MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU JOI 29 AUGUST 2019 - PARTEA A DOUA

Decese

·         886: A murit imparatul bizantin Vasile I Macedoneanul (n.cca.811), intemeietorul dinastiei macedonene. Vasile I Macedoneanul (c.811 – 29 august, 886), a fost împărat bizantin între 867 și 886, întemeietorul dinastiei macedonene și inițiatorul renașterii artei bizantine. Pe 26 mai 867, Vasile a fost încoronat co-împărat, iar în noaptea de 23/24 septembrie, l-a asasinat pe împăratul Mihail al III-lea, proclamându-se împărat. A scris multe cărți legislative, printre care Basilica (sau Basiliscale, terminată de Leon VI), Prochiron sau Eisagoge si fost un sprijinitor al renasterii artei bizantine.

·         1526: Ludovic al II-lea al Ungariei și Boemiei (n. 1 iunie 1506, Buda – d. 29 august 1526, Mohács) a fost un rege al Ungariei și al Boemiei. A fost ultimul rege din dinastia Iagello, căzut la vârsta de 20 de ani pe câmpul de luptă de la Mohács, după care turcii victorioși au ocupat centrul statului ungar de atunci (Bazinul Panonic), administrându-l ca raia turcească, timp de aproximativ 150 de ani.

Ludovic al II-lea

Regele Ungariei

* 1763: Karl August Friedrich de Waldeck și Pyrmont (24 septembrie 1704 – 29 august 1763) a fost Prinț de Waldeck și Pyrmont din 1728 până în 1763 și comandant al forțelor olandeze în Războiul de Succesiune Austriacă.
S-a căsătorit la 19 august 1741 la Zweibrücken cu verișoara lui primară Christiane Henriette de Zweibrücken (1725–1816), fiica lui Christian al III-lea, Conte Palatin de Zweibrücken. În 1746, Karl a devenit mareșal al Sfântului Imperiu Roman.

Din căsătoria cu Christiane Henriette, Karl August a avut următorii copii:

• Karl (1742–1756)
• Friedrich (1743–1812), Prinț de Waldeck și Pyrmont
• Christian (1744–1798), general portughez
• George I (1747–1813), Prinț de Waldeck și Pyrmont; s-a căsătorit în 1784 cu prințesa Auguste de Schwarzburg-Sondershausen (1768-1849)
• Caroline Louise (1748–1782); s-a căsătorit în 1765 cu Peter von Biron, Duce de Courland (1724-1800); au divorțat în 1772.
• Louise (1751–1816); s-a căsătorit în 1775 cu ducele Frederic Augustus de Nassau-Usingen (1738-1816)
• Louis (1752–1793), general olandez, ucis în bătălie

Karl August

·         1780: Jacques-Germain Soufflot, arhitect francez (n. 1713)
* 1790: Louis Günther II de Schwarzburg-Rudolstadt (22 octombrie 1708, Rudolstadt – 29 august 1790, Rudolstadt) a fost prinț suveran de Schwarzburg-Rudolstadt din 1767 până la moartea sa.

Louis Günther II de Schwarzburg-Rudolstadt a fost fiul cel mic al Prințului Ludwig Friedrich de Schwarzburg-Rudolstadt și a soției acestuia, Anna Sophie de Saxa-Gotha-Altenburg. Prințul Louis Günther a crescut alături de șapte surori și trei frați (două surori muriseră înainte să se nască el).

În tinerețe, Louis Günther a călătorit în Italia. În acest fel, prințul a putut admira patrimoniul artistic al Italiei. Între 1722 și 1731, el a vizitat Rudolstadt doar de două ori. Cariera sa militară a fost încheiat din cauza problemelor pe care le avea la o ureche.

În 1767, Louis Günther a moștenit principatul Schwaryburg-Rudolstadt, la vârsta de 59 de ani. Cele mai multe afaceri de guvern au fost tranzacționate de cancelarul său, Christian Ulrich von Ketelholdt, cu care a avut o bună relație de lucru. S-ar putea spune că regentul de facto era cancelarul. Prințul a avut diverse ocupații; printre altele, el era foarte entuziasmat de cai.

În momentul nașterii sale, Louis Günther II era al patrulea în linia de succesiune. Până în 1726, doi dintre frații săi mai mari au murit iar el a devenit al doilea în linie. Între 1734 și 1741, un castel baroc numit Castelul Ludwigsburg a fost construit pentru el, mai jos de Castelul Heidecksburg.

După ce nepotul său Prințul Johann Frederic a murit în 1767, el s-a mutat de la Castelul Ludwigsburg la Castelul Heidecksburg. După plecarea lui, Ludwigburg a servit ca școală de artă domnească și a adăpostit colecția de istorie naturală deținută de Prințul Frederic Karl și colecția de monede ale lui Louis Günther. Mama sa, care deținea ea însăși o colecție de raritati i-a stârnit pasiunea pentru colecții. Colecția a fost extinsă în 1712 prin prin achiziționarea colecției Printului Anton Günther al II-lea, devenind una dintre cele mai importante colecții de monede din secolul al XVIII-lea și a inclus o colecție separată de peste 600 de bracteate medievale. Louis Günther a continuat să-și extindă colecția prin achiziții. Succesorii săi însă n-au fost interesați de colecție și chiar au vândut o parte din ea. Până în 1919 numai 1710 pise mai rămăseseră; acum ele fac parte dintr-o colecție de 5000 de monede încă adăpostite în castelul Heidecksburg.^[1][2]

În 1778, Louis Günther II a înființat o bibliotecă în aripa de vest a Castelului Heidecksburg, punând astfel bazele Bibliotecii Palatului, care astăzi conține aproximativ 7000 de volume.^[3] În plus, Louis Günther II a cumpărat din Italia lucrări ale unor artiști renumiți.

A murit la 29 august 1790 și a fost succedat de fiul său Friedrich Karl.

Louis Günther II s-a căsătorit la 22 octombrie 1733 la Greiz cu contesa Sophie Henrietta de Reuss-Untergreiz (1711-1771). Ei au avut patru copii:

• Friederike Sophie (1734-1734)
• Christiane Friederike (1735-1738)
• Friedrich Karl (1736-1793), succesorul său
• Christian Ernst (1739-1739)

 

·         1799: Papa Pius al VI-lea (n. 1717)
* 1816: Johann Hieronymus Schröter (n. 30 august 1745, Erfurt – d. 29 august 1816, Lilienthal) a fost un astronom german.

Între 1762-1767 Schröter a studiat dreptul la Universitatea din Göttingen, apoi a început o perioadă de stagiu care a durat 10 ani.

În 1777 în Hanovra, el a făcut cunoștință cu frații Herschel, iar în 1779 a cumpărat un telescop refractor, cu lentile acromatice de 50mm pentru a observa Soarele, Luna și Venus.

Cartografia sistematică a Lunii a început în 1779, când Johann Schröterși-a început observațiile și măsurările meticuloase ale caracteristicilor Lunii.

Descoperirea lui Uranus în 1781 de Herschel, l-a stimulat pe Schröter să depună mai multe eforturi în domeniul astronomiei.

În 1784 el a plătit 31 de Reichstaleri (aproximativ 600 de euro în prezent), pentru un telescop reflector al lui Herschel, cu o distanță focală de 122 cm și 12 cm deschidere. A cucerit o faimă sigură în mediul astronomic mulțumită rapoartelor sale de observații pe care le-a publicat în diverse reviste, însă Schröter nu era satisfăcut de rezultate și în 1786, el a cheltuit 600 de Reichstaleri pentru un refractor cu distanța focală de 214 cm și deschiderea de 16,5 cm; a cheltuit, de asemenea, 26 de Reichstaleri pentru un șurub micrometric. Cu acest echipament a observat, în mod regulat, Venus, Marte, Jupiter și Saturn.

Schröter a desenat în detaliu structurile de pe suprafața lui Marte, deși aceasta a rămas întotdeauna cu convingerea greșită că aceste structuri au fost formațiuni simple de nori.

În 1791, a publicat un important studiu privitor la topografia lunară întitulat Selenotopographische Fragmente zur genauern Kenntniss der Mondfläche.

În 1793, a fost primul care a notat anomalia fazelor planetei Venus, astăzi cunoscute ca efectul Schröter, în care faza apare mai concavă decât cea prezisă geometric.

Împreună cu Franz Xaver von Zach și Heinrich Wilhelm Olbers, a fondat în 1800, la Lilienthal, Die Astronomische Gesellschaft (în română: „Societatea Astronomică”). Obiectivul principal al Societății Astronomice îl constituia observarea și studiul corpurilor cerești încă necunoscute, mai ales acele presupuse planete mici (de fapt asteroizi) existente între Marte și Jupiter. O altă sarcină a Societății Astronomice era promovarea și difuzarea de cunoștințe și informații privitoare la descoperirile astronomice efecuate. Primul președinte al Societății Astronomice a fost Johann Hieronymus Schröter.

În 1813, Johann Hieronymus Schröter a fost victima distrugerilor din timpul Războaielor Napoleoniene, ofițerul francez Dominique Vandamme distrugându-i toate cărțile, scrierile și observatorul. A fost o catastrofă după care Schröter nu a mai reușit să-și reia munca^[2].

Desenele sale despre Marte au fost redescoperite abia în 1873, datorită lui François J. Terby, și au fost publicate postum în 1881 de către H. G. van de Sande Bakhuyzen.

Mulțumită telescopului său Newton de 152 mm diametru și cu grosismente de 134x161, el a realizat desene privitoare la caracteristicile lui Marte, deși, în mod curios, era convins că ceea ce vedea scotea în evidență fenomene meteorologice sau puteau fi selenite^[3]. În 1791 a publicat un studiu despre topografia suprafeței Lunii, Selenotopographische Fragmente zur genauern Kenntniss der Mondfläche. Cu acea ocazie a atribuit numele astronomului Maximilian Hell unei întregi câmpii selenare, denumire restrânsă în anii 1820 la craterul Hell (en:Hell_(crater)).

În 1793 a fost primul care a notat o anomalie privitoare la planeta Venus, astăzi cunoscută ca efectul Schröter, în care fazele planetei apar concave.

Craterul lunar Schröter și craterul marțian Schröter sunt numite după el, la fel ca Vallis Schröteri (Valea lui Schröter) de pe Lună.

Johann Hieronymus Schröter

Johann Hieronymus Schröter (1799)

·         1868 - A încetat din viaţă chimistul Christian Friedrich Schonbein, descoperitorul ozonului (n. 1799)

·         1904: Murad al V-lea, sultan otoman (n. 1840)

·         1935: Astrid a Suediei (17 noiembrie 1905 – 29 august 1935) a fost soția regelui Leopold al III-lea al Belgiei.
Prințesa Astrid a Suediei s-a născut la Stockholm la 17 noiembrie 1905. A fost nepoata de frate a regelui Gustav al V-lea al Suediei și fiica cea mică a fratelui regelui, Prințul Carl, Duce de Västergötland și a soției lui, Prințesa Ingeborg a Danemarcei. Bunicul patern a fost regele Oscar al II-lea al Suediei iar cel matern regele Frederick al VIII-lea al Danemarcei. Sora lui Astrid, Prințesa Märtha, s-a căsătorit cu viitorul rege Olav al V-lea al Norvegiei. Sora mai mare Prințesa Margareta a Suediei s-a căsătorit cu Prințul Axel al Danemarcei în timp ce unicul ei frate, Prințul Carl, Duce de Östergötland a făcut o căsătorie morganatică.

Logodna Prințesei Astrid și a Prințului Leopold la 21 septembrie 1926.

Prințesa Astrid s-a căsătorit civil la Stockholm la 4 noiembrie 1926 și religioasă la Bruxelles la 10 noiembrie cu prințul moștenitor al Belgiei, fiul regelui Albert I al Belgiei, Leopold. Astrid a fost iubită de belgieni pentru frumusețea, simplitatea și farmecul său. În 1927, Leoplod și Astrid au avut o fiică, Prințesa Josephine-Charlotte iar în 1930 s-a născut primul lor fiu, Prințul Baudouin(care i-a succedat tatălui său sub numele de Baudouin I al Belgiei).

Crescută în religia luterană, Astrid s-a convertit la catolicism după căsătoria cu Leopold. Inițial, ea a dorit convertirea la catolicism deoarece aceasta era religia în Belgia însă preotul pe care l-a consultat i-a spus să nu facă asta până nu crede cu adevărat că aceasta este adevărata ei religie. Astrid a învățat mai multe despre catolicism și câțiva ani mai târziu, în 1930 s-a convertit. Decizia a făcut-o fericită, ea a mărturisit unei prietene apropiate: "Sufletul meu și-a găsit liniștea"

La 17 februarie 1934, regele Albert a murit într-un accident de alpinism la Marche-les-Dames, Belgia. Leopold și Astrid au devenit regele și regina Belgiei. Un an mai târziu s-a născut al treilea copil al cuplului regal. A fost numit Albert după bunicul său, și în cele din urmă i-a succedat la tron fratelui său Baudouin ca rege al Belgiei.

Ca regină, Astrid și-a dedicat timpul pentru creșterea copiilor și pentru cauze sociale. Era foarte preocupată de situația femeilor, a copiilor și a celor dezavantajați. În timpul crizei economice din Belgia din anul 1935, a organizat o colectare de haine și hrană pentru cei săraci. A făcut acest lucru trimițând o scrisoare deschisă pe care presa a publicat-o drept "Apelul reginei".

La vârsta de 29 de ani, în mod tragic, regina Astrid a murit într-un accident de mașină în munți la Küssnacht am Rigi în apropiere de Lacul Lucerna, Elveția, la 29 august 1935. A fost plânsă atât de soțul ei regele Leopold cât și de belgieni și suedezi. În Elveția a fost construită o capelă comemorativă la locul accidentului.

