MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU DUMINICĂ 25 AUGUST 2019 - PARTEA ÎNTÂI

Bună ziua, prieteni și mulțumesc pentru răbdarea pe care o aveți în parcurgerea tuturor articolelor prezentate de mine! În același timp vă apreciez postările Dumneavoastră și vă asigur că le citesc, chiar dacă nu fac comentarii!

Să aveți o Duminică minunată în compania materialelor selecționate și prezentate de mine! 

ISTORIE PE ZILE 25 August

Evenimente

·         325:   Primul Sinod Ecumenic de la Niceea a  hotarat  regulile de stabilrea a datei  Pastelui pentru crestini. Primul Sinod Ecumenic a avut loc la Niceea (astăzi İznik, în Turcia) în anul 325 d.Hr. și a instituit regula pentru toate Sinoadele Ecumenice ulterioare. A abordat în primul rând problema arianismului, stabilind o primă formă a Crezului de la Niceea și o primă regulă pentru calcularea datei Paștilor ( sau „Pascalia”). Sinodul a fost convocat de către sfântul împărat Constantin cel Mare. Acesta, având ca prioritate unitatea Imperiului Roman si a credintei crstine, i-a chemat pe episcopii Bisericii să se reunească spre a tranșa ampla dispută asupra ereziei arianismului, doctrină conform căreia Iisus Hristos ar fi fost o creatură (prima creație a lui Dumnezeu), iar nu născut din veşnicie şi Dumnezeu adevărat.

·         357: Are loc Bătălia de la Strasbourg, cunoscuta si sub numele de Bătălia de la Argentoratum, între armata romană condusa de Julian și Confederația tribală a Alamanilor germanici condusa de regele Chnodomar. Bătălia de la Strasbourg a fost punctul culminant al unei campanii duse de Julian in anii 355 și 357 pentru a stopa incursiunile barbare din Galia și de a restabili o linie defensivă puternică de-a lungul Rinului. Deși s-au confruntat cu un inamic de trei ori mai numeros, trupele lui Julian au câștigat victoria cu pierderi neglijabile și i-a respins pe alemani dincolo de Rin, provocându-le pierderi grele. În anii care au urmat acestei victorii, Julian a refacut și a consolidat garnizoanele romane de pe Rin. Flavius Claudius Iulianus Augustus, (331 sau 332 la 26 iunie 363), numit si Iulian Apostatul in tradiția creștină, a fost Caesar în Galia 355-361 și împărat roman plin intre anii 361 de 363.

·         766: Împăratul bizantin Constantin al V- lea  umilește nouăsprezece oficiali de rang înalt, dupa ce a descoperit un complot împotriva lui. El ordona executarea  liderilor complotului, Constantin Podopagouros și fratele său Strategios. După descoperirea complotului  conspiratorii au fost umiliti in fata multimii adunate pe Hipodromul din Constantinopol după care Strategios și Constantin au fost decapitați, în timp ce ceilalți au fost orbiți și exilati.

·         1425:  Prima menţiune documentară a funcţiei de “clucer” în Ţara Românească. In Evul Mediu românesc clucerul era un  boier dregător, a carui functie era situată ca rang între cela de medelnicer și serdar. Clucerul răspundea de magaziile și de depozitele domnești. În Moldova exista și jitnicerul, care se ocupa de depozitele de grâne.

·         1454: Este pomenită pentru prima dată documentar localitatea Lăpuşna.

·         1580: Bătălia de la Alcantara: Spania înfrânge Portugalia.

·         1609: Astronomul italian Galileo Galilei a inventat primul său telescop terestru cu refracție. Galileo Galilei (n. 15 februarie 1564 – d. 8 ianuarie 1642) a fost un fizician, matematician, astronom și filosof italian care a jucat un rol important în Revoluția Științifică. Printre realizările sale se numără îmbunătățirea telescoapelor și observațiile astronomice realizate astfel, precum și suportul pentru copernicanism. Galileo a fost numit „părintele astronomiei observaționale moderne”, „părintele fizicii moderne”, „părintele științei”, și „părintele științei moderne”. Stephen Hawking a spus că „Galileo, poate mai mult decât orice altă persoană, a fost responsabil pentru nașterea științei moderne.”

·         1704: Trupe militare britanice sub conducerea amiralului George Roke ocupă strâmtoarea Gibraltar.

·         1758: Războiul de Șapte Ani: Frederic al II-lea al Prusiei înfrânge armata rusă în bătălia de la Zorndorf. Războiul de șapte ani (1754 și 1756–1763), (părți ale căror teatre de conflagrație au fost numite și Războiul Pomeranian și Războiul francez și indian ), a implicat atât lupte în Europa, cât și în colonii. Acest război a fost descris de Winston Churchill ca fiind primul război mondial, de vreme ce a fost primul conflict din istorie care a avut lupte pe tot globul și în care cea mai mare parte a combatanților au fost ori națiuni europene ori coloniile lor de peste mări. Acest război a avut ca protagoniste principalele puteri ale vremii: Prusia, Regatul Marii Britanii, (plus coloniiile Coroanei britanice din America de Nord , Compania Indiilor Orientale Britanice și Regatul Irlandei) și Hanovra pe de-o parte și Austria, Regatul Francez, (plus Principatul Saxoniei , Noua Franță și Indiile Orientale Franceze ), Imperiul Rus, Suedia pe de altă parte. Spania și Regatul Portugaliei au fost atrase mai târziu în conflict, iar forțele olandeze neutre au fost atacate în India. Rezultatul cel mai evident al războiului a fost decăderea puterii Franței, atât în Americi, (unde au rămas sub stăpânirea colonială numai Guiana Franceză, Saint-Domingue și Saint Pierre și Miquelon, iar Guadelupa și Martinica le-au fost returnate), cât și pe continentul european și transformarea Marii Britanii într-o putere colonială dominantă. În plus, marina franceză a fost grav redusă. În plus, British East India Company a cucerit cea mai importantă poziție în India, colonie care devenea astfel „nestemata coroanei Imperiului Britanic„.

·         1768: Navigatorul James Cook începe prima sa călătorie. James Cook (n. 7 noiembrie 1728 – d. 14 februarie 1779) explorator, navigator și cartograf englez ce a ajuns la rangul de căpitan în Marina Regală. În 1766 Royal Society l-a angajat pe Cook să navigheze în Oceanul Pacific pentru a observa și marca tranziția planetei Venus în jurul Soarelui. Cook, în vârstă de 39 de ani, a fost promovat la gradul de locotenent și a fost numit comandantul expediției. Expediția a început în Anglia în 1768, a ocolit Capul Horn și a continuat spre vest în Pacific pentru a ajunge la insula Tahiti pe 13 aprilie 1769 unde s-au făcut observațiile tranziției planetei Venus. Totuși, rezultatul observațiilor nu au fost atât de concluzive și precise pe cât se aștepta. O dată ce observațiile s-au încehiat, Cook a deschis ordinele sigilate ce conțineau instrucțiuni suplimentare din partea Amiralității pentru a doua parte a călătoriei: căutarea în Pacificul de Sud a unor indicii cu referire la continentul Terra Australis. Cook a pornit spre Noua Zeelandă și a cartografiat întreaga zonă de coastă cu doar câteva greșeli minore. Apoi a călătorit spre vest, ajungând pe coasta sud-estică a Australiei pe 19 aprilie 1770, fiind astfel primul contact european cu coasta continentului. Pe 23 aprilie a făcut primele observații înregistrate asupra băștinașilor australieni pe insula Brush. Pe 29 aprilie Cook și echipajul său au realizat prima debarcare pe continent în locul numit astăzi Peninsula Kurnell, pe care el l-a numit „Golful Botanic” după specimenele unice colecționate de botaniștii Joseph Banks și Daniel Solander. Aici Cook a realizat primul contact cu un trib aborigen cunoscut sub numele de Gweagal. După plecarea din Golful Botanic Cook a continuat spre nord unde a avut loc un incident pe 11 iunie când nava Endeavour a eșuat pe un banc de nisip în Marea Barieră de Corali. Nava a fost puternic avariată iar călătoria a fost amânată aproape șapte săptămâni cât au avut loc reparațiile pe plajă (în apropierea portului orașului Cooktown, Queensland de astăzi), la gura de vărsare a râului Endeavour. O dată ce reparațiile au fost finalizate călătoria a continuat prin Strâmtoarea Torres iar pe 22 august a debarcat pe Insula Posesiunii pe care a declarat-o teritoriu britanic. S-a întors apoi în Anglia prin Batavia (astăzi Jakarta, Indonezia), unde o bună parte din echipajul său a murit de malarie, Capul Bunei Speranțe și Insula Sfânta Elena, ajungând în Anglia pe 12 iulie 1771.

·         1814: Casa Albă este distrusă de forțele britanice în timpul războiului din 1812.

·         1825: Uruguay își declară independența față de Brazilia.

·         1859: În cadrul Conferinţei reprezentanţilor puterilor garante, de la Paris, a fost recunoscută « de jure » dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Principatelor Unite ; (25.08/6.09).

·         1860: S-a instituit, la Paris, agenţia diplomatică a Principatelor Unite; (25.08/6.09).

·         1862: Au fost unificate serviciile sanitare din Principatele Române.

·         1875: Marinarul englez Matthew Webb a devenit primul om care a traversat Canalul Mânecii, înot, de la Dover la Calais în 21 3/4 ore.

·         1891: Thomas Edison obține brevetul de invenție pentru filmul de 35 mm.

·         1912: După căderea dinastiei Qing și a ultimului împărat, Pu Yi, în China revoluționarul Sun Yat-sen fondează Kumitangul. Sun Iat-sen, ori Dr. Sun Iat-sen, (Sun Yat-sen, ori Dr. Sun Yat-sen, în variantele de transliterare bazate pe limba engleză), (n. 12 noiembrie 1866 – d. 12 martie 1925) a fost un conducător, medic, om politic și revoluționar chinez, despre care adesea se spune că ar fi fost „tatăl Chinei moderne”. Sun a jucat un rol esențial în detronarea dinastiei Qing din 1911, urmată de schimbările revoluționare care au condus la epoca modernă din istoria Chinei, cea republicană, atât în China continentală cât și în cea insulară. A fost primul președinte provizoriu al Republicii Chinei, la a cărei fondare din 1912 a participat direct. Mai târziu, a devenit co-fondator al Kuomintang-ului (KMT), căruia i-a servit ca întâi lider. Sun a fost o figură unificatoare în China post-imperială, fiind în același timp o personalitate politică unică a secolului al 20-lea din China întrucât a fost și este unanim apreciat atât China continentală cât și în Taiwan. Deși Sun este considerat una dintre cei mai mari lideri ai Chinei moderne, viața sa politică a fost mereu sub semnul luptei și al unui exil aproape continuu. După succesul revoluției chineze din anii 1911 – 1912, Sun a pierdut rapid controlul puterii în nou fondata Republică a Chinei, conducând după aceea multe guverne revoluționare în perioada care a urmat. Doctrina sa politică guvernează și astăzi China modernă. Kuomintang (prescurtat KMT), pe numele său complet, Kuomintang-ul Chinei, adesea tradus ca Partidul Naționalist al Chinei, este un partid politic din Republica Chineză, astăzi Taiwan, fiind cel mai larg reprezentat partid politic, în termen de locuri ocupate, al adunării legislative. KMT este un membru al Uniunii Internaționale Democrate.z

·         1920: Armata poloneză a lui Józef Piłsudski a reușit să îndepărteze armatele rusești ce ocupau orașul Varșovia într-o bătălie ce s-a dovedit a fi decisivă în războiul polono-sovietic. Bătălia de la Varșovia (uneori numită și Miracolul de pe Vistula), a fost bătălia finală a războiului polono-sovietic, conflict care a început la scurtă vreme după încheierea primului război mondial (1918) și a fost încheiat prin Tratatul de pace de la Riga din 1921. Bătălia de la Varșovia a început pe 12 august și s-a încheiat pe 25 august 1920. Forțele Armatei Roșii comandate de Mihail Tuhacevski s-au îndreptat către capitala Poloniei, Varșovia, și către fortăreața Modlin aflată în vecinătate. Pe 16 august, forțele poloneze conduse de Józef Piłsudski au contraatacat dinspre sud, forțând trupele rusești să se retragă în dezordine către est, traversând râul Niemen. S-a estimat că bolșevicii au pierdut 10.000 de soldați uciși, 500 dispăruți și 10.000 de răniți, 66.000 fiind luați prizonieri. Prin comparație, polonezii au pierdut 4.500 de soldați morți, 10.000 dispăruți și 22.000 răniți. Înainte ca Miracolul de pe Vistula să se petreacă, atât bolșevicii cât și majoritatea experților străini considerau Polonia practic înfrântă. Victoria neașteptată și uluitoare în Bătalia de la Varșovia a distrus forțele bolșevice. În lunile care au urmat, o serie de noi victorii poloneze au asigurat independența țării și i-au securizat frontierele.

·         1929: Experimentarea cabinei catapultabile de avion construită în premieră de românul Anastasie Dragomir. Evenimentul a avut loc pe aeroportul Orly, Paris. Anastase Dragomir (n. 1896 – d. 1966) inventator român din domeniul aviației, cel mai cunoscut pentru invenția unei versiuni timpurii a unui scaun ejectabil, care a fost brevetată la Paris, în 1930, de care a beneficiat împreună cu un alt inventator român, Tănase Dobrescu

·         1933:  România a semnat la  Londra, Actul final al Conferinţei ţărilor exportatoare şi importatoare de grâu (21-25.08) prin care sunt prevăzute cote pentru fiecare ţară la exportul de grâne. A fost creat “Comitetul consultativ al grâului”, a cărui existenţă este prelungită până în august 1938.

·         1940: Al doilea război mondial. Primul bombardament  asupra  Berlinului, executat de către bombardierele britanice (25/26).

·         1944:  Eliberarea Parisului de sub ocupaţia nazistă.

·         1954: Prima participare a României la Campionatele Europene de atletism, cu Iolanda Balaș pe locul second (1,65 m). Iolanda Balaș Sőtér (în maghiară Balázs Jolán) (n. 12 decembrie 1936, Timișoara) campioană olimpică română de etnie româno-maghiară (tatăl român și mama maghiară), care a dominat proba de săritura în înălțime timp de un deceniu. Din 1988 până în 2005 a fost președinta Federației Române de Atletism.

·         1960: Ediția a XVII-a a Jocurilor Olimpice moderne: Roma (25 august-11 septembrie). A XVII-a ediție a Jocurilor Olimpice s-a desfășurat la Roma, Italia în perioada 25 august – 11 septembrie 1960. Roma a fost desemnată organizatoarea Jocurilor Olimpice de vară din 1908, dar după erupția Vezuviului din 1906 această onoare a revenit Londrei. În 1955, Roma a obținut dreptul de a organiza jocurile olimpice în detrimentul orașelor: Lausanne, Detroit, Budapesta, Bruxelles, Mexico și Tokyo. Ceremonia a fost deschisă de președintele Italiei, Giovanni Gronchi. Pentru prima oară, competiția a fost transmisă în direct sau înregistrat de peste 100 de canale de televiziune din întreaga lume. Au participat 83 de țări și 5.348 de sportivi.

·         1966: Lansarea misiunii "Apollo 3". A fost experimentată etapa finală a zborului selenar.

·         1966 - Ridicarea, prin decret, a legaţiei române din Olanda, la rang de ambasadă.

·         1988: Centrul istoric al Lisabonei este distrus de un incendiu.

·         1989: Sonda Voyager 2 a ajuns la maximă apropiere de Neptun, ultima planetă pe care a vizitat-o înainte de a părăsi sistemul solar.

·         1990 - A fost adoptată declaraţia privind suveranitatea de stat.

·         1991: Belarus își declară independența față de Uniunea Sovietică.

·         1991: Debutul pilotului de Formula 1 Michael Schumacher, în Marele Premiu al Belgiei.

·         1994: Ioan Stoica, patronul structurii piramidale ”Caritas”, a fost reținut la Direcția Cercetări Penale a IGP pentru audieri, sub acuzația de bancrută frauduloasă, fals și înșelăciune în dauna avutului particular. Caritas a fost un joc de tip piramidal care a funcționat în România între aprilie 1992 și august 1994. A atras miloane de deponenți din toată țara care au investit mai mult de 1.000 de miliarde de lei vechi (între 1 și 5 miliarde de dolari americani) înainte de a da faliment în 14 august 1994. La data declarării falimentului avea datorii de 450 milioane de dolari americani.

·         1998: Guvernul Romaniei a adoptat o ordonanţă prin care ansamblul din perimetrul central al Municipiului Bucureşti, format din “Centrul istoric” şi Noul Centru Civic – “Bucureşti 2000” – a fost declarat zonă de interes naţional.

·         2001: Haakon, Prințul Moștenitor al Norvegiei se căsătorește cu Mette-Marit Tjessem Høiby.

·         2012: Nava spatiala americana Voyager 1 intră spațiul interstelar, devenind cel mai indepartat obiect facut de om aflat in spatiul extraterestru. Voyager 1 este o sondă spațială lansată de NASA la 5 septembrie 1977, în prezent (2016) încă în funcțiune. A vizitat planetele Saturn și Jupiter, fiind prima sondă care a transmis imagini cu sateliții acestor planete. La data de 7 decembrie 2007 se afla la o distanță de 104,7 AU de Soare, fiind cel mai îndepărtat obiect făcut de oameni, și își va păstra această caracteristică, deoarece are cea mai mare viteză față de Soare și Pământ dintre toate sondele lansate. În 2009 se afla la 10 miliarde de km depărtare de Pământ, iar semnalele radio transmise au nevoie de aproximativ 15 ore pentru a ajunge pe Pământ. La 25 august 2012, Voyager 1 a ieșit din heliosferă și a pătruns în spațiul interstelar, devenind primul obiect spațial creat de om care a reușit acest lucru. Este de așteptat ca misiunea Voyager 1 să continue până în jurul anului 2025, atunci când generatoarele termoelectrice de radioizotopi nu vor mai furniza suficientă energie electrică pentru instrumentele științifice.

Nașteri

·         1530:  Ivan al IV-lea, numit și Ivan cel Groaznic, (n. 25 august 1530 - d. 28 martie [S.V. 18 martie] 1584) a fost primul cneaz moscovit care s-a intitulat "țar".

Ivan a fost fiul mult așteptat al Marelui Cneaz al Moscovei Vasili. S-a născut la 25 august 1530 când tatăl său avea 51 de ani. 10 zile mai târziu Ivan a fost botezat la mănăstirea Sfintei Treimi^[2]. După doi ani, mama sa, Elena, aduce pe lume al doilea fiu, Iuri.

La 25 noiembrie 1533, Marele Cneaz aflat pe moarte dictează testamentul definitiv: îl desemnează la tron pe fiul său Ivan care are aproape 3 ani, punându-l până la vârsta de 15 ani sub tutela mamei sale Elena și a boierilor. La 4 decembrie 1533, după o domnie de 29 de ani, Vasili al III-lea moare. După moartea tatălui a reluat pentru un timp 5 ani, regența mama lui Ivan, Elena Glinskaia, însă ea moare în 1538, probabil otrăvită. Urmează pentru tron o luptă crâncenă între boieri, care au fost însoțite de acte de cruzime deosebită. Rămas orfan, în fața boierilor care se luptă pentru putere, Ivan se teme pentru viața sa. Asistă la adevărate lecții de cruzime și viclenie. Acestea probabil au fost lecțiile pentru Ivan pe care le-a aplicat mai târziu. La vârsta de 13 ani când devine conștient de autoritatea lui se răzbună, astfel la data de 29 decembrie 1543 dă ordin să fie prins boierul Andrei Suiski și este lăsat să fie sfâșiat de câinii de vânătoare infometați. Mitropolitul Macarie îl ajută să se familiarizeze cu teologia și istoria. Călătorește mult, vizitează mănăstiri, vânează.

Portret al lui Ivan al IV-lea de Victor Vasnetsov, 1897, Galeria Tretiakov, Moscova).

