MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU DUMINICĂ 25 AUGUST 2019 - PARTEA A DOUA

Decese

·         383: A murit  Imparatul roman Gratian;  (n. 359). Flavius Gratianus Augustus (n. Sirmium, la 18 aprilie/23 mai, 359 – d. Lugdunum, la 25 august, 383) cunoscut sub numele de Grațian a fost împărat în vest (375 – 383) și în est (378 – 379). Grațian era fiul împăratului Valentinian I și al Marinei Severa, născut la Sirmium, Pannonia. El a fost botezat după numele bunicului său Grațian cel Bătrân. În 367 primește titlul de Augustus. În 375, la moartea lui Valentinian I, trupele din Panonnia l-au prolamat împărat pe fiul lui Gratian sub numele de Valentinian al II-lea. Grațian a rămas stăpânitor doar pe provinciile galice au rămas sub administrația lui Grațian. În 378, la moartea unchiului său Valens în bătălia de la Adrianopol, Grațian a fost ales împărat. Valens a refuzat să mai aștepte ajutorul lui Grațian și a pornit singur împotriva goților; două treimi din armata romană a fost ucisă. În 379, a renunțat la tronul estic, înscăunându-l pe generalul Teodosiu I. Grațian și Teodosiu i-au alungat pe goți din Balcani în războiul gotic (376 – 382). Pe plan religios Grațian a fost creștin. El a fost împotriva păgânismului și a arianismului (care făcea de asemenea parte din creștinism). A distrus Altarul Victoriei din Casa Senatului.
* 1036: Pilgrim (n. anii 980 - d. 25 august 1036) a fost arhiepiscop al Arhidiecezei de Köln între 1021 și 1036 și arhicancelar al Italiei (din 1031) în cadrul Sfântului Imperiu romano-german, demnitate pe care Pilgrim a obținut-o pentru toți succesorii săi din scaunul arhiepiscopal.

Originile lui Pilgrim nu sunt cunoscute cu certitudine, presupunându-se că ar fi descins fie din conții de Isengau, fie din markgraful Aribo de Austria.

Pilgrim a fost un prelat-militar, care i-a însoțit pe împărații Henric al II-lea și Conrad al II-lea în expedițiile acestora în sudul Italiei și chiar a primit comanda unei divizii a armatei imperiale în marșul acesteia către sud prin Peninsula Italică, în anul 1024.

Între 1016 și 1021, Pilgrim a fost prior al catedralei din Bamberg. La 29 iunie 1021, Henric al II-lea l-a numit arhiepiscop de Köln și, cu ocazia Paștelui din 1028, același Pilgrim a fost cel care l-a încoronat la Aachen pe fiul împăratului Conrad al II-lea ca rege al Germaniei, sub numele de Henric al III-lea.

În campania din anul 1024, Pilgrim a traversat cu trupele sale coasta occidentală a Italiei, străbătând Statul papal. Însărcinat să aresteze pe noul abate de Montecassino, Atenulf, și pe principele de Capua Pandulf al IV-lea, el a început asediul asupra Capuei, după ce a evitat să treacă prin Montecassino, pe care Atenulf îl abandonase în grabă. Dat fiind că Pandulf nu se mai bucura de loialitatea populației din Capua și nici de cea a mercenarilor normanzi, orașul și-a deschis destul de repede porțile trupelor arhiepiscopului, iar Pandul s-a văzut nevoit să se predea. În loc să se întoarcă spre răsărit către Troia (în regiunea Foggia), unde era masat grosul trupelor imperiale, Pilgrim s-a îndreptat către Salerno, pe care a început să îl asedieze. Spaima pe care trupele sale au provocat-o asupra ducelui Sergiu al IV-lea de Neapole l-a făcut pe acesta din urmă să se supună, fără a fi măcar amenințat cu asediul.

După doar o lună de asediu asupra Salerno, Pilgrim a renunțat în schimbul unor ostateci și s-a raliat restului trupelor împăratului Henric al II-lea. Împăratul era tocmai pe punctul de a-l executa pe Pandulf al IV-lea, însă arhiepiscopul a intervenit la timp pentru a salva viața principelui.

Pilgrim a obținut pentru arhiepiscopia sa dreptul de a bate monedă pentru Köln și Andernach.

Este înmormântat în Bazilica Sfinții Apostoli din Köln, una din cele 12 bazilici romanice din Köln.

·         1270:  Ludovic al IX-lea al Franței (25 aprilie 1214 – 25 august 1270), cunoscut în general ca Sfântul Ludovic, a fost Rege al Franței din 1226 până la moartea sa. A fost de asemenea Conte de Artois (ca Ludovic al II-lea) din 1226 până în 1237. Născut la Poissy, în apropiere de Paris, a fost membru al Casei de Capet, fiul regelui Ludovic al VIII-lea și a Blancăi de Castilia. Este singurul rege al Franței care a fost canonizat, și prin urmare există mai multe localități numite în onoarea sa, printre care St. Louis, Missouri, în Statele Unite. A înființat Parlamentul de la Paris.

Multe din cele ce se știu despre viața lui Ludovic provin de la faimoasa biografie a lui Jean de Joinville, „Viața Sfântului Ludovic”. Joinville a fost un prieten apropiat, confident, și consilier al regelui, și a participat de asemenea ca martor la investigația papală a vieții lui Ludovic, care s-a încheiat cu canonizarea acestuia în 1297, de către Papa Bonifaciu al VIII-lea.

Alte două biografii importante au fost scrise de confesorul regelui, Geoffrey de Beaulieu, și de capelanul său, William de Chartres. A patra sursă importantă este biografia lui William de Saint-Pathus, care a fost scrisă folosind informații din investigația papală menționată mai sus. Deși mai mulți autori au scris biografii în deceniile ce au urmat morții regelui, numai Jean de Joinville, Geoffrey de Beaulieu, și William de Chartres îl cunoscuseră personal pe rege.

Ludovic s-a născut în 1214 la Poissy, lângă Paris, fiul lui Ludovic al VIII-lea și a Blancăi de Castilia. Membru al Casei de Capet, Ludovic avea unsprezece ani când tatăl său a murit, pe 8 noiembrie 1226. A fost încoronat rege în același an, în Catedrala din Reims. Din cauza frăgezimii vârstei lui Ludovic, mama lui a domnit ca regentă cât timp acesta a fost minor.

Fratele lui mai mic Carol I al Siciliei (1227-1285) a devenit conte de Anjou, fondând astfel a doua dinastie angevină. Destinul tragic al acelei dinastii în Sicilia, ca rezultat al Vecerniilor Siciliene, nu au afectat canonizarea lui Ludovic.

Nu se cunoaște o dată exactă pentru începutul domniei personale a lui Ludovic. Contemporanii au considerat domnia sa o co-guvernare cu mama sa, deși istoricii consideră în general 1234 ca anul în care Ludovic a început să domnească singur, mama sa servindu-i mai degrabă de consilier. A fost un consilier important pentru rege până la moartea sa în 1252.

Pe 27 mai 1234, Ludovic s-a căsătorit cu Margareta de Provența (1221- 21 decembrie 1295), a cărei soră Eleonora se căsătorise cu Henric al III-lea al Angliei.

La vârsta de 15 ani, Ludovic a pus capăt Cruciadei Albigensiene, în 1229, în urma semnării unui acord cu Contele Raymond al VII-lea de Toulouse, care îl elibera pe tatăl acestuia, Raymond al VI-lea, de suspiciunile de ucidere a unui predicator care avea misiunea de a îi converti pe catari.

Pietatea și bunătatea arătată de rege pentru săraci au fost îndelung apreciate. A mers de două ori în cruciadă, în 1248(Cruciada a șaptea) și în 1270 (Cruciada a opta). Ambele cruciade au fost dezastre totale; după un succes inițial în prima încercare, armata de 15.000 de soldați a lui Ludovic s-a lovit de rezistența armatei și poporului egiptean.

Astfel evenimentele celei de a șaptea cruciade au fost datorate acestui rege. Dar iată contextul internațional: Căderea Ierusalimului (1244) în mâinile sultanului Ayubid nu a mai stârnit în Europa emoția de altădată, nici măcar împăratul Frederic al II-lea, deținătorul titlului de rege al Ierusalimului, nu a schițat nici un gest. În societatea feudală apuseană, progresul centralizării statelor complicase relațiile internaționale, nimeni nu mai voia să audă de unitatea politică europeană creștină, de supremația împăratului sau a papei, interesele naționale sau particulare creaseră partide politice gata să se înfrunte, unele tânjind după fărâmițarea feudală de altădată, altele vizând o mai mare putere în stat. Papa redeschise conflictul dintre sacerdoțiu și imperiu, conflict susținut de cele două tabere adverse, guelfii și ghibelinii, Anglia reluase ostilitățile cu Franța, în timp ce aceasta era amenințată de împăratul Frederic al II-lea, căruia puțin i-a lipsit să-l facă prizonier pe Ludovic al IX-lea la Vaucouleurs, unde regele încrezător, se dusese să trateze o problemă de graniță.

În aceste condiții, când solii patriarhului Ierusalimului au poposit la curțile princiare din Occident solicitând o cruciadă, ei au fost primiți cu rezervă. Singur papa, în calitate de șef al creștinătății, s-a arătat sensibil la cerere, dar tocmai de aceea cruciada, pentru mulți, nu mai reprezenta decât partida papală și preferau să rămână deoparte, așteptând ca lucrurile să capete întorsătura dorită de ei.

Succesorul papei Grigore al IX-lea, Inocențiu al IV-lea, în conciliul de la Lyon (iunie-iulie 1245), a predicat cruciada și a așteptat un răspuns. Frederic al II-lea, însă, a manifestat o rezistență dârză față de proiect și odată cu el întreaga partidă antipapală foarte numeroasă, mai ales în Italia, cu putere de influență în mase. Orășenii din Ratisbona, credincioși și ei împăratului, au mers până acolo încât au declarat un lucru nemaiauzit: că va fi pedepsit cu moartea oricine se va face cruciat. Anglia s-a opus ridicării impozitului de cruciadă, iar regele Norvegiei, Haakon al IV-lea, deși se făcuse cruciat în 1237, a obținut de la papă permisiunea de a lupta împotriva păgânilor (slavilor) din nord. Papalitatea contribuia astfel, fără să vrea, la volatizarea ideii de cruciadă. Tot așa procedase și în Franța, când declarase lupta împotriva ereziei albigeneze drept o cruciadă, sau când asimilase cruciadei participarea la construirea unei catedrale. Dar cruciada nu putea să moară pur și simplu. Agonia ei se anunța neașteptat de lungă, ea fiind ținută încă în viață de însăși evenimentele pe care oamenii erau siliți să le înregistreze, nu numai sub aspectul lor politic, ci și religios-moral.

Orientul înainta acum spre Occident cu zgomot, semănând prăpăd și jale. În anul 1241, în timpul marelui han Ughedu avusese loc marele atac al mongolilor, năvălitorii ajungând până la coasta dalmată, după ce cnezatele rusești fuseseră călcate de copitele cailor, ținutul dintre Nistru și Tisa pustiit, iar regatul apostolic maghiar trecut prin foc și sabie. La puțin timp după această grea încercare, din care Europa răsăriteană încă nu-și revenise, când lumea aștepta încordată repetarea atacului, sosise vestea căderii Ierusalimului și a ororilor săvârșite de trupele de khwarizmieni. La toate acestea, însă, Occidentul nu dădea nici un răspuns, amorțeala părea că-i cuprinsese pe feudalii apuseni. Totuși forțele cruciate nu se epuizaseră complet, nici setea de aventură nu secase în toate inimile cavalerilor, dovadă un Thibaud al IV-lea, conte de Champagne, pleca cu o mână de oameni și împreună străbăteau, pe jos, drumul extrem de anevoios din Franța până sub zidurile Ascalonului. Un eșec total pecetluia expediția temerarului conte, dar ea avea să fie piatra aruncată ce va stârni valul cel mare.

Evenimentul, în realitate un episod oarecare între multe alte încercări asemănătoare, nereușite, de cruciadă, a produs o impresie profundă asupra regelui Franței, Ludovic al IX-lea, și l-a determinat, atunci când nimeni nu se mai aștepta, să întreprindă o cruciadă cu forțe personale, adică numai cu participare franceză. Ludovic al IX-lea, o fire deosebit de evlavioasă, trăsătură ce-i va aduce porecla de cel sfânt, s-a dovedit a fi un om de o energie nebănuită, contrastând cu blândețe și delicatețea fizionomiei sale, perseverent și curajos, trăsături pe care cele două cruciade aVII-a și a VIII-a, organizate de regele Franței, le vor scoate în evidență.

Urmărind firul povestirii cronicarul Joinville, biograful lui Ludovic al IX-lea, regele pare să fi îmbrăcat haina de cruciat în 1244, fiind grav bolnav, într-un moment când toți curtenii îl credeau pierdut și el însuși se considera fără scăpare. Atunci, se spune, a implorat mila divină, promițând că va pleca în cruciadă. După însănătoșire, regele nu a mai putut reveni asupra unui angajament atât de solemn, cu toate că mama sa, regina Blanca de Castilia, sfetnicii, chiar papa, îl îndemnau solemn să renunțe, încredințându-l că un jurământ făcut într-un moment când creierul îi era cuprins de fierbințeală nu avea valoare. Ludovic al IX-lea nu a mai dat înapoi, iar gestul său a fost interpretat ca o pornire plecând dintr-o adâncă și neclintită evlavie. La o analiză atentă a faptelor se constată, însă, că interese de ordin politic au avut o greutate egală în decizia luată de rege. În regat, marea feudalitate profitând de perioada de minorat a regelui și de foametea ce bântuia țara creând dificultăți regelui, se răzvrătise, încercând să revină la fărâmițarea politică de altădată și numai cu greu Ludovic reușise, în ultima vreme, să restabilească ordinea, fără a o impune însă definitiv. De aceea, o cruciadă prin care marii nobili să fie scoși din regat era binevenită. Ea permitea, în același timp, regelui Franței să se afirme pe plan internațional, să-l pună în inferioritate pe rivalul său Frederic al II-lea, asupra căruia plana bănuiala că întreținea în continuare relații de prietenie cu sultanul. Încoronarea regelui Franței la Ierusalim ar fi însemnat triumful politicii franceze asupra celei germane, împlinirea unui vis de secole, de când Franța se văzuse frustrată de către regii germani de a mai adăposti coroana imperială. O intervenție armată în Siria nu însemna o lipsă de simț politic, deoarece situația, mereu schimbătoare din Orientul Mijlociu, se prezenta, după toate aparențele, în favoarea cruciaților. Între sultanul Egiptului, Al-Salih, și emirii din Alep și Homs interveniseră certuri, soldate cu ciocniri militare, la adăpostul cărora cruciații ar fi putut debarca nestingheriți și înainta asupra Ierusalimului, cetatea fiind, după cum se știe, cu zidurile de apărare distruse și deci ușor de cucerit. Ludovic al IX-lea se baza pe concursul ordinelor călugărești și al regelui Ciprului, Henric I de Lusignan, nepotul lui Guy de Lusignan, fostul rege al Ierusalimului. Rămânea doar să echipeze o armată numeroasă, formată din cavaleri destoinici, iar pentru aceasta tezaurul statului, bogat ca niciodată, îi sta la dispoziție. Pregătirile au durat 4 ani, dificultatea cea mai mare întâmpinând-o regele în a convinge pe nobili să-l urmeze, cât despre o antrenare a maselor, ea nici nu intra în discuție. Cruciada populară, ca și cea internațională, dispăruse cu desăvârșire din mintea organizatorilor, ceea ce se cerea era o armată regulată, bine instruită, în stare să susțină un război după toate cerințele artei militare și politice. La chemarea regelui, rezistența nobililor a fost atât de mare, încât, după mai mult timp de insistențe și încercări inutile, Ludovic al IX-lea, pentru a crea cruciați, a recurs la un șiretlic. Exista un obicei mai vechi ca toți cei ce se distingeau în serviciul regelui să primească la marile sărbători, în semn de cinstire, o mantie numită livrea. În noaptea de Crăciun, în timp ce se oficia slujba în biserica Saint Denis, în prezența regelui și a celor mai mari nobili din Franța, aceștia s-au văzut, la un moment dat, acoperiți cu câte o mantie de către slujitorii regali. La lumina slabă a lumânărilor, care lăsau părți întregi din masiva biserică în întuneric, nimeni nu a dat atenție că pe pelerină era brodată o cruce și mai ales nimeni nu a bănuit cursa ce se întindea. Când ceremonia s-a sfârșit, iar alaiul a urmat pe rege afară din biserică, deodată nobilii din ultimele rânduri au avut sentimentul că, sub clarul lunii, defilează o armată de pelerini cruciați, căci, nu mai era nici un dubiu, toți purtau pe umărul drept semnul crucii. Unii dintre ei au fost tentați să privească totul ca o glumă bună, iar regelui i-au mai adăugat o poreclă cea de Vânător de Oameni, alții însă și-au dat seama de gravitatea situației și au încercat să obțină de la rege o dezmințire sau dezlegare, invocând tot felul de motive, mai mult sau mai puțin plauzibile.

Ludovic al IX-lea, care știa să se facă ascultat când voia, s-a arătat neînduplecat. Sub amenințarea de a fi acuzați de trădare față de tron și biserică, nobilii au fost siliți să-și vândă o parte din pământuri, chiar din castele, și să se pregătească în conformitate cu cerințele unei lungi și foarte costisitoare campanii, mobilizând, totodată, pe toți vasalii lor ca să-i însoțească, nedându-le posibilitatea să se eschiveze, căci celor mai puțin înstăriți regele le-a furnizat banii necesari de drum. Armata adunată astfel, cu arcanul, s-a ridicat la cifra de circa 15 000 de oameni. Conducerea ei a fost încredințată unor persoane de încredere, devotate coroanei, mari seniori cu autoritate, în stare să se facă ascultați și să mențină disciplina. Printre ei se numărau cei trei frați ai regelui: Alphonse de Poitiers, Robert d’Artois, Charles d’Anjou, cu care Ludovic al IX-lea s-a aflat în deplină armonie, vărul regelui Jean d’Orléans, cunoscut pentru spiritul său de abnegație, conetabilul Franței, Imbert de Beaujeu, om încercat, cu multă experiență militară, ducele Bretaniei, Pierre, contele Flandrei, Guillaume, seniorii Geofrey de Sargines, Gaucher de Chatillon, Philippe de Montferat, Jean de Valery etc. Seniorul de Joinville, prietenul cel mai apropiat și sfetnicul lui Ludovic al IX-lea, îl însoțea pe rege, nu atât din convingere, cât din atașament și credință față de persoana regelui și la fel ca el au procedat mulți alții.

În afara granițelor Franței, elanul de cruciadă a fost aproape nul. În afară de un corp de oaste englez, condus de contele de Salisbury, Guillaume Longue Epée (William Spadă Lungă), nu s-a mai alăturat nimeni cruciaților francezi. În schimb și data aceasta, femeile nu au lipsit din cruciadă: regina Margareta își urma soțul, la fel Jeanne de Poitiers și multe alte doamne de rang înalt, în anturajul lor aflându-se mulți clerici, înrolați cu asentimentul papei. Era tot ce făcuse Inocențiu al IV-lea pentru această cruciadă, propovăduită mai mult de formă, deoarece papa prefera o politică de misionarism, conștient fiind că Europa nu mai dispunea de forțele necesare organizării unei cruciade. La conciliul de la Lyon, el se plângea de lipsa de unitate dintre autoritatea laică și ecleziastică și se întreba neputincios: cum ar putea ea fi înlăturată când cele două jumătăți ale lui Dumnezeu (papalitatea și imperiul) se aflau într-o opoziție permanentă?. Fără această unitate cruciada nu mai era cruciadă, de aceea el se mulțumea doar cu încuviințarea unei expediții, propriu-zis franceză, în Siria. Mijloacele înfăptuirii ei, planul de atac nu-l interesau.

În primăvara anului 1249, cruciații erau gata de plecare. După ce Ludovic al IX-lea a încredințat regența mamei sale, Blanca de Castilia, și câtorva consilieri, oameni a căror fidelitate fusese încercată, armata în frunte cu regele ei, a coborât în sudul Franței și la Aigues-Mortes ea s-a îmbarcat pe 120 corăbii mari de război și peste 150 de ambarcațiuni mai mici, tocmite cu armatorii genovezi și pisani.

