de mere dacă avem) şi sare.

Dacă ardeii sunt prea mari, îi tăiem longitudinal, îndepărtăm seminţele, însă lichidul din interior îl punem în castron împreună cu ardeii.

Peste ardei putem pune şi puţin ulei (de măsline preferabil).

C: SOSURI

Sos de ceapă

·       75 g ulei;

·       400 g ceapă;

·       50 g făină;

·       2 g boia ardei dulce;

·       50 g bulion tomate;

·       100 ml oţet diluat cu apă;

·       1 g piper;

·       Sare

Ceapa se toacă mărunt şi se căleşte în ulei.

Se adaugă făina şi se călesc puţin împreună.

Se stinge cu boia de ardei şi bulion diluat cu 400 ml apă şi se lasă să fiarbă 30 minute.

Se pasează sosul prin sită, se potriveşte gustul cu sare şi piper măcinat, apoi se adaugă puţin oţet diluat cu multă apă (100 ml) şi se mai fierbe 10 minute.

C.  BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME

Ciorbă de cartofi

·       1 ceapă

·       1 morcov

·       1 pătrunjel

·       500 g cartofi

·       Verdeţuri

·       1 l borş de putină

·       1 lingură bulion

·       sare

Se pune la fiert în apă zarzavatul tăiat mărunt.

        Se adaugă cartofii curăţaţi şi tăiaţi pătrăţele.

        Când toate sunt fierte se adaugă borşul fiert separat şi bulionul.

        Se drege gustul de sare.

        La sfârşit se pune mărar, pătrunjel şi leuştean, tocat mărunt.

D.  MÂNCĂRURI

Imam Baialdi – Reţetă libaneză

• 1,5 kg vinete coapte şi lungi.

Umplutura:

• 2 cepe,
• 2 morcovi,
• 1 pătrunjel,
• 1 ţelină,
• 2 ardei graşi,
• 3 linguri varză tocată,
• 3 căpăţâni usturoi.

Sos:

• 1 kg de roşii,
• 200 ml ulei măsline,
• 1 ardei iute,
• sare,
• piper.

Vinetele se pregătesc (se spală, se  scot din coadă) şi se crestează, dar numai de patru ori, şi nu prea adânc, cât să se ţină un pic vânăta din miez. Se opăresc iute, se presară cu sare şi se pun între funduri de lemn, presate, să-şi lase zeama amăruie. Se toacă toată umplutura şi se căleşte în 100 ml ulei de măsline, ca în  Levant, unde totul e scump, dar şi gustos. Usturoiul nu se căleşte, să rămână viu până-n vânătă şi acolo să moară, dar se taie-n două căţeii, să sufere un pic. Vinetele se pun în tavă şi se îndeasă-n crestături cu prăjeala asta, cu căţeii de usturoi, cu ceva sare şi piper. Roşiile se curăţă de pieliţă şi se dau prin sită. Se toarnă undelemnul rămas, bulion de roşii, ardeiul iute tocat. Se pune tava la cuptor, acoperită, să se coacă înăbuşit o jumătate de oră, apoi se lasă să scadă pe marginea plitei, să se îndese toate cele bune în cuvă.

F: DULCIURI

Colţunaşi cu magiun

·       300 g făină;

·       200 g magiun;

·       100 g zahăr;

·       50 g margarină;

·       10 g sare;

Se face un aluat din făină, sare, apă caldă, se frământă bine şi se bate de masă ca să devină elastic.

Se întinde o foaie de 4 mm grosime, se taie în pătrate cu latura de 6 cm şi pe fiecare pătrat se pune o lingură de magiun.

Se îndoaie în formă de triunghi şi se presează marginile cu dinţii furculiţei.

Se fierb pe rând în apă clocotită timp de 5 minute.

Se scot, se pun într-o tavă, se presară cu zahăr şi margarină topită fiecare rând şi se dau lşa cuptor 10 minute.