Regina Astrid este înmormântată în cripta regală de la Biserica Fecioara nostră din Laeken, Belgia, lângă soțul ei și cea de-a doua soție a acestuia, Prințesa Lilian a Belgiei.

Astrid a Suediei

Regină a Belgiei

·         1944: A murit in localitatea  Otelul Rosu inginerul Constantin C. Orghidan, colecţionar, membru al Academiei Române şi al Societăţii numismatice, pasionat colecţionar de monede, sigilii, obiecte arheologice ş.a, pe care le-a donat Academiei Române. Printre acestea de menţionat „cameea Orghidan”, de dimensiuni impresionante. A fost membru de onoare al Academiei Române din 1942 si a sprijinit editarea unor lucrări de referinţă pentru cultura română, între care şi “Enciclopedia României”; (n. 22.06.1874, Bucuresti).

·         1945: Constantin Tănase (n. 5 iulie 1880, Vaslui, România – d. 29 august1945, București, România) a fost un actor român de scenă și de vodevil, celebru cupletist și o figură cheie în teatrul de revistă românesc

S-a născut într-o familie modestă (tatăl, Ion Tănase, era laborant de farmacie), într-o casă țărănească din Vaslui, județul Vaslui. A fost un elev mediocru, cele mai mari note fiind la muzică și sport, iar primul contact cu teatrul l-a avut prin frecventarea spectacolelor de la Grădina "Pîrjoala", unde se juca teatru popular, cu actori precum Zaharia Burienescu si I.D. Ionescu. Acest lucru l-a inspirat în crearea unui grup de teatru de amatori împreuna cu prietenii, cu care juca scene din piesele Meșterul Manole, Căpitanul Valter Mărăcineanu sau Constantin Brâncoveanu, prima lor scenă fiind beciul casei. În timp, reprezentațiile s-au mutat în hambar și chiar în poiată.

Prima experiență profesională ca actor a fost în cadrul trupei de teatru de limba idiș condusă de Mordechai Segalescu: aveau nevoie de un actor pentru un spectacol in Vaslui și a fost ales tânărul Tănase, care era deja nelipsit de la repetiții. În 1896 termina gimnaziul și, în ciuda dorinței sale de a deveni actor, s-a înscris la liceul militar din Iași, unde a fost respins la examenul medical, singura probă unde nu-și făcuse griji, în favoarea unui fiu de colonel. Dezamăgit, s-a îndreptat către Brăila, unde a frecventat o scurtă perioadă liceul "Nicolae Bălcescu", la care însă a fost nevoit să renunțe după câteva săptămâni din lipsă de bani.

În Brăila s-a împrietenit cu învățătorul și scriitorul Ion Adam, care i-a oferit tânărului de 18 ani catedra sa din Cursești, Rahova, de vreme ce Adam urma să plece la cursuri în Belgia. S-a descurcat destul de bine ca învățător, însă a intrat în conflict cu directorul și câțiva profesori. Cu ajutorul lui Adam, a primit un alt post la Hârșoveni, Poenești, unde învățase poetul Alexandru Vlahuță. Tănase și-a dezvoltat repede propriul stil de predare, aducând muzica și gimnastica pe primul loc, lucru care a atras noi elevi către școală. Părinții elevilor au fost de asemenea implicați în activitățile școlare, prin excursii în aer liber, unde preda istorie și geografie. Ajuns foarte repede un personaj iubit în localitate, atrage însă antipatia notarului și câtorva avocați locali care nu îi apreciau metodele, astfel încât Tănase este în cele din urmă dat afară.

Ziua de 14 octombrie 1899 îl găsește în București, unde s-a înrolat voluntar la Regimentul 1 Geniu București. După efectuarea stagiului militar s-a înscris la cursurile Conservatorului de Artă Dramatică, de unde a absolvit în 1905. A început sa lucreze în teatru, și s-a căsătorit cu Virginia Niculescu în 1917.

In 1919 a pus bazele trupei de teatru Cărăbuș în București, împreună cu care urma să creeze o tradiție de teatru de cabaret/ revistă pe parcursul următorilor 20 de ani, tradiție prezentă și astăzi, mai ales la Teatrul de revistă „Constantin Tănase”, care funcționează încă la adresa fostului "Cărăbuș" pe Calea Victoriei, 33-35, în inima Bucureștiului.

În buna tradiție a marilor actori de comedie, a creat un tip de personaj, acela al cetățeanului simplu, umil și necăjit, mereu în contradicție cu birocrația aparatului de stat; personajul său, unic în costumul său clasic, cu pătrățele, crizantemă la butonieră și bastonaș, s-a făcut purtătorul de cuvânt al unei întregi categorii sociale, ceea ce-l va aduce de multe ori în atenția cenzurii.

Împreună cu "Cărăbuș" a făcut numeroase turnee prin țară, și cel puțin un turneu în Turcia. Tănase a jucat de asemenea și la Paris. O sursă menționează operele de caritate ale actorului – 3 școli primare și o biserică.

La "Cărăbuș", Tănase lansează carierele a numeroși artiști, mai ales Maria Tănase și Horia Șerbănescu.

A fost decorat la 28 ianuarie 1942 cu Ordinul „Coroana României” în gradul de Comandor

Constantin Tănase jucând în Visul lui Tănase(1932)

Tănase a murit în București pe 29 august 1945. Au existat zvonuri conform cărora actorul ar fi fost ucis de către Armata Roșie invadatoare. Potrivit acestei versiuni, Tănase încă mai juca în București, un an după sosirea rușilor, și a fost ucis din cauza satirei la adresa soldaților ruși care aveau obiceiul să "rechiziționeze" toate bunurile personale purtate la vedere, mai ales ceasuri, pe care le cereau spunând "Davai ceas". Tănase a compus un cuplet:

„Rău a fost cu «was ist das»
Da-i mai rău cu «davai ceas»
De la Nistru pân' la Don
Davai ceas, davai palton
Davai casă si moșie
Harașo, tovărășie!”

După mai multe reprezentații a fost arestat, amenințat cu moartea, și i s-a ordonat să nu mai joace piesa. Dar Tănase nu era omul ușor de intimidat. La următorul spectacol a apărut pe scenă într-un pardesiu imens, cu mâinile "bandajate" cu ceasuri de mâna. Spectatorii l-au aplaudat frenetic la apariție, deși actorul nu a scos nici un cuvânt. Apoi și-a deschis pardesiul, scoțând la iveală un imens ceas cu pendulă. Arătând către acesta, a spus doar: "El tic, eu tac, el tic, eu tac". Două zile mai târziu marele actor era mort.

Nepotul actorului, Tănase Radu Alexandru, a oferit o versiune care pare mai plauzibilă [1]: blocaj renal în urma unui tratament cu 20 de aspirine/zi, aplicat în urma unei infecții faringiene survenită datorită consumului unei halbe de bere rece într-o zi călduroasă de vară. Întrucât de puțină vreme se inventase penicilina, un apropiat s-a oferit sa îi procure antibioticul din Italia. Din păcate un membru al familiei a refuzat oferta, argumentând că maestrul Tănase avea un sistem de autoreglare al organismului foarte eficient. Ceea ce a urmat s-a dovedit fatal pentru marele actor, teatrul românesc pierzând prematur una dintre cele mai mari valori ale sale din toate timpurile.

Teatrul lui Tănase era adesea politic și avangardist. Iată câteva versuri reprezentative dintr-un cântec:

„În țara asta, țara pâinii
Să aibă pâine chiar și câinii
Guvernul nostru ne obligă
S-avem o zi de mămăligă
Lor ce le pasă cum e traiul
Scumpiră trenul și tramvaiul
Scumpiră tot, la cataramă
Până și pâinea și tutunul
Și când înjuri pe șleau de mamă
Ei, cică, eu fac pe nebunul.”

„Teoria mea-i ușoară
Toată viața e o scară
Pe care, ca și la moară
Toți o urcă și-o coboară”

Și cu asta ce-am făcut?

„Ne-am trezit din hibernare
Și-am strigat cât am putut:
Sus cutare! Jos cutare!
Și cu asta ce-am făcut?

Am dorit, cu mic, cu mare,
Și-am luptat, cum am știut,
S-avem nouă guvernare,
Și cu asta ce-am făcut?

Ca mai bine să ne fie,
Ne-a crescut salariul brut,
Dar trăim în sărăcie,
Și cu asta ce-am făcut?

Ia corupția amploare,
Cum nicicând nu s-a văzut,
Scoatem totul la vânzare,
Și cu asta ce-am făcut?

Pentru-a căștiga o pâine,
Mulți o iau de la-nceput,
Rătăcesc prin țări străine,
Și cu asta ce-am făcut?

Traversăm ani grei cu crize,
Leul iar a decăzut,
Cresc întruna taxe-accize,
Și cu asta ce-am făcut?

Totul este ca-nainte,
De belele n-am trecut,
Se trag sforile, se minte,
Și cu asta ce-am făcut?

Se urzesc pe-ascuns vendete,
Cum nicicând nu s-a văzut,
Țara-i plină de vedete,
Și cu asta ce-am făcut?

Pleacă-ai noștri, vin ai noștri!
E sloganul cunoscut;
Iarăși am votat ca proștii,
Și cu asta ce-am făcut?”

Filmografie:

• "Peripițiile călătoriei lui Rigadin de la Paris la București" (1924, film mut)
• "Visul lui Tănase" (1932)
• "Răbdare Tănase!" (1943)

Din momentul în care s-a mutat la București, singurele vizite făcute părinților au fost în timpul turneelor cu "Cărăbuș". Cu toate acestea, una dintre cele două case de cultură din Vaslui îi poartă astăzi numele, iar arhivele sale personale și multe dintre obiectele care i-au aparținut au fost donate de soția actorului către muzeul județean Vaslui. Începând cu anul 1970la Vaslui are loc un festival de teatru de comedie sub conducerea lui Valentin Silvestru. Festivalul, acum și festival internațional de caricatură, atrage comedianți din toată țara începând cu anul 1980.

·         1952 - A încetat din viaţă Dionisie Linţia, ornitolog; a întocmit primul nomenclator al păsărilor din România şi a întocmit şi publicat primul catalog sistematic al păsărilor din ţara noastră (n. 13 august 1880).

* 1960: Hedwig (Vicki) Baum (n. 24 ianuarie 1888, Viena - d. 29 august 1960, Hollywood, California) a fost o prozatoare austriacă, stabilită în SUA din 1931.

Fiind evreică, toate cărțile ei au fost puse sub index și au fost arse în 1933 de naziști.

Fiica lui Hermann, un funcționar de bancă tiranic și ipohondru și al lui Mathilde (născută Donat), bolnavă psihic, Vicki Baum a crescut într-o familie în care lectura era considerată un „viciu ascuns”. De aceea, tatăl său i-a interzis să citească „de plăcere” și chiar s-a înfuriat când a aflat că fiica sa a luat Premiul 1 la un concurs literar.^[3]

În 1904 a întrerupt școala și s-a înscris la „Academia de Muzică și Arta Spectacolului” (Universität für Musik und darstellende Kunst Wien) din Viena unde a studiat harpa. La vârsta de 18 ani a fugit din casa în care se simțea oprimată și s-a căsătorit cu Max Prels (1878–1926), un jurnalist care a introdus-o în lumea literaților și a scenei culturale din Viena. Atunci și-a publicat primele nuvele sub numele soțului său.^[3]

Căsătoria nu a durat, așa că în august 1912 s-a mutat la Darmstadt, unde s-a angajat în orchestra operei. Acolo l-a cunoscut pe dirijorul Richard Lert (1885–1980), cu care s-a căsătorit în 1916 și l-a urmat în turnee, din oraș în oraș. Cuplul a avut doi fii, Wolfgang și Peter. După nașterea celui de-al doilea fiu, Vicki și-a vândut harpa și s-a dedicat exclusiv carierei de scriitoare.

Opera:

• 1923: Lumea fără păcate ("Die Welt ohne Sünde");
• 1929: Oameni la hotel ("Menschen im Hotel");
• 1937: Dragoste și moarte la Bali ("Liebe und Tod auf Bali")
• 1939: Hotel Shanghai
• 1944: Cauciuc ("Kautschuk");
• 1947: Zbor fatal ("Schicksalsflug").

Hedwig Baum

Vicki Baum portret de Emil Stumpp (1930)

·         1961: George Mărgărit, poet român

* 1964: Prințesa Auguste de Bavaria (germană Auguste Maria Luise Prinzessin von Bayern; 28 aprilie 1875 – 25 iunie 1964) a fost membră a casei regale Wittelsbach din Bavaria și soția Arhiducelui Joseph August de Austria.

Auguste s-a născut la München, Bavaria, ca al doilea copil al Prințului Leopold al Bavariei și al soției acestuia, Arhiducesa Gisela a Austriei(fiica împăratului Franz Joseph I al Austriei și a împărătesei Elisabeta a Austriei). A avut o soră mai mare, Prințesa Elisabeta Maria de Bavaria, și doi frați mai mici, Prințul Georg de Bavaria și Prințul Konrad de Bavaria.

Arhiducele Joseph August și soția lui, Arhiducesa Augusta

La 15 noiembrie 1893, la München, s-a căsătorit cu Arhiducele Joseph August de Austria, fiul cel mare al Arhiducele Joseph Karl și a soției acestuia, Prințesa Clotilde de Saxa-Coburg și Gotha. Toți cei șase copii ai tânărului cuplu s-au născut în timpul vieții străbunicului lor, împăratul Franz Joseph al Austriei.