Primul popas a fost făcut, conform planului, în insula Cipru, unde cruciații erau așteptați de Henri de Lusignan, gata să aprovizioneze o armată numeroasă cu cantități imense de alimentare. O parte din ele a fost consumată pe loc, deoarece șederea cruciaților în primitoarea insulă s-a prelungit mai mult decât era prevăzut. Cipru fusese ales ca loc de întâlnire cu armata templierilor, condusă de magistrul Guillaume de Sonnac, cu cea a ospitalierilor, comandată de prepozitul Henry de Ronnay și cu cruciații sirieni pe care patriarhul Ierusalimului reușise să-i mobilizeze. O dată corpurile de oaste adunate, au urmat discuții lungi între conducătorii lor, privind desfășurarea expediției. Regele Franței era pentru o debarcare directă în Palestina, fapt ce i-ar fi permis, dat fiind împrejurările, cucerirea imediată a Ierusalimului și cu aceasta scopul cruciadei ar fi fost atins. Lucrurile probabil s-ar fi petrecut așa, deoarece orașele erau aproape toate devastate, zidurile lor distruse. Dar magistrul templierilor, alți cruciați cunoscători ai situației din Siria erau de părere să se reia planul cruciadei a V-a. Mergeți mai degrabă în Egipt, spuneau ei, sultanul, suveranul acestei țări, ține în mâinile lui Palestina. De îndată ce veți pleca, el se va face din nou stăpân pe țară, de aceea cu el trebuie să începeți (campania) dacă vreți să dați trăinicie tronului Ierusalimului.

Ludovic al IX-lea, deși știa cât îi costase pe cruciați campania trecută în Egipt, deși aflase cât de iscusit militar era Al Salih, la insistențele lui Guillaume de Sonnac, a cedat și la 4 iunie 1249, într-o zi de Russalii, cruciații se aflau în fața Damiettei. Pe mal, armata sultanului, câteva mii de oameni, îi aștepta. Tobele băteau, cornurile se tânguiau, într-un cuvânt, un zgomot asurzitor-povestește Joinville-îi întâmpină pe cruciați, care strânși pe puntea vaselor priveau spectacolul ce li se înfățișa dinaintea ochilor, convinși că nu din prietenie pentru ei se stârnise atâta larmă. Deodată de pe galera aflată înaintea celorlalte, vocea regelui a răsunat limpede: Cavaleri înainte! Nu mă priviți ca pe un principe, ci ca pe unul de al vostru, a cărui viață nu este decât un suflu gata să se risipească oricând. Înainte cu încredere!. Cuvinte puține, dar pline de simțire rostite la momentul potrivit, pentru a redeștepta însuflețirea și atașamentul față de conducător. Ele dovedesc cum regele știa să se facă urmat și explică, totodată, cum el a reușit să-și mențină autoritatea tot timpul cruciadei. Regele se arăta gata să împartă soarta luptătorilor săi nu numai prin vorbe, ci și prin fapte.

Șalupa purtătoare a stindardului regal s-a apropiat de mal. Ludovic, primul a sărit în apa ce l-a cuprins până la umeri, strigând Montjoie Saint Denis, strigătul războinicilor francezi, și cu sabia ridicată în mâna dreaptă, cu scutul atârnat de gât a tăiat valul până la primul sarasin venit în întâmpinarea lui. Între timp și ceilalți cruciați s-au apropiat, l-au înconjurat pe rege, alții au adus caii și o luptă îndârjită s-a angajat între cele două armate până la apusul soarelui, când cruciații au rămas stăpâni pe plaja unde debarcaseră. Sarasinii, cu ajutorul porumbeilor, zburători, au anunțat sultanului vestea sosirii francezilor, cerând ajutor grabnic. Dar Al-Salih, care venise în goană din Mesopotamia (Iraq) pentru a-i opri pe cruciați să intre în țara sa, se îmbolnăvise grav și nimeni nu îndrăznise să ia o hotărâre în locul lui. Conducătorul mameluc, neprimind nici un răspuns, a crezut că sultanul murise, de aceea, după ce a poruncit populației din Damietta să părăsească orașul, și-a retras armata, fără măcar să distrugă podul de vase al cruciaților. Aceștia uimiți, neștiind cărui fapt se datorează capitularea atât de rapidă a egiptenilor, la 6 iunie 1249 intrau în oraș, cântând cu glas tare, Te Deum laudamus. Apoi s-au instalat în casele rămase fără stăpâni, s-au îndestulat cu tot ce au găsit, căci locuitorii în graba retragerii nu putuseră lua cu ei mare lucru; singura lor răzbunare și pagubă pentru cruciați fusese incendierea bazarului cu mărfuri și alimente. Damietta devenea astfel un punct fortificat și de sprijin pentru tot restul expediției cruciate. Marea epopee din Egipt, din anul 1219, reîncepea. Până în luna noiembrie, sorții au fost de partea cruciaților, sorți incredibil de favorabili, dar tocmai de aceea înșelători. Al Salih venise până la Mansurah, luase măsuri de pedepsire a fugarilor de la Damietta și ca vrednic descendent al lui Saladin, pregătea campania împotriva agresorilor când, răpus de boală, murea.

Situația pentru egipteni devenea tragică. Moștenitorul tronului Ayubid, Al-Muazzam-Turan-Șah, se afla tocmai la Yazira (Mesopotamia), emirii puteau să se răscoale dintr-un moment în altul, corpul de oaste al mamelucilor manifesta porniri spre nesupunere, francezii de îndată ce ar fi aflat de moartea sultanului și-ar fi reluat ofensiva, cum, de fapt, s-a și întâmplat. Din acest impas Egiptul a fost salvat de văduva sultanului, inteligenta și energica turcoaică Shajar-Al-Durr. Ajutată de emirul Fakhr, un apropiat al lui Al Salih, și de câțiva sclavi credincioși, ea a ascuns moartea soțului și, ca să nu trezească vreo bănuială, să câștige timp până la venirea fiului, a continuat să emită acte purtând semnătura sultanului, un fals, se înțelege, făcut cu mult talent. Sub un pretext oarecare, Shajar a obținut de la emiri un jurământ de fidelitate față de sultan și moștenitor, ușurându-i astfel, acestuia din urmă recunoașterea ca succesor al lui Al-Salih și, lucru important, a reușit să-l impună pe Fakhr Al Din șef militar și administrator al statului. Aceste măsuri odată înfăptuite, doliul cel mare era anunțat. Al-Muazzam putea veni la Cairo fără teama de a fi respins.

În timp ce în palatul sultanului domnea agitația, francezii au părăsit Damietta și urmând cursul Nilului au pornit spre Cairo, în drum neavând decât un punct fortificat, mai greu de trecut, Mansurah. Aici i-a așteptat Fakhr Al-Din cu întreaga lui oaste. A urmat una dintre cele mai cumplite bătălii înregistrată de cronicile medievale. A durat două luni, timp în care francezii și egiptenii au trecut printr-un adevărat iad, când unii, când ceilalți având avantaj în luptă. Cavalerii francezi obișnuiți cu încăierările scurte de pe continent, de câteva ore, soldat cu câțiva morți și puțini răniți, de când se introduseseră regulile de luptă cavalerești, au avut nu odată sentimentul că trăiesc clipe apocaliptice, de sfârșit de lume. Sultanul adusese o armată numeroasă compusă din turci selgiucizi, mobilizase pe beduini să vină în ajutorul mamelucilor, până și țăranii din împrejurimile Mansurahan-ului au fost chemați, dacă nu să lupte, căci nu aveau arme, măcar să arunce cu noroi în dușman. Musulmanii răsăreau ca din pământ, cu miile, atunci când francezii credeau că s-au retras. Aruncătoarele de pietre, de materiale inflamabile, lăncile, săbiile, iataganele, toate loveau cu precizie, desfigurând, mutilând, smulgând mâini, strivind picioare. Pe fluviu pluteau arme și scuturi, cai și oameni, răniți de moarte, se înecau, trupurile lor fiind purtate în aval, pe sub ochii luptătorilor. Hugues d’Escot primise trei lovituri de lance în față, Erard de Sivery avea nasul retezat, ducele de Burgundia fusese crestat adânc în obraz de o sabie și gura îi era plină de sânge. Coifurile protectoare, prevăzute cu viziere, deveniseră de nefolosit, din cauza căldurii, deși erau în anotimpul zis rece, nobilii se sufocau în ele, de aceea preferau să lupte, lăsând descoperită partea vulnerabilă a capului, țintită de obicei de dușman. Plin de răni, francezii nu-și puteau permite nici un răgaz, ci erau nevoiți să lupte pentru fiecare stradă, pentru fiecare clădire, tactica musulmanilor constând în atacuri repezi, prelungite și repetate, până la totala epuizare a adversarului.

Coșmarul acestor lupte l-a urmărit pe Joinville, povestitorul acestor rânduri până la adânci bătrâneți, spectrele celor căzuți atunci, francezi și musulmani, le vedea aievea, nu uita cum refugiat într-o casă, împreună cu câțiva cavaleri, asediați din toate părțile, scăpase cu viață datorită abnegației și spiritului de jertfă al lui Erard de Siverey care, deși grav rănit, pierzând din abundență sânge, se strecurase până la contele de Anjou și reușise să aducă ajutoare.

Dar nu au fost numai acte de solidaritate cavalerească. Rober d’Artois, fratele regelui, sfidând pe magistrul templierilor, Gullaume de Sonnac, a găsit cu cale să întreprindă pe cont propriu un atac, traversând orașul cu corpul său de oaste, în goana cailor, antrenând după el și pe vanitoșii templieri, deși Ludovic al IX-lea interzisese actele de bravadă și inițiativă particulară, soldate, de obicei, cu un eșec, cum s-a întâmplat și de data aceasta. La început, musulmanii, surprinși, au fost măcelăriți de francezi în număr mare, conducătorul lor, vajnicul Fakhr, fiind omorât cu lovituri de sabie, dar, îmbătat de victorie, Robert d’Artois a făcut imprudența să-i urmărească pe fugari, negându-se la inferioritatea numerică a oastei lui, fapt ce l-a costat viață, căci în locul lui Fakhr, un mameluc, Baibars Bunducdari, a reușit repede să-și adune oamenii și să revină asupra atacatorilor, masacrându-i la rândul său. Întreaga avangardă, circa 1500 călăreți cruciați, a fost nimicită de către musulmani. O încercare similară a ducelui d’Orleans s-a terminat cu aceeași înfrângere, Jean d’Orleans, Pierre de Neuville, seniorul de Conflans și mulți alții au rămas pe câmpul de luptă, ambele înfrângeri fiind o pierdere grea pentru regele Franței.

Luptele erau reluate zi de zi și, de fiecare dată, se înregistrau pierderi în armata franceză imposibil de recuperat, în timp ce sultanul părea că dispune de un rezervor nesecat de oameni și de mașini de război. Cum parcă situația pentru cruciați nu era destul de grea, în rândurile lor a izbucnit o epidemie provocată, probabil, de alimentația excesivă cu carne de porc conservată numai prin sărare, sau poate de consumul exagerat de pește, o specie cu care europenii nu erau obișnuiți. Clima foarte caldă și uscată în anul acela, deși erau în luna ianuarie nu căzuse un strop de ploaie, mizeria din taberele de cantonament, lipsa apei potabile-se foloseau de apa din Nil deja infectată de cadavre-toate la un loc au făcut ca o boală necunoscută, manifestându-se prin dureri puternice de pântece, infecție în gât și la gingii să-i chinuie pe francezi. Vaietul răniților era acoperit de țipetele celor cărora bărbierii le tăiau carnea moartă de pe gingii, singurul tratament folosit și puțini au fost cei ce au scăpat de această operație dureroasă.

Regele Franței era dispus să trateze cu musulmanii condițiile retragerii, propunerea sa fiind să predea Damietta și să primească în schimb Ierusalimul. Sultanul era înclinat să accepte, însă, voia garanții dintre cele mai sigure că francezii se vor ține de cuvânt. Până la retragerea armatei străine din cetate și îmbarcarea ei, el cerea ca ostatec pe chiar regele Franței, ceea ce firește, Ludovic al IX-lea nu a primit. Ostilitățile au fost reluate. Regele se îmbolnăvise, rămăsese cu ariergarda, fapt cunoscut de egipteni, de aceea, ei au recurs la un vicleșug și, în timp ce Geoffroy de Sargine îl transporta pe Ludovic, cuprins de febră și aproape fără cunoștință, într-un sat din apropiere de Mansurah, aceștia l-au făcut prizonier, odată cu el un număr mare de nobili fiind capturați, printre ei aflându-se și Joinville, bolnav și el, dar încercând, încă, să mai susțină lupta pe fluviu. Mulți dintre cei prinși au fost uciși pe loc. Joinville, cu oamenii săi, a fost salvat de la moarte, ca prin minune, de către un turc, comandant de galeră, care a acceptat minciuna că joinville era vărul regelui, l-a luat pe vasul său și nu numai că l-a acoperit cu propriul său trup ca să-l apere de loviturile celorlalți selgiucizi dar i-a dat un leac, o băutură, ca să-l tămăduiască de suferința ce o avea și l-a ospătat ca pe un prieten. Admirabil act de umanitate față de un om a cărui viață atârna de un fir de păr.

Prizonierii toți au fost duși în fața cortului lui Al-Muazzam. Prinderea regelui Franței stârnise printre egiptenii turci și arabi o bucurie de neînchipuit. Mantia de purpură a lui Ludovic al IX-lea tivită cu hermină a fost luată de sultan ca trofeu și trimisă guvernatorului Damascului odată cu fericita veste. Un martor ocular, Abu Shama, povestește cum emirul a pus mantia pe el și beat de fericire a adus mulțumiri lui Allah. Sultanul a reluat tratativele cu prețiosul său prizonier, tratative impuse de învingător, sub amenințarea cu moartea. El cerea restituirea necondiționată a Damiettei și o răscumpărare personală de 500 000 livre de aur, o sumă ce părea chiar sultanului fantastic de mare (pe atunci venitul anual al Franței era de în jur de 250.000 astfel de livre, așa că s-a făcut un împrumut de la Templieri).^[1] Regele a acceptat fără să ezite știind că regina Margareta care se afla la Damietta, putea să o plătească, fapt ce îl făcea pe Al Muazzam să exclame plin de admirație: pe legea mea, francul este generos, dacă nu se târguiește pentru o sumă atât de mare de bani, și, la rândul său, pentru a nu părea mai puțin mărinimos, îi dădea regelui 100 000 de livre ca despăgubire. Văzând noua dispoziție a sultanului, regele spera că îl va îndupleca să găzduiască în Damietta bolnavii și răniții până ce și aceștia se vor putea îmbarca. Prizonierii așteptau cu înfrigurare eliberarea lor, când un alt eveniment neașteptat i-a pus iar față în față cu moartea.

Mamelucii din garda sultanului, proveniți din Turchestan, așa numiții mameluci Bahryya, s-au răsculat sub pretext că Al-Muazzam nu ar fi fost dispus să împartă cu toți conducătorii de oști banii plătiți de francezi drept răscumpărare cum o cerea datina, ci doar cu câțiva favoriți. În fond, este vorba de o lovitură de stat dată de grupul Bahryya, ascensiunea lui politică datorându-se nenumăratelor servicii militare aduse țării și faptului că erau legați etnic de sultana Shajar. Foștii luptători sclavi ajunseseră mari proprietari de pământ, dețineau funcții de guvernatori (emiri) și chiar înaltul titlu de atabeg la care Baibars, și el un mameluc, ajunsese, lui datorându-se-i-se în cea mai mare parte înfrângerea cruciaților și deci se considera îndreptățit să fie răsplătit pentru aceasta. Al-Muazzam, însă, venise din Orient, înconjurat de emiri turci, lor le împărțea toate favorurile, în ei avea încredere. De aceea mamelucii, nemulțumiți, au pus la cale înlăturarea vechii dinastii și înlocuirea ei cu una mamelucă. Așa se face că în una din zilele lunii februarie 1250, după ce armata sultanului fusese îndepărtată de către Baibars, sub pretext că este nevoie urgentă de ea la Damietta, Al Muazzam a fost asasinat mișelește de mai mulți oșteni din garda sa personală,inima i-a fost smulsă din piept și aruncată în Nil, chiar sub ochii regelui Franței, rămas împietrit de ceea ce se petrecea. Prizonierii au fost aruncați în închisoare, toți, cu excepția regelui, au fost azvârliți unii peste alții în cala întunecoasă și neaerisită a galerelor, fără apă sau mâncare, mamelucii deocamdată neștiind cum este mai bine să procedeze, să-i omoare, sau să primească răscumpărarea.

În aceste împrejurări, sultana Shajar-Al-Durr a apărut iar pe scena politică, uimind pe toți cu îndrăzneala actelor ei fără precedent în istoria Islamului. Shajar cu energia, deja cunoscută, fără a lăsa timp de gândire, de îndată ce a aflat de moartea fiului ei s-a proclamat Regina musulmanilor, a luat conducerea, fără să-i pese că legile Qoranului o interziceau și pentru a-și legitima puterea s-a intitulat Umm Khalil (mama lui Khalil), Khalil fiind unul din cele patru nume ale lui Al-Muazzam, nume cu care a iscălit primele decrete date. Dar situația militară a țării, prezența încă a francezilor, precum și o posibilă intervenție din Orient, reclamau un bărbat la cârma statului, de aceea Shajar, pentru a nu risca o înlăturare completă, la 1 aprilie 1250 s-a căsătorit cu un preferat al mamelucilor, Aybeg-Al-Turkuman, căruia, astfel, îi legitima, la rândul ei, venirea la tron. Shajar-Al Durr, așadar, prin politica ei, contribuia direct, alături de mameluci, la înlăturarea dinastiei Ayubide, întemeiată de Saladin, și la înlocuirea ei cu dinastia mamelucă, bahriții guvernând până în 1281, când alți mameluci cerchezi numiți bordjiți aveau să preia puterea, până în 1517, când Egiptul și Siria vor intra în stăpânirea turcilor otomani.

Deocamdată, însă, Aybeg trebuia să hotărască soarta prizonierilor francezi și el a făcut-o, optând pentru răscumpărarea lor la un preț mai mare, în afara de restituirea Damiettei, unde garnizoana egipteană fusese reinstalată. O dată convenția încheiată, captivii primeau învoire să revină lângă regele lor, pe propriile corăbii. În schimb, bolnavii, răniții, evacuați la Damietta, din porunca sultanului, au fost uciși fără milă, nesocotindu-se legea lui Saladin care prevedea că străinul hrănit de un musulman nu mai putea fi omorât. Cadavrele erau atât de numeroase-spune Joinville-încât ele au fost îngrămădite pe malul fluviului și li s-a dat foc, laolaltă cu rezerva de carne de porc sărată și cu mașinile de război sfărâmate ale francezilor. Mirosul greu ce se ridica în văzduh anunța că mamelucii sunt mai neîndurători cu dușmanul decât toți sultanii Ayubizi. În ziua de 6 mai 1250, seniorul Geoffroy de Sargine preda Damietta, pe zidurile cetății erau din nou așezate însemnele sultanului, iar regina Margareta, de curând ridicată din pat după nașterea unui fiu, celelalte doamne, francii din oraș, pisanii, genovezii, slujitorii primeau încuviințarea să se îmbarce, direcția aleasă fiind Acra, unde urma să-i ajungă regele cu oamenii lui după ce răscumpărarea avea să fie plătită. Grație lui Joinville, eliberarea regelui s-a făcut mai repede decât era de așteptat, jumătate din banii datorați, adică 200 000 de livre, fiind luați cu forța, de credinciosul sfetnic, dintr-unul din cuferele templierilor, ascuns pe o galeră a acestora și păzit cu atâta strășnicie de călugări, încât nici turcii, nici mamelucii nu dăduseră peste el. La 13 mai 1250, Ludovic al IX-lea, transportat de o corabie genoveză, cobora în portul Acra, cruciada a VII-a, practic sfârșindu-se aici.

Cruciații, care se răscumpăraseră odată cu regele, dar prin eforturi proprii, căci majoritatea luaseră un mic tezaur cu ei la plecare, sau cei sosiți ulterior, nu mai formau o armată; în număr de câteva sute, ei nu mai aveau forță nici din punct de vedere numeric, nici al rezistenței fizice și morale ca să facă față unei noi campanii. Bani regele mai avea. Cu ei spera să recruteze cruciați plătiți, o formulă nouă ilustrând decăderea cruciadei ofensive, să refacă zidurile principalelor orașe porturi, să-și câștige aliați sau să-și cumpere dușmani, de aceea când cei doi frați ai săi, conții de Poitiers și Anjou, împreună cu alți nobili, au hotărât să se întoarcă în Franța, Ludovic s-a încăpățânat să rămână, deși se simțea înconjurat de dușmani: Cu nici un preț nu voi lăsa Ierusalimul pe care am venit să-l cuceresc și să-l păzesc a răspuns el, când consilierii au insistat să se îmbarce o dată cu frații săi. Mai întâi regele a trebuit să-și asigure liniștea în pământul Siriei din partea Bătrânului din Munți, nume sub care este menționat în documente conducătorul sectei asasinilor, o erezie șiită. Stăpânirea lui se întindea undeva la granița de nord a Antiohiei, nu se știe precis unde, și despre el se spune că întreținea la curtea sa o armată de tineri, cărora le oferea toate plăcerile, fiind crescuți și educați pentru a ucide la porunca stăpânului lor pe oricine era declarat de el dușman, indiferent unde aceștia s-ar fi aflat, în Siria sau în altă parte a lumii. Tinerii se supuneau cu un fanatism orb poruncii lui, supunerea lor totală datorându-se credinței că cine murea slujindu-l pe Bătrânul din Munți se reîncarnează într-o viață mai bună, plină de plăceri, cu mult mai mari decât cele trăite. De aici devotamentul lor, împins până la jertfa de sine. Se poveste că atunci când Bătrânul din Munți se deplasa dintr-un loc în altul, un slujitor mergea înaintea lui, purtând însemnul conducătorului, o secure daneză cu coada lungă de argint în care erau înfipte mai multe cuțite și striga: Feriți+vă de cel ce ține în mâinile sale moartea regilor!