Ivan este încoronat Țar la 16 ianuarie1547, la Moscova la vârsta de 16 ani. Se căsătorește la 3 februarie 1547 în Catedrala Adormirii Maicii Domnului cu Anastasia Romanova, fiică de boieri ai unei familii de viță veche. Formează un sfat de tip nou, Izbrannaia Rada (Consiliu ales), alcătuit din membri ai nobilimii și ai clerului. Adunarea este dominată de doi oameni: Mitropolitul Macarie, cultivat, autorul multor cărți de evlavie și de istorie, și părintele Silvestru, predicatorul iluminat.

În 1552 el a învins Hanatul Kazanului, armatele căruia au devastat nord-estul Rusiei în mod repetat și a anexat teritoriul său (2 octombrie 1552). La 28 martie 1554 se naște țareviciul Ivan. Țarina mai născuse două fete dintre care una, Ana, a murit la douăzeci de luni și un băiat, Dimitri, care a murit la câteva luni.

În august 1554 supune regiunea Astrahanului. Prin această cucerire, Rusia câștigă un debușeu la Marea Caspică și controlează tot cursul Volgăi. În 1558 armata sa pătrunde în Livonia.

Țarina Anastasia moare la 7 august 1560 iar Ivan se căsătorește la 21 august 1561 cu fiica prințului cerchez Temriuk care este botezată și primește numele de Maria. Noua țarină este frumoasă însă analfabetă, răzbunătoare și sălbatică. Naște un băiat, Vasili, care va muri după câteva săptămâni. La 1 septembrie 1569, în vârsta de 25 de ani țarina Maria moare otrăvită.

Marele oraș comericial Poloțk cade în mâinile lui Ivan în februarie 1563 care adăugă titlurilor sale și pe acela de mare prinț al Polțkului.

În 1550 formează Zemski Sobor, o adunare care înregistrează hotărârile domnitorului. Alcătuiește Țarski Sudebnik (Codicele țarist din 1550) care să-l înlocuiască pe Kneajeski Sudebnik al bunicului său Ivan al III-lea care data din 1479. Plasează în posturile-cheie ale imperiului oameni noi, proveniți dintr-un mediu modest.

La 23 februarie 1551 Ivan convoacă cel de-al treilea sinod bisericesc unde înmânează prelaților un document numit Stoglavcu privire la reformele pe care intenționează să le facă pentru a însănătoși funcționarea Bisericii; stareții și mănăstirile nu vor mai putea face nici o achiziție fără încuviințarea suveranului,^[3] se va interzice mănăstirilor să dea împrumut bani cu camătă. Fiecare oraș va avea școala lui, deservită de preoți și de dieci; se va preda scrierea, cititul, aritmetica, cântul, religia, bunele maniere.

Ivan reorganizează nobilimea țării, țăranii rămân legați de glie, dacă nu de jure, cel puțin de facto. Țarul guvernează cu ajutorul Dumei boierilor. În cazurile grave el convoacă chiar Zemski Sobor. Totuși, aceste adunări nu au decât un vot consultativ.

În 1565 împarte țara în opricinina și zemșcina. Opricinina constituie domeniul privat al țarului, pe care acesta îl va administra cum vrea și asupra căruia va avea putere deplină. Zemșcina cuprinde restul teritoriului. Prin decizia unilaterală a Țarului, în opricinina vor intra câteva cartiere din Moscova, 27 de orașe, 18 districte și principalele căi de comunicație. Douăsprezece mii de familii aristocrate sunt strămutate și-și pierd averea și influența. Se va naște o nouă clasă, opricininici, care datorează lui Ivan ascensiunea lor. Funcția lor este deasupra legii iar terenul lor de manevră este zemșcina. Violența lor este încurajată de țar care îi răsplătește cu bunurile luate de la trădători. Curând aceștia devin de temut și detestați.

Ivan cel Groaznic și bonă sa

Nemulțumirea crește în rândul populațiilor din două orașe alipite de curând Rusiei: Novgorod și Pskov. Novgorodul a fost cucerit în 1471 de marele cneaz Ivan al III-lea, bunicul lui Ivan cel Groaznic iar Pskovul în 1510 de marele cneaz Vasili al III-lea, tatăl lui Ivan. Sub pretextul că ar exista o scrisoare prin care populația ar fi dispusă să se supună Poloniei, la 2 ianuarie 1570, avangarda armatei țarului ajunge la zidurile Novgorodului.

Soldații ridică în jurul orașului zăplazuri înalte pentru ca nimeni să nu poată ieși, bisericile sunt încuiate pentru ca nimeni să nu se poată refugia în ele, toți funcționarii sunt arestați, sunt uciși preoții. Locuitorii Novgorodului sunt aduși în fața Țarului și a fiului său, Ivan; sunt bătuți, torturați, omorâți. Masacrul durează cinci săptămâni. Numărul total al victimelor se ridică la 15.000 potrivit lui Kurbski, la 18.000 potrivit Celei de-a treia cronici a Novgorodului, la 27.000 după Taube și Kruse, la 60.000 după autorul Primei cronici a Pskovului.

Opricinicii asediază casele și prăvăliile, devastează bisericile. Novgorodul nu-și va reveni niciodată după masacrul din 1570. El va rămâne un oraș de mâna a doua, sărac și cu populație puțină.

Ivan cel Groaznic se îndreaptă cu armata spre Pskov însă orașul i se așterne la picioare iar după câteva zile Ivan se întoarce la Moscova unde execută prizonierii pe care i-a luat din Novgorod.

În 1570 sultanul Turciei, Selim al II-lea pretinde Rusiei restituirea Kazanului și Astrahanului sau ca Moscova să plătească un tribut anual Porții. În timp ce negocierile se împotmolesc, la începutul anului 1571, tătarii din Crimeea invadează teritoriile meridionale ale Rusiei. La 24 mai 1571 tătarii dau foc caselor de la periferia Moscovei.

Ivan cel Groaznic și fiul său Ivan, 16 noiembrie 1581.

La 28 octombrie 1571 Ivan se căsătorește pentru a treia oară cu Marfa Sobakina, fiica unui negustor din Novgorod, iar la 3 noiembrie are loc nunta fiului său Ivan cu Eudoxia Saburova. Țarina Marfa, care se îmbolnăvise înainte de nuntă, moare la 13 noiembrie 1571. De teamă că nu i se va permite cea de-a patra căsătorie, declară că n-a avut nici un contact carnal cu soția sa și cere Bisericii anularea căsătoriei. Se însoară la 29 aprilie 1572 cu Anna Koltovski, fiica unui curtean. După doi ani de căsătorie îi va reproșa sterilitatea, o va repudia și o va trimite într-o mănăstite unde va deveni sora Daria.^[4]

Țarul se căsătorește pentru a cincea oară cu Anna Vasilcikova care, curând, va suferi o moarte violentă. A șasea soție, Vasilisa Melentieva, este surprinsă după câteva luni în adulter cu prințul Ivan Devtelev. Este tunsă și trimisă la mănăstire. Cea de-a șaptea soție, Maria Dolgoruki, îl dezamăgește pe Țar mai mult decât toate celelalte: nu este fecioară. Este legată de o trăsură iar caii o trag în râu unde se îneacă. În 1581 se căsătorește pentru a opta oară cu Maria Feodorovna Nagoi, fiica unui dregător de la curte. În același timp, fiul său Feodor o ia de soție pe Irina, sora lui Boris Godunov.

În timp ce era plecat în luna de miere cu cea de-a patra soție, armata hanului tătar Devlet-Ghirei înaintează din nou spre Moscova. Armata rusă sub conducerea prințului Vorotânski reușeste să-i înfrângă pe tătari. Ivan dizolvă opricinina care este detestată în țară dar și pentru că avea nevoie de consimțământul nobililor polonezi. Scopul său este de a se încorona rege al Poloniei în urma decesului regelui Sigismund-August care n-a lăsat moștenitori pe linie masculină.

Vasilisa Melentieva, cea de-a șasea soție.

Ambasadorul Poloniei, Mihail Haraburda, cere Țarului în schimbul alegerii sale să modifice frontiera în avantajul Poloniei, să abandoneze Poloțkul, Smolenskul și alte orașe rusești. Ivan refuză. După multe pertractări, Dieta poloneză îl alege pe Henric de Valois, duce de Anjou, fratele regelui Carol al IX-lea al Franței.

După decesul regelui Carol al IX-lea al Franței, Henric, regele Poloniei fuge noaptea în Franța și se încoronează sub numele de Henric al III-lea al Franței. Noul rege al Poloniei, Ștefan Bathory îi scrie lui Ivan al IV-lea că va respecta armistițiul de trei ani încheiat între Rusia și Polonia. Ivan și-a anexat cea mai mare parte a Livoniei în 1577. Doi ani mai târziu, armata poloneză aliată cu armata suedeză zdrobesc armata rusă. La 15 ianuarie1582 este semnat un armistițiu pe 10 ani între Polonia și Rusia. Rușii abandonează întreaga Livonie și Poloțkul iar polonezii evacuează orașele rusești pe care le-au cucerit.

Țareviciul Ivan care are 27 de ani și care a urmărit îndeaproape tratativele de pace cu Polonia îi reproșează tatălui său lașitatea de care dă dovadă și îi cere încredințarea trupelor pentru a elibera Pskovul. După câteva zile, la începutul lunii noiembrie, o solie de boieri îi cere Țarului să preia comanda trupelor sau să-l trimită pe țareviciul Ivan pentru a lupta împotriva polonezilor. Ivan crede că este vorba de o conspirație împotriva lui. La 15 noiembrie 1581 își vede nora, Elena, soția lui Ivan, care era însărcinată într-un stadiu avansat, purtând o rochie ușoară în loc de trei rochii așa cum era obiceiul. O bate atât de tare încât aceasta avortează. Țareviciul furios ridică vocea în fața suveranului. Ivan își lovește fiul la întâmplare cu bastonul său cu vârful de fier și îl rănește mortal. La 19 noiembrie 1581oficial țareviciul moare în urma unei febre puternice.
Ivan care își iubea fiul foarte mult este distrus, refuză să doarmă și să se hrănească, se simte vinovat atât pentru că și-a omorât fiul dar și pentru că acest fiu era moștenitorul tronului.

La 19 octombrie 1582, Maria Nagoi naște un băiat sănătos, Dmitri.

Ivan al IV-lea

De când și-a ucis fiul, Ivan nu poate dormi decât câteva ore pe noapte. Dezmățul, excesul de mâncare și băutură i-au ruinat sănătatea. La începutul anului 1584, decăderea fizică se accentuează. Pentru că nici poțiunile medicilor și nici rugăciunile preoților nu opresc boala, Ivan cheamă vracii. Din toate părțile sosesc la Moscova astrologi, ghicitori, vraci.

Deși i se ascunde concluzia prezicătorilor, Țarul află printr-o indiscreție, că astrologii i-au calculat data decesului - 18 martie.

Începe să facă mai multe daruri bisericilor și este preocupat de succesiune. În prezența boierilor dictează dispoziții prin care îl numește moștenitor pe cel de-al doilea fiu al său, Feodor. Pentru a-l ajuta pe Feodor, numește și o comisie alcătuită din cinci boieri: Ivan Șuiski, eroul asediului Pskovului, Ivan Matislavski, fiul nepoatei marelui cneaz Vasili, Nicetas Iuriev, fratele primei sale soții, Anastasia, Bogdan Bielski și mai ales Boris Godunov, a cărui soră Irina s-a căsătorit cu țareviciul.

În ziua de 18 martie 1584, Ivan moare în timpul unei partide de șah cu Bogdan Bielski. Cel mai probabil Ivan a murit de o afecțiune a intestinelor și a aparatului urogenital.

A fost înmormântat în biserica Sfântului Arhanghel Mihail alături de fiul său pe care l-a ucis într-un acces de furie. Pe mormântul său figurează următoarea inscripție: "În anul 7092-1584,^[5] în a optsprezecea zi a lunii martie, s-a înfățișat preacredinciosiului suveran, țar și mare cneaz al întregii Rusii, Ivan Vasilievici, în călugărie Ionas."

Ivan IV

Țar al tuturor Rusiilor

Portret al lui Ivan IV, secolul al XVIII-lea, Muzeul de Istorie de Stat

* 1573: Elisabeta a Danemarcei (25 august 1573 – 19 iulie 1626) a fost ducesă consort de Brunswick-Lüneburg ca soție a Ducelui Henric Julius de Brunswick-Lüneburg. Ea a fost regentă a Brunswick-Lüneburg în perioada 1616-1622.

A fost fiica cea mare a regelui Frederic al II-lea al Danemarcei și a reginei Sophie de Mecklenburg-Güstrow. Crescută inițial de către bunicii materni ea s-a întors în Danemarca în 1579. Ambasadorii din Scoția au dorit-o pe Elisabeta ca soție pentru regele Iacob al VI-lea al Scotiei, dar regele Frederic a logodit-o pe Elisabeta cu Ducele de Brunswick, promițând scotienilor în schimb pe cea de-a doua fiică, Ana.

Elisabeta s-a căsătorit în 1590 cu Ducele Henric Julius de Brunswick-Lüneburg. Când viitorul ei soț a venit pentru nuntă în 1590, s-a deghizat ca un bijutier; el s-a prezentat ca bijutier și a declarat că premiul este corpul prințesei. Drept urmare a fost aruncat în închisoare până când și-a putut dovedi identitatea și să explice totul a fost o glumă. Ca ducesă ea a rămas în strânsă corespondență cu fratele ei, monarhul danez.

După decesul soțului ei în 1613, ea și-a condus teritoriile pe care le-a primit ca zestre. În 1616 ea și-a îndepărtat fiul Friederich Ulrich de la guvernare, cu sprijinul fratelui ei, Christian al IV-lea al Danemarcei, din cauza alcoolismului lui. Ea a preluat regența pentru următorii șase ani, asistată de Anton von Streithorst. A primit o vizită de la fratele ei Christian în 1616.

Copii:

1. Frederick Ulrich, Duce de Brunswick-Wolfenbüttel (15 aprilie 1591 – 21 august 1634)
2. Sophia Hedwig de Brunswick-Lüneburg (20 februarie 1592 – 23 ianuarie 1642), căsătorită cu Ernest Casimir, Prinț de Nassau-Dietz
3. Elisabeth de Brunswick-Wolfenbüttel (23 iunie 1593 – 25 martie 1650), căsătorită cu Augustus, Duce de Saxonia și Johann Philip, Duce de Saxa-Altenburg
4. Hedwig de Brunswick-Wolfenbüttel (19 februarie 1595 – 26 iunie 1650), căsătorită cu Ulrich, Duce de Pomerania
5. Dorothea de Brunswick-Wolfenbüttel (8 iulie 1596 – 1 septembrie 1643), căsătorită cu Christian Wilhelm de Brandenburg, fiu al lui Joachim al III-lea Frederic, Elector de Brandenburg
6. Heinrich Julius de Brunswick-Wolfenbüttel (7 octombrie 1597 – 11 iulie 1606)
7. Christian de Brunswick (20 iunie 1599 – 16 iulie 1626)
8. Rudolph de Brunswick-Wolfenbüttel (15 iunie 1602 – 13 iunie 1616)
9. Heinrich Karl de Brunswick-Wolfenbüttel (4 iunie 1609 – 11 iunie 1615)
10. Anna Augusta de Brunswick-Wolfenbüttel (19 mai 1612 – 17 februarie 1673), căsătorită cu Georg Louis, Prinț de Nassau-Dillenburg

Elisabeta a Danemarcei

Ducesă de Braunshweig

·         1707: Regele Ludovic I al Spaniei (d. 1724). Ludovic I (Luis Felipe; n. 25 august 1707 – d. 31 august 1724) a fost rege al Spaniei, cel mai mare fiu al regelui Filip al V-lea al Spaniei și a primei lui soții, Maria Louisa de Savoia. Domnia lui a fost una dintre cele mai scurte, de doar șapte luni.
* 1730: Franz Xavier de Saxonia (25 august 1730 - 21 iunie 1806), a fost prinț german și membru al Casei de Wettin.

A fost al patrulea copil și al doilea fiu al regelui August al III-lea al Polonieiși a reginei Maria Josepha de Austria.

Franz Xavier de Saxonia

Co-Regent al Electoratului de Saxonia Prinț de Saxonia

·         1744: S-a născut Johann Gottfried von Herder, scriitor,  filosof, critic literar şi estetician german, unul dintre întemeietorii curentului literar “Sturm und Drang”, alături de F.M. Klinger, Schiller, Goethe etc. (d.18.12.1803). Johann Gottfried von Herder (25 august 1744, Mohrungen – 18 decembrie 1803, Weimar), filosof, teolog și poet german, cunoscut mai ales pentru influența exercitată de scrierile sale asupra unor reprezentanți ai clasicismului german ca Johann Wolfgang von Goethe și Friedrich von Schiller și asupra dezvoltării romantismului. Teoretician al mișcării „Sturm und Drang”, a fost considerat de filologul Fritz Martini cel mai de seamă „animator din istoria mișcărilor de idei germane”.

·         1767: S-a nascut Louis Leon Antoine Florelle de Saint-Just, revolutionar francez (d. 1794).

·         1786: Ludovic I al Bavariei (germană Ludwig I; n. 25 august 1786 – d. 29 februarie 1868) a fost rege al Bavariei, din 1825 până în 1848, când a abdicat în timpul revoluțiilor care au cuprins statele germane, în favoarea fiului său Maximilian al II-lea al Bavariei.

Mare iubitor al artelor și sprijinitor al acestora, Ludovic I al Bavariei a rămas cunoscut prin templul realizat pe malul Dunării, în apropiere de Regensburg, Walhalla, prin Galeria de frumuseți, precum și prin Gliptoteca de la München.

Ludwig Karl August, devenit Ludovic I al Bavariei, fiu al lui Maximilian I al Bavariei, pe vremea când acesta era ofițer în serviciul Franței și al Wilhelminei de Hessa-Darmstadt, l-a avut de naș de botez pe Ludovic al XVI-lea al Franței, al cărui prenume îl poartă.

De foarte tânăr a prins gustul pentru arte și a efectuat numeroase călătorii în Italia. A luat parte la războaiele napoleoniene, mai întâi în trupele lui Napoleon, după care a trecut, ca urmare a schimbării politicii tatălui său, de partea coaliției anti-franceze, în 1813.

Tatăl său, nedorind o mezalianță cu o „napoleonidă”, Ludovic I s-a căsătorit, în 1810, cu Theresa de Saxa-Hildburghausen. Festivitățile ocazionate de această căsătorie sunt la originea primului „Oktoberfest”^[2].

Nouă copii au rezultat din căsătoria lui Ludwig Karl August cu Theresa de Saxa-Hildburghausen:

• Maximilian (1811-1864) care i-a succedat la tron, a luat în căsătorie, în 1842 pe Maria de Prusia și a fost tatăl regilor Ludovic al II-lea al Bavariei și Otto I al Bavariei.
• Mathilde (1813-1862) în 1833 a luat în căsătorie pe Ludovic al III-lea mare-duce de Hessa și de Rin (1808-1877).
• Otto (1815-1867), rege ale Greciei între 1832 - 1862 s-a căsătorit în 1836 cu Amalia de Oldenbourg (1818-1875)), fără urmași.
• Charlotte (1816-1817).
• Leopold (Luitpold) (1821-1912) s-a căsătorit în 1844 cu Augusta de Toscana (1825-1864), (printre urmași: regele Ludovic al III-lea al Bavariei)
• Aldegonde (1823-1914), în 1842 s-a căsătorit cu Francisc al V-lea, duce de Modena (1819-1875).
• Hildegard (1825-1864), a luat în căsătorie în 1844 pe arhiducele Albert al Austriei (1817-1895).
• Alexandra (1826-1875).
• Adalbert (1828-1875) prinț moștenitor al Greciei, a luat în căsătorie în 1856 pe Amalia a Spaniei (1834-1905),

În viața privată Ludovic a fost modest și sociabil și a fost chiar cunoscut pentru ținuta lui de multe ori ponosită. Ludovic a fost greu de auz și a avut un semn din naștere pe frunte, care a fost de multe ori ascuns în portrete.