• Arhiducele Joseph Francis de Austria, n. 28 martie 1895; d. 25 septembrie 1957 (62 de ani)

• Arhiducesa Gisela Auguste Anna Maria, n. 5 iulie 1897; d. 30 martie 1901 (3 ani)

• Arhiducesa Sophie Klementine Elisabeth Klothilde Maria, n. 11 martie 1899; d. 19 aprilie 1978 (79 de ani)

• Arhiducele Ladislaus Luitpold, n. 3 ianuarie 1901; d. 29 august 1946 (45 de ani)

• Arhiducele Matthias Joseph Albrecht Anton Ignatius, n. 26 iunie 1904; d. 7 octombrie 1905 (1 an)

• Arhiducesa Magdalena Maria Raineria, n. 6 septembrie 1909; d. 11 mai 2000 (90 de ani)

Prințesa Auguste de Bavaria

Arhiducesa Auguste de Austria

* 1966: Prințesa Augusta Victoria de Hohenzollern (19 august 1890 - 29 august 1966), a fost o prințesă germană. A fost soția regelui Manuel al II-lea al Portugaliei însă după detronarea acestuia.

Augusta Victoria a fost fiica lui Wilhelm, Prinț de Hohenzollern, fost moștenitor prezumptiv la tronul Regatului României și a primei lui soții, Prințesa Maria Teresa de Bourbon-Două Sicilii.^[1][2] Bunicii paterni au fost Leopold, Prinț de Hohenzollern și Infanta Antónia a Portugaliei, una dintre moștenitoarele tronului Portugaliei.^[1][2] Bunicii materni au fost Prințul Louis, Conte de Trani și Mathilde Ludovika, Ducesă de Bavaria.

Louis a fost fiul cel mare al regelui Ferdinand al II-lea al celor Două Sicilii și al celei de-a doua soții, Arhiducesa Maria Theresa de Austria. Mathilde Ludovika a fost sora împărătesei Elisabeta a Austria ("Sisi").

Fratele mai mic al tatălui ei a fost regele Ferdinand I al României.

Prințesa Augusta Victoria

La 4 septembrie 1913, Augusta Victoria s-a căsătorit cu Manuel al II-lea al Portugaliei.^[1][2] El a succedat la tronul portughez după asasinarea tatălui său Carlos I al Portugaliei și a fratelui mai mare, Luís Filipe, Duce de Braganza la 1 februarie 1908. A fost detronat de revoluția din 5 octombrie care a dus la crearea Primei Republici Portugheze. Mireasa avea 23 de ani iar mirele 24. Manuel a murit la 2 iulie 1932 la Fulwell Park, Twickenham, Middlesex, Anglia. Nu au rezultat copii din această căsătorie.

La 23 aprilie 1939, Augusta Victoria s-a recăsătorit cu contele Robert Douglas,^[1][2] fiul cel mare al contelui Ludvig Douglas. Mireasa avea aproape 49 de ani iar mirele 59. Nici din a doua căsătorie nu au rezultat copii. Douglas a murit la 26 august 1955.

Augusta Victoria de Hohenzollern

·         1975: A murit Theodor Constantin, prozator, unul dintre cei mai cunoscuţi cultivatori ai genului poliţist (“Doamna în mov”, “Magdalena de la miezul nopţii”); (n. 21.11.1910).

* 1977: Jean Hagen (născută ca Jean Shirley Verhagen la 3 august 1923, Chicago, Illinois - d. 29 august 1977, Los Angeles, California) a fost o actriță americană

Hagen s-a născut ca Jean Shirley Verhagen în Chicago, tatăl ei fiind Christian Verhagen (n. 10 august 1890 – d. aprilie 1983), un imigrant olandez, iar mama sa era Marie, născută în Chicago.

Jean Hagen

Hagen în filmul său de debut Adam's Rib (1949)

·         1982: Ingrid Bergman (n. 29 august 1915, Stockholm, Suedia - d. 29 august1982, Londra, Marea Britanie) a fost o mare actriță de film, de origine suedeză, laureată cu trei premii Oscar. A jucat în numeroase filme, între care cel mai cunoscut rămâne Casablanca (1942).
Filmografie:

• Casablanca (1942)
• Pentru cine bat clopotele (1943)
• Notorious (1946)
• Arcul de triumf (1948)
• Vă place Brahms? (1961)

Ingrid Bergman

Ingrid Bergman în filmul Casablanca

·         1984: Muhammad Naguib, politician egiptean, primul președinte al Egiptului (n. 1901)
* 1987: Naji al-Ali, (în arabă : ناجي سليم العلي / Nājī Salīm al-‘Alī) (cca. 1938, Al-Shajara, Palestina - 29 august 1987, Londra), a fost un caricaturistpalestinian.

S-a născut într-un sat de lângă Nazaret, în Galileea, Palestina. În 1948 (anul proclamării statului Israel și al începutului exodului populației arabe), la vârsta de 10 ani a fugit împreună cu familia sa la Ain al-Hilweh, una dintre taberele de refugiați din sudul Libanului.

Naji al-Ali s-a mutat apoi la Beirut, unde a trăit într-un cort în tabăra de refugiați Shatila și a lucrat în diverse locuri de muncă în industrie. În 1957, după obținerea diplomei ca mecanic auto, a călătorit în Arabia Saudită, unde a lucrat timp de doi ani.

În 1959 Naji al-Ali a revenit în Liban și, în același an, s-a alăturat Mișcării Naționaliste Arabe (ANM), dar a fost expulzat de patru ori într-un an pentru lipsă de disciplină de partid. Între 1960 și 1961, împreună cu camarazii din ANM, a publicat un jurnal politic de mână: Al-Sarkha („Strigătul”).

Publică primele desene și este închis din motive politice în închisorile libaneze. În 1961 îl cunoaște pe Ghassan Kanafani, unul dintre cei mai cunoscuți intelectuali palestinieni (asasinat în Beirut în 1972), care îi oferă posibilitatea de a publica lucrările sale în revista الحرية (al-Hurriyah: „Libertatea”).

Prin acest mijloc, Al-Ali începe să folosească desenele sale ca un instrument de luptă politică în problema palestiniană împotriva Israelului. Personajul său cel mai cunoscut este Handala, un copil palestinian reprezentat întotdeauna cu spatele, deoarece nu este de acord cu ocupația israeliană; își va arăta fața doar atunci când Palestina va fi eliberată.

Nu se cunoașe încă cine a deschis focul asupra lui Naji al-Ali, în afara biroului din Londra al ziarului kuweitian Al Qabas la 22 iulie 1987, el fiind împușcat în tâmpla dreaptă. Naji al-Ali a rămas inconștient până la moartea sa pe 29 august 1987.

Deși dorința lui era să fie îngropat în Ain al-Hilweh, lângă tatăl său, acest lucru s-a dovedit imposibil de asigurat, așa că a fost înmormântat în Cimitirul Brookwood islamic din afara Londrei. Poliția britanică l-a arestat pe Ismail Sowan, un cercetător palestinian de la Universitatea Hull, în vârstă de 28 de ani, născut la Ierusalim. Poliția a găsit o ascunzătoare de arme în apartamentul său și au spus că erau destinate pentru atacuri teroriste în Europa; el a fost acuzat doar de posesie de arme și explozibili. Inițial, poliția a declarat că Sawan a fost membru al Organizației pentru Eliberarea Palestinei (OEP), deși această organizație a negat orice implicare.^[1]

Mai târziu Sawan a mărturisit că a lucrat atât pentru OEP cât și pentru agenția de informații israeliană Mossad. Un al doilea suspect a fost arestat de Scotland Yard, despre care a spus, de asemenea, că a fost agent dublu. Mai târziu s-a aflat că Mossad-ul a avut doi agenți dubli cu sediul la Londra și care au avut legăură cu asasinatul. Prin refuzul de a transmite informații relevante pentru omologii lor britanici, Mossad și-a atras nemulțumirea Marii Britanii, care s-a răzbunat prin expulzarea a trei diplomați israelieni, dintre care unul a fost un atașat la ambasadă identificat ca legătură pentru cei doi agenți. Prim-ministrul Margaret Thatcher a închis baza de la Londra a Mossad-ului din Palatul Green, Kensington

* 1992: Pierre-Félix Guattari (Pronunție în franceză: /gwataʁi/) (n. 30 aprilie1930,^[1] Villeneuve-les-Sablons, Franța – d. 29 august 1992,^[2][1] Paris, Franța) a fost un activist politic francez, anti-psihiatru, critic, psihanalist, filosof și semiolog.

A devenit cunoscut pentru elaborarea conceptelor de ecozofie și schizanaliză, împreună cu Gilles Deleuze. Cele mai importante lucrări elaborate de cei doi filozofi fiind Capitalism and Schizophrenia: Anti-Oedipus (1972) și A Thousand Plateaus (1980).

* 1995: Michael Ende (n. 12 noiembrie 1929, Garmisch-Partenkirchen - d. 28 august 1995, Stuttgart)^[11] a fost un scriitor german.

Este cunoscut mai ales datorită romanelor sale așa-zise „pentru copii”, care au făcut de mult înconjurul lumii, fiind traduse în principalele limbi de circulație europeană.

Cea mai importantă operă a lui, romanul-basm Povestea fără sfârșit, poate fi analizată din mai multe puncte de vedere; tema principală a cărții este importanța imaginației în viața individului dar întâlnim și o adevarată galerie a principalelor mituri ale civilizațiilor europene, și nu numai ale acestora. Textul următor se dorește a fi o expunere succintă a celor mai cunoscute teme și motive din romanul lui Ende, precum și o încercare de a stabili modelele mitologice pe care Ende le-a avut în vedere când a creat figurile care populează fascinantul univers al țării imaginare Fantàzia.

Prozatorul german a purtat o asiduă corespondență cu scriitorul român Iordan Chimet.

Scrieri:

• Lungul drum către Santa Cruz, 64 p., Editura All, 2003, ISBN: 9738407311
• Jim Năsturel și Lukas, mecanicul de locomotivă, 256 p., Editura All, 2003, ISBN: 9738457319
• Neverending Story, Editura Puffin, 2014, ISBN: 9780141354972
• Punci cu porunci, 232 p., Editura Arthur, 2014, ISBN: 9786068044668
• Momo, 240 p., Editura Polirom, 2016, ISBN: 9789734660261
• Povestea fără sfârșit, 416 p., Editura Polirom, 2016, ISBN: 9789734661299
• Jim Năsturel și cei 13 sălbatici, 294 p., Editura Arthur, 2017, ISBN: 9786067880083

* 1997: Victor Săhleanu (n. 1 februarie 1924, Gura Humorului - d. 29 august1997, București) a fost o personalitate plurivalentă a culturii românești. Activitatea sa multiplă (endocrinolog, antropolog, filozof, matematician, biofizician, poet, eseist) desfășurată pe parcursul a peste cinci decenii, a pus bazele abordării multidisciplinare în știința României de după cel de-al Doilea Război Mondial.

Victor Aurelian Săhleanu s-a născut sub semnul Vărsătorului la Gura Humorului, jud.Suceava. Familia Săhlenilor e originară din Maramureș, satul Cuhea (din 1968 numit Bogdan Vodă). Numele Săhlean provine de la cuvântul “sâhlă” care înseamnă „pâlc de pădure”. Săhlenii s-au strămutat în Moldova în secolul al XIV-lea traversând pasul Prislopînsoțindu-l pe voievodul Bogdan I și s-au stabilit în partea de sud a Bucovinei. În secolul al XVII-lea un Săhlean a fost primar al Sucevei.

Tatăl său, Emil Săhleanu, era profesor, licențiat în matematică, doctor în științe biologice, histolog și paleontolog - și preda matematica, fizica, chimia. Cânta la vioară și la pian și avea o bibliotecă impresionantă și poseda o amplă colecție de discuri cu muzică clasică. Mama sa, Victoria Săhleanu (născută Ignătescu), descindea din patru generații succesive de preoți (bunicul lui Victor a fost preot la Mitocul Dragomirnei, lângî Suceava). Victor a crescut alături de fratele Alexandru și sora Melita (copii din prima căsătorie a tatălui său). Copil plin de curiozitate, era filatelist, ‘’se exersa” la pian (între 6 și 16 ani), visa răsfoind atlasele geografice, învăța istoria după manualele lui D.D. Pătrașcanu, citea Jules Verne, Karl May și Nicolae Iorga. În 1934 e înrolat la liceul “Dragoș Vodă” din Câmpulung Moldovenesc.

Cu mama sa, Victoria, la o reuniune de familie în 1935

După moartea prematură a tatălui sau (1939), când Victor avea doar 15 ani, familia a trecut printr-o perioadă dificilă financiar, România fiind foarte afectată de criza economică mondială. A continuat la liceul „Aron Pumnul” din Cernăuți, unde și-a luat bacalaureatul absolvind ca șef de promoție. În paralel cu continuarea studiilor, adolescentul a contribuit financiar dând meditații elevilor de liceu, unii chiar din clase mai mari. În liceu începe să țină un jurnal zilnic, pe care îl va continua toată viața - la moartea sa jurnalul cuprinzând peste 25.000 de pagini.

Valedictorian la "Aron Pumnul", Liceul de la Cernăuți.

În 1942 Victor Săhleanu începe cursurile Facultății de Medicină „Carol Davila” din București. Încă din anii studenției, este extern al unor spitale din București, preparator de microscopie al prof. E. Crăciun, de la catedra de anatomie patologică la Catedra de Anatomie Patologică (1946), intern prin concurs la Institutul de Endocrinologie (1948). În paralel, urmează cursuri la Facultatea de Filosofie (1945-1946). Termină Facultatea de Medicină ca șef de promoție (1949) și devine Doctor în Medicină și Chirurgie cu teza (240 de pagini) „Considerații asupra medicinii terenului”. În 1954, se înscrie la Facultatea de Fizică-Matematică a Universității din București, (examen și diplomă de absolvire 1961).