Împăratul Germaniei, Fredric al II-lea, regele Ungariei, Andrei al II-lea, sultanul Egiptului, Al Muazzam, îi plătiseră tribut, răscumpărându-și astfel viața. Venise rândul regelui Franței. Așa se face că un emir, trimis de Bătrânul din Munți venea la Acra, cu misiunea specială de a-l intimida pe Ludovic, de a-l amenința pentru a obține de la el plata unui tribut cât mai mare, căci se pare că pe bătrân îl interesau mai mult banii decât viața regilor. Regele nu s-a înfricoșat. El a apelat la ajutorul celor doi magiștri ai ordinului Templierilor și ospitalierilor, singurii în măsură să impună respect Bătrânului, căci și ei dispuneau de oameni devotați gata la nevoie să se sacrifice, iar dacă un rege putea fi ucis un întreg ordin nu putea fi exterminat. La intervenția lor, între cei doi suverani atât de diferiți a intervenit o înțelegere și un schimb de daruri prețioase echivalând cu o răscumpărare și o recunoaștere a păcii. Yves le Breton, călugăr templier, încărcat cu stofe scumpe, cupe de aur și argint, pocale, bijuterii de tot felul, lua drumul munților, spre palatul Bătrânului, de unde se întorcea apoi uimit de bogățiile văzute. În semn de prietenie, Bătrânul din Munți trimitea lui Ludovic al IX-lea câteva daruri, evident mai puțin scumpe, cu valoare simbolică: cămașa Bătrânului, semn că regele îi este apropiat cum este cămașa de corp, un inel de aur, cu numele stăpânului din munți gravat pe el, ceea ce voia să însemne legătura cu regele Franței, făgăduiala de credință viitoare; apoi figurine de cristal, fructe și flori din ambră, ca o urare de bogăție și împlinire, în sfârșit un joc de șah, admirabil lucrat, exprimând dorința ca regele să se bucure din plin de clipe de răgaz. Șeful asasinilor se arăta mai curtenitor decât bănuise Ludovic, faptul îl mulțumea, dar nu mai puțin regele cel sfânt al Franței își dădea seama că a trăi printre orientali însemna tot felul de compromisuri și schimbări de optică.

Primul pas se cerea urmat de un al doilea. Pentru a înlătura posibilitatea unui atac mongol asupra teritoriilor cruciate, dar și pentru a avea un aliat eficace împotriva sultanului Egiptului, într-un viitor război, Ludovic al IX-lea, folosind același procedeu, darurile bogate, s-a adresat hanului tătar din Karakorum (Mongolia), Munke, solicitându-i o cooperare militară. Tratativele au fost purtate de un călugăr franciscan, Guillaume Rubruquis, și ele s-au soldat în 1253 cu o alianță franco tătară, prima alianță de acest fel, scopul ei fiind distrugerea califatului de Bagdad, a Alepului, Damascului și a califatului egiptean, un plan de luptă, după cum se vede, de mare anvergură, ce însemna o abatere evidentă de la idealul de cruciadă. O solie asemănătoare fusese trimisă și la marele han din Persia și Transcaucazia. În Ludovic cel Sfânt, omul politic și ambiția de a nu fi înfrânt deveniseră mai puternice decât crezul religios. În tot acest timp, în Franța vestea înfrângerii cruciaților, a suferințelor îndurate se răspândise ca fulgerul. Dar nimeni nu a schițat un gest să le vină în ajutor, doar poporul deplângea soarta bunului, înțeleptului rege, împărțitor de dreptate, cum deja oameni simpli în naivitatea lor și-l figurau pe Ludovic, venerat încă din viață ca un sfânt. Legătura rege-țară-popor era încă puternică în ideologia vremii, sacrarea îl situa pe rege deasupra claselor ca pe un arbitru nepărtinitor, iar Ludovic al IX-lea, mai mult decât alți regi, prin modestia sa, actele sale de umanitate, se bucura de popularitate, mai ales în nordul Franței. De aceea nu este de mirare că poporul a simțit nevoia să-i vină în ajutor. Din nou cruciada populară reînvie sub forma marșului păstorașilor. Pe de o parte compasiune și devoțiune față de rege, pe de alta zbucium și clocot tineresc, care căuta o cale de manifestare; fie una, fie alta, tinerii din Flandra și Picardia, luând cu ei pe cei mici în stare să suporte o călătorie, au pornit în 1253, spre Paris cu gândul de a face cruciați. Autoritățile au privit cu spaimă repetarea cruciadei copiilor, iar noul marș al păstorașilor era prezentat în cuvinte dezaprobatoare de felul: Șefi de briganzi, pentru a înșela oamenii simpli și pentru a răspândi cruciada în rândul poporului, au propovăduit cu o fantezie plină de inventivitate falsă că li s-au arătat îngerii și sfânta Fecioară, poruncindu-le să ia crucea (să se facă cruciați), să strângă o armată de păstori și din oamenii cei mai simpli din popor ca să meargă în ajutorul Țării Sfinte...când aceștia treceau pe lângă păstorii de oi, ciobănașii își părăseau turma, fără să ceară voie părinților, și posedați ca de nu știu ce nebunie porneau cu toții pe drumul crimei...Dacă ciobănașii erau măcar de bună credință, printre ei, însă, se aflau și un număr mare de tâlhari și escroci și tocmai aceștia aveau conducerea convoaielor. Cruciada populară, așadar, decăzuse complet, ea nu mai era privită decât cu dispreț și neîncredere, ca o crimă, de aceea Blanca de Castilia, ajutată de biserică, a luat măsuri severe pentru întoarcerea păstorașilor din drum. Cruciada devenise un simplu act politic, iar poporul nu mai avea loc în ea. Dintr-o expediție cu caracter internațional, ofensivă și populară, cruciada se transformase într-o acțiune politică, națională, feudală, aspectul ofensiv fiind și el în plin declin iar în anii ce vor veni va dispare și acesta. În noiembrie 1253, regele se afla încă în Orient, unde menajul regal părea că se simte destul de bine. Regina Margareta născuse al doilea copil pe pământ străin, o fată, și nu da semne că o preocupa soarta copiilor (patru la număr) rămași acasă. Credincioasă regelui, ea nu se depărta de el, așteptând cu nerăbdare pregătirea cruciadei. Moartea reginei Blanca de Castilia, însă, l-a obligat pe Ludovic al IX-lea să se gândească serios la importanța întoarcerii sale în Franța, unde, fără energia bătrânei regente, viața politică putea să alunece ușor spre anarhie. Totuși regele nu a plecat imediat, el a mai zăbovit până ce cetățile Jaffa, Caesarea, Sidon, Acra au fost pe deplin fortificate. În sfârșit, în 1254, Franța își revedea din nou regele, care se întorcea dezamăgit, fără să fi văzut Ierusalimul, deși fusese invitat de mai multe ori de emirii din oraș, dar socotise că nu este de demnitatea unui monarh care a venit în chip de cuceritor, a depus atâtea eforturi ca să redea Ierusalimul creștinilor, să intre în oraș prin bunăvoința stăpânilor lui. După plecarea lui Ludovic al IX-lea, statele latine au fost cuprinse de descurajare și slăbiciune. Stăpânirea nominală asupra statelor cruciate o avea încă împăratul Germaniei, dar Conradin de Hohenstaufen, nepotul lui Frederic al II-lea, era un tânăr lipsit de puterea unor inițiative politice, amenințat de politica papală. Așadar, procesul de fărâmițare feudală în Orient putea să avanseze nestingherit, conducătorii cruciați fiind liberi să-și dispute întâietatea. În tot acest timp, printre principii cruciați sirieni cel mai puternic era principele Antiohiei, care anexase comitatul Tripoli și încheiase o alianță avantajoasă cu regele armean, a cărui fată o luase în căsătorie. Faptul îl îndreptățește să revendice suzeranitatea, dar nimeni nu-i lua în serios pretențiile, deși Munke își începuse ofensiva, fără să mai aștepte ajutorul cruciaților, de care, de altfel, nici nu avea nevoie, iar din aliat putea deveni un dușman la fel de periculos ca mamelucii din Egipt. În 1258, Munke cucerea Bagdadul, apoi, conform planului dinainte stabilit, ataca și ocupa Alepul și Damascul. În Siria era numit un guvernator mongol, în timp ce la Cairo era trimisă o solie pentru a cere supunerea noului sultan, Kutuz. Cruciații se vedeau prinși între două stăpâniri, la fel de incomode, de aceea au ales-o pe cea mai puțin rea, cu care erau obișnuiți, cu care mai avuseseră tratate și astfel din aliați ai mongolilor s-au făcut aliați ai mamelucilor, dușmanii lor de ieri. Jocul alianțelor, stabilind un echilibru de forțe, începea să acționeze în Orientul Mijlociu și el va compromite definitiv ideea de cruciadă. Urmarea acestor alianțe schimbătoare a fost marea înfrângere a mongolilor de la Ain Jalud din 1259 și îndepărtarea trupelor lui Hulagu, fratele și urmașul lui Munke, mort cu puțin înainte de marea bătălie. Alianța cu mamelucii nu putea fi însă de durată. Veșnic nemulțumiți de conducătorul lor, ei îl asasinau pe Kutuz în 1260, energicul și ambițiosul Baibars văzându-și de data aceasta visul împlinit, el preluând puterea și titulatura de sultan, sprijinit de întreaga armată al cărui atabeg era. Cu Baibars începea schimbarea politicii în Orient. El a reînviat djihadul cu un fanatism și vigoare neîntâlnită până acum la musulmani. Spre deosebire de Saladin și Al Kamil, Baibars nu admitea nici un fel de compromis cu creștinii. Ofensiva Islamului a fost reluată, an de an repetându-se atacurile asupra francezilor, în orașele ocupate sau în care erau stăpâni, cultul creștin fiind interzis. Biserica din Nazareth a fost rasă de pe suprafața pământului (1263), apoi, după un asediu nereușit asupra Acrei, a înaintat pe coasta palestiniană, a atacat Caesarea, Haifa, Arsuf, cucerind toate trei cetățile și dărâmându-le zidurile, odată cu ele principalele baze ale cruciaților fiind distruse. În anul următor, 1266, venea rândul cetății Safad aflată pe drumul Galileii și stăpânită de templieri, punct strategic deosebit de important, de aceea Baibars hotărî să facă din Safad capitala mamelucilor în Siria. Atacurile se succedau la intervale atât de scurte, încât cruciații, mereu în defensivă, erau incapabili să-și refacă forțele. În 1268, Jaffa era cucerită și, la fel ca în cazurile precedente, fortificațiile erau distruse, în timp ce templierii sufereau încă o pierdere mare, castelul Beaufort, unde Baibars instala o garnizoană musulmană numeroasă, numele fortificației fiind schimbat în Shfik Arnum. Venise rândul Antiohiei, ultima nădejde a cruciaților. În luna mai a anului 1268, orașul era încercuit din toate părțile și silit să se predea, după ce legătura cu marea și orice posibilitate de a primi ajutor din exterior îi fusese tăiată. După capitulare (8 mai) a urmat unul dintre jafurile și masacrele renumite ale mamelucilor, de a căror cruzime până și musulmanii selgiucizi se înfiorau, deși nici ei nu erau blânzi cu dușmanul. Potrivit datelor din cronici 17 000 de oameni au fost măcelăriți și peste 100 000 tineri, chiar copii unii dintre ei, din întreg principatul, au fost duși în grea robie. După 171 de ani de stăpânire de către Casa de Hauteville, Principatul Antiohiei dispărea în zgomotul loviturilor date de sultanul mameluc Baibars, ecoul lor răsunând până în Europa. Boemund al VI-lea reușise să se refugieze la Tripoli, care, împreună cu Acra, rămâneau încă stăpâniri cruciate, dar Baibars nu le scăpa din planul său de ofensivă viitor. Deocamdată considera mai importantă să se îndrepte spre Mecca, să aducă mulțumiri lui Allah și o dată cu vizitarea orașului sfânt să-și impună suzeranitatea asupra întregii lumi arabe în vederea deplinei unificări musulmane.

Situația devenea mai mult decât gravă pentru cruciați. Papa trebuia să organizeze neîntârziat o cruciadă dacă voia să mai salveze ceva, dar un război în Siria apărea imposibil pentru europeni, dacă nu apelau la o alianță cu un popor necreștin, mongolii, ceea ce însemna o schimbare esențială în ideologia de cruciadă. După cum s-a văzut și se va vedea, politicul dicta nu religiosul, acesta putea făuri un ideal sau altul, legitima o acțiune, o putea declanșa sau mobiliza forțele necesare înfăptuirii ei, dar fără un suport politic, născut din condițiile obiective ale societății, idealul se destrăma ca un vis lipsit de consistența materială. Cruciada pentru ca să nu aibă această soartă, ea trebuia readaptată. Așa se face că în 1267 papa trimitea o solie la hanul mongol din Persia, Abagha, solie bine primită, dar căreia, de la început, hanul i-a pus în vedere că nu se angaja la nimic până ce creștinii nu erau hotărâți să lupte cu toate forțele lor împotriva mamelucilor. Cruciada a fost proclamată în Europa în 1267, dar și de data aceasta nu a răspuns decât Ludovic al IX-lea chemării papei. Amintirea înfrângerii suferite îl chinuia, el nu renunțase o clipă la cruciadă și acum socotea că a venit momentul să plece din nou. Henric al III-lea, regele Angliei, ar fi vrut să i se alăture, chiar îmbrăcase haina de cruciat, dar răscoala baronilor din regat, transformată într-un război civil, îl înspăimântase într-atât, încât a cerut papei dezlegarea de a reveni asupra hotărârii luate într-un moment nepotrivit. Nici pentru regele Franței, cu toată autoritatea ce o avea, mobilizarea unei armate nu era un lucru ușor. Nobilii nu s-au mai lăsat atrași într-o cursă, ei s-au împotrivit cu toată puterea unui proiect nebunesc, până și credinciosul sfetnic Joinville a refuzat să-l însoțească pe rege, pretextând o boală. Lui Ludoovic nu-i rămânea altceva de făcut decât să angajeze o armată plătită de cavaleri. De la avântul nebunesc, care făcuse ca nobil și țăran să se arunce în necunoscut, la cruciați plătiți, iată, pe scurt, drumul parcurs de cruciadă, între 1096 și 1270. La sfârșitul lunii mai 1270, cruciada a VIII-a pornea din portul Marsilia, regele fiind însoțit de cei trei fii ai săi, Filip moștenitorul tronului, Jean Tristan, conte de Valois și Pierre, conte d’Alençon, de fratele său, Alphonse de Poitiers, de ginerele său, Thibaud, rege al Navarei, de Robert d’Artois, fiul fratelui mort la Mansurah în cruciada precedentă, de ducii de Bretania, Montmorency, Montpensier, Laval și alți nobili de seamă pe care regele reușise să îi atragă și care se lăsaseră convinși, spre deosebire de restul armatei plătite, de plăcerea de a călători. Ei erau însoțiți de soțiile lor și multe doamne de la curte, întrucât anturajul regelui pios se transformase într-un cortegiu jumătate galant, jumătate războinic. Principele Eduard, fiul regelui Angliei, viitorul rege Eduard I, primise o sumă de bani din partea lui Ludovic al XI-lea și, în ultimul moment, strânsese o armată de mercenari, recrutați, mai ales, din posesiunile gascone din sudul Franței. Tot așa procedase și Carol de Anjou, celălalt frate al regelui, ajuns rege al Siciliei și numit de papă rege al Ierusalimului, ca să adune o mână de cruciați. De la început planul fusese prost întocmit. Data plecării nu fusese bine gândită, era în pragul verii, un anotimp neprielnic pentru o expediție într-o țară cu un climat fierbinte și nisipuri arzătoare. Apoi cruciații nu au plecat toți odată, Eduard și regele Siciliei urmând să ajungă din urmă armata franceză. În sfârșit, în loc să se îndrepte spre Siria, pentru a face joncțiunea cu armatele mongole, flota cruciată s-a îndreptat spre Tunis, luându-se după niște zvonuri neîntemeiate: sultanul Omar ar vrea să treacă la creștinism. Carol de Anjou avea tot interesul să-l știe pe vecinul său de dincolo de mare adus la o politică proeuropeană în viitor, căci se temea din partea sa la un posibil atac asupra Siciliei, de aceea, el pare să fi stăruit pe lângă rege pentru schimbarea direcției cruciadei. Debarcarea cruciaților, câteva mii, în fața Tunisului în anul 1270, nu-l găsea pe sultanul Omar nepregătit. Solilor trimiși ca să-l întrebe dacă primește botezul, el le-a răspuns în derâdere că va veni imediat în fruntea unei armate de 100 000 oameni. Pregătirile de luptă au început, dar din cauza căldurii, a regiunii mlăștinoase insalubre, în tabăra franceză a izbucnit o epidemie de dizenterie căreia i-a căzut victimă însuși Ludovic al IX-lea. Până să debarce Carol de Anjou și cruciații săi, regele Franței murea. Preocuparea sa înainte de moarte fusese ca francezii, rămași fără regele lor, să nu fie cuprinși de panică și debandadă. Își chemase fiii, vasali apropiați în jurul patului și le spusese: nu mă plângeți, este firesc ca un conducător să se afle mereu înaintea supușilor, tot așa trebuie să fie și în moarte. În cuvinte puține, încerca să-i îmbărbăteze îndemnându-i să nu abandoneze cruciada, să dea sfaturi utile fiului său Filip, Dar nici nu închisese regele bine ochii că francezii, cu armata mistuită de boală, înconjurați din toate părțile de mauri, nu au mai avut altă soluție decât să se retragă cât mai grabnic cu pierderi cât mai puține. Cât despre continuarea drumului spre Siria nici nu a mai fost vorba, doar câțiva temerari se îndreptau într-acolo pe cont propriu. În timp ce se afla la Mecca, sultanul egiptean Baibars aflase de expediția lui Ludovic al IX-lea. Știrea îi readucea în minte ofensiva întreruptă împotriva cruciaților și mai decis ca oricând să sfârșească odată cu ei, întărit moralicește de pelerinajul făcut, el revenea în Siria, regrupa armata, primul său pas fiind cucerirea fortificației Kerak de la ospitalieri (1270), în locul călugărilor militari, izgoniți, instalând o garnizoană puternică selgiucidă. Intenția sa era să înainteze spre Tripoli, dar, între timp, Eduard al Angliei, cu armata sa, debarcase la Acra, iar Baibars s-a grăbit să-i iasă în întâmpinare. Cruciații din Siria își adunaseră ultimele forțe și strânși în jurul Acrei și al cruciaților englezi, ajutați de mongoli au mai susținut lupta aproape un an, cu pierderi ireparabil de mari. Asasinii Bătrânului din Munte își făceau și ei meseria, demoralizând pe cruciați. În sfârșit, în 1272, Eduard, după ce abia scăpase cu viața din calea unui asasin, se hotărî să renunțe la cruciadă și să se îmbarce spre Anglia. Baibars, profitând de răgazul ivit, se aruncă asupra mongolilor, care între timp se instalaseră în sultanatul de Rum, ocupă capitala Iconium (1277) se proclamă sultan, întreprinde o acțiune de pedepsire asupra Armeniei, aliata cruciaților, apoi pleacă spre Damasc, unde avea să-l surprindă moartea (30 iunie 1277), fără a fi văzut djihadul împlinit. În Egipt a urmat sultanul Kalavun și o nouă dinastie Kalavunidă se întrona (1277-1293) ei revenindu-i misiunea ultimei lovituri dată cruciaților din Siria. În 1289 cădea Tripoli, iar doi ani mai târziu, în 1291, Acra, inima regatului latin era și ea cucerită. Ordinele călugărești se refugiau în Europa, francezii o parte plecau, alții rămâneau sub noua stăpânire. Doar regatul Ciprului a mai rămas în mâna latinilor până în 1571, când avea să cadă sub dominația turcilor otomani.