Ludovic a avut mai multe aventuri extraconjugale și a fost unul dintre iubiții lui Lady Jane Digby, o aventurieră aristocratică engleză.

Ludovic I al Bavariei accede la putere la moartea tatălui său, în 1825 și a continuat politica de mecenat dusă pe când era prinț moștenitor. Admirator al lui Goethe, a achiziționat operele pe care acesta le apreciase în mod deosebit la palatul Bevilacqua din Verona, precum și Cap de Meduză al marchizului Rondanini, descrisă cu entuziasm în Italianische Reise^[3]. În 1812, cumpărase sculpturile templului din Aphaia la Egina, descoperite cu puțin timp înainte. A reușit să cumpere Faunul Barberini^[4], în perioada dispersării colecțiilor Barberini^[5].

Statuia lui Ludovic I al Bavariei, la Walhalla

.

Ludovic I al Bavariei în 1860, de Joseph Albert

Pentru adăpostirea colecțiilor sale, a construit la München Gliptoteca^[6], Staatliche Antikensammlungen^[7] precum și Alte^[8] și Neue Pinakothek^[9]. A transferat la München, capitala sa, universitatea^[10] situată pe atunci la Landshut. Münchenul a devenit cel mai strălucitor și cel mai important centru artistic și universitar german.

A susținut lupta grecilor pentru independență de sub ocupația otomană, fiul său Otto devenind primul rege al Greciei independente sub numele de Otto al Greciei.

Între 1816 - 1842, a ridicat, pe malul Dunării, la est de Regensburg, un templu, după modelul vechilor temple antice grecești, Walhalla, pentru onorarea personalităților de excepție, de origine germană.

După Revoluția Franceză din iulie 1830, a devenit impopular datorită politicii sale represive, precum și datorită legăturii cu metresa Lola Montez.

A abdicat la 20 martie 1848, în favoarea fiului săi Maximilian al II-lea al Bavariei.

Ludovic I al Bavariei a decedat la Nisa, în 29 februarie 1868. A fost înmormântat la Abația Sfântul Bonifaciu din München.

Ludovic I

Rege al Bavariei

Portret de Joseph Stieler, 1825

·         1802: S-a născut poetul romantic austriac Nikolaus Lenau: “Faust”, “Savonarola”, “Don Juan”; (d. 22 august 1850).

·         1819: S-a nascut scotianul Allan Pinkerton, cel care a fondat prima agenţie de detectivi din SUA; (d. 1884).
* 1821: Ernest Amédée Barthélemy Mouchez, mai scurt, Ernest Mouchez (n. 24 august 1821, Madrid – d. 25 iunie 1892, Wissous) a fost un astronom, hidrograf și contraamiral francez, membru al Academiei Franceze de Științeși director al Observatorului din Paris.
Opere: 

• Recherches sur la longitude de la côte orientale de l'Amérique du sud(1866)
• Rio de la Plata. Description et instructions nautiques (1873)
• Instructions nautiques sur les côtes d'Algérie (1879)
• Rapport annuel de l'Observatoire de Paris (1885-1892)
• La photographie astronomique à l'Observatoire de Paris et de la Carte de ciel (1887)
• Instructions nautiques sur les côtes du Brésil (1890)

Ernest Mouchez

Ernest Mouchez

* 1832: Aleksandr Petrovici Konstantinovici (în rusă Александр Петрович Константинович; n. 25 august 1832 – d. 12 septembrie 1903) a fost un om de stat rus, general-locotenent, și guvernator al guberniilor Turgai și Basarabia.

A absolvit cursul de artilerie la Școala din Mihailovsk, și la 7 august 1851 a fost promovat în grad de ofițer. Din 1860 a fost un profesor al Corpului de cadeți din Kiev, din 1863, profesor de matematică, iar din 1865 – profesor la gimnaziul militar din Kiev.

În 1867 a fost atașat al statului major al forțelor armate din Districtul militar St. Petersburg. În 1868 a fost numit în calitate de administrator a poligonului de artilerie din Districtul militar Riga. În 1873, pentru curajul dovedit în timpul campaniei din Hiva^⁠(ru), a fost decorat cu Ordinul Sfântul Vladimir, în grad 3. În 1878 a fost numit în calitate de guvernator militar al guberniei Turgai și comandant în zonă. A organizat construcția orașului modern Kostanai. La 30 iulie 1883 a fost numit guvernator de Basarabia.

A fost înmormântat în cripta familiei din suburbia Rîșcani a Chișinăului.

Aleksandr Konstantinovici

·         1841: S-a născut Emil Theodor Kocher, chirurg, laureat al Premiului Nobel pentru Medicină pe anul 1909, pionier în fiziopatologia şi chirurgia glandei tiroide; (m. 27 iulie 1917).

·         1845: Ludovic al II-lea Otto Friedrich Wilhelm de Wittelsbach, rege al Bavariei, în germană Ludwig II. (n. 25 august 1845, München – d. 13 iunie 1886, Berg am Starnberger See), a fost unul din regii Bavariei din 1864 până în 1886. Era cunoscut și ca „regele lebădă” sau „regele nebun”.

Prințul Moștenitor Ludovic al Bavariei (stânga) cu părinții săi și fratele lui mai mic Prințul Otto (1860).

Ludovic s-a născut la Palatul Nymphenburg (astăzi aflat într-o suburbie a orașului München) și a fost fiul cel mare al Prințului Moștenitor Maximilian și al Prințesei Moștenitoare Maria a Prusiei. Părinții lui au vrut să-i dea numele de Otto însă bunicul său, Ludovic I al Bavariei, a insistat ca nepotul său să aibă același nume ca și el deoarece aveau aceeași zi de naștere. Fratele lui mai mic, care s-a născut după trei ani, a fost numit Otto.

În 1848, bunicul său, regele Ludwig I al Bavariei, a abdicat, tatăl său devenind noul rege al Bavariei, iar el, prinț moștenitor. La fel ca mulți tineri moștenitori europeni, Ludovic a fost crescut în spiritul disciplinei și onoarei și a primit o educație severă, pentru a fi pregătit în vederea responsabilităților care îl așteptau.^[1]

Ludovic era controlat strict de tutorii săi și supus unui regim sever de studii și exerciții. Unii subliniază faptul că această atmosferă cazonă, prusacă este cauza comportamentului său ciudat ca adult. Ludovic n-a fost apropiat nici de părinții săi. Consilierii regelui Maximilian i-au sugerat plimbări zilnice în compania viitorului succesor al său. Regele a replicat ^[2]: „Dar ce-am să-i spun? La urma urmei, fiul meu nu are nici un interes pentru ceea ce-i spun oamenii.” Ludovic era mai apropiat de bunicul său, care provenea dintr-o familie de excentrici.

Ca adolescent Ludovic a devenit prieten bun cu Prințul Prințul Paul Maximilian Lamoral de Thurn și Taxis. Cei doi tineri călăreau împreună, citeau poezie, și puneau în scenă opere de Richard Wagner. Prietenia lor s-a răcit când Paul s-a logodit. În adolescență, Ludovic a început o relație apropiată cu verișoara sa, Ducesa Elisabeta a Bavariei, care mai târziu va deveni împărăteasă a Austriei. Amândoi iubeau natura și poezia; Elisabeta îi spunea lui Ludovic „Vultur” iar el îi spunea „Porumbiță”.

Ludwig al II-lea în anul urcării pe tronul Bavariei, 1864

Ludovic a fost proclamat Rege al Bavariei pe când avea 18 ani, la 10 martie 1864. În această zi a murit regele anterior și tată al său, Maximilian. Titlul oficial a fost „Ludwig, von Gottes Gnaden König von Bayern, Pfalzgraf bey Rhein, Herzog von Bayern, Franken und in Schwaben”. Câteva zile mai târziu, la înmormântarea tatălui, s-a arătat în public pentru prima dată: era un tânăr frumos și înalt (1,93 m).

Încă de la început a sprijinit activitățile culturale; pe Richard Wagner l-a cunoscut personal deja în mai 1864, și l-a sprijinit cu toată puterea în activitățile sale până la sfârșitul lui 1865, când, din cauza cheltuielilor mari, a fost silit de către guvern, familie și cetățeni să-l expulzeze din Bavaria. Prietenia lor a continuat totuși câtăva vreme. Între 1865 și 1870 au avut loc la Teatrul Național din München premierele operelor wagneriene Tristan und Isolde, Maeștrii cântăreți din Nürnberg, Aurul Rinului și Walkiria.

De prin 1872 Ludovic al II-lea a început chiar să ceară să i se prezinte operele lui Wagner singur, fără alt public în afară de el.

La 11 mai 1866 Ludovic al II-lea a dispus mobilizarea generală prin care Bavaria s-a alăturat Confederației Germane(Deutscher Bund), deci inclusiv Austriei, în războiul împotriva Prusiei. Totuși el nu avea ambiții militare, și politica și conducerea militară a lăsat-o pe mâna miniștrilor săi. După înfrângerea militară din acest război, Bavaria a fost silită nu numai să plătescă Prusiei despăgubiri de 30 milioane de guldeni, dar și să cedeze acesteia unele provincii bavareze (Gersfeld, Orb).

În tot acest timp Ludovic al II-lea și-a petrecut timpul călătorind (în Elveția, Bavaria și Franța). Apoi s-a dedicat în special ideilor sale romantice, retrăgându-se în palatele sale, de unde conducea regatul numai în mod indirect, prin intermediul unor emisari regali.

Ludwig și logodnica lui Sophie Charlotte, 1867

Marele stres al începutului domniei lui Ludovic fost presiunea de a produce un moștenitor. Ludovic al II-lea nu s-a căsătorit niciodată, dar în ianuarie 1867 s-a logodit cu ducesa Sophie Charlotte, sora împărătesei Elisabeta a Austriei („Sisi”), și deci verișoară a tatălui său. Din cauza înrudirii, în vederea căsătoriei au fost chiar nevoiți să procure o dispensă de la papa Pius IX. Totuși Ludovic al II-lea a amânat căsătoria, și încă în 1867 a renunțat total la ea, spre consternarea rudelor și a anturajului său regal. Nimeni nu a știut însă că Sophie Charlotte, după numai trei zile de la desfacerea logodnei, și-a găsit consolarea în brațele fiului unui fotograf din cercul cunoscuților. Mai târziu, Sophie s-a căsătoit cu Prințul Ferdinand, Duce de Alençon.

Pe baza unui jurnal secret, a unor scrisori și a stilului de viață al lui Ludovic II se știe că el nu a fost foarte interesat de sexul opus. E posibil să fi fost, într-o măsură, homosexual (și plin de remușcări din această cauză). S-a luptat toată viața pentru a-și suprima dorintele sexuale și să rămână fidel credinței sale romano-catolice.^[3] În timp ce homosexualitatea nu era pedepsită în Bavaria din 1813,^[4] Unificarea Germaniei în 1871 sub hegemonia prusacă a schimbat acest lucru.

De-a lungul domniei Ludovic a fost prieten apropiat cu câțiva bărbați, inclusiv maestrul său de echitație Richard Hornig (1843–1911), actorul maghiar Josef Kainz și curteanul Alfons Weber (n.c.1862).

În 1870 Bavaria a participat din motive politice la Războiul franco-prusac cu 55.000 de soldați. La sfârșitul acestuia regele Prusiei învingătoare, König Wilhelm I, urma să fie proclamat împărat (Kaiser), fapt pe care Ludovic al II-lea nu l-a acceptat cu plăcere.

Totuși, în noiembrie 1870 Ludovic i-a adresat lui Wilhelm I o scrisoare celebră („Scrisoarea de împărat”), prin care îl ruga să accepte învestirea cu titlul de Împărat al Germaniei. (De fapt, această scrisoare a fost formulată de cancelarul Bismarck, care, pentu a-l convinge pe Ludovic al II-lea să o semneze, i-a promis acestuia plăți importante secrete.)

Ludovic nu a participat personal la proclamarea oficială a împăratului, care a avut loc oficial la 18 ianuarie 1871 la Versailles, cu ocazia Unificării Germaniei.

Castelul Neuschwanstein

• Castelul (Schloss) Neuschwanstein (pronunțat aproximativ 'noi-șvan-ștain). Proiectat de Ludovic al II-lea în 1868, piatra de temelie a fost pusă la 5 sept. 1869. Construcția are poziție și elemente de castel. Din 1884 a devenit locuința preferată a lui Ludovic.
• Castelul Linderhof. Cel mai mic dintre cele trei palate ale lui Ludovic al II-lea, construit între 1874 și 1878. Construcția lui a fost complet terminată, iar Ludovic a locuit acolo pe perioade mai lungi.
• Castelul Herrenchiemsee (pronunțat aproximativ 'he-răn 'him-zee), construit pe insula Herreninsel a lacului Chiemsee. Ludovic a cumpărat insula în 1873. Construcția a început în 1878. Palatul seamănă ca măreție și stil în mod intenționat cu palatul Versailles din apropiere de Paris.
• Casa regală de la Schachen, o casă de lemn în stil alpin, izolată, în masivul muntos Wetterstein. La primul etaj se află „camera turcă” decorată în stil oriental. Începând de prin 1875 Ludovic al II-lea își petrecea zilele de naștere acolo singur, în mijlocul măreției munților.
• În 1883 Ludovic al II-lea a cumpărat ruina castelului Falkenstein, din apropierea palatelor Neuschwanstein și Hohenschwangau. Planul de renovare a fost făcut de pictorul Christian Jank, care a prevăzut un castel gotic, conform cu tendințele de romantizare ale noului proprietar. Au existat și alte proiecte, dar cât a trăit Ludovic II nici unul nu a fost pornit.
• În ultimul an al vieții sale Ludovic al II-lea l-a însărcinat pe arhitectul său Julius Hofmann cu realizarea unui palat de vară în stil chinezesc, după modelul palatului de iarnă din Beijing. Probabil că urma să fie ridicat la lacul Plansee din Tirol, dar proiectul nu a depășit stadiul de plan amănunțit.

Toate aceste construcții și proiecte au fost finanțate personal de Ludovic al II-lea, ceea ce i-a provocat deficite financiare private importante. Apanajul său se ridica la 4,2 milioane guldeni anual. Totuși a reușit ca în 1884 să aibă datorii la bănci de 7,5 milioane guldeni. În afară de asta, pentru a termina construcțiile sale, în 1887 ar mai fi trebuit încă circa 15 milioane de guldeni. După moartea sa, casa de Wittelsbach a reușit (până în anul 1902) să plătescă înapoi toate datoriile făcute de regele Ludovic al II-lea.

Ludwig al II-lea al Bavariei spre sfârșitul vieții c. 1882

În ultimii ani ai vieții sale Ludovic al II-lea s-a retras din ce în ce mai mult din viața publică. Se închidea în palatul său Neuschwanstein ca să bea, ceea ce începuse să se răsfrângă și asupra înfățișării sale fizice. Își jignea propriii slujitori, dar și pe miniștrii săi și chiar și pe prieteni. S-a zvonit că la un moment dat a dorit și să se amestece în mijlocul poporului, ceeace se aranja la o crâșmă mai izolată, unde Ludovic II apărea incognito, îmbrăcat ca om simplu. Dar acolo putea să aibă și accese de furie și să dea lumea afară din crâșmă cu violență.

În 1874 a fost pentru ultima dată la München, pentru procesiunea tradițională de Corpus Christi (Fronleichnam). Ultima apariție în public, semioficială, a fost cea de la proba generală a primului festival muzical „Richard Wagner” de la Bayreuth din 1876. În 1881 a făcut o călătorie în Elveția de trei săptămâni împreună cu un nou prieten, actorul Josef Kainz. Începu apoi să nu mai doarmă nopțile și să se plimbe noaptea prin parcurile palatului. Din cauza datoriilor din ce în ce mai mari unele construcții de palate au trebuit întrerupte sau chiat oprite.

La începutul lui 1886 consiliul de miniștri nu i-a mai aprobat creditul de 6 milioane de guldeni pe care-l ceruse. Ludovic II i-a cerut atunci părerea lui Bismarck, care l-a sfătuit să poruncească miniștrilor săi să înainteze cererea sa la parlament (Landtag-ul bavarez). Dar în loc de aceasta, guvernul bavarez a pornit demersuri pentru ca să fie declarat iresponsabil.

O expertiză medicală de la 8 iunie 1886, cerută câtorva medici de către parlamentul bavarez, a constatat că Ludovic al II-lea ar suferi de o „tulburare sufletească nevindecabilă”. Dar în această expertiză medicii s-au bazat numai pe declarațiile unor martori, fără să-l consulte și personal pe pacient. Dimpotrivă, în dispozițiile oficiale ale acestuia date în acea perioadă, ca de exemplu instituirea unei noi regiuni administrative la Ludwigshafen de la 3 iunie 1886, nu se poate recunoaște nici o iresponsabilitate.

Cu toate astea, bazându-se pe această expertiză dubioasă, guvernul bavarez l-a declarat pe Ludovic al II-lea iresponsabil. Drept urmare, la 10 iunie, responsabilitățile regelui au fost transmise prințului moștenitor Leopold, unchiul lui Ludovic al II-lea. Ludovic al II-lea a încercat să contracareze acțiunea guvernului său printr-o chemare înflăcărată la adresa poporului, publicată în unele ziare, în care el înfiera toată acțiunea, declarând-o „înaltă trădare” de rege și patrie. Totuși nu a urmat sfatul lui Bismarck de a se arăta poporului în public în München, și nici nu a acceptat alte oferte de ajutor.

La 12 iunie Ludovic al II-lea a fost luat de la Neuschwanstein și pus sub pază la palatul Berg din comuna Berg de la lacul Starnberg. În seara zilei următoare a plecat la plimbare în parcul palatului împreună cu o cunoștință, prof. Bernhard von Gudden. Cei doi au murit în aceeași seară în apele lacului, în apropiere de mal, într-un loc însă unde apa era foarte joasă. Au fost găsiți aproape de miezul nopții de către administratorul palatului Berg, un medic și un barcagiu, care deja îl căutau.

Conform versiunii oficiale, prof. von Gudden a încercat cu forța să-l împiedice să se sinucidă, totuși mulți se îndoiesc de asta. Încă și azi mai circulă multe alte ipoteze, ca de exemplu aceea că regele Ludovic al II-lea ar fi încercat să fugă de sub pază, și atunci a fost împușcat.

În ziua următoare, la 14 iunie 1886, de Rusalii, trupul regelui a fost sfințit în palatul Berg. A doua zi a fost dus la reședința sa din München, unde a fost supus unor cercetări patologice. La consiliul celor 13 medici a luat parte și dr. Schleiß, medicul personal al lui Ludovic al II-lea, care nu era deloc convins de boala lui mintală. Comunicatul oficial al medicilor confirmă totuși pe deplin diagnosticul unei boli mintale.

Îmbălsămarea a avut loc încă în aceeași zi, la 15 iunie. Apoi trupul regelui a fost expus în capela curții regale timp de trei zile, după care a fost înmormântat în capela bisericii Sf. Michael din München. La 16 august inima sa a fost depusă într-o urnă la capela Milostiviei din localitatea Altötting.

Ludovic al II-lea

Ludovic al II-lea, fotografie de pe la 1874

·         1849: S-a născut folcloristul şi istoricul literar G. Dem.Teodorescu, licenţiat în litere al Universităţii Sorbona (m. 20 august 1900).

·         1850: Charles Richet, fiziolog francez, laureat Nobel (d. 1935)
* 1851: Willem Alexander Charles Henry Frederick, Prinț de Orania(neerlandeză Willem Alexander Karel Hendrik Frederik, Prins van Oranje, Prins der Nederlanden, Prins van Oranje-Nassau), (25 august 1851 – 21 iunie 1884), a fost moștenitor aparent al tatălui său, regele Willem al III-lea al Țărilor de Jos, din 11 iunie 1879 până la moartea sa.

Prințul Alexandru al Țărilor de Jos s-a născut la Haga la 25 august 1851.^[1]A fost al treilea copil al regelui Willem al III-lea și a reginei Sofia.^[2] Spre deosebire de fratele său Wilhelm, prințul moștenitor, el a fost disciplinat, intelectual și cultivat. După decesul fratelui său Wilhelm la 11 iunie 1879, el a devenit moștenitor aparent al tronului din Țările de Jos și Prinț de Orania.

