MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU SÂMBĂTĂ 10 AUGUST 2019

Bună ziua, prieteni!

Vă aduc și astăzi multe articole pe care vă invit să le citiți; nu sunt nici cafeluțe, nici animăluțe, nici tot felul de urări (decât cele strict  necesare) – sunt articole bogate în cunoștințe folositoare! Toate acestea le-am selecționat cu grijă de pe Internet!

Mulțumesc pentru vizite, comentarii și trimiteri!

ISTORIE PE ZILE 10 August

Evenimente

·         626: Înfrângerea avarilor care  asediau Constantinopolul. Asediul Constantinopolului din 626,  intreprins de avari, aliati cu  un număr mare de aliați slavi și perși sasanizi, s-a încheiat cu o importanta victorie strategică pentru bizantini. Eșecul acestui asediu a salvat Imperiul Bizantin de la colaps și, combinat cu alte victorii obținute de Heraclius în anul precedent și în anul următor (625, repsectiv 627), a permis bizantinilor să-și recâștige teritoriile pierdute și să pună capăt distructivelor războaie romano-persane, prin incheierea unui tratat favorabil.

·         654: Papa Eugen I va fi ales papă al Romei, cu toate că predecesorul lui, Papa Martin I încă trăia. Papa Eugen I (+ 2 iunie 657) a fost ales papă al Romei pe 10 august 654 cu toate că predecesorul lui, papa Martin I era încă în viață. Înalte fețe bisericești au presupus că alegera lui ar putea duce la o reconciliere cu Împăratul Constans al II-lea – principalul responsabil pentru faptul că Papa Martin I fusese dat jos – și Patriarhul Petros al Bizanțului. Privind conflictul legat de monoteletism se spera că Eugen ar lua o atitudine împăciuitoare. Când totuși nu se ajungea la nici o înțelegere , și papa Eugen era la un pas de a fi dat jos de către împăratul Bizanțului, însă a murit înainte de a se isca scandalul. Eugen I. face parte din papii canonizați. Ziua lui corespunde cu ziua decesului său (2 iunie). Papa Martin I (d. 656, Chersones, Crimeea), a fost papă al Romei (649-653), martir, sfânt. S-a născut la Todi, în Umbria. A intrat în rândul clericilor romani, iar în anul 649 a fost ales papă. În același an a întrunit un conciliu la Lateran, în care a fost condamnată erezia monotelită, care afirma că în persoana lui Isus Christos nu există decât voința divină dar nu ceea umană, ceea ce punea în dubiu natura umană a lui Isus. Arestat în anul 653 din ordinul împăratului Constant (care susținea cauza ereticilor) și dus la Constantinopol, a avut multe de suferit, înscenându-i-se un proces de înaltă trădare. Papa Martin I a fost condamnat la moarte dar ulterior pedeapsa a fost comutată și a fost exilat în Chersones (Crimeea), unde a decedat în 655. Scrisorile papei Martin I reflectă tristețea abandonării și decepția față de clerul roman, care, între timp, sub presiunea împăratului Constant, a ales un succesor. Sărbătorit în Biserica Catolică la 13 aprilie.

·         843: În Tratatul de la Verdun, după moartea lui Ludovic cel Pios, Imperiul Franc va fi împărțit între fiii acestuia, Lothar, Ludovic și Carol. Prin Tratatul de la Verdun din 843 cei trei fii rămași în viață ai lui Ludovic cel Pios, nepoții lui Carol cel Mare, și-au împărțit teritoriile sale, Imperiul Carolingian, în trei regate. Deși acest tratat este adesea considerat începutul sfârșitului și a dizolvării imperiului unitar al lui Carol cel Mare, de fapt reflectă aderența continuă la ideea francă de moștenire împărțită între urmași, nu revenită celui mai în vârstă dintre ei.

·         955: Bătălia de la Lechfeld; Otto cel Mare, suveran peste marile ducate germane (mai puțin Saxonia) îi înfrânge definitiv pe unguri, care de la această dată nu mai intreprind nici un atac în Germania. Bătălia de la Lechfeld (în germană Schlacht auf dem Lechfeld, în ungară Augsburgi csata) a fost o bătălie care a avut loc pe 10 august 955, între armata împăratului Otto cel Mare, și o armată maghiară condusă de harka Bulcsú, Lehel și Súr. Bătălia s-a încheiat cu victoria germanilor, punând astfel capăt incursiunilor maghiare în centrul Europei. Lechfeld este o câmpie inundabilă, care se întinde de-a lungul râului Lech, la sud de Augsburg. Dupǎ aceastǎ înfrângere maghiarii au rǎrit considerabil incursiunile în vestul Europei începând cucerirea Transilvaniei.

·         1270: Yekouno Amlak  urca pe tronul Etiopiei, reinstaurand dinastia Solomon la putere după o 100 de ani  de domnie a dinastiei Zagwe.

·         1500: Ștefan cel Mare, domnul Moldovei (1457–1504), a dăruit Mănăstirii Putna, marea dveră a Răstignirii, broderie monumentală de o valoare deosebită. În colţurile lucrării de 138 pe 130 de cm, executată în atelierele Mănăstirii Putna, sunt portretele votive ale lui Ştefan şi al Mariei Voichiţa. Pe un fond roşu, spuzit de stele argintii, este proiectată dramatica scenă a Răstignirii. Structurată riguros pe cele două axe ale crucii, care domină şi organizează spaţiul în jurul lor, compoziţia impresionează prin monumentalitatea sa, prin grandoarea solemnă a personajelor, prin afectivitatea lor dureroasă şi reţinută, exprimată cu o nobilă distincţie.

·         In 1519 cele cinci corabii aflate sub comanda lui Fernando Magellan (Trinidad, San Antonio,Concepción, Victoria, Santiago) pornesc din Sevilla, in prima calatorie in jurul lumii.
Expeditia maritima, care  a durat doi ani, s-a realizat din dorinta lui Magellan de a descoperi un drum prin vest spre Indii, spre Insulele Mirodeniilor. Trecand din Oceanul Atlantic in Oceanul Pacific el descopera (in anul 1520) stramtoarea care-i poarta azi numele (Stramtoarea Magellan este situata intre extremitatea sudica a Americii de Sud si uneste Oceanul Atlantic cu Oceanul Pacific) si insula Tara de Foc. A traversat pentru prima oara Oceanul Pacific descoperind insulele Leyte, Bohol si Cebee din Arhipelagul Filipine. Pe 27 aprilie 1521, Magellan a fost ucis in Filipine in timpul unei lupte cu bastinasii. Locotenentul sau, Juan Sebastian El Cano, reuseste sa incheie calatoria in jurul lumii in acelasi an, doar nava Victoria intorcandu-se din expeditie. Fernando Magellan (n. primăvara lui 1480, d. 27 aprilie 1521, Mactan, Filipine) a fost un explorator portughez care a navigat în serviciul regelui Spaniei. A fost primul european care a navigat în Oceanul Pacific și primul care a condus o expediție în jurul lumii.

·         1534: A început înălțarea bisericii "Sf. Dumitru" din Suceava, ctitorie a domnitorului Petru Rareș. Biserica Sfântul Dumitru a fost ctitorită de domnitorul Petru Rareș, fiind construită între anii 1534-1535 în plan triconc, asemănător cu cel de la Biserica Sfântul Gheorghe din Hârlău. Pisania aflată deasupra ușii de intrare de pe zidul de sud al bisericii conține următorul text în limba slavonă: „Cu vrerea Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh a binevoit binecinstitorul și de Hristos iubitorul Io Petru Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn al Țării Moldovei, fiul lui Ștefan Voievod cel bătrân, să zidească biserica în mijlocul târgului Suceava, unde este hramul Sfântului slăvitului, marelui mucenic și purtător e biruință, Dimitrie, izvorâtorul de mir. Și a început a zidi în anul 7042 (=1534) august 10 și s-a isprăvit în anul 7043 (=1535) august 30 și s-a sfințit cu mâna Preasfințitului Mitropolit Teofan„.

·         1539: Francisc I al Franței semnează Ordonanța de la Villers-Cotterêts, prin care limba franceză este introdusă în locul latinei în documentele oficiale. Ordonanța de la Villers-Cotterêts (în franceză Ordonnance de Villers-Cotterêts) este un document ratificat, la 10 august 1539, de regele Francisc I al Franței și care face parte dintr-o amplă reformă legislativă din perioada domniei acestuia. Acesta impune utilizarea limbii franceze în toate documentele oficiale, în locul latinei.

·         1675: A fost înființat "Observatorul Regal din Greenwich". În 1948, Observatorul a fost transferat în castelul Herstmonceux (Sussex). Vechea clădire a observatorului, construită de Wren, s–a păstrat până în prezent, și este înconjurată de un parc în centrul Londrei. Chiar dacă Observatorul Regal și-a mutat echipamentul în afara Londrei după al Doilea Război Mondial pentru zone mai puțin poluate, vechiul Observator Regal – fondat în 1675, și acum făcând parte din Muzeul Marinei – are o colecție impresionantă de telescoape și alte instrumente astronomice. Vizitatorii pot să meargă pe primul meridian, care trece prin curtea observatorului.

·         1792: Revoluția franceză: Poporul cucerește Palatul Tuileries. La prânz, castelul este luat cu asalt. Adunarea națională decide că regele este suspendat din funcțiile sale și că francezii vor alege o nouă Convenție Națională a cărei misiune este să fondeze o națiune nouă – „a doua revoluție".

·         1793: Este deschis oficial la Paris, Muzeul Louvre, unul dintre cele mai mari muzee ale lumii din zilele noastre. Funcția de muzeu a Luvrului începe odată cu expoziția celor mai frumoase tablouri ale colecției regale, ținută la Palatul Luxemburg între anii 1750 și 1785, și care a cunoscut un enorm succes. Marchizul de Marigny, director general al Clădirilor Regale (în franceză Bâtiments du roi) și succesorul acestuia, contele de Angiviller, elaborează un proiect prin care Luvrul să devină un muzeu permanent. Acest proiect devine lege la data de 6 mai 1791, iar la 10 august 1793 are loc inaugurarea oficială a noului muzeu. Acesta a fost inițial un loc de pregătire a artiștilor vremii, publicul larg având acces numai în zilele de duminică până în anul 1855. În timpul Primului Imperiu muzeul se va numi Muzeul Napoleon având ca prim director pe Dominique-Vivant Denon. Muzeul este extins de către arhitecții Charles Percier și Pierre-François-Léonard Fontaine, aceștia construind aripa de pe strada Rivoli. Aceștia vor construi în 1808 și un mic arc de triumf numit Arcul de Triumf Carrousel, care va fi decorat de către Dominique-Vivant Denon cu basoreliefuri și cu statuete ce slăvesc gloria armatelor victorioase. Deasupra era plasată o statuie antică din bronz reprezentând cai, ce aparținuse bazilicii San Marco din Veneția, și care va fi înapoiată acesteia în 1815. Sub domnia lui Napoleon al III-lea Luvrul a suferit mai multe modificări, în principal în cadrul proiectului Le Grand Dessein: galeria de nord ce leagă Luvrul de Palatul Tuileries a fost completată prin adăugarea de noi clădiri realizate de Hector-Martin Lefuel după planurile lui Louis Visconti; alte clădiri au fost adăugate la sud pentru a oferi simetrie complexului arhitectural care a devenit din ce în ce mai impunător. În 1871, muzeul a fost incendiat în timpul Comunei din Paris iar arhitectul Lefuel a fost nevoit să reconstruiască o parte din clădiri. Palatul Tuileries nu va fi reconstruit astfel încât, după mai mulți ani de deliberări, ruinele vor fi demolate în 1882. Această demolare marchează începutul Luvrului modern, acum fiind aproape în totalitate consacrat culturii, cu excepția aripii Richelieu în care funcționa Ministerul de Finanțe. Ministerul va fi mutat din aripa Richelieu printr-o decizie a președintelui francez François Mitterrand abia în 1981.

·         1809: Proclamarea independenței statului Ecuador. Sărbătoare națională.

·         1821:  Missouri devine al 24-lea stat al SUA.

·         1833:  A fost fondat orasul Chicago, pe temelia unui satuc numit Windy-City si care avea o populatie de numai 200 de personae

·         1856: Un uragan omora în Louisiana circa 400 de oameni.

·         1864: Guvernul român a contractat cu casa britanică "Stern Brothers" primul împrumut extern al României (916.000 de lire sterline, din care statul a primit 679.244 de lire, cu o dobândă de 7%) garantat cu veniturile vămilor.

·         1875: Este pusă piatra de temelie a castelului Peleș din Sinaia (10/22 august). Castelul Peleș din Sinaia, reședința de vară a regilor României, a fost construit la dorința regelui Carol I al României (1866-1914), după planurile arhitecților Johannes Schultz, Carol Benesch și Karel Liman, și a fost decorat de celebrii decoratori J. D. Heymann din Hamburg, August Bembé din Mainz și Bernhard Ludwig din Viena. Castelul Peleș este unul dintre cele mai importante edificii de tip istoric din România, având caracter de unicat și este, prin valoarea sa istorică și artistică, unul din cele mai importante monumente de acest fel din Europa celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea. Principele Carol I, ales domn al României în 1866, vizitează pentru prima dată Sinaia în luna august a acelui an, rămânând încântat de frumusețea respectivelor locuri. Pe vremea aceea, Sinaia era un mic sat de munte, numit Podul Neagului. Domnitorul hotărăște construirea unui castel într-un loc retras și pitoresc: Piatra Arsă. Câțiva ani mai târziu, în 1872, el cumpără terenul (1000 de pogoane), iar lucrările încep în 1873, sub conducerea arhitecților Johannes Schultz, Carol Benesch și Karel Liman. Mai întâi, lucrătorii au depus eforturi pentru a stăpâni elementele capricioase ale naturii, cum ar fi cursurile subterane de apă sau alunecările de teren. Celor 300 de muncitori care au lucrat aici le-au trebuit doi ani pentru terminarea amenajărilor; în tot acest timp, domnitorul a supravegheat personal, în detaliu, lucrările. În 1875 se pune piatra de temelie a castelului, sub care sunt îngropate câteva zeci de monede de aur de 20 de lei, primele monede românești cu chipul lui Carol I. În 1883 are loc inaugurarea oficială a Peleșului, pe care domnitorul l-a văzut ca pe un „sediu” al noii dinastii. Iar așezarea sa pe Valea Prahovei nu era întâmplătoare. Nu departe, la Predeal, era pe vremea aceea granița României cu Austro Ungaria. Dar, ulterior, după unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat, castelul a ajuns să fie amplasat chiar în inima țării. Peleșul a căpătat apoi o tot mai mare importanță, devenind reședința de vară a familiei regale române, care petrecea aici destul de multă vreme, de obicei din mai până în noiembrie. Aici s-au ținut importante întruniri politice, cum au fost Consiliile de Coroană din 1914 (când s-a hotărât neutralitatea României din primul război mondial, care tocmai începuse) și 1925. Castelul a găzduit multe personalități ale vremii, scriitori, muzicieni, dar și regi și regine. Cea mai importantă vizită a fost aceea a bătrânului împărat al Austro-Ungariei, Franz Joseph, în 1896. Acesta a făcut o mulțime de fotografii cu acel prilej, fiind impresionat de frumusețea și bogăția castelului. În 1906 se aștepta o nouă vizită a împăratului, cu ocazia sărbătoririi a 40 de ani de domnie a regelui Carol I. Cu acest prilej a fost amenajat la castel apartamentul imperial, însă vizita lui Franz Joseph nu a mai avut loc.

·         1897: Aspirina a fost izolată pentru prima dată de chimistul german Felix Hoffmann.

·         1912: Virginia Stephen s-a căsătorit cu scriitorul Leonard Sidney Woolf. Virginia Woolf (nume original Adeline Virginia Stephen, n. 25 ianuarie 1882, Londra – d. 28 martie 1941) a fost o scriitoare engleză, eseistă, feministă, editoare și scriitoare de povești, cunoscută drept una dintre figurile moderniste literare de frunte ale secolului al XX-lea. În perioada interbelică, Virginia Woolf a fost o personalitate marcantă în societatea literară din Londra și membru al Grupului Bloomsbury. Operele ei cele mai renumite includ Doamna Dalloway(1925), Spre far (1927), Orlando (1928) și eseul de dimensiunea unei cărți A Room of One’s Own (1929), cu faimosul său dicton: „O femeie trebuie să dispună de bani și de o cameră separată, dacă vrea să scrie ficțiune”.

·         1913: Se incheie  Pacea de la Bucureşti, care consfinţeşte sfârşitul războiului şi înfrângerea Bulgariei. Grecia si  Serbia îşi împart Macedonia, iar România anexeaza Cadrilaterul. Termenii  păcii împuse Bulgariei, au contrastat cu ambițiile guvernului de la Sofia din momentul declanșării războiului care  nu a reușit cucerirea Macedoniei, (care fusese pricipalul obiectiv al războiului, în special orașele Ohrid si Bitolia ), fiind  obligat să abandoneze proiectele pentru instaurarea hegemoniei bulgare în Balcani.

·         1919: În cadrul adunării de la Timișoara a șvabilor din Banat, aceștia își dau acordul pentru unirea proclamată la Alba Iulia.

·         1920: Marele Imperiu Otoman dispare. Prin semnarea Tratatului de la Sèvres pierde patru cincimi din teritoriul său.

·         1920: S–a semnat, la Sèvres, Tratatul de pace dintre Antanta și Imperiul Otoman. Tratatul de la Sèvres (10 august 1920) a fost un tratat de pace dintre Imperiul Otoman și Puterile Aliate semnat la sfârșitul Primului Război Mondial. Tratatul de la Versailles cu Germania a fost semnat mai înainte de semnarea celui cu Turcia și a anulat toate concesiunile și drepturile germane acordate de otomani. Franța, Regatul Unit și Italia au semnat de asemenea o „Înțelegere Tripartită” secretă la aceeași dată cu semnarea tratatului de pace. „Înțelegerea Trimpartită” confirma concesiunile petroliere și comerciale britanice din Turcia și transfera fostele intreprinderi germane din Imperiul Otoman unei coroporații a semnatarilor sus-numitei înțelegeri. Negocierile de pace au durat peste 15 luni, fiind începute la Conferința de Pace de la Paris, au continuat la Conferința de la Londra și au ajuns la forma finală a documentului la Conferința de la San Remo (aprilie 1920). Încă din 1915 însă, Franța, Italia și Regatul Unit au purtat negocieri pentru împărțirea Imperiului Otoman. Marile puteri nu au ajuns la o înțelegere, dar au permis fără voia lor apariția unei puternice mișcări naționale turce. Tratatul de la Sèvres a fost anulat practic în cursul Războiului de Independență al Turciei, la sfârșitul căruia a fost semnat un nou tratat de pace – Tratatul de la Lausannedin 1923, mult mai favorabil Istambulului. Delegații au semnat tratatul în sala de expoziție a fabricii de porțelan din Sèvres, Franța. Tratatul a fost semnat de patru reprezentanți ai Imperiului Otoman, care aveau împuterniciri depline din partea sultanului Mehmed al VI-lea: Rıza Tevfik, marele vizir Damat Ferid Pașa, ambasadorul Hadi Pașa și ministrul educației Reșid Halis. Tratatul nu a fost trimis pentru ratificare Parlamentului otoman, care a fost dizolvat de trupele britanice pe 10 august 1920, în timpul ocupației Constantinopolului. Tratatul nu a fost niciodată ratificat de otomani La semnarea tratatului de pace nu au participat Statele Unite ale Americii și Rusia. Rusia a fost exclusă datorită semnării Tratatului de la Brest-Litovsk din 1918. În cadrul Tratatului de la Sèvres, la insistențele marelui vizir Talat Pașa, Imperiul Otoman a reprimit teritoriile pe care le pierduse în fața Imperiului Rus în timpul războiului din 1877 – 1978, (Ardahan, Kars și Batumi. Sir George Dixon Grahame a semnat pentru Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, Alexandre Millerand pentru Franța și contele Lelio Bonin Longare pentru Italia. Grecia, una dintre puterile aliate, nu a acceptat granițele așa cum au fost trasate de tratat și nu a ratificat niciodată înțelegerea. Din partea Republicii Democrate Armeene a semnat Avetis Aharonian, același care semnase și primul tratat al noului stat armean, Tratatul de la Batumi din 4 iunie 1918.

·         1944: Trupele americane infrang ultima rezistenta a trupelor japoneze din insula Guam din Pacific.

·         1944: Al Doilea Război Mondial: Se incheie  Bătălia de la Narva. Această bătălie a fost parte a luptelor de pe flancul de nord al Operațiunii Kingisep-Gdov  declanșată de Frontul Leningrad în februarie 1944, parte la rândul ei a mai amplei Ofensive strategice Leningrad-Novgorod, cunoscută și ca prima dintre cele „10 șocuri ale lui Stalin”. Bătălia de la Narva este de asemenea cunoscută și ca Bătălia SS-iștilor europeni, pentru ca in rândul voluntarilor europeni din cadrul Waffen SS s-au aflat luptători din Norvegia, Danemarca, Olanda, Belgia și în special din Estonia (Divizia SS a 20-a Waffen Grenadier). Cu toate ca  în rândul forțelor germane au luptat și două corpuri ale Wehrmachtului, rolul și prezența lor în luptă a fost trecute pe planul doi). Deși in final operațiunea sovietică a fost un succes, Armata Roșie reușind traversarea râului Narva și cucerirea orașului cu același nume, mica forță germană a reușit să blocheze înaintarea sovietică pentru mai multe luni, folosind la maxim natura terenului din aria de operațiuni (o zonă mlăștinoasă împădurită).

·         1945: Japonia cere pace și capituleză peste 4 zile, punând astfel capăt celui de–al doilea război mondial.

·         1951: S-a înregistrat cea mai ridicată temperatură din România: +44,5° C în județul Brăila la Ion Sion.

·         1953: I.V. Kapitonov, secretar al organizației de partid din Moscova al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, îi raportează prim-secretarului Nikita Hrușciov despre o metodă foarte avansată a Trustului de construcții nr.28, care a ridicat în Parcul Izmailovo, pe bandă rulantă, opt clădiri de cinci etaje, cu 2200 m² fiecare. El îi scrie lui Hrușciov că la fiecare 13 zile altă asemenea clădire va fi dată în folosință. Era noul stil din arhitectura sovietică, care va produce așa-numitele "hrușciovki", ce rezolvau precar lipsa locuințelor.

·         1961: Armata americana foloseste pentru prima data in timpul luptelor defoliantul numit Agentul Orange, distrugand suprafete intinse din jungla care servea de adapost gherilelor comuniste.

·         1974: Portugalia recunoaște independența Guineei–Bissau.

·         1974: Este inaugurată Sala Polivalentă din București.

·         1986 - În această zi pe circuitul Hungaroring a avut loc prima cursă de Formula 1 desfăşurată în Europa de Est. Cursa a fost un succes în termen de audienţă, 200.000 de spectatori din toată Europa de Est asistând în tribune la prima descindere a Marelui Circ dincolo de Cortina de Fier. Acea cursă reprezenta cea de-a XI-a rundă a sezonului 1986. Hungaroring mai găzduise GP-uri, dar de la ultimul până la revenirea din 1986 a trecut fix jumătate de secol. Cursa desfăşurată pe parcursul a 76 de tururi a dat publicului destule motive de încântare, duelul dintre Nelson Piquet şi Ayrton Senna fiind unul dintre cele mai spectaculoase din istoria competiţiei. Deşi Senna pleca din pole position, Nelson Piquet a reuşit cel mai rapid tur de pistă şi s-a remarcat printr-o manevră absolut fantastică în care a trecut pe primul loc, pe care o puteţi vedea în clipul ataşat.

·         1990: Sonda spațială, Magellan, lansată de NASA, a ajuns la Venus după cincisprezece luni de la lansare. Sonda Magellan, denumită și Sonda de Cartografiere a planetei Venus prin Unde Radar, a fost o sondă spațială robot având o greutate de 1.035 kilograme, lansată de NASA la 4 mai 1989, ca să cartografieze suprafața planetei Venus prin tehnica radar și să măsoare gravitația planetei. A fost prima misiune interplanetară lansată de pe o navetă spațială. Magellan a fost cea de a patra misiune NASA trimisă spre Venus și termina o pauză de unsprezece ani în explorarea interplanetară a SUA. Durata misiunii: 10 august 1990-12 octombrie 1994 (4 ani, 2 luni, 2 zile)

·         1995: A fost semnat acordul parțial israeliano–palestinian privind extinderea autonomiei în Cisiordania (Taba; 10–11 august).

·         1998: Prințul Al-Muhtadee Billah este proclamat prinț moștenitor al Brunei prin proclamație regală. Prințul Moștenitor Al Haji-Muhtadee BillahBolkiah (n. 17 februarie 1974) este primul fiu născut și moștenitorul sultanului din Brunei.

·         2001: In timpul Razboiului Civil din Angola, fortele UNITA  provoaca deraierea unui tren care circula intre   localitatile  Zenza si  Dondo cu o mina antitanc, dupa care mitraliaza pasagerii. Au fost 252 de morti din cei 500 de pasageri care se aflau in tren.

·         2003: Cosmonautul rus Iuri Malenchenko aflat pe Stația Spațială Internațională, în spațiu, se căsătorește cu Ekaterina Dmitrieva aflată în Texas.

·         2006    - Preşedintele american, George W. Bush, a lansat o campanie împotriva "clepocraţiei" - corupţie la nivelul guvernelor, despre care a afirmat că subminează democraţia şi dezvoltarea în ţările sărace.

Nașteri

·         1267: Iacob al II-lea de Aragon, rege de Aragón

·         1397: S-a nascut Albert al II-lea, Rege Roman (d. 1439). Albert al II-lea (n. 10 august 1397, Viena – d. 27 octombrie 1439 în apropiere de Esztergom) a fost fiul ducelui Albert al IV-lea de Habsburg (duce de Austria) și al Ioanei de Bavaria. Albert a fost la rândul său duce de Austria din 1404 până în 1439, sub numele de Albert al V-lea de Habsburg. În 1421, s-a căsătorit cu Elisabetha de Luxemburg (1409-1442), fiica împăratului Sigismund de Luxemburg. A devenit rege al Boemiei și al Ungariei pe 9 noiembrie 1437, sub numele de Albert I, și apoi rege al romanilor (rex romanorum) din 1438 până la moartea sa, ca moștenitor de drept al acestui titlu.

·         1466: Francesco al II-lea Gonzaga, marchiz de Mantua

·         1520: S-a nascut Magdalena de Valois, regină a Scoției (d. 1537). Magdalena de Valois (10 august 1520 – 7 iulie 1537) prințesă a Franței și regină a Scoției, fiind soția regelui Iacob al V-lea al Scoției.