Ludovic a avut un schimb de scrisori și emisari cu mai mulți conducători mongoli din acea perioadă. După ce Ludovic a părăsit Franța pentru prima lui cruciadă, debarcând în Nicosia, Cipru, a fost întâmpinat pe 20 decembrie 1248 în Nicosia de doi soli mongoli, nestorieni din Mosul numiți David și Marc, care aveau o scrisoare de la Eljigidei, conducătorul mongol al Armeniei și Persiei^[2]. Cei doi soli i-au comunicat o propunere de alianță împotriva abbasizilor musulmani, al căror califat era bazat în Bagdad.^[3] Eljigidei a sugerat că regele Ludovic ar trebui să ancoreze în Egipt, în timp ce Eljigidei ataca Bagdadul, pentru a evita ca sarazinii din Egipt, și acei din Siria, să-și unească forțele.

Deși cel puțin un istoric l-a acuzat pe Ludovic de naivitate pentru încrederea acordată ambasadorilor, și Ludovic însuși a recunoscut mai târziu că își regretă decizia,^[4] regele l-a trimis pe André de Longjumeau, un preot dominican, ca emisar la Marele Han Güyük din Mongolia. Cu toate acestea, Güyük a murit înainte ca emisarul să ajungă la curtea sa, și văduva lui Oghul Ghaimish i-a dat emisarului doar un cadou și o scrisoare condescendentă pentru regele Ludovic^[5] cerându-i regelui să plătească tribut mongolilor.^[6]

În 1252, Ludovic a încercat să încheie o alianță cu egiptenii, pentru recuperarea Ierusalimului dacă francezii contribuiau la capturarea Damascului.

În 1253, Ludovic a încercat să găsească aliați printre asasinii ismailiți și printre mongoli.^[7] Ludovic fusese informat că liderul mongol al Hoardei de Aur, Sartaq, se convertise la creștinism,^[8] în timp ce în Cipru, Ludovic a văzut de asemenea o scrisoare de la Sempad, fratele conducătorului armean Hetum I, care, făcând parte dintr-o ambasadă la curtea mongolă de la Karakorum, a descris un ținut centru asiatic ca o oază cu mulți creștini, în general de rit nestorian.^[9]

Ludovic a trimis un nou sol la curtea mongolă, în persoana călugărului franciscan William de Rubruck, care l-a vizitat pe Marele Han Möngke în Mongolia. William a intrat într-o faimoasă competiție la curtea mongolă, deoarece hanul a încurajat o dezbatere formală între creștini, budiști și musulmani, pentru a determina care credință este cea adevărată, existând trei judecători, unul din fiecare religie. Dezbaterea a atras o mulțime impresionantă, și, precum la majoritatea evenimentelor mongole, s-a consumat o cantitate uriașă de alcool. Precum descrie Jack Weatherford în cartea sa Genghis Khan and the Making of the Modern World („Genghis Khan și crearea lumii moderne”) :

„Niciuna din părțile implicate nu părea să le convingă pe celelalte de ceva. În cele din urmă, pe măsură ce efectele alcoolului deveneau din ce în ce mai puternice, creștinii au renunțat la a mai convinge lumea cu argumente logice, și au început să cânte. Musulmanii, care nu cântau, au răspuns prin recitarea cu voce ridicată a Coranului, pentru a îi anula pe creștini, în timp ce budiștii s-au retras într-o meditație silențioasă. La sfârșitul dezbaterii, incapabili să se convertească unii pe alții sau să se ucidă, dezbaterea s-a terminat precum majoritatea petrecerilor mongole, toată lumea fiind prea beată pentru a continua”. (Jack Weatherford, Genghis Khan and the Making of the Modern World, p. 173)

Dar chiar și după competiție, Möngke a replicat cu o singură scrisoare via William în 1254, cerând supunerea regelui în fața autorității mongole

Patronajul artelor din timpul domniei lui Ludovic a adus multe inovații în arta și arhitectura gotică, și stilul de la curtea sa s-a iradiat de-a lungul Europei prin cumpărarea de obiecte artistice de la maeștri parizieni, precum și prin mariajul fetelor și rudelor de sex feminin ale regelui cu nobili din alte țări, având drept rezultat introducerea în acele ținuturi a modelului parizian. Capela personală a lui Ludovic, Sainte-Chapelle din Paris, a fost copiată de mai multe ori de urmașii săi. Probabil Ludovic a ordonat producerea Bibliei Morgane, o capodoperă a picturii medievale.

Sfântul Ludovic a domnit în timpul unui „secol de aur”, în care regatul Franței și-a atins apogeul în Europa, atât din punct de vedere economic, cât și politic. Regele Franței era considerat primus inter pares (primul între egali) printre regii și conducătorii de pe continent. Comanda cea mai mare armată, și guverna cel mai extins și mai bogat regat din Europa, centrul artelor și intelectualității europene (La Sorbonne) în acea perioadă. Prestigiul și respectul de care se bucura în Europa Ludovic al IX-lea erau datorate mai degrabă personalității sale benevolente decât dominației militare. Pentru contemporanii săi, era exemplul chintesențial de prinț creștin, întruchiparea creștinismului într-o singură persoană. Reputația de sfințenie și echitate era deja bine stabilită în timpul vieții sale, și în mai multe ocazii a fost ales ca arbitru pentru disputele diverșilor conducători din Europa.

Percepția lui Ludovic al IX-lea ca prințul creștin exemplar a fost întărită de zelul său religios. Ludovic a fost un catolic devotat, și a construit Sainte-Chapelle („Capela Sfântă”), localizată în complexul palatului regal (astăzi Palatul de Justiție de la Paris), din Île de la Cité, în centrul Parisului. Sfânta Capelă, un exemplu perfect al stilului reionant al arhitecturii gotice, a fost construită ca un altar pentru Coroana de Spini și un fragment din Crucea Adevărată, o relicvă importantă a patimilor lui Iisus. Ludovic le-a achiziționat în 1239-1241 de la Împăratul Balduin al II-lea al Constantinopolului, în schimbul sumei exorbitante de 135.000 de livre (capela a costat „numai” 60.000). Această achiziție trebuie înțeleasă în contextul fervoarei religioase extreme care exista în Europa secolului al XIII-lea. Ea a contribuit la reîntărirea poziției centrale a regelui Franței în cadrul creștinătății occidentale, precum și la renumele Parisului, pe atunci cel mai mare oraș din Europa occidentală. Într-un timp în care orașele și conducătorii căutau relicve pentru a își spori reputația și faima, Ludovic reușise să aducă cea mai prețuită relicvă în capitala sa. Achiziția nu a fost deci doar un act de devotament, ci și un gest politic : monarhia franceză încerca să stabilească regatul Franței ca fiind „Noul Ierusalim”.

Ludovic al IX-lea și-a luat foarte în serios misiunea de „locotenent al lui Dumnezeu pe Pământ”, cu care fusese investit la încoronarea de la Reims. Astfel, pentru a își îndeplini misiunea, a condus două cruciade, care, cu toate că au fost lipsite de succes, au contribuit la prestigiul lui. Contemporanii săi nu ar fi înțeles situația dacă regele Franței nu ar fi condus nicio cruciadă în Țara Sfântă. Pentru a își finanța prima cruciadă Ludovic a ordonat expulzarea tuturor evreilor implicați în camătă. Această acțiune îi permitea lui Ludovic să confiște proprietățile evreilor expulzați, pe care le putea folosi în cruciada sa. Cu toate acestea, nu a eliminat datoriile creștinilor. A treia parte din datorie a fost scutită, dar restul de bani trebuiau trimiși la trezoreria regală. Ludovic a ordonat de asemenea, la cererea Papei Grigorie al IX-lea, arderea a 12.000 de copii ale Talmudului, în Paris, în 1243. O astfel de legislație împotriva Talmudului, nu ceva neobișnuit în istoria creștinismului, era datorată preocupărilor curților medievale că producerea și circulația lor ar putea slăbi credința indivizilor creștini, și amenința bazele creștine ale societății, protejarea lor fiind o datorie a tuturor monarhilor creștini.^[11]

Pe lângă legislația împotriva evreilor și camătăi, Ludovic a extins atribuțiile Inchiziției în Franța. Aria cea mai afectată de această expansiune a fost sudul Franței, unde erezia catară fusese cea mai puternică. Ritmul acestor confiscări a atins cele mai ridicate nivele în anii de dinaintea primei lui cruciade, încetinindu-se în urma reîntoarcerii sale în 1254.

În toate aceste fapte, Ludovic al IX-lea a încercat să îndeplinească datoria Franței, văzută ca „fiica cea mare a Bisericii” (la fille aînée de l'Église), având o tradiție de protectori ai Bisericii care începea cu francii și Carol cel Mare, care fusese încoronat de către Papă la Roma în 800. Într-adevăr, titlul oficial în latină al regilor Franței era Rex Francorum (rege al francilor), și erau cunoscuți de asemenea ca Rex Christianissimus (cel mai creștin rege). Relațiile dintre Franța și papalitate și-au atins apogeul în secolele XII și XIII, și majoritatea cruciadelor au fost invocate de papi de pe teritoriu francez. Până la urmă, în 1309, Papa Clement al V-lea chiar a părăsit Roma, stabilindu-se la Avignon, începând epoca cunoscută ca „Papalitatea de la Avignon” (uneori ca și „captivitatea babiloniană”).

Ludovic al IX-lea

Reprezentare a Sfântului Ludovic considerată a fi conformă cu realitatea - statuie de la începutul secolului al XIV-lea în biserica din Mainneville, Eure, Franța

• 

  Sainte-Chapelle văzută dinspre Palatul de Justiţie
 
• 

  Detalii ale unui vitraliu, latura de sud.
 
• 

  Detaliu al unui vitraliu (Muzeul Naţional al Evului Mediu / Musée national du Moyen Âge), ultimul sfert al secolului al XII-lea.
 
• 

  Statuia Sfântului Ludovic, ctitorul Sfintei Capele

·         1471:  Thomas a Kempis (n. 1379 / 1380); i se atribuie Imitatio Christi / Urmarea lui Hristos.

·         1482: Margareta de Anjou (Marguerite de Anjou, 23 martie 1430 - 25 august1482) a fost soția regelui Henric al VI-lea al Angliei din 1445 până în 1471și a condus Casa de Lancaster în Războiul celor Două Roze.

Margareta s-a născut la Pont-à-Mousson în Ducatul Lorena, un fief imperial al Franței, fief condus de către ramura regilor francezi, Casa de Anjou. Margareta a fost fiica lui René I al Neapolelui, Duce de Anjou, regele al Neapolelui și al Siciliei și Isabella, Ducesă de Lorena. S-a căsătorit cu regele Henric al VI-lea al Angliei, care era cu opt ani mai mare decât ea, la 23 aprilie 1445, la Titchfield în Hampshire. Avea numai cincisprezece ani însă era deja femeie, pasionată, mândră și care își cunoștea îndatoririle. A moștenit de la mama sa care de fapt a guvernat Anjou cu "o mână de bărbat", aducând în provincie ordine și ținându-i pe englezi departe.^[2]

Henric, care era mai mult interesat de religie și cunoaștere decât de chestiunile militare, nu a fost un rege de succes. Avea regență de când avea câteva luni iar acțiunile sale erau controlate de regenți. Când s-a căsătorit cu Margareta, condiția lui mentală era deja instabilă și după ce singurul lor fiu, Eduard de Lancaster, s-a născut la 13 octombrie 1453, Henric a suferit o degradare mentală.

S-a speculat faptul că prințul de Wales a fost rezultatul unei legături adulterine a Margaretei, fie cu Edmund Beaufort, primul Duce de Somerset, fie cu James Butler, Conte de Wiltshire, ambii aliați ai reginei

Margareta de Anjou

Regină a Angliei

·         1699: Christian al V-lea (15 aprilie 1646 – 25 august 1699), a fost rege al Danemarcei și al Norvegiei din 1670 până în 1699. A fost fiul regelui Frederic al III-lea al Danemarcei și al reginei Sophie Amalie de Braunschweig-Lüneburg. S-a căsătorit cu Charlotte Amalie de Hesse-Kassel la 14 mai 1667 la Nykøbing și a devenit rege la 9 februarie 1670.
Cristian a fost ales succesor al tatălui său în iunie 1650, cu toate acestea, nu a era în virtutea lui să aleagă, ci a rezultat succesiunea automată, care fusese autorizată prin Legea Regala în 1665. În august în același ani, el a fost primit ca atare la Copenhaga, în septembrie, în Odense și Viborg, și în iulie 1656, în Christiania, Norvegia. Cristian a fost sub conducerea lui Christoffer Parsberg într-o călătorie lungă în străinătate, în Olanda, Anglia, Franța și acasă prin Germania. El a primit prin această călătorie, posibilitatea de a vedea absolutismul cum avansează în realizarea sa cea mai splendidă sub tânărul Ludovic al XIV-lea, și teoria dreptului divin al regilor. În august 1663, Cristian s-a întors acasă. Fiind primul care a fost urcat pe tron ca rege unic, la încoronarea și ungerea sa ca rege în 1671, a fost introdus un nou brand ceremonial magnific și au fost achiziționate noi bijuterii pentru prețioasa coroană.

Christian al V-lea a fost un rege popular dar imaginea lui a fost umbrită de încercarea sa nereușită să recâștige Skåneland pentru Danemarca în al doilea război scanian. Războiul a epuizat resursele economice ale Danemarcei.^[1]

Reacția lui Cristian de a apela la oamenii de rând poate fi explicată prin faptul că a permis danezilor obișnuiți să intre în serviciul de stat, dar încercările sale de a restrânge influența însemnau continuarea tatălui său față de absolutism. Pentru a se acomoda cu non-aristocrații în serviciul de stat, el a creat noi rânduri nobile și de baroni.

După Războiul Scanian, sora lui, prințesa Ulrike Eleonora a Danemarcei, s-a căsătorit cu regele suedez Carol al XI-lea, a cărui mamă a fost un susținător solid al ducelui de Holstein-Gottorp. În ciuda legăturilor de familie, un război între cumnați a fost aproape din nou în 1689, când Carol al XI-lea aproape a provocat o confruntare cu Danemarca, prin sprijinul său cu exilatul Cristian Albert, Duce de Holstein-Gottorp la pretențiile sale la Holstein-Gottorp în Schleswig-Holstein.

La fel ca și Carol al XI-lea, care nu a ieșit niciodată din Suedia, Cristian al V-lea a vorbit numai limba germană și daneză, si prin urmare, a fost de multe ori considerat a fi prost educat din cauza incapacității sale de a comunica cu diplomații străini. Cristian a fost, de asemenea, considerat de multe ori a fi dependent de consilieri și de surse contemporane. Monarhul danez nu a făcut nimic pentru a risipi această noțiune. În memoriile sale, el și-a enumerat lucrurile de interes principal în viața sa, și anume vânătoarea, a face dragoste, războiul și afacerile maritime.

El a introdus Codul Danez în 1683, primul cod de legi pentru toată Danemarca. Acesta a fost urmat de către Codul Norvegian în 1687. De asemenea a mai introdus registrul funciar în 1688, prin care încerca să lucreze în afara valorii terenului a monarhiei unite, în scopul de a crea o impozitare mai exactă. În timpul domniei sale, știința a cunoscut o epocă de aur, datorită lucrărilor astronomului Ole Rømer, în ciuda lipsei de interes personal al regelui pentru cunoștințele științifice. A murit după un accident de vânătoare și a fost înmormântat la Catedrala Roskilde.

Cristian a avut opt copii cu soția sa și cinci cu amanta sa oficială. El a introdus-o public pe amanta sa de numai 16 ani, Sofia Amalie Molie (1654-1719), la curtea sa în 1672, o mișcare care a insultat-o pe soția sa. Amanta lui a fost fiica fostului său tutore, Poul Moth, și a făcut-o contesă de Samsø la 31 decembrie 1677. Copii legitimi cu regina Charlotte Amalie:

• Frederick al IV-lea
• Cristian Vilhelm
• Cristian
• Sophie Hedevig
• Carol
• Christiane Charlotte
• Vilhelm

Copii nelegitimi cu amanta sa oficială, Contesa de Samsø:

• Christiane Gyldenløve
• Christian Gyldenløve
• Sophie Christiane Gyldenløve
• Anna Christiane Gyldenløve
• Ulrik Christian Gyldenløve

Christian al V-lea

Rege al Danemarcei și rege al Norvegiei

·         1776: A decedat  David Hume, filozof, istoric şi economist scoţian, un adept al empirismului, unul dintre reprezentanţii cei mai de seamă ai Iluminismului scoţian; (n.26.04.1711).
* 1805: Prințul William, Duce de Gloucester și Edinburgh (William Henry;^[1] 25 noiembrie 1743 – 25 august 1805) a fost membru al familiei regale britanice, nepot al regelui George al II-lea și frate mai mic al regelui George al III-lea.

Prințul William

Duce de Gloucester și Edinburgh

Portret al Ducelui de Gloucester în 1804 de Sir William Beechey.

·         1819: James Watt (n. 19/30 ianuarie 1736, Greenock[*], Regatul Unit – d. 25 august 1819, Heathfield Hall[*], Regatul Unit) a fost un matematician, inventator și inginer scoțian, care a activat într-o perioadă de efervescență a revoluției industriale, ca fiind cel care a adus importante îmbunătățiri funcționării mașinii cu abur a lui Thomas Newcomen, prin inventarea camerei de condensare a aburului separată, respectiv reproiectarea și adaptarea regulatorului centrifugal la mașinile sale cu abur. James Watt este, de asemenea, și inventatorul și deținătorul de patent al locomotivei cu abur.

S-a născut în localitatea Greenock din Scoția. Studiile și le-a terminat la Londra, Anglia, începând și activitatea de fabricant de instrumente matematice. A revenit pe plaiurile natale, în Glasgow, Scoția. A fost fabricantul de instrumente matematice folosite de Universitatea din Glasgow. Aici i s-a oferit să repare o „mașină cu abur”, de unde i-a încolțit ideea ameliorării acesteia; astfel au apărut „camera separată de condensare a aburului” (1769) și "regulatorul de turație al mașinii cu abur" (1788).

Ulterior se mută în Anglia la Birmingham. Aici se înscrie într-un club, Lunar Society (traducere aproximativă „Societatea fanteziștilor”), care - în ciuda numelui înșelător - era de fapt un club științific format din inventatori. Multe din originalele lucrărilor sale se găsesc la Birmingham Cultural Library.

James Watt, împreună cu un industriaș britanic, Matthew Boulton, reușesc să creeze o intreprindere de fabricare a ceea ce se numea „mașina cu abur a lui Watt, îmbunătățită” (1774). Tot aici va realiza, împreună cu un alt inventator scoțian William Murdoch, un angrenaj de „convertire a mișcării verticale în mișcare de rotație” (1781). Ulterior, a mai realizat o mașină cu „dublă acțiune” (1782).

Cea mai mare realizare a sa este considerată a fi brevetarea în anul 1784 a locomotivei cu abur.

Watt este cel care a introdus unitatea de măsură denumită cal-putere, pentru a putea compara puterile diferitelor mașini cu abur ale timpului și care era, atunci, echivalentul ridicării a 550 livre într-o secundă, sau echivalentul a 745,7 watt, unitatea de măsură a puterii din Sistemul Internațional.

De numele său este legată, de asemenea, denumirea watt-ului ca unitate de măsură a puterii mecanice.

James Watt

James Watt, conform lucrării History of the World, editor H.F. Helmolt, New York, 1901

·         1822: A încetat din viaţă Sir Frederick William Herschel, astronom britanic, descoperitorul planetei Uranus; (n. 15 noiembrie 1738).

·         1867:  A încetat din viaţă Michael Faraday, fizician şi chimist, descoperitorul inducţiei electromagnetice; a enunţat legea conservării sarcinilor electrice şi a elaborat teoria electrizării prin influenţă (n. 22 septembrie 1791).
* 1899: Lucien Quélet (n. 14 iulie 1832, Montécheroux, Franța – d. 25 august 1899, Hérimoncourt[*], Franța) a fost un medic, naturalist, briolog și micolog francez de renume mondial. Fondatorul asociației franceze de micologie Société mycologique de France a caracterizat peste 400 de specii de ciuperci. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Quél..