La Facultatea de Medicină o întâlnește pe Zoe Rusiu studentă, la pediatrie, colegă de an. După o relație de cinci ani, în iulie 1948 se căsătorește civil - și apoi religios la Catedrala Sfinții Petru și Pavel din Ploiești. În 1951 se naște primul lor copil, Adrian George, urmat în 1955 de al doilea fiu, Valentin Victor. Familia are o dinamică complexă și uneori tensionată din cauza angajamentelor profesionale intense și neîncetate ale omului de știință.

Cu soția, Zoe, in ziua nunţii lor, în 1948

La Școala de Medicină a cunoscut-o pe Zoe Rusiu, studentă de pediatrie și colegă, cu care s-a căsătorit după o relație de cinci ani (căsătoria civilă în iulie 1948, urmată de o nuntă religioasă la Catedrala Sfântul Petru și Pavel din Ploiești). Primul lor fiu, Adrian George, s-a născut în 1951, urmat în 1955 de Valentin Victor. Familia a avut o dinamică complexă și, uneori tensionată, datorită angajamentelor profesionale intense și neobosite ale omului de știință.

În specialitatea de endocrinologie va lucra 17 ani, înființând la Institutul de Endocrinologie primul Laborator de Morfologie. Cariera sa include statute cu valori ierarhice ascendente, străbătute rând pe rând asistent, cercetător științific, cercetător științific principal la Institutul de Endocrinologie, colaborator al lui C.I. Parhon și acad. Ștefan Milcu. Din 1950 este referent științific în Colectivul de Antropologie, o secție a institutului creată de dr. I. Rainer și viitorul Centru de Cercetări Antropologice al Academiei Române). Critic competent și neobosit al climatului științific (dominat în anii ‘50-’60 de o atitudine servilă pro-sovietică) îi creează adesea dificultăți. În 1965, obține titlul de Doctor Docent; în același an prin transfer devine șef de Sector și al Secției sociale, la Institutul de Geriatrie (1965 - 1969) unde colaborează cu fondatoarea geriatriei românești, Ana Aslan. La invitația acad. Eugen A. Pora predă la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj cursuri de biofizică și biomatematică (1963-1969) în calitate de conferențiar.

În biroul său de la Centrul Academiei Române pentru Cercetări Antropologice

În 1969 este numit director adjunct la Centrul de Cercetări Antropologice al Academiei Române (condus de prof. Olga Nekrasov). Deși este foarte cunoscut și apreciat în general, este privit cu neîncredere^{[cine?][necesită citare]} în cercurile științifice românești din cauza refuzului sau de a se „specializa” îngust într-un domeniu specific. La această neîncredere contribuie și interesul arătat pentru studierea unor domenii complet ignorate sau marginalizate de oamenii de știință din România cum ar fi homeopatia și parapshihologia. În 1974 preia conducerea Centrului și promovează schimbări menite să îl transforme Într-un „institut pentru studiul complex, multidisciplinar al Omului” - ecou al întâlnirii sale în perioada formativă a tinereții (1938) cu volumul lui Alexis Carrel, laureat al premiului Nobel, (1912) “L’homme - cet inconnu” (“Omul ființă necunoscută”). Este ales membru al Academiei de Științe Medicale, și devine membru fondator al Societății Medicilor Scriitori și Publiciști din România.

Alexandru Ofrim consideră că Săhleanu a scris maculatură comunistă care combătea plăcerile erotice

Începând cu anii 1950, Victor Săhleanu (nume conspirativ “Saveanu Elian”, dosarul Nr. 2584) intră sub supravegherea poliției secrete (Securitate) suspectat de a fi fost membru al Tineretului Național-Țărănist. Activitatea de supraveghere continuă pe tot parcursul vieții profesionale și personale. Rapoartele informatorilor (unii recrutați chiar din rândul membrilor apropiați ai familiei) duc la interzicerea permanentă de a călători în străinătate și autorizarea unor măsuri extinse de urmărire: interceptarea corespondenței, convorbirilor telefonice, etc.

În 1980 este numit într-o comisie de cercetare și analiză pentru expertizarea tehnicii de relaxare neuro-psihică „Meditația Transcendentală”, pe care Ceaușescu se gândise s-o introducă în România în scopul de a crește productivitatea muncitorilor. Răspândirea rapidă a interesului pentru MT în intelectualitatea românească generează suspiciuni în conducerea Securității. Pe listele lor, reunind peste 400 practicanți cuprinde alături de Prof. Victor Săhleanu (la nr. 96) un număr semnificativ de personalități culturale: Acad. Ștefan Milcu, Andrei Pleșu, Octavian Paler, Adrian Păunescu, Aurora Liiceanu, Marin Sorescu, Gheorghe Zamfir, sculptorul Ovidiu Maitec, pictorul Sorin Dumitrescu, profesorul de filozofie Mihai Șora, samd). Speriat de posibilitatea creării unei rețele subversive ostilă regimului comunist, Ceaușescu decide ca toți cei care au avut contact cu MT (cercetători, artiști, scriitori, ingineri, medici, etc.) să fie trimiși „la munca de jos, în producție”. În 1982, Victor Săhleanu este dat afară din funcția de conducere a Centrului de Antropologie și repartizat ca doctor de circumscripție la Policlinica Titan. Este exclus din viața științifică românească, numele său nu mai poate apărea nicăieri, iar cărțile scrise și publicate sunt scoase din rafturile bibliotecilor. În anul 1984 se pensionează la cerere.

După căderea regimului comunist a lui Ceaușescu (decembrie 1989) revine în publicistică, îndeosebi la săptămânalul Viața Medicală, unde contribuie cu rubrica „Medicina, în alt fel”.

La 1 februarie 1990 este reintegrat ca director la Centrul de Cercetări Antropologice al Academiei Române, prin decret guvernamental. În decembrie 1989, înființează împreună cu scriitorul Toma George Maiorescu, Mișcarea Ecologică din România. Continuând efortului de a crea „singurul Institut de Antropologie cu o cuprindere atât de largă, pe plan mondial”, colaborează și coordonează o perspectivă antropologică cu viziune largă, colaborând cu biologi, medici, anatomiști, anatomopatologi, endocrinologi, psihologi, psihanaliști, sociologi, etnografi, etnologi, istorici, lingviști, biochimiști, fizicieni, biofizicieni, statisticieni, informaticieni, filosofi, specialiști în arte plastice, etc.). În paralel cu activitatea științifică și publicistică, predă cursuri post-universitare de antropologie (pentru studenții francofoni) la Centrul Demografic al ONU-București.

Călătorește în străinătate, în Franța unde i se acordă un titlu onorific și în SUA, la Boston, unde Adrian și Valentin sunt stabiliți din 1985. În conversațiile avute cu ei refuză ideea de a părăsi România și a se stabili în străinătate, afirmându-și apartenența la cultura româneasca „de care este legat cu un număr enorm de cordoane ombilicale”.

În august 1997 suferă o hemoragie cerebrală în urma căreia se stinge din viață în ziua de 29 august 1997.

Își începe foarte timpuriu activitatea publicistică, colaborând din liceu la ziare și la presa literară (prima sa colaborare (la 14 ani) în 1937, cu „Oameni sălbăticiți”, la Ziarul științelor și al călătoriilor, apoi la cotidianul Suceava). Până la încetarea sa din viață a colaborat la peste 100 publicații și 70 volume colective (Între care și „Istoria medicinii universale”, 1969). Dincolo de cărți, lista activității în spațiul cultural românesc cuprinde peste 2.700 titluri de comunicări științifice, studii, articole, eseuri, recenzii, conferințe, prelegeri, emisiuni la radio și televiziune etc. (cu peste 200 de colaboratori și coautori).

Volume:

Personale:

• Metode matematice în cercetarea medico-biologică (1957);
• Chimia, fizica și matematica vieții (1965);^[2]
• Biofizica (1966); ^[3]
• Etica cercetării științifice (1967); 
• Omul și sexualitatea (1967) (cu traducere în maghiară și germană); 
• Omul și îmbătrânirea (1971); 
• Nobila aventură a științei (1971); ^[4]
• Arta rece și știința fierbinte (1972); ^[5]
• Știința și filosofia informației (1972); ^[6]
• Concepții despre om în medicina contemporană (1976); 
• Omul și alimentația (1977); 
• Dela magie la experimentul științific (1978); 
• O introducere în metamedicină (1979)
• Protecția mediului înconjurător și educația ecologică (1989); 
• De la omul necunoscut la omul cognoscibil (1996)^[7]

Volume în colaborare

• Probleme de sexologie masculină (1958); 
• Fiziopatologia experimentală a glandei tiroide (1963);^[8][9]
• Hormonii și patologia cardio-vasculară (1966); 
• Introducere în biofizică (1967); ^[10]
• Introducere în gerontologie (1969); ^[11]
• Introducere critică în psihanaliză (1972); 
• Vita sexualis (1972); ^[12]
• Atlasul Antropologie al zonei Bran (1973); 
• Biologie umană, 2 ediții (1972, 1974); 
• Atlasul antroponimic al zonei Porțile de Fier (1974); 
• Psihologia profesiunii medicale (1973); 
• Mică enciclopedie de Biologie și Medicină (1976); ^[13]
• Introducere critică în parafizică și parapsihologie (1979); 
• Premiile Nobel în știința de azi (1982); 
• Elemente de psihologie medicală (1983); 
• Număr, viață, rezonanță (1985); 

Volume de poezie

• Poem didactic (1970, reeditat 1971);
• Marea și dragostea (1977);
• Câteva cuvinte (poezii) 1977);^[14]
• Poeme într’un vers (1995); 
• Cosmos Uman (2009)^[

Victor Săhleanu

·         2001 - A murit Francisco Rabal, actor şi regizor spaniol (roluri în filmele: “Eclipsa”, regia M. Antonioni, “Nazarin”, regia L. Bunuel) (n.08.03.1925).
* 2003: Michel Constantin (născut Constantin Hokloff la 13 iulie 1924 – d. 29 august 2003) a fost un actor francez de film.

·         2005: A încetat din viaţă Radu Anton Roman, jurnalist, scriitor şi realizator TV, cunoscut mai ales pentru emisiunile pe teme culinare (n. 19 august 1948).

·         2005: Antonie (Leonida) Plămădeală (n. 17 noiembrie 1926, Stolniceni, județul Lăpușna (interbelic) – d. 29 august 2005, Sibiu) a fost înalt ierarh al Bisericii Ortodoxe Române, mitropolit ortodox al Ardealului (1982-2005), membru de onoare al Academiei Române.

Pe numele de mirean Leonida Plămădeală, a primit numele de Antonie odată cu tunderea în monahism, în anul 1948. La 27 decembrie 1970 a fost hirotonit vicar patriarhal, cu titlul „Ploieșteanul”. În anii 1970 a reprezentat Biserica Ortodoxă Română în comitetul central al Consiliului Mondial al Bisericilor, cu sediul la Geneva.

La 9 decembrie 1979, după ce a fost responsabil cu relațiile externe ale Bisericii Ortodoxe Române, a fost ales episcop al Buzăului. La 10 ianuarie 1982 a fost ales arhiepiscop al Sibiului și mitropolit al Ardealului, funcții pe care le-a deținut până la moarte.

Consiliul Național Bisericesc al Bisericii Ortodoxe Române s-a întrunit pe 3 noiembrie 2005 pentru a-l alege pe succesorul lui Antonie Plămădeală în scaunul de mitropolit ortodox al Ardealului. Cei doi pretendenți au fost Andrei Andreicuț, arhiepiscop de Alba Iulia și Laurențiu Streza, episcop de Caransebeș. Consiliul l-a ales după un al doilea tur de scrutin pe Laurențiu Streza în scaunul rămas vacant. A doua zi același Consiliu Național Bisericesc a hotărât scoaterea eparhiilor din nordul Ardealului și a celei de Alba Iulia de sub jurisdicția Mitropoliei Ardealului, ceea ce l-a transformat pe Antonie Plămădeală în ultimul mitropolit al Mitropoliei Ardealului cu jurisdicție asupra întregului Ardeal. Noua Mitropolie a Ardealului cuprindea doar județele Sibiu, Brașov, Covasna și Harghita.

Opera:

Teologică

1. Tradiție și libertate în spiritualitatea ortodoxă ^[1] - Lucrarea vrednicului de amintire Mitropolit Antonie Plămădeală, se constituie în zece capitole, o prefată a Pr. Prof. Acad. Dumitru Stăniloae și un cuvânt înainte al autorului. Cartea este tipărită în două ediții: prima la editura Axios 1995, la București, și a II-a la editura Reîntregirea, 2005. Titlul lucrării este unul foarte inspirat și cuprinzător, întru început dorind doar a face precizarea că „și”-ul din titlu „Tradiție și libertate în spiritualitatea ortodoxă”, este unul conjunctiv și nu unul disjunctiv, unul care realizează unitatea și nu distincția. În tot cuprinsul cărții se postulează ideea că tradiția și libertatea sunt complementare, traditia naște libertate și libertatea tradiție, ambele dând nota specificității spiritualității ortodoxe.

Lucrarea de față, a mitropolitului Antonie Plămădeală este una de sinteză și chiar dacă se constituie din mai multe studii, intervenții verbale și conferințe, păstrează un aer de spontaneitate proprii Ortodoxiei.

Puternic ancorat în Tradiția Bisericii, aceasta este cea care îi dă autorului o așa mobilitate în expunere și un puternic avânt către actualitate. Mai ales acolo unde se cer afirmate, tradiția și libertatea spiritualității ortodoxe sunt cele care animă în autor persuasiunea firescului adevăr.

Capitolele cărții, ca și conferințele ținute în Occident sunt ca o mână întinsă a spiritualității orientale, către cea apuseană, și nu orcând, ci mai ales în momentele de criză ale acesteia din urmă. Din acest punct de vedere, lucrarea vrednicului de amintire Mitropolit Antonie Plămădeală, împreună cu a încă câtorva profesori (Pr. Dumitru Stăniloae), este una de pioneriat în deschiderea către celelalte spiritualității ale creștinătății, în care modelul Ortodoxiei să fie cel care se afirmă cu convingere, și singurul viabil într-o criză a creștinătății europene, când în Apus se generase o depopulare a mănăstirilor și rigiditatea regulelor slăbise credința.