Magdalena de Valois

Regină a Scoției

Magdalena de Valois de Corneille de la Haye

·         1602: Gilles de Roberval, matematician francez (d. 1675)

·         1709: Johann Georg Gmelin, explorator german (d. 1755)
* 1740: Leopold al III-lea Frederick Franz, Duce de Anhalt-Dessau (10 august 1740 – 9 august 1817), cunoscut drept "Prințul Franz", a fost prinț german din Casa de Ascania. Din 1751 până în 1807 a fost prinț suveran al principatului de Anhalt-Dessau și din 1807 primul Duce al ducatului de Anhalt-Dessau.

Susținător puternic al Iluminismului, Leopold a inițiat numeroase reforme în principatul său și a făcut din Anhalt-Dessau unul dintre cele mai moderne și prospere mici state germane. Un anglofil, Leopold a extins și modificat grădinile vechi ale Oranienbaum care au fost stabilite în stil olandez pentru a crea primul și cel mai mare dintre parcurile englezești din vremea lui, redenumit Grădina Dessau-Wörlitz.

Leopold s-a născut la Dessau ca fiul cel mare al lui Leopold al II-lea, Prinț de Anhalt-Dessau și a soției acestuia, Gisela Agnes de Anhalt-Köthen, fiica lui Leopold, Prinț de Anhalt-Köthen.

După ce și-a pierdut ambii părinți în 1751 (mama lui la 20 aprilie iar tatăl la 16 decembrie), tânărul Leopold în vârstă de 11 ani a moștenit Anhalt-Dessau sub regența unchiului său, Prințul Dietrich.

Călcând pe urmele bunicului și tatălui său, Leopold s-a alăturat armatei prusace. După bătălia de la Kolín (18 iunie 1757), el a fost impresionat atât de negativ de spectacolul de război încât a demisionat din armată și a declarat neutralitatea principatului Anhalt-Dessau.

Portret al lui Leopold al III-lea în 1762.

În 1758 a devenit major și și-a asumat guvernarea.

Anglofil și susținător puternic al Iluminismului, Leopold a acordat o atenție deosebită în educarea populației din principat în știință și natură. Numeroasele reforme în domeniul educației, asistență medicală, servicii sociale, drumuri, agricultură, silvicultură și industrie au făcut din Anhalt-Dessau unul dintre cele mai moderne și prospere mici state germane.

Cea mai evidentă dintre îmbunătățirile sale au inclus plantarea de pomi fructiferi de-a lungul digurilor și construcția de clădiri frumoase.^[1] Reformele sale au incluse programe de lucrări publice, reparații ale digurilor distruse de inundații, oferte de locuințe sociale, educație, salubritate, primele parcuri publice, terenuri de înmormântare indiferent de ranguri sociale, precum și politici liberale față de comunitatea evreiască, inclusiv de a permite înființarea unei școli evreiești și primul ziar evreiesc din Germania.^[2]

L-a angajat pe Friedrich Wilhelm von Erdmannsdorff să construiască Palatul Wörlitz (1769-1773), prima clădire neoclasică din Germania. În 1774 Leopold l-a angajat pe von Erdmannsdorff să construiască o mică reședință cu un mic parc englezesc ca un cadou pentru soția sa; în onoarea ei, castelul a luat numele de Schloss Luisium.

De asemenea, Leopold a extins și modificat grădinile vechi ale Oranienbaum în stil olandez pentru a crea primul și cel mai mare dintre parcurile englezești din vremea sa, redenumit Grădina Dessau-Wörlitz.

În 1782 Leopold a fost judecat de Fürstenbund (Liga germană a prinților) pentru opoziția sa față de hegemonia prusacă. În 1806 el a fost invitat la Paris de Napoleon, care a fost impresionat de reputația lui. Leopold a fost unul dintre ultimii prinți care s-a alăturat Confederației Rinului, la 18 aprilie 1807. Pe de altă parte, în ciuda diferendelor sale cu coroana prusacă, el a oferit oficialului prusac Ferdinand von Schill o primire onorabilă la Dessau în 1809.

Leopold a fost ridicat la rangul de duce în 1807. El a primit titlul în schimbul unei sume considerabile de bani plătite împăratului cu puțin timp înainte de dizolvarea Sfântului Imperiu Roman în 1806.

În 1812 Leopold a devenit regent al ducatului de Anhalt-Köthen în timpul minoratului ducelui Louis Augustus Karl Frederick Emil.

Leopold a murit după ce a căzut de pe cal la Schloss Luisium, în apropiere de Dessau, în 1817, la vârsta de 76 de ani. El a fost urmat de nepotul său cel mare, Leopold al IV-lea, pentru că fiul său murise deja în 1814.

Prințesa Louise de Brandenburg-Schwedt

La Charlottenburg la 25 iulie 1767 Leopold s-a căsătorit cu verișoara sa Louise Henriette Wilhelmine (n. Różanki, Brandenburg, 24 septembrie 1750 – d. Dessau, 21 decembrie 1811), fiica lui Frederick Henry, Margraf de Brandenburg-Schwedt și a Leopoldine Marie de Anhalt-Dessau, o soră a tatălui său. Ei au avut doi copii:

1. o fiică (n./d. 11 februarie 1768, Dessau).
2. Frederick, Prinț Ereditar de Anhalt-Dessau (n. 27 decembrie 1769, Dessau – d. 27 mai 1814, Dessau).

De asemenea, el a avut și câțiva copii nelegitimi:^[3][4]

• Cu Johanna Eleonore Hoffmeyer (n. 12 noiembrie 1739 – d. 3 mai 1816):

1. Wilhelmine Eleonore Fredericka (n. 14 iunie 1762, Dessau – d. 23 septembrie 1762, Dessau).
2. Contele Franz John George de Waldersee (n. 5 septembrie 1763, Dessau – d. 30 mai 1823, Dessau), căsătorit la 20 mai 1787 cu contesa Louise de Anhalt (nepoata morganatică a Prințului Ereditar Wilhelm Gustav, fiul cel mare și moștenitorul Prințului Leopold I de Anhalt-Dessau). Ei au avut șase copii, trei fii: Franz Henry, Eduard și Frederick Gustav. și trei fiice: Louise, Amalie Agnes și Marie. Descendenții lor prin fiul cel mare Franz Henry încă trăiesc.
3. Louise Eleonore Fredericka (n. 30 august 1765, Dessau – d. 1804).

• Cu Leopoldine Luise Schoch, care a fost înnobilată "von Beringer":

1. Wilhelmine Sidonie von Beringer (n. 5 ianuarie 1789, Wörlitz – d. 20 aprilie 1860, Halle); s-a căsătorit la Wörlitz la 20 iunie 1815 cu Wilhelm von Goerne.
2. Louise Adelheid von Beringer (n. 16 octombrie 1790, Dessau – d. 5 iunie 1870, Halle); s-a căsătorit la Wörlitz la 19 august 1812 cu Friedrich Ludwig Wilhelm Georg von Glafey.
3. Franz Adolf von Beringer (n. 2 iunie 1792, Wörlitz – d. 28 februarie 1834); s-a căsătorit cu Auguste Wilhelmine Roeser (n. 2 iunie 1793 – d. 25 august 1855). Ei au avut un fiu Wilhelm și o nepoată Magda, cu care linia s-a stins.

• Cu Johanna Magdalena Luise Jäger (n. 1763 – d. ?):

1. Franziska (n. 1789 – d. tânără?).
2. Leopoldine (n. 1791 – d. 1847).
3. Amalie (n. 1793 – d. 1841).

• Cu Fredricka Wilhelmine Schulz (n. 1772 – d. 1843):

1. Louis Ferdinand Schulz (n. 1800 – d. 1893).

Leopold al III-lea

·         1740: John Frere, arheolog englez (d. 1807)

·         1780: Pierre François Marie Auguste Dejean (n. 10 august 1780, Amiens – d. 17 martie 1845, Paris) a fost un entomolog francez. Mare parte din insectele din colecția sa au fost adunate de pe câmpul de luptă de la Waterloo.

Pierre François Marie Auguste Dejean

·         1810: S-a nascut Camillo Benco Cavour, om de stat si diplomat italian din Piemont si Italia, care a luptat pentru unificarea tarii sale sub egida dinastiei Savoia (d.06.06.1861).  Camillo Benso Paolo Filippo Giulio, conte de Cavour, de Isolabella și de Leri,  a fost un om de stat italian și o figură de frunte în mișcarea de unificare a Italiei. A fost fondatorul  Partidului Liberal și prim-ministru al RegatuluiPiemont–Sardinia, o poziție pe care s-a menținut (cu excepția unei demisii de șase luni) pe parcursul celui de-al doilea război italian de Independență și acampaniilor lui Garibaldi de unificare a  Italiei.

·         1844: Ștefan Călinescu, preot și profesor român (d. 1921)

·         1845: Abai Kunanbaev, scriitor cazac (d. 1904)
* 1859: Dimitrie A. Grecianu (n. 10 august 1859, Iași — d. 10 decembrie 1920, București) a fost un politician și ministru român.

A fost membru al Partidului Conservator. A îndeplinit funcția de ministru al justiției în perioadele 15 iunie 1906 - 12 martie 1907 și 27 august 1920 - 1 ianuarie 1921, apoi pe cea de ministru al lucrărilor publice în perioadele 11 decembrie 1916 - 28 ianuarie 1918 și 13 iunie - 16 noiembrie 1920.

În perioada 6 ianuarie 1911 - 30 aprilie 1912 a îndeplinit funcția de primar al municipiului Iași.

A murit la spital în urma exploziei unei bombe artizanale plasate la 8 decembrie 1920, în Senatul României de către anarhistul Max Goldsteinși de complicii acestuia, Saul Osias și Leon Liechtblau. Ca urmare a atentatului, au mai murit episcopul greco-catolic de Oradea Mare, Demetriu Radu și senatorul Spirea Gheorghiu (decedat la spital), iar președintele Senatului, Constantin Coandă a fost rănit

Dimitrie Greceanu

·         1864: Nicolae Filip, medic veterinar și agronom, conducător al primului institut zootehnic din România (d. 1922)

·         1865: S-a născut Aleksandr Konstantinovici Glazunov, compozitor şi dirijor rus; (d. 21 martie 1936).
* 1869: Ducesa Elisabeta Alexandrine de Mecklenburg-Schwerin (10 august1869 – 3 septembrie 1955) a fost fiica lui Frederic Francisc al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg și a celei de-a treia soții, Marie de Schwarzburg-Rudolstadt.^[1] Prin căsătoria cu Frederic Augustus al II-leaea a devenit mare ducesă consort de Oldenburg.

Elisabeta a fost înrudită cu multe familii regale europene. Ea a fost primul copil al Frederic Francisc al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg și a celei de-a treia soții, Marie de Schwarzburg-Rudolstadt. A fost sora mai mare a Prințului Hendrik al Țărilor de Jos (soțul reginei Wilhelmina a Țărilor de Jos) și deci mătușa reginei Iuliana a Țărilor de Jos. De asemenea, ea a fost sora vitregă mai mică a lui Frederic Francisc al III-lea, Mare Duce de Mecklenburg. Prin Frederic Francisc, ea a fost mătușa Alexandrinei, regină a Danemarcei și a Ceciliei, ultima Prințesă Moștenitoare a Germaniei.

Elisabeta a fost și sora vitregă a Mariei, Mare Ducesă a Rusiei, care a fost mama Marelui Duce Kiril Vladimirovici al Rusiei, pretendent la tronul Rusiei.

Bunicii paterni au fost Paul Friedrich, Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin și Prințesa Alexandrine a Prusiei. Bunicii materni au fost Prințul Adolph de Schwarzburg-Rudolstadt și Prințesa Mathilde de Schonburg-Waldenburg.

La 24 octombrie 1896, Elisabeta s-a căsătorit cu Frederic Augustus, Mare Duce Ereditar de Oldenburg.^[1] Prima lui soție, Elisabeta Anna, murise cu un an mai înainte lăsându-l cu un singur copil în viață: Ducesa Sofia Charlotte de Oldenburg. Frederic Augustus avea nevoie de un moștenitor masculin. El i-a succedat tatălui său ca Mare Duce de Oldenburg în 1900, Elisabeta devenind Mare Ducesă consort de Oldenburg.

Elisabeta și Frederic au avut patru copii:

• Nikolaus, Mare Duce Ereditar (10 august 1897 - 3 aprilie 1970); s-a căsătorit cu Prințesa Elena de Waldeck și Pyrmont
• Ducesa Alexandrine (25 martie 1900 - 26 martie 1900)
• Ingeborg Alix, Prințesă Stephan de Schaumburg-Lippe (1901 - 1996); s-a căsătorit cu Prințul Stephan Alexander Victor de Schaumburg-Lippe
• Ducesa Altburg Marie Mathilde Olga (1903 - 2001); s-a căsătorit cu Josias, Prinț Ereditar de Waldeck și Pyrmont.

Frederic a fost forțat să abdice la sfârșitul Primului Război Mondial, când fostul Mare Ducat al Imperiului German a aderat la Republica germană post-război.^[2] El și familia sa au locuit la castelul Rastede.^[3] La un an după abdicare, el a cerut Dietei Oldenburg un venit anual de 150.000 de mărci spunând că starea sa financiară era "extrem de precară".^[3]

În 1931, Frederic a murit la Rastede. Elisabeta a murit la 3 septembrie 1955, după ce a fost văduvă timp de 24 de ani

Elisabeta Alexandrine de Mecklenburg-Schwerin

Ducesa Elisabeta Alexandrine de Mecklenburg-Schwerin, c. 1907.

·         1874   - S-a născut politicianul Herbert Hoover, al 31-lea preşedinte al SUA (1929-1933); a fost iniţiatorul mai multor acţiuni umanitare şi de prim ajutor în primul şi al doilea război mondial (d. 20 octombrie 1964). Herbert Hoover, pe numele său complet Herbert Clark Hoover, (n. 10 august 1874 – d. 20 octombrie 1964), cel de-al treizeci și unulea președinte al Statelor Unite ale Americii (1929 – 1933) a fost inginer minier, umanitarist și administrator plin de succes. Hoover este unul dintre cei care a fost un exemplu al „Mişcării pentru eficienţă„, parte a „Erei progresului„, argumentând că soluțiile inginerești eficiente vor fi soluțiile tuturor problemelor economice și sociale. Poziția și perspectiva sa au fost zdruncinate de marea criză economică, care a început în timpul președinției sale.
* 1974: Antanas Smetona (n. 10 august 1874, Užulėnis[*], Ukmergė District Municipality[*], Lituania – d. 9 ianuarie 1944, Cleveland, SUA^[5]) a fost una din cele mai importante personalități politice din Lituania în perioada interbelică. El a fost primul Președinte al Lituaniei între 4 aprilie 1919 și 19 iunie 1920. Mai târziu, a fost și ultimul președinte al țării sale, între 19 decembrie 1926 și 15 iunie 1940, înainte de ocuparea Lituaniei de către Uniunea Sovietică. El a fost de asemenea unul din cei mai de seamă ideologi naționaliști din Lituania.

Antanas Smetona

·         1875: S-a nascut  Constantin Giurescu, istoric şi istoriograf român, editor de texte vechi (n.Chiojd, Buzău; d.15/28 octombrie 1918). A nu fi confundat cu fiul sau, istoricul Constantin C.Giurescu, tatal academicianului Dinu C.Giurescu.

·         1878    - S-a născut scriitorul şi medicul Alfred Döblin, considerat a fi unul din principalii reprezentanţi ai expresionismului în literatură. Romanul său, “Berlin Alexanderplatz”, este considerat prototipul romanului modern al marilor oraşe (d. 28 iunie 1957).
* 1883: William Van Alen (n. 10 august 1883 — d. 24 mai 1954) a fost un arhitect american, cel mai bine cunoscut și recunoscut ca șef-arhitect al clădirii emblematice Chrysler Building, realizată în maniera arhitecturiiArt Deco în anii 1929 - 1930).

Van Alen a studiat arhitectura la Pratt Institute din Brooklyn, după care a lucrat cu Clarence True. Van Alen a lucrat de asemenea timp de trei ani, pentru Atelier Masqueray, prima firmă independentă de arhitectură din Statele Unite, care fusese fondată de arhitectul franco-american Emmanuel Louis Masqueray.

Chrysler Building, "cea mai înaltă clădire din lume", doar pentru scurt timp.

Câștigând în 1908 o bursă oferită de Lloyd Warren Fellowship, William van Alen și-a continuat studiile în Europa, la Paris, unde a studiat la École de Beaux-Arts, respectiv a lucrat în atelierul lui Victor Laloux.

Chrysler Building noaptea.

Reîntors la New York în 1911, a format o firmă de partenierat cu un alt arhitect care va urma să devină faimos, H. Craig Severance. Rezultatele partenieratului s-au concretizat în mai multe structuri comerciale cu mai multe etaje, toate având o notă distinctivă aparte. Deși inițial, pe cei doi parteneri arhitecți îi legase o strânsă prietenie, în timp prietenia celor doi a avut de suferit, apoi chiar a dispărut, conducându-i atât la dizolvarea muncii în doi, cât și la relații rivale, chiar dușmănoase. Ulterior, ambii au continuat să practice arhitectura în același New York City, având cariere independente și fructuoase.

În anii târzii 1920, amândoi arhitecți erau angajați, alături de alți, în proiectul ambițios de a realiza clădirea care ar fi urmat a fi, după presa new-yorkeză a timpului, "cea mai înaltă clădire din lume". Astfel, Severance a designat și realizat clădirea cunoscută sub numele de 40 Wall Street, respectiv Van Alen a fost autorul clădirii Chrysler Building. Ambele au fost depășite ca înălțime, la scurt timp, de Empire State Building, care a fost terminată în 1931.

Numele arhitectului William Van Alen a fost folosit pentru a denumi Van Alen Institute, o organizație non-profit dedicată îmbunătățirii designului și a perceperii acestuia în rândul publicului larg printr-un program de expoziții, competiții, publicații, ateliere lucrative și forumuri. Fondat în 1894 ca Societatea de Arte Frumoase a Arhitecților (conform originalului Society of Beaux-Arts of Architets), Institutul a fost redenumit în 1996 după Van Alen, care a fost cel mai mare contribuabil la bunul mers al acestuia. Reorganizat pentru a se adresa absolut tuturora, având sediul în New York City, proiectele Institutului se adresează unei colaborări interdisciplinare naționale și internaționale între designeri, factori de decizie, studenți, amatori pasionați, educatori și lideri ai comunităților locale.

·         1884: S–a născut Panait Istrati (Gherasim Istrate), scriitor român afirmat în Franţa: “Chira Chiralina”, “Cum am devenit scriitor”, “Ciulinii Bărăganului”, “Codin”, “Moş Anghel”, “Spovedania unui învins”); (d. 16 aprilie 1935, Bucuresti).

* 1888: Prințul Christofor al Greciei și Danemarcei (10 august 1888 – 21 ianuarie 1940) a fost membru al casei regale Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg

Regina Olga a Greciei cu fiul său Christofor în 1889.

Prințul Christofor s-a născut la Pavlovsk, Imperiul rus; părinții săi erau George I al Greciei și Olga, regină a Greciei; a fost cel mai mic copil din cei opt (cu 20 de ani mai mic decât cel mai mare copil, Constantin) iar în familie i se spunea "Christo". La puțin timp după naștere, Christofor al Greciei a fost botezat în țara Romanovilor iar nașii de botez au fost Țarul Alexandru al III-lea al Rusiei și Țarina Maria Feodorovna.^[2]

La fel ca frații săi, Christofor, era poliglot, vorbea greaca, engleza, daneza, rusa, franceza și italiana. Frații vorbeau în limba greacă între ei și engleza cu părinții. Părinții între ei vorbeau în germană.

A fost logodit pentru scurtă vreme cu Prințesa Alexandra, Ducesă de Fife în anul 1910. (Mama Alexandrei, Prințesa Louise, Ducesă de Fifeera fiica reginei Alexandra a Marii Britanii, sora mai mare a tatălui său George I) Logodna s-a încheiat când părinții au aflat de legătură.

La 1 ianuarie 1920, Christofor s-a căsătorit cu o văduvă americană None May "Nancy" Stewart Worthington Leeds la Vevey, Elveția.^[3] Soției lui i s-a garantat titlul de "HRH Prințesa Anastasia a Greciei și Danemarcei" a ajutat cu averea ei moștenită de la cel de-al doilea soț, familia regală greacă în exil. La scurt timp după nuntă, Anastasia s-a îmbolnăvit de cancer și a murit la Londra la 29 august 1923. Prințul Christofor a avut un fiu vitreg, William Bateman Leeds Jr (1902–1971) care s-a căsătorit în 1921 cu Prințesa Xenia Georgievna Romanova a Rusiei, nepoata lui Christofor, fiica surorii sale mai mari, Prințesa Maria Georgievna a Greciei.

Mai târziu prințul Christofor s-a recăsătorit. A doua soție a fost Prințesa Françoise de Orléans. Françoise era fiica lui Jean d'Orléans, Duce de Guise și a Isabelle d'Orléans. Căsătoria civilă a avut loc la 10 februarie 1929 la Palermo, Italia iar a doua zi căsătoria religioasă. Prințul și Prințesa Christofor au avut un singur copil Prințul Mihail, care s-a născut în 1939, la scurt timp înainte de decesul tatălui său la Atena.

În 1927, Christofor și-a vizitat fiul vitreg și soția acestuia Xenia în America. Xenia i-a vorbit de o femeie, Anna Anderson, care pretindea că este Marea Ducesă Anastasia a Rusiei, fiica cea mică a ultimului Țar Nicolae al II-lea al Rusiei.

Ea a fost găsită într-unul din spitalele din Berlin, unde a fost dusă după încercarea de sinucidere. Povestea ei a fost că, atunci când restul familiei sale ar fi fost asasinat, ea a reușit să ajungă la București cu un soldat care a salvat-o din pivnița din Ekaterinburg. El a adus-o apoi la Berlin.^[4]

Prințul Christofor o descria pe Anna Anderson, "În primul rând nu știa să vorbească în limba rusă, pe care Marea Ducesă Anastasia, ca toți copiii Țarului o vorbea fluent, și conversa numai în germană."^[5] "...Nu a putut să recunoască persoane pe care Marea Ducesă le-a cunoscut foarte bine iar descrierile ei despre camerele palatului și alte scene familiare oricărui membru al familiei imperiale erau inexacte."^[6]

Prințul Christofor al Greciei a murit la 21 ianuarie 1940 la vârsta de 51 de ani.

Prințul Christofor

* 1897: Nikolaus, Mare Duce Ereditar de Oldenburg (germană Nikolaus Friedrich Wilhelm von Holstein-Gottorp, Erbgroßherzog von Oldenburg; 10 august 1897 – 3 aprilie 1970) a fost fiul cel mare al Marelui Duce Frederic Augustus al II-lea de Oldenburg și a celei de-a doua soții, Ducesa Elisabeth Alexandrine de Mecklenburg-Schwerin. A fost pretendentul la titlu din 1931 până la moartea sa.

Nikolaus s-a născut la Oldenburg ca al treilea copil și primul fiu al al Marelui Duce Frederic Augustus al II-lea de Oldenburg. Mama lui, Ducesa Elisabeta Alexandrine de Mecklenburg-Schwerin, a fost a doua soție a Marelui Duce.

Bunicii paterni au fost Petru al II-lea, Mare Duce de Oldenburg și Elisabeta de Saxa-Altenburg. Bunicii materni au fost Frederic Francisc al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg și Prințesa Marie de Schwarzburg-Rudolstadt.

El a fost verișor primar cu regina Juliana a Țărilor de Jos și a participat la nunta acesteia cu Prințul Bernhard de Lippe-Biesterfeld în 1937 împreună cu soția sa

Nikolaus s-a căsătorit la 26 octombrie 1921 la Arolsen cu Prințesa Helena de Waldeck și Pyrmont (1899–1948), singura fiică a lui Friedrich, Prinț de Waldeck și Pyrmont și a soției acestuia, Prințesa Bathildis de Schaumburg-Lippe.^[2]

Ei au avut nouă copii:

• Anton-Günther, Duce de Oldenburg (16 ianuarie 1923 – 20 septembrie 2014); căsătorit cu Prințesa Ameli de Löwenstein-Wertheim-Freudenberg
• Ducesa Rixa de Oldenburg (28 martie 1924 – 1 aprilie 1939)
• Ducele Petru de Oldenburg (n. 7 august 1926)
• Ducesa Eilika de Oldenburg (n. 2 februarie 1928) căsătorită cu Emich, al 7-lea Prinț de Leiningen, fiul cel mare al Marii Ducese Maria Kirillovna a Rusiei. Copil fiind, Eilika a fost domnișoară de onoare în 1937 la nunta Juliana a Țărilor de Jos cu Prințul Bernhard de Lippe-Biesterfeld.^[1]
• Ducele Egilmar de Oldenburg (n. 14 octombrie 1934)
• Ducele Friedrich August de Oldenburg (n. 11 ianuarie 1936); căsătorit prima dată cu Prințesa Marie Cécile a Prusiei; a doua oară cu Donata contesă de Castell-Rüdenhausen
• Ducesa Altburg de Oldenburg (n. 14 octombrie 1938)
• Ducele Huno de Oldenburg (n. 3 ianuarie 1940)
• Ducele Johann de Oldenburg (n. 3 ianuarie 1940); căsătorit cu Ilka Gräfin zu Ortenburg. Fiica lor Eilika s-a căsătorit cu Arhiducele Georg de Austria

Soția lui a murit în 1948 iar el s-a recăsătorit la 20 septembrie 1950 la Güldenstein cu Anne-Marie von Schutzbar gennant Milchling (1903–1991), fiica lui Rudolf von Schutzbar și Rose Marston.^[2] Nu au avut copii.

Nikolaus

Mare Duce Ereditar de Oldenburg

·         1902: S-a nascut  Arne Wilhelm Kaurin Tiselius, chimist suedez; în 1930 a introdus electroforeza, o metodă de separare a proteinelor aflate în suspensie cu ajutorul curentului electric. Premiul Nobel în 1948. (n. Stockholm; d.29.101971, Uppsala).

·         1902: S-a născut Curt Siodmak, regizor de film american și scriitor

·         1902: Norma Shearer, actriță americană (d. 1983)
* 1908: Gheorghe Ciolac (n. 10 august 1908 - d. 13 aprilie 1965) a fost un fotbalist român, care a jucat în echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1934 (Italia). În România, Gheorghe Ciolac a jucat la clubul Ripensia Timișoara.
* 1910: Vladimir Cavarnali (n. 10 august 1910, Bolgrad, Regatul României - d. 20 iulie 1966, București, RSR) a fost un poet român din Basarabia

Debutează în presa literară din București. A scris versuri și traduce din literatura universală (Baudelaire), colaborând la Limba română, Litere, Luceafărul literar, Pasărea albastră, Frize, Orizonturi, Viața Basarabiei, Bugeacul sau Pagini basarabene.