Quélet s-a născut într-o familie de țărani, devenind curând după aceea orfan, fiind crescut de mătușile sale. Este menționat, că tânărul Lucien a arătat un mare interes în botanică și micologie și, mai târziu în viață, a afișat un interes mult mai larg pentru științele naturale incluzând studii despre păsări și moluște în gama sa de interese.^[4]

Les champinons du Jura

Flore mycolgique

După ce a absolvit colegiul din Montbéliard, Quélet a studiat medicina la Universitatea din Strasbourg, unde a și promovat. Apoi a înființat o practică medicală în Herimoncourt. În ciuda vieții sale umplute de termine ca doctor de țară, Quélet a găsit încă destul timp să urmărească interesul său pentru ciuperci, și, în anul 1855, el a fondat, împreună cu Giacomo Bresadola și alții, Asociația Micologică a Franței (Sociéte Mycologique de France), fiind ales primul președinte. În prima perioadă de micologie științifică, ale cărei temelii au fost puse de Christian Hendrik Persoon, Jean Baptiste François Pierre Bulliard, Jacob Christian Schäffer și mai ales de fondatorul sistematicii Elias Magnus Fries, Lucien Quélet a contribuit prin lucrările sale semnificativ, dând acces laiului interesat și rămânând și de acea figura dominantă a școlii franceze de micologie.^[5][6]

Cea mai celebră lucrare a lui (492 de pagini), scrisă în anul 1888, este tratatul Flore mycologique de la France et des pays limitrophes (Flora micologică din Franța și țările vecine), care a rămas, până in zilele noastre, o sursă-cheie de referință pentru persoane interesate de bureți polipori. Mai departe, Quélet a publicat de asemenea multe alte lucrări, identificând și denumind mai mult de 400 de specii de ciuperci. Astfel a contribuit în mare măsură la dezvoltarea taxonomiei fungide.^[7] Majoritatea numelor de ciuperci date de Quélet sunt valabile până în prezent. În ultimii ani ai vieții sale, Quélet a extins gama sa de studiu, probabil din cauza excentricității, așa cum s-a zis de unii, și a început să aibă interese noi pentru unele teme pe care îl fascinaseră deja din tinerețe, printre altele ornitologia și malacologia.^[8]

Savantul și-a petrecut majoritatea vieții sale de adult în Herimoncourt, aproape de Montbéliard, în regiunea Franche-Comté a Franței. În apropiere, la Valdoie(Territoire de Belfort), colegiul agricol „Liceul Lucien Quélet” este denumit în onoarea sa, ca unul din cei mai faimoși foști elevi. Multe specii, de exemplu soiurile Boletus queletii și Russula queletii poartă numele lui.^[6]

Lucien Quélet este recunoscut ca unul dintre giganții istoriei micologiei.

Lucien Quélet

Lucien Quélet

·         1900: A incetat din viata Friedrich Nietzsche, filosof german; (n. 15 octombrie 1844). Friedrich Wilhelm Nietzsche (n. 15 octombrie 1844, Röcken – d. 25 august 1900, Weimar) este cel mai important filosof al secolului al XIX-lea, care a exercitat o influență remarcabilă, adesea controversată, asupra gândirii filosofice a generațiilor ce i-au urmat.

·         1907 - A murit Bogdan Petriceicu Haşdeu, spirit enciclopedic al culturii române, filolog, folclorist, prozator, dramaturg, istoric şi publicist, vicepreşedinte al Academiei Române. Este întemeietor al lingvisticii, filologiei şi lexicografiei româneşti, unul dintre fondatorii folcloristicii comparate române, creatorul dramei istorice româneşti ("Răzvan şi Vidra") (n.16.02.1836).

* 1908: Antoine Henri Becquerel (n. 15 decembrie 1852, Paris — d. 25 august1908, Le Croisic, Loire-Atlantique) a fost un fizician francez, laureat al Premiului Nobel în domeniul fizicii, în anul 1903, ca urmare a descoperirii fenomenului de radioactivitate spontană.

Antoine Henri Becquerel, pe scurt Henri Becquerel, s-a născut la 15 decembrie 1852, la Paris. Tatăl său, Alexandre-Edmond Becquerel, și bunicul său, Antoine Cesar Becquerel, erau fizicieni, profesori la Muséum national d'histoire naturelle de Paris^[1]. Antoine Henri Becquerel s-a născut în aceste clădiri în care familia sa lucra și locuia, și în care se născuse și tatăl său.

Henri Becquerel și-a făcut studiile la Liceul Louis-le-Grand din Paris, unde l-a avut, între alți profesori pe matematicianul Jean Gaston Darboux. În 1872a intrat la École Polytechnique (în română: Școala Politehnică), apoi, în 1874 pregătirea pentru a se îndrepta spre Poduri și Șosele.

În anul 1874 s-a căsătorit cu Lucie Jamin, fiica lui Jules Jamin, unul dintre profesorii săi de la Școala Politehnică. Din această căsătorie a rezultat un fiu, Jean Becquerel, născut în 1878.

În anul 1891 preia funcția de profesor de fizică la Muzeul Național de Istorie Naturală.

În jurul anului 1896, Becquerel, ocupându-se cu studiul acțiunii luminiiasupra unor substanțe, precum și fosforescența sărurilor de uraniu, a împachetat un fragment de rocă ce conținea uraniu (o sare de uraniu), într-o hârtie neagră și a închis-o într-un dulap în care se aflau și câteva plăci fotografice. După un timp, developând plăcile, a observat că pe acestea se imprimase foarte exact conturul pietrei respective.

După mai multe experimente, a tras concluzia că este vorba de un fenomen nou, care a primit numele de radioactivitate naturală și care constă în proprietatea unor substanțe, ca uraniu, radiu, poloniu, de a emite, fără vreo cauză exterioară, radiații. Proprietăți asemănătoare, s-au observat și la razele Röntgen și razele catodice descoperite cu puțin timp înainte.

În anul 1900 demonstrează cu ajutorul experiențelor că razele β pot fi deviate într-un câmp magnetic.

Bequerel face o serie de experiențe importante în domeniul spectroscopiei, fosforescenței și fenomenelor de absorbție a luminii.

În anul 1903, Bequerel primește premiul Nobel în domeniul fizicii împreună cu fizicienii francezi Pierre Curie și Marie Curiepentru munca de cercetare depusă în domeniul radioactivității.

El primește premiul ca recunoaștere a meritelor sale deosebite, pe care le-a realizat prin descoperirea radioactivității naturale.

Jumătate din valoarea premiului i-a revenit lui Antoine Henri Becquerel, iar cealaltă jumătate le-a revenit soților Pierre și Marie Curie.

În afară de Premiul Nobel pentru Fizică, Antoine Henri Becquerel este cinstit și prin alte modalități.

• După numele fizicianului francez va fi denumită unitatea de măsură pentru radioactivitate: Bequerel, prescurtat: Bq.
• Numele lui este gravat pe o placă comemorativă împreună cu alte 72 de nume ilustre pe Turnul Eiffel.
• Un crater de pe Lună și un crater de pe Marte au primit numele său.

Antoine Henri Becquerel

Antoine Henri Becquerel

* 1925: Franz Xaver Joseph Conrad conte von Hötzendorf (n. 11 noiembrie1852, Penzing pe lângă Viena – d. 25 august 1925, Bad Mergentheim, înmormântat în cimitirul Hietzing, Viena) a fost una din cele mai importante personalități militare și politice în jurul Primului Război Mondial. La izbucnirea războiului a întreținut rangul de șef pentru întreaga Armată Comune k. u. k. și mai târziu cel de Generalfeldmarschall. Mai departe a jucat un rol important în criza din iulie care a provocat catastrofa din 1914-1918. Generalul care a fost numit membru pe viață al Camerei Superioare al Imperiului Austriac cu titlul „excelență” și adevărat consilier secret imperial, a purtat Marea Cruce al Ordinului Maria Terezia și a fost ultimul „Mare Maestru” (cancelar) al ordinului.

Franz a provenit dintr-o familie de ofițeri și funcționari austrieci. Străbunicul său consilierul financiar Franz Anton Conrad (1738–1827) a fost înnobilat în 1816 de împăratul Francisc I al Austriei cu predicatul von Hötzendorf. Numele Hötzendorf își are originea din partea bunicii sale bavareze.^[3]Bunicul său Joseph Eugen, consilier economic, a fost căsătorit cu Barbara Postavek. Tatăl său Franz Xaver Conrad von Hötzendorf (1793-1878), un [[colonel de husari k. k., a participat deja la Bătălia de la Leipzig în 1813 și a luptat apoi împotriva revoluționarilor vienezi în Revoluția de la 1848 în Imperiul Austriac. El a fost grav rănit, ceea ce a dus la o amărăciune împotriva revoluționarilor și ideilor propagate (o atitudine care a influențat și pe fiul său Franz mai târziu). Deja la pensie s-a căsătorit cu Barbara (n. 1825 – d. 1915), fiica pictorului Josef Kügler, o femeie cu 32 de ani mai tânără.

Generalul s-a căsătorit cu Vilma (1860-1905), fiica directorului de geniu și colonelului k. k. August von le Beau) la 10 aprilie 1886. Soții au avut 4 fii, cu toții deveniți ofițeri: Konrad (porecla: Kurt, 1887–1918) care a murit în urma rănilor primite în război, Erwin (1888–1965), Herbert (1891–1914), căzut pe lângă Rawa-Ruska și Egon (1896–1965). Zece ani după moartea primei neveste (19 octombrie 1915), sa căsătorit cu Virginia (Gina), născută Agujari, divorțată von Reininghaus (n. 18 februarie 1879 Triest - d. 34 noiembrie 1961, Semmering), (cu care a avusese deja o relație amoroasă de mulți ani)^[4] împotriva dorințelor copiilor săi

Tânărul Conrad a absolvit școala de cadeți în Hainburg an der Donau(1863-1867), apoi Academia Militară Tereziană din Wiener Neustadt (1867-1871). După terminarea cu mare succes (nota: foarte bine), a fost transferat pe 18 august 1879 ca locotenent de clasa a 2-a la Feldjägerbattalion(batalion de infanterie ușoară) în St. Pölten, frecventând apoi înani 1874 Școala de Război (K.u.k. Kriegsschule), academia militară austriacă din Viena (nota: excelent). În 1876 a fost locotenent de clasa 1 al Statului Major la brigada de cavalerie nr. 6 în Kaschau (astăzi Slovacia). După acea a fost avansat foarte repede. Devenit locotenent-major (Oberleutnant) în 1877, a luat parte la Campania austro-ungară în Bosnia și Herțegovina din 1878-1879, unde s-a distins, fiind onorat de împărat cu o mențiune onorifică și avansat la rangul de căpitan (1 mai 1879). După participarea la combaterea insurgenței în Dalmația (1882), a devenit, la 29 octombrie 1883, șeful Statului Major al Diviziei 11 Infanterie din Lemberg și și-a justificat reputația de mare inovator, de exemplu prin manevre în teren, în loc de exerciții numai pe poligonul de defilare. Dar tot acolo a început să cunoască viitorul unui teatru de război împotriva Rusiei.^[6][7]

La 1 noiembrie 1887, a fost numit maior, iar până în septembrie al anului următor a preluat un birou pentru lucrări operative de Stat Major în Viena. Din 10 septembrie 1888 până în toamna anului 1892, Conrad a fost profesor de tactică la Școala de Război din Viena (în acest timp a fost promovat la gradul de locotenent-colonel pe 1 mai 1890) și a scris pentru instruirea mai profundă a elevilor săi cartea Zum Studium der Taktik und des operativen Generalstabsdienstes , Ofițerul a fost un profesor popular, iar mulți dintre studenții săi au fost un sfert de secol mai târziu, în marele război, foarte devotați lui. În octombrie 1892 a fost trimis la Olmütz ca comandant de batalion al Regimentului nr. 93 Infanterie și a fost promovat la gradul de colonel pe 1 mai 1893, De atunci a aparținut comisiei de evaluarea pentru aspiranții ofițeri de Stat Major [10].^[8] De la 16 octombrie 1895 până la 8 aprilie 1899, Conrad era comandant al Regimentului de Infanterie "Kaiser" nr. 1 din Troppau.^[5]

În ziua de 1 mai 1899 (rang: de la 5 mai al anului) a fost numit Generalmajor (general-maior),^[9] și comandor al Brigăzii Infanterie nr. 55 în Triest (deja la 9 aprilie). În acest oraș a reprimat revolta muncitorilor portuari italieni cu arme și, prin urmare, a obținut convingerea că pretențiile italiene asupra Trentino și Triest ar fi contrare intereselor austriece și astfel o confruntație în viitor inevitabilă.^[10]

Conrad v. Hötzendorf ca FML, 1906

În continuare, promovarea ofițerului a fost frapantă: După rangul de Feldmarschalleutnant la 1 noiembrie 1908, a fost avansat numai 2 săptămâni mai târziu, pe 15 noiembrie, la gradul de Feldzeugmeister (general de infanterie).^[9]

Deși Conrad avea deja o mare reputație în armata austro-ungară, recunoscut ca cugetător operativ și, de asemenea, datorită metodelor sale moderne de orientare marțială, a fost de mare importanță pentru cariera sa viitoare, că arhiducele moștenitor Franz Ferdinand și liderul al Militärkanzlei (Cancelaria Militară), a început să-l observe și aprecieze în timpul unei manevre în Tirolul de Sud. De acea, Franz Ferdinand, dorind să-și pună propriii oameni de încredere în poziții cheie, l-a convins pe unchiul său, împăratul Franz Joseph al Austriei să-l destituie pe Friedrich Graf von Beck-Rzikowsky ca șef al Statului Major General din cauza vârstei sale avansate și să-l înlocuiască prin Conrad. Astfel, la 18 noiembrie 1906, generalul a fost numit șef al Statului Major General pentru întreaga forță armată. Dar în timpul unor manevre în apropierea frontierei italiene, el a cerut de la împărat să înceapă un război împotriva "Erzfeind" (dușmanului de moarte), Italia. Răspunsul împăratului: Österreich hat noch nie einen Krieg begonnen. (Austria nu a început niciodată un război.) Atunci Conrad: Ach, Eure Majestät! (Vai, Maiestatea Voastră!) De acea a avut și o discuție crâncenă cu ministrul de externe contele Alois Lexa von Aehrenthal, care a respins războiul preventiv propagat de Conrad categoric. Într-o audiență din 15 noiembrie 1911, împăratul a făcut reproșuri lui Conrad (tradus): „Aceste atacuri persistente, în special reproșurile din cauza Italiei și a Balcanilor, care se repetă mereu, sunt îndreptate împotriva mea, însă politica o fac eu, este politica mea! Politica mea este o politică a păcii. Această politică a mea trebuie acceptată de toții”. Această fisură între cei doi bărbați și un scandal cauzat afacerii lui amoroase cu încă căsătorita Gina von Reininghaus (mai târziu a doua soție), a provocat destituirea generalului ca șef al Statului Major General de către împărat la 3 decembrie 1911. Datorită dificultăților crescânde din Balcani și în Războaiele Balcanice, a fost din nou numit șef al Statului Major General al tuturor forțelor armate de către Franz Joseph (12 decembrie 1912). În această poziție, Conrad a rămas până la înlocuirea sa în martie 1917, fiind unul dintre cele mai puternice caractere cu forte multă influență din Monarhia Duală.

În vara anului 1914, Conrad a fost unul dintre principalii susținători ai unui război imediat împotriva Regatului Serbiei ca răspuns la asasinarea arhiducelui moștenitor Franz Ferdinand în Sarajevo. El a vrut să înceapă imediat atacul după vestea asasinării, dar ministrul de externe Leopold conte von Berchtold și împăratul Franz Joseph au considerat că ar fi necesară o investigație și pregătire diplomatică. Un atac surpriză împotriva Serbiei, cum ar fi fost posibil după ce Germania a confirmat la 5. iulie al anului libertatea deplină de acțiune (cecul în alb din 1914) pentru Monarhia Duală nu a fost aprobat. Starea de război precum excluderea oricărei posibilitate de pace a fost împiedicată de politicieni împotriva voinței sale. Dar acest comportament avea să se răzbune: După ultimatul la adresa Serbiei și decizia împăratului de a declara războiul, generalul a pus accentul principal al armatei austro-ungare asupra Serbiei, dar după intrarea Rusiei în război trebuia să mute părți mari ale trupelor în Galicia, unde era așteptat atacul rus. Întârzierea rezultată drumului lung pentru armatele, dar și subestimarea puterii trupelor țariste a adus în consecință înfrângerea aproape completă a armatei austro-ungare. Cu toate acestea, Conrad a reușit cu sprijinul armatei germane să recupereze părțile din Galiția și Bucovina ocupate de Rusia, începând cu oprirea tăvălugului rus (Russische Dampfwalze) prin armata austriacă în timpul bătăliei de la Limanowa-Lapanow în decembrie 1914. Acest plan de luptă și cel al Ofensivei de la Gorlice–Tarnów de la 2-3 mai 1915 prin arnata XI germană precum armatetele austro-ungare III și IV (care, printre alte motive, este recunoscut ca început prăbușirii imperiului țarist), a rezultat din geniul militar al lui Conrad.^[6][12] Mai departe a izbutit să cucerească Serbia și Muntenegru și să organizeze un front stabil împotriva Italiei.^[13] După recucerirea orașului Lemberg, Conrad a fost promovat la gradul de general-locotenent (Generaloberst) la 23 iunie 1915. ^[9]

Dar cooperarea cu comandamentul superior al armatei germane (Oberste Heeresleitung, OHL) a fost curând tulburată. Pentru Conrad, liderul OHL Erich von Falkenhayn a văzut în aliat doar pe fratele mai slab, pe care refuza să-l recunoască pentru succesele sale, vrând să le aloce contului său, și care era nerăbdător să promoveze hegemonia Germaniei asupra Austriei pentru viitorul sperat. Mai departe, Conrad a vorbit cuvântul întotdeauna strategiei ofensive, Falkenhayn însă a favorizat strategia de epuizare. În primăvara anului 1916, comunicarea personală dintre cei doi șefi militari s-a terminat în permanență. Generalul a cerut în plus integrarea completă a Serbiei și Muntenegrului în monarhie cel puțin ca stat federal inseparabil, cerere cu care președintele maghiar István Tisza nu a fost deloc de acord, deoarece a temut un dezechilibru în cadrul monarhiei și în consecință înrăutățirea condițiilor de pace după război pentru Ungaria. În februarie 1916, când Conrad dorea să efectueze anexarea Muntenegrului și a Albaniei de Nord față de împăratul, acela a răspuns: Was, das auch noch? Das ist zu viel! (Ce, și încă asta? Asta este prea mult!) Conrad a răspuns: Ja, aber es ist notwendig. Ein selbständiges Albanien ist unmöglich. (Da, dar este necesar. O Albanie autonomă este imposibilă.) Datorită circumstanței că arhiducele Friedrich, un susținător al lui Conrad, preluase conducerea armatei de la bătrânul împărat (până la 2 decembrie 1916) Mult mai mult i-a lăsat în aproape toate domeniile mănă liberă ^[14][15][16] și l-a avansat la gradul de Feldmareșal la 25 noiembrie 1916.^[9]

FM Conrad în Trento 1917

La 2 decembrie 1916, tânărul împărat Carol I al Austriei a preluat personal comanda supremă a armatei și Arhiducele Friedrich a acționat până la concedierea sa, la 11 februarie 1917, numai în calitate de adjunct. La 1 martie 1917, Conrad a fost înlocuit, împotriva voinței sale, prin baronul Arthur Arz von Straußenburg ca șef al Statului Major General de către împăratul. Sub conducerea lui Straußenberg influența și acceptanța lui Conrad au scăzut puternic. Astfel de abia după presiunea domnitorului a fost însărcinat ca comandor al corpului de armată „Conrad” (denumit după el) cu preluarea conducerii frontului sud-vestic împotriva Italiei în Tirol, pentru ca italienii să creadă acest front ar urma să fie ținta următoare de atac principal al forțele armate k. u. k.^[17] Dar după cele două ofensive nereușite în a doua bătălie de la Piave (15-22 iunie 1918), de la Asiago la Piave inferioară și la Monte Grappa, unde trupele italiene reușesc să împiedice străpungerea frontului spre zona de șes a Italiei la Montello, în ciuda unor greșeli italiene foarte mari și, în legătură cu ele, pierderilor masive de soldați. Conrad a fost eliberat de funcția de comandant al grupului armatei din Tirol la 14 iulie 1918 de Carol. Pentru a nu face această decizie prea aspră, împăratul la ridicat simultan la rangul de conte și la numit colonel (=șef) al tutor gărzilor personale imperiale din Viena. Pentru Conrad, dezmembrarea monarhiei câteva luni mai târziu a fost consecința lipsei de auz care le-au găsit avertismentele și predicțiile sale. Nu a arătat emoții deosebite.

După pensionarea sa la 1 decembrie 1918, Conrad a rămas în funcție oficială cancelar al Ordinului Maria Terezia și a început să scrie cărți despre războiul pierdut și rolul său în opinia sa. Dar s-a îmbolnăvit grav la vezica biliară (având probabil un carcinom). De acea a plecat la o cură în Bad Mergentheim, unde a murit după o criză.