Alexandru a deținut poziția de moștenitor până la propria moarte, la vârsta de 32 de ani, la 21 iunie 1884, de tifos.^[1] Deși nu s-a căsătorit niciodată, au avut loc negocieri pentru o căsătorie cu Infanta Maria Ana a Portugaliei, fiica fostului rege Miguel I al Portugaliei. A fost înmormântat la 17 iulie 1884 la noua criptă regală, Nieuwe Kerk, din Delft.^[3]

După decesul lui, sora lui vitregă, viitoare regină Wilhelmina, a devenit moștenitoare prezumptivă a tronului.^[4] Decesul lui Alexandru a însemnat că Marele Ducat de Luxemburg a devenit independent la moartea lui Willem al III-lea, deoarece Wilhelmina nu putea moșteni titlul.

Pentru o perioadă de 116 de ani, de la nașterea lui Alexandru (1851) la nașterea lui Willem Alexander, actualul moștenitor al tronului olandez (1967), nici un moștenitor de sex masculin nu s-a născut în Casa de Orania.

Alexandru

Prinț de Orania

Un desen de F.A. Tilly

·         1868 - S-a născut Artur Garguromin Verona, pictor, membru fondator al Societăţii Tinerimea Artistică, societate care a avut iniţiativa participării artiştilor români la expoziţii internaţionale, prima prezenţă de acest fel fiind la Atena, în 1903 (m.26.03.1946).

·         1873: Lucia Sturdza-Bulandra (n. 25 august 1873, Iași - d. 19 septembrie 1961, București) a fost o renumită actriță de teatru din România.

Lucia Sturdza-Bulandra a fost una dintre marile figuri ale scenei românești, de neuitat în roluri de compoziție din dramaturgia universală și națională, spirit organizatoric, talent pedagogic ce a format generații întregi de actori: Nicolae Baltățeanu, George Calboreanu, Dina Cocea, Radu Beligan, Victor Rebengiuc. Lucia Sturdza-Bulandra a fost fata cuplului Emil Sturdza și Magda (născută Diamandy). Bunicul ei este Vasile Sturdza căsătorit cu Ecaterina (născută Balș) și este nepoata lui Constantin Sturdza and Raluca (născută Manu). Strănepoata lui Constantin Sturdza și Ecaterina Sturdza (Cantacuzino-Paşcanu). Stră-stră-nepoata lui Vasile Sturdza și Ileana Solomon Sturdza (Costaki).

În 1898 a debutat la Teatrul Național din București iar în 1914, împreună cu soțul ei, a întemeiat o companie particulară. Din 1941 este actriță a Teatrului Municipal din București iar din 1947 până la sfârșitul vieții a fost directoarea acestui teatru, astăzi Teatrul Bulandra.

A fost profesoară la Conservatorul de artă dramatică din București timp de 30 de ani.

Filmografie:

• 1911 Amor fatal, regia: Grigore Brezeanu
• 1944 Escadrila albă, regia: Ion Sava
• 1961 Ziua unei artiste - Film documentar / omagial, regia: Gheorghe Tobias

Scrieri:

• Actorul și arta dramatică, 1912
• Amintiri, amintiri, ESPLA 1956

Luni, 10 iunie 2013, cu prilejul a 140 de ani de la nașterea actriței, Banca Națională a României a pus în circulație o monedăcomemorativă, cu valoarea nominală de 10 lei, în scop numismatic. Moneda este din argint, cu titlul de 999‰, este rotundă, cu diametrul de 37 mm, iar greutatea de 31,103 g. Întregul tiraj al monedei, de 500 de exemplare, este emis de calitate proof, iar cantul monedei este zimțat

* 1876: Eglantyne Jebb (25 august 1876 – 17 decembrie 1928) a fost o reformatoare socială din Anglia fiind fondatoarea organizației neguvernamentale Salvați Copiii.

Eglantyne Jebb în anul 1920

·         1887: Fartein Valen, compozitor din Norvegia (d. 1952)

·         1898: Helmut Hasse, matematician german (d. 1975)

·         1900: S-a nascut Hans Adolf Krebs, biolog germano-britanic, laureat al Premiului Nobel; (d. 1981).

·         1902: Camil Baltazar (Leibu Goldstein), poet român (d. 1977) şi traducător: “Reculegeri în memoria ta”, “Biblice”; (m. 27 aprilie 1977).

* 1905: Ion Nestor (n. 25 august 1905, Focșani - d. 29 noiembrie 1974, București) a fost un istoric și arheolog român, membru corespondent al Academiei Române.

A urmat studiile secundare la Focșani, iar pe cele universitare la București, urmând cursurile Facultății de Litere și Filozofie, secția Filologie Clasică până în 1926, obținând licența în filologie clasică și secundar arheologie. Interesul pentru studiu i-a facilitat specializarea în anii 1928-1932 la Berlinși Marburg (Lahn), participând totodată la cercetările arheologice care relevau cultura neolitică de la Goldberg (ordlingen). Prezența la Berlin l-a adus și în fața unor materiale păstrate în cadrul Muzeului de Arheologie, la secția preistorică, provenind de pe teritoriul românesc, recoltate în deceniile anterioare. Studierea lor i-a permis realizarea fișelor de evidență pentru cele din culturile Cucuteni, Sărata Monteoru, Cernavodă ș.a.

Ion Nestor a fost, alături de Sorin Pavel și Petre Pandrea, autor al Manifestului Crinului Alb, publicat în numerele 8-9 (august-septembrie) din 1928 ale revistei Gândirea.^[1][2] A devenit, potrivit criticului Zigu Ornea, un adept al ideologiei rasiste a filozofului german Oswald Spengler.^[3]

În anul 1932 a prezentat ca teză de doctorat la Universitatea „Philip” din Marburg o pertinentă analiză a stadiului cercetărilor în domeniul preistoriei de pe teritoriul României. Comisia de examinare, apreciind superlativ contribuția cercetătorului, i-a recomandat să întreprindă în continuare noi cercetări care să permită redactarea unei ample lucrări care să ofere o largă paletă de date referitoare la evoluția viețuirii omului în teritoriul carpato-dunăreano-pontic în timpurile îndepărtate. Această lucrare, care prin completările făcute a devenit o laborioasă sinteză, a fost publicată în 1933 în limba germană (Der Stand der Vorgerschichtsforschung in Rumänien) și a fost distinsă de Academia Română cu Premiul „Vasile Pârvan”.

Pasionatul cercetător a considerat de datoria lui să aprofundeze problemele coroborând informațiile deja dobândite, tezaurizate în colecțiile muzeelor. În acest sens, la 13 februarie 1934, dr. Ion Nestor, asistent la Muzeul Național de Antichități, informa conducerea Ministerului Instrucțiunii, Cultelor și Artelor că a publicat la Berlin, sub auspiciile Institutului Arheologic din Germania o lucrare de sinteză despre preistoria României. Considerând că este necesară o completare a documentației pe baza unor vizite la muzee și realizarea de fotografii, a solicitat sprijinul material din partea ministerului. Rezoluția ministrului din 13 februarie 1934 solicită academicianului prof. Ioan Andrieșescu, directorul Muzeului Național de Antichități din București, să refere în această problemă. Operativ la 18 februarie 1934 ministerul primea răspunsul lui Ioan Andrieșescu care, prin cele formulate, făcea o călduroasă recomandare la adresa lui Ion Nestor.

Doctor docent în istorie, arheolog, cu o intensă activitate în cadrul Muzeului Național de Antichități și a Institutului de Arheologie din București a coordonat în decursul anilor de activitate cercetările de pe șantierele arheologice de la Glina, Sărata Monteoru, Zimnicea, Glăvăneștii Vechi, Corlăteni, Suceava, Dridu, Bratei, Păcuiul lui Soare.

Din 1945 a desfășurat concomitent o prestigioasă carieră didactică ca profesor la Universitatea din București, contribuind la formarea de discipoli care, prin cele întreprinse, au dovedit că au receptat cum se cuvine cele învestite de mentorul Ion Nestor. Prin studiile întreprinse, Ioan Nestor a contribuit la fundamentarea procesului de formare a poporului român, constituind totodată un prețios îndreptar metodologic pentru mai tinerii colaboratori prin modul de analiză, de sinteză, de susținere a tezelor enunțate.

Ion Nestor a avut contribuții majore în domeniul periodizării culturilor neo și eneolitice a perioadei de tranziție care a condus la epoca metalelor. Contribuțiile sale au fost integrate în tratatul Istoria României, vol. I, 1960 și în Istoria poporului român, 1970.

Pedant publicist, cele încredințate tiparului constituie un permanent îndreptar metodologic. Aprecierea din partea cercetătorilor străini s-a concretizat și prin încredințarea misiunii de a fi redactor pentru România a contribuțiilor integrate în Inventaria Archeologica și Prähistorirische Bronzefunde, precum și prin alegerea sa ca membru al Institutului Arheologic German, al Societății de Arheologie din Iugoslavia, al Consiliului permanent al Uniunii Internaționale de Științe Pre și Protoistorice, al Uniunii Internaționale de Arheologie Slavă. La 2 iulie 1955 a fost ales membru corespondent al Academiei Române.

Ca formator de viitori cercetători, Ion Nestor era atent la modul de enunțare a constatărilor fiecărui participant pe șantier, intervenind, atunci când considera necesar, cu conexiuni care permiteau o clarificare a problemei în discuție. Pedant până la detaliu, cerea colaboratorilor să acorde atenție fiecărui amănunt întâlnit în cadrul săpăturii, consemnarea imediată a celor observate, permițând ulterior realizarea unei analize a cărei finalitate consta în înțelegerea evoluției modului de viată a creatorilor culturii materiale și spirituale respective.

A fost Laureat al Premiului de Stat (1962)

* 1909: Michael Rennie (n. 25 august 1909, Bradford — d. 10 iunie 1971, Harrogate; numele real Eric Alexander Rennie) a fost un actor britanic.

Michael Rennie

* 1911: Ion C. Pena (n. 25 august 1911, comuna Belitori, azi Troianul, județul Teleorman - d. 29 iulie 1944, Alba Iulia) a fost un publicist, poet, epigramistși prozator român. S-a născut într-o familie de țărani agricultori, fiind primul din cei șapte copii ai familiei Chiriță (Firică) Pena (1888 - 1963 Polibiada (Lisandra) Pena (1888 - 1971). Rădăcinile familiei scriitorului pe linie paternă se trag de pe lângă Corabia, ce ținea atunci de vechiul județ Romanați. Mort în rǎzboi, perceptorul - scriitor este înmormântat în Cimitirul Eroilor din Alba Iulia.

A urmat cursurile Școlii primare de bǎieți „Vasile Alecsandri”, în satul natal. A continuat cu Școala de Comerț Elementar^[1] din Roșiorii de Vede și, ulterior, cu Școala de Comerț Superior^[2] din Turnu Măgurele, care în acea perioadă era reședința de județ. În aceste școli i-a avut printre colegi pe viitorul publicist și primar Nicolae Stănescu - Udrea (1909 – 1983) din Roșiorii de Vede și pe viitorul pedagog, poet și prefect al județului Teleorman – Florian Crețeanu (1908 – 1972) din Turnu Măgurele.

Debutează în 15 aprilie 1932 în "Revista - SO4H2", din Turnu Măgurele, cu poezia "Alpinism", scrisă în 1928. Tot în acest an traduce și publică, împreună cu Ștefan Baljalarschi, "Poemele mele" a lui Serghei Esenin. De tânăr, Ion C. Pena și-a creat multe adversități publicând în Revista "SO4H2"(Acid sulfuric) texte prin care se delimita de „exclusivismul rasei și culturii germane”, în care-l combate pe Oswald Spengler, filosof idealist, reprezentant al antiintelectualismului și istoric german, un critic fervent al latinității.

Dialogurile sale epigramistice merg până la caricaturizarea celor mai înalte vârfuri ale societății literare sau politice: A. C. Cuza, Ion Pillat, Radu D. Rosetti, Al. O. Teodoreanu, Nicolae Iorga, N. Crevedia^[3] (“Eugen Barbu e fiul lui Nicolae Crevedia”), Octav Dessila, Al. Macedonschi, Aurel Chirescu, Emanoil Bucuța, Gr. Trancu-Iași, Al. T. Stamatiad, Ion Minulescu, M. Ar. Dan, Tudor Măinescu, A. C. Calotescu-Neicu, Al. Cazaban, Tudor Arghezi, Mircea Pavelescu, I.Gr.Periețeanu, Ion Vinea, Iancu Brezeanu, Damian Stănoiu, N. Davidescu, Florin Iordăchescu, Victor Eftimiu, G. Topârceanu, Miguel de Cervantes Saavedra, G. Bogdan Duică, Cincinat Pavelescu, Ponțiu Pilat, Socrate, Hamlet^[4] și alții. În 1939, deja Ion Pena publica poezii în controversata revistă "Prepoem"^[5], care după septembrie 1940 este considerată de orientare legionară^[6]. Pena n-a avut nicio colaborare cu "Prepoem" pe timpul sederii legionarilor la putere pană la 14 februarie 1941, când Statul Național-Legionar a fost abrogat în mod oficial, instaurându-se dictatura militară a generalului Ion Antonescu . Mai mult, in singurul volum care i-a apărut in 1939, "Furcile caudine", este inclusă si o epigramă in care-l ia peste picior pe A.C. Cuza, mentorul și principalul susținător al lui Corneliu Zelea Codreanu: Lui A. C. Cuza// Din tinerețe n’a mai dat/O epigramă – și-i păcat !/ Misterul ? Muza i-a fugit/ Ca nu cumva pîn’ la sfîrșit,/ Uzînd de abila-i suveică / S-o scoată și pe ea evreică.

Anti-bolșevic convins, scria înainte de venirea trupelor sovietice în Revista "Păcală" al carei motto era: „Iar când la Patria Română/ Râvnește hidra bolșevică/ Nesățioasă și păgână,/ Ia și o armă, că nu strică!."

La începutul anilor '40, poetul Pena publica frecvent în "Universul Literar". Este de notorietate faptul că Palatul Universul, de pe strada Brezoianu, a fost centrul presei interbelice, "Universul Literar" fiind suplimentul celui mai popular și influent ziar din perioada interbelică, "Ziarul Universul". În 7 martie 1942, redactorul Ștefan Baciu (1918 - 1993) îl numea pe Pena - "Un poet plin, de un talent robust, original și format, care face o figură cu totul aparte în corul celorlalți", „astăzi Ion Pena vine între noi cu o liră cu totul înnoită, așezându-se dintr’odată pe primul plan al poeziei tinere ... versurile lui trebuiesc citite cu toată atenția. În miezul lor se sbate un poet de rasă care semnează simplu și deslușit: Ion Pena. Celelalte poezii, toate, una mai întreagă decât cealaltă. „Iată un poet!”, am exclamat către camarazii mei după ce isprăvisem lectura lor. Și nu mă înșelasem deloc: Ion Pena, acest nou poet, i-a cucerit și pe ei, prin simpla lectură, fără reverențe și fără salamalecuri. Aceasta este pecetea talentului.” În "Universul Literar" au mai debutat, in acea perioadă, Ștefan Augustin Doinaș, Leonida Secrețeanu și Ion Caraion. În cartea sa de memorialistică, "Praful de pe tobă. Memorii 1918-1946", scrisă în 1980 la Honolulu, Ștefan Baciu^[7] iși amintea de Pena, neștiind că acesta decedase încă din 1944.

Astăzi, noi putem să judecăm firul epic din povestirea utopică în două părți, "Moneda fantazienilor"^[8], scrisă la Sichevița, județul Caraș Severin în 1937 - 1938 în care Pena merge cu anticipația pânǎ în 1 ianuarie 2000. Prima parte a fost publicatǎ în ziarul „Drum” in anul 1937, numărul de Crăciun, iar partea a doua, singurul manuscris, în dactilogramă, rămas la fratele Petre C. Pena, a ajuns la nepotul lor, Marin Scarlat, care l-a dat spre publicare. În povestire, previziunile autorului au mari analogii cu colectivizarea și cooperativizarea (coop-uri, gradinițe, ..), dovedindu-se un bun analist social de anticipație. Prozatorul Constantin Stan (1951 - 2011), în "Ziarul de Duminică", din 28 septembrie 2001, în articolul "Un caz ciudat", vorbește despre faptul că Pena, prin povestirea sa il devansează pe Orwell. În volumule sale „Fotografii la periscop” și „Secvențe de istorie literară - opera omnia - publicistică și eseu contemporan”, care cuprind studii și articole despre Radu Grămăticul, Grigore Gellianu^[9], Șt. O. Iosif, Gala Galaction, Ion Pena, Constantin Noica, Marin Preda și Mircea Scarlat, Stan V. Cristea îl numește pe Pena: Un scriitor „fantazian” nedreptǎțit . Profesorul, ziaristul și prozatorul Victor Marin Basarab^[10]afirma în 2001: „Moneda fantazienilor” ar trebui pusǎ în circulație și așezatǎ într-o exactǎ comparație cu proza urmuzianǎ^[11], într-o corectǎ înțelegere a vizionarismului sud-est european și, de ce nu, la baza teatrului absurdului ionescian^[12]. Acum, în 2014, citind și cumpǎnind, putem afirma că el a fost un vizionar

Între 1928 - 1944, Ion C Pena a publicat poezii, epigrame si proză în urmǎtoarele publicații:

• Ziarul „Slove de foc”^[14], din Belitori, Teleorman,
• Revista „Drum”^[15], din Roșiorii de Vede,
• Ziarele si revistele „SO4H2”^[16], „Graiul tineretului”^[17], „Oltul”^[18], din Turnu Măgurele
• Revista „Zarathustra”, redactată de Ion Caraion^[19] si Alexandru Lungu^[20], din Buzău
• Revistele si ziarele „Epigrama”^[21], „Păcală”^[22], „Prepoem”^[23], „Vremea”, „Universul literar”^[24], din București

Profesional, ca finanțist (perceptor^[25]), a funcționat timp de 4 ani și 10 luni în Sichevița - județul Caraș Severin (1936 - 16 iulie1941), ca delegat de agenție. Aici înființează Căminul cultural - "Lumina", cu sediul în incinta Primăriei, doneazǎ cǎrți bibliotecii și împreunǎ cu sǎtenii procurǎ un aparat de proiecție.

Apoi, la Domnești - Muscel, actualmente în Argeș, Pena lucrează ca agent administrativ. Aici înființează, în 1941, "Biblioteca modernă"^[26] prin care caută să satisfacă cerințele de lectură ale localnicilor, în special intelectualii comunei, precum și tineretul școlar. El este sprijinit de tineretul grupat în jurul normaliștilor^[27] Luca Ionescu și N. Ionescu. În Domnești se împrietenește cu Gheorghe Șuța^[28], care-l și găzduiește până la plecarea pe front. Acesta era președintele Partidului Național Țărănesc, mare industriaș și comerciant, unchiul Elisabetei Rizea din Nucșoara, Argeș, participantă activă la Rezistența anticomunistă din Munții Făgăraș, "Haiducii Muscelului". În fapt, Gheorghe Șuța era fratele avocatului Nicolae Șuța, șeful de cabinet al vicepreședintelui PNȚ, Ion Mihalache și deputat de Muscel în Camera Deputaților.

Fiind mobilizat din Domnești, pe frontul celui de-al Doilea Razboi Mondial, Pena moare de tânăr pe 29 iulie 1944, la numai 33 de ani, fiind înmormântat în Cimitirul Eroilor din Alba Iulia. Viața lui s-a consumat sub zodia tragicului, el conducǎndu-și pe ultimul drum patru din cei șase frați: Lina, Fǎnica, Nicu și Costache. Ion C Pena n-a fost căsătorit și n-a avut copii. Este al cincelea copil pe care părinții, Firică și Lisandra Pena, aveau să-l înmormânteze în timpul vieții.