În 1938, la Bugeac, împreună cu I. Șt. Botez fondează revista literară Moldavia.

* 1910: René-Radu Policrat (n. 10 august 1910 - d. 25 februarie 1993) a fost un deputat român în legislatura 1990-1992 și senator în legislatura 1992-1996, ales în județul Mehedinți pe listele partidului PNL.

După decesul său, deputatul René-Radu Policrat a fost înlocuit de către deputatul Ștefan Popa (Ștefan Augustin Doinaș).

* 1911: Paula Carp (n. 10 august 1911, București - d. 1991, București) a fost o etnomuzicologă, folcloristă și profesoară româncă, de origine evreiască.

S-a născut la data de 10 august 1911 în București.

Între 1918-1922 urmează școala primară, iar între 1922-1929 își face studiile liceale.

Între 1930-1934 studiază la Conservatorul din București, avându-i profesori pe Gheorghe Cucu (teorie-solfegiu), Alfonso Castaldi (armonie, contrapunct), Constantin Brăiloiu (istoria muzicii, folclor), Dimitrie Cuclin (forme muzicale), George Breazul (enciclopedie și pedagogie muzicală).

În paralel cu studiile muzicale urmează și cursurile Seminarului pedagogic la Universitatea „Titu Maiorescu”.

Între 1934-1944 devine folcloristă la Arhiva de folklore a Societății Compozitorilor Români condusă de Constantin Brăiloiu, fiind însărcinată cu transcrierile muzicale.

Între 1935-1943 este profesoară suplinitoare de muzică la București.

Între 1949-1968 activează ca cercetător științific la Institutul de Folclor din București, de unde iese la pensie.

A scris articole, studii, recenzii publicate în periodicele „Flacăra”, „Grai și suflet”, „Muzica”, „Revista de folclor”, „Anuarul Arhivei de folclor” etc.

A susținut conferințe, concerte-lecții, emisiuni radiofonice, comunicări științifice.

Volume

• Cântecul propriu-zis din Muscel, Colecția Națională de Folclor, București, Editura Muzicală (în colaborare cu Adrian Vicol)
  Volumul 1, 2007, 531 p. ISBN 9789734204724
  Volumul 2, 2008, 411 p. ISBN 9789734204977

Culegeri de folclor

• Bocete din Oaș, București, Societatea Compozitorilor Români, 1938, 90 p. (în colaborare cu Constantin Brăiloiu)
• Cîntece și jocuri din Muscel, București, Editura Muzicală, 1964, 311 p. (în colaborare cu Al. Amzulescu)

Studii și articole

• „Succesul Orchestrei populare a Institutului de Folclor la Praga”, în Flacăra, nr. 22 (1260), 1950
• „Cum își făurește poporul cîntece noi”, în Flacăra, nr. 16 (172), 1951
• „Formulele melodice în cîntecul popular - Cîteva aspecte ale problemei”, în Muzica, tomul 6, nr. 11, noiembrie 1956
• „Cîteva cîntece de ieri și de azi din comuna Bătrîni”, în Revista de Folclor, tomul 2, nr. 1-2, 1957
• „Notarea relativă a melodiilor populare pe baza integrării într-un sistem organic”, în Revista de Folclor, tomul 5, nr. 1-2, 1960

·         1912: Jorge Amado de Faria (n. 10 august 1912Itabuna, Brazilia – d. 6 august 2001,Salvador, Brazilia) a fost un scriitor brazilian. În romanele sale, a descris realitățile Braziliei și mai ales contradicțiile sociale ale epocii.

Există îndoieli cu privire la locul exact al nașterii lui Jorge Amado. Unii biografi indică faptul că el s-a născut la ferma din Auricídia la acel moment aparținând orașului Ilheus. Mai târziu, pământurile fermei Auricídia au trecut la municipalitatea actuală a Itajuípe cu emanciparea districtului Ilheus din Pirangi. Cu toate acestea, este sigur că Jorge a fost înregistrat în satul Ferradas, fiul cel mare al colonelului João Amado de Faria și Eulália Leal, care aparține Itabuna. A avut trei alți frați :. Jofre, Joelson și James.

La un an după nașterea sa, o plagă variola a forțat familia să părăsească ferma și să se stabilească în Ilheus, unde a trăit cea mai mare parte a copilăriei, care a devenit sursă de inspirație pentru mai multe romane. Ca adolescent, la 14 ani, a început să se implice mod eficient în viața literară din Salvador. A fost unul dintre fondatorii "Academia de Rebeli" grup de tineri a jucat un rol important în reînnoirea literaturii Bahiane. Lucrările lui au fost publicate în reviste fondate de ei înșiși.

A fost la Rio de Janeiro, capitala țării pe atunci, pentru a studia la Facultatea de Drept a Universității din Rio de Janeiro, în prezent Școala Națională de Drept a Universității Federale din Rio de Janeiro (UFRJ). În anii 1930, colegiul a fost un centru de discuții politice și de artă, și acolo a prins primele sale contacte cu mișcarea comunistă organizată. A devenit un ziarist, și s-a implicat în ideologia politică comunistă, ca și mulți alții din generația lui. În anul 1945 a fost ales deputat federal pentru Partidul Comunist brazilian (PCB), cauzându-i presiuni politice puternice. În calitate de deputat, el a fost autorul amendamentelor care garantează libertatea religioasă și drepturile de autor.

A fost căsătorit cu scriitoarea Zelia Gattai. Cu ea a avut doi fii: John Jorge (născut în 25 noiembrie 1947) și Paloma Jorge (născuta la 19 august 1951) . De asemenea, el a avut o altă fiică, Eulalia Dalila Amado (născută în 1935, care moare prematur, pe când avea doar 14, în 1949), rezultatul unei căsătorii anterioare cu Matilde Garcia Rosa.

Militant comunist, Jorge Amado a trăit în exil în Argentina și Uruguay (1941-1942), Paris (1948-1950) și la Praga (1951-1952). Ca scriitor profesionist, el a trăit aproape exclusiv drepturile de autor ale cărților sale.

În anii 1990, cu toate acestea, el a trăit puternică tensiune odată cu posibilitatea Falimentului Băncii Economico unde își ținea economiile. Nu a ajuns însă să-și piardă economiile, deoarece banca a suferit o intervenție din partea Guvernului. Cu sănătate precară în ultimii ani, Jorge Amado a murit la 6 august 2001, din cauza unui stop cardiac. În luna iunie a acelui an, el a fost internat în spital din cauza unei hiperglicemii. Trupul lui Jorge Amado a fost incinerat și cenușa îngropata în casa lui din cartierul Rio Vermelho( Raul Rosu), Salvador. Cenusa Zelia este, de asemenea, depozitata în același loc, după moartea sa în 2008. Acolo funcționează astăzi Casa din Rio Vermelho (Râul Roșu), expunând amintiri din viața de cuplu a scriitorilor.

Opera lui Jorge a fost publicată în 55 de țări și tradusă în 49 de limbi: albaneză, arabă, armeană, azeră, bulgară, catalană, chineză, coreeană, croată, daneză, slovacă, slovenă, spaniolă, Esperanto, estoniană, finlandeză , franceză, Galiciană, georgiană, greacă, Guarani, ebraică, maghiară, idiș, engleză, islandeză, italiană, japoneză, letonă, lituaniană, macedoneană, mongolă, norvegiană, persană, poloneză, română, rusă (dar și trei în braille), sârbă, suedeză, thailandeză, cehă, turcă, turkmenă, ucraineană și vietnameză.

Opera:

• 1932: Pământul carnavalului ("O país do carnaval");
• 1933: Cacao ("Cacau");
• 1935: Jubiabá;
• 1936: Mare moartă ("Mar morto");
• 1937: Căpitanii nisipurilor ("Capitães da areia")
• 1943: Pământ fără lege ("As terras do sem fim");
• 1944: Sfântul Gheorghe din Ilhéus ("São Jorge dos Ilhéus");
• 1958: Gabriela, cuișoare și scorțișoară ("Gabriela, cravo e canela");
• 1963: Bătrânii lupi de mare ("Os velhos marineiros");
• 1963: Păstorii nopții ("Pastores da noite");
• 1966: Dona Flor și cei doi soți ai ei ("Dona Flor e seus dois maridos");
• 1973: Teresa Batista ostenită de război ("Teresa Batista cansada de guerra").

Jorge Amado

·         1913: Wolfgang Paul, fizician german, laureat al Premiului Nobel (d. 1993)

·         1914: Witold Malcuzynski, pianist polonez (d. 1977)

·         1921: Ion Negoițescu (n. 10 august 1921, Cluj, Regatul României – d. 6 februarie 1993, München, Germania), poreclit în cercul de prieteni Nego,^[2] a fost un poet, eseist, critic și istoric literar român, unul dintre liderii Cercului Literar de la Sibiu.^[3]

După cel de-Al Doilea Război Mondial, atitudinile anticomuniste și disidente ale lui Negoițescu, dar și orientarea lui sexuală au făcut din el un adversar al regimului Ceaușescu. Marginalizat și cenzurat, a petrecut trei ani închis la Jilava din motive politice. În cele din urmă, într-un episod de liberalizare la sfârșitul anilor 1960, Negoițescu a continuat să vorbească deschis împotriva restricțiilor politice, intrând în vizorul agenților de la Securitate. În 1977 s-a alăturat protestului lui Paul Gomași Ion Vianu împotriva regimului Ceaușescu,^[4] dar a fost forțat să se retragă.^[5] În următorii ani, a luat calea străinătății, stabilindu-se definitiv în Germania de Vest, unde a contribuit la Radio Europa Liberă și multe alte publicații anticomuniste, activând de asemenea și ca editor la reviste literare pentru comunitățile de români din diaspora.

Deși s-a căsătorit de trei ori, s-a simțit toată viața singur și neînțeles într-o lume în care a fost nevoit să-și ascundă orientarea sexuală pentru a putea supraviețui.^[6] De-a lungul vieții a avut patru tentative de suicid: în adolescență, din cauza lipsei de comunicare cu părinții, în 1961, ca deținut politic, în 23 august 1974 (zi aleasă simbolic), în semn de protest față de cenzura care nu îi permitea să își publice cărțile și în 1977, după ce se solidarizase cu Paul Goma și fusese anchetat într-un mod brutal și umilitor de Securitate

În perioada 1948–1952 a fost bibliotecar la filiala din Cluj a Academiei Române. În 1956 revine în publicistica literară, dar în 1958 este acuzat de estetism și „demascat” în Scânteia pentru tentativă de „subminare a bazelor literaturii socialiste”. Din 1961 până în 1964 este încarcerat la Jilava^[22] sub pretextul compilării unei antologii care includea poeți interziși de regim.^[23] După eliberare, a lucrat ca redactor la Luceafărul (1965–1967) și Viața Românească (1968–1971). Volumul Poezia lui Eminescu, scris încă din 1953, i-a apărut abia în 1967, când cenzura comunistă a fost, pentru scurt timp, mai îngăduitoare. În februarie 1968 a publicat, în revista orădeană Familia,^[24] sumarul unei proiectate Istorii a literaturii române, care a suscitat numeroase controverse.^[25] Proiectul său contesta valorile acceptate și deja bine înrădăcinate în istoriile literare oficiale și în manualele școlare. Nu doar că a descris anii 1948–1955 ca pe un „vid istoric”, dar, mai mult, a omis scriitori de marcă ai realismului socialist precum Eusebiu Camilar, Valerian Gălan sau Remus Luca.^[26] S-a asigurat că va deveni o țintă pentru instituția literară prin clasificarea romanelor lui Eugen Barbu, Marin Preda și Zaharia Stancu ca „literatură de tranziție”.^[26] Echipa ziarului Scânteia a pus la îndoială valoarea științifică a proiectului, în timp ce Luceafărul, al cărui editor era chiar Eugen Barbu, și-a exprimat dezamăgirea față de subestimarea literaturii anilor '50 și supraestimarea scriitorilor tineri din anii '60.^[26] Proiectul său nu a fost dus la bun sfârșit.

Pe 23 august 1974, Negoițescu a încercat să se sinucidă printr-o supradoză de medicamente. Motivul tentativei este controversat. Potrivit apropiaților săi, Negoițescu era disperat din cauza cenzurii comuniste, care tocmai refuzase să-i publice un volum de critică, Lampa lui Aladin. Sinuciderea ar fi fost gândită de critic ca un gest de protest la adresa regimului, dovadă fiind și ziua simbolic aleasă. Într-un document aflat în dosarul de informator al unui scriitor prieten cu Negoițescu, denunțat și el ca homosexual în 1977, se spune că motivul ar fi fost o cerere respinsă de a pleca în Belgia, „la un congres al suprarealiștilor”. Din cele spuse de Petru Romoșan – presupus partener al lui Negoițescu – în declarația dată la Miliție în 1977, sinuciderea ar fi fost însă aleasă de Negoițescu ca soluție preventivă pentru a scăpa de arestarea pentru homosexualitate, condamnată de Codul Penal de atunci prin articolul 200. Ca urmare a tentativei, ar fi stat internat la Spitalul din Balotești, unde a fost vizitat de mai mulți scriitori.

La 3 martie 1977 s-a solidarizat, printr-o scrisoare deschisă, difuzată de postul de radio Europa Liberă, cu Paul Goma;^[9]autoritățile comuniste, de teama unui scandal internațional, în acea perioadă de „détente”, nu i-au intentat un proces penal de atentat la securitatea statului, mărginindu-se să-l atace pentru homosexualitatea sa manifestă: „Vocația uranistă am făcut-o publică încă de student” (Straja dragonilor). Aceste presiuni l-au făcut pe Negoițescu să revină asupra opiniilor exprimate, publicând în revista România literară un text de „spălare a păcatelor”, Despre patriotism, în care își retrăgea afirmațiile inițiale.^[27] În 1978 îi apare Un roman epistolar, conținând corespondența sa, masiv epurată de cenzură, cu Radu Stanca, unde se află și teoria euforionismului.

A plecat în 1980 în Germania, cu o bursă de cercetare asupra operei lui Dostoievski. A locuit la Köln și a ținut un curs de literatură română la Universitatea din Münster (1982–1983). S-a stabilit definitiv la München. După ce a obținut azilul politic, Negoițescu s-a mai întâlnit cu soția în Occident, în 1984, însă „a suspectat-o că este informatoare”. A coordonat Caietul de literatură al revistei Dialog de la Dietzenbach. Colaborează constant la posturile de radio BBC, Europa Liberă și Deutsche Welle cu texte politice (adunate, ulterior, în volumul În cunoștință de cauză, 1990) și, mai ales, cu sinteze critice și cronici literare, strânse apoi în volumul Scriitori contemporani (1994). Istoria literaturii române a fost publicată în 1991, la Editura Minerva din București, într-un proiect care ar fi trebuit să rivalizeze cu opera similară a lui George Călinescu, dar cartea a fost considerată o cădere. Negoițescu se referă doar la literatura română scrisă în perioada 1800–1945; cartea sa, deși are o structură fragmentară, cuprinde foarte multe pasaje inspirate.

În ultimii ani de viață a început să-și scrie Autobiografia, despre care credea că va fi marea lui operă, obsedat de gândul că nu va avea timp să o ducă la bun sfârșit. „Singurul eșec care mă mai poate aștepta” – se confesa el în 1991 Martei Petreu – „este acela de a muri înainte de a-mi termina Autobiografia”. A murit la 6 februarie 1993, la München.

A fost căsătorit de trei ori.^[32] Prima căsătorie, cu o profesoară, Octavia Noghia, avusese loc înainte de a face pușcărie patru ani, pe motive politice. La câțiva ani după eliberarea de la Jilava, unde, în 1963, a devenit formal informator (calificat în această calitate ca "mediocru" și abandonat în final), Ion Negoițescu s-a căsătorit a doua oară cu Aurelia Ionescu, ce i-a fost soție până în 1977. A treia soție, Ileana Vidrașcu, zisă Ua, era fiica lui Gheorghe Vidrașcu, fost ilegalist, apoi nomenclaturist de frunte, care a deținut printre alte funcții și pe cele de vicepreședinte al Consiliului de miniștri și primar al Ploieștiului. Relația lui Negoițescu cu Ua s-a încheiat în momentul în care acesta s-a decis să rămână, în 1983, în Occident.

Negoițescu a avut o relație intimă de lungă durată cu poetul Petru Romoșan,^[33] la acea vreme în vârstă de doar 17 ani și jumătate, venit la București pentru a-și petrece o parte din vacanță cu Negoițescu. În transcrierile din vara anului 1974, când relația dintre celebrul critic și tânărul poet a atins apogeul, apare inițial personajul numit "nepotul lui Negoițescu", după cum îl prezentase criticul prietenului său, scriitorul și compozitorul Wolf Aichelburg. Relațiile intime ale lui Negoițescu au fost urmărite minut cu minut de Securitate. În apartamentul pe care acesta îl deținea pe Calea Victoriei, nr. 2 erau implantate microfoane,^[34] fiind de asemenea urmărite și convorbirile lui telefonice.^[33] Trei ani mai târziu, Romoșan este forțat să-i denunțe la Miliție pe Negoițescu și alți patru scriitori.^[35] Denunțul a fost însă doar un pretext pentru arestare și anchetare, după ce își exprimase adeziunea față de "mișcarea Goma" printr-o scrisoare citită de la microfonul Europei Libere și în care vorbea despre "exilul interior al atâtor scriitori de valoare, ale căror cărți nu mai ajung să fie scrise din descurajare".^[36] Dintr-o declarație olografă dată de Romoșan pe 22 martie 1977 se subînțelege că relația acestuia cu Negoițescu a fost o greșeală. În aceeași declarație îl cataloga pe Negoițescu drept "trădător de țară", pentru ca într-o discuție din 2006 cu ziarul Cotidianul să spună că "Ion Negoițescu a fost omul serviciilor secrete".^[37] În Viața unui om singur, Adrian Marino relatează că Petru Romoșan îl șantaja de bani pe Negoițescu, uneori sumele ajungând chiar și la 4.000–5.000 de lei.^[38] Negoițescu și ceilalți scriitori gay au scăpat de condamnare prin intervenția scriitorului Ștefan Augustin Doinaș, deconspirat după '90 drept colaborator al Securității.^[39] Mai întâi a început să strângă semnături de susținere pentru Negoițescu de la colegi de breaslă, pe care a și reușit să-i adune la Uniunea Scriitorilor în semn de protest pentru arestarea lui Negoițescu. Apoi a intervenit direct la Cornel Burtică, secretar al Comitetului Central al PCR și viceprim-ministru, cu care avea o relație apropiată.

Critică și istorie literară

• Despre mască și mișcare, 1944
• Scriitori moderni, 1966
• Poezia lui Eminescu, 1968
• E. Lovinescu, 1970
• Însemnări critice, 1970
• Lampa lui Aladin, 1971
• Engrame, 1975
• Analize și sinteze, 1976
• Alte însemnări critice, 1980
• Istoria literaturii române, vol. I (1800–1945), 1991
• Scriitori contemporani, 1994
• De la "elanul juvenil" la "visatul Euphorion". Publicistică de tinerețe: 1938–1947, 2007

Proză și poezie

• Povestea tristă a lui Ramon Ocg, 1941
• Sabasios, 1968
• Poemele lui Balduin de Tyaormin, 1969
• Moartea unui contabil, 1972
• Viața particulară (poezii și aforisme), 1977
• Primăvara elvețiană și alte proze, 1999

Corespondență, memorialistică

• Un roman epistolar (corespondența lui I. Negoițescu cu Radu Stanca, 1945–1961), 1978 (versiune digitală)
• Straja dragonilor, 1994
• Ora oglinzilor (pagini de jurnal), 1997
• Dialoguri după tăcere (scrisori către S. Damian), 1998

Texte politice

• În cunoștință de cauză, 1990

* 1924: Jean François Lyotard (n. 10 august 1924, Versailles – d. 21 aprilie 1998) a fost un filozof și eseist francez, unul din teoreticienii postmodernismului.

Dupa obținerea licenței în filozofie (1950), a fost timp de zece ani profesor în învațământul secundar, apoi a predat filozofia la mai multe universități franceze și americane.

În anii '60 a desfășurat o intensă activitate militantă în jurul revistei "Socialisme ou Barbarie" (alături de Claude Lefort, Cornelius Castoriadis etc.)

Filozofia lui, influențată de Kant (L'enthousiasme, 1986), Marx, Freud (Derive à partir de Marx et Freud, 1973; Economie libidinale, 1974), Husserl (La phenomenologie, 1954), propune o critică a formelor istorice, estetice, tehnice, lingvistice ale modernității (Instructions payennes, 1977; Le differend, 1983).

Tratatul La condition postmoderne (Condiția postmodernă) (1979) anunță și în filosofie sfârșitul modernității, prin epuizarea strategiilor sale narative.

Termenul de postmodern va fi reevaluat, după polemica sa cu Jurgen Habermas și Richard Rorty, din anii '80 (Le Postmoderne expliqué aux enfants (Postmodernismul pe înțelesul copiilor), 1986), și în eseurile din ultima parte a vieții, în sensul unei rescrieri sau anamneze a modernității (L'inhumain, 1988; Moralités postmodernes, 1993).

Jean François Lyotard 

·         1927: Barbu Cioculescu, poet, memorialist și publicist român

* 1928: Alexandru Șuli (n. 1928^[1] – d. 2000^[1]) a fost un luptător român. El a concurat la lupte greco-romane bărbați la Jocurile Olimpice de vară din 1952

·         1929: Tamara Buciuceanu (alternativ Tamara Buciuceanu-Botez; n. 10 august 1929, Tighina, Regatul României) este una dintre cele mai apreciate actrițe române de teatru, film și televiziune din generația de aur.

Între 1948-1951 frecventează Institutul de Teatru „Vasile Alecsandri” din Iași, însă în anul IV de studii se transferă la București, la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică la clasa profesorului Nicolae Bălțățeanu (asistentă Sorana Coroamă-Stanca). Tamara Buciuceanu termină studiile în 1952. Este una din reprezentantele generației de aur a teatrului românesc. Este supranumită "Doamna comediei românești", fiind una dintre figurile legendare ale teatrului de comedie. A jucat în peste 25 de filme, personajul său emblematic fiind profesoara Isoscel din seria "Liceenii". În anul 2009 a împlinit venerabila vârstă de 80 de ani și 57 de ani de cariera impresionantă în teatru și film.

A jucat pe scenele marilor teatre ale capitalei precum: Giulești, Bulandra, Național, Teatrul de comedie etc. A interpretat-o pe Coana Chirița pe scena Teatrului Național din Iași.

A avut roluri importante în teatru în piese precum "Coana Chirița", "Romeo și Julieta la început de noiembrie", "Scaunele", "Cumetrele", "Doctor fără voie", "Nepotul", "Așteptând la arlechin", "Domnișoara Nastasia", "Mamouret" etc. Cartea de vizită a carierei sale rămâne fără îndoială personajul Vicăi Delcă din piesa "Dimineață pierdută" după Gabriela Adameșteanu. De asemenea Tamara Buciuceanu a făcut o cariera impresionantă și în Televiziune, memorabile fiind cupletele sale din programele de Revelion. TVR Media a lansat în 2006 DVD-ul "Tamara Buciuceanu" ce cuprinde o selecție din aparițiile sale memorabile în programele de divertisment ale Televiziunii Române.

În data de 23 octombrie 2014, într-o ceremonie ce a avut loc la Castelul Peleș din Sinaia a primit din partea Casei Regale a României decorația Ordinul Coroana României în grad de Ofițer cu ocazia celei de-a 93-a aniversări a regelui Mihai I al României, decorație înmânată de principesa moștenitoare Margareta, Custodele Coroanei române.^[1]

A fost căsătorită din 1962 cu medicul anestezist Alexandru Botez (decedat în 1996). Nu are copii

Filmografie:

Actriță

• Titanic vals (1964)
• Anecdota (1972) - film TV
• Scorpia (1973) -film TV
• Vegetarian (1973)
• La spațiul locativ (1975) - film TV
• Doctor fără voie (1976) - film TV
• Ma-ma (1976)
• Ultimele zile ale verii (1976)
• Domnișoara Nastasia (1976) - film TV
• Premiera (1976)
• Serenadă pentru etajul XII (1976)
• Toate pînzele sus (serial TV, 1977) - ep. 2, 12
• Vis de ianuarie (1978)
• Melodii, melodii (1978)
• Ion: Blestemul pământului, blestemul iubirii (1979) - Maria Herdelea
• Cântec pentru fiul meu (1980)
• Singur printre prieteni (1980)
• Alo, aterizează străbunica!... (1981)
• De ce trag clopotele, Mitică? (1981)
• Grăbește-te încet (1981)
• Înghițitorul de săbii (1981)
• Șantaj (1981)
• Prea tineri pentru riduri (1982)
• Chirița în provincie (1982) - teatru TV
• Sfantul Mitica Blajinu (1982) - teatru TV
• Bocet vesel (1983)
• Declarație de dragoste (1985) - Isoscel
• Cuibul de viespi (1986)- adaptare cinematografică după piesa "Gaițele"
• Liceenii (1986) - Isoscel
• Primăvara bobocilor (1987) - Varvara
• Punct și de la capăt (1987)
• Extemporal la dirigenție (1988) - Isoscel
• Dimineața pierdută (1990) - teatru TV
• Liceenii Rock'n'Roll (1991) - Isoscel
• Titanic vals (1993) - film TV
• Liceenii în alertă (1993) - Isoscel
• Paradisul în direct (1994)
• Dublaj de voce la seria animată Povești cu Mac-Mac, în rolul doamnei Bentina Beakley, în original vocea aparținându-i lui Joan Gerber (1996)
• Sexy Harem Ada-Kaleh (2001)
• Agenția matrimonială (2005) - serial TV
• Cuscrele (2005) - serial TV
• Nunta mută (2008)
• Toată lumea din familia noastră (2012)

Dublaj voce

• Prințesa și Broscoiul: Mama Odie
• Rio 2: mătușa Mimi

Tamara Buciuceanu

·         1932    - S–a născut Alexandru Boiangiu, regizor de film: “Maiorul şi moartea”, “Un zâmbet pentru mai târziu”, “Mahmudia”. (d. 2008)

* 1934: Aurel Romilă (n. 10 august 1934) este un medic psihiatru român. De-a lungul activității a participat la numeroase întâlniri științifice naționale și internaționale și a comunicat peste 200 de lucrări.^[1] În 1982 a fost printre intelectualii care au suportat represiunea împotriva meditației transcendentale.^[1] În anii 1980 a lucrat la Centrul Ambulatoriu de Psihiatrie al Policlinicii Universitare Titan. A inițiat Centrul de Resocializare din incinta Spitalului „Alexandru Obregia”, inaugurat în 1994, proiect întâmpinat la început cu o foarte mare rezistență.^[1] Este autorul volumului Psihiatria, considerat de specialiștii în domeniu „cea mai importantă sinteză de psihiatrie făcută vreodată la noi în țară”

·         1937    - S–a născut Dan Laurenţiu, poet şi eseist: “Poziţia aştrilor”, “Zodia leului”,  “Privirea lui Orfeu” (m. 1999)

* 1937: Emilian Coțaga (n. 10 august 1937, Alexandru cel Bun, jud. Soroca; d. 13 decembrie 1995, Chișinău) a fost un medic pediatru, specialist în problemele medicinei sociale, specialist de înaltă calificare în problemele medicinei sociale și managementului sanitar, medic pediatru de categorie superioară.