Corpul neînsuflețit a fost transferat la Viena și înmormântat într-un mormânt de onoare [azi mormânt istoric] în Cimitirul Hietzing din Viena. Mai mult de 100.000 de cetățeni au participat la celebrarea funeraliilor pompoase din 2 septembrie și procesiunea de doliu a fost acompaniată pe lângă familia lui Conrad, de sute de foști ofițeri al Statului Major, toți foștii generali, cu toții îmbrăcați în uniformele lor k. u. k., purtând și toate decorațiile lor pe piept, mai departe și toți generalii actuali precum foștii miniștrii imperiali și miniștrii ai republicii. Mai departe au făcut parte detașări din toate armele al Bundesheer (armata republicii).

Contele Franz Conrad von Hötzendorf

Franz Conrad von Hötzendorf, Feldmareșal

·         1940: Prințul Jean Pierre Clément Marie d'Orléans, Duce de Guise (4 septembrie 1874 – 25 august 1940) a fost fiu al lui Robert, Duce de Chartres (1840–1910), nepot al Prințului Ferdinand-Philippe și strănepot al regelui Ludovic-Filip al Franței. Mama sa a fost Marie-Françoise d'Orléans, fiica lui François, Prinț de Joinville și Prințesa Francisca a Braziliei.

După decesul vărului său Philippe de Orléans în 1926, pretendent la tronul Franței ca "Filip al VIII-lea", Ducele de Guise a devenit, cel puțin pentru susținătorii orleaniști, pretendent la tronul Franței ca "Jean al III-lea" . Titlul a fost disputat de membri ai ramurei de Anjou din Spania, descendenți din regele Ludovic al XIV-lea al Franței.

La 30 octombrie 1899 s-a căsătorit la Twickenham cu verișoara lui, Isabelle de Orléans. Isabelle era fiica lui Prințul Filip, Conte de Paris și a Prințesei Marie Isabelle d'Orléans.

Cuplul a avut patru copii:

• Prințesa Isabelle de Orléans (1900–1983). Căsătorită prima dată cu Bruno, Conte de Harcourt (1899–1930) și a doua oară cu Pierre Murat, Prinț Murat în 1934.
• Prințesa Françoise de Orléans (1902–1953). Căsătorită cu Prințul Christopher al Greciei în 1929. El a fost fiul regelui George I al Grecieiși a reginei Olga. Ei au fost părinții Prințului Mihail al Greciei.
• Prințesa Anne de Orléans (1906–1986). S-a căsătorit cu Amadeo de Savoia-Aoste, Duce de Aoste în 1927.
• Prințul Henri, Conte de Paris (1908–1999). S-a căsătorit cu Prințesa Isabelle de Orléans-Braganza în 1931.

Jean a murit la Larache, Maroc în 1940.

Prințul Jean

Duce de Guise

·         1942: Prințul George, Duce de Kent (George Edward Alexander Edmund; 20 decembrie 1902 – 25 august 1942) a fost membru al familiei regale, al patrulea fiu al regelui George al V-lea al Regatului Unit și Mary de Teck. A deținut titlul de Duce de Kent din 1934 până la moartea sa, în 1942.

Prințul George s-a născut la 20 decembrie 1902 la York Cottage din Norfolk, Anglia. Tatăl său era George, Prinț de Wales, fiul cel mare al regelui Eduard al VII-lea al Regatului Unit și al reginei Alexandra a Danemarcei. Mama sa era Mary de Teck, fiica cea mare a Prințului Francis, Duce de Teck. În momentul nașterii sale, era al cincilea în linia de succesiune la tronul britanic. Ca nepot al unui monarh britanic, era denumit Alteța Sa Regală Prințul George de Wales.

Prințul George a primit o educație timpurie de la un tutore, apoi a urmat Școala preparatorie din Broadstairs, Kent. La vârsta de 13 ani, ca și fratele său Prințul Eduard (mai târziu regele Eduard al VIII-lea) și Prințul Albert (mai târziu regele George al VI-lea), a mers la colegiul naval. A rămas în Marina Regală Britanică până în 1929 servind pe HMS Iron Duke și mai târziu pe HMS Nelson.

În 1939, a fost ales Mare Maestru al Marii Loje Unite a Angliei, funcție pe care a deținut-o până la moartea sa.

La 12 octombrie 1934,^[2] în perspectiva căsătoriei cu verișoara sa de gradul doi, Prințesa Marina a Greciei și Danemarcei, a fost numit Duce de Kent, Conte de St Andrews și Baron Downpatrick. Cuplul s-a căsătorit la 29 noiembrie 1934 la Westminster Abbey. Mireasa era fiica Prințului Nicolae al Greciei și Danemarcei și nepoata reginei Alexandra.^[3] A fost ultima căsătorie dintre fiul unui suveran britanic și un membru al unei case regale străine. Prințesa Elisabeta (mai târziu regina Elisabeta a II-a) de York, fiica regelui George al VI-lea, s-a căsătorit cu Prințul Filip al Greciei în noiembrie 1947. Aceasta a reprezentat ultima căsătorie dintre case regale.

Prințul George

* 1944: Abdullağan Aliș (cunoscut mai mult sub forma:Abdulla Aliș sau sub forma oficială, slavizată din limba tătară: Alișev Ğabdullacan Ğäbdelbari ulı, Алишев Габдуллаҗан Габделбари улы și din limba rusă: Алишев Габдуллазян Габдулбариевич, Alișev Gabdullazyan Gabdulbarieviç, transcris în limba engleză de cele mai multe ori sub forma: Abdulla Alish și în limba română: Abdullagean Aliș sau Abdulla Aliș; n. 15 septembrie 1908, d. 25 august 1944) este un scriitor tătar, poet, luptător în rezistența tătară anti-nazistă, erou-martir decapitat de Wehrmacht la închisoarea Plötzensee din Berlin.

Aliș s-a născut pe 15 septembrie 1908 în satul Kayuki, regiunea Kazan din Tatarstan.^[1]

În primii ani ai tinereții Aliș lucrează la construcția și punerea în funcțiune a centralei electrice din orașul Menzelinsk situat pe malul lacurilor Qaban, pe Volga, în Tatarstan. Începând cu 1933 își desfășoară activitatea ca redactor la revista pentru copii și tineret Piyoner kelamî unde îndeplinește și funcția de secretar executiv. În 1941 este numit redactor șef la Comitetul Tătar de Radio.^[1]

Scrie mai ales povestiri pentru copii, cele mai cunoscute fiind Dulkînlar(Valurile, 1934), Ant (Jurământ, 1935), Mením abiyím (Fratele meu, 1940), dar scrie și povești publicate în colecția Ana hikáyelerí (Poveștile mamei, 1941). Publică o serie de piese de teatru de păpuși, cea mai importantă fiind Sîr tutmaz órdek (Răța guralivă).^[1]

În 1941 Aliș se înrolează în Armata Roșie și este trimis pe front. În același an, în apropierea orașului Bryansk, este luat prizonier de către Wehrmacht. În închisoare îl întâlnește pe poetul Musa Ğelil. Se alătură grupului de rezistență al acestuia. Mai târziu se înrolează amândoi în Legiunea Volga-Ural formată din tătari trimiși să lupte împotriva sovieticilor. Fac propagandă printre legionari îndemnându-i să își folosească armele împotriva naziștilor. Ca urmare, primul batalion trimis pe frontul de est îi ucide pe germani și se refugiază la partizanii sovietici din Belarus. Grupul este descoperit și ghilotinat pe 25 August în închisoarea Plötzensee din Berlin. Mormântul lor a rămas neidentificat. Aliș avea 35 de ani.

Abdulla Aliș Abdullağan Aliș

·         1946:  A murit, la Londra, Arnold Josef Rose, violonist de renume mondial, născut la Iaşi (n. 24 octombrie 1863).
* 1962: Anna Wiktoria German-Tucholska (n. 14 februarie 1936,^[3] Urghenci, URSS^[1] – d. 25 august 1982,^[3] Varșovia, Polonia^[2]) a fost o cântăreața poloneză care s-a bucurat de succes semnificativ în Polonia și în ƒUniunea Sovietică în anii 1960-1970. A lansat peste 12 albume muzicale cu piese în limba poloneză, precum și mai multe albume cu piese în limba rusă. A fost câștigătoare a mai multor festivaluri naționale și internaționale, inclusiv în Monte Carlo, San Remo, Napoli, Viareggio, Cannes, Sopot.

Anna German

Anna German

* 1967: Paul Muni (n. 22 septembrie 1895, Lemberg, Austro-Ungaria – d. 25 august 1967 Montecito[*], SUA) a fost un actor american de teatru și film, laureat cu Premiul Oscar pentru rolul principal în Viața lui Louis Pasteur.

Paul Muni

Paul Muni în 1936

·         1969: Harry Hammond Hess, geolog american (n. 1906)

·         1975: John Ray Dunning, fizician american (n. 1907)

·         1975 - A murit Romulus Dianu, prozator, publicist, traducător şi critic muzical (n.22.03.1905).

·         1976: Eyvind Olof Verner Johnson (n. 29 iulie 1900 - d. 25 august 1976) a fost un scriitor suedez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe 1974, împreună cu Harry Martinson.

Motivația Juriului Nobel a fost următoarea: „pentru o artă narativă vizând peste țări și epoci și pusă în slujba libertății”.^[5]

Opera sa este profund angajată în contemporaneitate, de accentuat caracter intelectualist cu problematică socială, politică și psihologică, influențată de analiza freudiană a inconștientului, dar și de experința artistică oferită de proza lui Proust și Joyce.

Eyvind Johnson s-a născut în 1900 la Svartbjörsbyn, lângă Boden, departamentul Norrbotten. Tatăl său, Olof Petter Johnson, era muncitor, tăietor de piatră, originar din Värmland. Eyvind mai avea 5 frați, însă, atunci când tatăl său se îmbolnăvește de silicoză, a fost înfiat de către o mătușă de-a sa, al cărui soț era tot tăietor de piatră. La 14 ani, Eyvind își părăsește părinții adoptivi și pleacă în lume ca să-și câștige singur existența. Face tot felul de munci, lucrează la fasonatul lemnului de construcție și la fabrica de cărămizi. Între 1915–1919 lucrează ca vânzător de bilete, plasator și operator la un cinematograf.

În timpul grevei metalurgice de la Stockholm în 1920, a încercat să trăiască din scris, ceea ce abia îi asigura un minim de existență. În această perioadă a reușit, împreună cu câțiva scriitori in spe, tot de vârsta lui, să editeze o revistă literară, Vãr Nutid (Prezentul nostru), publicație din care au apărut șase numere. În perioada aceea aparținea grupului de scriitori — în devenire — autointitulat „Cai verzi”. Firește, pentru a putea trăi, a continuat să facă diferite munci și în 1921 pleacă în Germania, trece pe la Kiel, pe la Berlin și apoi, trecând prin Renania, ajunge la Paris, unde își câștigă o existență precară scriind la un ziar în suedeză, lucrând ca betonist sau spălând vase într-un mare hotel de lângă Gara de Nord. Se reîntoarce la Berlin, unde stă până în toamna anului 1923, după care revine în Suedia.

Opera:

• De fyra främlingarna (Cei patru străini, 1924)
• Timans och rättfärdigheten (1925)
• Stad i mörker (Oraș în umbră, 1927)
• Stad i ljus (1928)
• Minnas (1928)
• Kommentar till ett stjärnfall (1929)
• Avsked till Hamlet (Adio, Hamlet, 1930)
• Natten är här (1932)
• Bobinack (1932)
• Regn i gryningen (Ploaie în zori, 1933)
• Romanen om Olof (Romanul despre Olef, 1934, 1937):

1. Nu var det 1914 (1934)
2. Här har du ditt liv! (1935)
3. Se dig inte om! (1936)
4. Slutspel i ungdomen (1937)

• Nattövning (1938)
• Den trygga världen (1940)
• Soldatens återkomst (1940)
• Krilonromanen:

1. Grupp Krilon (Grupul Krilon, 1941)
2. Krilons resa (1942)
3. Krilon själv (1943)

• Sju liv (1944)
• Strändernas svall (Valul uriaș, 1946, adaptarea pentru teatru în 1948)
• Dagbok från Schweiz (1949)
• Drömmar om rosor och eld (Vise despre trandafiri și flăcări, 1949)
• Lägg undan solen (1951)
• Romantisk berättelse (1953)
• Tidens gång (1955)
• Vinterresa i Norrbotten (1955)
• Molnen över Metapontion (Nori peste Metapontion, 1957)
• Vägar över Metaponto - en resedagbok (1959)
• Hans Nådes tid (Vremea Măriei Sale, 1960)
• Spår förbi Kolonos - en berättelse (1961)
• Livsdagen lång (1964)
• Stunder, vågor - anteckningar, berättelser (1965)
• Favel ensam (1968)
• Resa i hösten 1921 (1973)
• Några steg mot tystnaden (1973)

Eyvind Johnson

·         1977: A încetat din viaţă Dorin Sireteanu, actor de teatru şi film; (n. 15 septembrie 1901).

·         1980: A încetat din viaţă filosoful Dumitru D. Roşca, membru al Academiei Române: “Existenţa tragică. Încercare de sinteză filosofică”; (n. 29 ianuarie 1895).

* 1980: Aurel Toma (n. 30 iulie 1911 – d. 25 august 1980)^[1] a fost un boxer profesionist român care a trăit în Ventura, California, Statele Unite în cea de-a doua parte a carierei sale. A fost de două ori campion european la categoria „pană”. Este înmormântat în cimitirul Riverside National, în Riverside, California

·         1984:  Truman Capote (n. 30 septembrie 1924, New Orleans – d. 25 august1984, Los Angeles), născut Truman Streckfus Persons, a fost un scriitor și scenarist american. Începuturile carierei sale scriitoricești se leagă de literatura gotică sudistă, grăitor în acest sens fiind romanul „Alte glasuri, alte încăperi”. Mai târziu a dezvoltat interesul pentru un stil de scriere jurnalistic, punând bazele romanului-reportaj construit cu personaje și evenimente reale datorită operei de succes „Cu sânge rece”. Alte lucrări reprezentative ale autorului american sunt „Harfa de iarbă”, „Mic dejun la Tiffany” sau „Muzică pentru cameleoni”.

S-a născut la New Orleans, cu numele Truman Streckfus Persons. Părinții săi, Lillie Mae Faulk, o demimondenă cu veleități artistice în vârstă de 17 ani și Archulus Persons, avocat, au divorțat pe când el avea doar patru ani, eveniment care-i va marca profund sensibilitatea. În lungile peregrinări, purtat de mama sa prin încăperi închiriate și camere precare de hotel, copilul a învățat singur să scrie și să citească. Mama îl încredințează până la urmă spre creștere mătușilor lui din sud; ajunge astfel în orășelul Monroeville din statul Alabama, o comunitate conservatoare destul de săracă unde va rămâne aproape un deceniu. Va petrece acolo anii de aventură ai unei copilării idilice, în sânul naturii și într-o deplină libertate, pe care îi va evoca mereu cu nostalgie în scrierile sale. Afecțiunea copilului Truman se îndreaptă mai ales spre una din verișoarele lui în vârstă, Sook Faulk, persoană de o candoare și un simț moral care-l vor marca, admirabil portretizată în nuvelele „O amintire de Crăciun” și „Oaspetele din Ziua Recunoștinței”. Printre copiii care îi sunt tovarăși de joacă în acei ani se află și Harper Lee, autoarea de mai târziu a romanului „Să ucizi o pasăre cântătoare” și cea care avea să-i rămână prietenă întreaga viață. Copilăria lui Truman Capote este umbrită însă de absența părinților și de statutul aparte pe care ea i-l conferea în ochii celorlalți copii; în excursiile la care participau tații acestora, el e nevoit să vină mereu singur și să inventeze povești neverosimile despre tatăl său: „Mă simțeam ca un fel de orfan spiritual, ca o țestoasă întoarsă pe spate”.

Truman Capote fotografiat de Carl Van Vechten în 1948

Mama lui se recăsătorește în 1933 cu un om de afaceri new-yorkez, Joseph Capote, mutându-se alături de acesta în New York. Tânărul Truman îi urmează; este fascinat rapid de tumultul și farmecul marelui oraș. Tatăl său vitreg îl adoptă oficial, schimbându-i în acte numele în Truman Garcia Capote. Mama, o narcisică devenită alcoolică, pe care băiatul o iubește enorm, e oripilată de la început de latura lui efeminată, umilindu-l cu cruzime și în mod repetat. E înscris pe rând la mai multe școli private. Din cauza rezultatelor dezastruoase la învățătură, părinții sunt sfătuiți să își supună copilul, bănuit de retardare, unui examen psihiatric. În urma testelor, află cu surprindere că acesta a obținut calificative neobișnuit de înalte și este clasificat drept „geniu”. Profesoara de engleză de la Greenwich High School este prima care îi remarcă talentul. Visul copilului a rămas același dintotdeauna: să devină scriitor. La 17 ani, abandonează școala, considerând că instrucția e irelevantă pentru talentul literar, și primește o slujbă măruntă la The New Yorker, publicația unde îi vor apărea mai târziu multe din lucrările sale celebre.

Oamenii ca mine au știut mereu unde au vrut să ajungă. Mulți își petrec jumătate din viață fără să știe acest lucru. (...) Eu însă am știut întotdeauna că doresc să fiu scriitor și că doresc să fiu bogat și celebru.

– Truman Capote

Începe să scrie proză scurtă, trimițându-și încercările literare la redacțiile mai multor publicații. Abandonează un prim roman, „O vară de răscruce”, pe care îl consideră prea slab (acesta va fi publicat postum, în 2005, în pofida dispoziției lui exprese). Nuvela „Miriam”, apărută în Mademoiselle, este remarcată imediat, iar tânărul Capote e răsplătit cu Premiul O. Henry, premiu acordat celei mai bune nuvele de debut. Această primă reușită îi facilitează semnarea unui contract cu editura Random House, care îi oferă și un avans de 1.500 de dolari pentru viitorul roman. Apărut în 1948 sub titlul „Alte glasuri, alte încăperi”, romanul se impune imediat ca bestseller, fiind recunoscut ca un eveniment pe piața cărții și în lumea literară.

Un scandal colateral avea să sprijine eficient nivelul remarcabil al vânzărilor: poza de pe coperta a patra a cărții îl înfățișează pe autor într-o postură considerată „șocantă”. Unii cititori protestează la vederea fotografiei, declarându-se scandalizați de sugestia licențioasă pe care aceasta o îngăduie. Poza face înconjurul Americii, reluată în cotidiane și dezbătută în publicații mondene. Editura profită rapid și trimite în librării afișe publicitare reproducând fotografia, pe care stă scris cu litere de-o șchioapă: „Acesta este Truman Capote”. Abila manevră de marketing sporește rumoarea provocată de carte și impune numele autorului acolo unde acesta își dorise întotdeauna să ajungă: în rândurile jet set-ului american, lumea de miraj și strălucire a bogaților și a celebrităților din domeniul literar, artistic sau monden. „Trebuia să am succes, și trebuia să am succes devreme”, declară el în 1978, rememorându-și debutul.

Truman Capote în 1959. Fotografie realizată de Roger Higgins pentru ziarul New York World-Telegram and Sun

Capote publică în anii următori o serie de nuvele, interviuri, articole și însemnări de călătorie, cu predilecție în The New Yorker. Acestea vor fi antologate în volumele „Arborele nopții și alte povestiri” (1949), „Culoarea locală” (1950) și „Au cuvântul muzele” (1956). Sunt anii libertății sale depline. Începe să câștige de pe urma scrisului, să cunoască numeroși autori din întreaga lume și să călătorească mult peste ocean, cu precădere în Europa.

Prima colaborare cu studiourile de film de la Hollywood are loc în urma ecranizării piesei „Harfa de iarbă”. Interesat de noua lume pe care o descoperă, va scrie, singur sau în colaborare, câteva scenarii de film, teatru sau musical. Homosexual, amator de petreceri și amfitrion al unora dintre ele (celebrul Black and White Ball, un bal mascat cu 500 de invitați îmbrăcați doar în alb și negru, considerat „petrecerea secolului”, este organizat de el),^[2] înconjurat de numeroși admiratori și prieteni, respectat și temut pentru remarcile sale ascuțite și adesea memorabile (este supranumit „mica teroare”, aluzie la cei 1,62 m ai staturii sale), Truman Capote găsește în atmosfera frivolă care înconjura lumea filmului din acei ani terenul ideal de inspirație și manifestare pentru libertatea sa de creație.