A fost susținător al Partidului Național Țărănesc, de aici și prietenia lui cu Gheorghe Șuța, președintele PNȚ din Domnești. Orientările amintite aici i-au adus – în perioada 1945-1989 - represaliile sistemului care l-a înscris în „Fondul special – interzisi (S)”.

Și totuși, straniu, în 1993 îl găsim menționat în „Bibliografia operelor autorilor legionari”, de Nicolae Niță, apărută în editura „Libertatea” din Jacksonville – SUA, alături de Emil Cioran, Petre Țuțea, Constantin Noica, Mircea Eliade, Nae Ionescu, Radu Gyr și alții. Scriitorul apare pe pagina 204 cu consemnarea: „Pena C.I. – poet. Colaborator la revista „Drum”, apărută în orașul Roșiorii de Vede”, fără alte detalii precum la alții, la care se specifică în mod expres că „au publicat numeroase lucrări de specialitate și au colaborat asiduu la revistele și ziarele legionare din țară”, precizându-li-se și opera. „Nu avea predilecție pentru cultul legionar”, afirma Luca I Ionescu^[29] din Domnești – Argeș, cel ce între 1941 – 1944 s-a cunoscut cu poetul (afirmație făcută în emisiunea de evocare a lui Pena la postul de radio „Impact 94,4 FM” din Roșiorii de Vede, în 24 august 2001, în ajunul împlinirii a 90 de ani de la nașterea scriitorului). Istoricul Cătălin Borțun de la Muzeul Județean Teleorman, autor al lucrǎrii „Mișcarea legionară din județul Teleorman", apǎrutǎ în 2011, la Editura Renaissance din București, a afirmat că în documentările sale nu a gasit nicio referire la numele de Ion Pena. Acestei opinii îi subscriu istoricii și publiciștii Cristian Sandache și Corneliu Ciucanu, care sunt autorii mai multor cărți despre fenomenul legionar. Din cererea^[30] pe care Pena o trimite Ministrului Finanțelor, în calitate de agent administrativ cl. II în com. Domnești, jud. Muscel, aflǎm cǎ el a venit în localitate în primǎvara lui 1941.

Ion Pena - portret de Al Popescu Tair din volumul "Furcile caudine" 1939

A fost membru activ al Grupării literare „Drum” din Roșiorii de Vede, asociație^[31] a tinerilor publiciști teleormăneni, înființată în 1935 sub președinția de onoare a scriitorului Zaharia Stancu, președinți activi fiind Nicolae Stănescu-Udrea și Florian Crețeanu. În editura acestei grupări îi apare, în 1939, volumul de epigrame „Furcile caudine”^[32][33], tipărit la Tipografia „Lumina poporului” din aceeași localitate. Având recenzii favorabile, George Călinescu îl înscrie în „Istoria Literaturii Române de la origini până în prezent”, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1941. În aceeași editură urmau să îi apară în 1940 (deja erau anunțate în revista bucureșteană „Prepoem”, an I, nr. 11 din mai 1940) un volum de poezii intitulat „Iarmaroc” ^[34] și un volum de epigrame „Flori veninoase”, dar care, din păcate, nu aveau să mai vadă lumina tiparului, întrucât revista și editura „Drum” au fost suspendate de cenzură în același an. Cunoscutul publicist și istoric literar Stan V. Cristea^[35], membru în Uniunea Scriitorilor din România, consemna în „Caligraf” din iulie 2005: „Surprinzător, prin 1943 – 1944, Ion Pena pare că evolua spre un nou fel de poezie ... îi întrezărim – incredibil, cumva pe Nichita Stănescu și Marin Sorescu”

La plecarea din această lume, în 29 iulie 1944, scriitorului i-au rămas mai multe manuscrise, dintre care șase volume erau pregătite pentru tipar, între ele aflǎndu-se și cele două volume, „Iarmaroc” și „Flori veninoase”, oprite de cenzură în 1940:

• Patru volume de poezii : "Iarmaroc" (un volum de poezii, voluminos, de peste o sută de poezii, din care câteva au apucat sa fie publicate), "Varietăți", "Fum" si "Nord". Din pacate, aceste volume s-au pierdut sau sunt răspândite pe la diverși prieteni.
• "Simple nimicuri"^[36] - plachetă de poezii, în dactilogramǎ^[37] - publicată în "Scrieri" - Ion Pena, apărută în 2011.
• "Flori veninoase"^[38]- volum de epigrame, în dactilogramǎ, apărut în "Scrieri" - Ion Pena.

Ion C Pena a creat și s-a impus într-o perioadă tulbure (1928-1944) a istoriei României și a Europei; etapă, însă, urmată de epoca regimului comunist – perioadă ce a dus la scoaterea acestuia vreme îndelungată în afara circuitului public prin includerea sa în Fondul special - interzise între 1945-1989.

Înainte de decesul său, la doar 33 de ani, lasă un testament colegilor, prietenii din perceptia Domnești - județul Muscel, Ioan T. Zăinescu și C. Mateescu, prin care îi ruga pe alți trei prieteni de suflet: Gheorghe Șuța, Florian Crețeanu și Nicolae Stǎnescu - Udrea să se îngrijească de publicarea scrierilor sale. Din pacate acest lucru se îndeplinește abia în anul 2011, când se împlineau 100 de ani de la nașterea sa. Multe manuscrise s-au pierdut^[39] din cauza unora dintre prietenii săi. Volumul postum^[40] „Scrieri” - Ion Pena, aparut la 67 de ani de la plecarea sa în neființă, include poezii, epigrame, precum și proză, dovedind talentul multilateral al autorului. Acest volum cuprinde următoarele secțiuni:

• Ion Pena – epigramist:

- Epigrame publicate în volumul „Furcile caudine”
- Epigrame refuzate în 1939, la publicarea volumului „Furcile caudine”
- Epigrame din volumul„Flori veninoase"
- Alte epigrame, publicate în diverse ziare și reviste

• Ion Pena – poet:

- Poezii publicate în diferite ziare și reviste ale vremii
- Placheta „Simple nimicuri”

• Ion Pena – prozator:

- „Moneda fantazienilor” – povestite utopică
- „Exclusivismul rasei și culturii germane”

• 

  Debutul literar al lui Ion Pena - „Alpinism”, publicatǎ în Revista „SO4H2” din 1932
 
• 

  Ștefan Baljalarschi si Ion Pena - traducere din rusește - „Poemele mele” de Serghei Esenin.
 
• 

  „Graiul Tineretului” - „Organ al Tineretului Național - Tǎrǎnesc din Turnu Mǎgurele”, apǎrea sub conducerea unui comitet, Ion Pena - poezia „Noapte la Turnu Mǎgurele”, publicatǎ în iulie 1933
 
• 

  Ion Pena a fost colaborator al Revistei și al Grupǎrii literare „Drum”, asociație a tinerilor publiciști teleormăneni, înființată în 1935 sub președinția de onoare a scriitorului Zaharia Stancu
• 

  „Dicționar al oamenilor de culturǎ, artǎ și științǎ din Teleorman” de Ion Al. Stǎnescu, 1993
 
• 

  Județul Teleorman în perioada interbelicǎ. Reședința județului era orașul Turnu Mǎgurele
 
• 

  Ion Pena - fotografie din 1937
 
• 

  Ion Pena: Volumul „Furcile caudine” - publicat în 1939 - Editura DRUM, Rosiorii de Vede
• 

  Ion Pena în Revista „Prepoem” - revistǎ de afirmare a tinerei poesii romînești, an I, nr. 3 din septembrie 1939, București
 
• 

  Revista „Prepoem” – an I, nr. 11 din mai 1940 - anunță apariția volumului de poezii „Iarmaroc” de Ion Pena
 
• 

  Revista „Prepoem” - Ion Pena, poezii, mai 1940
 
• 

  Ștefan Baciu - Un poet: Ion Pena, în „Universul Literar” din 7 martie 1942
• 

  Ion Pena, caricaturǎ, în „Universul Literar” din 23 mai 1942
 
• 

  Revista „Vremea”, an XIV, nr. 676, din 29 noiembrie 1942
 
• 

  „Universul Literar” - 23 mai 1942, numǎr aniversar, Un an de „Cântece noui” - Ion Pena - „Opriți-vǎ”
 
• 

  Ion Pena: Epigrame, Revista „Pǎcalǎ”, 27 mai 1942
• 

  Ion Pena: Ziarul „Monitorul” - Valentin Leahu, din 26 august 2001
 
• 

  „Dicționarul scriitorilor și publiciștilor teleormǎneni" de Stan V Cristea, 2005
 
• 

  Ion Pena la loc de cinste in casa din Belitori, azi Troianul, Teleorman
 
• 

  „Poetul Ion Pena” de Iulian Chivu, Aldine - România literarǎ, 2003
• 

  „Poetul Ion Pena” de Iulian Chivu, continuare
 
• 

  Epigrame scoase din volumul „Furcile caudine”, 1939 - Arhivele Naționale, filiala Alexandria
 
• 

  Ion Pena -Poezia „Paște” - mai 1944 - Revista „Oltul”
 
• 

  Revista „Pǎcalǎ” - „Antologie epigramaticǎ” - Ion Pena alǎturi de Ion Luca Caragiale, Pǎstorel Teodoreanu, Cincinat Pavelescu și alți epigramiști emblematici.
• 

  „Strofe pentru Pǎstorel” de Ion Pena - Revista „Pǎcalǎ”, 1942
 
• 

  Stan V Cristea, membru al Uniunii Scriitorilor: Ion Pena. Un scriitor „fantazian” nedreptǎțit - studiu publicat în volumul „Secvențe de istorie literară - opera omnia - publicistică și eseu contemporan”
 
• 

  Ion Pena în numǎrul de Crǎciun, 1937, al revistei „Drum" - publicarea primei pǎrți a povestirii utopice „Moneda fantazienilor"
 
• 

  „Ion Pena - 90 de ani de la naștere” de Ion Al. Stǎnescu, Drum, 2001
• 

  Poeziile „Opriți-vǎ” și „Poetul din urmǎ” de Ion Pena - Revista „Drum”, anul IV, nr. 1 din 15 iunie 1938
 
• 

  C. Mateescu - prietenul și colegul lui Ion Pena din Percepția Domnești, Mușcel
 
• 

  Verso, C. Mateescu - prietenul și colegul lui Ion Pena din Percepția Domnești, Mușcel
 
• 

  Judetul Mușcel în perioada interbelicǎ. Reședința județului era orașul Câmpulung Mușcel
• 

  Constantin Stan, membru al Uniunii Scriitorilor, „Un caz ciudat: Ion Pena” în „Ziarul de Duminicǎ” din 28 sept 2001
 
• 

  Ion Pena: „Ziarul de Duminicǎ”—Constantin Stan, din 28 sept 2001
 
• 

  Revista „Pǎcalǎ” - Ion Pena: Povestirile Contelui Astrobal
 
• Coperta revistei Vremea, an 16, nr 695, paste 1943, Ion Pena - Cantecul din urma.jpg

  Coperta revistei Vremea, an 16, nr 695, paște 1943, Ion Pena - Cântecul din urmǎ
• 

  Ion Pena, portret ce apǎrea în revistele „Pǎcalǎ” și „Epigrama”, în anii '40
 
• 

  Mormântul lui Ion Pena din Cimitirul Eroilor din Alba iulia
 
• 

  „Universul Literar” din 23 mai 1942 - Ion Pena, Ștefan Augustin Doinaș, Ion Caraion si alti poeți din anii '40
 
• 

  Ion Pena în Revista „Epigrama”, 1942
• 

  Scrisoarea lui Ioan T Zǎinescu - prietenul și colegul lui Ion Pena - cǎtre Nicolae Stǎnescu - Udrea din Roșiorii de Vede
 
• 

  Scrisoarea lui Ioan T Zǎinescu - prietenul și colegul lui Ion Pena - cǎtre Nicolae Stǎnescu - Udrea
 
• 

  Profesorul si scriitorul Luca I. Ionescu, din Domnești, apropiat al lui Ion Pena
 
• 

  Casa din Sichevița, Caraș, în care a locuit Ion Pena între 1936-1941
• 

  Ion Pena - Placheta de poezii "Simple nimicuri" din 1940, în dactilogramǎ, se aflǎ la Arhivele Naționale Alexandria
 
• 

  Ion Pena in Antologia „Pǎstorel” de George Zarafu, Editura Victor Frunză, București, 1996
 
• 

  Banatera - Biblioteca Banatului
 
• 

  Ion Pena în Revista „Prepoem”, nr. 19, iunie 1941, București
• 

  Revista „Prepoem”, „O mare ancheta literarǎ: Ion Pena”, an II, seria II, nr. 19 din iunie 1941, București
 
• 

  Ion Pena - Poezii inedite: „Portret” și „Poetul din urmǎ”, Revista „Prepoem”: an II, seria II, nr. 19 din iunie 1941, București
 
• 

  Ion Pena inclus în „fondul secret (S) - interziși”, Biblioteca Nationalǎ a Romaniei
 
• 

  Ion Pena - 80 de ani de la naștere -ziarul Teleormanul liber - articol semnat de Ion Hogaș. Scriitorul era perceput doar ca epigramist în 1991
• 

  Casa liderului PNȚ Gheorghe Suța din Domnești, Mușcel. Într-o cǎsuțǎ din spate a fost gǎzduit Ion Pena între 1941 - 1943
 
• 

  "Scrieri" de Ion Pena, volum postum, publicat în 2011 în București, care cuprinde poezii, epigrame și proză
 
• 

  Adevǎrul literar și artistic nr 40, an lX, nr. 546, 28 noiembrie 2000
 
• 

  Ion Pena in „Antologia epigramiștilor” de N. Crevedia, Editura Eminescu, 1975
• 

  Banatul Montan
 
• 

  Județul Caraș în perioada interbelicǎ. Reședința județului era orașul Oravița
 
• 

  „Biblioteca modernǎ” din Domnești, Mușcel, înființatǎ de Ion Pena în 1941
 
• 

  Gara Troian, punctul de legaturǎ cu țarǎ pentru Ion Pena. Se aflǎ la 5 km de comuna Belitori, azi Troianul
• 

  Membrii Fundației „Alba Iulia 1918, pentru Unitatea si Integritatea Romaniei”, la mormântul lui Ion Pena
 
• 

  „Oficiul Național pentru Cultul Eroilor”
 
• 

  Consemnare din procesul vice-președintelui PNȚ, Ion Mihalache, apǎrat si de avocatul Nicolae Suța, șeful sǎu de cabinet și fratele lui Gheorghe Suța, liderul PNȚ din Domnești, cel care l-a gǎzduit pe Ion Pena pânǎ la plecarea pe front în 1943
 
• 

  Ion Pena in Revista „Caligraf”, 2005, 1/2 pag. sus.
• 

  Ion Pena in Revista „Caligraf”, 2005, 1/2 pag. jos
 
• 

  Revista DACOROMANIA din Alba Iulia, 2015
 
• 

  Studiul „Douǎ scrieri premonitorii” publicat in Revista „Lecturn” a „Bibliotecii Centrale Universitare din Timișoara” și prezentat la „Zilele Academiei Romane”, Filiala Timişoara
 
• 

  Revista „Poesis” din Satu Mare, 2000. Ion Pena de Nae Antonescu, pag. 64
• 

  Revista „Poesis” din Satu Mare, 2000, pag. 65
 
• 

  Revista „Romania literarǎ”, nr 40, 2001
 
• 

  Ion Pena în „Romania Culturalǎ”, portal al Institutului Cultural Roman
 
• 

  „Vocația scrisului în Teleorman” de Dumitru Vasile Delceanu, 2005
• 

  Revista „Nedeia”, Reșița - Ion Pena în Banat, la Sichevița, 1936 - 1941

·         1912 - S-a născut Erich Honecker, om politic comunist  german, preşedinte al Consiliului de Stat al fostei Republici Democrate Germane şi şef al statului (1974-1989); a demisionat din toate funcţiile în 1989, fiind mai târziu expulzat din ţară; (m. 29 mai 1994).

·         1917: Ion Diaconescu (n. 25 august 1917, Boțești, județul Dâmbovița, România– d. 11 octombrie 2011, București^[2]) a fost un om politic și activist anticomunist român; a fost membru al Partidului Național Țărănesc, începând cu anul 1936 până la desființarea partidului de autoritățile comuniste, în 1947. Condamnat la 15 ani de închisoare, a fost încarcerat la Aiud, Baia Sprie, Nistru și Râmnicu Sărat, iar după ispășirea pedepsei a fost deportat în Bărăgan. Revenit în București, a activat la întrunirile clandestine ale țărăniștilor.

După anul 1989 a fost în conducerea Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat, fiind ales ca deputat în Parlament în trei legislaturi consecutive (1990–1992, 1992–1996 și 1996–2000) iar în legislatura 1996–2000, a îndeplinit funcția de președinte al Camerei Deputaților.^[3] Ca parlamentar, a acționat în sensul înțelegerii și înlăturării consecințelor regimului comunist.

Ion Diaconescu s-a născut în vara lui 1917 în localitatea Boțești, în Muntenia aflată sub ocupație germană, în familia preotului Popescu. A copilărit o vreme la Cândești în Dâmbovița, după care a fost adoptat de sora tatălui său și de soțul ei, și el preot, de la care a luat numele de Diaconescu.^[4] El a revenit de multe ori la locurile natale, inclusiv în ultimii ani de viață, deși avea o vârstă înaintată.^[5] Familia sa era una cu tradiție monahală, mulți dintre membrii ei fiind preoți sau călugări.^[6] Era înrudit cu Ion Mihalache din partea mamei care era verișoară cu omul politic țărănist.^[4][7] De mic, Ion Diaconescu a crescut cu respect pentru Partidul Țărănesc înființat de Mihalache, pe care îl cunoștea bine din familie și, în 1936, la 19 ani, a devenit membru. În aceeași perioadă a plecat la București, unde a studiat la Universitatea Politehnica, facultatea de electromecanică, absolvită în 1942. După aceea, a lucrat în Ministerul Economiei Naționale pe un post de referent tehnic. Începând cu 1944, a fost ales în Biroul Central al organizației de tineret a PNȚ

În anul 1947, Diaconescu a fost concediat din postul său de la Ministerul Economiei, din cauza activității sale politice. După înscenarea de la Tămădău, liderii partidului au fost arestați, iar Diaconescu, ca lider al grupării de tineret, era și el urmărit. În seara de 1 decembrie 1947, a fost arestat din garsoniera în care locuia în București, de către Siguranță din ordinele guvernului comunist, în baza unui mandat preștampilat și completat ad-hoc.^[9] În 1948 a fost condamnat la 15 ani de închisoare și confiscarea averii.^[10] Inițial încarcerat la Jilava, Diaconescu a fost ulterior transferat la Aiud în 1949. Acolo a fost supus unui regim dur de înfometare și alte abuzuri. A stat în celulă de obicei cu 5–6 alți deținuți politici, grupurile din celulă fiind totuși ocazii de schimb cultural între intelectualii încarcerați, care țineau cu ceilalți cursuri în domeniile ce le erau familiare. Aici i-a cunoscut pe Mircea Vulcănescu, pe Ion Petrovici și pe viitorul coleg de partid Valentin Gabrielescu. În secția specială de la Zarca Aiudului a stat legat în lanțuri în permanență între septembrie 1953 și martie 1955 și s-a îmbolnăvit de apendicită.^[11] Afecțiunea i-a fost tratată după transferul la mina de plumb din Baia Sprie, printr-un procedeu rudimentar, cu o anestezie insuficientă.^[12]

De la Baia Sprie, unde fusese de fapt închis într-un lagăr secret de muncă, a mai fost dus să muncească la o altă mină de plumb, la Nistru. Revenit la secția specială de la Zarca Aiud, a participat la o grevă de 23 de zile a deținuților în august 1957.^[13] Ca urmare, a fost transferat la închisoarea de la Râmnicu Sărat.^[14] Acolo a fost ținut în izolare, timp de cinci ani, până la eliberarea sa la 30 noiembrie 1962.^[8]

După eliberare, persecuțiile regimului comunist nu au încetat. Imediat i s-a fixat domiciliu forțat în Bărăgan, fiind deportat la Rubla, regiunea Galați, astăzi denumită Valea Călmățuiului, în județul Brăila,^[15] una dintre cele 18 foste comune speciale, unde fuseseră deportați anterior alți opozanți ai regimului comunist.^[16] Acolo l-a cunoscut pe Corneliu Coposu cu care a păstrat legătura în continuare

Revenit în București în 1964, a avut dificultăți în a-și găsi de lucru. În cele din urmă, a fost angajat la întreprinderea Ascensorul, cu ajutorul altor foști țărăniști.^[4] A continuat să se întâlnească clandestin cu alți țărăniști, în principal cu Corneliu Coposu. Una din întâlnirile sale din 1974 a fost descoperită de Securitate,^[6] care l-a urmărit timp de 25 de ani, alcătuind un stufos dosar de urmărire pe care Diaconescu l-a citit după revoluția din 1989.^[17] A ieșit la pensie în 1980, sperând în continuare că regimul totalitar se va schimba.