Lucrarea tratează temele spiritualității comune răsăritenilor și apusenilor, dar cu un stil propriu, cu un penel gingaș dar ferm care lasă a se întrevedea superioritatea uneia față de cealaltă, dar aceasta nu la modul grosier și egoist, ci conturând o evidență clară a bogăției de înțelesuri venită dinspre Orient, de unde izvorăște pe bună dreptate și verbul : a te orienta.^[2]

2. Cuvinte duhovnicești - Este o lucrare în care se profilează chipul și experiența duhovnicească a autorului. Pe parcursul răsfoirii filelor ei vom avea bucuria întâlnirii unor teme cu totul și cu totul originale pentru Spiritualitatea Ortodoxă. „Căderea în sus”, „Capcanele smereniei” și „Un Catehism pentru intelectuali”, sunt doar unele dintre ele.

3. Tâlcuiri noi la texte vechi - predici la dunimicile de peste an, cu o foarte mare receptivitate mai ales în rândul tinerilor.

4. Rugul aprins

5. Basarabia

Publicistică

1. Gânduri de frumuseți albe - Apariție în cinci volume constând din adunarea articolelor publicate de-a lungul timpului în ziarul Telegraful român, la rubrica „semnalăm... semnalăm...”

2. Biserica în mers -antologie a unor interviuri în două volume.

Beletristică

Trei ceasuri în iad - O fină dar usturătoare critică la adresa regimului comunist. Un roman excepțional, receptat de către cititorii anilor șaptezeci cu mare interes, fiind interzis și retras din librării de către autoritățiile comuniste. Astăzi din păcate,nu prea mai este cunoscut, ultima sa reeditare datând din anul 2004 la editura „Media Concept”, Sibiu.

Citind acest roman, îți dai seama că un autor de o asemenea profunzime, nu are cum să se fi coborât într-atât încât să portizeze cu Securitatea. „Compromisuri” se înțelege trebuie să fi existat, dar acestea nu pentru un beneficiu personal, ci pentru un „rău mai mic”. Numai cine nu l-a cunoscut și citit pe vrednicul de amintire Dr. Academician Mitropolit Antonie Plămădeală poate susține contrariul. Aici nu a avut loc o trădare a Bisericii în favoarea Statului, ci o implicare a Statului (atunci comunist) în problemele Bisericii, o îmblânzire și o transformare a lui.

O somitate ca academicianul Antonie Plămădeală nu avea ce învăța de la mediocritățile din Securitate, este ca și cum ai spune despre Mântuitorul Iisus Hristos că era evreu, că era de partea evreilor, când El era Fiul lui Dumnezeu, faptul că între evrei și-a desfășurat activitatea, aceasta este cu totul altceva. Și în cazul mitropolitului lucrurile se prezintă tot așa. Dacă în timpul său regimul care era la putere a fost comunist, așa a fost, trebuia să colaboreze cu el pentru împlinirea misiunii la care este chemată Biserica.

Mitropolitul Antonie Plămădeala a realizat atunci, în vremurile de restriște pentru Biserică, o „îndumnezeire a maidanului”, cum ar zice Constantin Necula.

Frații fostului mitropolit au solicitat Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității accesul la întregul dosar al mitropolitului Plămădeală.^[5] De asemenea, frații și executorii săi testamentari, Mihai și Alexie Plămădeala, cer aprobarea de a efectua copii xerox ale tuturor documentelor pe care, în urma consultării dosarului, le vor selecta, informează Rompres. Solicitarea lor vine ca reacție la afirmațiile lui Mircea Dinescu publicate în ziarul "Cotidianul" la data de 9 august 2007.^[6] Mircea Dinescu a declarat că ÎPS Antonie i-ar fi cerut lui Nicolae Ceaușescu avansarea în grad de general. Prin urmare, cei doi frați solicită în special copii ale scrisorii prin care mitropolitul i-a cerut lui Nicolae Ceaușescu avansarea la grad de general, dacă aceasta există, precum și copii dupa documentele oficiale prin care fostului mitropolit al Ardealului i s-a atribuit gradul de colonel și copie după documentul prin care CNSAS i-a permis lui Mircea Dinescu accesul la dosarul mitropolitului, cu precizarea celui care a efectuat solicitarea. La amenințarea Patriarhiei Române de a-l reclama pe Mircea Dinescu, acesta a răspuns că Patriarhia dorește să amâne la nesfârșit deconspirarea clericilor securiști

·         2007:  Pierre Messmer, politician francez, prim-ministru al Franței (n. 1916)

·         2009: A decedat Dan-Alexandru Voiculescu, compozitor, muzicolog, pianist şi profesor universitar; (n. 1940). A studiat între anii 1958-1964 la Academia de muzică „Gheorghe Dima” din Cluj,  continuandu-si perfecționarea la Hochschule für Musik und Tanz Köln, cu mari compozitori germani ai vremii: Karlheinz Stockhausen și Hans Ulrich Humpert și la Veneția cu Virgilio Mortari. A parcurs toate treptele ierarhice din învățământul superior: preparator, asistent, lector, conferențiar și profesor universitar, la Catedra de armonie și contrapunct, la Academia de muzică „Gheorghe Dima” din Cluj, iar din anul 2000 se mută la București, fiind profesor la Universitatea Națională de Muzică București. A scris muzică de cameră, piese pentru pian, piese corale destinate copiilor, lucrări simfonice, precum și opera de cameră Cântăreața cheală, după Eugen Ionescu. În anul 1991 înființează și conduce Fundația „Sigismund Toduță”, care promoveaza creatia marelui sau Profesor sau sprijină tinerele talente în ascensiunea lor artistică. A fost membru al Uniunii Compozitorilor din România și al Academiei Române.

* 2017: Adnan Abdul Aziz Ahmed^[1] (n. 1977 în Manbij, Siria - d. 29 august 2017 în Raqqa), mai cunoscut sub pseudonimul Adnan Abu Amjad (în arabă عدنان أبو أمجد), a fost comandantul Consiliului Militar Manbij, unitate a Forțelor Democratice Siriene din Războiul Civil Sirian. Adnan și-a condus grupul, Consiliul Militar Manbij, dar și Batalionul Soarele Nordului, în fiecare bătălie începând cu formarea sa în 2014, inclusiv în Asediul orașului Kobanî, Ofensiva Tell Abyad, Ofensiva de la Barajul Tishrin, Ofensiva Manbij, orașul său natal, unde și-a eliberat părinții de sub regimul Statului Islamic, în august 2016,^[5] sau în Campania Raqqa, fiind ucis în luptă în Bătălia de la Raqqa, pe 29 august 2017

Adnan Abu Amjad

Sărbători

• În calendarul ortodox: (+) Tăierea Capului Sf Proroc Ioan Botezătorul (Post)
• În calendarul romano-catolic: Martiriul sf. Ioan Botezătorul
• Slovacia: Ziua Insurecției naționale. Sărbătoare națională.

SUPLIMENT ISTORIE PE ZILE 29 August

BĂTĂLIA DE LA MOHACS – 29 august 1526

Informații generale
Perioadă	29 august, 1526
Loc	Mohács, Ungaria
Rezultat	victorie decisivă a otomanilor
Combatanți
Imperiul Otoman	Regatul Ungariei
Conducători
Suleiman Magnificul	Ludovic al II-lea†Pál Tomori †Ioan Zapolya
Efective
aproximativ 100 000	aproximativ 40 000
Pierderi
aproximativ 10 000	aproximativ 12 000

Bătălia de la Mohács a fost o bătălie desfășurată la 29 august 1526, lângă Mohács, în Ungaria. În această bătălie, forțele Regatului Ungariei, conduse de arhiepiscopul Pál Tomori și de regele Ludovic al II-lea (în vârstă de 20 de ani) au fost învinse de forțele superioare numeric ale Imperiului Otoman, conduse de sultanul Suleiman Magnificul.

Victoria otomanilor a avut ca rezultat împărțirea Ungariei timp de aprox. 150 de ani între Imperiul Otoman șiCasa de Habsburg din Austria. O a treia parte a teritoriului a format Principatul Transilvaniei.

Pregătirile

Ungaria s-a opus timp de mulți ani expansiunii Imperiului Otoman în sud-estul Europei, dar căderea cetățiiBelgrad în 1521 a însemnat că majoritatea teritoriului din sudul Ungariei a rămas fără apărare. Pentru a contracara puterea crescândă a otomanilor, Ludovic al II-lea, regele Ungariei și Boemiei, s-a căsătorit cu Maria de Austria în 1522, sperând să obțină ajutorul casei Habsburg a Austriei în războiul cu otomanii. Otomanii au văzut această alianță ca o amenințare la puterea lor din Balcani și au plănuit s-o distrugă.

Într-un efort de a amâna o ofensivă militară completă și o posibilă cucerire a Ungariei, guvernul otoman, sauÎnalta Poartă, a făcut ungurilor cel puțin una sau chiar două oferte de pace. Nu este clar motivul pentru care Ludovic a refuzat aceste oferte. Este posibil că datorită presiunilor din partea nobililor din vestul Ungariei, influențați de proximitatea puterii crescânde a Habsburgilor, s-au temut de posibile agresiuni din partea Austriei, în cazul semnării unui tratat de pace cu otomanii.Regatul Poloniei (1385–1569) semnase un tratat similar de pace cu Poarta cu câțiva ani înainte. În cele din urmă, încercările pentru un acord de pace au eșuat și turcii au hotărât să atace. În iunie 1526 armata otomană a urcat pe Dunăre cu acest scop.

Armata ungară era împărțită în trei unități principale: armata Transilvaniei, sub comanda lui János Zápolya, număra între 8.000 și 13.000 oameni și avea ca misiune păzirea trecătorilor din munții Transilvaniei; armata principală, condusă de regele Ludovic; și o armată mai mică de circa 5.000 de oameni, comandată de contele croat Cristofor Frankopan. Datorită situării geografice a regatului, țelul final al armatei turcești nu a putut fi determinat până la trecerea munților. Din nefericire, după ce turcii au traversat munții, armata Transilvaniei era mai departe de Buda decât otomanii. Documentele istorice ale vremii, deși rare, au consemnat faptul că Ludovic a preferat să se retragă, lăsând turcilor cale liberă.

Forțele maghiare au ales câmpul de luptă, o câmpie deschisă dar nu netedă, cu câteva mlaștini, de lângă Mohács, în apropierea Dunării. Otomanii au putut avansa aproape fără opoziție. În timp ce Ludovic aștepta în capitală, turcii au asediat mai multe orașe și au traversat râurile Sava și Drava. Ludovic a adunat între 26.000 și 40.000 de soldați, în timp ce armata otomană număra circa 70.000 - 100.000 de oameni^[1] . Ungurii au ocupat terenul avantajos și au sperat să hărțuiască cu succes armata otomană.

Bătălia

Începutul confruntării este în general plasat între orele 1:00 PM și 2:00 PM, dar durata exactă a bătăliei este greu de stabilit, ca dealtfel și numărul total de combatanți. Deși unii istorici au estimat durata bătăliei la circa două sau trei ore, aceasta pare puțin probabil datorită mai multor factori. Armata otomană nu s-a retras de pe câmp pentru a intra în tabără după bătălie, însă a rămas în câmp toată noaptea, fără alimente, apă sau adăpost. Dat fiind faptul că cronicarii otomani au notat că ploua, pare posibil că batălia a fost de scurtă durată și s-a terminat după-amiaza devreme, cel târziu înainte de ora 5:00 PM, iar sultanul ar fi ordonat ca trupele să se întoarcă în tabără. Câteva surse credibile indică faptul că regele Ludovic a părăsit câmpul de luptă după apusul soarelui și a încercat să scape după lăsarea nopții; deoarece soarele nu avea cum să apună înainte de aproximativ ora 6:30 PM la data de 29 august 1526, asta pare să însemne că bătălia a durat mai mult de două sau trei ore - poate patru sau chiar cinci.

După ce primele trupe ale lui Suleiman, armata Rumeliană, au avansat pe câmpul de luptă, au fost atacați și împrăștiați de trupele maghiare conduse de Pál Tomori. Acest atac pe flancul drept a cauzat o panică considerabilă între rândurile otomanilor, dar pe când ungurii au înaintat, otomanii s-au regrupat datorită sosirii întăririlor. În timp ce pe flancul drept ungurii au înaintat suficient de mult încât l-au pus pe sultan în pericol prin săgețile care i-au lovit cuirasa, superioritatea numerică a otomanilor și contraatacul la timp al ienicerilor, trupele de elită, probabil i-au copleșit pe atacanți, mai ales cei de pe flancul stâng. Ungurii nu și-au putut menține pozițile, iar cei care nu s-au retras au fost încercuiți și capturați sau uciși. Regele a încercat să scape sub acoperirea întunericului, dar a fost aruncat de pe cal într-un râu lângă Csele și s-a înecat, fiind îngreunat de armura sa. Circa 1.000 de nobili și conducători unguri au fost de asemenea uciși. În general este acceptat că peste 10.000 de unguri au căzut în timpul bătăliei, la fel ca și un număr similar de otomani.

După terminarea bătăliei, sultanul a dat ordin să fie executați toți prizonierii. Două zile mai târziu a notat în jurnalul său: "Sultanul a primit omagiile vizirilor și beyilor, 2000 de prizonieri sunt masacrați, ploaia cade în torente." Între cei 2.000 de prizonieri executați s-au aflat mai multe nume maghiare de seamă.