După școala generală și-a făcut studiile la Institutul de Medicină din Chișinău (1955-1960).

Activitatea profesională a început-o în calitate de medic-șef al spitalului sătesc din satul Gura Bîcului, raionul Anenii Noi.

După doi ani de activitate a plecat la Leningrad (azi Sankt Petersburg), la studii de doctorat în cadrul Institutului de Pediatrie (1962-1963). După finisarea studiilor revine la Chișinău și este numit medic-șef al Spitalului Clinic Republican pentru copii.

A contribuit la proiectarea și construcția Institutului de Cercetări Științifice în domeniul Ocrotirii Sănătății Mamei și Copilului. Concomitent cu activitatea de manager a desfășurat și activitatea de profesor și cercetare științifică. A publicat 42 lucrări științifice, a participat activ la pregătirea tinerilor specialiști, inclusiv la perfecționarea postuniversitară.

A fost membru al Societății Medicilor Pediatri din Moldova. Pentru muncă asiduă în domeniul ocrotirii mamei și copilului, Primăria Chișinău, în anul 1996 a atribuit numele E. Coțaga Spitalului Republican pentru copii, unde a lucrat 32 de ani.

* 1940: Laurențiu Panaitopol (n. 10 august 1940, Balcic, județul interbelic Caliacra - d. 18 noiembrie 2008) a fost un matematician, pedagog și profesor universitar român.

Tatăl său era ofițer, iar mama sa profesoară de latină și elină (greaca veche).

Ulterior, familia Panaitopol s-a mutat la Giurgiu, unde viitorul matematician a urmat școala primară, gimnaziul și liceul. În timpul liceului, tânărul Laurențiu Panaitopol a adus contribuții valoroase la Gazeta Matematică și Fizică, în calitate de colaborator. A fost câștigătorul necontestat al olimpiadelor școlare de matematică, un adevărat lider al generației sale.

În 1957, Laurențiu Panaitopol a devenit student al Facultății de Matematică și Fizică a Universității din București, unde s-a remarcat prin pasiunea pentru științele exacte. Dar, în 1957, regimul comunist era intolerant. Sub acuzații absurde de genul „are o atitudine dușmănoasă”, „are o atitudine ostilă științelor sociale”, a fost exmatriculat din facultate la începutul anului II și trimis să lucreze în uzină la „Timpuri noi” ca frezor de roți dințate.

După doi ani, autoritățile au mai relaxat lupta de clasă. Ambiția și dragostea nemărginită pentru matematică l-au adus pe Laurențiu Panaitopol din nou la universitate.

A obținut licența în 1964 cu o lucrare de diplomă în domeniul analizei matematice. Din cauza „dosarului de cadre”, nu a putut rămâne în învățământul superior și a fost nevoit să se mulțumească cu un post de profesor în satul Remuș din actualul județ Giurgiu. Ulterior, s-a mutat la Giurgiu unde a predat la Liceul Economic și apoi la liceul Teoretic „Ion Maiorescu”.

În 1970, a devenit asistent la Facultatea de Pedagogie-Psihologie și apoi la cea de Matematică. În 1979, a susținut teza de doctorat cu titlul „Contribuții la studiul funcțiilor aritmetice. Verificarea pe calculator a unor ipoteze”.

Profesorul Laurențiu Panaitopol s-a stins din viață la 18 noiembrie 2008, după o lungă și grea suferință.

În amintirea lui anual se organizează Concursul Laurentiu Panaitopol al Filialei București a Societății de Științe Matematice din România și Institutului de Matematică al Academiei Române.

În același timp cu preocupările științifice specifice unui cadru didactic universitar, profesorul Laurențiu Panaitopol a avut o slăbiciune deosebită pentru matematica elementară din liceu și gimnaziu. S-a ocupat cu multă pasiune de pregătirea loturilor olimpice, a compus o mulțime de probleme, adevărate bijuterii matematice, pe care le-a propus la diferite etape ale olimpiadelor de matematică.

Timp de 40 de ani a fost unul dintre cei mai fervenți susținători ai Gazetei Matematice

Ca profesor de metodică în cadrul Facultății de Matematică, a format generații și generații de profesori.

·         1940: Radu Maltopol, muzician și jurnalist din România
* 1940: Ion Iliescu (n 10 august 1940) este un politician român, care a fost deputat în legislatura 1990-1992 (până la 27 septembrie 1990) și senator în legislatura 2000-2004. În ambele alegeri a candidat în circumscripția electorală nr. 22 din Hunedoara (din partea FSN și PDSR). Ca deputat a fost membru în Comisia pentru muncă, sănătate, protecție socială și statutul femeii în societate, iar în cadrul mandatului de senator a fost secretar al Comisiei pentru sănătate publică și membru al Comisiei parlamentare a revoluționarilor din Decembrie 1989.

De profesie Iliescu este medic chirurg. În perioada 1993-1996 a fost director al Spitalului Județean din Deva.

·         1942: Nicolae Prelipceanu, poet și jurnalist român

* 1945: Aleksandr Adabașian (n. 10 august 1945, Moscova) este un dramaturg de cinema, regizor, scenarist, pictor și actor rus.

Aleksandr Adabașian s-a născut și și-a petrecut adolescența la Moscova. În anul 1971 a absolvit Universitatea Stroganov^⁠(en). Având un gust subtil și cunoscând bine specificul mai multor genuri, se realizează și ca pictor.

Este mai ales cunoscut pentru realizările cinematografice din anii 70-80, care au revoluționat cinematografia sovietică: Piesă neterminată pentru pianină mecanică (1977), pe motivul operelor lui A.P. Cehov, Cinci seri(1979), după o piesă de Aleksandr Volodin^⁠(ru), Câteva zile din viața lui Oblomov (după un roman de I.A. Gonciarov), Rețeta tinereții (1983), în care s-a produs ca scenarist și actor. A fost de asemenea pictor și actor în câteva filme montate de Nikita Mihalkov. A apărut nu fără succes și pe ecranul televizorului în anii ce au urmat perestroicăi. Către anul 2014a scris scenariul a 23 de filme, a pictat pentru 14 filme, a montat 2 filme, a jucat roluri în 34 de filme. În anul 1997 a montat la teatrul Mariinski^⁠(en)din Sankt-Petersburg opera Boris Godunov.

Aleksandr Adabașian

·         1947: S-a nascut Mechtild Rothe, politician german și MdEP

·         1947: Ian Anderson, muzician britanic (Jethro Tull). Ian Scott Anderson, (n. 10 august 1947) este un cântăreț, textier și multi-instrumentalist britanic, cel mai cunoscut pentru activitatea cu trupa rock britanică Jethro Tull al cărei lider era și este în continuare.
* 1951: Juan Manuel Santos Calderón (n. 10 august 1951) este un politician columbian, care este cel de-al 32-lea și actualul președinte al Columbiei, fiind în funcție din 7 august 2010, după ce l-a învins pe Antanas Mockus în al doilea tur al alegerilor, acumulând 69%. Anterior Juan Manuel Santos Calderón a fost Ministru al Apărării Naționale. El a venit la putere în timpul unei crize a relațiilor dintre Columbia și Venezuela pe care a rezolvat-o rapid. În 2016 i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Pace pentru eforturile sale de a pune capăt războiului civil de peste 50 de ani din țară.

Juan Manuel Santos

* 1954: Sanda-Maria Ardeleanu (n. 10 august 1954) este un deputat român, ales în 2012 din partea Partidului Democrat Liberal.

În timpului mandatului a trecut la grupul parlamentar al Partidului Național Liberal.

* 1957: Andrei Krasko (în rusă Андрей Иванович Краско; n. 10 august 1957 — d. 4iulie 2006) a fost un actor rus de teatru și film. A jucat în peste 50 de filme și seriale, într-o bună parte din ele în roluri de militar/polițist.

Andrei Krasko sa născut la 10 august 1957 în Leningrad familiei unui student al Institutului de Teatru din Leningrad, viitorul Artist al Poporului din Rusia, Ivan I. Krasko (născut în 1930) și profesorul Kira Vasilyevna Petrova (? – 1997).

Andrei a crescut un copil bolnav și pentru a fi mai mult cu fiul său, mama sa, Kira Vasilyevna, a părăsit școala și a mers ca profesor la grădiniță. Andrei și-a jucat primul rol la matinee la grădiniță. Era un iepuraș și tatăl său - Moș Crăciun.

Alegerea vieții pentru Andrei a fost o problemă - el dorea alternativ să devină un pompier, un astronaut, apoi un miner. În cele din urmă, a format dorința de a deveni actor. Angajat în Teatrul Leningrad al Creativității Tinerilor (TYUT) (1969-1974) la Palatul Pionierilor din Leningrad, sub conducerea lui Matvey Dubrovin. Prima încercare de admitere nu a avut succes, Krasko nu a fost acceptat pentru că nu sa pregătit bine pentru examene. Într-un sezon a lucrat ca creator de peisaje în teatru. Komissarzhevskaya. Un an mai târziu, Andrei a intrat în LGITMiK, în atelierul lui Arcadii Katsman și Lev Dodin. În 1979, la finalizarea sa, a fost repartizat la Teatrul Tomsk pentru tineri spectatori. În același an a debutat în film.

În 1982 a fost chemat pentru serviciul militar în armata sovietică. A slujit în forțele de apărare aeriană din regiunea Arkhangelsk.

El a murit la 49 de ani de viață din cauza insuficienței cardiace ^[1] pe 4 iulie 2006, în timpul filmării filmului "Lichidarea" de către Serghei Ursulyak în orașul Ovidiopol (regiunea Odessa, Ucraina).

A fost îngropat la cimitirul din satul Komarovsky în apropiere de Sankt Petersburg pe 7 iulie 2006.

Viața personală:

• Prima soție - actrița Natalya Akimova (divorț).^[2][3]
• A doua soție este Miriam Aleksandrovich (divorț).^[2][3]
  • fiul - Jan (Ivan) Krasko (născut pe 31 martie 1980).^[3]
• Căsătorie neînregistrată - Margarita Zvonareva (actrita).^[2]
  • fiul - Chiril Krasko (născut la 17 mai 1998).^[2][3]
• Căsătorie neînregistrată - Elena Shevchenko (aproximativ 3 ani).^[3]
• Căsătorie neînregistrată - Carolina Popova.^[3]
  • fiica - Alisa (născută pe 15 septembrie 2003).
• Căsătorie neînregistrată - Svetlana Kuznetsova

Andrei Krasko

* 1957: Ion Olteanu, cunoscut ca Nuțu Olteanu, este un chitarist român, fondator al celebrului grup rock Iris, în anul 1976, alături de Emil „Brando“ Lechințeanu și Nelu Dumitrescu. Iris a debutat oficial în februarie 1977, la „Clubul de la ora 7“ din București, în formulă de trio, cu Nuțu Olteanu la chitară și voce. Practic el este și primul vocalist al grupului Iris, timp de aproximativ un an, din 1978, formației alăturându-se soliști vocali precum Nelu Jecan sau Lucian Chivu, iar mai apoi, din 1980, Cristi Minculescu.

În perioada 1980-1981, ia o pauză cu Iris și pleacă la grupul Roșu și Negru, condus de Liviu Tudan. Lui Nuțu i se alătură la Roșu și Negru și bateristul Nelu Dumitrescu. Ambii revin la Iris spre sfârșitul lui 1981. Nuțu Olteanu înregistrează cu Iris mai multe piese în studiorile TVR și Radio România, dar și celebrul album de debut al formației, lansat la Electrecord în 1984. Pe acest disc, Nuțu formează un redutabil cuplu chitaristic alături de Florin Ochescu.

La începutul lui 1986, părăsește Iris-ul împreună cu basistul Marty Popescu și cu solistul Dan Bittman și toți trei reformează Holograf. La Holograf Nuțu îl înlocuiește pe Mihai Pocorschi, retras din cauza hepatitei. Cu Holograf, Nuțu Olteanu înregistrează trei materiale discografice, printre cele mai bine vândute în anii `80 de un grup rock autohton: LP-urile „Holograf 2” (1987), „Holograf III” (1988) și EP-ul „Holograf IV” (1989).

La începutul anilor `90 emigrează în Suedia și fondează Ioan Olteanu Band, cu care revine în România pentru a concerta la festivalul Rock '92 (septembrie 1992).Apare alături de grupul LedBoots (Suedia). Pe 17 octombrie 1997 este prezent la Sala Polivalentă, la concertul aniversar Iris - 20 de ani, pe scenă fiind refăcută prima formulă Iris, alături de Emil Lechințeanu și Nelu Dumitrescu.

În 2003, colaborează cu fosta sa trupă Holograf, la albumul „Pur și simplu”, iar în perioada 2003-2004 însoțește turneul național al trupei Holograf, de promovare a acestui material discografic. Continuă colaborarea cu Holograf, revenind în țară și participând în 31 martie 2009 la concertul „Primăvara începe cu tine”, cu ocazia căruia Holograf lansează un „best of”. În toamnă, concertează cu Holograf pe scena festivalului „Cerbul de Aur” de la Brașov. De asemenea, se alătură grupurilor suedeze Bejerstrand și Sabbtail. După o perioadă în care a cântat împreună cu Cristi Minculescu într-un super grup (2013-2015), în anul 2017 revine în Iris (după plecarea lui Cristi Minculescu, Valter Popa și Doru Borobeică) și participă la realizarea albumului Lumea toată e un circ, apărut în octombrie 2018.

Ion Olteanu s-a născut pe 10 august 1957, în București. Mai cunoscut sub diminutivul de „Nuțu” Olteanu, el s-a apucat de cântat la chitară de la o vârstă fragedă.

În primăvara anului 1976, împreună cu fostul său coleg de bancă de la Școala Generală 189 din cartierul Berceni^[1], Emil Brando Lechințeanu (bas), și cu Ion „Nelu” Dumitrescu (tobe), Nuțu Olteanu începe să repete, în fiecare după-amiază între orele 15:00 și 22:00, la fabrica de mezeluri Popești-Leordeni. Are loc debutul pe scenă, la Casa de Cultură din București, în „Clubul de la ora 7” al lui Aurel Gherghel.^[2]

În 1977, Nuțu Olteanu, Emil Lechințeanu și Nelu Dumitrescu dau trupei numele IRIS. Tot în acest an are loc prima apariție pe o scenă mare, la Sala Polivalentă din București, într-un concert în care numele „grele” erau Roșu și Negru, F.F.N. și Sfinx.^[2]

În 1978 se înregistrează prima apariție discografică a trupei, pe compilația Formații de muzică pop 3, cu piesa lui Emil Lechințeanu - „Corabia cu pânze”, avându-l ca vocalist pe Nelu Jecan. Emil Lechințeanu părăsește formația, iar trupa trece apoi prin numeroase schimbări de componență, lucru obișnuit în acea perioadă.^[2] Printre numele notabile care se perindă prin trupă s-au aflat Sorin Chifiriuc și Cristi Minculescu.

În 1980, Nuțu Olteanu părăsește trupa și se alătură formației Roșu și Negru, trupa lui Liviu Tudan fiind una dintre cele mai de succes formații în acel moment^[3]. Nuțu este înlocuit la IRIS pentru o scurtă perioadă de timp de Clement Iordănescu, apoi de Adrian „Adi” Ilie, venit de la trupa Domino. Pe blogul său, Adi Ilie consideră plecarea lui Nuțu Olteanu de la IRIS drept „o trădare”^[4]. Mai mult, deoarece după o lună și Nelu Dumitrescu pleacă la Roșu și Negru, Adrian Ilie susține că cel care l-a chemat acolo este chiar Nuțu Olteanu: „Dupa o lună, a plecat și Nelu la Roșu și Negru, ispitit de Ion Olteanu”.

În 1982, după un concert susținut de Balul Bobocilor la Arhitectură, Nelu și Nuțu revin la IRIS, împreună cu Mihai „Marti” Popescu (Domino). Adrian Ilie susține pe blogul său: „Atunci, într-o pauză, au venit la mine Ion Olteanu, Marti Popescu (Dumnezeu să-l ierte) și Nelu Dumitrescu. Încercau să mă convingă să îi pot coopta în trupa IRIS. Era ceva penibil și simțeam că parcă nu aveam dreptul să nu-i primesc pe Olteanu și Dumitrescu. Ei făcuseră trupa.”^[4]

Începe colaborarea cu Cenaclul Flacăra condus de Adrian Păunescu, dar formula Cristi Minculescu – Adi Ilie – Marti Popescu – Nuțu Olteanu - Nelu Dumitrescu, considerată formula de aur IRIS, nu avea să dureze prea mult, primii doi plecând pentru a forma Voltaj (împreună cu Dan Cimpoeru, Nikki Dinescu și Rad Horațiu).^[3]

Pe lângă Nelu Dumitrescu și Marti Popescu, Nuțu Olteanu devine coleg de trupă cu chitaristul Dan Bădulescu și cu vocalista Sanda Lăcătușu, aduși să-i înlocuiască pe Adi Ilie și Cristi Minculescu. Nici această formulă nu rezistă mult, pentru că Minculescu va reveni la IRIS împreună cu chitaristul Florin Ochescu. În această formulă, Cristi Minculescu - Nuțu Olteanu - Florin Ochescu - Marti Popescu - Nelu Dumitrescu, IRIS lansează în 1984 primul lor LP, intitulat „Iris”, la casa de discuri Electrecord.

În perioada următoare se produce plecarea lui Ochescu și din nou a lui Cristi Minculescu, atras de Cenaclul Fla­că­ra și de trupa Totuși. După câteva luni de pauză, Nuțu, Nelu și Marti îl con­ving pe Adrian Ilie să revină la IRIS. Mai era nevoie și de un solist vocal: acesta va fi Dan Bittman, pe atunci student.^[5] În articolul „Iris Aeterna trădare”, Adrian Ilie susține că el este cel care l-a adus pe Dan Bittman la IRIS.^[6] Inițial, Iris inregistreaza 3 melodii alaturi de Dan Bittman, iar O viata de om incepe sa fie difuzata sub numele Iris, inregistrarea fiind sub numele Incognito.

Urmează dese schimbări de componență ale trupei, Nuțu Olteanu și Nelu Dumitrescu rămânând singurele prezențe constante. Marti Popescu părăsește IRIS pentru Holograf, fiind înlocuit de Doru Borobeică. Apoi Adrian Ilie, care își depusese actele pentru emigrare în S.U.A., este înlocuit cu Bogdan Stănescu, care nu stă nici el prea mult, în locul lui sosind Mihai Alexandru. Imediat după aceea Bittman pleacă la Holograf, iar Cristi Minculescu revine ca solist vocal.

În 1986, Nuțu Olteanu decide să părăsească definitiv IRIS, înlocuindu-l la Holograf pe Mihai Pocorschi, care se îmbolnăvise de hepatită. Aici, alături de Dan Bittman (voce), Tino Furtună (claviaturi), Marti Popescu (bas) și Edi Petroșel (tobe), Nuțu înregistrează albumul „Holograf 2”, care va apărea la Electrecord în 1987. Curând după aceea, Marti Popescu este înlocuit de Iulian „Mugurel” Vrabete și formula trupei va rămâne neschimbată pentru următorii câțiva ani.

În 1988, formația lansează albumul „Holograf III”, care se vinde în peste 200.000 de copii, devenind probabil cel mai mare succes al anilor '80 din țară.^[7] Holograf a reușit să concerteze de câteva ori și în străinatate, însă doar în state socialiste (Bulgaria, URSS, Germania Democrată, Polonia, Coreea de Nord) și doar cu ocazii oficiale. Formația întreprinde turnee în țară și cântă verile la Costinești. Continuă și lucrul în studio, iar maxi-single-ul „Holograf 4” apare în toamna anului 1989, cu același Nuțu Olteanu la chitară.

La începutul anului 1990, Holograf întreprinde primele deplasări în Vest. Formația participă la festivalul „Printemps de Bourges” din Franța și imprimă în Anglia albumul „World Full of Lies”. Este momentul în care Nuțu Olteanu părăsește Holograf și se stabilește în Suedia, fiind înlocuit cu Florin Ochescu.

După perioada de acomodare în noua sa țară, Nuțu își formează propria trupă, Ion Olteanu Band, cu care va reveni în România pentru un recital în cadrul festivalului „Rock '92”. Din trupa sa mai faceau parte Petus Kukulski (pian, voce), Kjell Allinger (orgă), Ken Sundberg (bas, voce) și Christer Karlsson (tobe).

În anii '90, Nuțu Olteanu cântă cu trupa suedeză LedBoots, alături de Christopher Shooroi (chitară, voce), Ken Sundberg (bas, voce), Anders Diephuis (tobe), și vine apoi din nou în România, de data aceasta pentru concertul aniversar „IRIS - 20 de ani”, desfășurat în 1997 la Sala Polivalentă din București. Nuțu a cântat la chitară și cu vocea pe piesa „Lumina zilei”, alături de Sorin Chifiriuc.

În 2003, Holograf lansează albumul „Pur și simplu”, unul din cele mai bine vândute albume românești, iar Nuțu Olteanu este invitat să participe la turneul național de promovare a acestuia. Chitara lui Nuțu se poate auzi și pe CD, pe a cincea piesă, „Înger de-aș fi”.^[8][9]

Pe 31 martie 2009, Nuțu Olteanu e invitat de Holograf să participe la concertul de lansare a ultimului lor album, „Primăvara începe cu tine”.

Actualmente, Ion Olteanu este membru a două trupe suedeze: Bejerstrand și Sabbtail. Bejerstrand, înființată de veteranul Ulf Bejerstrand la Kalmar, în 1977, este o trupă de rock clasic, iar componența din 2009 este următoarea: Ulf Bejerstrand (voce), Ion Olteanu (chitară, voce), Mattias Mueller (chitară, voce), Björne Brzokoupil (bas, voce) și Pelle Berglund (tobe).^[10] Sabbtail, trupă de Melodic Heavy / doom metal formată în 1996 de Jan Bingegård și Jan Lund, este o trupă prin care s-au perindat și câteva nume notabile ale scenei rock suedeze: Fredrik Åkesson, chitarist între 2005−2007 la Arch Enemy, Mats Levén, fost clăpar la Yngwie J. Malmsteen, Abstrakt Algebra și Therion, sau Niclas Granath, fost membru al trupei Destiny. Componența actuală a Sabbtail este: Kent Ploog (voce), Ion Olteanu (chitară, voce), Jan Bingegård (chitară), Jan Lund (bas) și Fredrik Frykman (tobe). În acest moment Sabbtail se pregătește să scoată pe piață discul „Noi nYr”, pentru care trupa a terminat înregistrările la studioul Boo-studios^[11]. Albumul este produs de Robert Wellerfors și ilustrat de graficianul Mattias Norén.

În anul 2013 Nuțu Olteanu formează împreună Cristi Minculescu, fostul său coleg de la Iris, proiectul Cristi Minculescu & Nuțu Olteanu Super Grup. Din proiect mai fac parte Ken Sundberg (bas) și Anders Diephuis (tobe). În această formulă au loc concerte și apariții TV și sunt înregistrate trei piese: „Vom veni (Ne-am întors)”, „Nopți de vis” și „Strada ta (de vară)”. Cei doi muzicieni renunță la proiect în 2015, când Minculescu revine la Iris.

La sfârșitul lunii august 2017, după scindarea grupului Iris, Nuțu Olteanu se alătură Iris-ului condus de cofondatorul Nelu Dumitrescu, participând la înregistrările de studio și la concertele importante.^[12] În calitate de membru Iris, participă la concertul aniversar Iris 40 de ani (Berăria H, București, 27 octombrie 2017) și la concertul de lansare al albumului Lumea toată e un circ (Hard Rock Cafe, București, 23 octombrie 2018).^[13] Își aduce aportul pe albumul Lumea toată e un circ ca instrumentist și compozitor.

Ion (Nuțu) Olteanu

Nuțu Olteanu cântând cu Holograf în 1990. Secvență din videoclipul „Te voi iubi”.

* 1958: Adrian Anghel (n. 10 august 1958) este un senator român, ales în 2012.

·         1959: S-a nascut Rosanna Arquette, actriță americană. Rosanna Lauren Arquette (n. 10 august 1959, New York) este o actriță americană. Ea este cea mai în vârstă dintre cei copii din familie. Bunicul ei a fost un actor comic, iar tatăl actor, a întemeiat grupa satirică Committee. La vârsta de 15 Rosanna a început să cutreiere SUA cu autostopul, iar la 17 ani a jucat roluri mai mici în filme TV. A început să aibă succes între anii 1980 – 1990, când poate fi văzută jucând frecvent roluri neconenționale, excentrice în filme numeroase. Este căsătorită cu John Sidel, cu care are o fiică.

·         1960: S-a nascut Antonio Banderas, cântareţ şi actor spaniol, supranumit “latino  lover” sau “noul Rudolph Valentino” ; (“Evita”, “Masca lui Zorro”, “Desperado”). José Antonio Domínguez Banderas (n 10 august 1960), cunoscut mai mult ca Antonio Banderas, este un actor, regizor, producător, cântăreț și dansator și cântăreț spaniol, care a jucat în filme foarte cunoscute precum Assassins, Evita, Interviu cu un vampir, Philadelphia, Masca lui Zorro și seria Shrek.