Diaconescu (stânga), Corneliu Coposu și Ion Rațiu în 1990.

În timp ce revoluția română din 1989 ducea la răsturnarea regimului totalitar al lui Nicolae Ceaușescu, Diaconescu a semnat împreună cu Coposu și cu alți lideri apelul din 22 decembrie 1989 pentru reînființarea Partidului Național Țărănesc. Acesta a fuzionat rapid cu un alt nucleu, formând Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat.^[6] La 10 ianuarie 1990, liderii partidului s-au întâlnit cu reprezentanții eșalonului secund al Partidului Comunist, grupați în Consiliul Frontului Salvării Naționale (CFSN), un organ care preluase puterea după căderea lui Ceaușescu. Cu această ocazie, Diaconescu l-a cunoscut pe Ion Iliescu, cel care avea să-i fie adversar politic.^[19] În urma cererilor opoziției democratice de a i se permite reprezentarea în noile organisme ce urmau să pregătească primele alegeri libere din România, cereri susținute și de proteste de stradă în București, CFSN a acceptat înființarea unui nou organism, denumit „Consiliul Provizoriu de Uniune Națională” (CPUN) în care totalitatea partidelor înființate în primele zile de după revoluție constituiau ceva mai puțin de jumătate, restul fiind reprezentanți ai FSN.^[20] Diaconescu a fost membru al CPUN, despre care mai târziu avea să spună că a fost „un organism primitiv, din epoca de piatră a democrației”.^[21] În 29 ianuarie 1990, muncitorii, susținători ai majorității comuniste din CPUN, au devastat sediul partidului; la fel s-a întâmplat și la mineriada din iunie 1990.^[21]

La primele alegeri libere, din 20 mai 1990, Diaconescu a candidat pe listele PNȚCD la București și a obținut unul din cele 12 mandate de deputat ale partidului său, care a obținut 2,56% din voturi. În noiembrie 1991, PNȚCD a constituit, împreună cu Partidul Național Liberal și mai multe alte grupări democratice și reformiste Convenția Democrată (CDR), o largă alianță ce își propunea să preia puterea și să implementeze reforme de trecere la un stat democratic cu economie de piață. Deși Frontul Salvării Naționale s-a scindat, gruparea conservatoare din acesta a câștigat alegerile prezidențiale din 1992 și a format o alianță cu alte grupări naționaliste și cu unele rămășițe ale fostului PCR, împiedicând CDR să preia puterea. Convenția Democrată a obținut însă mai multe locuri în Parlament, iar Diaconescu a fost reales ca deputat de București. De la tribuna Camerei Deputaților, împreună cu ceilalți reprezentanți ai partidului său, Diaconescu a cerut reforma morală, judecarea comunismului, restaurarea monarhiei, trecerea rapidă la economia de piață.^[22][23]

Corneliu Coposu, președintele PNȚCD, a murit în 1995, iar Diaconescu i-a luat locul în funcția de președinte al partidului. În 1996, candidatul prezidențial al Convenției Democrate, Emil Constantinescu, a fost ales președinte și a format o alianță cu Partidul Democrat (ramura reformistă a FSN) condus de Petre Roman, cu social-democrații conduși de Sergiu Cunescu și cu UDMR. Ion Diaconescu, reales ca deputat din partea PNȚCD, a fost pentru patru ani președinte al Camerei Deputaților. Deși nu a reușit toate schimbările pe care și le-a propus, partidul condus de Ion Diaconescu a reușit să promoveze unele reforme, cum ar fi accelerarea privatizării și retrocedarea proprietăților funciare confiscate de comuniști, începerea procesului de analiză a arhivelor Securității, precum și o fermă orientare spre Occident în politica externă.^[24] În 1998, Diaconescu a publicat la editura Nemira primul său volum de memorii, intitulat Temnița - destinul generației noastre.

Din cauza crizei economice inerente tranziției spre economia de piață, și din cauza atacurilor opoziției conservatoare și naționaliste, PNȚCD nu a mai intrat în Parlament la alegerile din 2000. Diaconescu s-a retras din funcția de președinte al partidului și din orice altă funcție oficială.

După 2000, Diaconescu a primit funcția onorifică de președinte de onoare al Partidului. Retras în apartamentul său, a continuat să-și scrie memoriile, care au fost publicate de aceeași editură Nemira în 2003 în două noi volume, După temniță și După Revoluție.

După 2007, PNȚCD a fost marcat de puternice frământări, pentru conducerea partidului luptând două facțiuni (una în frunte cu Aurelian Pavelescu și Vasile Lupu, alta condusă de Victor Ciorbea și Radu Sârbu).^[24] Diaconescu a dat binecuvântarea sa celei din urmă, dar, deja nonagenar, nu a putut acționa pentru a păstra unitatea partidului.

În 2009, la sugestia lui Victor Ciorbea,^[25] Diaconescu a cerut în instanță 18 milioane de euro despăgubiri statului român pentru încarcerarea sa cu încălcarea Drepturilor Omului.^[12][26] Banii obținuți din despăgubire urmau să fie utilizați în folosul partidului.^[25] În 2010, Tribunalul București i-a acordat 500.000 de euro despăgubiri, dar Curtea de Apel a anulat decizia de despăgubire financiară, deși a menținut constatarea că condamnarea din 1948 a fost făcută pe motive politice.^[22]

S-a internat în spitalul Fundeni din București în septembrie 2011 pentru tulburări de ritm cardiac; starea lui a fost inițial stabilizată,^[27] dar pe parcursul primelor zile din octombrie ea s-a înrăutățit, iar Diaconescu a murit în ziua de 11 octombrie 2011, la 94 de ani.

A fost înmormântat la cimitirul Bellu din București, cu onoruri militare,^[28] după ce a fost decorat post mortem cu Ordinul Național «Steaua României» în grad de Ofițer.^[29] Personalitatea lui Ion Diaconescu a fost evocată într-o ședință specială a Camerei Deputaților ținută în ziua de 17 octombrie 2011, la care au luat cuvântul atât foști parteneri, cât și foști adversari politici. Deputatul Árpád Márton l-a denumit „singurul speaker adevărat” dintre toți președinții Camerei.^[30]

La moartea sa, PNȚCD era în pline frământări. Cu mai puțin de o lună înainte, Vasile Lupu a fost ales președinte de un congres paralel celui din iunie, câștigat de Ciorbea.^[31] Diaconescu luptase mereu pentru a-și ține promisiunea dată lui Maniuși Mihalache, de a nu lăsa partidul să moară.^[22]

O analiză a crimelor comunismului a fost făcută după 2004, când Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste, condusă de istoricul Vladimir Tismăneanu, a elaborat un raport final, prezentat de președintele Traian Băsescu în fața Parlamentului în decembrie 2006 în pofida protestelor zgomotoase ale reprezentanților Partidului România Mare și ale social-democraților

Ion Diaconescu

·         1918: Leonard Bernstein (n. 25 august 1918, Lawrence, Massachusetts - d. 14 octombrie 1990) a fost un pianist, dirijor și compozitor american, de origine evreu.

Familia sa a emigrat din localitatea Rovno, Ucraina.

Leonard Bernstein este cunoscut și a rămas în memoria publicului mai ales pentru prodigioasa sa activitate dirijorală în lumea întreagă. A condus unele din marile orchestre ale lumii și și-a dedicat o bună parte din activitate Filarmonicii din New York.

Ca promotor al muzicii, a realizat un remarcabil ciclu de emisiuni TV, de educație muzicală, transmis în multe țări ale lumii.

A compus simfonii, balete, operete, între care:

• Missa
• Candide
• Musical Town
• West Side Story (Poveste din Cartierul de vest)
• Serenadă pentru vioară și orchestră de coarde

Jump to navigationJump to search

Leonard Bernstein

*1925: LudwigSchwarz (n. 22august 1925, Dolaț, județul Timiș - d. 3 iulie 1981, București) a fost un scriitor, dramaturg, traducător și jurnalist șvab din Banat. A scris atât în germana literară (Hochdeutsch) cât și în dialectul șvăbesc. Pentru scrierile în dialect, a folosit și pseudonimele Uwe Peters, Hans Neufelder și Michl Gradaus

Tinerețea sa a fost marcată de al Doilea Război Mondial și de deportarea în Bărăgan a familiei sale.

În anii '50 a devenit specialist în domeniul construcțiilor, dar nu și-a câștigat traiul de pe urma meseriei de constructor. I s-a interzis accesul la continuarea studiilor, și chiar la muncă. Nu a fost angajat nici ca muncitor necalificat. Abia peste mai mulți ani, deși era maistru constructor, a putut lucra ca muncitor necalificat la munca câmpului și ca zilier. A fost muzicant în satul său și conțopist comunal.

În anul 1956 s-a stabilit la Peciu Nou, unde a continuat să fie șicanat de autoritățile comuniste.

În ciuda dificultăților, Ludwig Schwarz a debutat în 1958 cu volumul de proză Das Schlüsselbrett, după care au urmat Man bringt nicht viel mit aus Cherbourg (1969), Lache is steierfrei (1972) și Hier ist ein Weg (1978).

Ludwig Schwarz este autorul singurului roman scris în dialectul șvabilor bănățeni, în 4 volume, din care primele trei s-au tipărit în cursul vieții sale.

A scris și teatru. Primele două piese Mer macht sich halt Sorche (1968) și Buwe, was han mer heit? (1969) au fost prezentate de formații de amatori, iar următoarele Die Husarenkammer (1969) și Matthias Thill (1977) au intrat în repertoriul Teatrului German de Stat Timișoara

În 1979, Ludwig Schwarz a publicat o antologie de poezii în dialectul șvabilor bănățeni, cu titlul Fechsung, în care a reunit creații ale 23 de autori.

În ultimii ani de viață a tradus în germană opere literare ale unor scriitori români și maghiari.

În calitate de membru al Uniunii Scriitorilor din România, Ludwig Schwarz a primit în 1978 premiul filialei din Timișoara a uniunii. ^[2]

În iulie 1981, la București s-a desfășurat Congresul Uniunii Scriitorilor din România, la care Schwarz urma să țină un discurs. Cu o zi înaite de deschiderea lucrărilor, Schwarz a suferit un atac de cord și a murit la hotelul din București la care se cazase.

Manuscrisul cuvântării sale, redactat în limba română, a fost găsit în camera de hotel și recuperat de prieteni. Textul a fost citit într-o traducere germană în anul 1981, la cercul literar Adam-Müller-Guttenbrunn din Timișoara și ulterior a fost publicat, în varianta originală în limba română, în nr. 4/1989 al revistei de exil Alergătorul de la Marathon ce apărea la Århus , în Danemarca. Textul reprezenta o critică deosebit de aspră a politicii culturale române din acei ani, fapt neobișnuit și chiar periculos în timpul dictaturii. Una din idei, care viza indirect și politica lui Ceaușescu, se referea la vânzarea nemților. Nu se știe care ar fi fost soarta lui Ludwig Schwarz dacă apuca să citească textul pe care-l pregătise.

Proză

• Das Schlüsselbrett, (1958)
• Man bringt nicht viel mit aus Cherbourg, (1969)
• Lache is steierfrei, (1972)
• De Kaule-Baschtl, Editura Facla, Timișoara, 1977
• Es zweiti Buch vum Kaule-Baschtl, Editura Facla, Timișoara, 1978
• Hier ist ein Weg, (1978)
• Es dritti Buch vum Kaule-Baschtl, Editura Facla, Timișoara, 1981.

(al patrulea volum, cu titlul Es letschti Buch vum Kaule-Baschtl nu a mai văzut lumina tiparului în timpul vieții sale.)

Teatru

• Mer macht sich halt Sorche (1968)
• Buwe, was han mer heit? (1969)
• Die Husarenkammer (1969)
• Matthias Thill (1977)

·         1928: Herbert Kroemer, fizician american, laureat Nobel
* 1929: Pimen Zainea (n. 25 august 1929, Grebănu, județul Buzău) este un cleric ortodox român, care îndeplinește în prezent rangul de arhiepiscop ortodox al Sucevei și Rădăuților, începând din anul 1991.

Pimen Zainea s-a născut la data de 25 august 1929, în satul Herăști, comuna Grebănu (județul Buzău), primind la botez numele de Vasile Zainea. Și-a efectuat studiile medii la Liceul din Râmnicu Sărat și la Seminarul monahal din Mănăstirea Neamț (1948-1951). Urmează apoi studiile superioare la Institutul Teologic Universitar din București (1953-1957), iar mai târziu studii de specializare la Universitatea din Köln (1976-1977). De asemenea, între anii 1953-1957 a făcut studii la Institutul de Arte Plastice din București, obținând diploma de calificare în muzeografie.

Este tuns în monahism la Mănăstirea Neamț la 10 martie 1951 sub numele Pimen, fiind hirotonit ierodiacon (1951) și apoi ieromonah (1957). Slujește în calitate de Profesor la școlile monahale din Mănăstirile Neamț și Secu (1951-1952), apoi ca pedagog la Seminarul Teologic din Mănăstirea Neamț (1952-1953). După absolvirea Facultății, este numit egumen, apoi stareț la Mănăstirea Putna (1957-1961). Îndeplinește apoi ascultări în mai multe mănăstiri din zona Neamțului: preot-duhovnic la Mănăstirea Văratec (1961-1962), preot la Schitul Durău (1962-1964), muzeograf la Mănăstirea Putna (1964-1974). Este ridicat la rangul de protosinghel (1966) și apoi la cel de arhimandrit (1975).

În perioada 1974-1978, este numit ca stareț la Mănăstirea "Sf. Ioan cel Nou de la Suceava". IPS Pimen a îndeplinit câteva misiuni peste hotare: în cadrul Arhiepiscopiei misionare ortodoxe Române din Statele Unite și Canada (1977), la Reprezentanța Patriarhiei Române din Ierusalim (1978-1979), membru în câteva delegații sinodale care au vizitat alte Biserici. Apoi devine exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Iașilor (1979-1982).

La 10 ianuarie 1982, arhimandritul Pimen Zainea este ales de către Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iașilor, cu titlul “Suceveanul". Este hirotonit întru arhiereu, cu prilejul hramului Mănăstirii "Sf. Ioan cel Nou" de la Suceava, la 24 iunie 1982 de către IPS Mitropolit Teoctist Arăpașu al Moldovei și Sucevei, împreună cu PS Episcop Eftimie Luca al Romanului și Hușilor și cu PS Roman Ialomițeanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor. La săvârșirea hirotoniei au participat și Patriarhul Iustin Moisescu al Bisericii Ortodoxe Române, Patriarhul Diodor al Ierusalimului aflat pe atunci în vizită în România, precum și foarte mulți ierarhi din Sinodul Patriarhiei Ierusalimului și din Biserica Ortodoxă Română.

Apoi, la data de 24 ianuarie 1991, PS Pimen Suceveanul a fost ales arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, fiind instalat ca episcop la Suceava la 3 martie 1991.

A publicat o serie de articole, recenzii și cronici în revistele “Mitropolia Moldovei și Sucevei" de la Iași și “Candela" de la Suceava. Printre articolele publicate de către IPS Pimen menționăm următoarele: "Icoana Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos și semnificația ei teologică redată în frescele din nordul Moldovei" (1981); "Însemnătatea teologică a Icoanei Botezului Domnului, după texte liturgice" (1982); "Cuvântul și icoana" (1984); "Întâmpinarea Domnului în iconografia bisericilor din nordul Moldovei" (1984); "Autonomie și autocefalie în picturile bisericilor din Moldova" (1985); "Icoana Învierii" (1986); "Icoana Schimbării la Față" (1986); "Păstori și propovăduitori ai dreptei credințe. Sfinții Trei Ierarhi" (1987); "Învățătura ortodoxă despre icoană" (1987); "Dobândirea, păstrarea și desăvârșirea mântuirii noastre" (1988); "Sfinții Apostoli Petru și Pavel în iconografia ortodoxă" (1988) etc.

În anii de arhipăstorire a Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, IPS Pimen a avut multiple realizări. Printre acestea se numără redeschiderea unor sfinte lăcașuri care au fost închise în perioada comunistă, cum ar fi Mănăstirea Voroneț și Mănăstirea Humorului, mănăstiri deschise la câteva zile după ce a ajuns arhipăstor al acestor ținuturi. Pe lângă aceste două mănăstiri a ctitorit, a fost alături de cei care au dorit să ctitorească biserici, mănăstiri și schituri. Dacă atunci când a venit IPS Pimen erau în jur de zece mănăstiri și schituri, astăzi sunt peste 35 de mănăstiri și schituri în această arhiepiscopie.

Din anul 1991, când a fost numit Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, IPS Pimen a întreprins și o bogată activitate culturală. Cu binecuvântarea IPS Sale au fost publicate numeroase cărți, broșuri și tipărituri, adresate în special credincioșilor de rând. Unele dintre acestea au fost scrise chiar de către IPS Arhiepiscop Pimen. Dintre cărțile tipărite în Arhiepiscopie amintim: "Din cărți adunate și la copii iarăși date", "Carte de învățătură și îndrumare ortodoxă", "Viața și activitatea Sf. Ierarh Leontie de la Rădăuți", "Necazurile în viața creștinului", "Acatistul și slujba Sf. Voievod Ștefan cel Mare", "Carte de religie", "Povățuiri pentru spovedanie", "Din pagini de altădată", "Adevăruri mântuitoare". În această carte, IPS Pimen urmărește explicarea unor învățături controversate, a unor texte controversate din Sf. Scriptură.

Tot cu binecuvântarea IPS Pimen s-a tipărit "Tipicul Sf. Sava", apoi foarte multe monografii cu mănăstirile Putna, Moldovița, Sucevița, Voroneț, Dragomirna, Humor, Probota. Au fost tipărite cărți de rugăciune, care au fost date la copiii de clasa I, la începutul fiecărui an școlar.

De asemenea, IPS Pimen a fost preocupat și de problemele sociale din Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților, încurajând înființarea a numeroase cămine și așezăminte speciale pentru cei nevoiași. Astfel, a fost construit Căminul de bătrâni "Sf. Ioan cel Nou de la Suceava", Căminul de bătrâni de la Bogdănești, de la Gros, de la Sihăstria Putnei și de la Mănăstirea "Sf. Dimitrie", de la Vatra Dornei.

Arhiepiscopul Pimen al Sucevei și Rădăuților a fost distins cu Ordinul Național “Pentru Merit” în grad de Mare Cruce (2000) de către Președintele României, Emil Constantinescu.

În octombrie 2007 CNSAS a ajuns la concluzia că, potrivit documentelor studiate, Pimen Zainea a avut legături atât cu Securitatea, cât si cu Direcția de Informații Externe (DIE), el având numele conspirative „Sidorovici” și, respectiv, „Petru”,^[3]lucruri pe care IPS Pimen este hotărât să le conteste la tribunal.^[4][5][6]

Pe data de 15 martie 2011 Curtea de Apel București a decis să respingă apelul arhiepiscopului Pimen la hotărârea CNSAS din 2007 prin care a fost deconspirat ca turnător al Securității. Pimen Zainea a fost racolat de Securitate în 1975, pe când era la Mănăstirea Putna. El a declarat că nu va ataca decizia Curții de Apel București. Pimen Zainea a contestat totuși decizia Curții de Apel București. Înalta Curte de Casație și Justiție a respins în mod irevocabil recursul său în data de 18 octombrie 2012, confirmând soluția dată de instanța de fond privind colaborarea cu Securitatea.