Consecințe

Victoria nu le-a oferit otomanilor securitatea dorită. După data de 30 august corpul principal al armatei turce, urmând cursul Dunării avansează spre Buda, iar la data de 11 septembrie intră in orașul de reședintă a regilor maghiari.Cetatea regală și orașul practic sunt abandonate, Regina si Curtea se refugiază la Pozsony, exemplul lor fiind luat de burghezia germană și maghiară. După ce oastea otomană a prădat orașul și vecinătățile ei ,sultanul,in data de 14 septembrie ordonă incendierea orașului. Prada de război, încărcată pe nave fluviale, a fost transportată pe Dunăre spre teritoriile turcești;la 21 septembrie sultanul hotărăște retragerea trupelor otomane.Motivul retragerii rapide se pare că se datora apropierii iernii și insecurității strategice a teritoriului Ungariei.La data ocupării Budei pe teritoriul Regatului se aflau cantonate trei armate creștine:la Zagreb armata condusa de banul croat Kristóf Frangepán,oastea condusă de Voievodul Transilvaniei Ioan Zapolya staționată la Szeged și o armată de mercenari străini cu tabăra la Györ șiSzékesfehérvár. Abia în anul 1541 au reușit să captureze și să ocupe capitala. Totuși, bătălia de la Mohács a însemnat sfârșitul Regatului Independent al Ungariei ca teritoriu unificat. Ocupația otomană a fost contestată de Arhiducele deHabsburg al Austriei, Ferdinand I al Sfântului Imperiu Roman, cumnatul regelui Ludovic și succesorul acestuia, prin tratatul cu regele Ladislau II Jagiello al Boemiei și Ungariei. Boemia a căzut sub stăpânirea Austriei, care a dominat treimea vestică a Ungariei și porțiuni din teritoriul Croației de astăzi (Regatul Ungariei), în timp ce otomanii au stăpânit centrul Ungariei și suveranitatea asupra Transilvaniei semi-independente, iar nordul Ungariei a rămas independent până la sfârșitul anilor1500. Anii următori, de război aproape constant, au necesitat un angajament susținut al forțelor otomane, dovedindu-se a fi așa o povară asupra resurselor încât regatul relativ sărac al Ungariei nu i-a putut face față. Armatele creștine au asediat Buda de mai multe ori în timpul anilor 1500, iar Suleiman însuși a murit în timpulbătăliei de la Szigetvár din 1566; au mai avut loc și două asedii otomane eșuate la Eger, care nu a căzut decât în 1596, la finalul rezistenței independente maghiare.

Mohács este considerat de mulți unguri ca momentul decisiv nefavorabil din istoria țării, o traumă națională persistând și astăzi în memoria populară. În momentele de ghinion, ungurii au o expresie: "mai mult s-au pierdut la Mohács" (Több is veszett Mohácsnál). Chiar și în prezent, ungurii percep bătălia de la Mohács ca însemnând sfârșitul unei regat european independent și odinioară puternic. Deși Mohács a fost o înfrângere decisivă, evenimentele ce i-au urmat au semnificat sfârșitul independenței Ungariei. Următoarele două secole de lupte aproape constante dintre cele două imperii, Habsburg și Otoman, au devastat economia zonei și au decimat populația.

SUPLIMENT ISTORIE PE ZILE 29 August

DESPRE ELENA MAGDA LUPESCU

De la Wikipedia:

Elena "Magda" Lupescu (n. 1896 la Iași – d. 30 iunie 1977, Estoril în Portugalia) a fost amanta și apoi soția regelui Carol II.

Elena Lupescu a fost fiica lui Nicolae (Nahum) Grünberg (născut evreu, ulterior botezat creștin ortodox) și a Elizei Falk, născută evreică, botezată în religia catolică, fostă dansatoare la Viena^[1]. În timpul primului război mondial, Elena Lupescu a fost căsătorită cu un locotenent de vânători de munte, de care a divorțat după scurt timp. În 1922 a devenit amanta prințului Carol. În 1923 au fugit împreună din România. Prințul Carol a fost încoronat în 1930 ca Regele Carol al II-lea al României. După abdicarea Regelui Carol al II-lea în septembrie 1940, Elena Lupescu l-a urmat în exil. Pe 8 septembrie 1940, Regele Carol al II-lea și Elena Lupescu au ajuns cu propriul tren la Lugano, în Elveția.^[2]. În octombrie 1940, guvernul legionar al României a cerut Spaniei extrădarea Elenei Lupescu, precum și cea a lui Ernest Urdăreanu, mareșalul Palatului, care, după părerea legionarilor, s-ar fi aflat alaturi de Regele Carol al II-lea, în spatele asasinării, la 30 noiembrie 1938, a lui Corneliu Zelea Codreanu, conducătorul organizației „Garda de Fier”.^[3] Elena Lupescu a petrecut majoritatea perioadei de exil în Mexic, Brazilia și Portugalia. După căsătoria din 1947 din Brazilia, Carol al II-lea și Elena Lupescu s-au mutat la Estoril, Portugalia.

După moartea lui Carol al II-lea, în 1953, Elena Lupescu a continuat să trăiască la Estoril, în Portugalia, până când s-a stins din viață.

George Damian:

Pasiunea regelui Carol al II lea pentru Elena Lupescu a dat multe bătăi de cap istoricilor. Carol al II lea era în stare să sacrifice orice pentru amanta sa. Ataşamentul său faţă de ea a fost explicat prin cauze fizice: bine dotat de la natură, regele cu greu îşi putea găsi o parteneră care să-l rabde. Când a dat de Elena Lupescu (despre care se zice că ar fi fost mai înainte să-l cunoască pe rege, dacă nu prostituată de bordel, cel puţin damă de consumaţie pentru ofiţeri) Carol al II lea nu şi-a mai dorit altă femeie. Cert este că Elena Lupescu ştia să-l manipuleze pe rege.

Când a fugit din România în 1940, Carol al II lea a luat-o cu el pe Elena Lupescu şi nu s-a mai despărţit de ea până la moarte. Au fost însoţiţi în exilul lor de fostul mareşal al Palatului, Ernest Urdăreanu (poreclit de contemporani Murdăreanu pentru rolul său în marea corupţie). Generalul Gavrilă Marinescu, un intim al camarilei regale, îi spunea lui Constantin Argetoianu că regele, Elena Lupescu şi Ernest Urdăreanu „făceau figuri în trei” şi că nu doar regele era infidel şi se culca cu diverse prostituate, dar şi Elena Lupescu îşi înşela regalul amant ori de câte ori avea ocazia.

A fost Elena Lupescu o femeie frumoasă? Greu de spus. Din imaginile pe care le-am găsit nu aş zice aşa ceva despre ea. Probabil că standardele s-au schimbat din 1940 până acum, însă cu siguranţă Elena Lupescu are ceva al ei, care transpare dincolo de clişeele de acum jumătate de secol. Prin 1938 serviciile secrete româneşti au intrat în alertă maximă: la Paris ar fi existat nişte fotografii cu Elena Lupescu nud. Exista pericolul ca aceste imagini să apară în presă, aşa că agenţii de la Bucureşti au împânzit redacţiile şi au plătit din greu pentru a pune mâna pe fotografii. Se pare că au reuşit şi amanta regală a evitat să apară în presă în fundul gol.

Historia.ro:

Carol II a reuşit să devină, prin personalitatea sa puternică, dar instabilă, înclinaţiile sale către gesturi nefireşti şi pasiunea excesivă pe care a avut-o pentru unele femei, una dintre cele mai controversate figuri ale istoriei secolului XX. Este cel care a contrastat cel mai puternic cu predecesorii săi Carol I şi Ferdinand.

Un moment fundamental care să dovedească limitele personalităţii lui Carol în contextul istoric este renunţarea la calitatea sa de principe moştenitor al Coroanei României.

Pretextul

La 20 noiembrie 1925, mătuşa lui Carol, Regina Alexandra a Marii Britanii, a murit la Palatul Windsor.

La acest eveniment trebuia să participe şi o delegaţie a Familiei Regale din România, date fiind legăturile de rudenie dintre cele două case regale.

Primul Ministru, Ionel Brătianu, a profitat de ocazia ivită din senin şi i-a sfătuit pe Rege şi pe Regină să-l trimită pe Carol la Londra, fiind convins că o dată ce a plecat din ţară, nu se va mai întoarce curând. Acelaşi lucru l-a spus şi Principesa Elena (soţia lui Carol): că o dată ajuns în străinătate, nu avea să se mai întoarcă. Brătianu îşi argumenta poziţia spunând că o schimbare de decor fără Elena Lupescu i-ar fi făcut bine Principelui.

Regele Ferdinand ezita în a lua o decizie, însă Regina Maria şi Prinţul Ştirbei au sprijinit ideea. Regina notează în jurnalul ei că: „O mică vacanţă până la Crăciun e tot ce îi trebuie”.

Carol, dorind să plece în această călătorie, şi-a dat cuvântul de onoare că se întoarce acasă de Crăciun.

Luând act de toate aceste păreri, Ferdinand şi-a dat consimţământul.

Ajuns la Londra, Carol a fost oaspetele rudelor sale din familia regală britanică. Comportamentul lui a fost unul cât se poate de cordial, fără să dea vreun semn că vrea să facă sau să anunţe ceva neobişnuit. Însă, după o săptămână va pleca brusc, îndreptându-se spre coastă, traversând Canalul Mânecii până la Calais, de unde a luat trenul spre Paris. La Paris era aşteptat de către iubita sa Duduie, Elena Lupescu.

Declaraţia de renunţare

După ce au petrecut câteva zile la Paris, Carol şi „Lupeasca” au plecat în Italia, la Milano şi, mai apoi, Veneţia. De aici, Carol i-a transmis tatălui său următoarea scrisoare:

„Vă rog ca prin această declaraţie să primiţi că renunţ la toate drepturile mele de principe moştenitor la României. Conform statutului familiei regale, rog pe Majestatea Voastră de a-şi da Înalta Sa aprobare acestei hotărâri irevocabile. Totodată, spre a nu produce vreun neajuns în viitor, să daţi Înaltul Majestăţii  Voastre ordin ca să fiu şters dintre membrii familiei domnitoare a României şi să mi se acorde numele sub care îmi voi putea alcătui o nouă stare civilă. Prin aceasta declar că nu voi avea nici o pretenţie asupra drepturilor mele, la care am renunţat de bunăvoie, şi că mă angajez, pentru liniştea tuturor, să nu mă mai întorc în ţară timp de 10 ani fără a fi chemat de cei în drept şi fără autorizaţia suveranului.”

Carol i-a trimis o scrisoare şi Reginei, în care avea un ton rătăcit ce semăna cu al cuiva care nu e în toate minţile. El sugera pe un ton plin de dramatism să fie declarat mort într-un accident de automobil: „De vreme ce o să fiu mort pentru mulţi, lasă-ma să fiu mort pentru toată lumea. Am să ştiu să dispar fără nicio urmă.”

Această decizie era gândită de ceva timp de Carol, însă şi-a găsit finalitatea numai după ce i s-a alăturat Elenei Lupescu, la Paris. Pasiunea necontrolată pe care o avea Carol pentru Elena Lupescu, l-a împins în această decizie extremă. A trebuit să aleagă între ea şi tron; nu le putea avea pe amândouă.

Cum a fost primită vestea

La 21 decembrie 1926, scrisorile lui Carol au ajuns la Cotroceni. Regele a fost şocat, prinţesa Elena (care intuise ce avea să se întâmple), nu a fost chiar surprinsă, iar Regina a izbucnit în plâns: „Sunt nişte scrisori impertinente, nemiloase, îngrozitoare, în care declară cu răceală că abandonează totul: nevasta, copilul, onoarea şi viitorul”, îi mărturisea ea regelui George.

Palatul a încercat să ţină secretă această decizie. Elena s-a oferit să meargă să discute cu Carol, sperând că l-ar putea face să se răzgândească, însă Brătianu s-a opus categoric: „Treceţi prin asta pentru prima oară, data trecută a scăpat de condamnarea la moarte datorită intervenţiei Reginei. Acum nu mai trebuie să intervină nimeni.”

Ionel Brătianu era foarte încântat de cursul evenimentelor: „Bună afacere! E limpede că nu ne putem permite un viitor rege psihopat, oricât de inteligent ar fi”. Regele Ferdinand a fost foarte afectat de gestul fiului său. La 31 decembrie, a ordonat o întâlnire specială a Consiliului de Coroană, la ora 4 după-amiaza. Înaintea şedinţei, liderii opoziţiei au încercat să îl convingă pe Rege să amâne decizia ce-l priveşte pe prinţul moştenitor. Ei nu cunoşteau detaliile deciziei lui Carol, neavând timp să discute între ei situaţia. Ferdinand a respins ideea.

Regina a fost rugată de către Iorga să îi permită să meargă la Milano pentru a vorbi cu Carol, spunând că îl cunoaşte bine şi că are o oarecare influenţă asupra lui. Regina i-a răspuns că „nu se mai poate face nimic cu el. E un depravat.”

Iorga  a făcut în faţa Plenului Consiliului o pledoarie în care a subliniat calităţile prinţului. Iar cu autoritatea celui care ştia istoria mai bine decât oricine altcineva, a conchis, referindu-se la posibilitatea instalării unei regenţe: „Fiindcă se întâmplă că sunt şi istoric, eu ştiu că regenţele copiilor regali (n.n. Mihai) au fost totdeauna dezastruoase pentru o dinastie şi pentru o ţară. Doresc să nu fi profet, dar vorbind astfel am mântuit sufletul meu.”

Poziţia lui Iorga a fost sprijinită de Maniu, Mihalache şi Alexandru Vaida-Voievod.

După două ore de dezbatere, guvernul a anunţat că a acceptat decizia lui Carol şi l-a proclamat pe prinţul Mihai noul moştenitor al tronului.