Antonio Banderas

Banderas în mai 2010

·         1962: Horia Gârbea (n. 10 august 1962, București) este un autor de cărți științifice, inginer constructor, poet, scriitor român, membru al Uniunii Scriitorilor din România.
Horia Gârbea s-a născut la 10 august 1962 în București. Este doctor în inginerie din 1999, cu o teză din domeniul fiabilității construcțiilor, cadru didactic la Facultatea de Îmbunătățiri Funciare și Ingineria Mediului din București din 1987. A publicat 8 volume cu caracter științific și didactic. În domeniul literar, a debutat în 1982 cu poezie. A fost membru al cenaclului Universitas, condus de criticul Mircea Martin. Din 2000 a fost secretar al sectiei de dramaturgie a Asociației Scriitorilor București. Apoi, din noiembrie 2003, secretar al Asociației Scriitorilor București, ales președinte al ASB în 2005. Membru al Comitetului director al Uniunii Scriitorilor din 2005. Președinte al Filialei București-Poezie a Uniuniunii Scriitorilor din 2015, ales în 2018 pentru încă un mandat de 5 ani. A fost vicepreședintele Institutului Cultural Român (2012-2013). Director al Teatrului DRamaturgilor Români din București, din 2017.

După revoluția din 1989 a avut o activitate intensă de publicist și autor de literatură. A publicat poezie, proză, teatru, critică literară si teatrală, eseuri, în total 12 piese reprezentate în țară precum și în Anglia și Franța. A tradus în română și a adaptat pentru scenă 16 piese de Jacques Copi, Pierre Corneille, S.I.Witkiewicz, Fernando Arrabal, A.P.Cehov, N. Machiavelli, Dario Fo, Tennessee Williams, Marivaux etc. A publicat 23 de volume de literatură, obâinând numeroase premii literare. Romanul Căderea Bastiliei a fost distins cu trei premii naționale în 1998. A susținut și susține rubrici permanente în reviste literare naționale (Luceafărul, Cuvântul, Ziarul financiar, Săptămîna financiară etc.), și la publicații teatrale ca Scena, Drama. A fost titularul rubricii săptămînale de bridge din Ziarul financiar din 2003 pînă în 2008. A publicat numeroase alte articole. A prezentat cîteva sute de volume de literatură contemporană în articole, unele grupate ulterior în trei volume. După 2010 face parte din echipa coordonată de George Volceanov pentru retraducerea integrală a operei lui Shakespeare. A tradus 12 piese de William Shakespeare, dintre care patru în colaborare, și numeroase sonete ale acestuia. Între piesele traduse: Vis de-o noapte-n miezul verii, Negustorul din Veneția, Richard al III-lea, Macbeth. A mai tradus piese de Corneille, Marivaux, Eduardo de Fillipo, Dario Fo etc.

În 1998 a început să realizeze scenarii de filme si show-uri pentru televiziune la Pro TV, apoi la Prima TV, Național TV etc. A reprezentat România la festivaluri internaționale de literatura si teatru. A realizat doua cicluri de emisiuni la TVR Cultural (2002-2004). A fost dramaturgul Teatrului „Toma Caragiu” din Ploiești și a reprezentat România la festivaluri internaționale de literatură.

Volume publicate:

• 1993 Doamna Bovary sînt ceilalți, teatru - Editura Phoenix
• 1993 Mephisto, texte pentru teatru - Ed. Phoenix
• 1996 Text biografic, poezie - Ed.Pantheon
• 1996 Proba cu martori, poezie - Cartea Românească și ASB
• 1997 Misterele Bucureștilor, proză scurtă - Cartea Românească
• 1998 Căderea Bastiliei, roman - Editura Allfa (ed. a II-a Ed. Corint, ed a III-a eLiteratura, 2016)
• 1998 Cine l-a ucis pe Marx?, text pentru teatru Biblioteca București editata de Asociația Scriitorilor București și Editura Eminescu
• 1999 Decembrie, în direct, teatru, Editura All
• 2001 Cine l-a ucis pe Marx?, teatru, Editura Vinea
• 2001 Enigme în orașul nostru, proză scurtă, Ed.Fundatiei Pro
• 2002 Rață cu portocale, publicistică, Ed.Premier
• 2003 Vacanță în infern, critică, Ed. Carte de Suflet
• 2003 Creșterea iguanelor de casă, poezie, Ed. Vinea
• 2003 Vacanță în infern , critică, vol II – Editura Muzeului Literaturii.
• 2004 Hotel Cervantes, teatru, Uniunea Scriitorilor din România
• 2004 Drumul spre Nghe An, jurnalistică, Editura Muzeului Literaturii Române
• 2005 Arte parțiale, critică, Editura Muzeului Literaturii Române și ASB
• 2005 Bridge în 41 de povestiri vesele, proză scurtă, Ed. Tritonic.
• 2006 Crime la Elsinore, roman - Ed. Cartea Românească (ed. a II-a eLiteratura 2016) ^[1]
• 2007 Divorț în direct teatru - Ed. Palimpsest.
• 2008 Trecute vieți de fanți și de birlici - Viața și, uneori, opera personajelor - Ed. Cartea Românească.^[2] (Ed. a II-a adăugită, eLiteratura 2014)
• 2010 Fratele mai deștept al lui Kalasnikov - Ed. Limes^[3]
• 2010 Azerbaijan - The Living Flame (bilingv, versiune engleză de Elena Nistor)- Ed. Top Forum
• 2011 Pantera sus, pe clavecin, poezie, Ed. Tracus Arte^[4]
• 2012 Trecutul e o sărbătoare, poezie - Ed. Tracus Arte
• 2016 Cântelele lui Huppy, poezie pentru copii - Ed. Neuma
• 2016 Uimitoarele aventuri ale lui Făt-Frumos din Lună, roman, Ed. Neuma
• 2017 Celălalt țărm, poezie, Ed. Neuma
• 2018 Poeme cu înger, poezie, Ed. Neuma

·         1967: Claudius Mihail Zaharia, politician român
* 1968: Lene Rantala (n. 10 august 1968, în Gladsaxe) este o fostă handbalistădaneză care, până în 2014, a jucat pentru clubul norvegian Larvik HK pe postul de portar. În trecut, ea a mai evoluat pentru cluburile daneze și norvegiene FIF Håndbold, Brabrand IF Håndbold, Toten HK și IK Junkeren.
* 1968: Tsuyoshi Kitazawa (n. 10 august 1968) este un fost fotbalist japonez.

·         1969: Ioana Drăgan, prozatoare româncă

·         1971: Roy Maurice Keane (n. 10 august 1971 în Cork, Irlanda) este un fost jucător și actual antrenor irlandez de fotbal. Ultima dată a antrenat echipa engleză Sunderland A.F.C..
* 1972: Mihail Vakulovski (n. 10 august 1972, Chișinău) este un autor, blogger, dramaturg, eseist, poet, om de cultură, romancier, scriitor și traducător român contemporan, originar din Basarabia, dar care trăiește și activează în România. Este fratele mai mare al lui Alexandru Vakulovski. Cei doi sunt fondatorii și parte a redactorilor redacției uneia dintre primele publicații culturale on-line de limbă română, revista Tiuk! (k-avem kef)

·         1973: Ioan Viorel Ganea (n. 10 august 1973,^[2] Făgăraș, România) este un fost fotbalist român, în prezent antrenor la ACS Poli Timișoara, și care a jucat în echipa națională de fotbal a României, alături de care a participat la EURO 2000.

·         1973: Javier Adelmar Zanetti (născut 10 august 1973, Buenos Aires) este un fost fotbalist argentinian care juca pe postul de fundaș dreapta saumijlocaș defensiv. Cea mai mare parte a carierei sale Zanetti și-a petrecut-o la clubul italian din Serie A Inter Milano, unde a jucat 19 ani între 1995 și 2014, fiind și căpitanul echipei din 1999, fapt pentru care și-a căpătat porecla "Il Capitano" (Căpitanul). Javier Zanetti deține recordul de afi cel mai selecționat jucător din istoria naționalei de fotbal a Argentinei. În componența ei el și-a reprezentat țara la Jocurile Olimpice din 1996 și la două Campionate Mondiale de Fotbal și la cinci ediții Copa América.
* 1973: Daijiro Takakuwa (n. 10 august 1973) este un fost fotbalist japonez.

·         1975: Árpád-András Antal, politician roman
* 1975: İlhan Mansız (n. 10 august 1975) este un fost fotbalist turc.

·         1977: Sergiu Marian Radu (n. 10 august 1977) este un jucător român de fotbalretras din activitate. A evoluat pe postul de atacant.

·         1978 - S-a născut scriitorul şi medicul german Alfred Döblin, cel care a impulsionat considerabil romanul german din secolul XX, ca şi curentul literar expresionist. Romanul său, “Berlin Alexanderplatz”, este considerat prototipul romanului modern al marilor oraşe (m.26.06.1957).
* 1980: Ion Sula (n. 10 august 1980, Costești, Ialoveni) este actualul Ministru al Agriculturii și Industriei Alimentare al Republicii Moldova. A fost numit în funcție pe 18 februarie 2015,^[2] succedându-l pe Vasile Bumacov (2011-2015).
* 1980: Stuart Alexander "Stu" Bannett (n. 10 august 1980, Manchester, Anglia) este un wrestler britanic care este popular pentru perioada petrecuta in WWE sub numele de Wade Barret,Bad News Barret sau King Barret.Pe data de 6 mai 2016,WWE a anuntat rezilierea contractului sau 
* 1982: Shaun Murphy (n. 10 august 1982,^[2] Harlow, Regatul Unit^[3]) este un jucător englez de snooker.

În 2005 a ajuns în finala campionatului mondial de snooker, întâlnindu-l pe Matthew Stevens și câstigând cu scorul de 18 - 16. A realizat breakul maxim de cinci ori. Cea mai bună clasare din carieră este locul 3 mondial.

În 2016, la calificările pentru turneul European Masters de la București a realizat breakul maxim de 147 de puncte.

* 1986: Kazuma Watanabe (n. 10 august 1986) este un fotbalist japonez.

* 1987: Mihai Roșca (n. 10 august 1987, Baia Mare) este un jucător român de rugby.

* 1988: Stef Nijland (n. 10 august 1988, Hoogezand, Olanda) este un fotbalist aflat sub contract cu Zwolle.

* 1989: Ben Sahar (în ebraică: בן סהר; n. 10 august 1989, Holon, Israel) este un fotbalist israelian cu contract la Chelsea, în prezent împrumutat de De Graafschap. Este de origine polonezo-evreiască și deține pașaport polonez.

* 1992: Sun Yujie (în chineză: 孙玉洁 Sūn Yùjié) (n. 10 august 1992, Liaoning) este o scrimeră chinezoaică specializată pe spadă.

* 1992: Xu Anqi (în chineză: 许安琪 Xǔ Ānqí) (n. 23 ianuarie 1992, Jiangsu) este o scrimeră chinezoaică specializată pe spadă.

* 1994: Bernardo Mota Veiga de Carvalho e Silva (n. 10 august 1994, Lisabona, Portugalia) este un fotbalist portughez. Joacă ca mijlocaș ofensiv la Manchester City în Premier League din Anglia

Decese

·         258: Moare sfantul arhidiacon Lavrentie (in latină:  Laurentius, n.cca  225), unul din cei șapte diaconi din Roma, care au slujit sub Papa Sixtus al II-lea si care au fost martirizați, în timpul persecuției împăratului Valerian în 258. Fluviul  canadian St. Lawrence a fost numit  în onoarea lui de  exploratorul francez Jacques Cartier, care a navigat pentru prima dată intr-o zi  10 august,de Sfântul Laurențiu. Ploaia de meteoriți  Perseidele care se observă pe cerul de vară în jurul zilei de 12 august, poarta de asemenea denumirea de   „Lacrimile Sfantului  Laurentiu”. Este celebrat de catolici si ortodocsi pe 10 august.
* 1535: Ippolito de' Medici (n. 1511 – d. 10 august 1535) a fost singurul fiu (nelegitim) al lui Giuliano de' Medici.

Ippolito s-a născut în Urbino. Tatăl său a murit când el avea doar cinci ani (1516) și a fost, ulterior, crescut de unchiul său, Papa Leon al X-leasi de verișorul său, Giulio.

Când Giulio a fost ales Papa Clement al VII-lea, Ippolito a condus Florența. După asediul din Florența (1529 - 1530) Clement l-a favorizat pe Alessandro, nepotul său nelegitim, și l-a făcut pe Ippolito primul Arhiepiscop de Avignon apoi l-a coborât la rangul de Cardinal (1529), trimițându-l ca delegat papal în Ungaria, unde și-a arătat talentul său pentru militărie.

A avut o legătură amoroasă cu Giulia Gonzaga, Contesa de Fondi. A iubit-o pe Caterina de' Medici însă nu s-au căsătorit niciodată. Atunci când a fost trimis în Ungaria, cei doi nu au avut permisiunea să se vadă. Unele teorii sugerează că Papa Clement l-a făcut Cardinal pentru a-i păstra pe cei doi iubiți departe unul de altul.

În 1535, a acționat ca Ambasador al Florenței pentru Împăratul Carol al V-lea. Ippolito a murit de malarie la Itri, în sudul Lazioului, deși au existat zvonuri că acesta a fost otrăvit de Alessandro.

Ippolito de' Medici

Portretul lui Ippolito de' Medici de Titian.

* 1536: Francisc al III-lea (franceză François III; 28 februarie 1518 – 10 august1536) a fost Duce de Bretania și Delfin de Viennois ca primul fiu și moștenitor al regelui Francisc I al Franței și a reginei Claude a Franței. Încoronat Duce de Bretania după unirea ducatului de Bretania cu Franța, în 1532, Francisc moare prematur în 1536. Cauza morții premature a fost obiect de controverse, contemporanii spuneau că a fost otrăvit din ordinul Împăratului Carol Quintul, adversarul principal al politicii franceze în Europa.

Francisc copil, pictat de François Clouet.

La 28 februarie 1518 Claude a Franței, ducesă de Bretania și regină a Franței dă naștere primului copil. Numit Francisc, ca și tatăl său, primește titlul de delfin al Franței ca urmaș la tronul Franței. În 1518 în cadrul tratatului de la Londra se aranjează căsătoria lui(nou născut) cu Maria(care avea doi ani), fiica luiHenric al VIII-lea al Angliei și a lui Catherine de Aragon. Este botezat la Amboise în 25 aprilie 1519, iar Leonardo da Vinci este chemat să proiecteze decorurile. Între timp, Francisc I, învins în bătălia de la Pavia, este luat ostatic de Împăratul Carol Quintul, inițial la Alcázar la Madrid. Pentru a se putea întoarce în Franța, Francisc I semnează Tratatul de la Madrid 1526, iar Carol Quintul îi cere ostateci cei cei doi fii: Francisc, delfinul și fratele său mai mic Henric. Francisc I este de acord, iar schimbul are loc la granița dintre Spania și Franța. Orfani de mamă, care murise cu un an înainte, vor fi prizonieri timp de patru ani 1526-1530, ținuți aproape ca niște prizonieri comuni în întuneric și izolament. Cei doi copii, unul de opt, iar celălalt de trei ani(când au fost luați ostateci), au rămas marcați pe viață de perioada petrecută ca prizonieri. Gusturile sumbre, solitare, preferința pentru culoarea neagră(ca și spaniolii), pasiunea pentru lectură, au fost atribuite perioadei petrecute ca ostatic la Madrid.

Moștenitor al Ducatului de Bretania, la moartea mamei sale în 1524, inițial îi este contestat titlul. Într-un final ca urmare a presiunilor exercitate de Francisc I, în 1532 are loc tratatul de unire a Bretaniei cu Franța. Este încoronat Duce de Bretania la Rennes în 14 august 1532. Nu a guvernat niciodată ducatul. La șaptesprezece ani a avut prima și ultima amantă domnișoara de l'Estrange.

După o partidă cu mingea jucată cu secretarul său, contele Montecoccoli Sebastiano , bea un pahar cu apă rece și face pneumonie, iar după câteva zile, 10 august 1536, la optsprezece ani moare. Medicii care au executat autopsia au declarat moartea din cauze naturale, dar opinia publică nu a acceptat și se credea că fusese otrăvit. Vinovatul este găsit propriu în contele Montecoccoli, adică persoana care-i dădu-se de băut delfinului. În urma torturii acesta mărturisește delictul și un proces public îl condamnă la moarte prin sfârtecare, pedeapsa aplicată regicizilor. Execuția are loc la Lyon, în prezența regelui și a curții regale, iar câte un sfert din trupul său este atârnat la fiecare din cele patru porți ale orașului. Astfel Henric devine delfin al Franței și va fi viitorul Henric al II-lea. Moartea lui Francisc a fost unul din evenimentele cele mai întunecate petrecute la curtea lui Francisc I. În acele vremuri unii presupuneau că fusese ucis din ordinul lui Carol Quintul, alții i-au atribuit vina luiCaterina de Medici care voia să-l îndepărteze pentru al urca pe tron pe soțul său, Henric. Dar cea mai plauzibilă rămâne teoria unei pleurezii contractate în timpul captivității în Spania.

Francisc al III-lea

Delfin de Viennois

Francisc al Franței, portret de Corneille de Lyon

* 1659: Frederic al III-lea de Holstein-Gottorp (22 decembrie 1597 – 10 august 1659) a fost Duce de Holstein-Gottorp.

Gravură reprezentând pe Ducele Frederic al III-lea de Holstein-Gottorp

A fost fiul cel mare al Ducelui Johann Adolf de Holstein-Gottorp și a Prințesei Augusta a Danemarcei. Mama lui a fost fiica regelui Frederic al II-lea al Danemarcei.

A avut planuri ambițioase în ceea ce privește dezvoltarea comerțului maritim. În acest scop, în 1621 el a fondat Friedrichstadt, după ce Christian al IV-lea al Danemarcei a fondat în 1617 orașul Glückstadt.

La 21 februarie 1630, la Dresda, s-a căsătorit cu Prințesa Maria Elisabeta a Saxoniei, fiica Electorului Johann Georg I al Saxoniei și a Magdalene Sibylle a Prusiei. Ei au avut următorii copii:

1. Sofie Auguste (5 decembrie 1630 – 12 decembrie 1680), căsătorită la 16 septembrie 1649 cu Johann al VI-lea, Prinț de Anhalt-Zerbst. Mama lui Johann Ludwig I, Prinț de Anhalt-Dornburg, bunica lui Christian August, Prinț de Anhalt-Zerbst, și străbunica țarinei Ecaterina a II-a Rusiei.
2. Magdalene Sibylle (24 noiembrie 1631 – 22 septembrie 1719), căsătorită la 28 noiembrie 1654 cu Gustav Adolph, Duce de Mecklenburg-Güstrow. Mama reginei Danemarcei, Louise de Mecklenburg-Güstrow.
3. Johann Adolf (29 septembrie 1632 – 19 noiembrie 1633).
4. Marie Elisabeth (6 iunie 1634 – 17 iunie 1665), căsătorită la 24 noiembrie 1650 cu Ludovic al VI-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt.
5. Friedrich (17 iulie 1635 – 12 august 1654).
6. Hedwig Eleonore (23 octombrie 1636 – 24 noiembrie 1715), căsătorită la 24 octombrie 1654 cu regele Carol al X-lea al Suediei.
7. Adolf August (1 septembrie 1637 – 20 noiembrie 1637).
8. Johann Georg (8 august 1638 – 25 noiembrie 1655).
9. Anna Dorothea (13 februarie 1640 – 13 mai 1713).
10. Christian Albert, Duce de Holstein-Gottorp (3 februarie 1641 – 6 ianuarie 1695).
11. Gustav Ulrich (16 martie 1642 – 23 octombrie 1642).
12. Christine Sabine (11 iulie 1643 – 20 martie 1644).
13. August Friedrich (6 mai 1646 – 2 octombrie 1705), Prinț-Regent de Eutin și Prinț-Episcop de Lübeck; căsătorit la 21 iunie 1676 cu Christine de Saxa-Weissenfels (fiica lui Augustus, Duce de Saxa-Weissenfels și a primei lui soții, Anna Maria de Mecklenburg-Schwerin). Fără copii.
14. Adolf (24 august 1647 – 27 decembrie 1647).
15. Elisabeth Sofie (24 august 1647 – 16 noiembrie 1647), geamănă cu Adolf.
16. Auguste Marie (6 februarie 1649 – 25 aprilie 1728), căsătorită la 15 mai 1670 cu Frederic al VII-lea, Margraf de Baden-Durlach.

Frederic al III-lea, Duce de Holstein-Gottorp

latină Fridericus, Hæres Norwegiæ, Dux Slesvici, Holsatiæ, Stormariæ, et Dithmarsiæ...

* 1706: Feodor Alexeievici Golovin (n. 1650 – d. 10 august 1706) a fost cancelarul Rusiei sub țarul Petru cel Mare.

·         1759: A murit  Regele Ferdinand al VI-lea al Spaniei; (n. 23.09.1713). Ferdinand al  VI- lea a fost rege al Spaniei din 1746 până la moartea sa. Era al patrulea fiu al regelui Filip al V-lea al Spaniei, fondatorul Casei de Bourbon din Spania și a primei lui soții, Maria Louisa de Savoia. A intreprins o serie de reformele financiare și militare complete, in urma carora au reînviat comerțul si  industria. A dispus construirea de canale, a  favorizat dezvoltarea artelor si a stiintei,  aintemeiat mai multe universități și fondeaza Academia Regală de Arte Frumoase din San Fernando. În ciuda unor  cheltuieli uriase, a lasat visteria Spaniei plina.

Ferdinand VI

Rege al Spaniei

·         1802: Franz Ulrich Maria Theodor Aepinus (n. 13 decembrie 1724 la Rostock - d. 10 august 1802 la Sankt Petersburg) a fost un astronom, matematician, fizician și filozof german. Este cunoscut mai ales pentru cercetările sale teoretice și experimentale în domeniul electricității, magnetismului și opticii. Lucrarea sa cea mai valoroasă, intitulată Tentamen Theoriae Electricitatis et Magnetismi, publicată la Sankt Petersburg în 1759, a fost prima încercare reușită de a trata acest subiect pe baze matematice și prin care a intuit esența fenomenelor magnetice înaintea lui Ørsted.

A construit primul electrofor și primul condensator electric. De asemenea, a perfecționat microscopul și a descoperit piroelectricitateaturmalinei.

Ca matematician, s-a ocupat cu stabilirea regulii semnelor în problema rezolvării ecuațiilor.

În 1755, a fost numit director al Observatorului Astronomic din Berlin, iar doi ani mai târziu a devenit membru al Academiei Ruse de Științe, iar în 1761 al Academiei Regale Suedeze de Științe.

* 1825: Marea Ducesă Alexandra Nicolaevna a Rusiei (n. 24 iunie 1825 – d. 10 august 1844), a fost al patrulea copil și fiica cea mică din șapte copii ai Țarului Nicolae I al Rusiei și a soției lui, Prințesa Charlotte a Prusiei. A fost numită după mătușa sa paternă, Marea Ducesă Alexandra Pavlovna, însă în familie i se spunea „Adini”.

Alexandra era copilul favorit al lui Nicolae; potrivit memoriilor surorii sale, Olga, Nicolae susținea că ea este singurul dintre copiii lui care au moștenit „aspectul prusac al mamei sale”. De asemenea, se spunea că Alexandra semăna foarte bine cu bunica sa, regina Louise a Prusiei. Nicolae vorbea afectuos despre Adini ca „...o mică fetiță foarte dulce”.

Marea Ducesă Alexandra a Rusiei

Alexandra a fost celebră în societatea din Sankt Petersburgatât pentru frumusețea ei cât și a personalității ei. A fost muzicianul familiei sale; a fost suficient de talentată ca să beneficieze de lecții date de celebra soprana Henriette Sontag.

La 28 ianuarie 1844, Alexandra s-a căsătorit cu Prințul Frederic Wilhelm de Hesse la St.Petersburg. Soțul ei era singurul fiu al Prințului William de Hesse și al Prințesei Louise Charlotte a Danemarcei. „Fritz”, așa cum era cunoscut în familie, a venit la St.Petersburg ca un potențial mire pentru Marea Ducesă Olga însă s-a îndrăgostit de Adini. Cu toate că Olga era fiica mai mare și de asemenea ea îl găsea pe Fritz a fi un tânăr frumos, a stat deoparte în favoarea surorii sale. Împăratul și împărăteasa și-au dat permisiunea ca Alexandra și Fritz să se căsătorească.

Cu puțină vreme înainte de nuntă s-a îmbolnăvit grav de tuberculoză. După nuntă cuplul a rămas la Sankt Petersburg din cauza sănătății Alexandrei care s-a înrăutățit rapid. A născut un fiu, Wilhelm, cu trei luni înainte de termen. Copilul a murit la scurt timp după naștere iar Alexandra, mai târziu, în aceeași zi. Părinții ei și întreaga familie a fost devastată. A fost înmormântată cu fiul ei în brațe la Catedrala Petru și Pavel din St. Petersburg.

Nouă ani mai târziu, Fritz s-a căsătorit cu verișoara primară a Alexandrei, Prințesa Ana a Prusiei. În cele din urmă a devenit șeful Casei de Hesse-Kassel. Deși cei doi soți au avut șase copii împreună, Fritz și Ana n-au fost niciodată apropiați emoțional și s-a speculat că asta s-a întâmplat din cauza faptului că Fritz n-a putut să depășească durerea pierderii primei sale soții.

În grădina Palatului Peterhof situat în apropierea Sankt Petersburg-ului există o mică sculptură cu bustul Marii Ducese Alexandra ridicat în memoria ei. Camerele ei au fost păstrate așa cum erau în momentul morții sale.

Marea Ducesă Alexandra Nicolaevna

Prințesă de Hesse-Kassel

Portret postmortem al Marii Ducese de A.I Jebens, 1860

·         1895: A decedat Ernst Felix Imman Hoppe-Seyler, biochimist german; în 1862 a preparat o formă cristalină de hemoglobină. În 1871 a descoperit invertaza, o enzimă care grăbeşte conversia zahărului în glucoză şi fructoză (n. 26.12.1825)

·         1896: A murit  Otto Lilienthal, inginer german. În 1877 a conceput primul planor cu aripi arcuite ca ale păsărilor. În 1895 a realizat şi a zburat împreună cu fratele său Gustav, cu primul planor care se poate ridica mai sus decât înălţimea de la care şi-a luat avânt. A murit un an mai târziu ca urmare a prăbuşirii planorului cu care zbura (n. 23.05.1848). Karl Wilhelm Otto Lilienthal (n. 23 mai 1848 în Anklam, Germania – d. 10 august 1896, Berlin, după un accident cu unul dintre aparatele sale de zbor) a fost un pionier al aviației germane. Conform cunoștințelor actuale, el a fost primul om care a reprodus cu succes zborul cu un aparat de zbor iar astfel a ajutat la introducerea principiului de zbor mai greu decât aerul. Experimentele sale au dus la descrierile fizicii (portanța) al aripilori aparatelor de zbor, la planor, dezvoltat mai departe de frații Wright valabile pînă în prezent. Producția aparatelor de zbor în fabrica lui Lilienthal, a fost prima producție în serie de avioane. În 1877 a conceput primul planor cu aripi arcuite ca ale păsărilor. În 1895 a realizat şi a zburat împreună cu fratele său Gustav, cu primul planor care se poate ridica mai sus decât înălţimea de la care şi-a luat avânt. A murit un an mai târziu ca urmare a prăbuşirii planorului cu care zbura; (n. 23.05.1848).