* 1930: András Csiky, ortografiat și Andrei Csiky sau Csiky András, (n. 25 august 1930, Odorheiu Secuiesc, România) este un actor maghiar din România, laureat al Premiului Jászai Mari.

S-a născut la 25 august 1930 în orașul Odorheiu Secuiesc (România). A urmat în perioada 1949-1953 cursurile cu predare în limba maghiară ale Institutului de Teatru „Szentgyörgyi István” din Cluj. A fost membru al secției maghiare a Teatrului de Stat din Baia Mare, fondată și condusă de actorul și regizorul György Harag. În 1956 secția maghiară s-a mutat la Satu Mareunde a fost înființat Teatrul Maghiar de Stat din Satu Mare (mai târziu Teatrul de Nord); András Csiky a fost director al teatrului între anii 1960 și 1969 (și, de asemenea, director al secției maghiare). Începând din 1977 este societar al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj și apoi societar pe viață.

Este unul dintre cei mai marcanți actori ai teatrelor de limbă maghiară din Transilvania din secolul al XX-lea. Începând din 1990 a pregătit actorii de limbă maghiară din Cluj în calitate de profesor la Catedra de Teatru a Universității Babeș–Bolyai. A interpretat roluri memorabile în piese importante ale dramaturgiei universale. A jucat în importante filme românești și maghiare, precum Pădurea spânzuraților regizat de Liviu Ciulei, care a obținut în 1965 Premiul pentru cel mai bun regizor la Festivalul de Film de la Cannes. S-a retras treptat din activitate după intrarea în noul mileniu și definitiv din anul 2008.

Roluri în teatru:

• Hamlet, Horatio (William Shakespeare - Hamlet)
• Romeo (Shakespeare - Romeo și Julieta)
• Jacques (Shakespeare - Cum îmi place)
• Pandarus (Shakespeare - Troilus și Cressida)
• Prospero (Shakespeare - Furtuna)
• Trigorin, Dorn (Anton Pavlovici Cehov - Pescărușul)
• Sabelszkij (Cehov - Ivanov)
• Gajev (Cehov - Livada de vișini)
• Ruy Blas (Victor Hugo - Ruy Blas)
• Peter (Goodrich-Hackett - Jurnalul Annei Frank)
• Higgins (George Bernard Shaw - Pygmalion)
• Bolkonski (Lev Tolstoi–Piscator - Război și pace)
• Szakmáry Zoltán (Móricz Zsigmond - Úri muri)
• Becket (Jean Anouilh - Becket)
• Caligula (Albert Camus - Caligula)
• Henrik (Luigi Pirandello - Henrik al IV-lea)
• Helmer (Henrik Ibsen - Nora)
• Tartuffe (Molière - Tartuffe)
• Cain (András Sütő - Cain și Abel)
• Baronul (Maxim Gorki - Azilul de noapte)
• Stomil (Slawomir Mrożek - Tango)
• Directorul Ma (Gao Xingjian - Stația de autobuz)
• Barakiás (Székely János - Locțiitorul lui Caligula)
• Fata bătrână (Camus - Neînțelegerea)
• Molière (Mihail Bulgakov - Cabala bigoților)
• Nagg (Samuel Beckett - Sfârșitul jocului)
• Tatăl (Federico Garcia Lorca - Nunta însângerată)
• Faustus (Christopher Marlowe - Povestea tragică a doctorului Faust)
• Tatăl lui Jacques (Eugen Ionescu - Jacques sau supunerea)
• Bătrânul Ekdal (Henrik Ibsen - Rața sălbatică)

Filmografie:

• Pădurea spânzuraților (1965)
• Ménesgazda (Ungaria)
• Staféta (Ungaria, 1970)
• Érik a fény (Ungaria, 1970)
• Tănase Scatiu
• Luchian (1981)
• Castelul din Carpați (1981) - viceguvernatorul Transilvaniei
• Ábel a rengetegben (Ungaria, 1994)

András Csiky

·         1930: Sir Thomas Sean Connery - născut Thomas Connery - (* 25 august1930; numele se pronunță în engleză /ʃɔ:n 'kɔnəri/) este un actor scoțian, laureat al premiului Oscar, larg recunoscut pentru filmele sale în care a întruchipat personajul cunoscut sub numele de James Bond, un spion modern britanic al cărui nume de cod era „007”. Prenumele „Sean” este adăugat ulterior, „Sean Connery” fiind numele de scenă sub care actorul s-a lansat și a devenit cunoscut.

Connery este, de asemenea, cunoscut pentru puternicul și inconfundabilul său accent scoțian, precum și pentru înfățișarea sa prezentabilă. În 1989 a fost proclamat "cel mai atrăgător bărbat în viață" de către revista „People”, iar în 1999, la 69 de ani, a fost ales în cadrul unui sondaj de opinie "Cel mai sexy bărbat al secolului". Connery este cunoscut și ca un militant activ pentru independența Scoției.

Rolul lui James Bond l-a făcut pe Connery binecunoscut publicului de pretutindeni. Actorul a jucat pentru prima oară rolul agentului 007 în pelicula Dr. No (1962), ca apoi să interpreteze același rol în câteva continuări:

• From Russia with Love (1963)
• Goldfinger (1964)
• Thunderball (1965)
• You Only Live Twice (1967)
• Diamonds Are Forever (1971)
• Never Say Never Again (1983 neoficial)

Connery a fost descoperit de Harry Saltzman după ce mulți posibili candidați pentru Bond au fost eliminați, printre care celebrii Roger Moore, David Niven, Cary Grant, și mulți alții. Ian Fleming, creatorul lui James Bond, îi aduce un omagiu lui Connery în nuvela sa din 1963, On Her Majesty's Secret Service, spunând că numele de familie al agentului 007 este scoțian la origine. Ironic, Fleming a relatat că la casting nu l-a plăcut pe masivul scoțian, afirmând că acesta era prea "brut", dar, cu anumite îndrumări din partea regizorului Terence Young, Connery a câștigat în fața lui Fleming. Young este cel care a ajutat la netezirea "asperităților" lui Connery, și, în același timp, cel care i-a folosit statura impozantă, dar plină de grația unei feline, în timpul secvențelor pline de acțiune.

Favoritul lui Connery din seria Bond a fost From Russia with love, unul dintre filmele pe care critica le-a lăudat cel mai mult din întreaga serie. El a confirmat acest lucru într-un interviu din 2002, acordat lui Sam Donaldson pentru ABCNews.com. (American Movie Classics, cu ocazia unei recente retrospective Bond, a indicat în mod eronat că favoritul lui Connery ar fi fost Thunderball)

Deși cel mai renumit rol al său a fost cel al lui James Bond, Sean Connery și-a păstrat de atunci cariera plină de succes, având de altfel mult mai mult succes decât alți actori care au jucat acest rol. Ca parte a înțelegerii de a juca în "Diamantele sunt pentru totdeauna", Sean Connery a primit undă verde de a produce două filme la United Artists, dar a simțit că singurul film realizat prin această înțelegere, "Jignirea", a fost distrus de studio.

În afară de filmul "Bărbatul care va fi rege", majoritatea succeselor lui Connery din următorul deceniu au făcut parte dintr-un ansamblu de castinguri, în filme precum: "Crimă în Orient Express" și "Un pod îndepărtat". După experiența din "Niciodată să nu mai spui niciodată" și cazul de la tribunal care a urmat, Connery era nemulțumit de marele studiouri și, timp de doi ani, nu a mai făcut niciun film. În timpul producției europene "Numele trandafirului", interesul lui Connery pentru materialul mai credibil a reapărut. Rolul său de polițist cu nas fin din "The Untouchables" din 1987 i-a adus un Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar.

Mai târziu a primit "Globul de cristal" pentru contribuția artistică remarcabilă adusă lumii cinematografiei. În ultimii ani, filmografia lui Connery a inclus partea ce i se cuvenea de box-office dar și dezamăgiri precum "Răzbunătorii" din 1998 și "Liga gentlemenilor extraordinari" (2003), însă a primit reacții pozitive pentru filme precum "În căutarea lui Forrester".

Connery a planificat să apară într-un film cu un buget de 80 milioane de dolari despre Saladin și Cruciații, care urma să fie filmat în Iordania înainte de moartea producătorului Moustapha Akkad în urma atentatelor cu bombe de la Amman din 2005.

Sean Connery

Sir Thomas Sean Connery - născut Thomas Connery - (* 25 august1930; numele se pronunță în engleză /ʃɔ:n 'kɔnəri/) este un actor scoțian, laureat al premiului Oscar, larg recunoscut pentru filmele sale în care a întruchipat personajul cunoscut sub numele de James Bond, un spion modern britanic al cărui nume de cod era „007”. Prenumele „Sean” este adăugat ulterior, „Sean Connery” fiind numele de scenă sub care actorul s-a lansat și a devenit cunoscut.

Connery este, de asemenea, cunoscut pentru puternicul și inconfundabilul său accent scoțian, precum și pentru înfățișarea sa prezentabilă. În 1989 a fost proclamat "cel mai atrăgător bărbat în viață" de către revista „People”, iar în 1999, la 69 de ani, a fost ales în cadrul unui sondaj de opinie "Cel mai sexy bărbat al secolului". Connery este cunoscut și ca un militant activ pentru independența Scoției.

Rolul lui James Bond l-a făcut pe Connery binecunoscut publicului de pretutindeni. Actorul a jucat pentru prima oară rolul agentului 007 în pelicula Dr. No (1962), ca apoi să interpreteze același rol în câteva continuări:

• From Russia with Love (1963)
• Goldfinger (1964)
• Thunderball (1965)
• You Only Live Twice (1967)
• Diamonds Are Forever (1971)
• Never Say Never Again (1983 neoficial)

Connery a fost descoperit de Harry Saltzman după ce mulți posibili candidați pentru Bond au fost eliminați, printre care celebrii Roger Moore, David Niven, Cary Grant, și mulți alții. Ian Fleming, creatorul lui James Bond, îi aduce un omagiu lui Connery în nuvela sa din 1963, On Her Majesty's Secret Service, spunând că numele de familie al agentului 007 este scoțian la origine. Ironic, Fleming a relatat că la casting nu l-a plăcut pe masivul scoțian, afirmând că acesta era prea "brut", dar, cu anumite îndrumări din partea regizorului Terence Young, Connery a câștigat în fața lui Fleming. Young este cel care a ajutat la netezirea "asperităților" lui Connery, și, în același timp, cel care i-a folosit statura impozantă, dar plină de grația unei feline, în timpul secvențelor pline de acțiune.

Favoritul lui Connery din seria Bond a fost From Russia with love, unul dintre filmele pe care critica le-a lăudat cel mai mult din întreaga serie. El a confirmat acest lucru într-un interviu din 2002, acordat lui Sam Donaldson pentru ABCNews.com. (American Movie Classics, cu ocazia unei recente retrospective Bond, a indicat în mod eronat că favoritul lui Connery ar fi fost Thunderball)

Sean Connery la o manifestare de Tartan Day în Washington D.C.

Filmografie: 

• 1955 Lilacs in the Spring, regia Herbert Wilcox
• 1957 No Road Back, regia Montgomery Tully
• 1957 Șoferii iadului (Hell Drivers), regia Cy Endfield
• 1957 Action of the Tiger
• 1957 Time Lock
• 1958 Another Time, Another Place
• 1959 Darby O'Gill and the Little People
• 1959 Tarzan's Greatest Adventure
• 1961 On the Fiddle, regia Cyril Frankel
• 1961 The Frightened City
• 1962 Ziua cea mai lungă (The Longest Day), regia Ken Annakin, Andrew Marton
• 1962 Dr. No, regia Terence Young
• 1963 From Russia with Love
• 1964 Marnie, regia Alfred Hitchcock
• 1964 Women of Straw, regia Basil Dearden
• 1964 Goldfinger, regia Guy Hamilton
• 1965 Colina (The Hill), regia Sidney Lumet
• 1965 Thunderball
• 1966 A New World
• 1966 A Fine Madness
• 1967 You Only Live Twice
• 1968 Shalako
• 1969 The Bowler and the Bonnet
• 1970 The Molly Maguires
• 1971 Cortul roșu (Krasnaya palatka), regia Mikhail Kalatozov
• 1971 The Anderson Tapes
• 1971 Diamonds Are Forever
• 1972 A Spain Golf Course
• 1973 The Offence
• 1974 Zardoz, regia John Boorman
• 1974 Crima din Orient Express (Murder on the Orient Express), regia Sidney Lumet
• 1975 The Terrorists
• 1975 The Dream Factory
• 1975 The Wind and the Lion
• 1975 Omul care voia să fie rege (The Man Who Would Be King), regia John Huston
• 1976 Robin și Marian (Robin and Marian), regia Richard Lester
• 1976 The Next Man
• 1977 Un pod prea îndepărtat (A Bridge Too Far), regia Richard Attenborough
• 1979 The Great Train Robbery (film) (The Great Train Robbery), regia Michael Crichton
• 1979 Meteor
• 1979 Cuba, regia Richard Lester
• 1981 Satelitul corupției (Outland), regia Peter Hyams
• 1981 Time Bandits
• 1982 G'ole!
• 1982 Five Days One Summer
• 1982 Wrong Is Right
• 1983 Sean Connery's Edinburgh
• 1983 Never Say Never Again
• 1984 Sword of the Valiant: The Legend of Sir Gawain and the Green Knight
• 1986 Nemuritorul (Highlander)
• 1986 Numele trandafirului (The Name of the Rose), regia Jean-Jacques Annaud
• 1987 Incoruptibilii (The Untouchables), regia Brian De Palma
• 1988 The Presidio
• 1989 Indiana Jones and the Last Crusade
• 1990 The Hunt for Red October, regia John McTiernan
• 1990 The Russia House
• 1992 Medicine Man
• 1993 Rising Sun
• 1994 A Good Man in Africa
• 1995 Just Cause
• 1995 First Knight
• 1996 Inimă de dragon (Dragonheart) - (voice)
• 1996 The Rock
• 1998 The Avengers
• 1999 Entrapment
• 2000 Finding Forrester
• 2003 The League of Extraordinary Gentlemen
• 2008 A Bunch Of Amateurs

Sir Sean Connery

* 1932: Tomohiko Ikoma (25 august 1932 - 27 aprilie 2009) a fost un fotbalist japonez.

·         1933: Rune Gustafsson, chitarist suedez (d. 2012)

·         1933 - S-a născut Wayne Shorter, saxofonist şi compozitor american (Weather Report).

·         1934: Andrei Strambeanu, scriitor si om politic din Republica Moldova

·         1936: Sebastian Papaiani (n. 25 august 1936, Pitești, România – d. 27 septembrie 2016 București, România) a fost un actor român.

Tatăl său era de etnie greacă.

Actorul Sebastian Papaiani a fost decorat la 13 decembrie 2002 cu Ordinul național Serviciul Credincios în grad de Cavaler, alături de alți actori, „pentru devotamentul și harul artistic puse în slujba teatrului românesc, cu prilejul împlinirii unui veac și jumătate de existență a Teatrului Național din București”

Filmografie:

• Un surâs în plină vară (1963) - Făniță
• Partea ta de vină (1963)
• Dragoste la zero grade (1964)
• Gaudeamus igitur (1965)
• La porțile pământului (1965)
• Fantomele se grăbesc (1966)
• Balul de sâmbătă seară (1967) - Papă
• Diminețile unui băiat cuminte(1967) - Fane
• Căldura (1969)
• Asediul (1970) - Chiru
• Brigada Diverse intră în acțiune(1970) - plutonierul Căpșună
• Brigada Diverse în alertă! (1971) - plutonierul Căpșună
• B.D. la munte și la mare (1971) - plutonierul Căpșună
• Astă seară dansăm în familie(1972) - Alecu
• Cu mîinile curate (1972) - Fane Oarcă
• Ciprian Porumbescu (1973) - Voronca
• Ultimul cartuș (1973) - Ilie Oarcă
• Păcală (1974) - Păcală
• Frații Jderi (1974) - comisul Ionuț Jder
• Ștefan cel Mare - Vaslui 1475(1975) - comisul Ionuț Jder
• Toamna bobocilor (1975) - Pompei
• Zile fierbinți (1975) - macaragiul Guriță
• Roșcovanul (1976) - Lampă
• Accident (1977) - reporter
• Toate pînzele sus (serial TV, 1977) - Ieremia (ep. 1-12)
• Iarna bobocilor (1977) - Pompei
• Eu, tu, și... Ovidiu (1978)
• Melodii, melodii (1978)
• Totul pentru fotbal (1978)-" jucătorul Tipalnea Mihai"
• Clipa (1979)
• Nea Mărin miliardar (1979) - Gogu a lu' Pupăză
• Expresul de Buftea (1979)
• Am fost șaisprezece (1979) -Caporalul Vasile Dobriță
• Ultima noapte de dragoste(1980) - lt. Petre Orghidan
• "Buna Seara Irina 1980
• Grăbește-te încet (1981)
• Șantaj (1981)
• Alo, aterizează străbunica!...(1981)
• O lume fără cer (1981)
• Calculatorul mărturisește (1982)
• Rămân cu tine (1982) - Manole
• Fram (1983) (Serial TV)
• Pădurea nebună (1984)
• Ringul (1984)
• Secretul lui Bachus (1984) - Grig Ștevie
• Sosesc păsările călătoare (1984)
• Zbor periculos (1984)
• Racolarea (1985)
• Liceenii (1986) - domnul Marinescu, tatăl lui Mihai
• Secretul lui Nemesis (1987)
• Neînvinsă-i dragostea (1993) - Căpitan Ștefan Topârceanu
• Numai iubirea (Serial TV) (2004) - Manole Tudose
• Lacrimi de iubire (Serial TV) (2005) - Nea Tache
• Bani de dus, bani de-ntors(2005)
• Păcală se întoarce (2006) - Păcală (tatăl)
• Daria, iubirea mea! [Serial Tv] (2006-2007)
• Nimeni nu-i perfect [Serial Tv] (2008) - Domnul Predescu

* 1936: Hugh Hudson (n. 25 august 1936, Londra) este un regizor englez.^[1] Este cel mai cunoscut pentru regizarea filmului Carele de foc care a câștigat mai multe Premii Oscar.
A regizat filmele:

• Rupture - A Matter of Life OR Death (2011, documentar) - de asemenea și scenarist și producător
• Revolution Revisited (2008)
• I Dreamed of Africa (2000)
• My Life So Far (1999) - de asemenea și producător (nemenționat)
• Lumière and Company (1995) (unul din cei 41 de regizori) celebrare a centenarului cinematografiei
• Lost Angels (1989) sau The Road Home – nominalizare la Festivalul de Film de la Cannes.
• Revolution (1985)
• Greystoke: The Legend of Tarzan, Lord of the Apes (1984) – de asemenea și producător
• Chariots of Fire (1981) - 4 premii Oscar - film, costume, scenariu și muzica
• Fangio (1975) – de asemenea și scenarist
• The Tortoise and the Hare (film scurt) (1967) – de asemenea și scenarist

* 1938: Frederick Forsyth (25 august 1938) este un scriitor englez de thriller.
Ca fiu al unui blănar,^[2] Forsyth s-a născut în Ashford, Kent. ^[3] A fost educat la Școala Tonbridge și a urmat ulterior Universitatea din Granada din Spania

înainte de a deveni jurnalist, Forsyth și-a terminat serviciul militar în Forțele Aeriene Regale ca pilot, zburând pe avion Havilland Vampire ^[4][5][6] S-a angajat la Reuters în 1961, iar mai târziu la BBC în 1965, unde a fost corespondent diplomat asistent.

Forsyth relatează despre activitățile sale timpurii de jurnalist. În cariera lui timpurie s-a ocupat cu probleme franceze și încercarea de asasinare a lui Charles de Gaulle. El nu a fost niciodată la ceea ce el a numit "Africa neagră" până când a făcut reportaj despre Războiului Civil Nigerian între Biafra și Nigeria în calitate de corespondent al BBC ^[7].

El a fost acolo în primele șase luni ale anului 1967, însă puțini s-au așteptat ca războiul să dureze foarte mult, luând în considerare armamentul și pregătirea celor din Biafra în comparație cu Nigerienii înarmați de britanici. După ce au trecut șase luni, Forsyth - dornic să continue să facă reportaje, a cerut de la BBC să petreacă mai mult timp acolo. El a notat răspunsul lor:

„Mi s-a spus fără menajamente, că "nu este politica noastră să prezentăm în știri acest război". Aceasta a fost o perioadă în care Războiul din Vietnam ocupa titlurile de pe prima pagină ale ziarelor aproape în fiecare zi, privită în general ca un fiasco american, iar cea din Nigeria ca un fiasco britanic și nu se intenționa să se prezinte detaliat în știri. Am simțit că știrile sunt gestionate. Nu-mi place gestionarea știrilor. Așa că mi-am făcut un jurământ personal: "Poate, domnilor, ca voi să nu le prezentați la știri, dar o să le prezint eu." Așa că mi-am dat demisia și am zburat acolo și am rămas acolo pentru majoritatea următorilor doi ani.”

A revenit astfel în Biafra ca reporter independent, scriind prima sa carte, The Biafra Story, în 1969. ^[8]

În august 2015, Forsyth a dezvăluit că în Biafra a început să lucreze ca spion pentru MI6, o relație care a continuat timp de 20 de ani. El a susținut că nu a fost plătit.^[9]

Ocazional este invitat în emisiuni radio în probleme politice și de asemenea a scris pentru ziare pe tot parcursul carierei sale, inclusiv o pagină săptămânal în Daily Express. În 2003, a criticat "vânătorii de homosexuali în biserici" în ziarul The Guardian.^[10] A narat în mai multe documentare, inclusiv Jesus Christ Airlines, Soldați: Istoria bărbaților în luptă și Nu v-am uitat niciodată: Viața și moștenirea lui Simon Wiesenthal.

Forsyth a decis să scrie un roman folosind tehnici de cercetare similare cu cele utilizate în jurnalism. Primul său roman, "The Day of the Jackal", a fost publicat în 1971. A devenit un bestseller internațional și autorul a câștigat premiul Edgar Allan Poepentru cel mai bun roman. În această carte, organizația Armée Secrète angajează un asasin pentru a ucide președintele francez de atunci, Charles de Gaulle. A fost făcut film cu același nume.

Frederick Forsyth

·         1940: S-a născut Mihai Pelin, istoric; a coordonat elaborarea primelor patru volume ale “Cărţii Albe a Securităţii”;  (“Opisul emigraţiei politice”, “Culisele spionajului românesc”) (d. 14 dec 2007).

·         1942 - S-a născut Walter Williams, vocalist american (O'Jays).

·         1949 - S-a născut Gene Simmons, basist, vocalist şi compozitor american (Kiss).

·         1951: Rob Halford, cântăreț-compozitor englez (Judas Priest, 2wo, Halford, și Fight)

·         1951 - S-a născut James Warren, vocalist, chiatrist, basist şi compozitor britanic (Dawn, Stackridge, Korgis).
* 1953: Maurizio Malvestiti (n. 25 august 1953, Marne, Filago) este un clericitalian, episcop romano-catolic al Diecezei de Lodi din 26 august 2014

Născut în Marne (un cartier al orașului Filago) în 1953, a fost botezat în Biserica parohială „Sf. Bartolomeu”. Maurizio Malvestiti a studiat la Seminarul din Bergamo și a fost hirotonit preot în 1977. A continuat studiile teologice la Roma. Din 1978 până în 1994 a fost educator, profesor și vicerector al Seminarului din Bergamo.

În 1994 a fost numit funcționar al Congregației pentru Bisericile Orientale, iar în 2009 subsecretar^[2] al Congregației. În acești ani el a fost secretarul a trei cardinali-prefecți care s-au succedat la conducerea Congregației: Achille Silvestrini, Ignace Moussa I Daoud și Leonardo Sandri. În această perioadă a fost, de asemenea, rector al bisericii San Biagio (Biserica armenilor).

La 26 august 2014, la o zi după ce împlinise 61 de ani, papa Francisc^[3][4] l-a numit episcop de Lodi,^[5] în locul episcopului Giuseppe Merisi, care s-a retras din funcție din cauza vârstei sale înaintate.

Maurizio Malvestiti

• 

  Baptisteriul unde a fost botezat monseniorul Maurizio Malvestiti.
 
• 

  Monseniorul Malvestiti în timpul ceremoniei de hirotonire episcopală din Bazilica Sfântul Petru din Roma.
• 

  Patriarhul maronitBechara Boutros al-Rahiîn timpul ceremoniei de hirotonire episcopală (punerea mâinilor) a monseniorului Malvestiti. În spatele lor, cardinaliiSandri și Müller.
 
• 

  Monseniorul Malvestiti, episcop nou hirotonit, în Bazilica Sfântul Petru din Roma.
• 

  Monseniorul Malvestiti și monseniorul Bashar Warda (dreapta) în timpul privegherii de toată noaptea, la Rusalii, în Catedrala din Lodi, 14 mai 2016.
 
• 

  Monseniorul Malvestiti (dreapta) și patriarhulIgnațiu Iosif III Younan, în Lodi, 20 februarie2017.
 
• 

  Monseniorul Malvestiti punându-i solideo(calota) noului episcop de Mondovì, monseniorul Egidio Miragoli, 29 septembrie2017.

·         1954 - S-a născut Elvis Costello, cântăreţ, chitarist şi compozitor britanic.
* 1956: Takeshi Okada (岡田 武史 n. 25 august 1956, în Osaka, Japonia^?) este un fost fotbalist și actual antrenor de fotbal japonez.
* 1957: Paul Stănescu (n. 25 august 1957, Vișina, Olt, România) este un senatorromân, ales în 2016.

Din 17 octombrie 2017 până în 22 februarie 2019 este numit viceprim-ministru în guvernul Tudose (Partidul Social Democrat) și în guvernul Dancila și ministru al Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene.

* 1958: Timothy Walter "Tim" Burton^[2] (n. 25 august 1958, Burbank, California) este un regizor, scenarist și producător de filme american. Maestru al fantasticului, influențat de opera lui Edgar Allan Poe, povestitor și desenator de talent, s-a făcut cunoscut prin filme precum „Beetlejuice”, „Batman” (1989), „Edward Mâini-de-foarfece”, „Batman:Sfidarea”, „Ed Wood”, „Sleepy Hollow”, „Big Fish”, „Charlie și fabrica de ciocolată”, (2005), „Sweeney Todd: Bărbierul diabolic din Fleet Street”, „Alice în Țara Minunilor” (2010) (cea mai mare reușită comercială a sa și unul din succesele comerciale majore din istoria cinematografului),„Dark Shadows”. Actorii săi preferați sunt Johnny Depp, care a jucat în opt filme ale sale, precum și Helena Bonham Carter, fosta sa parteneră de viață.

Tim Burton

Tim Burton în aprilie 2009

·         1958 - S-a născut Damian McKee, vocalist şi chitarist britanic (Rosetta Stone).

·         1961: William Billy Ray Cyrus (n. 25 august 1961) este actor și cântăreț american de muzică country, fiind nominalizat la Premiile Grammy.
Este cunoscut pentru melodia sa Achy Breaky Heart (1992), un cântec foarte popular. Din 2001 până în 2004 a început să apară în serialul Doc. Era vorba de un doctor de la sat care s-a mutat într-un oraș mare. În 2006el joacă în serialul Hannah Montana, un serial oferit de Disney Channel, unde îl interpreta pe tatăl lui Miley Stewart. Achy Breaky Heart este primul single al acestuia și este și cel mai mare hit al acestuia. Este un compozitor de muzică country datorită lui Don Von Tress în 1989. Înainte titlul melodiei Achy Breaky Heart era achin‘ breakin’ heart, ulterior fiind schimbat în 1992de acesta pe albumul Some Gave All.Mai este cunoscut și pentru rolul de cel mai bun tătic din serialul Hannah Montana.

Billy Ray Cyrus

Billy Ray Cyrus, 2009

* 1961: Yutaka Ikeuchi (n. 25 august 1961) este un fost fotbalist japonez.

·         1965 - S-a născut Nigel Durham, baterist britanic (Saxon).
* 1965: David Taylor este un fost jucător de fotbal galez.
* 1967: Maxim Belciug (n. 25 august 1967, București, România) este un chitarist de chitară clasică din România.

A studiat chitara clasică de la vârsta de 10 ani și la 16 ani, în 1983, a obținut Premiul I la prima ediție a Festivalului de Chitară Clasică de la Sinaia. Tot în același an a susținut și primul său recital în cadrul Filarmonicii bucureștene. În 1993 a obținut licența în Filologie la Universitatea din București.^[1]

Maxim Belciug a susținut recitaluri în țară^{[2][3][4][5][6][7]} și în străinatate (Serbia, Ungaria, Polonia, Austria, Franta, Scandinavia, Italia, Spania etc.). A fost invitat să concerteze de către diverse institute culturale (Institutul Cervantes,^[8][9][10] Institutul Cultural Român^[11]) și a fost invitat să participe la diverse festivaluri internaționale de chitară sau de muzică de cameră.

* 1969: Ioan Isaiu (n. 25 august 1969, Hunedoara) este un actor român.

S-a născut în 1969 la Hunedoara. A absolvit Facultatea de Teatru și Televiziune din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj. A jucat la Teatrul Național din Cluj până în 2000.

Filmografie:

• Îngeri pierduți (2012)
• Iubire și Onoare (2011) - Dan Stuttman
• Aniela (2009) - Dumitru "Mitică" Lăptaru
• Îngerașii (2008) - Tudor Apostol
• Rating (2007)
• Feedback (2006) - Niki
• Vocea inimii (2006)
• Secretul Mariei (2005) - Octavian Bărbulescu
• Meșterul Manole de Lucian Blaga - al șaptelea zidar

·         1970: Romică Andreica, politician român
* 1970: Claudia Schiffer (pronunțat în germană /ˈklaʊ̯dɪa ˈʃɪfɐ/;n. 25 august 1970 în Rheinberg) este un fotomodel și actriță germană.
Claudia a crescut într-o familie cu trei frați mai mici în Rheinberg de pe cursul Inferior al Rinului, Germania. Ea se gândea să devină avocată în cancelaria tatălui ei. Aceste planuri de viitor au fost abandonate după ce l-a cunoscut într-o discotecă din Düsseldorf pe Michel Levaton, șeful agenției de modă Metropolitan. Ea a fost învitată la Paris pentru o ședință fotografică de probă, în urma căreia a rezultat o serie de fotografii care au apărut în revista Elle.
Filmografie:

• 1994: Richie Rich
• 1994: Prêt-à-Porter
• 1997: Abel Ferraras The Blackout
• 1999: Friends & Lovers
• 1999: Black and White
• 2000: Gegen jeden Verdacht (In Pursuit)
• 2001: Musikvideo (Uptown Girl von Westlife)
• 2001: Zoolander
• 2002: 666 – Traue keinem, mit dem du schläfst!
• 2002: Dharma & Greg (Folge: „I Think, Therefore I Am in Trouble“)
• 2002: Dharma & Greg (Folge: „This Diamond Ring“)
• 2003: Pur și simplu dragoste (Love Actually)

Jump to navigationJump to search

Claudia Schiffer

Claudia Schiffer în iunie 2007

* 1971: Vaja Tarhnișvili (georgiană ვაჟა თარხნიშვილი; n. 25 august 1971 în Gori, Georgia) este un ex-fotbalist georgian, actualmente retras din activitate. El a evoluat 13 ani ca fundaș la clubul Sheriff Tiraspol din Divizia Națională.^[1] El a fost membru al echipei naționale de fotbal a Georgiei.
* 1973: Ryuji Michiki (n. 25 august 1973) este un fost fotbalist japonez.

·         1974: Frédéric Belinsky, chitarist francez de jazz
* 1974: Tatjana „Tanja” Logvin (în rusă Татьяна Логвин, în ucraineană Тетяна Логвін) (n. 25 august 1974, în Zaporoje, RSS Ucraineană) este o fostă handbalistă austriacă și componentă a echipei naționale a Austriei. Logvin a participat la Jocurile Olimpice de vară din 2000, unde Austria s-a clasat a cincea^[1] și a fost desemnată, alături de Nadine Krause, cea mai bună marcatoare la Campionatul Mondial din 2005, unde a marcat 60 de goluri în doar 5 meciuri, cu toate că echipa Austriei nu a depășit faza grupelor preliminare.^[2] Deși a evoluat și pe extremă, postul care a consacrat-o a fost cel de intermediar stânga. Logvin a fost și o executantă foarte eficace a loviturilor de la 7 metri.

·         1979: Marlon Anderson Harewood (n. 25 august 1979, Londra, Regatul Unit) este un jucător englez de fotbal care evoluează pe postul de atacant la clubul Blackpool FC. Și-a început cariera la Nottingham Forest, a fost împrumutat la clubul finlandez FC Haka, a fost transferat la West Ham United în 2003, apoi la Villa în 2007 până în 2010 unde l-a luat Blackpool FC.
* 1979: Hussain Al Jassmi (arabă: حسين الجسمي) este un cântăreț de muzică arăbească originar din Emiratele Arabe Unite. Este cunoscut internațional prin hitul Boshret Kheir (arabă: بشرة خير), lansat pe 16 mai 2014.^[2] Boshret Kheir înseamnă "semn bun" și a fost lansată în preajma alegerilor prezidențiale din Egipt din 2014, cu scopul de a uni populația egipteană și a o mobiliza la vot.

În 2008, Al Jassmi a primit premiul Murex d'Or la categoria "cel mai bun cântăreț arab"

Hussain Al Jassmi

·         1980: Pieter Mertens, ciclist Belgian
* 1981: Tudor - Vlad Benga (n. 25 august 1981) este un deputat român, ales în 2016.
* 1982: Darly Zogbi de Paula (n. 25 august 1982, în Ponte Nova)^[1] este o handbalistăspaniolă de de origine braziliană care joacă pe postul de portar pentru clubul românesc CS Gloria Bistrița^[2] și pentru echipa națională a Spaniei^[
* 1984: Claudiu-Augustin Ilișanu (n. 25 august 1984) este un deputat român, ales în 2016.
* 1985: Kjetil Jansrud (n. 28 august 1985, Stavanger, Norvegia) este un schior norvegian ce participă la Cupa Mondială de Schi Alpin. Concurează la toate probele, mai puțin la slalom iar cea mai bună proba era cea de slalom uriaș unde are 6 podiumuri în Cupa Mondială și medalia olimpică de argint. Din 2012 a devenit specialist la probele de viteză câștigând 10 concursuri în aceste probe. La Jocurile Olimpice de iarnă din 2014 de la Soci a câștigat proba de Super-G și locul al treilea la coborâre
* 1986: Kang We-seok (coreeană 강의석, hanja 姜義錫) (n. 25 august 1986) este un activist pentru drepturile omului, activist civic și pentru pace și militant pentru libertatea religioasă din Coreea de Sud.

Activist pentru pace, el a protestat în 2008 expunându-se gol în timpul paradei militare la celebrarea Zilei Forțelor Armate ale Coreeei de Sud^[4] și din 2011 este obiector de conștiință la serviciul militar.

* 1987: Amy Macdonald (n. 25 august 1987, Bishopbriggs, East Dunbartonshire) este o cântăreață și muziciană britanică (scoțiană) de muzică folk-rock.

Albumul ei de debut, This Is The Life, a fost lansat pe data de 30 iulie 2007 și a vândut peste 1.500.000 de exemplare la nivel mondial, la începutul lui ianuarie 2008 ajungând pe primul loc al topului albumelor din Regatul Unit, UK Albums Chart

Amy Macdonald

Amy Macdonald în concert (2007)

* 1987: Tom Söderberg (n. 25 august 1987) este un fotbalist suedez care evoluează la clubul Dalkurd FF în Superettan
* 1990: Aras Bulut İynemli (n. 25 august 1990, Istanbul) este un actor turc. Este cunoscut mai ales pentru roluri din seriale precum Suleyman Magnificul, Trădarea și altele. Acum lucrează împreună cu Hazal la un nou serial numit Maral. Unul dintre prietenii lui buni este actorul Engin, care a jucat rolul prințului Selim din serialul Suleyman Magnificul.
* 1991: Alexandru Cătălin Mica (n. 25 august 1991, Timișoara), cunoscut simplu ca Alex Mica, este un cântăreț român de muzică pop/dance.

Este cunoscut mai ales datorită piesei „Dalinda”, cu care a ajuns în topul clasamentelor muzicale din România

Alex și-a descoperit atracția pentru muzică încă de la vârsta de 5 ani. A început să scrie poezii la vârsta de 15 ani și a devenit a doua mare pasiune, după muzică. A copilărit în satul Bucovăț, comuna Remetea Mare, județul Timiș, până la vârsta de 14 ani, împreună cu părinții, sora și bunicul.

În copilărie, a făcut parte din corul bisericii, alături de bunicul său, care a văzut în el un mare potențial. Prima apariție pe scenă s-a produs pe când acesta avea 9 ani, la un concurs muzical de tinere talente.^{[necesită citare]} A studiat la Colegiul Național de Arte „Ion Vidu” din Timișoara, secția de canto clasic, sub îndrumarea profesorului Daniel Zah, a doamnei profesoare de teorie și solfegii Maria Maranescu și a profesorului de pian secundar Nicolae Martin. La vârsta de 17 ani, în 2008, participă la preselecția show-ului „Megastar” (sezonul 3), unde ajunge până în finală, alături de trupa Sign (formată din Alex Mica, Răzvan Ștef și Andi Grasu), apoi participă la Festivalul Național de muzică ușoară „Mamaia” (2009 și 2010), la Festivalul Național de muzică ușoară „Dan Spătaru”, unde i se acordă „Premiul Special al Consiliului Județean Ilfov” și devine câștigătorul trofeului „Stelele Cetății” – Deva.

În 2011, intră pe piața muzicală românescă prin colaborarea cu George Hora și Puya pe piesa „Doamna și Vagabondul”. Pe urmă, colaborează cu artiștii de la casa de discuri HaHaHa Production și înregistrează refrenul melodiei „Save Save”, după care urmează hit-ul „Señorita”, cu Starchild și Allexinno, compusă de către Alex Mica, Allexinno & Starchild și al cărei refren îl interpretează. La scurt timp, apare și „Mi Corazon”, împreună cu DJ-ul Fabio da Lera, piesa compusa de acelasi trio ca și „Señorita”.

S-a consacrat în lumea muzicală, odată cu lansarea piesei „Dalinda”, realizată împreună cu Dony (Cornel Donici) și The Kid (Florin Cioran), sub egida 1Artist Music. Piesa „Dalinda” a fost unul din hiturile anului 2012 în România, situându-se pe poziția #19 în clasamentul anual,^[3] cu un apogeu pe poziția #9 pe 22 aprilie.^[4]

Alex Mica a fost artist 1Artist Music timp de 3 ani. Finalizându-și contractul cu ei, Alex a părăsit Constanța și s-a întors în orașul său natal, Timișoara, unde a început o colaborare cu casa de discuri Voices Media, lansând un single cu videoclip în colaborare cu Eli - „Nu mai cred în tine”.^[5]

A doua piesă din colaborarea cu noua casă de discuri este „Afrodita”. Melodia a fost lansată în 22 iunie 2015. Versurile sunt compuse de Alex Mica și producția îi aparține lui Alin Radu. Videoclipul este regizat de către Ionuț Trandafir (Trandafilm) și a fost filmat pe parcursul a câtorva zile în Corfu, Grecia.

Pe data de 21 octombrie 2015, Alex a lansat piesa de influență reggaeton „No Me Digas”, produsă de Code Production. Videoclipul a fost filmat pe Calea Victoriei, Băneasa în București, fiind regizat de Ioana Gomoi.

Jump to navigationJump to search

Alex Mica

·         1998: China Anne McClain, cântăreață și actriță americană