Alături de liberali, un alt participant la Consiliu care i se opunea categoric lui Carol era generalul Alexandru Averescu, vechi adversar al prinţului moştenitor care mai încercase o dată să-l îndepărteze, cu ocazia „afacerii Lambrino”.

În comunicatul oficial de acceptare a retragerii lui Carol, Palatul a declarat că primise asigurări de sprijin din partea tuturor liderilor de partide, aşa cum se obişnuia. Parlamentul urma să se întrunească într-o sesiune extraordinară în data de 4 ianuarie.

După Consiliul de Coroană, Regele i-a spus unui apropiat că: „mai bine primeam o depeşă prin care mi se anunţa că a murit”.

În data de 4 ianuarie, Regele i-a invitat de liderii opoziţiei la Cotroceni, pentru a minimaliza lupta din Parlament. Ei erau nemulţumiţi şi pentru că nu avuseseră niciun cuvânt de spus în alegerea regenţilor (Prinţul Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi Gh. Buzdugan, preşedintele Curţii Supreme de Justiţie), care fuseseră hotărâţi de liberali. Iorga i-a declarat lui Ferdinand că e ferm hotărât să protesteze „împotriva loviturii abuzive a guvernului”. Regele nu a avut un succes mai mare nici cu Maniu, cel din urmă spunând că criza dinastică avea trei rezolvări: domnia lui Carol, a Reginei sau proclamarea republicii. Ţara nu era pregătită să suporte o regenţă de 14 ani, declara Maniu.

Camerele Parlamentului s-au reunit într-o atmosferă destul de tensionată. Regele a deschis lucrările, făcând apel la parlamentari să accepte renunţarea la tron a fiului său şi stabilirea Regenţei. A urmat un discurs emoţionant al lui Brătianu, în care afirma că poziţia guvernului era dictată de cele mai înalte considerente de stat. Liberalii, care erau majoritari,au fost în favoarea variantei susţinute de guvern, astfel încât opoziţia, conştientă de eşec, s-a abţinut de la vot.

Reacţiile societăţii

Mulţi români au fost surprinşi şi furioşi de această desfăşurare a evenimentelor, Carol fiind o victimă (în viziunea unora) a lui Brătianu şi Ştirbei, care au complotat să scape de prinţul moştenitor.

În ciuda cenzurii presei, multe informaţii ajungeau la publicul larg. În ansamblu, singurele mari publicaţii care au sprijinit guvernul au fost Viitorul şi Adevărul, ziare apropiate de liberali.

Între timp, Carol şi Duduia se aflau la Milano, unde erau în atenţia jurnaliştilor. Oriunde mergeau: la cafenea, cazino, plimbare, restaurant, cei doi erau urmăriţi cu înverşunare de reporteri şi fotografi.

La sfârşitul lui februarie s-au mutat la Paris, unde au continuat să fie în centrul atenţiei.

În august 1926, Carol s-a întâlnit în secret la Paris cu Regele Ferdinand. Întâlnirea dintre cei doi a fost una foarte profundă. Era prima întâlnire pe care o aveau după decizia pe care o luase Carol. Discuţia celor doi s-a centrat pe problemele personale ale lui Carol, dar şi pe situaţia politică din ţară. Regele i-a specificat condiţiile în care Prinţul s-ar fi întors în ţară, însă acesta nu a simţit că le-ar putea îndeplini.

În octombrie, Carol s-a întâlnit cu Regina la Paris, care era în drum spre Statele Unite. Spre deosebire de întâlnirea pe care a avut-o cu tatăl său, acum, Carol şi-a primit mama cu mai puţină afecţiune. Regina l-a descris ca fiind „palid, cu buze triste şi ochi neliniştiţi”. L-a întrebat dacă „ar îngădui să fie readus în ţară prin mijloace necinstite”, iar Carol a răspuns: „Niciodată! Vă sunt complet loial ţie şi tatei. Nimic nu m-ar putea atrage într-o intrigă politică.”

De asemenea, Carol le-a spus reporterilor în decembrie, că „niciodată n-a avut intenţia de a încerca o lovitură de stat în România şi că zvonurile despre un astfel de plan au fost răspândite de către oameni care speră avantaje din neliniştea opiniei publice. Era limpede însă că deja începea să privească renunţarea la tron cu alţi ochi.

Moartea lui Ferdinand şi a lui Brătianu

Atâta vreme cât Ferdinand era Rege şi Brătianu guverna, era foarte greu ca prinţul Carol să se întoarcă în România. Însă totul avea să se schimbe pe parcursul anului 1927, când Regele Ferdinand, măcinat de cancer la intestin îşi încheia socotelile cu această lume.

Ultimele luni ale lui Ferdinand au reprezentat un adevărat chin, acesta urmând un tratament foarte dureros, petrecând tot timpul într-un cort, în afara Castelului Peleş, din pricina mirosurilor pe care le emana trupul suferind.

Ferdinand a murit pe 20 iulie 1927, la ora 2 şi un sfert, pe o furtună cumplită. „Sunt atât de obosit”, au fost ultimele sale cuvinte. „Trebuie să fi fost fericit să se lepede de trupul său suferind”, i-a spus Regina unui prieten.

Înmormântarea a fost extrem de simplă şi demnă, aşa cum şi-o dorise Regele.

Zeci de mii de oameni i-au adus un ultim omagiu Întemeietorului României Mari, în drumul pe care cortegiul l-a parcurs spre Curtea de Argeş, unde sicriul a fost depus alături de Regele Carol şi Regina Elisabeta. Câteva ore după ce a aflat de moartea tatălui său, prinţul Carol a asistat la o slujbă la Biserica ortodoxă din Cartierul Latin din Paris. La ieşirea de la această slujbă, Carol a fost întrebat cum l-ar descrie pe tatăl său. Carol a răspuns: „Ferdinand cel Loial”.

„Nu a cruţat niciun sacrificiu”, declara unul dintre cei care i-au adus regelui un ultim omagiu.

Trebuie precizat un amănunt, care i-a făcut pe mulţi oameni superstiţioşi să rămână pe gânduri.

În timpul procesiunii, patru bărbaţi ţineau colţurile steagului care acoperea sicriul Regelui, unul dintre ei fiind premierul Brătianu. În timp ce cortegiul se deplasa, o rafală puternică de vânt a smuls steagul, lăsându-l pe Brătianu cu o bucată ruptă în mână. Pentru mulţi oameni din acea vreme, acesta era un semn sigur că Primul Ministru avea să moară curând.

După moartea lui Ferdinand, Brătianu a întreprins cele mai energice măsuri pentru a împiedica o reîntoarcere a lui Carol. A fost înăsprită cenzura, a fost mărit numărul de agenţi de siguranţă care stăteau în preajma lui Carol. Brătianu declara: „Cât voi avea eu un cuvânt de spus în această ţară, Carol nu va trece hotarele”.  Iar într-un moment în care Regina îi cere permisiunea premierului de a vorbi cu fiul ei, acesta îi răspunde: „Dacă d-ta mă vei împovăra cu chestiunile d-tale familiale, eu voi proclama republica.”

Totul se va schimba pe 24 noiembrie 1927 când, la 24 de ore după ce Brătianu a contractat o puternică infecţie a gâtului, anunţată iniţial a fi amigdalită, marele stâlp al României Întregite şi mâna de fier pe care s-a bazat ţara, se stinge brusc de septicemie.

 Astfel, la o distanţă de doar 4 luni, primii doi oameni ai României se sting, lăsând în urmă un deficit serios de putere.

Întoarcerea

În ciuda durerii sincere pe care Carol a resimţit-o odată cu pierderea tatălui său, situaţia îi devenise brusc favorabilă, iar perspectiva întoarcerii era din ce in ce mai plauzibilă. Liberalii aveau să piardă alegerile, iar Regenţa va numi un guvern Naţional-Ţărănist în frunte cu Iuliu Maniu, care nu era printre adversarii lui Carol, ci un om echilibrat care privea noua situaţie cu realism. Nu îi mai rămânea lui Carol decât să înceapă să negocieze condiţiile în care ar putea să se întoarcă.

A căutat sprijin la forţele politice, găsindu-l în rândul marii părţi a clasei politice, în special în rândul Ţărăniştilor. Liberalii, în mod clar bulversaţi, vor rămâne hotărâţi împotriva întoarcerii lui Carol.

Fundalul economic instabil, lipsa implicării şi a autorităţii din partea membrilor regenţei în treburile statului au instalat la nivelul opiniei publice un sentiment de simpatie faţă de Prinţul aflat în surghiun. Tot mai mulţi, în special armata, neglijată în această perioadă, doreau reîntoarcerea lui Carol.

Totul avea să culmineze în 1930, la 6 iunie, când Carol va ateriza, după un plan bine stabilit, dar şi după o călătorie plină de peripeţii, la Băneasa. Era ora 22:10, începutul Restauraţiei.

Jurnalul.ro:

ULTIMELE CLIPE ALE ELENEI LUPESCU

A trăit ca femeia care l-a vrut şi l-a avut pe omul-rege. A murit ca femeie a lui. În ultimele clipe şi-a strigat mama de trei ori, în trei limbi străine, dar nu şi în română. Împotriva uzanţelor, a fost condusă pe ultimul drum îmbrăcată în rochie de culoarea cerului. Mărturii în exclusivitate despre ultimele clipe ale vieţii Elenei Lupescu, cea care i-a stat alături regelui Carol al II-lea, culese de la prietena în braţele căreia a murit Duduia şi de la alţi apropiaţi, din Estoril ­ tărâmul portughez unde cei doi şi-au trăit până la sfârşit povestea de dragoste.


Prima impresie, o dată ce ajungi în gara Cais Do Sodre, în partea sud-vestică a Lisabonei, este aceea că tot oraşul merge la plajă, la ocean. Din sfert în sfert de oră, doar 1,70 euro şi 40 de minute te despart de cele mai faimoase staţiuni estivale de pe coasta portugheză a Atlanticului. 

Curând, Lisabona rămâne în urmă, privindu-te din gară cu dorinţa revederii cât mai grabnice... Oceanul pe stânga, leandrii sălbatici pe dreapta şi amintirile rămase acasă te urmăresc tot drumul până în Estoril. Staţiune de lux devenită celebră prin prezenţa atâtor capete încoronate, dar şi a poveştilor de dragoste... Cea dintre regele României Carol al II lea şi Elena Lupescu rămâne cu siguranţă specială. Estoril - locul în care Carol al doilea îi spunea "Duduii" în fiecare dimineaţă că e picătura lui de rouă. Duduia... 

S-a născut în luna septembrie, sub semnul zodiacal al aprigei Fecioare, iar vremurile şoptesc şi acum pentru ea, la Estoril, "meu amor, meu amor, meu corpo em movimento minha voz à procura do seu próprio lamento...". Biografia i-a fost scrisă şi rescrisă în funcţie de capriciile istoriei. Chiar şi în privinţa numelui ei real au existat controverse: Elena Lupescu, fosta Tâmpeanu (prin căsătoria cu un ofiţer român), s-ar fi numit de fapt Magda Wolf sau Duta Grunberg. 

Mai numeroase i-au fost poreclele: "Înalta Doamnă", "Femeia nefasta", "Duduia", "Lupeasca"... Susţinea conversaţii de excepţie, era un ciudat amestec de femeie fatală, domnişoară şi curtezană, era încăpăţânată, dar bună la suflet, era elegantă, avea pielea albă şi părul roşcat (uneori blond...), o femeie prea modernă pentru timpul său. 

Cu acest coctail ucigător l-a cucerit pe Carol al II-lea, personaj carismatic, cu slăbiciuni, deşteptăciuni enciclopedice, eleganţe neînţelese şi nesătule erotisme. Zice-se că s-a cunoscut cu monarhul în ziua de 14 februarie (de Ziua Îndrăgostiţilor) 1925, la cinematograful Fundaţiei Culturale Regale, unde rula filmul "Nibelungii", prin intermediul lui Posmantir, un fotograf de albume deocheate. După căsătorie, la fiecare 14 februarie cei doi amorezi aveau să-şi serbeze ziua când s-au cunoscut. O legătură începută în anii '20, legalizată prin căsătorie în 1947, curmată de moartea lui Carol în 1953 şi apoi moartea ei în 1977. 


LA "REI CAROL"
Cu toate acestea, dacă cineva crede că localnicii devin o enciclopedie când aud de numele monarhului român se înşeală. Cu mare greutate am găsit pe cineva care ştia pe unde se află Vila"Marrysol" (de fapt, "Mar e Sol" - adică Mare şi Soare), cea în care cei doi amorezi regali s-au stabilit la un moment dat. Aici, prima surpriză. Pe zidul ce înconjoară clădirea căutată străluceşte în soare o plăcuţă din aramă unde scrie citeţ, cu litere de-o şchioapă, negru pe galben-roşcat: "Rei Carol". Aşa cum se numeşte acum nu neapărat vila cu încărcătură istorică, ci condominiul în toată regula, ce s-a ridicat în jurul ei. A doua surpriză o constituie aspectul exterior. 

Ne-am aşteptat la o clădire pe care trecerea vremii să-şi fi pus amprenta. Din contră, totul în jur e strălucitor, iarbă proaspăt tunsă, pereţii impecabili, iar pomul - de-o vârstă cu casa, (la umbra căruia Carol chiar îi spunea "Duduii" în fiecare dimineaţa că e picătura lui de rouă), mai falnic şi mai îngrijit decât oricând. A treia şi cea mai plăcută surpriză ne-a furnizat-o administratorul propietăţii - o doamnă cu aspect de fotomodel, dar care nu vorbea decât portugheza - şi  care, atunci când a înţeles că venim tocmai din România pentru casa aceasta, ne-a spus aproape silabisind, de-am înţeles în sfârşit din prima: "Aguardar aqui para Mikaela". 