ARTE 11 August

MUZICĂ 11 August

Ginette Neveu

Brahms, Violin Concert Op 77 Ginette Neveu, Violin: 

Veta Biriș

Veta Biris - Cantecul Iancului: 

veta biris doamne ocroteste-i pe romani: 

VETA BIRIS - ASA-I ROMANUL

Veta Biris - Tu, Ardeal [fotomontaj]

Veta Biris - O Maicuta Sfanta - CD - Veniti la rugaciune: 

 Olof Åhlström

ÎNREGISTRĂRI NOI:

Bert Kaempfert Instrumentally Kaempfert (1970) GMB

Andy Williams Moon River (1962) GMB

Beautiful Guitar Love Songs Instrumental - Best Relaxing Romantic Guitar Music

Strauss II - Greatest Waltzes Collection

POEZIE 11 August

Ion Barbu

Biografie

Ion Barbu pe numele sau adevarat Dan Barbilian  (n. 18 martie 1895, Câmpulung-Muşcel, d. 11 august 1961, Bucureşti) a fost un poet şi matematician român. A fost unul dintre cei mai importanţi poeţi români interbelici, reprezentant al modernismului literar românesc.

Unicul fiu al magistratului Constantin Barbilian şi al Smarandei (n. Soiculescu), fiica de procuror. Pseudonimul care l-a facut celebru în poezie este, de fapt, numele originar al familiei, transformat printr-o latinizare curentă.

Studiile elementare şi gimnaziale le face la Câmpulung, Damineşti, Stâlpeni, Piteşti. Urmează liceul la Bucureşti. Demonstrează de pe acum deosebite aptitudini de mathematician. După ce-şi i-a licenţa (1921) obţine o bursă pentru doctorat în Germania. Talentul său matematic se manifestă încă din timpul liceului, elevul Barbilian publică remarcabile contribuţii în revistaGazeta matematică. Tot în acest timp, Barbilian îşi dezvoltă şi pasiunea pentru poezie. Între anii 1914-1921 studiază matematica la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti, studiile fiindu-i întrerupte de perioada în care îşi satisface serviciul militar în timpul Primului Război Mondial. Cariera matematică continuă cu susţinerea tezei de doctorat în 1929. Mai târziu participă la diferite conferinţe internaţionale de matematică. În 1942 este numit profesor titular de algebră la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti. Publică diferite articole în reviste matematice.

În anul 1919, Dan Barbillian începe colaborarea la revista literară Sburătorul, adoptând la sugestia lui Eugen Lovinescu, criticul cenaclului ca pseudonim numele bunicului său, Ion Barbu. În timpul liceului îl cunoaşte pe viitorul critic literar Tudor Vianu, de care va fi legat prin una din cele mai lungi şi mai frumoase prietenii literare.

Debutul său artistic a fost declanşat de un pariu cu Tudor Vianu. Plecaţi într-o excursie la Giurgiu în timpul liceului, Dan Barbilian îi promite lui Tudor Vianu că va scrie un caiet de poezii, argumentând că spiritul artistic se află în fiecare. Din acest "pariu", Dan Barbilian îşi descoperă talentul şi iubirea faţă de poezie. Dan Barbilian spunea că poezia şi geometria sunt complementare în viaţa sa: acolo unde geometria devine rigidă, poezia îi oferă orizont spre cunoaştere şi imaginaţie.

Criticul şi prietenul său Tudor Vianu îi consacră o monografie, considerată a fi cea mai completă până în ziua de azi. Una din cele mai cunoscute poezii a autorului, După melci, apare în 1921 în revista Viaţa Românească. Tot în acest an pleacă la Göttingen (Germania) pentru a-şi continua studiile. După trei ani, în care a făcut multe călătorii prin Germania, ducând o viaţă boemă, se întoarce în ţară.

Ion Barbu, care nu s-a rezumat niciodată să fie un simplu poet descriptiv, nu se dezminte nici cu După melci, deşi aici îl surprindem că se pierde mai mult decît oriunde în amănunta exterioare.