Consacrarea deplină sosește în 1958: Capote publică al doilea roman, inițial considerat o nuvelă mai extinsă, „Mic dejun la Tiffany”. Aducându-i vânzări importante, ecranizat mai apoi, în 1961, cu Audrey Hepburn în rolul grațioasei eroine Holly Golightly, romanul îi aduce recunoașterea deplină a criticii și a publicului, transformându-l imediat într-o celebritate. Tot atunci va primi însă și vestea de care se temuse tot timpul, aceea că mama sa s-a sinucis; artista minoră nu reușise să intre în lumea ale cărei porți se deschiseseră larg pentru el. Acest contrast îi dă prima idee de a scrie „Rugăciuni împlinite”. Succesul îl ajută totuși să suporte cu stoicism drama; scrie în continuare, călătorește, face proiecte. Scriitorul este filmat, premiat, invitat în saloane și la evenimentele timpului, adulat de public și recunoscut pe stradă. Un statut măgulitor care, în primă instanță, nu îi displace deloc și pe care de altfel și-l dorise. Abia intrat în această lume pe care avea să o descrie, mai târziu, cu detașare și acrimonie, îi observă atent slăbiciunile, regulile nescrise și protagoniștii.

Truman Capote pe Aeroportul Schiphol din Amsterdam pentru premiera filmului Cu sânge rece, ecranizare a romanului omonim din 1968

În liniștea apartamentului său din Long Island, Truman Capote deschide într-o dimineață de noiembrie a anului 1959 ziarul The New York Times, unde citește o scurtă relatare a unei crime sângeroase petrecute în Holcomb, Kansas: doi tineri jefuiesc casa unui fermier, ucigând până la urmă întreaga familie, pe acesta, soția sa și cei doi copii. Notița are un efect hipnotic. Violența și absurditatea acelei crime, petrecută într-un orășel îndepărtat din Sud, într-o comunitate liniștită și conservatoare, captează interesul lui Capote. O roagă pe Harper Lee să-l însoțească imediat la fața locului, pentru a cerceta împrejurările crimei și a scrie un reportaj ca trimis al săptămânalului The New Yorker. Debutează astfel o poveste uimitoare, acoperind șase ani de cercetări exhaustive și zeci de interviuri, culminând, după condamnarea și executarea criminalilor, cu ceea ce avea să devină revelația scenei literare americane: apariția romanului „Cu sânge rece”, carte inaugurând un gen literar nou, „romanul de non-ficțiune”, în care „fiecare cuvânt este adevărat”. Pe plan financiar, cartea este o lovitură și îi aduce două milioane de dolari din vânzări; emoțional, însă, munca la această carte și implicațiile ei morale îl epuizează. Publicat mai întâi în foileton în The New Yorker, romanul apare în 1966 la editura Random House și e considerat „cartea deceniului”, aducându-i deplina recunoaștere internațională.

În același timp, apariția romanului marchează subtil o schimbare în viața autorului. După cum o arată biograful și prietenul său Gerald Clarke, un Capote epuizat de munca de cercetare este nevoit să aștepte câțiva ani verdictul judiciar, condamnarea definitivă și executarea criminalilor, „pentru a avea un final” al cărții în care cei doi apar ca personaje. Ecranizată în filmele Capote (2005) și Infamous (2006), această istorie a sfâșierii lăuntrice a autorului, prins el însuși într-un conflict clasic dintre conștiință și datorie, marchează punctul de cotitură din viața lui Truman Capote. În timpul redactării romanului, confruntat cu redarea universului dur pe care cartea îl revelă, începe să bea cantități tot mai însemnate de alcool. Prietena sa Phyllis Cerf, soția editorului Bennett Cerf de la Random House, avea să afirme că scrierea acestei cărți e cea care l-a făcut alcoolic. În paralel, întreaga lume a celebrității, pe care o frecventase, cu personajele și strălucirile ei, își pierde subit din importanță. Obținând tot ce-și dorise să obțină, atât pe tărâmul literaturii cât și pe cel al faimei, Capote începe să privească cu o luciditate sporită mecanismele lumii în care s-a afirmat, iluziile, căderile și turpitudinile ei. Începe să experimenteze tot mai mult alcoolul și drogurile ușoare la petrecerile faimoase ale timpului. Observă, ascultă, adună impresii și anecdote, și scrie mai ales, în secret, pregătindu-se de o înfruntare violentă cu lumea de care nu se voia anexat: micul univers frivol și exclusivist al celebrităților americane.

Truman Capote în 1980. Fotografie de Jack Mitchell

Scriitorul este tradus și reeditat masiv; în continuare, îi apare „Lătratul câinilor”, antologie de texte inedite sau reluate din publicații. Orice text cu semnătura sa este devorat de admiratori. Sunt anii în care Truman Capote e tot mai prezent în conștiința publicului. Participă la diverse talk-show-uri și emisiuni de televiziune, este solicitat și invitat peste tot, spune anecdote, lansează replici acide, face dezvăluiri, creează spectacol. Anunță, mai ales, mereu că lucrează neobosit la o carte, un roman care va fi ceva cu totul diferit și neașteptat, dar al cărui conținut înțelege să nu îl dezvăluie. Va fi un „roman proustian”, ține el să adauge. Nimeni nu bănuie despre ce ar putea fi vorba. Apariția primelor fragmente declanșează, de aceea, o furtună devastatoare.

Mormântul lui Truman Capote din Westwood Memorial Park, Los Angeles

Apărute în revista Esquire, primele două fragmente din romanul anunțat „Rugăciuni împlinite” produc o explozie de atacuri violente împotriva sa. Se întâmplase inimaginabilul: toate personajele romanului, cu nume abia schimbate, sunt foarte ușor de recunoscut. Actori, regizori, mondeni, vedete, moștenitori ai unor familii, producători TV, editori, agenți literari, filfizoni, bancheri, manechine, artiste, scriitori, amante, magnați ai timpului, cu toții se recunosc, șocați, în personajele înfățișate acolo, cu poveștile, cruzimile, secretele și infidelitățile lor, în artificialitatea și vidul lumii care-i înconjoară. Imediat, scriitorul este izolat total de scena publică. Nu mai este primit nicăieri, toate ușile i se închid în față. Prietenii îl părăsesc în marea lor majoritate, presa se declară dezgustată, criticii desființează la unison cartea. Chiar prietenii vorbesc deschis de o sinucidere simbolică. Scriitorul se apără, explică, apoi renunță: spusese adevărul despre o lume cinică și artificială, care amenința să îl înghită. Prezent în numeroase show-uri de televiziune, cu câțiva prieteni fideli care i-au rămas alături, Capote își petrece ultimii ani continuând să scrie. Publică „Muzică pentru cameleoni”, splendid volum de proză scurtă care este primit cu răceală. Împreună cu prietena sa, actrița Joanne Carson, se mută pe Coasta de Vest, în Los Angeles, unde aceasta avea o proprietate. Reușește să învingă dependența de droguri și alcool, dar în cele din urmă inima sa cedează. Pe 25 august 1984, scriitorul se stinge în brațele prietenei sale. Avea 59 de ani. Stilist desăvârșit, cu o proză intimistă de o mare sensibilitate, tradus în zeci de țări, socotit unul din cei mai mari scriitori ai vremii sale, Truman Capote a marcat istoria literară, opera și viața sa suscitând și astăzi un imens interes din partea publicului.

Capote a avut un stil de viață extravagant și nu s-a sfiit să-și afișeze orientarea homosexuală într-o perioadă în care subiectul era tabu. A avut o relație de 35 de ani cu autorul Jack Dunphy.^[8]

Unul dintre primii săi iubiți a fost profesorul de literatură Newton Arvin căruia i-a dedicat romanul „Alte glasuri, alte încăperi”.^[9]A avut relații cu celebrități ale epocii, printre care, se pare, și actorul Errol Flynn.^[9] Deschiderea lui și încurajarea altora pentru deschidere față de homosexualitate, l-au făcut să devină un jucător important în domeniul drepturilor homosexualilor.

Filmografie:

• 1967 Cu sânge rece (In Cold Blood)
• 2005 Capote

Truman Capote

Truman Capote în 1959

* 1985: Samantha Reed Smith (n. 29 iunie 1972 Houlton[*], SUA – d. 25 august 1985 Auburn[*], SUA) a fost o elevă americană, devenită celebră prin activismul pentru pace în timpul Războiului Rece și prin atenția care i-a fost acordată de mass-media.

S-a născut în orășelul Houlton, situat la granița dintre SUA și Canada. La numai cinci ani, printr-o scrisoare adresată reginei Elisabeta a II-a, își exprimă admirația față de acesta.

În primăvara lui 1980, se mută cu familia în Manchester, Kennebec, Maineși se înscrie în școala de acolo. În noiembrie 1982, pe când avea numai 10 ani, adresează o scrisoare deschisă liderului sovietic Iuri Andropov, care tocmai fusese numit Secretar General al PCUS și prin care își exprimă îngrijorarea față de tensiunea din relațiile ruso-americane:

"Dragă domnule Andropov, mă numesc Samantha Smith și am 10 ani. Felicitări pentru noua dvs. slujbă. Mi-am tot făcut griji că Rusia și Statele Unite vor începe un război nuclear. Veți vota să fie război sau nu? Dacă nu, spuneți-mi cum veți interveni ca să nu fie război. Nu trebuie să răspundeți la această întrebare, dar aș vrea să știu de ce vreți să cuceriți lumea sau cel puțin țara noastră. Dumnezeu a creat lumea ca noi să trăim împreună în pace, nu să ne luptăm între noi."

Scrisoarea a fost publicată în ziarul Pravda. În aprilie 1983, Andropov îi răspunde susținând că va milita pentru menținerea păcii și îi adresează o invitație de a vizita URSS. Devenită celebră, Samantha Smith efectuează un tur al Uniunii Sovietice, iar televiziunea de stat, ale cărei emisiuni predominau în interviuri acordate muncitorilor din fabrici, difuzează un interviu cu fetița în prime-time.

Revenită în SUA, fetița apare în talk-show-uri și publică o carte despre activitatea sa de până atunci. Primește și un rol de televiziune. A fost numită „cea mai tânără tânără ambasadoare a Americii”, pentru activitățile sale de menținere a păcii din Japonia.

Fetița a murit la 13 ani în urma unui accident de avion.

Samantha Smith

·         1995: Subrahmanyan Chandrasekhar, fizician american (n. 1910)

·         2000: A murit Carl Barks, creatorul personajului Ratoiul Donald din filmele de desene animate americane; (n.1901).

·         2001: Aaliyah Dana Haughton (n. 16 ianuarie 1979 - d. 25 august 2001), cunoscută mult mai bine sub numele Aaliyah, a fost o cântăreață și actriță americană. Deși cariera sa muzicală a durat doar șapte ani, materialele sale discografice au fost comercializate în peste 32 de milioane de exemplare.

Viața cântăreței a fost curmată de un tragic accident aviatic, în care au fost implicate 9 persoane, printre care se afla și Aaliyah. Deși a părăsit scena internațională a muzicii lăsând în urmă șapte ani de carieră, cântăreața este încă numită una dintre cele mai importante personalități ale muzicii R&B.

Aaliyah

Aaliyah in 2000

·         2001: A încetat din viaţă Philippe Leotard, actor şi cântăreţ francez ; a jucat în peste 60 de filme şi a câştigat, în 1983, Premiul Cesar; (n. 28 august 1940).

·         2002: Dorothy Hewett, scriitoare australiană (n. 1923)

·         2009: A încetat din viaţă senatorul american Edward “Ted” Kennedy, fratele preşedintelui John F. Kennedy; (n. 22 februarie 1932). Edward Moore „Ted” Kennedy a fost un politician american membru al Partidului Democrat din SUA care s-a aflat in în funcția de senator din noiembrie 1962 fiind ales pentru 9 mandate succesive.

·         2012: Neil Armstrong (n. 5 august 1930, Wapakoneta, SUA – d. 25 august 2012, Cincinnati, SUA^[) a fost un astronaut american, pilot de încercare și pilot naval, cunoscut ca fiind primul om care a pășit pe Lună.

Primul său zbor. În aceasta misiune el a executat prima andocare a două nave spațiale, împreună cu pilotul David Scott. Cea de a doua și ultima misiune spațială a lui Armstrong a fost cea de comandant al misiunii de aselenizare Apollo 11 din iulie 1969. În acest faimos "pas uriaș pentru omenire", Armstrong și Buzz Aldrin au coborât pe suprafața Lunii și au efectuat o misiune de explorare de două ore și jumătate direct pe suprafața acesteia, în costume lunare, timp în care cel de-al treilea membru al echipajului lor, Michael Collins, se afla în capsulă pe orbită în jurul Lunii. După 21 de ore și jumătate pe suprafața lunară, modulul Eagle a decolat și s-a înscris pe orbita lunară unde s-a cuplat cu modulul de comandă și serviciu pilotat de Collins.

A fost pasionat de zbor de la o vârstă fragedă și a obținut licența de pilot la vârsta de 16 ani. În 1947, Armstrong a început studiile sale în inginerie aeronautică la Universitatea Purdue cu o bursă de la US Navy.

Studiile sale au fost întrerupte în 1949, când a fost chemat să slujească în războiul din Coreea. Armstrong a zburat în 78 de misiuni de luptă în timpul acestui conflict militar. El a părăsit serviciul în 1952, și a revenit la facultate. Câțiva ani mai târziu, Armstrong s-a alăturat Comitetului Național Consultativ pentru Aeronautică (NACA), care mai târziu a devenit Administrația Națională a Aeronauticii și a Administrării Spațiului (NASA). Pentru această agenție guvernamentală a lucrat într-o serie de capacități diferite, inclusiv servind ca pilot de încercare și ca inginer. A testat mai multe aeronave de mare viteză, inclusiv X-15, care putea atinge o viteză maximă de 4.000 de mile pe oră.^[15]

La 20 iulie 1969 Neil Armstrong a făcut istorie, devenind primul om care a mers pe Lună.

Neil Armstrong

Armstrong în 1969

* 2013: Gylmar dos Santos Neves (portugheză braziliană: /ʒiwˈmaɾ duˈsɐ̃tus ˈnɛvis/; n. 22 august 1930 – d. 25 august 2013), cunoscut mai simplu ca Gilmar (cu un i), a fost un fotbalist brazilian care a jucat pe postul de portar pentru Corinthians și Santos a reprezentat Brazilia la trei Campionate Mondiale.^[2] A fost ales drept cel mai bun portar brazilian al secolului al XX-lea și unul din cei mai buni portari din lume de către IFFHS. Avea o atitudine sobră și o personalitate pașnică.

* 2018: John Sidney McCain III (n. 29 august 1936,^[1] Coco Solo[*], Panama Canal Zone[*], Panama – d. 25 august 2018,^[2] Cornville[*], SUA^[3]) a fost un senator american din statul Arizona, care a reprezentat Partidul Republican la alegerile prezidențiale din Statele Unite din noiembrie 2008. John McCain a absolvit Academia Navală din SUA în anul 1958, devenind astfel un pilot de diverse tipuri de avioane. În timpul războiului din Vietnamîn 1967 în urma unei misiuni ce avea drept scop bombardarea orașului Hanoi a fost împușcat și grav rănit apoi prins de trupele vietnameze. McCain a fost prizonier de război până în 1973. McCain a refuzat oferta de a lucra împreună cu vietnamezii împotriva americanilor în ciuda torturilor periodice efectuate de aceștia. Datorită rănilor provocate în război, McCain suferă de anumite inabilități fizice.

În 1981 acesta a intrat în politică renunțând astfel la cariera sa de căpitan de navă. A fost ales în Camera Reprezentanților a SUA unde a câștigat două mandate, iar în 1986 a fost ales în Senatul Statelor Unite și apoi foarte ușor în anii 1992 1998 și 2004. McCain a fost cunoscut în mass-media din SUA prin faptul că era individualist și susținea ideologii conservatoare. În anii 1980 a făcut o reformă de finanțare pentru campanie, fapt ce a dus la Actul McCain Feingold în 2002. Pe lângă acestea, mai este cunoscut și pentru restabilirea relațiilor diplomatice cu Vietnamul.

John McCain

Sărbători

• În calendarul ortodox: Aducerea moaștelor Sf Ap Bartolomeu; Sf Ap Tit; Duminica a 10-a după Rusalii - Vindecarea lunaticului
•  Apostolul Bartolomeu este considerat unul din cei 12 apostoli ai lui Isus din Nazaret, identificat cu Natanael menționat în primul capitolul al Evangheliei după Ioan. Semnificația numelui „Bartolomeu” este „fiul lui Talmai” sau „Tholmai”. Una din legende afirmă că el ar fi fost mirele de la „Nunta din Cana Galileii” și că ar fi întreprins apoi lungi călătorii de răspândire a noii credințe creștine prin Cilicia, Armenia, Mesopotamia și India. La curtea regelui Polimius din Armenia ar fi săvârșit minuni și tot acolo ar fi fost omorât în mod crud (i s-ar fi tras pielea de pe corpul viu). Rămășițele sale pământești ar fi ajuns în Arabia, apoi în Mesopotamia, pe insula Lipari (Italia), la Benevento (oraș în Campania, la cca. 50 km nord-est de Napoli) și în sfârșit (în anul 983) la Roma (la intervenția împăratului Otto I), unde se odihnesc și în prezent în bazilica „Sf. Bartolomeu” de pe „Isola Tiberiana”. În anul 1238 un fragment de craniu a fost dus la Frankfurt pe Main (Germania) și depus în relicvariul domului ce-i poartă numele („Sf. Bartolomeu”). Sf. Tit a fost un episcop creștin în secolul I, ucenic și colaborator ai Apostolului Pavel. Tit era păgân din naștere. În „Faptele Apostolilor” nu apare dar, în schimb, este menționat adesea în scrisorile pauline drept colaborator al lui Pavel. Acesta din urmă l-a convertit la creștinism, l-a luat împreună cu el la așa-numitul Sinod al Apostolilor de la Ierusalim și i-a încredințat sarcini importante. După o veche tradiție, a fost primul Episcop al Cretei. Lui Tit i-ar fi fost adresată epistola lui Pavel către Tit. Sf. Timotei și Tit sunt sărbătoriți în Biserica Catolică la 26 ianuarie; sf. Tit este sărbători în Biserica Ortodoxă la 25 august.
• În calendarul romano-catolic: Sf. Ludovic, rege; Sf. Iosif de Calasanz, preot. Ludovic al IX-lea al Franței (25 aprilie 1214 – 25 august 1270), cunoscut în general ca Sfântul Ludovic, a fost Rege al Franței din 1226 până la moartea sa. A fost de asemenea Conte de Artois (ca Ludovic al II-lea) din 1226 până în 1237. Născut la Poissy, în apropiere de Paris, a fost membru al Casei de Capet, fiul regelui Ludovic al VIII-lea și a Blancăi de Castilia. Este singurul rege al Franței care a fost canonizat, și prin urmare există mai multe localități numite în onoarea sa, printre care St. Louis, Missouri, în Statele Unite. A înființat Parlamentul de la Paris.
• In Franta  – Ziua eliberarii;
• In Paraguay – Ziua Constitutiei;
• In Uruguay – Ziua nationala. Proclamarea independentei ( in 1825)

SUPLIMENT ISTORIE PE ZILE 25 August

LUPTE CELEBRE

LUPTA DE LA LIPĂNEȘTI (25 – 29 august 1944)

(articol scris de Wilfried Lang)

În august 1944, Armata Română a trecut de la camaraderia germană la tovaraşia sovietică

„Războiul exclude sentimentele. Wilfried H. Lang, pe atunci tânăr încărcător (Flakhelfer), de 19 ani, a fost pus într-o situatie deosebită în noaptea de 23/24 august 1944, din cauza schimbarii raporturilor, care până atunci erau fireşti, chiar prieteneşti, între forţele române si armatele celui de-Al Treilea Reich. Cu ultimele trupe germane, Wilfried Lang a părăsit ţara în care s-a născut, încercind să-şi găseasca refugiu în acea a părinţilor săi. Altfel, ar fi riscat să păţească la fel ca tatăl său, şi anume să ajunga în prizonieratul sovietic. După căderea Berlinului, fiind unul dintre ultimii luptători Volksstrum, Wilfried Lang s-a întors în România să-şi facă o carieră. Ignorat, s-a reîntors în Germania, unde a urmat cariera de petrolist, aşa cum făcuse şi tatăl său în 1920, în Romania, la «Royal Dutch» din Câmpina, cu un succes deosebit. Nu a uitat niciodată ca s-a născut în România, dar nu a uitat nici clipele dramatice din zilele de 23/24 august 1944. O demonstreaza faptul că este autorul filmului documentar «Un Stalingrad pe Dunăre»[ ], care prezintă înfrângerea armatelor germane, între Dunare şi Muntii Carpaţi, la sfârşitul lunii august 1944. Filmul, a fost primit excelent in Germania si contine marturiile unor veterani ai luptelor purtate atunci. Acelaşi Wilfried H. Lang a organizat, pe 30 martie 1995, în fosta capitală a Cavalerilor Teutoni, Bad Mergentheim, un simpozion cu tema «23 August» la care au participat numeroşi invitaţi şi personalităţi, printre care s-a numărat şi fostul Suveran al României, Mihai." (Florian Bichir)

„La 23 august 1944, soldatul german a perceput răsturnările din România ca pe o trădare. După mai bine de cinci decenii, dovadă a spiritului de onoare german, nici unul dintre veteranii care au participat la simpozion nu i-au făcut Regelui vreunun reproş, deşi unii dintre ei au făcut până la zece ani de prizonierat în condiţii atroce, la ruşi..." (Wilfried H. Lang)

Zilele de după 23 august 1944, trăite de un militar german, participant la evenimente

Stare de confuzie generală

Ziua de 24 august 1944 a început într-o confuzie totală. În urma proclamaţiei Regelui Mihai I din seara zilei de 23 august1944, prima reacţie a fost de nedumerire şi confuzie generală de ambele părţi, germană şi română. După bombardamentul unor obiective centrale din Bucureşti de către o escadrilă de avioane Junkers JU 87 („Stuka"), confuzia a fost chiar mărită, iar declaraţia de război a României către Germania, rămănând fără ordine de execuare amănunţite pentru trupele române, nimeni nu ştia cum trebuia acţionat. Ar fi de menţionat că pe-atunci, divizia a 5-a antiaeriană a Wehrmachtului, care apăra spaţiul aerian al României, de fapt o divizie specială, lărgită, aflată sub comanda generalului Kuderna, cuprindea cca. 228 de guri de foc cu calibre între 88 şi 128 mm, ultimele fiind acele tunuri uriaşe, pe afet de cale ferată, (ex: Boldeşti) care trăgeau ghidate prin radar, devenind între iunie-august 1944 spaima fortăreţelor zburătoare ale U.S.A.F. Aceste baterii erau completate de cca. 16 baterii de 88 mm româneşti, deci încă 64 guri de foc, care luptau împreună cu nemţii. Subzistenţa şi aprovizionarea bateriilor româneşti cu muniţie era asigurată tot de bateriile germane.