Şi aşteptarea s-a dovedit a fi cu folos, fiindcă aşa am cunoscut-o pe singura româncă propietară a unui apartament în condominiul "Rei Carol", pe doamna Mihaela Georgescu - Delafras. A plecat din România pe când avea 21 de ani (în 1971) şi şi-a întemeiat o familie în străinătate. A fost pe rând profesoară de engleză în Suedia şi a predat literatură şi istoria în America, ţară unde a terminat un masterat la prestigioasa universitate Harvard. Cum a ajuns aici, la Estoril? Întâlnirea cu Portugalia a avut loc în urmă cu câţiva ani, Mihaela alegând să îşi continue pe pământ lusitan activitatea educaţională şi de cercetare a istoriei. "Se poate spune că această casă m-a ales pe mine şi nu invers. Am găsit, ca şi dumneavoastră, fosta reşedinţă a regelui Carol al II lea. Am văzut că sunt apartamente de vânzare, cei de aici m-au rugat să le vizitez şi m-am decis să cumpăr." 

Un apartament, dintre cele 22 existente acum în complexul imobiliar, se poate ridica în prezent la aproximativ 300.000 de euro, iar închirierea lui, în funcţie de dotări, la 1.000-2.000 de euro pe lună. În preţ intră toate facilităţile actuale: acces la piscina care a luat locul fostului teren de tenis, sistemul de pază, acces la veselă, tacâmuri, precum şi la spaţiile comune, unde se pot primi musafirii sau servi masa. Înainte de a fi cumpărată de Carol ­ şi se pare că a contat mult numele "Mar e Sol", adică tot ce voia să îi ofere iubitei sale - clădirea adăpostea un hotel mic, dar de lux. 

După moartea Elenei Lupescu, în 1977, casa a stat părăsită vreme de zece ani. Apoi a fost cumpărată de o celebră bancă şi modificată la forma actuală. Camerele vilei, biroul de lucru, sufrageria, salonul roşu toate au fost transformate spre a deveni spaţii comune, legate de noile apartamente şi folosite de locatarii condominium. De Carol nu mai aminteşte decât plăcuţa de la intrare, iar de perechea de îndrăgostiţi doar mobilele disparate, cumpărate pe bucăţi de actualii propietari.

Mihaela consideră că e destin faptul că se află aici. Cum tot destin poate fi şi întâlnirea noastră cu Marianne Muller. Prietena în braţele căreia a murit Elena Lupescu.

 
PRIETENA PRINŢESEI ELENA
Pe Marianne Muller nu ţi-o poţi închipui altfel decât făcând bine celor din jur, întruchiparea bunului samaritean. Pare vecinul ideal, gata să ajute în orice moment fără a da senzaţia că o face ostentativ şi fără a încălca intimitatea cuiva. A venit în Portugalia din America în 1963, însoţindu-şi soţul, constructor de poduri, şi poate spune că în minunăţia care uneşte malurile Râului Teju, după exemplul celebrului pod din San Francisco, este mai mult decât o fărâmă din viaţa ei.  

Este pentru prima dată când vorbeşte presei despre clipele morţii Elenei Lupescu, dar o face clar şi fără emoţie, trădându-şi prin rigurozitate descedenţa germană. "Întâlnirea mea cu Prinţesa Elena, noi aşa îi spuneam aici, a avut loc în '73", spune Marianne, care nu îşi divulgă vârsta pentru că, nu-i aşa, e o doamnă. Şi încă una din alte vremuri. Primul lucru care a impresionat-o la vecina ei a fost părul, de un blond cu totul aparte, parcă ar fi fost pictat, şi care a devenit mai frumos o dată cu trecerea anilor. Marianne a fost prezentată familiei regale de către Prinţesa Kira de Hohenzollern, după toate regulile ceremoniilor oficiale, devenind, după moartea lui Carol al II-lea "nu numai cea mai bună prietenă a Elenei, dar şi ultima şi totodată singura familie a Prinţesei", adaugă riguroasa doamnă. Dacă era o femeie frumoasă? "Cu siguranţă se poate spune că era deosebită şi că avea darul de a aduce energie pozitivă celor din jur", suibliniază Marianne.

În scurt timp au devenit aproape nedespărţite, nelăsând să treacă o zi fără să bea ceaiul împreună, să meargă la spectacole sau la cumpărături în Lisabona. "A fost Elena Lupescu fericită aici?" "Se poate spune că da. În orice caz, mult mai fericită decât în America de Sud, unde nu s-a acomodat niciodată şi unde credea că o să moară. Aici, în Portugalia, s-a întâmplat să fie acceptată şi de familiile regale ale Europei, ceea ce în alte părţi nu s-a întâmplat. În orice caz, după moartea soţului ei a fost o femeie singură, dar nu singuratică, împărţind energia de care aminteam celor din jur."

Cea mai puternică amintire legată de Prinţesa Elena este aceea legată de ultimele ei clipe. Se poate spune că a murit în braţele Mariannei, aceasta fiindu-i la căpătâi, aşa cum i-a fost alături în fiecare zi de când s-au cunoscut. "Şi acum mă cutremură amintirea aceasta", spune doamna Muller. "În acele secunde, de dinainte, şi-a strigat mama, vorbind în germană, portugheză şi franceză." "Când i-a murit câinele preferat (Prinţesa Elena iubea foarte mult animalele), nu numai că a fost foarte afectată, dar a dat de înţeles că ştie că va muri şi ea curând, lucru care s-a şi întâmplat după câteva zile. Ţin minte că Amalia, bucătăreasa prinţesei, a insistat să o îmbrăcăm în negru, conform uzanţelor. Eu am spus nu, şi am ales una dintre rochiile ei preferate, de culoare albastru deschis, precum cerul. Mă tot gândesc că poate am făcut o greşeală atunci, dar aşa am simţit. A plecat pe ultimul drum nu numai frumoasă, dar şi senină, aşa cum şi-a dorit", oftează imperceptibil  Marianne. 

Despre relaţia cu Regele Carol, ştie doar din ceea ce i-a povestit Elena. "Mi-a spus că o înconjura cu dragoste şi că nu putea sta despărţit de ea", iar faptul că, printre atâtea informaţii exacte, nu poate afirma cu certitudine dacă Prinţesa spunea că a fost "multă" sau "prea multă dragoste" între ei sintetizează cel mai bine, în doar câteva cuvinte, sentimentele ce au unit unul dintre cele mai controversate, dar şi invidiate cupluri din istoria României. Până ce cu adevărat doar moartea i-a despărţit...  

DOREA SĂ CUNOASCĂ... UNIVERSUL! 
În 1940, Carol al II-lea este forţat să abdice şi ia calea exilului. Elena Lupescu îl însoţeşte. După fuga din ţară, Carol şi Elena Lupescu au călătorit prin America Latină, stabilindu-se în final la Estoril, Portugalia. S-au căsătorit în 1947 la Rio de Janeiro, însă după numai 6 ani regele moare de cancer, fiind înmormântat în capela regilor din Estoril. Elena Lupescu a trăit în Portugalia până la 30 iunie 1977. După septembrie 1940, Carol şi Duduia, aşa cum o alinta, au colindat Europa, Cuba, Mexicul şi Brazilia, traseu impus de Elena,  care dorea să cunoască... Universul! La 3 iulie 1947 i s-a îndeplinit şi ultimul capriciu: s-au cununat la Rio de Janeiro, eveniment după care a obţinut mult visatul rang de Alteţa Sa Regală, Prinţesa Elena de România. S-au stabilit apoi în Portugalia, la Estoril. 


IL CAPO DI TUTTI CAPI
Istoricii consemnează că cei mai înrăiţi după bani au fost Carol al II-lea, purtător al coroanei regale între anii 1930-1940, şi cea de-a treia consoartă a sa, Elena Lupescu. Din banii statului s-au plătit divorţul lui Carol de principesa Elena a Greciei şi cheltuielile refugiului în străinătate al cuplului Carol-Elena Lupescu. 

Duduia a jucat un rol important pe scena politică românească. Ea îl controla pe rege şi camarila formată în jurul acestuia. Elena îşi finanţa viaţa luxoasă cu banii primiţi de la diverşi oameni de afaceri, cărora le înlesnea favorul şi protecţia regelui. Revista Time relata în 1937: "În România, a cărei familie regală n-a fost niciodată considerată bogată ca să ţină un iaht de 1.350.000 dolari, cu atât mai mult să cumpere unul, cumpărarea acestuia (n.r ­ a iahtului lui Eduard al VIII-lea) a dus la concluzia zdrobitoare că Elena Lupescu este cea mai şireată făcătoare de bani din România. Se spune că ea şi-a format capitalul de la oamenii care voiau să obţină ceva de la Carol al II-lea, că a început să-şi depună la băncile din Bucureşti averea mobilă şi, în sfârşit, să aibă participare la industria-cheie a României, în special cea controlată de Guvern. Săptămâna trecută, abila fiică a negustorului de vechituri părea să-şi realizeze o ambiţie măreaţă: o a doua croazieră cu iahtul «Nahlin», care s-o facă cunoscută în întreaga lume". 

Era o femeie abilă, care ştia perfect să-şi joace cartea şi să-şi controleze prietenii şi duşmanii. Se pare că şi-ar fi înfiinţat propriul serviciu secret, care îl spiona chiar şi pe... Carol al II-lea. Elena Lupescu dispunea de un grup de consultanţi ­ oameni calificaţi în lovituri financiare. Schema era: Carol ­ influenţa, Lupeasca - creierul, Gabriel Marinescu (prefectul Bucureştiului) - executantul. Marinescu, în asociaţie cu tatăl Elenei Lupescu, patrona tripouri din Capitală şi de pe Litoral. Nicolae Malaxa (magnatul industriei românesti între cele două războaie mondiale) a reuşit să construiască fabrici şi uzine, în condiţii financiare ilegale. Secretul? Daruri în acţiuni şi proprietăţi către Carol al II-lea şi Elena Lupescu. "Trebuia un cunoscător (...) ca să fi putut verifica aceste operaţii, toate aranjate în Aleea Vulpache, în casa Elenei Lupescu", scria jurnalistul Pamfil Şeicaru (1894-1980). 

Sfera firmelor la care Carol era acţionar cuprindea: Fabrica de celuloză Piatra-Neamţ, Uzinele Reşiţa, Exploatarea auriferă "Mica", Banca de Credit Român, Fabrica de postav Azuga, Royal Dutch-Shell, Deutsche-Bank ş.a. Bilanţul bănesc al anilor de domnie ai lui Carol: de la o avere de 196 milioane de dolari în 1927 (la moartea lui Ferdinand), până la un miliard. Cuplul Carol-Elena Lupescu a plecat din ţară în 1940, pe fugă, împachetând toate lucrurile de valoare pe care au putut pune mâna şi încărcându-le într-un tren special, cu 12 vagoane (mareşalul Antonescu i-a propus comandantului legionarilor, Horia Sima, să organizeze un "comando" pentru a opri trenul la Timişoara şi a recupera obiectele proprietate a statului; legionarii au aşteptat sosirea trenului în Timişoara, dar Carol a aflat şi a ordonat ca trenul să nu oprească; ciuruit de gloanţele legionarilor şi urmărit de un camion, trenul a traversat în goană graniţa cu Iugoslavia).    

Peste timp, nimeni nu a putut evalua, nici măcar aproximativ, valoarea aurului, bijuteriilor, hârtiilor de valoare şi a tablourilor scoase din ţară de Carol. Se spune că a luat cu el 42 de tablouri (adevărate comori, ca picturile lui Rembrandt şi El Greco), colecţia lui Carol I, lăsată prin testament Coroanei Regale a Romaniei. Carol al II-lea şi-a lăsat toate lucrurile moştenire ultimei sale soţii - Elena Lupescu. 


COARNE RECIPROCE
Reuşita afacerilor lui Nicolae Malaxa ­ magnatul industriei românesti între cele douã rãzboaie mondiale, se baza şi pe strânsa prietenie "de afaceri" cu cuplul Carol-Elena Lupescu. De fapt, personajele centrale ale epocii 1930-1940 erau Elena Lupescu şi Malaxa (soţia sa era încuscrită cu nepotul Elenei Lupescu). Lupeasca era prietena cea mai bună a soţiei lui Malaxa şi o musafiră de preţ a familiei. Industriaşul îşi detesta soţia, considerând-o frivolă, dar aceasta nu l-a împiedicat să-şi trimită fiica, de 17 ani, într-o croazieră de la Constanţa la Istanbul, pe iahtul regal "Luceafărul", într-o companie "selectă": Carol al II-lea, Elena Lupescu, Livia Auschnit ­ soţia unui alt magnat al timpurilor, Max Auschnit. Elegantul iaht avea să fie scena unor pasiuni amoroase demne de filmele prezentului, conform însemnărilor scriitorului Petre Pandrea.

Se pare că Elena Lupescu şi Carol îşi puneau coarne reciproc, dar îi uneau prea multe pentru a se despărţi. Se păstrau aparenţele foarte bine: Carol ieşea la "vânătoare de femei", iar Elena trecea din dormitorul lui în cel al... nu mai contează al cui! El era fericit că îşi poate continua aventurile amoroase nestingherit, ea satisfăcută. Unul din elementele ce îi unea era şi priapismul lui Carol al II-lea (priapismul nu este o afecţiune sexuală, ci o boală a sângelui, care dă manifestări legate de organul sexual al bărbatului; boala are trei faze, ultima, faza cronică, conducând la impotenţă). Conform mărturiilor lui Constantin Argetoianu (om politic şi prim-ministru al României în 1939), care era şi medic, în perioada '33-'34, Carol al II-lea a ajuns, în cele din urmă, la impotenţă. Istoricii consemnează că Elena Lupescu îi înţelegea perfect boala şi îl stăpânea perfect pe Carol, din punct de vedere psihologic.