Din poemele fabulative cu elemente de figuraţie din natură, capodopera rămîne însă Riga Crypto şi lapona Enigel, balada închipuită de Ion Barbu ca zisă de un menestrel, “la spartul nunţii, în cămară". Asistăm de astă dată la o dramă lirică, a cărei desfăşurare are loc în lumea vegetală a climatului boreal, implicînd erosul în forma unei conjuncturi extraordinar plasticizate. Povestea nefericitului Crypto, “regele-ciupearcă", este cîntată cu o gingăşie plină de gravitate. Pradă dragostei pentru mica laponă Enigel, oprită într-un popas de noapte în poiana sa de muşchi, în drumul cu renii spre păşunile de mai la sud, Crypto o îmbie să rămînă acolo, “în somn fraged şi răcoare", departe de soarele de care el se simte despărţit, prin “visuri sute, de măcel". Semnificativele versuri ale răspunsului, cu care Enigel îi respinge rugămintea, pentru că aspiră cu întreaga ei natură la solavitate, ne dau o imagine a nordului, hibernând cu cultul soarelui în suflet, de o putere expresivă adânc memorabilă.

Principiul, pe care se structurează arta poetică a lui Ion Barbu, în ultima etapă de manifestare a evoluţiei sale apare enunţat, aproape programatic, în versurile din bucata Joc secund într-un stil care ajunge să-fie caracteristic întregului ciclu, greu de descifrat prin natura excesiv sintetică a formulării, prin subiectivismul cu,totul arbitrar al analogiilor create, prin discontinuitatea imaginilor, prin opţiunea pentru cuvântul rar sau de specialitate matematică şi uneori chiar prin tendinţa de a se da cuvintele în context un alt sens decît acel pe care îl au în uzul comun.

La 11 august 1961, moare la spitalul “Vasile Roaită" din Bucureşti, bolnav de cancer la ficat.

“Ermetismul său i-a ucis orice spontaneitate şi i-a secat vâna. De vocaţie matematician, Ion Barbu s-a folosit pentru ermetizarea primelor redactări de procesul matematic al substituirii. Se ştie că în algebră, cifra cantitativă e înlocuită cu un simbol calitativ. Cuvântul obscur la Ion Barbu este necunoascuta algebrică, prin care se substituie sensul clar, misterul.”

Şerban Cioculescu

Dioptrie

Înalt în orga prismei cântăresc
Un saturat de semn, poros infoliu.
Ca fruntea vinului cotoarele roşesc,
Dar soarele pe muchii curs - de doliu.

Aproape. Ochii împietresc cruciş
Din fila vibrătoare ca o tobă,
Coroana literei, mărăciniş,
Jos în lumină tunsă, grea, de sobă.

Odaie, îndoire-n slabul vis!
- Deretecată trece, de-o mătuşe -
Gunoiul tras în conuri, lagăr scris,
Adeverire zilei - prin cenuşe.

Falduri

Somn mult, din pluşuri. Vid în stal.
Vegherea sticlei, drept cortină.
Îndepărtat, ca-ntr-o odihnă
Din membre limpezi, o cristal!

Sub mături, fluturi şi urâturi
Mort - chipul meu, pe crengi de gâturi,
Un glas din ceruri cere: - Dacă
Ai face-oglinzile să tacă?

Din somn, din stofă sar deştept,
Smulg fierul scurt, îl duc la piept.
La ţărmul apelor de gală
Strig hidra mea, chilocefală:

- Întemniţate William,
Cast hidrofil, te aşteptam
Să treci, maree, din oglindă
În luna frunţii, să te-aprindă;

Student stufos, Bostonian,
Ceţoase Wilson William,
Îţi jur, ar face-o bună mină
Spini şase-n pielea ta marină!

(De şase ori, în ape grele
Sting fier aprins, până-n prăsele;
Fulger cedat, just unghi normal,
Cad reflectat, croiesc cristal.)