·         1915: Moare  Henry Gwin Jeffreys Moseley, fizician englez. În 1913 a dedus locurile ocupate de elementele chimice în tabelul periodic cu ajutorul spectrelor acestora. A formulat legea numărului de electroni: numărul de electroni al unui element chimic corespunde cu numărul său atomic; (n. 23.11.1887).

·         1916: John Jacob Loud (n. 2 noiembrie 1844 – d. 10 august, 1916) a fost un inventator american cunoscut pentru primul design al pixului (sau stiloul cu bilă)^[1].

A studiat să devină avocat la Colegiu Harvard și a lucrat pe post de casier la Banca Națională Union din Weymouth, Massachusetts, a fost, de asemenea, activ în comunitatea sa ca membru al bisericii, administrator al mai multor organizații locale, și membru al societăților istorice locale. Loud a inventat și a obținut un brevet pentru ceea ce este considerat a fi primul pix în 1888, dar invenția sa nu a fost comercializată și brevetul a expirat în cele din urmă.

Pixul modern a fost brevetat ulterior în 1938, la 22 ani după moartea lui Loud, de ungurul László József Bíró, naturalizat în Argentina ca Ladislao José Biro, iar ulterior mulți alți producători și-au protejat prin drepturi de proprietate intelectuală modificările și ameliorările aduse acestuia

John J. Loud

John J. Loud at Harvard, circa 1866

·         1928 - A încetat din viaţă compozitorul, muzicologul, pedagogul şi dirijorul ceh Leoš Janáček, al treilea mare muzician ceh, după Smetana şi Dvorák, şi singurul precursor al muzicii moderne care lasă lucrări reprezentative pentru secolul al XX-lea (n. 3 iulie 1854).
* 1960: Frank William George Lloyd (2 februarie 1886 – 10 august 1960) a fost un regizor, scenarist, actor și producător de film american, de origine britanic. Lloyd a fost unul din membri fondatori ai Academiei Americane a Artelor și Științelor Filmului (în original en Academy of Motion Picture Arts and Sciences,^[2] și președintele acesteia între 1934și 1935.
După decesul său, la 10 august 1960, Lloyd a fost înhumat la cimitirul en Forest Lawn Memorial Park din orașul Glendale, statul  California.

Frank Lloyd

Lloyd cca. 1939

* 1960: Oswald Veblen (n. 24 iunie 1880, Iowa, SUA – d. 10 august1960, Brooklyn, SUA) a fost un matematician american, specialist în geometrie și în topologie, ale cărui lucrări și-au găsit aplicații în fizica atomică și în teoria relativității.

În 1905 a demonstrat teorema curbei lui Jordan. A susținut crearea computerului ENIAC. În 1912 a publicat un studiu privind teorema celor patru culori. Mai multe concepte matematica îi poartă numele: funcție Veblen, teorema Veblen-Young, ordinalul Veblen etc.

În 1961, în memoria sa, s-a instituit "Premiul „Oswald Veblen” în Geometrie", care se acordă anual de către Societatea Americană de Matematică celor cu rezultate notabile în geometrie și în topologie.

Oswald Veblen

·         1963: Corneliu Micloși, inginer român, membru al Academiei Române (n. 1887)

* 1976: Karl Schmidt-Rottluff (n. 1 decembrie 1884, Rottluff - d. 10 august1976, Berlin) a fost un pictor german expresionist.

Karl Schmidt-Rottluff s-a născut la 1 decembrie 1884 la Rottluff, lângă Chemnitz. Tatăl său era morar. După examenul de maturitate la gimnaziul cu profil umanist din Chemnitz, în anul 1905, Karl pleacă la Dresda să studieze architectura. Aici îi cunoaște pe Ernst Ludwig Kirchner, Fritz Bleyl și Erich Heckel, toți pasionați de desen, pictură și poezie. Cei patru tineri formează gruparea artistică „Die Brücke”. Numele îl propune Karl Schmidt, mare admirator al lui Nietzsche. Cuvântul Brücke (germ.: punte) provine din introducerea operei lui Nietzsche "Also sprach Zarathustra" („Așa grăit-a Zarathustra”): „Iată ce este mare într-un om: faptul că reprezintă o punte, nu un scop”.

În anul următor, Karl Schmidt renunță definitiv la arhitectură pentru a deveni pictor. Se hotărăște din acel moment să se numească Schmidt-Rottluff. Tânărul pictor va reuși să-l convingă pe Emil Nolde să adere la „Die Brücke”. În pofida angajamentului său în favoarea mișcării, Schmidt-Rottluff va rămâne oarecum la marginea grupului, participând foarte rar la activitățile comune. Preferă satul și apropierea Mării Baltice. Verile dintre 1907 și 1912 le petrece împreună cu Heckel la Dangast, în provincia Oldenburg.

În anul 1911 se stabilește la Berlin; prima lui expoziție individuală va avea loc la Hamburg, în anul 1912. În timpul primului război mondial va lupta pe frontul rusesc. În anul 1918, Schmidt-Rottluff se căsătorește la Berlin cu Emy Frisch. În timpul regimului nazist, pictura sa este considerată drept „artă degenerată”; la expoziția „Arta degenerată” sunt expuse peste 50 din tablourile sale, alături de operele altor pictori încadrați în aceiași categorie.

În pictura sa folosește o pastă abundentă, distribuită în pete mari. Peisajele (Vară, 1913; Pădure, 1921) sunt animate de contraste violente, culorile intense și luminoase provocând un șoc vizual necesar descărcării tensiunii afective și spirituale din structura imaginii.

După sfârșitul războiului, între anii 1947-1954, ține cursuri la "Hochschule für bildende Kunst" din Berlin. În anul 1961, i se decernează „Premiul artistic” al orașului München. În 1967 participă la inaugurarea muzeului „Die Brücke” la Berlin.

După moartea soției sale în anul 1975, Schmidt-Rotluff se îmbolnăvește grav. Moare la 10 august 1976 la Berlin.

Karl Schmidt-Rottluff

·         1980 - A murit romancierul Isac Peltz (n.12.02.1899).

·         1981: Vasile Brătulescu, pictor român (n. 1916)

·         1984: Virgil Mazilescu (n. 11 aprilie 1942, Corabia, Olt – d. 10 august 1984, București) a fost un eseist, poet și traducător român, afiliat onirismului poetic. A scris printre altele poeziile „Cineva pe lume are nevoie de mine” și „Mi-am uitat casa și numele”.

Este fiul contabilului Sabin Mazilescu și al Aurei Rădulescu. A urmat școala primară și gimnazială mai întâi în comuna Cușmir între 1948 – 1950, apoi câte un an la Turnu Severin și Târgu Jiu, continuând la Drăgășani între 1952 – 1957. În anul 1957 pleacă în capitală unde urmează Liceul „Spiru Haret” până în 1959 și Facultatea de Limba și Literatura Română a Universității din București între 1959 – 1964. După terminarea studiilor a fost timp de doi ani profesor la Școala Generală din comuna Greaca, județul Ilfov, conform Legii repartiției uniform teritoriale din regimul comunist. Apoi, până în 1968, a ocupat postul de bibliotecar la Biblioteca Municipală din Ploiești. Din 1968 și până în anii '70, a fost secretar al cenaclului Uniunii Scriitorilor, iar din 1970 și până la moarte, vreme de aproape 14 ani, poetul a fost redactor la revista „România literară”.

A decedat la 10 august 1984 în București.

În 1966, a debutat cu versuri în suplimentul „Povestea vorbii” al revistei „Ramuri” din Craiova, pe atunci condus de Miron Radu Paraschivescu. A primit un premiu din partea revistei „Luceafărul” în anul 1968 pentru volumul de poezii Versuri. Virgil Mazilescu a preferat să fie un poet calitativ și nu unul cantitativ, fiind înainte de toate un tehnician al discursului poetic. A publicat puține cărți și, desigur, subțiri.

Antume

• 1968 – Versuri, București, Editura pentru Literatură
• 1970 – Fragmente din regiunea de odinioară, București, Editura Cartea Românească
• 1979 – Va fi liniște, va fi seară, București, Editura Cartea Românească
• 1983 – Guillaume poetul și administratorul, București, Editura Cartea Românească

Postume

• 1988, 2001 – Asketische Zeichen. Gedischte, Cluj, Editura Dacia
• 1991 – Întoarcerea lui Immanuel, București, Editura Albatros, 1991
• 1996 – Poezii, București, Editura Vitruviu
• 2003 – Opere complete, ediție îngrijită de Alexandru Condeescu, București, Editura Muzeul Literaturii Române
• 2013 – Opera poetica, ediție îngrijită de Gabriel Nedelea, Craiova, Editura AIUS
• 2013 – O precizie cu adevărat înspăimântătoare, ediție îngrijită de Teodor Dună, București, Editura Tracus Arte

Creația sa, împreună cu scrisorile către prietenul său Dumitru Țepeneag, aflat în Franța, a încăput între coperțile unui volum postum de numai 166 de pagini, intitulat Poezii, volum îngrijit de Mircea Ciobanu. Această carte a apărut abia în 1996, la 12 ani de la moartea poetului. Virgil Mazilescu a fost și un excelent traducător, însă niciodată nu a epatat, deși cunoștea foarte bine limba franceză. A tradus cărți scrise de Jean Amila, Jack Schaefer, Fernand Fournier-Aubry și Willa Cather.

* 1984: Alexandru Rogojan (n. 13 mai 1914, Suia – d. 10 august 1984, Timișoara) a fost un inginer electronist român, profesor universitar și rector al Universității Politehnica Timișoara. În 1965 a înființat la UPT prima secție din România având ca specializare calculatoarele numerice.

Se naște ca fiu al preotului Alexandru Rogojan și al Emiliei Pop. Școala primară o urmează în localitatea natală. Apoi, între 1923–1930, urmează gimnaziul și liceul la actualul Colegiu Național „Andrei Mureșanu” din Dej. Își începe studiile universitare la Universitatea din Cluj, dar se mută la Școala Politehnică din Timișoara, pe care o urmează între anii 1933–1938 cu întreruperi datorită satisfacerii stagiului militar. Își susține examenul de absolvire în 1941.

Se căsătorește în 1941, iar în 1948 i se naște fiica, Dorina.

După absolvire a lucrat pentru scurt timp la DURA și la AEG București (en). În 1942 este mobilizat și trimis pe front, dar se întoarce și între 1943–1951 este angajat la CFR. Acolo realizează Sudura electrică a firelor de telecomunicații și Instalația de teleconferință telefonică, premiate în 1949.^[1][5][6]

În 1948 devine profesor suplinitor la IPT la disciplina „Tehnica curenților slabi”, iar în 1952 șeful catedrei de Măsuri Electrice, pe care o va coordona până la pensionare, în 1983. Din 1960 s-a dedicat domeniului calculatoarelor, în special părții electronice a lor. A realizat prima memorie cu ferite din România, realizare pentru care a primit Premiul Academiei Române. Începând din 1960 lucrează la realizarea calculatoului CETA, bazat pe principiile calculatorului PDP-8 (en), calculator finalizat în 1973.^[1][6][7]

În 1963 susține cursul de „Calculatoare automate și programare”. În 1965 înființează la IPT prima secție din România de specializare în calculatoare,^[5] prima promoție fiind cea din 1966. În 1965 devine șeful catedrei de Electronică și Calculatoare, atunci înființată. În 1973 scrie cursul Calculatoare numerice în trei volume.^[1][6]

În calitate de profesor universitar, în 1966 primește dreptul de a fi conducător de doctorat, deși el însuși își susține doctoratul la Institutul Politehnic București abia în 1974, cu tema „Metodă pentru sinteza schemei logice a unui calculator numeric”, metodă care a stat la baza proiectării calculatorului CETA. În 1979 finalizează construcția calculatorului CETA-16, calculator de proces al testorului de baterii de la ELBA.^[1][5][6]

Îndeplinește funcțiile de prodecan al Facultății de Electrotehnică (1952−1953), prorector (1953−1954 și 1963−1966) și rector (1956−1957) al Institutului Politehnic Timișoara

* 1988: Dan Giușcă (n. 14 iulie 1904, București - d. 10 august 1988, București) a fost un geolog român, membru titular (1974) al Academiei Române.

A fost conferențiar la Facultatea de Științe București.

A fost membru corespondent al Academiei de Științe din Româniaîncepând cu 21 decembrie 1935

·         1993: Øystein Aarseth (n. 22 martie 1968 – d. 10 august 1993), mai bine cunoscut sub numele de scenă Euronymous, a fost chitaristul și unul dintre fondatorii formației norvegiene de black metal, Mayhem^[3]. De asemenea a fost fondatorul și patronul magazinului de muzică, Helvete și casei de discuri Deathlike Silence.

Este considerat de mulți a fi fondatorul stilului black metalnorvegian

Euronymous și-a ales acest pseudonim după melodia "Eurynomos" a celor de la Hellhammer; această melodie face parte din demo-ul Satanic Rites lansat în 1983. El susținea că "Euronymous" înseamnă Prințul Morții în limba greacă, dar asta se baza pe versurile melodiei: "Eurynomos, prințul morții / A venit să te ia acasă"^[6]. Eurynomos e de fapt o creatură legendară din mitologia greacă, mai exact un demon. Este de asemenea menționat și în Biblia Satanistă de Anton Szandor LaVey, unde este tradus în mod greșit Euronymous^[7]; de aici confuzia.

După cum el însuși afirma, Euronymous era un adept al satanismuluitradițional, adică venerarea lui Satan ca divinitate, fiind împotriva satanismului modern care îl percepe pe Satan ca pe un simbol al individualismului:

"Cred într-un diavol cu coarne, un Satan personificat. În opinia mea toate celelalte forme de satanism sunt false. Urăsc faptul că unii creează metode idioate de a face pace eternă în lume și îndrăznesc să numească asta satanism. Satanismul provine din creștinism și acolo va rămâne. Sunt o persoană religioasă și voi lupta împotriva celor care folosesc în mod greșit numele Lui. Oamenii nu trebuie să creadă în ei înșiși și să fie individualiști. Trebuie să se supună, să fie sclavii religiei."^[8]

Euronymous a fost membru al organizației de tineret Rød Ungdom (Tineretul Roșu) a Partidului Comunist (acum Partidul Roșu):

"Recunosc că sunt stalinist și sunt fascinat de țări extreme ca și Albania și România. M-am gândit să plec din Partidul Comunist exclusiv din cauza faptului că ei [membrii partidului] nu mai sunt la fel de brutali cum erau."^[9]

"Trebuie să spun că am studiat mult comunismul și știu că ar fi cel mai bun sistem, dar cum eu urăsc oamenii, nu vreau să se simtă bine, vreau să putrezească sub dictatura comunistă. Ceaușescu a fost un om mare, avem nevoie de mai mulți ca el, la fel Stalin și Pol Pot."^[10]

Euronymous, prin sentimentul anti-creștin și mizantropia care îl caracterizau, a avut o influență puternică asupra membrilor formației Mayhem și asupra black metal-ului în general, influență care s-a putut manifesta datorită calităților care făceau din el un lider

Pe 10 august 1993, Count Grishnackh îl ucide pe Euronymous. Grishnackh împreună cu Blackthorn au mers acasă la Euronymous; între Grishnackh și Euronymous s-a produs o altercație în urma căreia Grishnackh l-a înjunghiat, ucigându-l pe Euronymous. Trupul lui Euronymous a fost găsit în afara apartamentului acestuia cu 23 de plăgi înjunghiate - 2 la cap, 5 la gât și 16 în spate. Grishnackh a afirmat faptul că Euronymous voia să îl tortureze și să înregistreze tortura (ca un film "snuff") și că majoritatea rănilor au fost provocate atunci când Euronymous, în timpul confruntării, a căzut pe niște cioburi de sticlă de la o veioză spartă^[15]. Indiferent de circumstanțe, Grishnackh a fost arestat și ulterior condamnat la 21 de ani de închisoare pentru omor și incendierea a patru biserici. Blackthorn a fost de asemenea condamnat la 8 ani de închisoare sub acuzația de complice la crimă.

Euronymous a fost înmormântat în data de 9 septembrie 1993, în cimitirul Ski Kirkegard din orașul Ski (lângă Oslo)

Øystein Aarseth

Euronymous

* 2002: Kristen Nygaard (n. 27 august 1926 — d. 10 august 2002) a fost un informatician norvegian, considerat a fi unul din părinții programării orientate obiect, ca fiind coautor, împreună cu Ole-Johan Dahl, al limbajelor de programare Simula, limbaje care au folosit pentru prima oară noțiunile clase, subclase, moștenire și creare dinamică de obiecte. Pentru această realizare, cei doi au primit Premiul Turing în 2001.

Kristen Nygaard

·         2003    - A încetat din viaţă Părintele Constantin Galeriu, preşedinte de onoare al Ligii Culturale a Românilor de Pretutindeni, membru în Comisia Naţională UNESCO (n. 21 noiembrie 1918).

·         2003 - A încetat din viaţă regizorul francez Jacques Deray ("Piscina", "Un fluture pe umăr", "Borsalino") (n. 19 februarie 1929).

·         2006 - A murit Elisabeth Schwarzkopf, celebră soprană britanică de origine germană, numită, în 1991, Comandor al Imperiului Britanic de către regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii (n.09.12.1995).
* 2008: Tudor Țopa (n. 27 mai 1928,^[1] Cernăuți, Regatul României – d. 10 august 2008, București, România) a fost un scriitor și traducător român
Intre anii 1946-1948 a fost student la Facultatea de Filozofie a Universitatii Bucuresti. Dupa Reforma invatamantului din 1948, s-a transferat la Facultatea de Pedagogie si Psihologie a Universității din București pe care a terminat-o in 1950. Licenta a obtinut-o in 1953. A fost curator la primele expoziții retrospective Theodor Pallady, Nicolae Tonitza, Ștefan Luchian, Dumitru Ghiață (între 1955-1956), bibliotecar la Biblioteca Centrală de Stat și Biblioteca Centrală Universitară (1957-1962), apoi cercetător științific la Institutul de Cercetări Pedagogice și Psihologice. A debutat cu proză în revista „Luceafărul” în anul 1968, la patruzeci de ani, și a fost membru al „Școlii de la Târgoviște”, din care mai făceau parte Mircea Horia Simionescu, Costache Olăreanu și Radu Petrescu. Distinctii : Premiul pentru proza al Uniunii Scriitorilor din Romania - 1985 - pentru romanul " Punte ".
A publicat:

• Încercarea scriitorului (Editura Cartea Românească, 1975, ed. a II-a, Editura Paralela 45, 2001);
• Punte (Editura Cartea Românească, 1985, ed. a II-a, Editura Paralela 45, 2002).

A tradus:

• Boris Bednii, Fetele, traducere în colaborare cu S. Alterescu, București, 1963;
• Serghei Krutilin, Amintiri din Lipiaghi, traducere în colaborare cu Maria Roth, București, 1965;
• H. Taine, Pictura Renasterii în Italia și alte scrieri despre artă, traducere și prefață, București, 1968;
• Alexandr Ceakovski, Logodnica, roman, traducere în colaborare cu R. Vasilescu-Albu, București, 1969;
• Stendhal, Roma. Neapole. Florența, traducere și prefață, București, 1970;
• H. Focillon, Anul o mie (Studiu istoric), în românește de Tudor Țopa, București, 1971;
• H. Taine, Filosofia artei, traducere și postfață de Tudor Țopa, introducere de S. Iosifescu, București, 1973.

Tudor Țopa

·         2008 - A încetat din viaţă Isaac Hayes, unul dintre cei mai importanţi cântăreţi ai muzicii soul, recompensat cu un premiu Oscar. A primit, în 1972, premiul Oscar pentru cea mai bună coloană sonoră, a filmului "Shaft". (n. 20 august 1942)

·         2012: A murit Ioan Dicezare, pilot român (n. 1916). Ioan Dicezare (n. 12 august 1916, București, d. 10 august 2012, București) a fost un as al aviației de vânătoare române în timpul celui de al Doilea Război Mondial. A participat la campaniile militare de la Stalingrad, Dnipropetrovsk și Mariupol, unde a luptat alături de aviația germană împotriva aviației militare a URSS; până la 23 august 1944 a participat la apărarea regiunii petrolifere Ploiești, împotriva acțiunilor aviației de bombardament americane și, după 23 august 1944 a luptat împotriva Germaniei până la sfârșitul războiului. Familia lui Dicezare este de origine italiană, numele de familie original fiind Di Cesare, însă întotdeauna a fost ortografiat Dicezare.

Sărbăîtori

• În calendarul ortodox: Sf Mc Laurențiu, arhidiaconul; Sf Sfințit Mc Xist, episcopul Romei; Sf Mc Ipolit
• În calendarul romano-catolic: Sf. Laurențiu, diacon, martir. Sfântul Laurențiu din Roma, alternativ Sfântul Laurențiu sau Lavrentie (d. 10 august 258, Roma) a fost un arhidiacon martir creștin. Numele său provine din limba latină și se traduce prin încoronat cu lauri, laureat.
• În calendarul anglican, protestant, catolic: Sf. Mc. Arhid. Lavrentie

• În calendarul protestant: Comemorarea distrugerii Ierusalimului
• Ecuador: - Ziua națională - Începutul independenței față de Spania (1808). Republica Ecuador este o țară situată în partea de nord-vest a Americii de Sud, care se învecinează cu Columbia la nord, Peru la est și sud, respectiv cu Oceanul Pacific la vest. Ecuador și Chile sunt singurele țări din America de Sud care nu au graniță cu Brazilia. Aparținând de Ecuador, la aproximativ 965 km spre vest, în Oceanul Pacific, este arhipelagul Insulelor Galápagos (cunoscut și sub numele de Archipelago de Colón). Numită Ecuador după denumirea ecuatorului în limba spaniolă, țara este străbătută într-adevăr de ecuatorul Pământului, având o suprafață totală de 283.560 km2, dintre care 272.045 km2 reprezintă partea continentală. Capitala țării este orașul Quito.

RELIGIE ORTODOXĂ 10 August

Sf Mc Laurențiu, arhidiaconul; Sf Sfințit Mc Xist, episcopul Romei; Sf Mc Ipolit

În aceasta luna, în ziua a zecea, pomenirea Sfintilor Mucenici Lavrentie (Laurentiu) arhidiaconul, Xist (Sixt), papa Romei, si Ipolit.

Sfântul Sixt (sau Xist) era grec din nastere si studiase filozofia la Atena inainte de a veni sa se instaleze la Roma sub domnia imparatului Valerian in vremea pontificatului Sfântului Stefan I (253-257, praznuit la 3 august). Mai intii favorabil crestinilor, imparatul – care cazuse sub influenta magilor si ghicitorilor egipteni dupa o nefericita expeditie in Orient – publica un edict interzicând practicarea in public a cultului crestin si cerea tuturor clericilor sa se inchine zeilor, amenintându-i cu exilul in caz contrar. Sfântul Stefan fusese una dintre primele victime ale acestei persecutii iar Sixt fu consacrat pentru a-i succeda. Persecutia spori atunci si fu decretata executia Episcopilor, Preotilor si Diaconilor in baza simplei constatari a identitatii lor, in timp ce laicii urmau sa fie condamnati injosirii si muncilor fortate. Sfântul Sixt fu atunci arestat si condus, dupa un prim interogatoriu, la renumita inchisoare Mamertine (n. tr. : unde au fost inchisi si Sfintii Apostoli Petru si Pavel). Pe drum, Arhidiaconul sau Lavrentie il intâlni si ii spuse in lacrimi : „Unde te duci, Parinte, fara fiul tau ? Ce jertfa te pregatesti sa aduci fara Diaconul tau ? M-ai gasit cumva nedemn de aceasta ? Vei refuza tu sa-ti fie alaturi pentru a-si varsa sângele pe cel pe care l-ai primit intru Sfintele Taine ?”. Episcopul ii raspunse : „Nu fiule, nu te parasesc, dar lupte inca si mai mari te asteapta. Noi, ca batrânii, ne-am angajat intr-o lupta usoara. Dar pe tine, tânar viguros, te asteapta o victorie si mai plina de glorie asupra tiranului. Nu mai plânge. Peste trei zile Diaconul ii va urma Preotului”. Si inainte de a-i da sarutul pacii, ii incredinta administrarea in numele sau a bunurilor Bisericii. Lavrentie isi indeplini pe data sarcina dupa voia lui Dumnezeu, impartind bogatiile Bisericii la clerici si la saraci. Pe muntele Coelius intâlni o vaduva, ce se numea Domnita, care ascundea pe multi crestini. Profita de intunericul noptii pentru a le aduce bani si haine si trecea apoi din casa in casa, vindecând pe bolnavi si spalând picioarele credinciosilor, asemeni Domnului.

Cum Papa fusese condamnat sa i se taie capul pe Via Appia, Sfântul Lavrentie ii iesi in cale si ii striga : „Nu ma lasa, Parinte Sfânt, pentru ca am impartit deja comorile pe care mi le-ai incredintat”. Auzind vorbindu-se de comori, soldatii il prinsera imediat si pe Lavrentie si il dusera in fata tribunului Partenius care il instiinta pe imparat. Aruncat in inchisoare si dat in paza tribunului Ipolit, Sfântul Lavrentie vindeca prin rugaciunea sa si aduse la credinta pe un orb numit Lucillus. Auzind vestea, alti numerosi orbi alergara la el si fura cu totii vindecati de catre sfânt, care in plus il boteza pe Ipolit impreuna cu celelalte nouasprezece persoane ce se aflau in casa lui.

Convocat de catre Valerian, care il soma sa ii dea comorile, Lavrentie ceru sa i se aduca trei zile mai târziu un mare numar de care. Intre timp el convoca in casa lui Ipolit orbi, schiopi, bolnavi si nenorociti de tot soiul, apoi, punându-i in care, veni sa ii prezinte la palat anuntând : „Iata comorile vesnice ale Bisericii, care nu se imputineaza si sporesc mereu, care sint raspândite in fiecare si se regasesc in toti”. Cuprins de furie, Valerian striga : „Inchina-te idolilor si uita arta magica in care te marturisesti”. Sfântul Lavrentie ii raspunse ca nimic nu putea sa il faca sa accepte cultul demonilor in locul Facatorului tuturor lucrurilor. Atunci fu supus chinurilor si aruncat in inchisoare. Dupa un al doilea interogatoriu la palatul lui Tiberiu pe colina Palatino, i se pusera pe trup lame de fier inrosit in foc si fu batut cu bice plumbuite si lanturi cu cârlige la ambele capete. In fata rezistentei sale supranaturale, un soldat, pe nume Roman, marturisi pe Hristos si fu pe loc executat.