Membrii misiunii militare germane în România, care cuprindea atât Statul Major al diviziei a 5-a Antiaeriană cât şi Statul Major al Comandamentului de Sud al armatei germane, cu generalii Hansen şi Gerstenberg, au fost luaţi prizioneri, respectiv s-au predat fără luptă trupelor române. Echipajele bateriilor de antiaeriană germane din perimetrul judeţului Prahova, rămănînd astfel fără comandanţii lor de divizie, au apelat prin radio la Marele Stat Major (O.K.W.) din Germania, de unde nu primeau decât ordinul stereotip: „Rezistaţi până la ultima picătură de sânge". Cum asemena tâmpenii deveniseră deja arhicunoscute în timpul retragerii de pe teritoriul sovietic, comandanţii bateriilor de pe valea Teleajenului s-au hotărât să se concentreze în apropierea localităţii Scăeni, unde se afla o cazemată subterană de comandament, din beton armat, şi un depozit de muniţie cuprinzător.

Nici romanii, nici germanii nu vroiau să lupte, unii împotriva celorlalţi

Echipajul bateriei grele germane, care se afla în imediata apropiere, a primit ordin pe data de 25 august să se retragă spre comuna Scăeni. Ofiţerul de legătură român, locotenentul Petrescu, a venit în tabǎra germanǎ pe data de 26 august, sfătuindu-ne să ne retragem, ei având ordin să ne atace a doua zi. Artileriştii români, de fapt, nu aveau de gând să lupte împotriva noastră din două motive bine definite: pe de-o parte fuseseră fraţi de arme, luptând cot la cot cu noi până mai alaltăeri, pe de altă parte cunoşteau puterea noastră de foc, nefiind nebuni să se sinucidă.

Înţelegeri româno-germane

Pentru a respecta totuşi ordinele primite de la şefii lor ignoranţi din Bucureşti, s-a convenit un atac formal, la care să se tragă în aer, respectiv pe teren viran cu tunurile. Atacul din zorii zilei a durat cca. 10 minute şi s-a soldat cu o gleznă scrintită a unui ostaş român, care călcase într-o goapă de pe câmp. A doua zi însă, deci pe 28 august 1944, a sosit la faţa locului Reg. 32 Infanterie Butuleasa. Locot. Petrescu ne-a prevenit şi ne-a implorat să plecăm, infanteria urmând a ne ataca a doua zi. Noi, la rândul nostru am rugat partea română să nu ne atace, deoarece ne-având armament de infanterie, trebuia să ripostăm cu tunurile de 88 mm.

Măcelul de la Lipăneşti

 În zorii zilei de 29 august infanteria română a atacat totuşi. Am fost nevoiţi să ne apărăm prin foc de tun. Rezultatul a fost un dezastru pentru infanteriştii români. După ce s-au repliat trupele române, am fost atacaţi cu aruncătoare de 88 mm, care ne-au decimat în mod serios. În seara aceleiaşi zile, târziu, ne-am retras apoi în direcţia Lipăneşti, unde am intrat într-o ambuscadă ce ne fusese pregătită acolo. Datorită unei companii de ucrainieni din armata lui Vlasov, care luptau de partea germană cu o dârzenie nemaipomenită, am reuşit să spargem cordonul românesc de încercuire, trecând mai departe spre Vălenii de Munte, Cheia şi apoi Braşov.

De la Braşov, în gulag

Primind promisiunea că vor rămâne în prizionierat românesc, mulţi soldaţi germani s-au predat necondiţionat forţelor armate româneşti. Această promisiune nu a fost însă respectată şi aproape toţi au pierit, mai târziu, în lagărele sovietice. După război nu am mai auzit despre niciunul dintre cei, care se predaseră în ziua de 30 august 1944 la Braşov. Un grup, în care mă aflam şi eu, am continuat drumul spre Ghimbav, unde speram să întâlnim aviaţia germană de vănătoare. Aceştia însă, se retrăseseră cu două zile înainte, nestingheriţi de nimeni. Grupul nostru, format din doar 18 oameni, s-a retras apoi până pe malul drept al Mureşului, unde am fost întâmpinaţi de honvezii maghiari.

Propaganda funcţiona în ambele sensuri

În privinţa acelui atac aerian neputincios a unei escadrile de avioane de luptă „Stuka", din ziua de 24 august 1944, trebue spus clar, că Teatrul Naţional a fost lovit din greşală în locul Palatului Telefoanelor, deoarece piloţii germani, de fapt vânători de tancuri în câmp deschis, nu erau obişnuiţi să lupte în mijlocul unor clădiri înalte din oraş. Pagubele enumerate după aceea de partea română, fuseseră provocate în cea mai mare parte de aviaţia americană cu câteva zile în urmă, iar acel „măcel îngrozitor" a fost o pură invenţie a propagandei regale. Regele era furios că i se distrusese locuinţa, aşa zisa „Casă nouă" din spatele aripei drepte a palatului regal. Acele patru avioane, care au efectuat doar patru raiduri, au aruncat în total 40 de bombe uşoare, de 50 Kg şi 8 bombe de 250 Kg, care nu şi-au nimerit ţintele nici pe jumătate. Ceeace i-a înspăimântat pe oameni, a fost zgomotul asurzitor şi demoralizant pe care îl făceau aceste avioane „Stuka" (Junkers 87) în picaj. Faţă de miile de tone de bombe grele aruncate doar cu câteva zile înainte de americani şi englezi, acest atac a fost mai mult simbolic, iar din punct de vedere militar absolut inutil. Ceeace ar fi de scos în evidenţă, este pe de-o parte dezorganizarea în conducerea ambelor tabere iar pe de altă parte, modul de rezolvare parţială a situaţiei pe calea unei judecăţi lucide a unităţilor subalterne. Trebuie arătat cum au fost sacrificate în mod birocratic şi inutil mii de vieţi omeneşti, pentru că unii conducători militari din ambele tabere au dat ordine pripite sau prost gândite, fără a ţine cont de situaţia reală de pe teren.

SUPLIMENT ISTORIE PE ZILE 25 August

IUBIRI CELEBRE

Serialul despre iubirile care au intrat în istorie continuă cu povestea de dragoste dintre un prinţ timid, educat în stil nemţesc – Ferdinand, şi o principesă tânără, cu ochii pătrunzători – Martha Bibescu. A fost o idilă ,,secretă”, pe care toată lumea o ştia.

IUBIRI CARE AU FĂCUT ISTORIE -  Regele Ferdinand și principesa Martha Bibescu

 Respins după căsătorie de către Maria, Ferdinand şi-a îndreptat atenţia în altă parte. N-a avut niciodată intenţia să divorţeze (primise o lecţie sentimentală dură, ştia că este căsătorit cu tronul României), însă a iubit două femei: Martha Bibescu şi o actriţă.

Martha Bibescu, născută Lahovary, căsătorită cu prinţul George Bibescu, făcea parte din protipendada românească de sfârşit de secol XIX, în Bucureşti. Era o copilă când a ajuns în apropierea viitorului monarh al României, şi, după ce a crescut, a căpătat o siguranţă de sine potrivită unei frumuseţi tulburătoare pe care o observaseră mulţi.

Una dintre persoanele cucerite de chipul ei încântător a fost Carmen Sylva, regina României, care, de la moartea unicei fiice, a adoptat o maternitate generală, fără distincţie de ordin social sau sex.

Regina o întrebase dacă doamna Lahovary ar fi consimţit să pozeze pentru o serie de picturi pentru Mănăstirea Curtea de Argeş. „Întrucât sora mea mai mare nu fusese invitată – va scrie Martha în memoriile ei – părinţii nedorind să stârnească gelozie între noi, au anunţat pe unchiul Leon (Mavrocordat), devenit şeful misiunii militare a regelui Carol I, că dacă regina dorea să-mi facă portretul, trebuie să-l facă şi pe a lui Jeanne.

Regina a consimţit. În fiecare dimineaţă mergeam cu guvernanta noastră franţuzoaică la atelierul reginei. Eram încântate de această vacanţă.” (Documentele Bibescu – Biblioteca Naţională a Franţei)

Ajungând în familia regală, Martha era adolescenta frumoasă, care avea să-l cucerească pe prinţul moştenitor Ferdinand de la o vârstă destul de fragedă, precum şi pe frumoasa lui soţie, prinţesa Maria, care va scrie în ale sale memorii: “Martha promitea să devină frumoasă şi visa încă de pe atunci onoruri. Oamenii cu cariere nemaipomenite o atrăgeau irezistibil pe fetiţa cu ochi căprui, mari şi vii, curioasă să ştie tot. Foarte inteligentă, se bucura de o memorie prodigioasă căreia nu-i scăpa nimic. Alături de ea mă simţeam că mă aflu în prezenţa cuiva mult mai în vârstă decât mine. Acest copil cu ochii pătrunzători şi cu un spirit veşnic treaz nu avea nimic naiv în persoana sa”. (Regina Maria – “Povestea vieţii mele”). Prinţesa Maria era cu 11 ani mai mare decât Martha.

Prinţul Ferdinand, om timid până la tăcere, scrupulos până la sacrificiu şi neîndemânatic până la a face gafe în public, s-a ataşat de Martha la început, pentru ca, în timp, să dezvolte o legătură sentimentală în stil nemţesc care a durat până la moartea lui.

În corespondenţa lor, multă vreme s-a manifestat pe un ton cavaleresc, chiar părintesc, ca şi cum ar fi scris unei surori; se confesa, trecându-şi speranţele şi găsind înţelegere, pe care propria lui soţie de alt neam şi rit, pretenţioasă şi uneori ciudată, nu le îndeplinise.

De o pudoare sălbatică şi educat să nu-şi exprime emoţiile în public, prinţul n-a lăsat să transpară ceva care ar fi depăşit limitele bunei prietenii. De la vârsta de 12 ani, Martha devine prietena prinţesei Maria şi însoţea cuplul în multe dintre deplasări, chiar şi în vacanţe.

„Ne duceau zilnic pe mine pe mama şi sora mea la picnicuri, într-un loc sau altul, de pe coasta mării, la Constanţa. Aceste excursii ne distrau grozav. Prinţesa Maria amuzată de verva mea de copil îmi cerea să mă îmbrac pentru această ocazie în costume de marinar.” (Prinţesa Bibescu, “Imagini din Épinal”)

O idilă secretă, știută de toată lumea

Devenise de ceva timp prinţesa Bibescu, când, la 13 februarie 1907, la primul bal al Curţii de la Bucureşti, Martha dansează cotilionul cu prinţul Ferdinand. Este punctul de atracţie al tuturor privirilor, spre plăcerea răutăcioasă a curtenilor încântaţi să incite gelozia celor două femei.

La plecare, directorul Teatrului Naţional îi şopteşte la ureche: “Când aţi trecut sala alături de prinţesa Maria, toată lumea v-a comparat şi am fost întrebat care este cea mai frumoasă. Am răspuns că prinţesa, dar am gândit ca toţi, adică dumneavoastră sunteţi”. (Ghislain de Diesbach – “Prinţesa Bibescu”)

De atunci, de câte ori era în ţară (Martha Bibescu călătorea des prin Europa), regele Ferdinand obişnuia să tragă la Mogoşoaia (unde locuia Martha), neînsoţit de consoarta sa, ca să mai uite de politica ce umplea prea mult mintea unora şi buzunarele altora.

Prinţesa era satisfăcută de această idilă regală pe care o întreţinea de ani buni, în paralel cu dragostea ce o purta şi altor bărbaţi din lumea diplomaţiei europene.

Iată ce-i scrie regele Ferdinand, la 21 iunie 1921, prinţesei: “Am trăit în această săptămână cu o amintire scumpă în inimă, amintirea momentelor încântătoare şi cu adevărat fericite pe care am avut bucuria să le petrec cu dumneata, scumpă Martha, în această scumpă Mogoşoaia, un nume care trezeşte în inima mea doar amintiri plăcute, comunităţi de gânduri, sentimente de afecţiune, şi, îndrăznesc să cred, de cea mai adâncă înţelegere şi dragoste…” (Martha Bibescu – “Jurnal”)

“Nu-i aşa că nu m-ai crezut astfel?” o întreabă regele pe castelana de la Mogoşoaia, venită în vizită la Scroviştea, unde Ferdinand, măcinat de cancer, îşi trăia ultimele zile din viaţă. După moartea sa, îi lasă ca amintire o tabacheră de aur cu incrustaţii de pietre preţioase.

O dragoste adâncă şi sinceră, recunoscută public

În 1927, Martha Bibescu era deja o scriitoare consacrată, cu multe volume publicate la Paris. În România veneau doar ecouri, pentru că prinţesa răsfăţată se plimba des prin Europa; deşi iubea Anglia, a doua sa casă era în Oraşul Luminilor.

Sub imperiul emoţiilor, foarte afectată de moartea suveranului, îi consacră acestuia un eseu, pe care-l intitulează „O victimă regală”; textul punea în lumină drama vieţii unui rege timid, măcinat de dilema credinţei lui catolice (obligat să trăiască într-o ţară de rit ortodox) şi constrângerile raţiunii de stat, precum şi dificultatea de a alege între doua patrii: cea unde s-a născut şi cea unde a fost obligat să trăiască; eseul amintea și de pasiunea Regelui pentru botanică, domeniu destul de ignorat, de care nu ţinea seama nici anturajul său.

Eseul vede lumina zilei în revista pariziană „L’Ilustration”, ca apoi să fie preluat de revista americană „Saturday Evening News”; a declanșat un uriaş succes, ce antrena calde elogii din partea unora și maligne critici din partea altora.

Adresându-i o scrisoare, la 21 ianuarie 1928, Paul Claudel îi recunoaşte calităţile de scriitoare: „Aţi făcut din acest suveran un martir şi un sfânt, deoarece a fost un renegat, şi un sperjur de şase ori! Apostazia şi sperjurul sunt crime îngrozitoare, pe care în calitatea mea de catolic, consider că nu se pot ierta” .

Ca reacţie împotriva articolului publicat, la Bucureşti, într-un cotidian apare un articol unde este acuzată “crimă de les-mejestate”. Soţul său, Valentin Bibescu, care era preocupat mai mult de amantele lui numeroase, îi şopteşte discret că s-ar duela cu patronul publicaţiei. Ca răspuns, Martha îl imploră să nu o facă, să lase limbile otrăvite să trăncănească glorios şi fără folos. Duelul nu are loc.

Martha Bibescu: Voi fi înţeleasă abia prin 1998!

Între prinţesa scriitoare şi George Duca, fiul lui I. G. Duca (fost prim-ministru şi ucis de către legionari) are loc un schimb de scrisori, prin care prinţesa recunoaşte ceea ce ştia toată lumea, dar neoficial: dragostea ei solidă, adâncă şi sinceră pentru regele decedat. George Duca apreciază remarcile despre rege din eseul Martei ca fiind penibile, scriindu-i de la Geneva, la 25 august 1927:

„Aţi avut prilejul să-l cunoaşteţi bine pe regele Ferdinand, posedaţi un frumos talent literar şi, mai ales, această limbă unică, limba franceză, iată, dar, trei raţiuni care au putut să vă îndemne să trasaţi un magistral portret frumoasei figuri care a fost: Ferdinand-Victor-Albert-Meirand.

Însă – şi vă rog să-mi iertaţi vinovata sinceritate – mi se pare că aţi dorit să faceţi cunoscut publicului francez în mai mică măsură ce a însemnat regele României, decât care au fost relaţiile intime ale prinţesei Bibescu cu familia regală a ţării ei!

Căci, după ce iei act de incontestabila frumuseţe stilistică a articolului, de cele câteva pagini evocate, rămâi cu o penibilă impresie despre figura regală! Aţi acoperit-o, doamnă de ridicol, – iată de ce nu vă voi ierta, ceea ce noi tinerii nu v-o vom ierta niciodată!

N-avem dreptul să împingem până acolo sinceritatea şi snobismul în faţa unui mormânt abia acoperit – ce adăposteşte trupul neînsufleţit al celui ce trebuie să fi crezut în prietenia unei femei atât de inteligente. Credeţi, doamnă, că un Bibescu ar fi făcut mai bună figură decât acest rege cu urechi evreieşti, cu mers şovăielnic din cauza băuturii şi care asigura regelui Carol atât un succesor, cât şi unul care-l punea într-o lumină mai bună??? Degeaba subliniaţi «martiriul», «Holocaustul», publicul internaţional nu va reţine cu plăcere, decât caricatura, nu portretul! … Semnat: George Duca”

În 30 august 1927, de la Grand Hotel “Bagnoles – de – l ’Orne”, Martha Bibescu îi răspunde lui George Duca şi-i spune, printre altele:

„… voi fi înţeleasă abia prin 1998… Cu toate astea, mişcată de marea dumitale sinceritate, îţi răspund, cu tristeţe. Crede-mă, eu l-am iubit pe regele Ferdinand şi l-am cunoscut mai bine decât oricare dintre voi, iar portretul lui îl va ajuta să trăiască, departe, în adevărata-i lumină… Indignarea dumitale îmi arată tânăra dumitale ignorare a condiţiilor unei opere vii.

Doreşti un portret fără umbră. Dar un portret fără umbră nu înseamnă nimic…. Articolul meu a fost publicat cu entuziasm de „Saturday Evening Post”, cea mai mare revistă din America (2.600.000 de abonaţi) şi în urma acestui articol, mi-au cerut alte şase cu acelaşi subiect!

În aceeaşi revistă americană apar acum memoriile Herminiei, a doua soţie a ex-Kaiserului. Şi cu toate astea, articolul meu, socotit mai bun, a avut întâietate şi cinstea de a fi anunţat pe copertă. … „Cuvântul”, ziar românesc, mă acuză, că mi-am publicat articolul «aux frais de la Princesse!» (pe cheltuiala prinţesei). Când îţi spun că suntem un neam de invidioşi!…

Regele cunoştea perfect viziunea mea specială asupra lui şi, departe de a-l ofensa, ea îi părea conformă cu sentimentele mele, încât mi-a dăruit, până la sfârşit, afecţiunea lui, cum îmi dovedeşte ultima-i scrisoare, datată 7 iulie… Şi când mă gândesc că tatăl dumitale m-a sfătuit mereu să-mi descriu viaţa, după cum o şi fac, iar scrisoarea lui Georges Duca din 1927 o să figureze în Memoriile mele. P. S. Am să te necăjesc spunându-ţi că cel mai mare editor din Franţa mi-a solicitat dreptul să publice acest portret al regelui pe hârtie imperisabilă? Adio, George! Semnat: Prinţesa Martha Bibescu.”

La finalul scrisorii, prinţesa adaugă ecouri, constând în pasaje din scrisorile pe care le-a primit în urma publicării articolului. Cei din jurul regelui nu sunt singurii nemulţumiţi. Regina Maria s-a supărat că se vorbea mai mult despre defunct şi nu despre dânsa în acel articol, ceea ce aduce o răcire în relaţiile dintre cele două femei.

Dacă regele Ferdinand a trăit în secret o iubire pasageră pentru o actriţă (episod foarte scurt) şi pentru Martha Bibescu (o dragoste pentru toată viaţa), Regina Maria n-a fost mai prejos; sunt cunoscute iubirile ei nenumărate.