Piei, chip! Rămâi, cortină spartă,
Pătrată Spanie pe-o hartă,
Răpus, în mâini, pumnalul tras,
În fund ursuz, de zahăr ars:

Valuri frânte, gemene,
Ruptură de cremene,

Ce gând târziu mă suflă-acu?
Să vântur nopţii "Bu-hu-hu"
Ca la un cântec, altădată?

Se toarce vorba, închegată,
Cutia-încet se-ncuie-n piept,
În scrisul apei caut drept.

Oul dogmatic

E dat acestui trist norod
Şi oul sterp ca de mâncare,
Dar viul ou, la vârf cu plod,
Făcut e să-l privim la soare!

Cum lumea veche, în cleştar,
Înoată, în subţire var,
Nevinovatul, noul ou,
Palat de nuntă şi cavou.

Din trei atlazuri e culcuşul
În care doarme nins albuşul
Atât de galeş, de închis,
Cu trupul drag surpat în vis.

Dar plodul?
De foarte sus
Din polul plus
De unde glodul
Pământurilor n-a ajuns
Acordă lin
Şi masculin
Albuşului în hialin:
Sărutul plin.

*

Om uitător, ireversibil,
Vezi Duhul Sfânt făcut sensibil?
Precum atunci, şi azi - întocma:
Mărunte lumi păstrează dogma.

Să vezi la bolţi pe Sfântul Duh
Veghind vii ape fără stuh,
Acest ou - simbol ţi-l aduc,
Om şters, uituc.

Nu oul roşu.
Om fără sat şi om nerod,
Un ou cu plod
Îţi vreau plocon, acum de Paşte:
Îl urcă - în soare şi cunoaşte!

*

Şi mai ales te înfioară
De acel galben icusar,
Ceasornic fără minutar
Ce singur scrie când să moară
Şi ou şi lume. Te-înfioară
De ceasul, galben necesar...
A morţii frunte - acolo-i toată.
În gălbenuş,
Să roadă spornicul albuş,
Durata-înscrie-în noi o roată.
Întocma - dogma.

*

Încă o dată:
E Oul celui sterp la fel,
Dar nu-l sorbi. Curmi nuntă-în el.
Şi nici la closcă să nu-l pui!
Îl lasă - în pacea - întâie-a lui,

Că vinovat e tot făcutul,
Şi sfânt, doar nunta, începutul.

Virgil Mazilescu

Biografie

Poet, eseist si traducator roman, Virgil Mazilescu s-a nascut pe 11 aprilie 1942 in comuna Corabia, judetul Olt. A urmat cursurile mai multor scoli primare si liceale din mai multe orase deoarece parintii isi schimbau des serviciul. A studiat la Cusmir, Turnu-Severin, Targu-Jiu, Dragasani si Bucuresti, unde a absolvit Liceul “Spiru Haret” in 1959. 

In acelasi an se inscrie la Facultatea de Filologie, sectia limba si literatura romana, a Universitatii bucurestene. Obtine diploma de licenta in 1964 si se angajeaza ca profesor in judetul Giurgiu. Din 1966 activeaza ca bibliotecar la Biblioteca Municipala din Ploiesti, din 1968 ca secretar al cenaclului literar al Uniunii Scriitorilor condus de Miron Radu Paraschivescu, iar dupa 1970 este redactor al revistei “Romania literara”. 

Virgil Mazilescu publica primele versuri in 1966, in suplimentul „Povestea vorbii” al revistei „Ramuri” din Craiova. Editorial a debutat doi ani mai tarziu cu volumul de poezii “Versuri”, volum ce a fost distins cu Premiul revistei „Luceafarul” pentru debut in anul 1968. A urmat culegerea “Fragmente din regiunea de odinioara” in 1970, in 1979 publica in noua serie "Hyperion” cel mai cuprinzator volum antum al sau, "Va fi liniste, va fi seara", iar in 1983 iese de sub tipar “Guillaume poetul si administratorul”. 