Un al treilea interogatoriu avu loc la Termele situate lânga palatul Salluste. Imparatul ceru sa fie sfarâmate cu pietre maxilarele Sfântului apoi dadu ordin sa fie dezbracat de hainele sale si sa fie intins pe un gratar asezat pe carbuni aprinsi. Somat pentru ultima data sa se inchine idolilor, Lavrentie raspunse : „Eu ma dau ca jertfa placut mirositoare singurului Dumnezeu adevarat, pentru ca jertfa ce se cuvine lui Dumnezeu este o inima infrânta si smerita” (Psalmii 50 :18). Pe când calaii atâtau focul, el spuse tiranului : „Invata, nenorocitule, ca acest jaratec ma racoreste dar pe tine te va chinui vesnic. Acum ca sint ars pe o parte, intoarce-ma pe partea cealalta !”. Când fu intors ma spuse o ultima rugaciune : „Multumesc Tie, Iisuse Hristoase, pentru ca m-ai invrednicit sa intru pe portile Imparatiei Tale”. Apoi isi dadu duhul.

Ipolit merse sa il ingroape in secret pe proprietatea vaduvei Domnita alaturi de Preotul Iustin (La vreo 50 de ani ma târziu, Sfântul Constantin construi o biserica lânga catacomba unde fusese ingropat Sfântul Lavrentie, situata pe Via Tiburtina, la est de Roma. Iar in secolul al VI lea cripta fu transformata intr-o mare biserica dar mormântul ramase tot in acelasi loc.). Dar Ipolit fu denuntat si in curând arestat, insa un Inger veni sa il elibereze si il duse in casa lui unde isi lua cu dragoste ramas bun de la parintii sai si de la slugile casei si le oferi la toti o masa sarbatoreasca. Erau cu totii la masa când soldatii se ivira si il luara din nou pe Ipolit pentru a-l conduce in fata imparatului. Sperând sa ii invinga hotarârea, suveranul ceru ca el sa fie acoperit de distinctii militare si ii promise onoruri inca si mai mari. Dar Sfântul ramase neclintit si declara ca nu mai voia decât o singura cinstire : aceea de a sluji in armata lui Hristos. Butut cu lanturi cu cârlige la ambele capete, fu apoi legat de cai salbatici care il târâra pe curajosul Mucenic pe o distanta mare. Astfel câstiga el palma victoriei, precedat de doica sa, Concordia, si de oamenii din casa lui pe care ii adusese la credinta. Se povesteste ca la sapte zile dupa martiriul sau, Sfântul Ipolit i s-a aratat imparatului si fiului sau care se duceau la amfiteatru si ca i-a batut cu lanturi de foc nevazute.

Martiriul sau e consemnat la 13 august de cea mai veche Viata a sa, data ce corespunde pomenirii in traditia latina. Dar poate ca ar trebui sa il indentificam cu Sfântul Ipolit poment la 30 ianuarie (nascut catre 235).

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sfântul Mucenic Lavrentie – 

A suferit moarte martirică în timpul persecuției pornite împotriva creștinilor de împăratul Valerian (253 – 260). Sfântul Lavrentie a fost arhidiacon și avea în grijă asistența socială din orașul Roma, deoarece împreună cu alți diaconi se ocupa împărțirea lucrurilor oferite de credincioși pentru cei lipsiți. Sfântul a fost martor la martirizarea sfântului episcop Xist, în catacombe, după ce oficiaseră Sfânta Liturghie. După ce a împărțit averea bisericii episcopale din Roma ca să nu fie confisacată de împăratul Valerian, sfântul a fost prins și supus supliciilor suferind moarte martirică. Foarte mulți păgâni, văzând curajul sfântului Lavrentie, s-au convertit la creștinism. Împăratul Constantin cel Mare a înălțat un lăcaș de cult pe mormântul Sfântului Lavrentie, apoi, odată cu trecerea timpului au mai fost zidite în Roma încă șapte lăcașuri de cult în numele sfântului Mucenic. Un fragment din sfintele sale moaște a fost dăruit de Papa Adrian împăratului Carol cel Mare (768-814) și se află în orașul Strasbourg, în biserica ce-i poartă numele.

Sfântul Mucenic Xist, Episcopul Romei – 

Era originar din Atena, Grecia. Născut păgân s-a convertit, primind botezul creștin. Prin rânduială divină a ajuns la Roma unde a trecut prin toate treptele bisericești, iar după moartea mucenicească a episcopului Ștefan i-a urmat în scaunul episcopal. Primind poruncă de la împăratul Valerian să jertfească zeilor, a refuzat să se lepede de credința creștină și l-a înfruntat pe împărat. A suferit moarte martirică în catacombe după ce a oficiat Sfânta Liturghie.

Sfântul Ipolit – 

A fost ostaș roman, gardian al închisorii unde erau întemnițați creștinii. Fiind martor la numeroase tămăduiri minunate făcute de Sfântul Laurențiu, Sfântul Ipolit s-a botezat împreună cu toată familia sa. Sfântul Ipolit a fost cel care, împreună cu un preot pe nume Justin, a luat trupul Sfântului Laurențiu și l-a îngropat într-o peșteră aflată pe proprietatea unei creștine pe nume Chiriachi, în apropiere de Roma. Fiind neclintit în credință Sfântul Ipolit a mărturisit că este creștin, l-a înfruntat pe împăratul Valerian, fapt pentru care a suferit moarte martirică prin decapitare, în data de 13 august 258, la trei zile după trecerea la cele veșnice a sfântului Lavrentie. Trupul Sfântului Ipolit a fost îngropat în taină de către un preotul Justin, în afara orașului Roma, lângă calea Salaria.

ARTĂ CULINARĂ – REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI 10 August

A.  GUSTĂRI

Dovlecel crud cu brânză Tofu

* 2 dovlecei mici,

* 150 g brânză Tofu,

* 3 linguri maioneză de soia,

* 1 linguriţă vegeta,

* pătrujel verde.
Dovlecelul şi brânza se dau pe răzătoarea mare.

Pătrunjelul se toacă fin şi se amestecă cu celelalte ingrediente, inclusiv cu dovlecelul şi cu brânza.

Compoziţia se poate servi pe pâine sau ca umplutură pentru roşii şi este o gustare.

B.  SALATE

Salată de fasole boabe

• 400 g fasole boabe;
• 2 cepe mijlocii;
• 5 linguri untdelemn;
• Oţet;
• Sare;
• Piper;
• Mărar
Se fierbe fasolea. Când este bine fiartă se strecoară, se pune în salatieră şi se amestecă, fierbinte fiind, cu ceapa tăiată solzişori, ulei, oţet şi piper, iar pe deasupra se presară mărar fin tocat sau frunze de ţelină.

C.  SOSURI

În cadrul reţetelor de azi nu este necesar să preparăm un sos separat.

D: BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME

Cremă de ţelină

·       4 ţeline;

·       2 linguri ulei;

·       ½ lingură făină;

·       Sare;

·       Pătrunjel

Se curăţă ţelinele şi se dau pe răzătoarea mare.

Se pun într-o oală cu ulei şi se călesc până se înmoaie.

Se toarnă 3 ceşti de apă fierbinte şi se lasă să fiarbă.

Se sărează, se strecoară şi se păstrează zeama.

Se dă ţelina prin sită, se adaugă puţin câte puţin toată zeama în care a fiert.

Separat se face un rântaş din ½ lingură ulei, ½ lingură făină şi puţină apă.

Se amestecă cu supa de ţelină, se pune din nou la foc pentru a mai da un clocot.

Se adaugă pătrunjelul şi se serveşte cu crutoane.

Tot aşa se prepară crema de dovlecei, crema de praz, sau crema de gulii.

E: MÂNCĂRURI

Musaca de cartofi cu soia

• 1 kg de cartofi,
• 250 g de soia granule,
• 1 ceapă,
• condimente,
• pastă de roşii.  
  
  Cartofii fierţi în coajă se curăţă şi se feliază.

Soia se înmoaie în apă cu condimente.

Când se umflă, granulele se scurg, se călesc cu puţină ceapă şi se adaugă verdeaţă.

Compoziţia se pune în cratiţa unsă, tapetată cu pesmet: un rând de cartofi, un rând de soia şi pastă de roşii.

Se dă la cuptor până se rumeneşte.

F. DULCIURI

Desert din mere crude

·       5 – 6 mere

·       50 g stafide

·       4 linguri alune măcinate

·       2 linguri zahăr

·       1 lămâie

·       100 g frişcă vegetală

·       1 praf de scorţişoară

Merele curăţate se dau prin răzătoare, se amestecă cu zahărul, alunele măcinate, stafidele, coaja rasă, zeama de lămâie şi scorţişoara.

        Se serveşte acest desert cu câte o lingură de frişcă vegetală, iar dacă nu avem frişcă vegetală putem pune mai mult zahăr.

ARTE 10 August

INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ ȘI BALET 10 August

Cu Elisabeth Schwarzkopf

Der Rosenkavalier - Jurinac, Rothenberger, Schwarzkopf, Karajan: 

Mozart: “Così fan tutte” (Elisabeth Schwarzkopf & Karajan, 1954): 

Le nozze di Figaro: 1957 Salzburg Festival - Karl Böhm - Seefried Schwarzkopf Fischer-Dieskau: 

Don Giovanni: 1953 Salzburg Festival - Wilhelm Furtwängler - Siepi, Schwarzkopf, Grümmer: 

MUZICĂ 10 August

Alexandr Konstantinovici Glazunov, compozitor, dirijor și pedagog rus

Witold Malcuzynski, pianist polonez

Ian Anderson

Leoš Janáček

Elisabeth Schwarzkopf

Elisabeth Schwarzkopf - FOUR LAST SONGS: 

Isaac Hayes

ÎNREGISTRĂRI NOI:

The Very Best Of Cello Popular Love Songs Ever

POEZIE 10 August

Barbu Cioculescu, poet, memorialist și publicist român

Biografie Barbu Cioculescu
Născut la 10 august 1927, Montrouge, Franţa
Poet, prozator, istoric literar, editor şi traducător


Este fiul Mariei (n. Ioviţoiu), profesoară, şi al lui Şerban Cioculescu, critic literar. Elev al liceelor „Gh. Lazăr” şi „Sf. Sava” din Bucureşti, urmează apoi literele şi filosofia (numai doi ani), absolvind însă Facultatea de Drept din Bucureşti, după întreruperi, în 1957. A debutat în 1942, la revista de poezie „Claviaturi” din Braşov. A fost, pe rând, redactor la „Luceafărul”, corector la Editura pentru Literatură, secretar de redacţie la „Revista de istorie şi teorie literară”, cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”, editorialist, după 1989, la ziarul „Dreptatea”. A colaborat cu poezii, studii, articole, recenzii, la „Kalende”, „Viaţa românească”, „România literară”, „Contemporanul”, „Luceafărul”, „Manuscriptum”, „Revista de istorie şi teorie literară”, „Limbă şi literatură”, „Secolul 20”, „Apostrof”, „Contrapunct”. A fost distins în anul 1947 cu Premiul „Ion Minulescu” pentru volumul de versuri Steaua Păstorului (rămas în manuscris, din cauza cenzurii proletcultiste) şi în 1995 cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru ediţia Opere de Mateiu I. Caragiale. Volumele de versuri, începând cu Cerc deschis (1968), de o evidentă unitate stilistică, aparţin, fără îndoială, unui romantic întârziat, integrat într-un climat de resemnată acceptare a trecerii timpului şi, când şi când, de iluzorie reîntoarcere în vremurile aurite. Contând întotdeauna pe fantezie în contu­rarea evocărilor infernale ori paradisiace, caracteristice ima­gisticii sale mitologizante, şi pe lectură (de poezie clasică) ca permanent drog al fanteziei, C. îşi construieşte poemele ca mesaje ale unei lumi închise, suficientă sieşi, marcată totuşi de prezenţa oceanului, a catedralelor, semne ale nerenunţării totale la real, dar fără acea sete de evadare proprie principalilor actanţi ai „generaţiei pierdute” (sau „priponite”, cum o numeşte el însuşi undeva). Uneori nostalgice, alteori ironic-sentimentale, câteodată chiar burleşti, „idilele” şi „isto­riile” publicate îl plasează pe C. în rândul poeţilor calofil-livreşti de tip Constant Tonegaru, care începuseră să se afirme în perioada celui de-al doilea război mondial şi care au redebutat după 1965. Notaţia directă, un anumit sarcasm, substanţa metaforei, „atmosfera bogat degajată de imaginile modern cenuşii, mai prozaice” (Ion Negoiţescu) îl apropie însă şi de poetica generaţiilor mai recente. Nuvelele din Palatul de toamnă (1976) şi Grădini în podul palmei (2000) par mai degrabă un joc, un exerciţiu de inteligenţă, deopotrivă o practică de exorcizare (enigma e aparenta coerenţă a absurdului) şi un rămăşag de stil (în registre narative diferite), în orice caz o tentativă de a oferi o interpretare cotidiană câte unui eveniment marcând sfârşitul unui ev (căderea Constantinopolului, înfrângerea maurilor în Spania) sau începutul altuia (cucerirea Mexicului de spanioli), fără însă ca istoria să fie citită pe dos şi nici demistificată. Originalitatea naraţiunilor – proze poematice, de evocare uneori cu intruziunea fantasticului – constă în a sugera că oamenii de demult seamănă cu cei de astăzi, în sensul că se simţeau moderni. Atmosfera de melancolie contemplativă, omniprezentă, este un reflex al ideii că, în oricare dintre momentele istoriei, oamenii, simţindu-se în miezul evenimentelor, nu mai puţin îşi trăiau singura viaţă cu deplina conştiinţă a acestui trist adevăr. Activitatea de editor (şi totodată de istoric literar avizat) a lui C. s-a concretizat în ediţii de opere (Mateiu I. Caragiale), de recuperări (Luca Ion Cara­giale), de restituiri (Tudor Arghezi, Autoportret prin corespon­denţă, 1982) şi prin readucerea în actualitate a unor scriitori interzişi (Radu Gyr), iar cea de traducător are ca nume de referinţă pe Anatole France, Bram Stoker, Eugen Ionescu, Alain Finkielkraut.



Scrieri:

Cerc deschis, Bucureşti, 1968; Media luna, Bucureşti, 1970; Poemii, Bucureşti, 1974; Palatul de toamnă, Bucureşti, 1976; Navigând, navigând, Bucureşti, 1998; Grădini în podul palmei, Bucureşti, 2000; Lecturi de vară, lecturi de iarnă, Bucureşti, 2003. Mateiu I. Caragiale. Receptarea operei, Târgovişte, 2004; De la Mateiu, citire..., Târgovişte, 2005.



Ediţii:

Constant Tonegaru, Steaua Venerii, Bucureşti, 1969, Plantaţia de cuie, Bucureşti, 2003; Luca Ion Caragiale, Jocul oglinzilor, pref. edit., Bucureşti, 1972; Tudor Arghezi, Autoportret prin corespondenţă, pref. edit., Bucureşti, 1982; Radu Gyr, Anotimpul umbrelor, postfaţa edit., Bucureşti, 1993, Ultimele poeme, postfaţa edit., Bucureşti, 1994; Mateiu I. Caragiale, Opere, introd. edit., Bucureşti, 1994; ed. introd. edit., pref. Eugen Simion, Bucureşti, 2001; Şerban Cioculescu, Caragialiana, Bucureşti, 2003.



Traduceri:

Anatole France, Cele şapte neveste ale lui Barbă Albastră, Bucureşti, 1992; Bram Stoker, Dracula, Bucureşti, 1992; A. E. van Vogt, Silkie, Bucureşti, 1993; Eugen Ionescu, Căutarea intermitentă, Bucureşti, 1994; Jean Tardieu, La persoana întâi (Partea umbrei), Bucureşti, 1994; Alain Finkielkraut, Umanitatea pierdută, pref. Cristian Preda, Bucureşti, 1997; Charles Ferdinand Ramuz, Dacă soarele nu s-ar mai întoarce, Bucureşti, 1998; Gottfried August Bürger, Aventurile baronului Münchhausen, pref. trad., Bucureşti, 2003.

Floare albastră

Mă iubeşte-o cămaşe.
Albă, gingaşă, mă-mbracă în dulce văpaie,
Eu asud obosit, ea desface mătase
Şi-o port pe braţe-n odaie.

Mă iubeşte-o cravată.
De gâtul meu se atârnă şi nu se desprinde.
E roşie şi roşul nu minte
Şi veselă - o lumină e toată.

Mă iubeşte-o haină.
Mi se aşază pe umeri, mă strânge.
Stă pe inima mea şi-i ascultă bătăile,
Cântă pe pasul de sânge.

Mă iubeşte-o batistă.
Flămândă şi tristă lacrimi pofteşte
Atât de mică, atât de cutată.
Şi pumnul o strânge prunceşte.

Mă iubeşte-o pernă.
Fruntea sură în ea mi-o afund.
E adâncă şi-n somn mă scufund
Pe-o apă ce trece, grea ca o piatră de prund.

Vezi cum zâmbesc, rătăcit în lucernă,
Ce tânăr trec, plin de vlagă?
Visez şi uit că mă iubeşte o pernă
Şi uit să-i spun că mi-e dragă.

Mă iubeşte-o haină.
Cu sfială şi-n taină
Nu spune ce-o doare
Şi fără s-o mângâi o iau la portare.

Dan Laurenţiu

Dan Laurentiu - Biografie
Nastere: 10 august 1937, Podul Iloaei, judetul Iasi
Deces:

Este pseudonimul literar al lui Laurentiu Ciobanu, nascut la 10 august 1937 in localitatea Podul Iloaei, judetul Iasi. Face liceul la Iasi, si tot in aceasta localitate este student al Facultatii de Filosofie a Universitatii „Al. I. Cuza, pe care o absolva in 1963.

Debutase in revista „lasul literar in 1958, iar primul volum de poezii ii va aparea in 1967. Dupa absolvirea facultatii, un timp este profesor de liceu (intre 1963 si 1966).

Apoi lucreaza in publicistica, fiind redactor la revista ieseana „Cronica timp de doi ani; din 1968 lucreaza in redactia revistei „Luceafarul, apoi in cadrul Editurii Cartea Romaneasca. in 1984 este laureat cu Premiul pentru Poezie al Uniunii Scriitorilor. Este poet si eseist.

Criticul literar Eugen Simion il considera prin poezia sa un continuator al mitologiei romantice „in latura biperioniana, orgolios astrala, detasata de contingent, ii remarca unitatea de ton si de substanta lirica a poeziei, brodata in general pe doua mari teme poetice: cea a iubirii si cea a conditiei poetului in lume. Criticul literar Dan Cristea, scrutandu-i creatia lirica, vorbeste de doua programe care ii implica substanta: unul soteriologic si unul al existentei in sine, implicate in texte aparent oponente, imbratisand angelicul si infernalul.
De la prima sa carte (Pozitia astrilor, 1967), Dan Laurentiu isi manifesta originalitatea orgolioasa promovand formula holderliniana a unei inspiratii extatice, controlate componistic prin mentinerea aceluiasi timbru muzical; hieratica si solemna, aceasta poezie a impresionat prin gravitatea egala a rostirii, ce a impus un poet singular, al carui tonus filosofic era cel mai inalt de la Lucian Blaga si Ion Barbu incoace.

Ipostaza poetului care ne apare in versurile sale este aceea de tip romantic, dar in viziune moderna: poetul este retras in sine si in creatie, pe care o vede ca modalitate de existenta si de salvare in fata extinctiei. Poetul este geniul, este „umbra dintai a acestui pamant, e adanc ca linistea zeului (E. Simion). Sunt multe ipostazieri ale geniului poetic, imaginate intr-o textura lingvistica de mare forta de concretizare. Cealalta tema, iubirea, se organizeaza in aceiasi parametri postromantici, ca ,Jbrma de cunoastere si „categorie existentiala fundamentala. Poetul devine un Narcis in cautarea elixirului infailibil, dar plutind constient in melancolia curgerii fara raspuns.

Spiritul soteriologic, remarcat de catre criticul Dan Cristea, presupune in poezia lui Dan Laurentiu un sentiment adanc al suferintei pe care incearca a-l indeparta prin expiere; de aici si frecventa imaginilor zenitale, cu prezenta benefica a ingerilor, a formelor de „corpus Domini, semn al acceptarii jertfei. Egal cu sine, poetul se infasoara, modern si distant, in mantia-i de purpura; insa poezia sa ni-l apropie.

Volume de versuri:

Pozitia astrilor, Bucuresti, E.P.L., 1967;
Calatoria de seara, Bucuresti, E.P.L., 1969;
Imnuri catre amurg, Bucuresti, Editura Eminescu, 1970;
Poeme de dragoste, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1975;
Zodia leului, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1978;
Pozitia astrilor, editie selectiva in colectia „Hyperion, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1980;
Privirea lui Orfeu, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1984;
Ave Eva, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1986;
Psyche, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1989;
Calatoria mea ca martir si erou al timpului, Bucuresti, Editura Albatros, 1991;
Femeie dormind, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1993;
101 poezii: Un zeu care doreste sa moara, Bucuresti, Editura Viitorul Romanesc, 1993.

Narcis a aparut in volumul Poeme de dragoste, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1975.
Gravura a aparut in volumul Ave Eva, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1986.
O, ramai a aparut in volumul Femeie dormind, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1993.

REFERINTE

„Ivita dintr-o estetica a infailibilitatii actului liric si dintr-o gesticulatie singularizatoare, poezia de rafinament sufletesc si intelectual a lui Dan I.aurentiu isi incorporeaza un nucleu de profunda umanitate, convertind in imagini plastice relatii permanente si esentiale ale omului. Ea reuseste sa innobileze termenii negativi ai «absentei», sa-i covirseasca si sa-i transfigureze prin realitatea seducatoare, plina a verbului poetic."
DAN CRISTEA

„Poezia lui Dan Laurentiu este o poezie a reminiscentelor : din Bacovia, din Macedonski, din Eminescu, din Trakl. Nu existenta surselor este importanta ; puteau fi oricare altele, puteau sa lipseasca, era posibil sa nu fie recunoscute ; important este ca poetul nu inventeaza ci combina. El nu descopera un limbaj poetic ci descopera o posibilitate a limbajului poetic uzual, consacrat, recunoscut. Nu e decit o poza ; dar dincolo de poza nu se afla altceva : triumful deplin al sacrificiului."
MIRCEA IORGULESCU

Bătrânul

Oh si lovind cu bastonul in ziduri
vei auzi blindul strigat surpriza fiarei gasindu-si
stapinul tocmai in groapa acelui anotimp

dar unde e lina de aur
lasa-ti amurgul si du-te
pe calea eroica a grecilor
ce vislesc cu bratele tari ale mortilor tineri

Din femeie dormind

Acolo unde se doarme pe plaja in luna septembrie acolo unde umbra femeii e mai dulce decat mierea

pe care o viseaza ursul in scorbura lui de iarna acolo mai ales unde invata delfinul cu toate
urechile

ascultand mesajele
universului fara sfarsit
acolo unde marea bate cu valuri
zadarnice in esecul meu ca intr-o stanca
acolo as vrea sa ma duc in noaptea aceasta nu pentru a muri

nu pentru a supravietui
nici pentru a ma tangui
in genunchi m-as duce pana acolo
la o intalnire cu sirena
pe care am ascultat-o in tinerete
legat cu lanturi sus la poarta marii acolo m-as intoarce acum in noapte dar ma va recunoaste cu aceasta barba alba si eu voi auzi-o urechile mi-s surde
batranii ochi nu vad nici la doi pasi
ci iata ca aproape orb
ma tin de glasul marii strans
ca de-o franghie calauzitoare
razand si izbucnind in plans pe-aceasta voce coboram cantand spre celalalt taram si valuri in adanc ne sorb sirena si batranul corb iluminand ca niste astri calari pe doi delfini albastri

Sărbătoare

De sarbatori poetul se
sarbatoreste amintindu-si de
vechea lege a cuvintului
care vai-vai a fost la inceput

o cit a trebuit sa astepte
pina cind drumul o drumul
a stralucit ca un pom rosu
in pieptul sau plin de iubire

astfel mi-a soptit in acea seara
cu o voce dulce ca o enigma
ea cea ascunsa in pamintul adormit
sub zapezile imaculate ale promisiunii

fericit este sufletul meu scufundat in
tacere si asteptare stan singur si ascult
amurgul cucerindu-ma ca pe-o
cetate parasite

Nicolae Prelipceanu

Nicolae Prelipceanu – Biografie

Nastere: 10 august 1942, Suceava
Deces:

S-a nascut la 10 august 1942 in Suceava.

Tatal este magistrat. Probabil profesia tatalui ii face copilaria si adolescenta itinerante: Babadag, Crasna-Salaj, Marghita- Bihor, Curtea de Arges, unde, in 1960, termina liceul. in 1961 se inscrie la Facultatea de Filologie din Cluj, pe care o absolva in 1966.

Lucreaza un timp ca redactor la ziarul „Unirea din Alba Iulia, un timp ca sef de club pe langa Universitatea clujeana, un timp (din 1969) ca redactor la revista „ Tribuna

Debutase cu versuri in revista „Contemporanul in 1961, iar in volum in 1966, in colectia „Luceafarul. Este publicist si reporter (in 1976 primeste Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul de interviuri Dialoguri fara PlatonJ, eseist, prozator si, desigur, poet. Primeste Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor in 1978 pentru volumul De neatins de neatins, si in 1982 pentru volumul Fericit prin corespondenta. in peisajul liric contemporan Nicolae Prelipceanu aduce mai intai o luciditate de tip desacralizant, care supune marile teme unui spectacol de tip ironic si burlesc, aceasta porneste dintr-o inteligenta superioara si o asumare a experientelor poetice anterioare. Ideatic, lirica sa se circumscrie canoanelor cunoscute, cu o atractie aparte pentru poezia ca destin si destinul in poezie.

Ceea ce este original la poet, dupa parerea criticului literar Dan Cristea, este fantezia cu care intoarce lucrurile pe dos (), arta cu care stie sa combine, sa acomodeze absurdul cu familiarul, paradoxalul cu obisnuitul. Ultimele volume ale sale fac trecerea „de la o poezie burlesca la una confesiva si elegiaca, dominata de semnele extinctiei (Val Condurache).