Virgil Mazilescu a colaborat cu versuri la mai multe publicatii, la „Amfiteatru", „Gazeta literara", „Luceafarul", „Tribuna" si la „Romania literara". A realizat traduceri din opera unor autori ca Jean Amila, Jack Schaefer, Fernand Fournier-Aubry si Willa Cather. Virgil Mazilescu se stinge din viata pe 10 august 1984 la Bucuresti, si este inmormantat in cimitirul de la Manastirea Cernica.

Dormi, dragostea mea

Plânsul în oraş: mâini fricoase îşi schimbă într-ascuns culoarea –
şi încă o noapte Izabela va fi a dreptăţii, a nisipurilor
(respiraţia cavalerului printre cavaleri e cea mai galbenă).

Şi spre dimineaţă la castel – dacă s-ar auzi cântece: o cheie pe buze, oho,
şi pe trădare. Dulce strigăt. Sarea depusă la porţi. Spera să se
joace mai frumos (cavalerul, în depozite mari e sânge).

Tu dormi, dragostea mea. Sunt singur, am inventat poezia şi nu mai am inimă.

Mâncau la o masă lungă şi bogată

mâncau la o masă lungă şi bogată
aşa după cum este
obiceiul prin părţile noastre răsăritene şi
pot să spun că m-au
întâmpinat cu un tulbure salut
cum să nu mă întâmpine cu un tulbure salut
mâncau
ce să facă
dar mai târziu m-au pierdut pe mare
ce să facă şi ei
visaseră trei zile şi patru nopţi
insule cu neveste frumoase
şi nevestele se ştie sunt ca sufletul
dar mai târziu m-au găsit în burta peştelui
despicau burţile peştilor pe rând căutându-mă
ce să facă şi ei
prietenii

Vei auzi din nou: fii inima mea

vei auzi din nou: fii inima mea
simplu: deschizi doar nişte canale
care din obişnuinţă nu mai duceau nicăieri
apoi îţi arzi hainele

o piele febril descheiată
încă om
mâine poimâine doar mărturia lui poate amintirea
cu haosul ei frăţesc: şi mai mic uriaş inima şi
aşadar aşadar devii a doua mea inimă
apropie-te

la toate acestea ce vei răspunde? fără un cuvânt
vei părăsi la noapte oraşul
şi absenţa ta: o cicatrice pe un perete de aer
micşorându-se din ce în ce

TEATRU/FILM 11 August

Cu Nicolae Gărdescu

Biografie

Actor cu o voce distincta, graseind, care era usor de recunoscut mai ales in piesele de teatru radiofonic ptr. copii sau in comedii, precum erau si vocile altor mari actori: Coca Andronescu, Ludovic Antal, Radu Beligan, Emil Botta, Nicolae Brancomir, George Calboreanu, Silvia Chicos (roluri de copii), Octavian Cottescu, Fory Etterle, Alexandru Giugaru, Ninetta Gusti, Silvia Dumitrescu-Timica, Grigore Vasiliu-Birlic, George Vraca etc. A fost actor la "Teatrul Armatei" azi "Nottara". Tatal actritei de film Irina Gardescu.

Burghezul gentilom (teatru radiofonic) comedie: 

Cuibul cotofenelor (teatru radiofonic) – comedie: 

Candide (teatru radiofonic): 

Minunile Sfântului Sisoe (teatru radiofonic) comedie: 

Aventurile baronului Munchhausen (Povesti vinil audio): 

Teodor Mazilu, dramaturg și prozator român

Biografie

Teodor Mazilu, dramaturg, prozator si poet roman, s-a nascut pe 11 august 1930 la Bucuresti ca fiu al Mariei si al lui Teodor Mazilu. Inca din timpul liceului Mazilu desfasoara o activitatea publicistica, activand ca redactor la revistele literare ale vremii. Lucreaza in redactia ziarului Scanteia tineretului, iar mai tarziu, pentru scurt timp, in cea a Gazetei literare.

In 1950 absolva Liceul comercial "N. Balcescu", la fara frecventa, si se inscrie la Facul­tatea Muncitoreasca, unde opteaza pentru aceeasi forma de invatamant. Mai tarziu se numara printre cursantii Scolii de Literatura "M. Eminescu".

Teodor Mazilu debuteaza cu poezie in paginile revistei Flacara, in 1949. Realizeaza o colaborare cu aceasta revista, semnand o rubrica de foiletoane satirice. Colaboreaza si cu alte periodice precum Contemporanul, unde detine cronica sportiva, Luceafarul, Romania literara.

Debuteaza editorial in 1956 cu o culegere de foiletoane si schite satirice, intitulata "Insectar de buzunar". Teodor Mazilu a abordat mai multe genuri literare, dar se face remarcat prin piesele sale de teatru.

A publicat schite: Galeria palavragiilor (1957), Vara pe veranda (1966), Doamna Voltaire (1979), nuvele:Inmormantare pe teren accidentat (1973), romane: Bariera (1959), Aceste zile si aceste nopti (1962), lntr-o casa straina (1975), O singura noapte eterna (1975), teatru: Acordeonistul (1974), Frumos e in septembrie la Venetia (1973), Mobila si durere (1981), poezii: Cantece de alchimist (1972), eseuri: Ipocrizia disperarii (1972).

Pentru opera sa a obtinut Premiul Uniunii Scriitorilor in 1969 si 1978, Premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti in 1975 si Premiul "Ion Creanga" al Academiei in 1959. Teodor Mazilu s-a stins din viata pe 18 octombrie 1980 la Bucuresti si este inmormantat in Cimitirul Straulesti.

Acesti nebuni fatarnici - Teodor Mazilu: 

Teatru Radiofonic Aventurile unui barbat extrem de serios: 

GÂNDURI PESTE TIMP 11 August

Teodor Mazilu - Citate:

SFATURI UTILE 11 August

EFECTUL LENTILELOR ASUPRA STĂRII DE (NE)FERICIRE

Când îmi pun ochelarii, brusc mi se schimbă (în rău) starea de spirit. În cele din urmă am înţeles şi de ce: pentru că văd...prea bine! Pentru huzurul personal, puţină miopie este de-a dreptul miraculoasă. Fericiţi cei care văd realitatea uşor aburită de iluzia perfecţiunii!

De fapt, totul pare foarte bine gândit strategic, de...sus. Între dioptrii şi vârstă este un raport minunat de compensare. Scade acuitatea vizuală, dar...cresc şansele de a fi fericit. Pentru că nu mai vezi chestiile acelea mărunte, detalii sâcâitoare care subminează mulţumirea şi care se numesc...noduri în papură. Iei viaţa la pachet, ofertă generoasă cu...de toate. S-ar părea că fericirea ţine de opţiunea „en gros”, iar sabotarea ei de „en detail”. Chestie de dioptrii.

Te priveşti în oglindă şi ţi se pare că totul e perfect. Felicitări. Aşa şi trebuie. Nu-ţi pune, sub nicio formă ochelarii! Te vei vedea cu zeci de ochi şi îţi vei găsi tot atâtea cusururi. Vei îmbătrâni instantaneu, te vei grizona peste limitele admise de modă şi vei adăuga siluetei tale exact acele kilograme care fac diferenţa între personajele filiforme ale lui Dali şi variantele dolofane ale lui Rubens.

Dacă te uiţi la ştirile tv, între noi fie vorba, mai bine renunţi. Dacă totuşi mai ai acest obicei nesănătos, nu-ţi pune ochelarii! Aşa o să crezi că tot ce este rău se petrece într-o ţară de la marginea lumii, cu care n-ai nicio legătură, sau că te uiţi de fapt la un film de mâna a doua, cumpărat la pachet cu thrillere sângeroase, comedii romanţios-lacrimogene, SF-uri nesărate şi seriale insipide al căror happy-end îl vor apuca, probabil, strănepoţii.

E o dimineaţă de primăvară plină de promisiuni, pentru o viaţă, parcă. Nu-ţi pune ochelarii! Pentru ce să vezi pete în soare sau, în nori, cojoacele Babelor doldora de lapoviţă? La echinocţiu, mugurii îşi pregătesc parfumurile şi culorile. Poţi să trăieşti în fiecare zi ca şi cum ar fi Ziua Internaţională a Fericirii.

Ai primit fluturaşul de salariu. Minunat. Dar nu face imprudenţa să-ţi pui ochelarii! Iluzia că eşti bine (sau măcar corect) plătit, te va trezi ca un ceas deşteptător zglobiu, şi în ziua următoare. Altfel, ar cam bate vântul în câmpul muncii. Dacă este vorba despre tzalonul de pensie, instrucţiunile sunt aceleaşi, fără partea cu câmpul muncii.

Du-te la serviciu. Bine că ai. Spor la treabă. Dacă eşti şef, nu-ţi pune ochelarii. Este mai sănătos să trăieşti cu impresia că toată lumea îşi face datoria din conştiinţă pură, că eşti complimentat, felicitat şi iubit sincer. Dacă eşti subaltern, nici tu nu-ţi pune ochelarii! Impresia că eşti cu adevărat, apreciat şi respectat, de neînlocuit, te va motiva să mai vii şi mâine la lucru.

Du-te la şcoală. Fără şcoală, nu se poate. Dacă eşti profesor, nu-ţi pune ochelarii! Vei intra într-o clasă de elevi, numai ochi şi urechi, pregătiţi să-ţi soarbă vorbele de pe buze, educaţi şi politicoşi, entuziaşti fani ai lui Shakespeare, Hegel, Pitagora, Mendeleev şi Hawking, viitori descoperitori ai secretelor nemuririi. Dacă eşti învăţăcel, de asemenea, nu-ţi pune ochelarii! Profesorul tău va fi un model de prestanţă şi entuziasm, un ins care n-a visat, de când se ştie, decât să se dedice ca un Sisif unei munci care nu-i aduce nici prestigiu, nici satisfacţii.

Dacă eşti politician, nu-ţi pune ochelarii! Dragostea sinceră, unanimă, fierbinte şi necondiţionată din ochii votanţilor îţi va umfla pânzele pentru câte mandate îţi pot asigura paradisul pe viaţă. La steaua ta norocoasă şi la piedestalul cu literele aurite ale binecuvântatului tău nume se vor uita cu recunoştinţă cei mulţi şi anonimi. Dacă eşti printre aceştia din urmă, nici tu nu-ţi pune ochelarii! Lasă-te, spre binele tău, minţit frumos. De ce să nu alegi zăhărelul, în loc de lovitura brutală a adevărului că nu contezi, primită drept în creştet?

Eşti prietenos, deschis şi sincer. Ghinionul tău. Nu-ţi pune ochelarii! De ce să citeşti pe fruntea amicilor tăi discursuri care sunt abia în ciornele gândului şi care s-ar putea să nu fie deloc o lectură plăcută? Limitează-te la clasici. Şi relaxează-te cu o plimbare la şosea. Dar, desigur, nu-ţi pune ochelarii! Vei avea impresia reconfortantă că ne-am spălat clădirile şi trotuarele, că Dâmboviţa este Sena, Piaţa Romană – Times Square, Monumentul Aviatorilor – Statuia Libertăţii, că ne-am cizelat considerabil comportamentul, am jurat credinţă binelui, adevărului şi dreptăţii, că suntem demni de tot respectul.

Ei da, ştiu, ştiu foarte bine ce vei spune dumneata, care...nu porţi ochelari. Nu toţi avem, din păcate, şanse egale. Sincere compătimiri! Cu unii dintre noi, viaţa este într-adevăr nedreaptă, chiar crudă. Ştiu ce înseamnă asta. Vorba unui personaj celebru: Câtă luciditate, atâta...dramă. Să nu ne pierdem, totuşi, speranţa.