Volume de versuri:

Turnul inclinat, Bucuresti, Editura Tineretului, 1966;
Antu, Bucuresti, E.P.L., 1968; 13 iluzii, Cluj, Editura Dacia, 1971;
Arheopterix, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1973;
Intrebati fumul, Cluj, Editura Dacia, 1975;
De neatins de neatins. Iasi, Editura Junimea, 1978;
Jurnal de noapte, Cluj, Editura Dacia, 1980;
Un civil in secolul douazeci, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1980;
Fericit prin corespondenta, Iasi, Editura Junimea, 1982;
Degetul de gheata, volum selectiv in colectia „Hyperion, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1984;
Arma anatomica, Bucuresti, Editura Eminescu, 1985;
Masina de uitat, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1990.

Dogmele de pe margini a aparut in volumul Fericit prin corespondenta. Iasi, Editura Junimea, 1982.
Metamorfozele a aparut in volumul Masina de uitat, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1990.

REFERINTE

„Adevaratul Nicolae Prelipceanu este acesta, cerebral si fantezist, scriind un fel de lirice fabule (foarte subtile), poeme alegorice ce deraiaza voit in bizar si absurd, fara a-si pierde insa ingenuitatea, hazul, gratia (Federatia mondiala a oamenilor de zapada este admirabil) raminind serios in gluma si teapan in lejeritate, delicat reflexiv, visator reticent si moralist, ingaduindu-si rare exceptii de la o conduita discreta, de exemplu in impresionantul poem Ce ai facut in noaptea stintului Bartolomeu, puternic rechizitoriu liric."
NICOLAE MANOLESCU

„Avintate, patetice, sincopate de o emotie a nelinistii, versurile lui Nicolae Prelipceanu sint in acelasi timp crispate, ironice, sarcastice adesea, traducind prin alternante izbitoare — si care, in fond, fixeaza nu atit o dispozitie lirica anume, cit o atitudine fata de poezie dictata de inteligenta — o incercare de a se frina sentimentalismul prin afectari voite."
MIRCEA IORGULESCU

Titanic – fals

Titanicul a fost un vaporaş imens cu ajutorul căruia obiecte şi corpuri mai grele
decât apa şi aerul la un loc ba poate chiar şi cu pământ cu tot
au fost aduse în starea de a pluti câteva mii de mile
până la fatala întâlnire cu aisbergul
din momentul acela nimeni n-a mai avut ochi şi urechi pentru muntele de gheaţă
toată lumea şi-a îndreptat atenţia către vaporaşul imens
şi maşinile lui plutitoare şi scufundate de-atunci înainte
şi către victime
ba nu de mult au găsit şi epava pe fundul oceanului în nord
dar muntele de gheaţă domnilor şi doamnelor are şi el o viaţă aşa cum
şi lăutarii de pe titanic avuseseră până în momentul când cântând
el şi-a continuat netulburat cursa căci nimeni nu s-a gândit să-l spulbere
de altfel ar fi şi fost foarte greu
se spune că unii au încercat dar au avut soarta titanicului
dar despre ei nu s-a mai aflat pentru că al doilea nu este reţinut niciodată
a fost văzut într-o dimineaţă foarte rece ca să nu spun îngheţată de-a dreptul
chiar în largul portului constanţa din românia
ştiţi ţara aceea care
dar mai bine să urmărim muntele de gheaţăscufundătoraltitanicului
în fantastica-i cursă prin viaţă
viaţa munţilor de gheaţă e cu totul aparte ea nu seamănă cu aceea a semenilor
lor oamenii
ei nu iubesc nu urăsc nu fură nu ucid nu râvnesc la femeia vecinului
nu iau nimic din averea acestora
a o să spuneţi dar tot ce era pe titanic inclusiv oamenii cu semnul întrebării
o să vă răspund pe dată aceştia sunt o ofrandă cam brutală
închinată apelor adânci
acestor mici băltoace care înconjoară pământul
şi în care s-ar găsi multe corpuri delicte dacă vreodată apele ar fi evacuate
muntele titanicocton a făcut înconjurul lumii cu aceeaşi viteză netulburată
cu care se îndreptase către vaporaşul cel imens
la ecuator a fost cuprins de calmul plat dar a rămas netulburat
de parcă în jurul lui ar fi fost minus 30 de grade
era plin de urşi ca broasca de râie vă asigur albi cu toţii şi mult mai înţelepţi
după ce văzuseră ce se poate întâmpla cu cea mai mare realizare a omului
în doar câteva ore
broaştele ţestoase de pe insulele galapagos l-au privit cu mirare după care
şi-au văzut de ale lor şi nici malurile nistrului aşa în flăcări cum zicea un jurnalist
de acum vreo 70 de ani că ar fi fost nu s-au sinchisit
când l-au văzut urcând spre izvoarele nilului
cum pe cine de ce întrebaţi
pe muntele de gheaţă care scufundase din greşeală titanicul
ajuns pe undeva pe la Moscova muntele de gheaţă a decis să o ia din nou spre sud
navigator neobosit cum era
pe el se adăpostiseră după dezastrul titanicului vreo zece perechi de oameni mutanţi
care au crescut şi s-au înmulţit dând naştere unei umanităţi diferite
una care nu avea nevoie nici să mănânce nici să bea ca şi cum ar fi fost tantal
cu deosebirea că acesta voia să facă şi una şi alta dar nu-l lăsau zeii
pe ăştia însă o să râdeţi zeii îi lăsau în pace şi să mănânce şi să bea numai că ei
nu aveau nevoie de asemenea complicaţii vă daţi seama nu aveau nici closete
nici restaurante şi nici de hoteluri nu putea fi vorba
cu adevărat totul era all inclusive
nu aveau nevoie nici de cartiere elegante sau populare nici de bănci
tot sistemul BANCAR al lor se rezuma la câteva cioburi mici de gheaţă
cu care se trezeau dimineaţa în mâini după ce dormiseră un somn lung
în timpul căruia domiciliul lor scufundase încă un titanic şi mai mare
nebăgat în seamă de nimeni
vai ce bubuituri am auzit azi noapte spuse o locuitoare a muntelui de gheaţă nemuritor
dar surata ei nu auzise nimic se întindea cu poftă ca şi cum toate astea
nici nu s-ar fi petrecut şi nici nu se petrecuseră
după care toată lumea se apucă de treaba lor favorită
construcţia unor imenşi oameni de zăpadă pitici care semănau
dacă cineva ar fi stat să observe
ca mii de picături de apă cu mia şi ceva de scufundaţi din catastrofa titanicului
îi construiau cu migală ca pe nişte adevărate statui şi se minunau pe urmă în corpore
de caraghioslâcul costumelor acestora care nu mai erau fireşte la modă
şi în nici un caz pe titanicoctonul acesta alb cenuşiu
cu timpul se spune că oamenii de gheaţă sau zăpadă şi-au construit lumea lor
şi i-au înlăturat pe cei care-i făcuseră şi le dăduseră viaţă deşi nemuritori
muritorii au cucerit lumea şi au înfiinţat fabrici şi uzine în care nu aveai voie să dai
şi plantaţii imense de bumbac pe care au adus negri ca să-i exploateze
dar mai târziu urmaşii lor că au avut şi urmaşi mai multe generaţii nenumărate
le-au dat drepturi aşa cum se cuvenea şi astfel pe muntele de gheaţă
care acum era ca o planetă pe o altă planetă într-un sistem solar plin de aisberguri
şi au înfiinţat bănci puternice pe care unul dintre directorii lor spunea că se ţine totul
toată planeta adică aisbergul dar ei nu ştiau că sunt pe aisberg pentru ei
muntele de gheaţă era însuşi titanicul înseşi şantierele de la belfast care-l construiseră
erau multe însuşi încă în afară de toate acestea
aveau şi un satelit pe care l-au botezat în batjocură titanic
şi căruia poeţii lor căci erau şi din ăştia vreo doi
îi scriau versuri dar numai până când lucrurile s-au clarificat şi poezia a devenit
ca economia şi ca finanţele şi ca mahalaua şi ca elitele şi ca toată lumea încetând să existe
şi atunci o să râdeţi muntele de gheaţă a început să se clatine
nu l-au mai ţinut în gheaţă (adică viaţă) nici sistemul BANCAR nici sistemul industrial
nici campionatele mondiale de fotbal ale banchizei
şi nici nimic din toate hollywoodurile lor îngheţate cu care se distraseră atât de bine până atunci
dar mai dă-o dracului de poezie a spus unul poate chiar preşedintele
căci am uitat să vă spun îşi aleseseră şi un preşedinte
să nu credeţi nimic din toate acestea
e curată propagandă pentru poezie şi pentru posibilităţile ei
de a ocupa lumea şi de a-i da drumul pe mări şi oceane
înainte de a o scufunda definitiv
asta numai dacă lumea însăşi nu vrea să-şi mai continue cursa ei îngheţată
pentru că am uitat să vă spun la timpul potrivit că în jurul banchizei era un frig pătrunzător chiar dacă navigând în derivă muntele de gheaţă ajunsese la ecuator
şi totuşi nu poezia a scufundat imensul vaporaş titanic
nu i-a înecat ea pe toţi acei nefericiţi
că doar n-o să spuneţi că banchiza nu e decât un fel de poezie solidificată
aşa ca un abur îngheţat dintr-o iarnă trecută
acum muntele de gheaţă se îndraptă spre noi şi mă tem
că o să vrea să ne scufunde cu ţară cu tot
mai ales că oamenii de zăpadă sunt de mult aici împreună cu noi
ca trecutul lui Eugene O’Neill împreună cu personajele lui
şi au pregătit de mult totul
fericita întâmplare 

Am rispit, mi-am permis

într-un pod la mansarda
au ramas fotografiile unor frumoase
vânzatoare nocturne
şi o mare poza a mea
care a înspaimântat un copil
azi probabil trecut de a doua tinerețe
e singurul DEPOZIT de lucruri uitate
pe care mi-l amintesc
restul au fost luate parca de vânt cu amintire cu tot
scrisori articole fotografii interviuri
cronici literare şi momente emoționante
un praf spulberat de paşii mei
s-a aşezat în urma alb-cenuşiu
şi definitiv

am rispit totul
mi-am permis zeci de ani
astfel am depins încet metoda uitarii
şi sigur sigur ca nimic nu se repeta
ca uşa podului de lânga uşa mansardei
pe strada matei millo numarul 3
nu mai vede nici ea pe cine-a vazut
când noaptea urcam tiptil scara de lmen
cu câte-o femeie ramasa din ziua trecuta
cu aceeaşi înfrigurare cu care pe urma
uitam 

Virgil Mazilescu

Biografie Virgil Mazilescu
Virgil Mazilescu (n. 11 aprilie 1942, Corabia, judeţul Olt — d. 13 august 1984, Bucureşti) a fost un eseist, poet şi traducător român, afiliat onirismului poetic. A scris printre altele poeziile „Cineva pe lume are nevoie de mine”, „Mi-am uitat casa şi numele”.

Este fiul contabilului Sabin Mazilescu şi al Aurei Rădulescu. A urmat şcoala primară şi gimnazială mai întâi în comuna Cuşmir între 1948 – 1950, apoi câte un an la Turnu Severin şi Târgu Jiu, continuând la Drăgăşani între 1952 – 1957. În anul 1957 pleacă în capitală unde urmează Liceul „Spiru Haret” până în 1959 şi Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti între 1959 – 1964. După terminarea studiilor a fost timp de doi ani profesor la Scoala Generală din comuna Greaca din judeţul Ilfov, conform Legii repartiţiei uniform teritoriale din regimul comunist. Apoi, pâna în 1968, a ocupat postul de bibliotecar la Biblioteca Municipală din Ploieşti. Din 1968 şi până în anii '70, a fost secretar al cenaclului Uniunii Scriitorilor, iar din 1970 şi până la moarte, vreme de aproape 14 ani, poetul a fost redactor la revista „România literară”.

Virgil Mazilescu a dus o viaţă de boem, în a cărui servietă „sticla de vodcă ţinea loc de umbrelă”, cum scria poeta şi prozatoarea Nora Iuga în „România literară”. Ura tot ce era steril, sobru, cenzurat, epurat, mai scria aceasta.

În anii ’70-’80, pe porţile metalice larg deschise ale Casei Scriitorilor de pe Calea Victoriei intra în fiecare după-amiază Virgil Mazilescu: mereu grăbit, agitat, frământat, dând imaginea celui veşnic întârziat la o slujbă vitală. De altfel, restaurantul scriitorilor chiar era un loc fără de care viaţa poetului era de neconceput. Masa la care trona seară de seară Mazilescu nu era doar colţul unde se îngurgitau mari cantităţi de votcă, dar acolo era implicit laborator de creaţie, Agora, cenaclu literar… Exagerând puţin, aş zice că generaţia 80 s-a născut şi s-a dezvoltat la masa lui Virgil Mazilescu. Poetul acesta pare a face legătura dintre avangarda interbelică şi optzecism, deşi el era perceput ca şaptezecist. La masa aceea, îşi aducea în memorie poemele şi le recita a mia oară după ce opera mereu în ele mici, dar semnificative modificări. El avea vocaţia şlefuitorului de diamante; scria ani întregi la un poem de zece-cincisprezece versuri, îi dădea o primă formă, apoi tăia, adăuga, schimba: o silabă, un cuvânt, un vers… Ani întregi. Îşi ştia poemele pe de rost în ultima formă şi cred că mulţi dintre convivi le ştiau de asemenea, auzindu-le atât de frecvent. El avea o viaţă agitată acolo, la restaurantul Uniunii. Era singurul, de pildă, care-şi permitea să-l înjure nepedepsit pe Marin Preda. Era privilegiul celui care, la masa autorului Moromeţilor, analizase odată opera lui Liviu Rebreanu şi ajunsese la concluzia că Marin Preda e un prozator, mai mare decât părintele lui Ion. Cu câteva luni înainte de a muri, Virgil Mazilescu s-a hotărât să ţină un jurnal, jurnal aflat acum la Muzeul Naţional al Literaturii Române, unde-i este, firesc, locul. E radiografia începutului sfârşitului pentru un poet profund cum puţini are literatura română contemporană. Caietul începe abrupt şi rău prevestitor: „Moartea a început pe 22 decembrie 1983”. De altfel, obsesia morţii constituie una dintre liniile principale ale jurnalului, cealaltă fiind obsesia recuperării iubitei pierdute. Nu avem de-a face cu un jurnal de scriitor, precum cele ale reprezentanţilor Şcolii de la Târgovişte, de pildă, ci cu un text scris pe fugă, la beţie, la mahmureală, la disperare, ceea ce face din el cu atât mai mult un document preţios pentru istoria literară, pentru cunoaşterea omului, mai puţin a poetului Virgil Mazilescu; deşi poate că nici a omului, poeta Nora Iuga, prietenă a poetului, notând în prefaţa jurnalului publicat de Manuscriptum: „Paginile acestea seamănă izbitor cu însemnări din jurnalul tânărului conte Lev Tolstoi, ofiţer în Caucaz, venit în permisii să debuteze la Sankt Petersburg şi făcând viaţa iad maeştrilor lui Nekrasov şi Turgheniev, dezlănţuind în casele lor chefuri monstruoase cu zurbagii adunaţi de pe stradă şi cu tarafuri de ţigani. Lev Tolstoi s-a rupt însă de vodcă salvându-se, ceea ce n-a reuşit Mazilescu”. Cum încep notele zilnice ale lui Virgil Mazilescu? Primul rând e totdeauna definitoriu pentru agitaţia permanentă în care trăia: „Vineri, 4 dimineaţa. Beau.” Sau: „M-am trezit la prânz (ora 1). Fără votcă (zac sticle goale în jur), cu doar 40 de lei. Întrebare: să mă duc sau nu diseară pe la Rodica?” Ori: „Trezit la 12. Un rest de votcă. Apoi ªtefania mi-a adus o sticlă”. ªi: „Ora 10 dimineaţa: telefon de la Dragoman. Ne întâlnim la o votcă. Se întrevede anestezia…” De fapt, anestezia este cuvântul care revine obsesiv în text precum, greaţa în romanul lui Sartre. E lupta zilnică a poetului cu anestezia care, pe de o parte îl persecută, socotind că aceasta îl reduce la stadiul de animal, dar pe de altă parte îl linişteşte pentru scurte perioade. Încearcă să-şi provoace starea de anestezie cu votcă, pentru a uita de cele două obsesii pomenite mai sus: „Băutura nu prea îşi mai face efectul, anestezia prinde din ce în ce mai greu”; „Anestezia a prins abia într-un târziu, până atunci stare groaznică…” Notaţiile acestea amintesc mereu de Esenin, alt poet damnat: „Se sfârşeşte vodca, începe depresiunea, mi-e dor de Rodica. Redă-mi-o, Doamne! Era ultima oară, în halatul ăla maro, caraghios, cu ciorapi uşor căzuţi, nespus de dulce. Trăgea absentă (sau nervoasă?) de câteva fire de păr. Lasă, V.M., lasă. Totul e pierdut…” Ca şi Esenin, e bântuit de gândul sinuciderii: „E 6 fără 20 dimineaţa. Beau, fumez, mă gândesc. Cred totuşi că trebuie să mă sinucid. Dar nu beat!” Era în februarie 1984. Peste o lună notează: „E 7 dimineaţa. Îmi simt moartea”. Apoi, o altă notă cu rezonanţe de exasperare: „Viaţa ca o povară! Dar lipsa ei? A vieţii? Liniştiţi-vă, nu mă sinucid, nu asta am vrut să spun!” Dar, de fapt, ca şi Esenin, el chiar se sinucide, nu dintr-o dată precum rusul, ci mai încet, otrăvindu-se cu băutură multă şi cu obsesia iubirii pentru Rodica, „dumnezeul” lui, cu invocarea căreia se încheie jurnalul: RODICA. RODICA. De ce m-ai părăsit?”

Mulţi dintre cei care nu l-au cunoscut direct pe Virgil Mazilescu ar fi tentaţi sa creada ca poetul a fost o victimă a viciului. Spun asta amintindu-mi, in special, de unele articole scrise de catre doamna Nora Iuga.Sunt unul care l-a cunoscut pe Virgil Mazilescu ca profesor (de fapt era un prieten mai mare, care la banchetul de sfarşit al scolii generale ne invăţa sa dansam tango, pe noi, copiii de la Greaca "aceasta aşezare de oameni, pe malul unei ape, intre dealuri acoperite cu vii", am dreptul să spun că această latură a fost mult exagerata. Numai despărtirea de Rodica l-a făcut sa se abandoneze cu totul in bautura... L-am regăsit, dupa plecarea din invatamant, in redacţia revistei Romania Literara, pe vremea cand aceasta se afla pe bulevardul Ana Ipătescu, si unde il vizitam apoi frecvent. Adesea il cautam la Casa Scriitorilor, unde doamna Candrea era mama tuturor. Atunci mai trăiau si Cosma Brasoveanu, care venea cu soţia, doamna Ojog-Brasoveanu, Catinca Ralea al carei râs sănătos se spărgea parcă de frumosul tavan al incaperii, Dorin Dron, Nicu Velea, care mă apela "adolescentule" şi care a stat o săptămână supărat pentru un articol scris de Nicolae Manolescu, in care il numea "irecuperabil minor", Octavian Stoica, urias şi mai mereu beat şi pus pe scandal, Pucă, Jebeleanu, Daniel Turcea, etc.etc. Nicolae Radoveneanu

Antume

1968 – Versuri, Bucureşti, Editura pentru Literatură 
1970 – Fragmente din regiunea de odinioară, Bucureşti, Editura Cartea Românească 
1979 – Va fi linişte, va fi seară, Bucureşti, Editura Cartea Românească 
1983 – Guillaume poetul şi administratorul, Bucureşti, Editura Cartea Românească 

Postume

1988, 2001 – Asketische Zeichen. Gedischte, Cluj, Editura Dacia 
1991 – Întoarcerea lui Immanuel, Bucureşti, Editura Albatros, 1991 
1996 – Poezii, Bucureşti, Editura Vitruviu 
2003 – Opere complete, ediţie îngrijită de Alexandru Condeescu, Bucureşti, Editura Muzeul Literaturii Române 

Creaţia sa împreună cu scrisorile către prietenul său Dumitru Ţepeneag, aflat în Franţa, a încăput între coperţile unui volum postum de numai 166 de pagini, intitulat Poezii, volum îngrijit de Mircea Ciobanu. Această carte a apărut abia în 1996, la 12 ani de la moartea poetului. Virgil Mazilescu a fost şi un excelent traducător, însă niciodată nu a epatat, deşi cunoştea foarte bine limba franceză. A tradus cărţi scrise de Jean Amila, Jack Schaefer, Fernand Fournier-Aubry şi Willa Cather.

Mi-am Uitat Casa Si Numele

Mi-am uitat casa si numele e obositor
sa-ti stii mereu numele pe de rost
o grigore dumitru iulian usa de la intrare
se deschidea inauntru? si ciinele negru al vecinului
spuneti ca musca? si n-ar trebui sa umblu cind e ger
cu capul descoperit prin padurea de aluni? am uitat
am avut destula vreme sa uit din creier pina in degete

aici linga dunare ma inconjoara pasari de tot felul
vrabii giste salbatice specii rare de cocostirci
si iubirea mea pentru ele se deschide
ca un port ospitalier - poate sa vina iarna scitica
voi exista mai departe si voi calatori mai departe: ecou
a doi parinti onesti reverie de lebada
auziti: viata: stele scobind incet cimpia 

 Sub acest cuvânt sufera beethoven

sub acest cuvânt sufera beethoven
cu acest cuvânt se vindeca lepra hei vânatori
puneti mâna pe arcurile voastre de aur
sa-l prindem si sa-l prindem
si sa-l ducem în orasul nostru pe deal

Dealuri Si Vai Si Câmpii

apa v-am dat sufletul unde v-a fost
unde pâlpâi tu sufletul meu si în care
parte a lumii vâneaza acum vânatorii

daca privesc - haina mea este chiar frica
daca privesc dealuri si vai si câmpii 

TEATRU/ FILM 10 August

Panait Istrati (Gherasim Istrate), scriitor român afirmat în Franţa: “Chira Chiralina”, “Cum am devenit scriitor”, “Ciulinii Bărăganului”, “Codin”, “Moş Anghel”, “Spovedania unui învins”) 

Biografie Panait Istrati

Panait Istrati, scriitor roman de limba romana dar si franceza,  s-a nascut pe 10 august 1884 la Braila si a murit pe 16 aprilie 1935 la Bucuresti.

Primele incercari literare dateaza din 1907, facand publicistica in presa muncitoreasca din Romania, debutand cu articolul Hotel Regina, semnand P. Istrati, in revista Romania muncitoare. Intre 1910-1912 isi publica, in aceeasi revista, primele povestiri: Mantuitorul, Calul lui Balan, Familia noastra, 1 Mai. Colaboreaza si la alte ziare: Viata sociala, Dimineata, Adevarul.

In 1913 la Cairo a scris Note din Egipt, iar in anul urmator pleca la Paris si invata foarte bine limba franceza citind din Voltaire, Balzac, Rousseau. In 1923 a fost publicata povestirea Chira Chiralina in revista Europe a scriitorului francez Romain Rolland, aparuta in volum un an mai tarziu. 

A publicat apoi Ciulinii Baraganului (1928) si Les recits d'Adrien Zograffi / Povestirile lui Adrian Zograffi, primul ciclu Zograffi. Al doilea cuprinde Codine (1925), al treilea e format din Mikliail (1927), ultimul din La maison Thiiringer (1933), Le bureau de placement (1933), Mediterranee (1934-1935). Acestea si altele, printre care La familie Perlmutter (1927), Le refrain de lafosse. Nerrantsoula (1921), Les chardons du Baragan (1928), Tsatsa Minnka (1931), Trecut si viitor (1925), Mes departs (1928), Pour avoir aime la terre ( 1930) au fost publicate in Franta si simultan in Romania.

Simpatizant al ideilor socialiste, in 1927 a vizitat Moscova si l-a intalnit pe scriitorul grec Nikos Kazantzakis, despre care a scris mai tarziu in romanul Zorba Grecul, a revenit in 1929 si a scris, impreuna cu scriitorii rusi Victor Serge si Boris Suvarin, Vers l'autre flamme - Confession pour vaincus, despre abuzurile regimului comunist. A fost repudiat de socialistii din tara si acuzat de fascism.

In 1930 s-a intors in tara, a plecat apoi in Germania si in Austria, in 1933 era in Franta pentru a se trata de tuberculoza si in 1933 publica eseul L'homme qui n'adhere a rien. Opera lui Panait Istrati, scrisa in franceza si romana, a fost tradusa in peste 30 de limbi.

Codin

  Codin (1963) .

“Chira Chiralina”

Tamara Buciuceanu

Biografie

Data si locul nasterii
10 August 1929 - Tighina

Tamara Buciuceanu (alternativ Tamara Buciuceanu-Botez) este o actrita romana de teatru si film.
Studii
Intre 1948-1951 frecventeaza Institutul de Teatru „Vasile Alecsandri” din Iasi, insa in anul IV de studii se transfera la Bucuresti, la Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica la clasa profesorului Ion Baltateanu (asistenta Sorana Coroama). Absolva in 1952.
Filmografie
Titanic vals (1964)
Anecdota (1972) - film TV
Scorpia (1973) -film TV
Vegetarian (1973)
La spatiul locativ (1975) - film TV
Doctor fara voie (1976) - film TV
Ma-ma (1976)
Ion: Blestemul pamantului, blestemul iubirii (1979) - Maria Herdelea
Cantec pentru fiul meu (1980)
Alo, aterizeaza strabunica! (1981)
De ce trag clopotele, Mitica? (1981)
Grabeste-te incet (1981) (as Tamara Buciuceanu-Botez)
Inghititorul de sabii (1981)
Santaj (1981)
Bocet vesel (1983)
Declaratie de dragoste (1985) - Isoscel
Primavara bobocilor (1985)
Cuibul de viespi (1986)
Punct si de la capat (1987)
Extemporal la dirigentie (1987) - Isoscel
Liceenii (1987) - Isoscel
Liceenii Rock 'n' Roll (1992) - Isoscel
Liceenii in alerta (1993)
Paradisul in direct (1997)
Sexy Harem Ada-Kaleh (2001)
Chirita in provincie (2002) - film TV - Coana Chirita
Agentia matrimoniala (2005) - serial TV
Cuscrele (2005) - serial TV

Ion Blestemul pământului, blestemul iubirii 1979: 

Alo, aterizeaza strabunica! (1981)

Alexandru Boiangiu, regizor de film: “Maiorul şi moartea”, “Un zâmbet pentru mai târziu”, “Mahmudia”.

Destinatia Mahmudia film romanesc: https://youtu.be/-p0Qc1YX-rI.

“Un zâmbet pentru mai târziu”

Logodna la Goncearovca - Hryhory Kvitka Osnovyanenko

GÂNDURI PESTE TIMP 10 August

Părintele Constantin Galeriu - Citate: