MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 14 AUGUST 2019

Bună dimineața, prieteni!
Vă invit să consultați aceste materiale selecționate de mine.
Mulțumesc!

ISTORIE PE ZILE 14 August

Evenimente

·         410: Alaric, rege vizigot, a ocupat Roma care va fi jefuită timp de trei zile. Jefuirea Romei a avut loc pe 24 august 410, în timpul domniei împăratului roman occidental, Flavius Honorius. Roma a fost jefuită de trupele vizigote ale lui Alaric I, însă aceasta nu mai era de mult capitala Imperiului Roman de Apus fiind mutată la Milano și mai apoi la Ravenna. După acest eveniment, Roma nu își va mai recupera vreo dată statutul de centru spiritual al Imperiului Roman. Prima dată după 800 de ani, Roma a căzut în mâinile unei armate străine. Ultima dată Roma a fost ocupată și jefuită de către galii lui Brennus în 387 î.Hr.

·         1040: Macbeth îl ucide pe regele Scoției Duncan I în Bătălia de la Elgin și se încoronează el însuși rege. Este cunoscut ca subiect al tragediei lui William Shakespeare “Macbeth”   și din multele opere care s-au inspirat din ea.

·         1089: Imparatul Sfantului Imperiu Romano-German Henric al IV-lea (11 noiembrie 1050 – d. 7 august 1106) se casatoreste cu Adelaida de Kiev, fiica marelui voievod Vsevolod I al Kievului. Henric al IV-lea (n. 11 noiembrie 1050 – d. 7 august 1106) este cel de al treilea membru al dinastiei de Sfinți Împărați Romani Salici. A fost Rege al Germaniei din 1054, Rege de Burgundia din 1056, rege de Italia din 1080 și Împărat al Sfântului Imperiu Roman din 1084 până la abdicarea sa forțată din 1105.

·         1433: Eduard devine rege al Portugaliei după moartea tatălui său, regele Ioan I. Eduard (portugheză Duarte; 31 octombrie 1391 – 9 septembrie 1438) numit Filosoful sau Elocventul, a fost al 11-lea rege al Portugaliei și al doilea Lord de Ceuta din 1433 până la moartea sa. A fost fiu al regelui Ioan I al Portugaliei și a soției acestuia, Filipa de Lancaster, care era fiica lui Ioan de Gaunt. A fost numit după străbunicul său, regele Eduard al III-lea al Angliei.

·         1457: Este tiparita  de catre  Johann Fust şi Peter Scheffer, Psaltirea din Mainz.

·         1816:  Marea Britanie a  anexat în mod oficial  arhipelagul Tristan da Cunha din Oceanul Atlantic.

·         1826:  O comisie a Academiei verifică metoda descrisă de Jerome Balard pentru obținerea unui nou element: bromul. Rezultatele se confirmă.

·         1871: Sarbatorirea a 400 de ani de la tarnosirea manastirii Putna (amanata din 1869).  Organizarea a fost facuta de catre un comitet din care faceau parte M. Eminescu, A. D. Xenopol, I. Slavici. Au participat peste 3000 de persoane venite din toate provinciile romanesti; (14/26-15/27). Mănăstirea Putna este un lăcaș monahal ortodox, unul din cele mai importante centre culturale, religioase și artistice românești. A fost supranumită „Ierusalimul Neamului Românesc” (Mihai Eminescu). Mănăstirea se află la 33 km nord-vest de orașul Rădăuți, în județul Suceava, în nordul Moldovei. Mănăstirea a fost un important centru cultural; aici s-au copiat manuscrise și au fost realizate miniaturi prețioase. Lăcașul deține un bogat muzeu mănăstiresc, cu broderii, manuscrise, obiecte de cult, icoane etc.

·         1893: Este eliberat primul permis de conducere din lume. Seful politiei din Paris a prezentat „o referinta prin care se certifica abilitatea de a opera un vehicul de transport cu un motor mecanic” unui sofer francez al carui nume nu se mai cunoaste.

·         1893 - În capitala Franţei, Paris, se emit primele plăcuţe de înmatriculare pentru automobile. Înmatricularea maşinilor a venit foarte firesc în Paris pentru că şi căruţele aveau astfel de elemente de identificare în Franţa încă din 1800. După capitala franceză, în Germania au fost introduse plăcuţele de înmatriculare în 1896, iar Olanda a fost prima ţară care să introducă un sistem naţional de înmatriculare în 1898, care avea pur şi simplu un număr. În Statele Unite primele plăcuţe au fost introduce în New York în 1901. La acea vreme plăcuţele nu erau emise de vreo autoritate, ci fiecare motorist trebuia să şi le confecţioneze, cu condiţia să nu se suprapună cu cele existente. Ulterior în statele Virginia şi Massachusetts autorităţile locale au început să emită plăcuţele de înmatriculare unice. Până în 1957 plăcuţele de înmatriculare nu aveau dimensiuni similare, începând cu acel an producătorii şi autorităţile hotărând să facă un format comun, Europa, America şi Australia având fiecare dimensiunile sale acceptate la nivel continental.

·         1895: Este inaugurat podul peste Dunare de la Cernovoda, constructia caruia a demarat la 13 septembrie 1890; cel mai lung pod din Europa la acea vreme.

·         1900: Se incheie dupa 56 de zile, asediul fortelor occidentale impotriva Pekinului, pentru inabusirea  “Rascoalei Boxerilor”. Răscoala boxerilor  sau Revolta boxerilor ori Rebeliunea boxerilor a fost o mișcare xenofobă și anticreștină violentă, petrecută în China la sfârșitul dinastiei Qing, între anii 1898 și 1900. A fost inițiată de Miliția Yìhétuán (Miliția Unită pentru Dreptate), cunoscută în occident sub denumirea de „Boxerii„, și motivată de sentimente proto-naționaliste și de rezistența palpabilă împotriva imperialismului vestic și japonez și a creștinismului. Termenul de „boxer” se datorează faptului că membrii Miliției Yìhétuánpracticau boxul și exercițiile calistenice, crezând că aceste practici îi vor face impenetrabili în fața gloanțelor. Marile puteri au intervenit și au înfrânt forțele chineze. Ostilitățile s-au încheiat cu un protocol semnat în 1901 prin care Chinei i se cerea să plătească daune unui număr de 11 state. Ulterior, Marea Britanie și SUA au returnat o mare parte din reparațiile pe care le primiseră.

·         1914:  Mina de diamante The Big Hole de la Kimberley, Africa de Sud se închide. Din 1871, aici s-au excavat 22,5 milioane de tone de pământ și s-au obținut 2722 kg de diamante.

1914: The Big Hole diamond mine in Kimberley, South Africacloses. Since 1871, 22.5 million tons of earth have been excavated here and 2722 kg of diamonds have been obtained.

·         1916:  (14/27 august) România a declarat război Austro-Ungariei, intrând în Primul Război Mondial, de partea Antantei. Ambasadorul Edgar Mavrocordat depune la ora 21 la secretariatul Ministerului Austro-Ungar de Externe declarația de război din partea Regatului Român. Armata română înaintează pe trei direcții în Transilvania. La rândul lor Germania și Turcia declară război României la 28 respectiv 30 august. Pe 31 august Bulgaria atacă România fără declarație de război, care va fi făcută abia pe 1 septembrie 1916. Din punct de vedere militar, Campania anului 1916 a cuprins patru operații militare de nivel strategic, fiecare dintre acestea incluzând un număr de mari bătălii:
- Operația ofensivă în Transilvania;
- Operația de apărare pe frontul de sud (incluzând operația de nivel operativ-strategic de la Flămânda);
- Operația de apărare a trecătorilor din Munții Carpați;
- Operația de apărare a teritoriului Munteniei (incluzând operația de nivel operativ-strategic de apărare a Bucureștiului).

·         1917: China declară război Germaniei.

·         1920: Cehoslovacia si Iugoslavia creeaza Antanta Mica (in curand acestora li se alatura si Romania).

·         1938: Printr-un decret-lege Romania a fost reorganizata  administrativ-teritorial  infiintandu-se tinuturile conduse de un rezident regal.

·         1941: Presedintele SUA, F.D. Roosevelt, si primul ministru al Marii Britanii, W. Churchill, au semnat “Carta Atlanticului”, document considerat ca fiind punctul de plecare in crearea Natiunilor Unite. URSS adera la acest tratat la 24.09.1941.

·         1945: Imparatul Japoniei Hirohito a emis decretul pentru capitularea neconditionata a tarii sale.

·         1945: Philippe Pétain, șeful regimului de la Vichy, este condamnat de un tribunal francez la moarte prin împușcare.Charles de Gaulle îi va comuta sentința la închisoare pe viață, datorită vârstei înaintate și a meritelor din timpul Primului Război Mondial.

·         1946: In cadrul Conferintei de la Paris, reprezentantul Ungariei a cerut cedarea catre Ungaria a unui teritoriu din Transilvania, de cca 22.000 km2. Cererea a fost respinsa ca fiind nefondata.

·         1947: S-a realizat împărțirea Indiei, prin constituirea Pakistanului independent, stat cu majoritate musulmană.

·         1974:  Incepe a  doua invazie turcă a Ciprului.  Intre 140.000 si  200.000 de ciprioţii greci se refugiaza din calea armatei turce. Sunt masacrati 6.000  de ciprioti greci, 126 turci si sunt raportate 1.619 persoane dispărute.

·         1974: Grecia se retrage din organismele militare ale NATO,  rămânand  membră a  structurilor politice  ale acestei Alianţe.

·         1980: Conduși de Lech Wałęsa, muncitorii de la Șantierele Navale din Gdańsk au declanșat grevele împotriva guvernului comunist, înființând sindicatul liber Solidaritatea.

·         1994: Teroristul internațional Ilich Ramírez Sánchez, cunoscut sub numele de Carlos Şacalul, este arestat în Sudan și extrădat în Franța, după ce a fost trădat de gărzile sale de corp.

·         2003: O pană de curent paralizează nord-estul Statelor Unite și părți ale Canadei. Aproximativ 50 de milioane de oameni nu au electricitate. Caderi  masive curent au provocat haos în estul Statelor Unite şi Canada, lovind oraşe mari, cum ar fi New York şi Ottawa. Aceasta este considerata  a fi  fi fost cea mai mare pana de curent din istoria Statelor Unite,ea  afectand  mai mult de 50 de milioane de oameni. Semafoarele s-au blocat, căile  ferate subterane au fost evacuate şi sute de mii de oameni au fost blocaţi în lifturi, în birouri şi apartamente. Zborurile avioanelor  în şase aeroporturi din zonele afectate au fost oprite pentru mai multe ore. Mii de navetişti nu au putut să ajung acasă şi au petrecut noaptea dormind pe străzi.

·         2013: In Egipt a fost declarata starea de urgență, iar forțele de securitate ucid sute de demonstranți  sprijinitori ai fostului președintele Mohamed Morsi. Dispersarea sangeroasa de catre armata si politie a manifestantilor pro-Morsi la Cairo si violentele care s-au propagat in toata tara au provocat  moartea a 525 de persoane, dintre care 482 de civili. Morsi fusese răsturnat de la putere la 3 iulie 2013, de un consiliu format din ministrul apărării, Abdul Fatah al-Sisi, Mohamed El Baradei, Marele Imam din Al Azhar Ahmed El-Tayeb, și Papa copt Tawadros al II-lea.

·         2015:  Ambasada SUA din Havana, Cuba  se  redeschide după 54 ani de rupere arelațiilor dintre  Cuba si Statele Unite.

Nașteri

·         1530: Giovanni Battista Benedetti (sau Giambattista Benedetti, n. 14 august 1530 - d. 20 ianuarie 1590) a fost un matematician, inginer și filozof italian, care a avut preocupări în domenii diverse ca: fizică, mecanică, muzică.

Încă din tinerețe și-a manifestat talentul deosebit. A trăit în Veneția și a fost în serviciul ducelui de Savoia.

A studiat rezolvarea ecuațiilor de gradul al II-lea în spiritul geometriei antice. A studiat construcția unui patrulater când sunt date cele patru laturi.

A creat multe demonstrații dinamice în matematică, iar ca fizician a jucat un important rol istoric. Criticând dinamica lui Aristotel și examinând critic ideile școlii de statică a lui Jordanus Nemorarius, a manifestat o clară gândire independentă, originală în domeniul științelor exacte.

Astfel, în domeniul fizicii, a descoperit principiul echilibrului hidrostatic, a generalizat noțiunea de moment al forței și a elaborat criteriul stabilității pârghiei. A studiat teoria compunerii forțelor, mișcarea proiectilelor, căderea unui corp greu, principiul de echilibru al vaselor comunicante, devenine astfel precursorul lui Blaise Pascal și al lui Galileo Galilei.

Scrieri:

• De resolutione omnium Euclidis problematum aliorumque una tantumodo circuli data apertura (Veneția, 1553)
• Diversarum speculationum mathematicarum et physicarum liber (Torino, 1585).

·         1642: Cosimo al III-lea de' Medici, Mare Duce de Toscana (d. 1723)

·         1687: Johan Willem Friso, Prinț de Orania (d. 1711)

·         1688: S-a născut Frederick-Wilhelm I, rege al Prusiei (1713-1740); provine din dinastia Hohenzollern, cunoscut în istorie ca “regele soldat”; (d. 31 mai 1740). Friedrich Wilhelm I rege al Prusiei și „Friedrich Wilhelm II prinț de Brandenburg” (n. 14 august 1688 în Berlin – d. 31 mai 1740 în Potsdam) provine din dinastia Hohenzollern, cunoscut în istorie ca „regele soldat”. Friedrich Wilhelm este fiul lui Frederic I rege al Prusiei și al soției sale Sophie Charlotte de Hanovra, care până la moartea soțului ei (Friedrich I) a preluat conducerea statului prusac între anii 1700-1740. Noul rege Friedrich Wilhelm s-a concentrat mai mult pe consolidarea militară și financiară a Prusiei. Astfel în timpul domniei sale Prusia devine o putere militară, fiind cunoscut că în garda regimentului său au fost acceptați soldați numai de la o anumită înălțime (1,88 m), în acest scop pentru corpul de grenadieri recrutează soldați din toată Europa. Incă și azi poartă juriștii din Prusia robele introduse de Friedrich Wilhelm.
A dus o politică economică cumpătată, neirosind banii pe un lux extravagant la curtea regală prusacă, obligând pe cei bogați să clădească case în Berlin. In timpul lui va funcționa Tabakskollegium (colegiu militar), fiind condus de Prințul Leopold de Anhalt-Dessau care se va ocupa și de educația militară a fiului regelui. La moartea lui, urmașul său, Frederic cel Mare, preia tronul, când Prusia avea o situație financiară stabilă și o armată bine organizată.

·         1692: Frederic Anton de Schwarzburg-Rudolstadt (14 august 1692 – 1 septembrie 1744) a fost Prinț suveran de Schwarzburg-Rudolstadt din 1718 până la moartea sa.

A fost fiul cel mare al Prințului Ludwig Friedrich I de Schwarzburg-Rudolstadt și a soției acestuia, Anna Sophie de Saxa-Gotha-Altenburg. Frederic Anton a avut trei frați și nouă surori; în 17114, în principatul Schwarzburg s-a introdus dreptul de primogenitură iar el a devenit singurul Prinț de Rudolstadt în 1718.

Educația sa a fost organizată în principal de bunici. Frederic Anton a fost încurajat să studieze religie și diferite științe. A fost interesat în special de poezie și a scris el însuși câteva poeme.

Frederic Anton a trebuit să facă față la o serie de eșecuri financiare, cărora le-a făcut față cu greu. Fratele lui, Wilhelm Ludwig, era înglodat în datorii, iar Frederic Anton a trebuit să-l salveze de mai multe ori. În 1726, un foc a izbucnit la Castelul Schwarzburg. În 1735, Castelul Heidecksburg a ars până la ruină. În 1737, Frederick Anton a început construcția unui nou castel pe locul Castelului Heidecksburg. În 1741, un bust al prințului a fost instalat la poarta principală a curții. Constructia a fost finalizată în noiembrie 1744.^[1]

Frederic Anton a murit la 1 septembrie 1744, cu două luni înainte ca întreaga construcție să fie finalizată.

La 8 februarie 1720 la Saalfeld, Frederic Anton s-a căsătorit cu Prințesa Sophia Wilhelmina de Saxa-Coburg-Saalfeld (1690-1727). Ei au avut trei copii:

• Johann Frederic, Prinț de Schwarzburg-Rudolstadt (1721-1767); succesorul său; s-a căsători în 1744 cu Prințesa Bernardina Christina Sophia de Saxa-Weimar-Eisenach (1724-1757)
• Prințesa Sophia Wilhelmina de Schwarzburg-Rudolstadt (1723-1723)
• Prințesa Sophia Albertina de Schwarzburg-Rudolstadt (1724-1799)

La 6 ianuarie 1729, Frederic Anton s-a recăsătorit cu Prințesa Sophia Christina (1688-1750), o fiică a Prințului Christian Eberhard de East Frisia. Din căsătorie nu au rezultat copii.

Frederic Anton

Prinț de Schwarzburg-Rudolstadt

·         1714: S-a născut Claude Joseph Vernet, pictor francez (d. 1789). Claude-Joseph Vernet (n. 14 august 1714, Avignon, Franța – d. 3 decembrie 1789, Paris, Franța) a fost un pictor francez. Fiul său, Antoine Charles Horace Vernet, a fost de asemenea pictor. Născut în Avignon, a studiat în Italia, la Bernardino Fergionni și a devenit unul dintre cei mai de seamă pictori peisagiști ai timpului său. A devenit faimos prin reprezentările artistice ale furtunilor pe mare, care i-au plăcut în special împăratului rus Pavel I. În perioada 1754-1762, prin ordin al regelui Ludovic al XV-lea, a creat o serie de picturi „Porturi Franceze” (Paris, Luvru) care a precedat crearea unui număr de schițe de viață. Pînzele sale mari erau achiziționate pentru a decora palatele din întreaga Europă, fiind prezente acum în cele mai importante muzee europene. Una dintre cele mai mari colecții este păstrată în Muzeul Ermitaj din Sankt Petersburg. Urmașii lui Claude Joseph Vernet au fost de asemenea pictori. În această privință sunt de menționat unul din fii săi, Carle Vernet, precum și nepotul său, Horace Vernet.

Claude Joseph Vernet

Joseph Vernet, de Élisabeth Vigée-Lebrun

• 

  Portul La Rochelle în 1762, Musée de la Marine.
 
• 

  Sebastião José de Carvalho e Melo, Marchizul de Pombal, "Expulzarea iezuiţilor" de Louis-Michel van Loo și Claude-Joseph Vernet, 1767.
• 

  Naufragiul, 1772, Ulei pe pânză, National Gallery of Art, Washington D.C
 
• 

  Peisaj de munte cu furtună care se apropie, 1775, Dallas Museum of Art
• 

  J. Vernet (gravată de P. Ozann). Pescar prins de vânt. 1770-80s. Colecție privată, Rusia

·         1727: Henriette a Franței^[1] (Henriette Anne; 14 august 1727 - 10 februarie1752), a fost sora geamănă a Louisei Élisabeth a Franței, copilul cel mare al regelui Ludovic al XV-lea al Franței și a reginei Maria Leszczyńska.

Madame Henriette

Prințesă a Franței

Henriette de Jean-Marc Nattier

* 1727: Marie Louise Élisabeth a Franței, Ducesă de Parma, Piacenza și Guastalla (14 august 1727 – 6 decembrie 1759) a fost cel mai mare copil al regelui Ludovic al XV-lea al Franței și a soției lui, Maria Leszczyńska, și sora geamănă cea mare a Henriette-Anne. Ca fiică a regelui, ea era Fiică a Franței. S-a căsătorit cu Filip, Duce de Parma, al patrulea fiu al regelui Filip al V-lea al Spaniei devenind Ducesă de Parma.

Marie Louise Élisabeth a Franței și sora sa geamănă Prințesa Henriette Anne s-au născut la Palatul Versailles la 14 august 1727. A fost botezată la Versailles la 27 aprilie 1737. La curte era cunoscută drept Madame Royale, Madame Première, Madame Élisabeth iar în familie Babette.

Élisabeth a crescut la Versailles alături de sora sa geamănă Henriette și de surorile lor mai mici Marie-Louise, Marie Adélaïde și de fratele lor, Delfinul. Élisabeth era inteligentă și învăța repede. Dintre toți frații doar ea și fratele ei s-au căsătorit și numai Adélaïde și Victoire au trăit să vadă căderea vechiului regim sub domnia nepotului lor, Ludovic al XVI-lea al Franței.

Logodna dintre ea și Infantele Filip al Spaniei a fost anunțată la curte în februarie 1739, când Élisabeth avea 12 ani. Filip era al treilea fiu al unchiului lui Ludovic al XV-lea, regele Filip al V-lea al Spaniei și deci era în linia de succesiune la tronul Spaniei. Anunțul viitoarei căsătorii n-a fost bine primit la curtea Franței deoarce erau șanse mici ca Filip să devină rege al Spaniei.

Căsătoria a avut loc la 25 octombrie 1739 la 30 km nord-est de Madrid, la Alcalá de Henares. În momentul în care Élisabeth a ajuns în Spania, eticheta de la curtea spaniolă era mult mai strictă decât la Versailles și, pentru a face lucrurile și mai rele, Elisabeth a descoperit că soacra sa, Elisabeta de Parma, era foarte dominantă. Ca rezultat, ea a petrecut cea mai mare parte a timpului departe de regină, jucându-se cu păpuși. Élisabeth i-a scris tatălui ei că este nefericită. La 31 decembrie 1741, la vârsta de paisprezece ani, ea a dat naștere primului ei copil, Isabella, care a fost numită după regină.

În 1745, sora mai mică a lui Filip, Infanta Maria Teresa Rafaela a Spaniei, s-a căsătorit cu fratele mai mic al Elisabetei, Delfinul Ludovic.

Elisabeta

Élisabeth a putut să părăsească Spania în 1748. În urma Tratatului de la Aix-la-Chapelle din 1748, care a pus capăt Războiul austriac de succesiune, împărăteasa Maria Tereza a Sfântului Imperiu Roman a trebuit să cedeze ducatele de Parma, Piacenza și Guastalla inamicul său, Filip al V al Spaniei. La îndemnul lui Ludovic al XV-lea, Filip și Elisabeta au devenit Duce și Ducesă de Parma.

În drum spre Parma, Élisabeth a vizitat Versailles, unde a ajuns la 11 decembrie 1748. I-a mulțumit tatălui ei pentru noul Ducat al soțului ei. În timpul celor câteva luni cât a stat la Versailles, ea a făcut cunoștință cu Madame de Pompadour, metresa tatălui ei, pe care a plăcut-o, fapt ce nu a fost apreciat de frații ei. În iulie 1726, cumnata sa, Infanta Maria Teresa Rafaela a Spaniei, soția Delfinului, a murit la naștere. În ianuarie 1747, Delfinul s-a căsătorit cu prințesa Maria Josepha de Saxonia care a devenit foarte aproapiată de Elisabeth.

Élisabeth a ajuns la Parma în octombrie 1749 aducând manierele franțuzești și bucătăria franceză. Cât a stat la Parma, ea și soțul ei au locuit la Palatul Colorno redecoract în stil francez. În 1751 s-au născut copiii ei Ferdinand și Maria Luisa, care a devenit copilul favorit.

Sora geamănă a Elisabetei a murit în 1752 iar Elisabeth s-a întors în Franța în septembrie, la mormântul surorii sale de la Saint-Denis. Se aștepta să rămână numai câteva săptămâni însă a rămas aproape un an. Élisabeth s-a întors în Franța din nou în septembrie 1757, pentru a aranja căsătoria fiicei ei Isabella cu arhiducele Joseph de Austria, viitorul împărat Joseph II. Căsătoria a avut loc în 1760.

Regele Ferdinand al VI-lea al Spaniei a murit fără să lase moștenitor în august 1759 și a fost succedat de fratele lui mai mic, Carol, care a devenit Carol al III-lea al Spaniei. Cât a stat la Versailles, Élisabeth s-a îmbolnăvit și a murit de variolă la 6 decembrie 1759. A fost înmormântată la 27 martie 1760 la biserica Saint-Denis lângă sora sa geamănă, Henriette. Mormântul lor a fost profanat în 1793 în timpul Revoluției franceze.

Prințesa Louise-Élisabeth

Ducesă de Parma, Piacenza și Guastalla

Louise Élisabeth și fiica ei, Isabella Maria

·         1742: S-a născut Papa Pius al VII-lea (d. 1823). Pius al VII-lea , cu numele la naștere Barnaba Niccolò Maria Luigi Chiaramonti (* 14 august 1742 în Cesena, Italia; † 20 august 1823 în Roma) a fost un episcop al Romei și papă al Bisericii Universale, de la 14 martie 1800, până la moartea sa în 1823. Familia sa era nobilă, însă destul de săracă. Ca și frații săi, a frecventat mai întâi Colegio dei Nobili din Ravenna, dar, la cererea sa, a intrat, la vârsta de 14 ani, la 2 octombrie 1756, în Abația benedictină Santa Maria del Monte de la Cesena, unde a fost admis novice, sub conducerea lui dom Gregorio Caldarera. Papa Pius al VII-lea s-a refugiat cu succes în anul 1808 prin coridorul secret al „Pasajului Borgo” dintre Vatican și fortificația învecinată Castelul Sant’Angelo, pentru a scăpa cu viață la asediul Vaticanului de către trupele lui Napoleon Bonaparte.

·         1756: S-a născut Olof Åhlström, compozitor suedez (d. 1835). Olof Åhlström (n. 14 august 1756, Vårdinge, d. 11 august 1835, Stockholm) a fost un compozitor suedez

·         1758: S-a nascut pictorul francez Antoine Charles Horace Vernet, cunoscut sub numele de Carle Vernet; (d. 17 noiembrie 1835). Antoine Charles Horace Vernet alias Carle Vernet (n. 14 august 1758 – d. 17 noiembrie 1835) a fost un pictor francez, cel mai mic copil al lui Claude Joseph Vernet și tatăl lui Horace Vernet. Născut în Bordeaux, a fost un elev al tatălui său și a lui Nicolas-Bernard Lépicié.[2] După ce, în anul 1782 a obținut bursa Prix de Rome, tatăl său a trebuit să îl cheme de la Roma înapoi în Franța pentru a-l împiedica să devină călugăr. Sora sa, Carle, a fost executată cu ghilotina în timpul revoluției franceze, lucru ce l-a determinat să renunțe la artă. După ce a început din nou să picteze, în timpul Directoratului francez (1795–1799), stilul său s-a schimbat radical. A început să deseneze la detalii de minut bătălii și campanii pentru a-l glorifica pe Napoleon I. Desenele lui, precum „Bătălia de la Marengo”, înfățișând campania italiană a lui Napoleon, au câștigat prețuirea împăratului, fiind premiat cu Legiunea de onoare pentru opera „Dimineața de la Austerlitz”. De asemenea, Ludovic al XVIII-lea al Franței l-a premiat cu Ordinul Sfântul Mihail. A decedat la Paris.

·         1777: Francisc I (14 august 1777 – 8 noiembrie 1830) a fost rege al celor Două Sicilii din 1825 până în 1830.

Francisc s-a născut la Neapole ca fiu a lui Ferdinand I al celor Două Sicilii și a soției sale, Arhiducesa Maria Carolina a Austriei. De asemenea, a fost nepotul Mariei Antoaneta și a regelui Ludovic al XVI-lea al Franței, ultimul rege al Franței înainte de Prima Republică Franceză.

După moartea fratelui său mai mare, Carlo, Duce de Calabria, Francisc a devenit moștenitor al tronului și Duce de Calabria, titlul tradițional pentru moștenitorul tronului din Neapole.

În 1796 Francisc s-a căsătorit cu verișoara sa primară, Arhiducesa Maria Clementina a Austriei, fiica împăratului Leopold al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman. Când ea a murit, el s-a recăsătorit cu o altă verișoară primară, Maria Isabella a Spaniei, fiica regelui Carol al IV-lea al Spaniei.

După ce familia de Bourbon a părăsit Neapole pentru Sicilia în 1806, și Lordul William Bentinck a stabilit o constituție care l-a lipsit pe Ferdinand de orice purtere, Francisc a fost numit regent în 1812.

Cu Maria Clementina de Austria:

• Carolina Ferdinanda Luisa (1798–1870), care s-a căsătorit cu Charles Ferdinand, duce de Berry, al doilea fiu al regelui Carol al X-lea al Franței; s-a recăsătorit cu Contele Lucchesi Palli, Prinț di Campofranco, Duce della Grazia.
• Ferdinando (1800–1801).

Cu Isabella a Spaniei:

• Luisa Carlotta (1804–1844), care s-a căsătorit cu fratele mai mic al mamei sale, Infantele Francisco de Paula al Spaniei.
• María Cristina (1806–1878), care s-a căsătorit cu unchiul ei Ferdinand al VII-lea al Spaniei (fratele mai mare al mamei ei); s-a recăsătorit cu Ferdinand Muñoz, Duce de Rianzares.
• Ferdinand al II-lea al celor Două Sicilii (1810–1859) care a devenit succesorul lui Francisc I și s-a căsătorit de două ori.
• Carlo Ferdinando, Prinț de Capua (1811–1862). Căsătorit morganatic cu Penelope Smyth; a avut copii.
• Leopoldo, Conte di Siracusa (1813–1860). Căsătorit cu Prințesa Maria de Savoia-Carignan; nu a avut copii.
• Maria Antonietta (1814–1898). Căsătorită cu Leopold al II-lea, Mare Duce de Toscana.
• Antonio, Conte de Lecce (1816–1843).
• Maria Amalia (1818–1857), care s-a căsătorit cu Infantele Sebastian al Portugaliei și Spaniei.
• Maria Carolina (1820–1861). Căsătorită cu Carlos, Conte de Montemolin al Spaniei și pretendent carlist la tronul Spaniei.
• Teresa (1822–1889). Căsătorită cu Pedro al II-lea al Braziliei.
• Luigi, Conte di Aquila (1824–1897). Căsătorit cu Januária Maria, Prințesă Imperială a Braziliei (sora lui Pedro al II-lea al Braziliei și a Mariei a II-a a Portugaliei). Au avut copii.
• Francesco, Conte de Trapani (1827–1892). Căsătorit cu Arhiducesa Maria Isabella de Austria; au avut copii.

De asemenea, Francisc a avut copii nelegitimi cu metresele sale.

Francisc I

Rege al celor Două Sicilii

·         1777: Hans Christian Ørsted (n. 14 august 1777, Rudkøbing, Danemarca – d. 9 martie 1851, Copenhaga, Danemarca a fost un fizician și chimist danez, care a influențat filosofia post-kantiană și progresul științei în secolul al XIX-lea. Este cunoscut pentru descoperirea relației dintre electricitate și magnetism cunoscută ca electromagnetism.

S-a născut în orășelul Rudkøbing, în insula daneză Langeland. Hans Christian Ørsted a început sa fie interesat de știință încă de mic, când lucra pentru tatăl sau, care avea o farmacie. Mijloacele materiale modeste ale părinților nu i-au permis să frecventeze regulat școala. A fost nevoit sa învețe singur din diverse cărți, uneori și cu câte un profesor particular.

În 1793 își începe studiile la Universitatea Copenhaga. Era interesat foarte mult de elementul galvanic descoperit de Volta. Între 1801 și 1804 a realizat o călătorie de studii prin universitățile germane, unde a făcut cunoștință cu numeroși savanți de renume. La întoarcere în Danemarca, a fost numit profesor de fizica și chimie la Universitatea din Copenhaga, unde a continuat să predea, cu unele întreruperi, aproape toată viața.

Din 1815 până la moarte a fost secretar al Societății Științifice Daneze. În 1817 era numit profesor titular de fizică și membru al administrației din Copenhaga.

În 1829, Oersted, pe lângă funcția deținută la Universitate, a fost numit în funcția de director al Școlii Politehnice municipale. În cercetarea științifică a continuat cu lucrări de chimie și a studiat condensabilitatea gazelor și a lichidelor.

Prima legatură între magnetism și electricitate este făcuta în 1820. Pe când se pregătea pentru o conferință pe care urma să o țină, a descoperit că acul magnetic al busolei devia de la nordul magnetic ori de câte ori acționa întrerupătorul unui circuit electric alimentat de la o pilă voltaică.

Efectul magnetic al curentului electric

Întâmplarea l-a convins despre faptul că în jurul unui fir prin care trece curent electric se creează un câmp magnetic care se propagă uniform în toate direcțiile. Astfel a ajuns la concluzia că există o legătură între electricitate și magnetism. (Notă: totuși, primul care a semnalat efectul câmpului electrostatic din jurul unei pile voltaice asupra unui ac magnetic a fost Gian Domenico Romagnosi în 1802. Articolul lui, dintr-un ziar italian, nu a fost luat în seamă la vremea aceea.) Inițial Ørsted nu a putut da o explicație satisfăcătoare fenomenului și nici nu a încercat să îl prezinte sub formă matematică. După trei luni și-a intensificat cercetările. Ulterior a scris despre câmpul magnetic pe care îl produce trecerea curentului electric printr-un conductor.

În 1820 publică lucrarea, în limba latină, denumită Experimente referitoare la efectul curentului electric asupra acului magnetic, în care reunea toate rezultatele experimentelor sale și care au dus la descoperirea acțiunii magnetice a curentului electric și, prin aceasta, la descoperirea electromagnetismului. Această descoperire i-a impulsionat pe Georg Simon Ohm, André-Marie Ampère și Michael Faraday în realizarea marilor lor descoperiri și a adus în fizică un nou domeniu de cercetare—studiul fenomenelor electromagnetice.

Pe baza descoperirii lui Hans Christian Oersted, Schweiger și Poggendorf au realizat instrumente pentru măsurarea curentului electric.

Această descoperire a lui Ørsted a reprezentat un pas major către conceptul unificat despre energie.

În 1825, Ørsted a adus o contribuție semnificativă în chimie prin crearea de aluminiu pentru prima dată. În timp ce un alt aliaj aluminiu-fier a fost descoperit de omul de știință și inventator britanic Humphry Davy, Ørsted a fost primul care a izolat elementul.

Ørsted a fost de asemenea scriitor și poet. Seria lui de poezii "Luftskibet" ( "The Airship") a fost inspirată de zborul cu balonul a colegului său fizicianul și, pentru o perioadă, magicianul Étienne-Gaspard Robert.

Hans Christian Ørsted a murit în 1851 și a fost înmormântat în Cimitirul Assistens din Copenhaga.

În cinstea lui, numele său a fost dat unității de măsură pentru intensitatea câmpului magnetic, căreia îi corespunde, în vid, o inducție magnetică de 1 gauss. Astăzi Oerstedul este unitate tolerată pentru că în sistemul internațional unitatea pentru intensitatea câmpului magnetic este amperul pe metru (A/m).

Hans Christian Ørsted

·         1815: Charles Naudin, biolog francez (d. 1899)

·         1818: François-Ferdinand-Philippe-Louis-Marie d'Orléans, prinț de Joinville (14 august 1818 - 16 iunie 1900) a fost al treilea fiu al lui Ludovic-Filip, duce d'Orléans, mai târziu rege al Franței, și a soției lui, Maria Amalia a celor Două Sicilii. A fost un bun amiral al marinei franceze.

La 1 mai 1843 la Rio de Janeiro s-a căsătorit cu Prințesa Francisca a Braziliei, sora împăratului Pedro al II-lea al Braziliei.

Copii:

Françoise, Ducesă de Chartres
Prințul Pierre, Duce de Penthièvre

François d'Orléans

Prinț de Joinville

Prințul de Joinville în jurul anului 1860

·         1840: Richard von Krafft-Ebing, psihiatru german (d. 1902)
* 1844: Françoise de Orléans (Françoise Marie Amélie; 14 august 1844 – 28 octombrie 1925) a fost membră a Casei de Orléans prin naștere și Ducesă de Chartres prin căsătorie.

La 11 iunie 1863, la Kingston upon Thames, Anglia, s-a căsătorit cu vărul ei primar, Prințul Robert, Duce de Chartres. Robert și Françoise au avut 5 copii:

• Prințesa Maria de Orléans (1865–1909), care în 1885 s-a căsătorit cu Prințul Valdemar al Danemarcei, fiul regelui Christian al IX-lea al Danemarcei.
• Prințul Robert d'Orléans (1866–1885).
• Prințul Henri de Orléans (1867–1901).
• Prințesa Marguerite d'Orléans, care în 1896 s-a căsătorit cu Marie-Armand-Patrice de Mac-Mahon, al 2-lea Duce de Magenta, fiul lui Patrice de Mac-Mahon, Duce de Magenta.
• Prințul Jean d'Orléans, "Duce de Guise" și pretendent orleanist la tronul Franței ca "Jean al III-lea", care în 1899 s-a căsătorit cu verișoara sa primară Prințesa Isabelle d'Orléans (1878–1961), fiica Prințului Filip, Conte de Paris.

Prințesa Françoise a murit la castelul Saint-Firmin la vârsta de 81 de ani.

Françoise de Orléans

Ducesă de Chartres

·         1862: Prințul Heinrich al Prusiei (Albert Wilhelm Heinrich, 14 august 1862 – 20 aprilie 1929) a fost fratele mai mic al Împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei și Prinț al Prusiei.

Prințul Heinrich al Prusiei, Mare Amiral al Marinei imperiale germane în timpul Primului Război Mondial.

Prințul Heinrich s-a născut la Berlin, ca al treilea din cei opt copii ai Prințului Moștenitor Frederic (mai târziu împăratul Frederic al III-lea al Germaniei) și al Prințesei Regale Victoria (mai târziu împărăteasa Victoria). Mama lui era fiica cea mare a reginei Victoria a Regatului Unit iar tatălui lui era fiul cel mare al împăratului Wilhelm I al Germaniei. Heinrich era cu trei ani mai mic decât fratele său, viitorul Wilhelm al II-lea al Germaniei.

După ce a urmat gimnaziul la Kassel, tânărul Heinrich de 15 ani a intrat cadet în marina imperială. Educația navală și pregătirea pentru a deveni ofițer de marină a inclus o călătorie de doi ani în jurul lumii (1878-1880), examinarea în octombrie 1880 (Seeoffizierhauptprüfung) și intrarea la Academia Navală a Germaniei în 1884.

Călătoria în jurul lumii i-a permis să viziteze Japonia unde a rămas un an^[1] și primit în audiență de împăratul Meiji de mai multe ori. În 1900, Carl von der Boeck a publicat o carte pentru tineret intitulată "Des Prinzen Heinrich von Preußen Weltumseglung".^[2] Raportul detaliat al șederii sale în Japonia este arhivat la ministerul japonez al afacerilor externe.

Prințul Heinrich a comandat numeroase nave de război, inclusiv primul său distrugător în 1887, apoi prima divizie de distrugătoare. În 1888 a comandat yachtul imperial, SMY Hohenzollern; în 1889 și 1890, SMS Irene (un cruiser numit după tânăra sa soție) iar în 1892 fregata blindată de apărare de coastă SMS Beowulf. Până în 1894 a comandat nava de război SMS Sachsen, apoi în 1895 SMS Wörth.

Prințul Heinrich cu soția sa, Prințesa Irene, și al doilea fiu, Sigismund.

La 24 mai 1888, Heinrich s-a căsătorit cu verișoara sa primară, Prințesa Irene de Hesse și de Rin. Ea era fiica lui Ludovic al IV-lea, Mare Duce de Hesse și a Prințesei Alice a Regatului Unit (fiica reginei Victoria).

Împreună au avut trei copii:

• Prințul Waldemar Wilhelm Ludwig Friedrich Viktor Heinrich al Prusiei (20 martie 1889 – 2 mai 1945); căsătorit cu Prințesa Calixta de Lippe-Biesterfeld.
• Prințul Wilhelm Viktor Karl August Heinrich Sigismund al Prusiei (27 noiembrie 1896 – 14 noiembrie 1978); căsătorit cu Prințesa Charlotte de Saxa-Altenburg.
• Prințul Heinrich Viktor Ludwig Friedrich al Prusiei (9 ianuarie 1900 – 26 februarie 1904)

Fiii lor Waldemar și Heinrich au fost hemofili, boală moștenită prin mama lor de la regina Victoria a Regatului Unit.

După Revoluția Germană, Heinrich a locuit cu familia la Hemmelmark în apropiere de Eckernförde, în Schleswig-Holstein. A continuat să practice sporturi cu motor și navigație și chiar la o vârstă înaintată a fost un participant de foarte mare succes la regate. A popularizat Prinz-Heinrich-Mütze ("șapca prințul Heinrich"), care încă este purtată, mai ales de către marinarii mai în vârstă.

În 1899, Heinrich a primit un doctorat onorific (Doctor în inginerie honoris causa) de la Universitatea Tehnică din Berlin. De asemenea, a primit numeroase onoruri similare din țări străine, inclusiv un doctorat onorific în 1902 de la Universitatea Harvard.

Prințul Heinrich a murit de cancer esofagian, cum a avut și tatăl lui, la Hemmelmark, la 20 aprilie 1929

Prințul Heinrich

Prinț al Prusiei

·         1865: Dmitri Merejkovski, scriitor rus (d. 1941)
* 1865: Guido Castelnuovo (n. 14 august 1865 - d. 27 aprilie 1952) a fost un matematician italian. Tatăl său, Enrico Castelnuovo, a fost scriitor și luptător pentru unificarea Italiei.

A fost profesor de geometrie analitică și proiectivă la Universitatea din Roma.

Este cunoscut pentru contribuțiile sale în domeniul geometriei algebrice, statisticii și teoriei probabilităților. De asemenea, are contribuții și în filozofia științelor naturii.

Guido Castelnuovo

·         1867: S-a născut prozatorul şi dramaturgul John Galsworthy (John Sinjohn), laureat al Premiului Nobel pentru Literatură: “Forsyte Saga”, “O comedie modernă”, “Tabachera de argint” (d. 31 ianuarie 1933). John Galsworthy (n. 14 august 1867 – d. 31 ianuarie 1933) a fost un prozator englez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1932. Motivația Juriului Nobel
„pentru remarcabila sa artă narativă care își găsește forma cea mai înaltă de expresie în Saga familiei Forsyte”

·         1871: Împăratul erei Guangxu (împăratul Kuang-Hsu; 14 august 1871 - 14 noiembrie 1908), născut Aisin-Gioro Zaitian (Aisin-Gioro Tsai-tien; Manchu: Aisin-Gioro Dzai-Tiyan), a fost al unsprezecelea împărat al dinastiei Qing, și al nouălea împărat Qing ce a domnit peste Chinapropriu-zisă. A domnit între 1875 și 1908, dar de facto el a condus sub influența Împărătesei văduve Cixi, domnind în nume propriu doar între anii 1889-1898. El a inițiat "Reforma celor o sută de zile", dar a fost brusc oprit, când Cixi a lansat o lovitură de stat în 1898, după care a fost pus sub arest la domiciliu până la moartea sa. Numele lui de domnie înseamnă "succesiune glorioasă".

Zaitian a fost al doilea fiu al lui Yixuan, Prinț Chun și al soției principale, Yehenara Wanzhen, o soră mai mică a împărătesi Cixi. La 12 ianuarie 1875, vărul lui Zaitian, împăratul Tongzhi, a murit fără să aibă un fiu. Împărăteasa Ci'an a sugerat întonarea unui dintre fiii Prințului Yixin ca viitor împărat, însă a fost respinsă de Cixi. În schimb, rupând convenția imperială care cerea ca noul împărat să fie întotdeauna de o generație după cea a împăratului anterior, Cixi l-a nominalizat pe nepotul ei și familia imperială a fost de acord cu alegerea ei.

Zaitian a fost numit moștenitor și succesor al unchiului său, împăratul Xianfeng, în loc de vărul și predecesorul său, împăratul Tongzhi. A urcat pe tron la vârsta de patru ani și a folosit ca nume regal "Guangxu". A fost adoptat de împărăteasa văduvă Cixi ca fiu al ei. Cixi a rămas regentă sub numele de "Sfânta Împărăteasă Mamă".

Începând din anul 1876, împăratul Guangxu a fost educat de către Weng Tonghe, care a fost, de asemenea, implicat în educarea dezastruosă a lui Tongzhi, totuși, a reușit cumva să fie exonerat de toate acuzațiile.^[2] Weng ar fi insuflat în împărat pietatea filială față de împărătesele văduve Cixi și Ci'an.^[3]

În 1881, când Guangxu avea nouă ani, împărăteasa Ci'an a murit pe neașteptate, lăsând-o pe Cixi ca singura regentă. Totuși, Cixi suferea de multă vreme de probleme de sănătate. Între timp, eunicii imperiali au abuzat adesea de influența lor asupra băiatului-împărat.^[4]

În 1887, împăratul Guangxu ar fi fost destul de mare pentru a începe să domnească în nume propriu. Cu toate acestea, în anul anterior, mai mulți curteni, printre care Prințul Chun și Weng Tonghe, au cerut împărăteasei văduve să-și amâne retragerea de la regență. În februarie 1889, în pregătire pentru retragerea împărătesei Cixi, Guangxu a fost căsătorit. Ca împărăteasă, spre neplăcerea împăratului, Cixi a ales-o pe o nepoată a ei, verișoara lui Guangxu, Jingfen, care a devenit împărăteasa Longyu. De asemenea, ea a selectat două concubine, surori, care să devină consoartele Jin și Zhen. În săptămâna următoare după nuntă, Cixi s-a retras de la regență.

Chiar și după ce Guangxu și-a început oficial domnia, împărăteasa Cixi a continuat să influențeze deciziile și acțiunile sale, în ciuda faptului că locuia mai multe luni ale anului la Palatul de Vară. Weng Tonghe a relatat că în timp ce împăratul participa la afacerilor de stat de zi cu zi, în cazurile mai dificile, Guangxu și Marele Consiliu cereau sfatul împărăteasei.^[5]De fapt, împăratul se ducea des la palatul de vară pentru a-și prezenta omagiile mătușei sale și pentru a discuta despre afacerile de stat cu ea.

În 1891, sub presiunea misiunilor diplomatice străine și ca răspuns la revoltele din valea râului Yangtze, Guangxu a emis un edict prin care creștinii erau sub protecție imperială.^[6]

În 1892, el a încercat să pună în aplicare o serie de măsuri draconice, în scopul de a reduce cheltuielile Departamentul de uz casnic Imperial, care s-a dovedit a fi una dintre puținele sale succese administrative.^[7] Dar, a fost doar o victorie parțială, el a trebuit să aprobe cheltuieli mai mari decât i-ar fi plăcut, în scopul de a satisface nevoile împărătesei văduve.

În 1894 a izbucnit Primul Război Sino-Japonez. În timpul războiului, în ciuda faptului că era împărat, Guangxu a fost evitat de multe ori de curteni, care în schimb mergeau la împărăteasa văduvă.^[8] În cele din urmă, Marele Consiliu crea două seturi de memorii, una pentru împărat și alta pentru Cixi, o practică care va continua până în toamna anului 1898. După înfrângerea umilitoare a Chinei și după ce a fost obligat să fie de acord cu termenii Tratatului de la Shimonoseki, Guangxu și-a exprimat dorința de a abdica.^[9]

În urma războiului, Guangxu a ajuns să creadă că învățând de la monarhiile constituționale, cum ar fi Japonia, China va deveni mai puternică din punct de vedere politic și economic. În iunie 1898, Guangxu a început "Reforma celor o sută de zile", care vizează o serie de schimbări politice, juridice și sociale. Pentru o perioadă scurtă de timp, după retragerea împărătesei Cixi, Guangxu a emis edicte pentru ample reforme de modernizare cu ajutorul mai multor miniștri progresivi, cum ar fi Kang Youwei și Liang Qichao.

Guangxu

Împărat Qing

·         1875: Mstislav Dobujinski, pictor rus (d. 1957). Mstislav Valerianovici Dobujinski (n. 14 august (2 august, stil vechi) 1875 la Novgorod, d. 20 noiembrie 1957 la New York, Statele Unite ale Americii) a fost un pictor rus de origine lituaniană.

·         1876: S-a nascut  Aleksandar Obrenovic, regele Serbiei; (d. 1903). A domnit  din 1889 până la data de 11 iunie 1903, cand  fost asasinat de gruparea teroristă panslavista „Mana Neagra”, care i-a reproșat o  politica provestică.

·         1876: Sibilla Aleramo, scriitoare italiană (d. 1960). Rina Faccio, cunoscută sub pseudonimul Sibilla Aleramo, (n. 14 august 1876 – d. 13 ianuarie 1960) a fost prozatoare și poetă italiană și activistă a mișcării feministe.
* 1879: Alexandru Groapă (n. 14 august 1879, târgul Râșcanilor, d. 1940) a fost un om politic român, care a făcut parte din Sfatul Țării din Basarabia.

·         1896 - S-a născut poetul român N. Burlănescu-Alin (m.20.09.1913).
* 1911: Emil Alexandru Negruțiu (n. 14 august 1911, Petrisat, județulinterbelic Alba - d. 14 mai 1988, Cluj-Napoca) a fost un inginer agronom, membru corespondent al Academiei Române.
A fost profesor universitar și rector la Universitatea de agronomie din Cluj-Napoca. A fost primul director al Stațiunii Experimentale Agricole Turda. A publicat lucrări de genetică și ameliorare a animalelor domestice. În onoarea sa Grupul Școlar Agricol Turda a primit numele de "Colegiul Emil Negruțiu".
* 1913: Fred Davis OBE (n. 14 august 1913, Chesterfield, Regatul Unit – d. 16 aprilie 1998, Denbighshire, Regatul Unit) a fost un jucător englez de snooker care a dominat sportul în anii '50. A practicat si biliardul cu foarte mare succes, inițial el începându-și cariera sportivă ca practicant al acestuia. Davis a avut una din cele mai longevive cariere.
* 1920: Alfred Gong (născut Alfred Liquornik, nume purtat oficial până în 1957) (n. 14 august 1920, Cernăuți, România - d. 18 octombrie 1981, New York, SUA) a fost un poet, scriitor, critic literar și jurnalist austriaco - american de limba germană, evreu originar din Bucovina

Alfred Liquornik a fost primul copil al soților Moritz și Sali Liquornik născută Sternberg. După doi ani s-a născut și sora sa, Herta. Familia sa făcea parte din populația evreiască germanofonă din Bucovina și trăia modest din veniturile unei mici afaceri cu vopsele.^[2]

În anii de gimnaziu, Alfred Liquornik a fost o vreme coleg cu Paul Antschel (Paul Celan) și Immanuel Weißglas. Ca și ei, a început să scrie versuri încă elev fiind. În 1939 și-a dat bacalaureatul, după care a urmat două semestre la Facultatea de Filologie-Filozofie a Universității din Cernăuți.^[2]

În anii 1940/41, după anexarea Bucovinei de către Uniunea Sovietică, a fost cadru didactic la țară, scăpând astfel de deportarea în Siberia. În schimb, sora sa și părinții săi, considerați „burghezi”, au fost deportați în Siberia, unde tatăl său a murit în prima iarnă.^[2]

După ce Bucovina a fost ocupată de trupele germane și românești, în iulie 1941, Alfred Liquornik a fost urmărit pentru că era evreu. Din august 1941 a fost obligat să poarte Steaua lui David galbenă, iar din octombrie 1941 a fost închis în ghetoul înființat la Cernăuți. Se presupune că a fost deportat în Transnistria, și închis în ghetoul de la Mogilev-Podolsk, de unde a reușit să fugă, cu ajutorul unui ofițer din Wehrmacht, și s-a întors în Bucovina. De teamă să nu fie descoperit, s-a ascuns o vreme prin sate, iar prin 1943 a ajuns la București. Aici și-a câștigat existența scriind critică de teatru și film pentru ziarul de limbă română „Capitala”. La sfârșitul anului 1946, Alfred a reușit să se refugieze la Viena, trecând prin Budapesta.^[2].^[3]

După alte surse, Alfred Liquornik a scăpat din deportarea în Transnistria prezentându-se ca fiind corespondent sub pseudonim la un ziar de cinema din capitală

În 1946 a emigrat la Viena^[4], unde a împărtășit și el soarta colegilor de generație: aproape necunoscut în România, dar primit cu brațele deschise de către nemți.^[5]

În timp ce își continua studiile la Universitatea din Viena, în primăvara anului 1948 s-a reîntâlnit cu Paul Celan. Cu această ocazie, la rugămintea lui Alfred Liquornik, Celan a făcut o serie de propuneri de corectură pentru un teanc de manuscrise cu poezii scrise de Alfred Liquornik între 1941 și 1945. Cu excepția unei prime cărți poștale ilustrate pe care i-a trimis-o Celan din Paris, nu există vreun alt înscris care să dovedească continuarea contactelor între cei doi poeți.^[2]

Începând cu 1949, Alfred Liquornik a fost primit în cercul de poeți care gravita la Viena în jurul lui Hermann Hakel și a lui Rudolf Felmayer, care sprijineau tinerii poeți și le dădeau posibilitatea să-și publice primul volum. Astfel, din același an poezii ale lui Alfred Liquornik au fost recitate în cercuri literare, din 1951 și în emisiuni de radio, pentru ca din februarie 1951 să fie publicate și în ziare, reviste și antologii din Austria

Cetățenia lui Alfred Liquornik, născut în România, era încă nelămurită, deoarece el excludea cu hotărâre o întoarcere în Cernăuți, aflat de acum în compunerea URSS. Prin urmare, în 1950 Alfred Liquornik a obținut statutul de „Displaced Person” și a trebuit să aleagă între a se muta în Australia, Canada sau SUA. Alfred Liquornik a ales SUA, unde, după scurte șederi în Salzburg șiBremerhaven, a ajuns în octombrie 1951.^[2]

După câteva săptămâni petrecute la New York, s-a mutat în Richmond, Virginia, de unde, după circa un an, a revenit definitiv la New York City. Aici a locuit din 1952 în camere mobilate, în special în Manhattan, dar și în Brooklyn Heights. A început să-și câștige pâinea ca muncitor în fabrică.^[2]

Din 1954 a ținut serie de prelegeri și ședințe de lectură cu public, publicând în același timp în, special poezie, în ziare și reviste din Austria și Germania.

În mai 1957 a primit cetățenia americană, ocazie cu care și-a schimbat oficial numele din Alfred Liquornik în Alfred Gong^[6]. În același an s-a căsătorit cu Norma Righetto, care emigrase din Elveția. Cuplul nu a avut copii.

Tot în 1957, pe când lucra ca angajat într-un birou al DAMC, în cartierul Wall Street, căsătorit fiind, Alfred Gong s-a mutat în prima locuință mai acătării, și anume într-un apartament de pe strada 57, aproape de redacția publicației „Aufbau”, în care edita articole. A publicat proză și poezie în cele două publicații de limbă germană ce apăreau în New York, „Aufbau”și „Staats-Zeitung und Herold”. În anii 1964-1966 a fost consultant și critic literar al revistei de limbă engleză „American German Review”.^[2]

În această perioadă, Alfred Gong a cunoscut-o pe Rose Ausländer, cu care a avut contacte strânse din 1961 până în 1967, la stabilirea ei definitivă în Germania, la Düsseldorf.^[2]

După ce în 1966 s-a mutat din Manhattan în imediata apropiere de „Bronx State Hospital”, un spital de boli psihice, la care, prin intermediul unui prieten venit și el din Cernăuți, găsise un post de bibliotecar, Alfred Gong s-a retras de pe scena literară din New York, și a început să trăiască tot mai izolat. Intenția de a se întoarce în Europa nu i-a reușit. La mijlocul anilor '70 a renunțat complet la scris, boala i s-a agravat, s-a resemnat și a devenit tot mai scârbit de viață.^[2]

Ultimele sale bucurii în viață au fost primirea sa în rândul membrilor P.E.N. Club din Austria și apariția ultimului său volum de versuri Gnadenfrist, la Baden bei Wien, în 1980. Bolnav de cancer, sub îngrijirea devotată a soției sale, Alfred Gong s-a stins din viață în New York City, însingurat, la vârsta de 61 de ani

Scrieri:

• Gras und Omega – versuri, Editura Lambert Schneider, Heidelberg, 1960, reeditare la Editura Rimbaud, Aachen 1997, ISBN 3-89086-967-X
• Manifest Alpha– versuri, (editor Rudolf Felmayer, Editura Bergland-Verlag, Viena 1961, reeditare la Editura Rimbaud, Aachen 2001, ISBN 3-89086-735-9.
• Interview mit Amerika. Fünfzig deutschsprachige Autoren in der neuen Welt (Antologie: Interviu cu America. Cincizeci de autori de limbă germană din Lumea Nouă), Editura Nymphenburger, München, 1962
• Happening in der Park Avenue. New Yorker Geschichten (proză), Editura Piper, München, 1969 (volum care nu a avut succesul scontat de Gong)
• Alfred Gong, Early Poems - A Selection from the Years 1941-1945, Editura Camden House, 1987, ISBN 9780938100591
• Gnadenfrist. Gedichte, 64 pagini, (1980), reeditare la Editura Rimbaud, Aachen 2006, ISBN 3-89086-733-2.
• Israels letzter Psalm. Gedichte. (Texte aus der Bukowina), 92 pagini, Editura Rimbaud, Aachen, 1995, ISBN-10: 3890869297; ISBN-13: 978-3890869292
• Too-Late, Too-Early : Selected Poems; University of Cincinnati, Dept. of Germanic Languages and Literatures, Max Kade German Center, 2000
• Der letzte Diktator, Editura: Rimbaud Verlagsges mbH, noiembrie 2012, ISBN-10: 3890864481

Alfred Gong

·         1921 - S-a născut Giorgio Strehler, unul dintre cei mai compleţi oameni de teatru ai secolului XX. După ce montează în Elveţia (în timpul războiului) şi în Italia pentru mai multe companii, fondează la Milano împreună cu Paolo Grassi, Piccolo Teatro (1941), inaugurat cu „Azilul de noapte” de Gorki. A semnat afişele a circa 200 de spectacole, unele reluate în decursul anilor. Printre ultimele spectacole se numără „Elvira o la passione teatrale”(1987) şi „Faust fragmente” (1991) unde avea rolul titular. În 1968 fondează Teatro Azione, unde realizează „Cântecul călugăriţei lusitane” de P. Weiss - anticipînd teatrul sărac - şi „Sfânta Ioana a abatoarelor” de Brecht (m.25.12.1997).
* 1921: Julia Hartwig (n. 14 august 1921, Lublin; d. 14 iulie 2017, Pennsylvania) este o poetă, eseistă și traducătoare poloneză de literatură.

Și-a făcut studiile la Universitatea din Varșovia și Universitatea Catolică Ioan Paul al II-lea din Lublin. În anii 1947-1950 s-a aflat în Franța. În 1970-1974, împreună cu soțul Artur Międzyrzecki s-a aflat în SUA, unde a participat la programul International Writing Program.

A făcut traduceri în limba polonă din operele unor poeți, precum: Guillaume Apollinaire, Allen Ginsberg, Max Jacob, Blaise Cendrars, Pierre Reverdy, Marianne Moore, William Carlos Williams.

În 2015 Universitatea Adam Mickiewicz din Poznań i-a conferit titlul de Doctor Honoris Causa.

Julia Hartwig

Julia Hartwig, Anders Bodegard, și Ryszard Kapuscinski (2006)

* 1922: Frédéric Rossif (n. 14 august 1922 Cetinje, Muntenegru – d. 18 aprilie 1990, Paris, Franța) a fost un regizor francez, de film și televiziune, specializat în principal în filme documentare, folosind în mod frecvent imagini de arhivă. Principalele teme ale lui Rossif sunt viața sălbatică, istoria secolului al XX-lea și artiștii contemporani. A colaborat frecvent cu compozitorii Maurice Jarre și Vangelis.

Filmografie:

Viața sălbatică:

• La Vie des animaux (serial TV în anii '50, producător)
• Nos amis les bêtes (serial TV în anii '50, producător)
• 1963, Les Animaux*
• 1970-1971, L'Apocalypse des animaux (serial TV, 6 episoade)**
• 1975-1981, L'Opéra sauvage (serial TV, 22 episoade)**
• 1975, La Fête sauvage (film de lung metraj), viața sălbatică din Africa**
• 1984, Sauvage et beau (film de lung metraj)**
• 1986, Splendeur sauvage (compilație)**
• 1989, Beauté sauvage (compilație)**
• 1989, Les Animaux de Frédéric Rossif (compilație)**

Artă și muzică :

• 1971, Cantique des créatures
• 1971, Georges Mathieu ou la fureur d'être**
• 1972, Au Pays des visages, despre fotograful Gisèle Freund**
• 1974, Georges Braque ou le temps différent**
• 1981, Jacques Brel
• 1981, Pablo Picasso peintre**
• 1980, Des compagnons pour vos songes
• 1983, Les Grandes Demoiselles, Étienne Hajdu, sculpteur despre sculptorul Étienne Hajdu
• 1985, La Fête de la musique (festival à Paris)
• 1986, Le Cœur musicien
• 1989, Morandi, despre pictorul Giorgio Morandi**

Altele:

• 1959, Imprévisibles Nouveautés, despre industria petrolieră, pentru comemorarea a 100 de ani de forări, Edwin Drake
• 1959, Spécial Noël : Jean Gabin
• 1961, Le Temps du ghetto, despre ghetourile evreiești din Varșovia, Polonia*
• 1961, Vél d'hiv (scurtmetraj), despre sportul la Vélodrome d'hiver, rue Nélaton (15e)*
• 1962, De notre temps (scurtmetraj)
• 1963, Mourir à Madrid, despre Războiul Civil Spaniol*
• 1963, Pour l'Espagne, despre Spania*
• 1964, Encore Paris (scurtmetraj)*
• 1966, La Chute de Berlin, despre Bătălia Berlinului
• 1966, La Liberté de blâmer (scurtmetraj), despre un ziar cotidian (?)
• 1966, Donner à voir (serial TV, 3 episoade), despre primele filme despre țările străine
• 1966, Un roi en Bavière, despre viața lui Ludovic al II-lea al Bavariei
• 1967, La Révolution d'octobre, despre Revoluția din Octombrie
• 1968, Un mur à Jérusalem, despre istoria evreilor
• 1969, Pourquoi l'Amérique?, despre istoria Americii între 1917 și 1939
• 1971, Aussi loin que l'amour (singurul film non-documentar al lui Rossif)
• 1976, Les Crèches du monde
• 1976, Plus vite que le soleil (scurtmetraj), despre Concorde**
• 1978, Heureux comme le regard en France, despre arta franceză contemporană
• 1980, Une prière qui danse
• 1981, L'Arbre de vie, despre Vangelis**
• 1983, Pour la musique (?)
• 1987, Pasteur le Siècle, 100 de ani de la înființarea Institutului Pasteur**
• 1989, De Nuremberg à Nuremberg (4 părți a câte o oră), despre Procesele de la Nürnberg**
• 1989, Tatie Danielle (ca actor)
• 1990, Les Sentinelles oubliées, despre comuniștii din America**

În liste * marchează filmele cu coloana sonoră compusă de Maurice Jarre, iar ** marchează filmele cu coloana sonoră compusă de Vangelis. Multe din piesele compuse de Vangelis sunt folosite de Rossif în mai multe filme.

Biografie:

Rossif s-a născut în Cetinje, Muntenegru, în fosta Iugoslavie. Și-a pierdut familia în tinerețe, părinții murind în cel de-Al Doilea Război Mondial. A studiat la Roma la sfârșitul anilor '30 și începutul anilor '40, înainte de a se înscrie în semibrigada a 13-a din Legiunea Străină franceză. După război, Rossif s-a stabilit la Paris și a lucrat în Clubul Saint-Germain. În acești ani intră în contact printre alții cu Jean-Paul Sartre, Boris Vian, Albert Camus, Ernest Hemingway și Malcolm Lowry.

Încă din 1948 Rossif a colaborat activ cu Cinémathèque Française, organizând, printre altele, un festival avangardist la Antibes în anii 1949-1950. În 1952 s-a alăturat Oficiului de Radiofuziune și Televiziune Franceză. Printre primele proiecte la care a participat se numără Cinq colonnes à la une, Éditions spéciales, La Vie des animaux și Cinépanorama (1956) lui François Chalais (producător); La Villa Santo-Sospir (1952), un documentar despre o vilă decorată de Jean Cocteau(regizor secund) și Si Versailles m'était conté (1954), în care a și jucat.

Spre sfârșitul anilor '50, Rossif a început să scrie și să regizeze propriile filme, lucru care i-a adus succesul rapid. Filmul său din 1963, Mourir a Madrid, despre Războiul Civil Spaniol, a primit premiul Jean Vigo în același an și a fost nominalizat la premiile Academiei de Film, secțiunea documentare. Câteva coloane sonore ale filmelor sale din anii 1960 au fost compuse de Maurice Jarre. În 1970 Rossif a realizat primul film său non-documentar Aussi loin que l'amour avându-l pe Salvador Dalí în distribuție.

La începutul anilor '70, Rossif s-a cu compozitorul grec Vangelis în Paris. Cei doi au colaorat la numeroase filme, cele mai importante fiind documentarele despre viața sălbatică L'Apocalypse des animaux, L'Opéra sauvage și La Fête sauvage, muzică care va fi publicată și în albume. Coloana sonoră a episodului 6 din L'Apocalypse, "La Petite Fille de la Mer" devine o populară piesă de muzică clasică modernă. În 1980, Rossif a regizat și un documentar dedicat lui Vangelis, numit L'Arbre de vie.

Rossif moare în 1990 și este îngropat în Cimitirul Montparnasse din Paris. Ultimele sale proiecte includ documentarul despre Al Doilea Război Mondial De Nuremberg à Nuremberg (1989) și Pasteur le Siecle, un documentar făcut cu ocazia aniversării a 100 de ani a Institutului Pasteur (1987), o îndepărtare a regizorului de temele uzuale.

·         1933: Bryce Courtenay (n. 14 august 1933 – d. 22 noiembrie 2012^[2]) a fost un scriitor australian născut în Johannesburg, Africa de Sud.

Bryce Courtenay

* 1940: Arthur Betz Laffer (n. 14 august 1940,^[1][2] Youngstown[*], SUA) este un economist american, cunoscut pentru conceptul de "curbă Laffer", funcție care stabilește corelația dintre rata de taxare a veniturilor și colectarea acestora la bugetul de stat.

A studiat economia la Universitatea Yale și obține doctoratul în acest domeniu după încheierea studiilor la Universitatea Stanford.

În perioada administrației Reagan, deține funcția de membru al Economic Policy Advisory Board. De asemenea, a fost consilier economic în cadrul campaniei electorale a lui Donald Trump (2016).

Arthur Laffer

·         1944: Dumitru Ichim, poet, prozator și eseist român

·         1945: S-a nascut Steve Martin, actor american; ocupă locul 6 în topul 100 al celor mai buni actori de comedie.

·         1945: Ioan Chezan, muzician și dirijor român

·         1946 - S-a născut Virgil Andriescu, filolog şi publicist (m.27.02.1980).

·         1947: S-a nascut  Danielle Steel, scriitoare americancă numită în “Guinnes Book” cea mai citită romancieră din lume.
* 1949: Robert Louis Backlund (14 august 1949)^[1] este un wrestler profesionist și actor , american cu o carieră în ring de mai mult de 30 de ani. În acest timp, a devenit de două ori Campion Mondial al Greilor din WWWF/WWF, fiind prima deținere de cinci ani și jumătate, fiind cel de-al doilea wrestler după Bruno Sammartino în a deține un Campionat WWE pentru o mai lungă perioadă de timp.

* 1949: Morten Per Olsen (n. 14 august 1949) este un fost fotbalist și actual antrenor danez. El este antrenor la echipa națională de fotbal a Danemarceiîncepând cu anul 2000, conducând Danemarca la Campionatul Mondial de Fotbal 2002, Euro 2004, Campionatul Mondial de Fotbal 2010 și Euro 2012.
* 1954: Răzvan Vasilescu (n. 14 august 1954, Ploiești) este un actor român de film, teatru, televiziune și de voce. L-a jucat pe Gheorghe Cocoșilă în filmul Moromeții 2.
A jucat în majoritatea filmelor regizorului Lucian Pintilie. În Balanța (1992), a interpretat rolul principal masculin, al doctorului Mitică, alături de actrița Maia Morgenstern, care o interpreta pe Nela, cele două personaje formând un cuplu atipic, care înfrunta cu umor, ireverențe și sarcasm absurdul ultimilor ani ai regimului comunist din România. Vasilescu a interpretat și rolul mafiotului Marcel Ivanov în filmul Marfa și banii (2001) al lui Cristi Puiu, film care a inaugurat, după unii critici, curentul cinematografic numit Noul val românesc. A fost distribuit apoi în roluri asemănătoare în mai multe filme, precum Offset (2006). În filmul Niki Ardelean, colonel în rezervă (2003), a jucat rolul personajului Florian Tufaru, cuscrul antipatic al lui Niki Ardelean (Victor Rebengiuc), pe care reușește să-l determine să își iasă din fire. Un alt rol important a fost Doiaru din lungmetrajul California Dreamin' (nesfârșit), un șef de gară provincial, care oprește o garnitură de tren a NATO sub pretextul lipsei formelor legale.
Filmografie:

• Un om în Loden (1979)
• Blauvogel (1979)
• Mireasa din tren (1980) - Anton
• Ștefan Luchian (1981)
• De ce trag clopotele, Mitică? (1981)
• Așteptând un tren (1982)
• Scopul și mijloacele (1983)
• Hangița (1983)- film TV - servitorul Marchizului
• Faleze de nisip (1983)
• Amadeus (1984) - film TV - W. A. Mozart
• Piciul (1985)
• Ochii care nu se văd (1986) - Radu
• Punct și de la capăt (1987)
• Vacanța cea mare (1988)
• Balanța (1992) - Mitică
• Trahir (1993) - Cristea
• O vară de neuitat (1994) - Lt. Turtureanu
• Craii de Curtea Veche (1995) - Gorica Pirgu
• Stare de fapt (1995) - ofițerul de securitate Mureșan
• Prea târziu (1996) - Dumitri Costa
• Ochii care nu se văd (1996) - Radu
• Nekro (1997) - Dl. Matei
• Trenul vieții (1998) - Colonelul țigan
• Terminus Paradis (1998) - Căpitanul Burci
• Dark Prince: The True Story of Dracula (2000) - Aron
• Patul lui Procust (2001) - sergent
• Marfa și banii (2001) - Marcel Ivanov
• Niki Ardelean, colonel în rezervă (2003) - Florian (Flo) Tufaru
• Sex Traffic (2004) - Colonelul Matteo Giusto
• Magnatul (2004) - Nick Moneti
• Lotus (2004) - Polițist
• Hacker (2004) - Enache
• Second Hand (2005) - Dl. Nicolau
• Băieți buni (2005)- serial TV - Procurorul Cornel Caragea
• Păcatele Evei (2005-06) - Serial TV
• Femeia visurilor (2005) - Nene
• Doctor Schileru (2005)
• Offset (2006) - Nicu Iorga
• Ticăloșii (2007) - Comandantul Gărzii Financiare „Generalul” Dorobanțu
• California Dreamin' (nesfârșit) (2007) - Doiaru, șeful gării
• Cu un pas înainte (2007-08) - film TV - Radu Tomozei
• Fire and Ice: Cronica Dragonilor (2008) - Paxian Ru
• Călătoria lui Gruber (2008) - Stăvărache
• SOKO Donau (2009) - serial TV - Andrej Kolakow
• Weekend cu mama (2009) - Edwards
• Cenușă și sânge (2009) - Samir
• Carol I (2009) - Ion I.C. Brătianu
• Bibliothèque Pascal (2010) - Gigi Paparu
• Serge Gainsbourg, vie héroïque (2010) - Joseph Gainsbourg
• Luna verde (2010)
• Portretul luptătorului la tinerețe (2010) - Maior Alimănescu^[1]
• Nașa (2011) - Nicu
• Las Fierbinți (2012) - serial TV - Prefectul
• Undeva la Palilula (2012) - Predoleanu
• S-a furat mireasa (2012) - Vienel 'Profesorul'
• Mirage (2013) - Cisco
• Selfie (2014) - Nicu Ceaușu
• Doar cu buletinul la Paris (2015) - Dl. Liviu, administratorul blocului
• Deschide ochii (2015) - serial TV - Luțu Boureanu
• Atletico Textila (2016) - serial TV - Gică^[2]
• Selfie 69 (2016) - Nicu Ceaușu
• Moromeții 2 (2018) - Gheorghe Cocoșilă

Teatru:

• Ubu Rege (1990) - teatru radiofonic

* 1954: Christian Gross (n. 14 august 1954) este un jucător și antrenor de fotbal elvețian.
* 1957: Dani Rodrik (Istanbul, 14 august 1957) este un economist și profesor universitar turc.

Dani Rodrik

* 1959: Marcia Gay Harden (n. 14 august 1959) este o actriță americană. A debutat în conematografie în 1990 în filmul Război în sânul mafieiregizat de frații Coen. A mai jucat în Used People (1992), The First Wives Club (1996) și Flubber (1997). A câștigat premiul Oscar pentru cea mai bună actriță în rol secundar în 2001 pentru interpretarea lui Lee Krasner din Pollock, fiind nominalizată la aceeași categorie trei ani mai târziu pentru rolul Celestei Boyle din Misterele Fluviului (2003). În 2009 a jucat pe Brodway în God of Carnage, interpretare pentru care a primit un premiu Tony.

Marcia Gay Harden

* 1959: Earvin „Magic“ Johnson Jr. (n. 14 august 1959, Lansing, Michigan) este un fost jucător de baschet american. Împreună cu Larry Bird, Johnson a fost în anii 1980 printre cei mai buni jucători profesioniști de baschet din liga "National Basketball Association" (NBA), din America de Nord. Magic Johnson are o înălțime de 2,06 m, el era renumit prin pasele și driblingul lui ieșite din comun. După ce câștigă cu echipa titlul de campion la Highschool, va câștiga titlul de campion cu echipa "Los Angeles Lakers", fiind ales ca cel mai bun jucător de baschet de NBA Finals MVP Award. În anii 80 ajunge de 9 ori în finala NBA. Cariera sa sportivă de profesionist se crede încheiată în anul 1991, când se retrage după ce va fi testat pozitiv de SIDA. În anul 1992 revine și câștigă „Dream Team“ fiind considerat ca cel mai bun jucător din turneu. În același an câștigă cu echipa medalia de aur la Jocurile Olimpice de vară din 1992 în Barcelona. Va urma o perioadă de patru ani de repaus, după care va juca 32 de meciuri la echipa Lakers.
* 1960: Radu Paraschivescu (n. 14 august 1960, București^[1]) este un prozator, traducător, jurnalist și redactor de carte român.

A absolvit cursurile Facultății de Filologie din București, secția engleză-franceză și, apoi, a lucrat ca profesor de limba engleză, bibliotecar și documentarist.

În anul 1993 s-a angajat redactor de carte la Editura Olimp, după un an la Elit, iar după un altul la RAO. În anul 2003 s-a angajat editor la Humanitas^[2].

Din 2014 până in 2019, Radu Paraschivescu a prezentat două emisiuni la postul de televiziune Digi 24, Dă-te la o carte și Pastila de limbă

Lucrări publicate:

Este traducător și coautor a două lucrări de referință din literatura sportivă (Enciclopedia Larousse a fotbalului și Jocurile Olimpice de la Atena la Atena: 1896-2004). A tradus aproape șaizeci de cărți din autori englezi, americani, canadieni și francezi (Salman Rushdie, Julian Barnes, John Steinbeck, William Golding, William Burroughs, Kazuo Ishiguro, James R. Wallen, Jonathan Coe, David Lodge, Virginia Woolf, François Mauriac, Scott Turow, John Grisham, Des MacHale, Nick Hornby etc.).

A colaborat la ProSport și Observator cultural. În prezent, deține câte o rubrică la Idei în dialog, Cuvântul, Evenimentul Zilei și Gazeta Sporturilor. Publică ocazional în România literară, Lettre Internationale, Dilema Veche, Orizont, Tomis, Banatul etc.

Acesta debutează cu două romane (Efemeriada, Balul fantomelor), un volum de povestiri despre București (Bazar bizar^[5]) și unul de eseuri despre necinstea în sport (Fanionul roșu - 2005^[6][7][8]), pentru care primește „premiul național Ioan Chirilă” pentru cea mai bună carte de sport a anului. Își face apariția în 2011 și Toamna decanei. Convorbiri cu Antoaneta Ralian^[9], iar în 2012 publică cel mai nou roman al său: Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri^[10]. Publică în 2013 Maimuța carpatină.

Mai publică următoarele cărți:

• Efemeriada - 2000
• Balul fantomelor - 2000, reedit. la Humanitas, 2009
• Bazar bizar - 2004, reedit. la Humanitas, 2007
• Fanionul roșu. Campioni de vis, gesturi de coșmar - 2005, premiul Ioan Chirilă pentru Cea mai bună carte de sport
• Fie-ne tranziția ușoară. Mici rostiri cu tâlc - 2006^[11]
• Ghidul nesimțitului - 2006^[12][13]
• Mi-e rău la cap, mă doare mintea. Noi perle de tranziție - 2007^[14][15]
• Cu inima smulsă din piept - 2008^[16]
• Dintre sute de clișee. Așchii dintr-o limbă tare - 2009^[17]
• Fluturele negru - 2010^[18][19]
• Toamna decanei: convorbiri cu Antoaneta Ralian - Radu Paraschivescu, București, Editura Humanitas, 2011
• Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri, Editura Humanitas, 2012
• Maimuța carpatină, Editura Humanitas, 2013
• Muște pe parbrizul vieții. Nou catalog de perle, Editura Humanitas, 2014
• România în 7 gesturi, Editura Humanitas, 2015
• Noi vorbim, nu gândim. Nouă colecție de perle românești, Editura Humanitas, 2015
• Cum gândesc politicienii (Cum? Gândesc politicienii?). Catalog de perle, Editura Humanitas, 2016
• Aștept să crăpi (de astăzi, în prime-time), Editura Humanitas, 2016
• Cartea râsului și a cercetării, Editura Humanitas, 2017
• Ce se întâmplă cu creierul dacă înveți cuvinte noi în timp ce faci sex, Editura Humanitas, 2017
• Două mături stau de vorbă. Scene românești, Editura Humanitas, 2018
• Orice om îi este teama. Un partid, doi ani și trei premieri, Editura Humanitas, 2018
• În lume nu-s mai multe Românii (planetei noastre asta i-ar lipsi), Editura Humanitas 2019

Din noiembrie 2008, Radu Paraschivescu vorbește la RFI România în cadrul emisiunii «După vorbă, după sport»despre sport, dincolo de imediat.

Radu Paraschivescu

Radu Paraschivescu în 2008

* 1960: Sarah Brightman (n. 14 august 1960, Berkhamsted, Hertfordshire, Regatul Unit) este o cântăreață de crossover clasic, compozitoare, actriță și dansatoare de origine engleză.

Sarah Brightman și-a început cariera ca membru al trupei de dans Hot Gossip și a lansat mai multe single-uri disco ca un interpret solo. În 1981, și-a făcut debutul în teatrul muzical în Cats, unde l-a întâlnit pe compozitorul Andrew Lloyd Webber, cu care s-a căsătorit. Ea a continuat să joace în mai multe muzicaluri pe Broadway, inclusiv Fantoma de la Operă, de unde a provenit rolul Christine Daae. Muzicalul "The Original London Cast Album" a fost lansat în format CD în 1987 și s-a vândut în peste 40 de milioane de exemplare în întreaga lume, făcând din vânzările acestui album - cel mai mare din toate timpurile.

După retragerea de pe scenă și divorțând de Lloyd Webber, Brightman a reluat cariera sa muzicală cu fostul Enigma producătorul fiind Frank Peterson, de data aceasta ca un artist clasic crossover. Ea este printre cei mai proeminenți interpreți sau executanți ai genului, cu vânzări la nivel mondial de peste 30 de milioane de discuri și 2 milioane de DVD-uri. Recording Industry Association of America a numit-o cel mai bine vândut artist clasic de sex feminin al secolului douăzeci și unu în Statele Unite.

Duetul ei cu tenorul italian Andrea Bocelli, "Time To Say Goodbye", a depășit topurile din întreaga Europa și a devenit cel mai mare și cel mai rapid single vândut din toate timpurile în Germania, unde a rămas în partea de sus a topurilor pentru paisprezece săptămâni consecutive, un record de vânzări al tuturor timpurilor, cu peste 3 milioane de exemplare vândute în țară, și, ulterior, a devenit un succes internațional, cu 12 milioane de exemplare vândute în întreaga lume. Acum ea are colectate peste 180 de CD-uri de aur și platină, premii pentru vânzări în 38 de țări diferite.

Brightman este singurul artist care a fost invitat de două ori pentru a cânta la Jocurile Olimpice, în primul rând, în 1992 la Jocurile Olimpice de la Barcelona, unde a cântat "Amigos Para Siempre", cu tenorul spaniol Jose Carreras, cu o audiență globală estimată la un miliard de oameni, și șaisprezece ani mai târziu, în Beijing, de data aceasta cu cântărețul chinez Liu Huan și interpretând piesa "You and Me", la o valoare estimată la 4 miliarde de persoane din întreaga lume.

În afară de muzică, Brightman a început o carieră de film, făcând debutul major în Repo! The Genetic Opera (2008), un film muzical - operă rock, regizat de Darren Lynn Bousman. Și în vara anului 2009, ea a terminat filmările la Stephen Evans, "Cosi" sau "Prima noapte", în care ea joacă rolul unui dirijor, alături de Richard E. Grant. În plus, recent, a format compania sa de producție proprie, Instinct Films, caz în care primul ei film este în pre-producție.

Brightman se clasează printre milionarii din muzică, din Marea Britanie, cu o avere de 30 de milioane de lire sterline (aproximativ 49 de milioane USD).

Sarah Brightman

Sarah Brightman în cadrul ceremoniei de închidere a Campionatului Mondial de Atletism din 2007.

* 1961: Ioan Iovescu este un politician român, senator în Parlamentul României din partea PPDD Timiș în mandatul 2012-2016.

* 1961: Satoshi Tsunami (n. 14 august 1961) este un fost fotbalist japonez.

* 1963: Dumitru Ciubașenco (n. 14 august 1963, Chișinău, RSS Moldovenească, astăzi Republica Moldova) este un jurnalist din Republica Moldova, candidatul partidului politic „Partidul Nostru” la alegerile prezidențiale din 30 octombrie 2016.

Dumitru Ciubașenco

* 1963: Valentina Cozma (n. Turbatu, pe 14 august 1963, în Iași)^[1] este o jucătoare de handbal din România retrasă din activitate. Ea este în general considerată unul din cei mai buni pivoți din istoria handbalului feminin românesc.

* 1964: Andrew Kevin Walker (n. 14 august, 1964) este un scenarist americannominalizat la Premiile BAFTA. Este cunoscut pentru scenariul filmuluiSe7en, pentru care a și primit nominalizarea BAFTA, cât și scenarii pentru alte filme, cum ar fi Sleepy Hollow sau 8mm.

·         1965: Emmanuelle Beart, actriță franceză
* 1965: Marcelino García Toral (n. 14 august 1965) este un fost fotbalist și actual antrenor spaniol care juca pe postul de mijlocaș ofensiv. În prezent, antrenează Valencia CF.

·         1966: Halle Berry (n. 14 august 1966, Cleveland, SUA) este o actriță americană și fost fotomodel. În anul 2002 ea a câștigat Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță pentru performanța sa din filmul Monster's Ball, până în prezent fiind prima și unica femeie de origine afro-americană care a câștigat premiul Oscar pentru rolul principal. Ea este una din cele mai bine plătite actrițe de la Hollywood.^[9]. Ea a primit distincția Sexiest Woman Alive de la revista Esquire.

Halle Berry

Halle Berry în 2013 Halle Berry | modificare sursă] Berry at the 70th Golden Globe Awards.

* 1966: Freddy Eusebio Rincón Valencia (pronunție în spaniolă: /ˈfɾeði riŋˈkon/; n. 14 august 1966 în Buenaventura, Valle del Cauca), este un fotbalistcolumbian retras, care a jucat 84 de meciuri pentru naționala Columbieiîntre 1990-2001. A jucat pe posturile de mijlocaș stânga, dreapta sau ofensiv.
* 1967: Marian Avram (n. 14 august 1967) este un deputat român, ales în 2012 din partea Partidului Social Democrat.

În timpului mandatului a trecut la grupul parlamentar al Partidului Național Liberal.

* 1968: David McKenna (n. 14 august 1968) este un scenarist și producător de film american. A lucrat ca producător executiv pentru E-Ring. A mai utilizat numele numele de scenă Zachary Long pentru filmul Bully. McKenna a scris integral sau parțial scenariul la filme ca S.W.A.T. și epsioadele TV ale E-Ring. El este cunoscut mai ales pentru scrierea scenariului filmului American History X și alte romane ca The Trials and Tribulations of Earl.

* 1973: Augustine Azuka Okocha(n. 14 august 1973, Enugu), mai bine cunoscut ca „Jay-Jay” Okocha, este un fost fotbalist nigerian. Este cunoscut pentru driblingurile, tehnica și abilitățile sale pe teren.

·         1976: Florentina Marilena Toma, politician român
* 1978: Marcel Fischer (n. 14 august 1978, Biel/Bienne, cantonul Berna) este un fost scrimer elvețian specializat pe spadă, campion olimpic în 2004 și campion european pe echipe în același an.
* 1979: Ionuț Rudi Stănescu (n. 14 august 1979, în Brașov)^[1] este un handbalistromân care joacă pentru HC Dobrogea Sud Constanța și echipa națională a României pe postul de portar.

În 2010, pentru serviciile aduse echipei și orașului, precum și pentru comportamentul sportiv exemplar, Stănescu a fost declarat Cetățean de onoare al municipiului Constanța.^[2]

Rudi Stănescu a debutat la naționala de seniori în 1996. Până pe 15 ianuarie 2012, el a jucat pentru România în 129 de meciuri, în care a înscris și 3 golur

·         1983: Mila Kunis (născută Milena Markovna Kunis; Мiлена Маркoвна Кунiс; la 14 august 1983, în Cernăuți) este o actriță americană. Deși s-a născut în Ucraina, ea s-a mutat în Los Angeles împreună cu familia ei, în 1991, pe când avea 7 ani. În timpul școlii, s-a înscris la diverse cursuri de actorie ca și activitate după ore, iar curând a fost descoperită de un agent. A apărut în câteva reclame și seriale înainte să primească primul ei rol important, înainte să împlinească 15 ani. A interpretat-o pe Jackie Burkhart în serialul That '70s Show. Din 1999, ea este vocea personajului Meg Griffin în serialul animat Family Guy.

Rolul care a făcut- o cunoscută în industria filmului a fost cel al lui Rachel Jansen din comedia romantică Forgetting Sarah Marshall, apărută în 2008. Printre filmele în care a jucat se numără Max Paine (2008), The Book of Eli (2010), comedia romantică Friends with Benefits (2011), comedia Ted (2012), fantezia Oz the Great and Powerful (2013), Wicked Witch of the West, precum și thriller-ul psihologic Black Swan(2010). Rolul pe care l-a interpretat în Black Swan (Lily) i-a adus ovații la scenă deschisă: a primit premiul Marcello Mastroianni pentru Cea Mai Bună Tânără Actriță. De asemenea, a fost nominalizată la Globul de Aur pentru cel mai bun rol-suport și la SAG (Screen Actors Guild) pentru "prestația excepțională a unei actrițe într-un rol suport" (Screen Actors Guild Award for Outstanding Performance by a Female Actor in a Supporting Role).

S-a născut la Cernăuți, azi în Ucraina, în timpul regimului sovietic, într-o familie de evrei. A jucat în producții de televiziune precum Jackie Burkhart din That '70s Show și este și vocea personajului Meg Griffin în seria animată Family Guy. Poate fi urmărită și în rolurile Rachel Jansen din Forgetting Sarah Marshall, Mona Sax din Max Payne sau Solara din The Book of Eli. În 2010 a câștigat trofeul Marcello Mastroianni pentru Cea mai bună actriță a Festivalului Internațional de la Veneția pentru rolul Lily din producția Black Swan. Pentru același rol a fost nominalizată la Globurile de Aur.

S-a mutat la Los Angeles în 1991. Mama sa Elvira a fost profesoară de fizică și farmacistă, iar tatăl său Mark Kunis este un fost inginer mecanic și managerul unei firme de taximetrie. Mai are un frate mai mare, Michael. Din primele sale experiențe americane, actrița își amintește că nu a înțeles cultura, mentalitățile oamenilor de aici și a suferit în primele zile. Pentru că nu știa deloc engleza, colegii săi nu au iertat-o și debutul său în viața americană a fost făcut prin zile întregi de plânsete. "Imaginează-ți că ești și surd și orb încă de la șapte ani". Aceasta este vorba sa preferată, care descrie întocmai starea pe care a avut-o atunci când s-a mutat în Statele Unite ale Americii.

Pe 14 septembrie 2011, FBI a anunțat că investighează o presupusă spargere a conturilor de e-mail și a telefonului actriței Mila Kunis, precum și ale lui Scarlett Johansson și Vanessa Hudgens. Christopher Chaney din Jacksonville, Florida, a pledat vinovat mai târziu în fața curții federale pentru 9 capete de acuzare pentru hackingul digital.

În Noiembrie 2011, Kunis a fost escortată de sergentul Scott Moore la Balul Fortelor Marine SUA, in Greenville, eveniment care celebra a 236-a aniversare a Forțelor Marine.

În Ianuarie 2011, ea a făcut public faptul că se luptă cu o afecțiune cronică a ochilor, afecțiune care i-a provocat orbirea temporară la un ochi. Câteva luni înainte, ea făcuse o operație pentru a corecta această problemă. Kunis are afecțiunea numită heterochromia iridium, ceea ce constă în culori diferite ale irișilor: ochiul stâng este căprui și cel drept este verde.

Kunis a început să se întâlnească cu actorul Macaulay Culkin în 2002. În timpul relației lor, au existat zvonuri cum că se pregătesc de căsătorie, dar Kunis le-a infirmat. Într-un interviu pentru revista BlackBook, Kunis declară că "mariajul nu este ceva important pentru mine". Ea spune că a făcut tot posibilul să își protejeze intimitatea,spunând că "Nu vorbim cu presa despre relația noastră. Este și așa mult mai mediatizată decât mi-aș fi dorit." Când a fost întrebată dacă i-a fost dificil să stea departe de presă și tabloide, Kunis a răspuns: "Îmi țin viața personală cât de personală pot, atât fizic, cât și mental." Întrebată dacă acest lucru îi este dificil, ea răspunde: "Nu îmi pasă. O să dau tot ce e mai bun din mine pentru a o proteja." Pe 3 ianuarie 2011, agentul Milei a confirmat zvonurile cum că relația ei cu Culkin a luat sfârșit, spunând că "A fost o separare amicală, au rămas prieteni apropiați."

Mila a început să iasă cu fostul ei coleg de platou din serialul That '70s Show, Ashton Kutcher în Aprilie 2012 și s-au logodit în Februarie 2014. Ea a născut-o pe prima lor fetiță, Wyatt Isabelle, în Octombrie 2014. Kunis și Kutcher s-au căsătorit în primul weekend din Iulie 2015 în Oak Glen, California, iar mai târziu, în Noiembrie 2016, se naște și fiul lor Dimitri Portwood Kutcher.

Mila Kunis

Kunis la Comic Con în San Diego, iulie 2012 Mila Kunis la premiera filmului Max Payne (2008)

·         1983: Heiko Westermann (n. 14 august 1983, Alzenau, Bavaria) este un fotbalistgerman care joacă la echipa Austria Viena din Bundesliga și în echipa națională a Germaniei. Westermann este cunoscut ca un jucător cu un bun simț al porții, deși evoluează ca fundaș.
* 1983: Shwan Saman Jalal (în kurdă: Şivan Saman Celal; n. 14 august1983, Bagdad, Irak) este un fotbalist aflat sub contract cu clubul Macclesfield Town. Joacă pe postul de portar.

·         1984: Giorgio Chiellini (n. 14 august 1984, Pisa) este un jucător italian de fotbal, care din 2004 este legitimat la clubul italian Juventus F.C..
* 1984: Nemanja Jovanović (n. 3 martie 1984) este un jucător sârb de fotbalcare evoluează la clubul FC Taraz. Prezent din 2003 în România, Nemanja a trecut pe la multe cluburi din Divizia A dar și din cea secundă. Achiziționat de Unirea Urziceni de la junioratul echipei sârbe Steaua Roșie Belgrad, fotbalistul sârb a fost împrumutat în primul sezon la FC Argeș în prima divizie, unde nu i s-a dat prea mult ocazia să joace. Întors în următoarele sezoane la Unirea Urziceni, atacantul de 21 de ani a devenit gogheterul diviziei secunde pentru un sezon. În 2008 a fost transferat la clubul FC Vaslui.
* 1985: Marian Tănasă (n. 14 august 1985, Bacău, România) este un atacant român, legitimat în prezent la echipa Aerostar Bacău.

·         1985: Christian Gentner (n. 14 august 1985, Nürtingen, Germania de Vest) este un fotbalist german care joacă pe post de mijlocaș la clubul VfB Stuttgart.
* 1989: Ander Herrera Agüera (n. 14 august 1989) este un fotbalist spaniol care evoluează la clubul francez PSG în Ligue 1 din Franța.
* 1992: Nzingha Prescod (n. 14 august 1992, Brooklyn, SUA) este o scrimerăamericană specializată pe floretă, laureată cu bronz individual la Campionatul Mondial de Scrimă din 2015.
* 1992: Marijeta Vidak (n. 14 august 1992, la Virovitica)^[1] este o handbalistăcroată care joacă pentru clubul SCM Gloria Buzău^[2] pe postul de intermediar stânga. Vidak este și componentă a echipei naționale a Croației
* 1994: Artur Jorge (n. 14 august 1994,^[1] Braga, Portugalia) este un fotbalist care joacă pe postul de fundaș central pentru Vitória FC.

Decese

·         582: A murit  imparatul Flavius Tiberius Constantius Augustus; (n.540)   cunoscut sub numele de Tiberiu al II-lea Constantin. A fost împărat bizantin între anii 578 si 582 si fiul adoptiv al imparatului Iustin al II-lea.  A  preluat controlul imperiului după anul 547, când Iustin devenise incapabil să conducă statul  devenind efectiv  împărat la moartea lui Iustin în  578. A făcut pace cu vizigoții din Spania și i-a învins pe berberi în Africa. Cand slavii  au început să migreze spre Balcani  in 579, Tiberiu cu armata lui era în Orient unde se lupta cu perșii, si  nu a putut stăvili invazia slavă. Tiberiu a murit otrăvit, iar fiul său adoptive, Mauriciu a devenit împărat.

·         644: A decedat Omar ibn al-Hatab, al doilea calif al arabilor (din anul 634), unul dintre   apropiatii  profetului Mahomed  (n.592), întemeietorul islamismului. Umar ibn Al- Ḫattāb, ‘Umar fiul lui Al- Ḫattāb, (579- 644), a fost unul dintre cei mai puternici și influenți califi musulmani din istorie și s-a numărat printre apropiatii  profetului islamic Muḥammad. L-a succedat pe Abu Bakr (632- 634), în calitatea de calif, fiind al doilea dintre cei patru Califi Bine – Călăuziți sau Ortodocși. Este cunoscut pentru natura sa dreaptă și pioasă, care i-a adus titlul de Al- Farūq, (‘cel care distinge între bine și rău‘). Sub conducerea sa, califatul Bine-Călăuzit s-a extins într-un ritm fără precedent, stăpânind întregul Imperiu Sasanid și mai mult de două treimi din Imperiul Bizantin. Atacurile sale împotriva Imperiului Persan Sasanid au dus la cucerire Persiei în mai puțin de doi ani. Potrivit tradiției evreiești, ‘Umar a fost cel care a ridicat interdicția pusă de creștini pentru evrei și le-a permis acestora să intre în Ierusalim.

·         1040: Duncan I al Scoției (n. 1001). Mac Bethad mac Findlaích (anglicizat ca Macbeth și poreclit Rí Deircc, „Regele Roșu, decedat l-a 15 august 1057) a fost Rege al Scoțienilor (cunoscut și ca Rege al Albei, iar mai înainte ca Rege al Morayului și Rege al Fortriului) din 1040, când l-a ucis pe regele Scoției  Duncan I în Bătălia de la Elgin, până la moartea sa. Este cunoscut ca subiect al tragediei lui William Shakespeare “Macbeth”   și din multele opere care s-au inspirat din ea.

·         1433: Ioan I al Portugaliei (n. 1357)

·         1464: Papa Pius al II-lea (n. 1405)

·         1575: A murit  Diego Hurtado de Mendoza, diplomat, istoric si scriitor spaniol; (n.1503).
* 1587: Guglielmo Gonzaga (24 aprilie 1538 – 14 august 1587) a fost Duce de Mantua și Montferrat din 1550 până în 1587. A fost al doilea fiu al lui Federico al II-lea Gonzaga, Duce de Mantua și a Margaret Palaeologina. În 1574, Montferrat a fost ridicată la rang de ducat iar el a devenit primul duce. A fost succedat de fiul său, Vincenzo.
Guglielmo a fost deosebit de interesat de muzica vocală sacră și este cunoscut mai ales istoricilor muzicii pentru corespondența sa amplă cu compozitorul Pierluigi da Palestrina Giovanni. El a construit o biserică nouă, mare, în Mantua, dedicată Sfintei Barbara. S-a angajat într-o negociere fără precedent cu papalitatea pentru a crea propriul său rit pentru Mantua și a dedicat resurse considerabile dezvoltării unui repertoriu muzical pentru biserică, comandând lucrări de Giaches de Wert și Palestrina. O parte a corespondenței sale cu Palestrina discută despre lucrările comandate în detaliu, oferind preferințele sale muzicale. Gusturile muzicale ale lui Guglielmo au fost conservatoare pentru acele timpuri. El s-a bucurat să imite muzica contrapunct dar a fost preocupat și să mențină claritatea textului, arătând astfel influența reformelor tridentine. La moartea sa, fiul său Vincent a invitat adepți ai tendințelor mai moderne la curtea sa.

Guglielmo s-a căsătorit cu Arhiducesa Eleanor de Austria la 26 aprilie 1561. Copiii lor au fost:

• Vincenzo I, Duce de Mantua (21 septembrie 1562 – 9 februarie 1612); s-a căsătorit cu Eleonora de Medici (nepoata Eleanorei).
• Margherita Gonzaga (27 mai 1564 – 6 ianuarie 1618); s-a căsătorit cu Alfonso II d'Este.
• Anna Caterina Gonzaga (17 ianuarie 1566 – 3 august 1621); s-a căsătorit cu unchiul matern, Ferdinand al II-lea, Arhiduce de Austria.

Guglielmo Gonzaga

Guglielmo Gonzaga, Duce de Mantua

·         1754: Maria Anna de Austria (Maria Anna Josepha; 7 septembrie 1683 – 14 august 1754) a fost arhiducesă de Austria ca fiică a lui Leopold I, Împărat Roman. Prin căsătoria cu Ioan al V-lea al Portugaliei a devenit regină a Portugaliei. A fost regentă a Portugaliei din 1742 până în 1750 în timpul bolii soțului ei.
Născută Maria Anna Josepha, ea a fost fiica împăratului Leopold I și a lui Eleonor Magdalene de Neuburg. Maria Anna a fost sora împăratului Iosif I, Împărat Roman și a împăratului Carol al VI-lea, Împărat Roman. Prin fratele ei Carol, ea a fost mătușa Mariei Tereza, prima regină a Austriei.

Maria Anna, regină a Portugaliei

La 27 octombrie 1708 s-a căsătorit cu verișorul ei primar, Ioan al V-lea al Portugaliei și a devenit regină consort a Portugaliei. A fost mama a șase copii:

• Barbara a Portugaliei (4 decembrie 1711 – 27 august 1758), căsătorită cu Ferdinand al VI-lea al Spaniei; fără copii.
• Pedro al Portugaliei(19 octombrie 1712 – 24 octombrie 1714) Prinț al Braziliei; a murit în copilărie.
• Iosif I al Portugaliei (6 iunie 1714 – 24 februarie 1777) căsătorit cu Mariana Victoria a Spaniei.
• Carlos al Portugaliei(2 mai 1716 – 30 martie 1730) a murit necăsătorit.
• Petru al III-lea al Portugaliei (5 iulie 1717 – 25 mai 1786) căsătorit cu Maria I a Portugaliei; au avut copii.
• Alexandru al Portugaliei (24 septembrie 1723 – 2 august 1728) a murit în copilărie.

În 1742 Maria Anna a preluat puterea ca regentă după ce soțul ei a suferit un accident vascular care l-a lăsat parțial paralizat. Când Ioan al V-lea a murit la 31 iulie 1750, ea a predat puterea fiului ei mai mare, Iosif I al Portugaliei.

A murit în timp ce era la reședința ei de la Palatul Belém în 1754.^[1] A fost înmormântată la Lisabona, însă inima a fost dusă la Viena și îngropată acolo în cripta imperială.

Maria Anna de Austria

·         1784: Michael Hißmann, filosof german din Transilvania (n. 1752)
* 1822: James (Jacobus) J. Dickson (n. 1738, Traquair, Scottish Borders, Scoția – d. 14 august 1822, Croydon) a fost un botanist, horticultor și micolog scoțian care a fost membru fondator al Linnean Society of London. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Dicks.

James Dickson, descendent unei familii sărace, a fost fiul unui grădinar în grădinile lui John Stewart, al 6-lea Earl de Traquair (1699–1779).^[1]Tatăl l-a instruit de mic în această meserie. Apoi a aprofundat cunoștințele sale la Jeffery's nursery-garden în Brompton. Datorită experienței dobândite, a deschis o pepinieră în Perth care însă nu a fost foarte rentabilă. Astfel s-a deplasat la Londra pentru a lucra în grădinarii la Kensington și Hammersmith. În 1772, a deschis din nou un propriu magazin, acum de plante și semințe, în Covent Garden (Londra) și a făcut cunoștință cu horticultorul precum botanistul William Forsyth(1737-1804), pe care la furnizat cu plante. El s-a împrietenit de asemenea cu cercetătorul și botanistul Sir Joseph Banks (1742-1820) care i-a dat lui Dickson acces la biblioteca sa botanică și l-a angajat să îngrijească grădina Muzeului Britanic (British Museum) (1781), devenind după scurt timp grădinar șef, o funcție care a întreținut-o cu mult succes până la moartea sa. Astfel a câștigat o vastă cunoaștere a botanicii și, în special, a plantelor criptogamice. Cel mai mult s-a interesat pentru mușchi și alte plante nu înfloritoare, dar și pentru ciuperci. În acest context, Dickson a făcut, din 1785, mai multe expediții prin Scoția, inclusiv Hebridelor, pentru a culege, usca și conserva multe soiuri diferite. Între 1785 și 1801, Dickson a publicat marea sa lucrare în patru volume, privind criptogamii, Fasciculus Plantarum Cryptogamicarum Britanniae, în care descris 400 de specii, dintre care multe nu au fost identificate anterior în Marea Britanie. Ilustrațiile desenate sunt de la Dickson, cele de acuarelă au fost realizate de James Sowerby, iar traducerile în limba latină au fost scrise de John Ziers, un farmacist de origine polonă, deoarece Dickson nu a avut o educație școlară formală. Ziers a murit înainte de finalizarea lucrării și astfel fasciculul final a fost tradus de Robert Brown. A mai scris multe lucrări botanice, între altele Hortus Siccus Britannicus cu anual 4 fascicule publicate între 1793 și 1802, Catalogus Plantarum Cryptogamicarum Britanniae (1795) și Botanical Catalogue alphabetically arranged according to the Linnaean System, în 8 fascicule (1797).

În 1788, savantul a fost membru fondator al Linnean Society of London împreună cu Sir James Edward Smith, Sir Joseph Banks și 5 alți savanți, Smith fiind ales primul președinte.

După moartea primei soții Janet Boyle (1740-1786), Dickson s-a căsătorit, în 1789, cu Margaret (1762-1837), sora cercetătorului Mungo Park (1771-1806). De atunci Park l-a acompaniat în timpul expedițiilor sale prin Scoția. Mai departe, l-a introdus la Banks, care a sponsorizat mai târziu expediția lui Park prin Africa Occidentală (1795). Tot în 1789, botanistul și juristul francez Charles Louis L’Héritier de Brutelle 1746 -1800) a denumit genul de pteridofite Dicksonia din familia Dicksoniaceae în onoarea lui. În 1848, savantul german Moritz Richard Schomburgk (1811-1891) a numit și familia acestui gen după el. În 1804, a fost cofondator al societății regale Royal Horticultural Society, a cărei vicepreședinte a fost ales de la început.

Cimitirul All Saints, Sanderstead

Dickson devenise un om bogat. În 1799 și-a cumpărat o casă în Croydon, unde s-a retras după viața activă. Acolo a murit la 14 august 1822, jelit de soție, un fiul său James (1800-1830/1) și fiicele Isabella (n. 1796) și Jane (n. 1805). A fost înmormântat în cimitirul bisericii All Saints din Sanderstead, la numai 2 mile de Croydon. ^[2][3][4][5]

Sir James Edward Smith a scris un epitaf pentru marele om de stiință: In memory of Mr. James Dickson, one of the original Fellows of the Linnaean Society, and a Vice-President of the Horticultural Society of London; a man of a powerful mind, and of spotless integrity; whose singular acuteness and accuracy, in the most difficult departments of botany, have rendered his name celebrated wherever that science is known. He departed this life at Croydon, 14 august 1822, in the 85th year of his age. („În memoria domnului James Dickson, unul dintre membrii fondatori ai Societății Linnaeane, și vicepreședinte al Societății Horticole din Londra; un om cu minte puternică și de integritate imaculată, a cărui stringență și precizie singulară în cele mai dificile domenii ale botanicii, au făcut numele lui sărbătorit oriunde unde se știe de știință. El a părăsit această viață la Croydon, în ziua de 14 august 1822, în cel de-al 85-lea an al vieții sale

James Dickson a descris peste 400 de specii de plante și ciuperci, nu puține dintre ele pentru prima dată. Ciuperci descrise de el sunt între altele Auricularia mesenterica sau Grifola frondosa.

James Dickson

* 1887: John Richard Jefferies (n. 6 noiembrie 1848, Swindon, Regatul Unit – d. 14 august 1887 Worthing, Regatul Unit) a fost un scriitor englez de literatură despre natură, remarcat pentru reprezentările sale asupra vieții rurale engleze în eseuri, cărți de istorie naturală și romane. Copilăria sa într-o mică fermă din Wiltshire a avut o influență mare asupra lui și i-a oferit fundalul tuturor lucrărilor sale majore de ficțiune.

Scrierile lui Jefferies includ o diversitate de genuri și subiecte, printre care Bevis (1882), o carte clasică pentru copii și After London (1885), o lucrare timpurie de science-fiction. În cea mai mare parte a vieții sale de adult, el a suferit de tuberculoză, iar luptele sale cu boala și sărăcia au influențat scrisul său. Jefferies a apreciat și a cultivat o intensitate a sentimentului în experiența sa despre lumea din jurul său, lucru pe care îl descrie în detaliu în Povestea inimii mele (The Story of My Heart,1883). Această lucrare, o prezentare introspectivă a gândurilor și sentimentelor sale asupra lumii, i-a câștigat reputația de natură mistică în acea vreme. Dar succesul său în transmiterea conștientizării naturii și a oamenilor din ea, atât în ficțiunea sa, cât și în colecțiile de eseuri precum The Amateur Poacher (1879) și Round About a Great Estate(1880), i-a adus cei mai mulți admiratori. Walter Besant a scris despre reacția sa la prima citire a lui Jefferies: „De ce oare, trebuie să fi fost orbi toată viața, aici au avut loc cele mai minunate lucruri posibile chiar sub nasurile noastre, dar nu le-am văzut”

Richard Jefferies

* 1912: Elisabeta de Saxonia (germană Prinzessin Elisabeth von Sachsen, Herzogin zu Sachsen; 4 februarie 1830 – 14 august 1912) a fost prințesă de Saxonia care s-a căsătorit cu al doilea fiu al regelui Sardiniei. A fost mama Margheritei, regină a Italiei.

Elisabeta a suferit un atac de apoplexie în 1910, care i-a deteriorat grav sănătatea.^[1] A murit la 14 august 1912 la vârsta de 82 de ani

S-a născut la Dresda, capitala Saxoniei, ca fiică a regelui Ioan al Saxoniei și a soției acestuia, Amalie Auguste de Bavaria. Bunicii paterni au fost Prințul Maximilian de Saxonia și Carolina de Parma. Bunicii materni au fost regele Maximilian I Joseph de Bavaria și Karoline de Baden.

La 22 aprilie 1850, ea s-a căsătorit în Catedrala de la Dresda cu Prințul Ferdinand, Duce de Genova, al doilea fiu al regelui Carol Albert al Sardiniei și a Mariei Theresa de Austria și Toscana. Căsătoria lor a fost un aranjament dinastic, și în general a fost considerat ca fiind lipsit de iubire.^[1]

Cuplul a avut doi copii:

• Margherita de Savoia (1851-1926); s-a căsătorit cu Umberto I al Italiei; a avut copii
• Thomas, Duce de Genova (1854-1931); s-a căsătorit cu Prințesa Isabela a Bavariei; a avut copii

La 10 februarie 1855 soțul ei a murit la Torino, lăsând-o pe Elisabeta văduvă la vârsta de 25 de ani. Înainte ca primul an de văduvie să se termine, ea s-a recăsătorit la 4 octombrie 1856 cu șambelanul Niccolò, marchiz Rapallo.^[1] S-au căsătorit în secret, înainte ca perioada oficială de doliu să se termine. Acest act l-a înfuriat pe cumnatul ei, Victor Emmanuel al II-lea al Italiei, care nu i-a permis să-și mai vadă copiii.^[1]

În 1882, al doilea ei soț s-a sinucis. Bârfele de la curte au sugerat adesea că mariajul lor era nefericit și sinuciderea lui a alimentat zvonurile.^[1] Elisabeta nu a avut copii din cea de-a doua căsătorie.

Elisabeta de Saxonia

Ducesă de Geneva Marchiză Rapallo

·         1942: Maximilian Kolbe, preot polonez (n. 1894)

·         1941: Paul Sabatier, chimist francez, laureat al Premiului Nobel în 1912 (n. 1854)

·         1951: A încetat din viaţă magnatul presei americane, jurnalistul William Randolph Hearst; (n. 29 aprilie 1863).
* 1955: Vito "Nașul" Andolini Corleone (n. 7 decembrie 1891, Corleone, Sicilia, Italia, d. 14 august 1955, New York City, New York, Statele Unite) este un personaj fictiv în romanul lui Mario Puzo, Nașul, precum și în trilogia de filme bazate pe carte, în regia lui Francis Ford Coppola. În filme, Vito Corleone este interpretat de Marlon Brando în Nașul și de Robert De Niro în Nașul: Partea II.

·         1956 - A murit scriitorul german Bertold Brecht, unul dintre cei mai importanţi dramaturgi şi teoreticieni ai teatrului din secolul XX. Gînditor marxist, Brecht a exercitat o influenţă considerabilă atît ca poet, cît şi ca editor de proză scurtă didactică. În anul 1949, pune bazele companiei de teatru "Berliner Ensemble" ("Opera de trei parale", "Sfînta Johanna a abatoarelor", "Omul cel bun din Sechuan") (n.10.02.1898).

* 1958: Jean Frédéric Joliot-Curie n. 19 martie 1900, Paris, Franța – d. 14 august 1958, Paris, Republica Franceză - născut Jean Frédéric Joliot - a fost un chimist și fizician francez, laureat al Premiului Nobel pentru chimie (1935), împreună cu soția sa, Irène Joliot-Curie.

În 1934 a obținut un izotop radioactiv artificial - o formă activată a fosforului. În 1939 a demonstrat că fisiunea atomului de uraniu poate duce la o reacție în lanț. Împreuna cu soția sa, Irène, Frédéric Joliot-Curie a fost promotorul chimiei anorganice moderne.

Frédéric Joliot-Curie

·         1959: A murit Nicolae Dărăscu, pictor si acuarelist roman, influenţat de curentele impresionist şi neoimpresionist ; (n.18.02.1883, Giurgiu).

·         1970: A murit Vano Muradeli, compozitor gruzin, autorul imnului Uniunii internationale a studentilor.

·         1972 - A murit scriitorul francez Jules Romains (pseudonimul lui Louis Farigoule) (“Oameni de bună-voinţă” - 27 de volume, “Dr. Knock sau triumful medicinei”, “Dictatorul”) (n.26.08.1885).
* 1981: Karl Böhm (n. 28 august 1894, Graz (Stiria), Austria, d. 14 august, 1981, Salzburg, Austria) a fost un dirijor austriac.

Tatăl său era avocat, motiv pentru care și Karl Böhm a studiat întâi dreptul, pe care l-a absolvit cu succes în 1919. Cu toate acestea, a abandonat această profesie și a început să studieze pianul și teoria muzicii la Graz, apoi la Conservatorul de la Viena, cu Eusebius Mandyczewski, care făcea parte din cercul de prieteni ai lui Johannes Brahms, și cu Guido Adler.

În 1917 a fost angajat repetitor la opera din orașul său natal, pentru ca în 1919 să fie promovat ca dirijor secund iar în 1920 ca prim dirijor. În această perioadă s-a întâlnit pentru prima dată cu dirijorul Bruno Walter, care l-a dus în 1921 la opera din München.

În anul 1927, Böhm a fost numit director general muzical la Darmstadt, iar în 1931 a ocupat aceeași funcție la Hamburg. În anul 1933 a devenit membru al NSDAP.

Deși în mare măsură autodidact, și-a creat un renume ca dirijor, astfel că în 1933 i s-a permis să dirijeze pentru prima dată, la Viena, opera "Tristan și Isolda" de Richard Wagner. A fost apoi numit profesor la Hamburg, iar în 1934 i-a urmat laSemperoper din Dresda lui Fritz Busch, care a fost nevoit să fugă în străinătate spre a scăpa de pogromul nazist. În această perioadă, Böhm a dirijat mai multe premiere, din care cele mai importante au fost Die schweigsame Frau (Femeia tăcută), în 1935, la Londra și Daphne, în 1938 compuse de Richard Strauss cu care legase o strânsă prietenie..

În anul 1938, Böhm a fost invitat pentru prima dată la Salzburg, unde a dirijat Don Giovanni, de Wolfgang Amadeus Mozart. În 1943 a preluat pentru prima dată conducerea operei de stat (Staatsoper) din Viena.

După Al doilea război mondial, datorită apropierii sale de regimul nazist, a fost îndepărtat din funcție de forțele aliate și i s-a interzis să mai apară în public o perioadă (așa cum s-a întâmplat și cu dirijorul Herbert von Karajan. Între 1954 și 1956 a deținut pentru a doua oară funcția de prin dirijor al operei de stat (Staatsoper) din Viena. Multele reproșuri că ar fi prea puțin prezent la Viena, precum și desele proteste în timpul spectacolelor dirijate de el, l-au determinat să renunțe la această funcție. Cu toate acestea, în anii '60, a dirijat de mai multe ori spectacole ale operei de stat (Staatsoper) din Viena.

După Al doilea război mondial, Böhm și-a multiplicat activitățile în străinătate, debutând în 1948 la Teatrul Scala din Milano. A mai dirijat și la Paris și din 1950, a plecat pentru trei ani în Argentina, la Teatro Colón din Buenos Aires. Din nou s-a ocupat cu premiere, cum ar fi Wozzeck de Alban Berg, în traducere în limba spaniolă, sau premiera operei Der Prozess (Procesul) de Gottfried von Einems

În anul 1954, Böhm s-a întors la Viena, unde se terminase reconstrucția Operei de Stat, distrusă în timpul războiului.

În anul 1957 a dat primul său spectacol la Metropolitan Opera din New York.

În 1962 a fost invitat la Bayreuth, unde a dirijat "Tristan și Isolda", revenind în mod regulat până în anul 1970. Între altele, între 1965 și 1967, a dirijat și ultima punere în scenă a ciclului Der Ring des Nibelungen (Inelul Nibelungilor), realizată de Wieland Wagner.

În anii '60, Böhm a fost unul din cei mai solicitați dirijori din lume. A dirijat în 1965, la Tokio, opera Fidelio de Ludwig van Beethoven, a dat concerte la Moscova, fiind cunoscut în special ca interpret sensibil și perfecționist al lucrărilor lui Mozart, Strauss și Wagner, dar s-a dedicat și lucrărilor lui Beethoven și Anton Bruckner. A dirijat multe ansambluri muzicale renumite, dar o relație specială a avut-o cu Filarmonica din Viena, cu care a realizat circa 450 de concerte și multe seri de operă și înregistrări pe discuri și pe peliculă.

În 1967 a fost declarat Dirijor de onoare (Ehrendirigent) a acestei orchestre. Printre realizările sale de bătrânețe se numără integrala simfoniilor lui Mozart, încheiată în 1974.

În decursul lungii sale cariere, de aproape șase decenii, Karl Böhm a primit o serie întreagă de premii, între care cele mai reprezentative au fost cele două premii Grammy (Grammy Award), primul în 1965 (Best Opera Recording) pentru cea mai bună înregistrare de operă ("Wozzeck" de Alban Berg), cu Dietrich Fischer-Dieskau, Evelyn Lear și Fritz Wunderlich, lucrare care l-a preocupat întreaga viață, iar al doilea premiu Grammy, primit în 1976 (Best Recording for Children) pentru cea mai bună înregistrare pentru copii, l-a primit pentru versiunea sa a operei Petrică și lupul de Serghei Prokofiev.

În 1970 a primit Semnul distinctiv austriac pentru știință și artă (Österreichisches Ehrenzeichen für Wissenschaft und Kunst).

În iunie 1979 a dirijat ultima sa premieră la opera de stat (Staatsoper) din Viena: Răpirea din serai de Mozart, (în regia lui Dieter Dorn, scenografia și costumele Jürgen Rose, cu participarea cântăreților Edita Gruberová, Horst Laubenthal și Rolf Boysen).

În 1980 a făcut un turneu în Japonia cu Staatsoper din Viena, ocazie cu care a dirijat Ariadna la Naxos (Ariadne auf Naxos) de Richard Strauss, iar în primăvara anului 1981 a avut loc ultima sa apariție publică, la pupitrul operei din Viena, cu o serie de reprezentații cu Nunta lui Figaro de Mozart.

A dirijat până la adânci bătrâneți, cu rigurozitate și disciplină deosebite în redarea partiturilor. Ultima sa realizare a fost filmarea operei "Elektra" de către Götz Friedrich.

A murit pe 14 august 1981, în vârstă de 87 de ani, la Salzburg, în timpul repetițiilor la "Elektra", de Richard Strauss.

Fiul său, Karl-Heinz Böhm a fost un actor apreciat în perioada postbelică.

Karl Böhm

·         1984: A murit Vasile Lovinescu, critic literar, dramaturg şi filosof esoteric român, elev al filosofului francez René Guénon; (n. 17 decembrie 1905).

* 1994: Elias Canetti (n. 25 iulie 1905, Ruse, Bulgaria – d. 14 august 1994, Zürich) a fost un scriitor de limbă germană, evreu sefard originar din Bulgaria, laureat în 1981 al Premiului Nobel pentru Literatură. El a trăit și activat mai ales în Austria, Anglia și Elveția.

Elias Canetti a fost fiul unui comerciant evreu din Rusciuc (astăzi Ruse). Strămoșii săi, evrei sefarzi, au fost expulzați din Spania în 1492. Inițial, numele familiei fusese Cañete, după numele unui sat din Spania. Elias și-a petrecut anii copilăriei, între 1905 și 1911, în Rusciuk până când familia s-a strămutat în Anglia. În 1912, tatăl său a murit subit și, în același an, mama sa s-a mutat cu copiii la Viena.

Canetti a învățat germana la insistențele mamei sale. Ea însăși i-a predat lecții de germană. Până atunci, Canetti vorbise ladino (limba maternă a mamei), bulgara, engleza și puțină franceză (pe ultimele două le studiase în anul petrecut în Anglia). Ulterior, familia s-a mutat întâi la Zürich (1916-1921) și apoi din 1924 în Germania, unde Canetti a absolvit liceul.

Canetti s-a întors la Viena în 1924 ca să studieze chimia. În anii petrecuți în Viena a devenit interesat de filozofie si literatură. A început să scrie sub influența cercurilor literare ale primei republici. Având o orientare politică de stânga, a participat la revolta din iulie 1927. Și-a luat diploma în chimie de la Universitatea din Viena în 1929, însă nu a practicat niciodată profesia sa de chimist.

Elias Canetti s-a căsătorit în 1934 cu scriitoarea Veza (Venetiana) Taubner-Calderon (1897 – 1963), și, în 1971, cu specialista în restaurarea operelor de artă Hera Buschor (1933 – 1988), de la care a avut singurul lui copil, Johanna, în 1972.

Și-a câștigat faima internațională în principal prin romanul Orbirea, scris în 1935. A mai scris piese de teatru și eseuri.

Scrieri:

• 1936: Orbirea („Die Blendung”);
• 1932: Nunta („Hochzeit”)
• 1956: Condamnații („Die Befristeten”)
• 1960: Masele și puterea („Masse und Macht”)

Elias Canetti

* 1991: Alfred Kittner (n. 24 noiembrie 1906 în Cernăuți, Bucovina - d. 14 august 1991 în Düsseldorf, Germania) a fost un scriitor și poet, de limba germană care s-a născut într-o familie de evrei.

Alfred Kittner își trăgea obârșia artistică din cercul cultural al evreilor de cultură preponderent germană din Cernăuți, din care făceau parte și Paul Celan, Rose Ausländer, Moses Rosenkranz, Alfred Margul-Sperber, Zelma Meerbaum, Immanuel Weissglas, David Goldfeld, Alfred Gong, și alți poeți de renume.

La începutul Primului Război Mondial, în 1914, a fugit de frica invaziei rusești din Cernăuți la Viena, dar a revenit în 1918. Timp de doi ani și-a îndeplinit serviciul militar în armata română.

În 1931 a plecat să urmeze studii de germanistică în Wrocław, pe care le-a întrerupt din motive materiale și a revenit la Cernăuți.

Până la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, Kittner a lucrat ca funcționar de bancă, traducător și redactor la ziarul "Der Tag" din Cernăuți. În această perioadă a publicat poeme în germană, care au fost bine primite de autori ca Felix Braun, Max Herman-Niesse și alții. După ocuparea Bucovinei de trupele sovietice (1940), și apoi de cele românești și germane (1941), Alfred Kittner a fost trimis întâi în ghetou și apoi, în 1942, a fost deportat în Transnistria unde a fost internat în diferite lagăre. A fost trimis într-un lagăr de muncă forțată într-o carieră de piatră, de unde a putut scăpa la venirea Armatei Roșii, întorcându-se la Cernăuți.

În 1945, Kittner s-a mutat la București unde a lucrat ca bibliotecar la ARLUS, o societate de relații culturale între România și Uniunea Sovietică. În anii post-belici, Kittner a fost activ ca traducător, crainic și scriitor.

În 1958, Kittner intrase în vizorul Securității care era interesată să afle amănunte despre scriitorii Alfred Margul Sperber și Oscar Walter Cisek (1897-1966), mai târziu și despre Paul Schuster (1933-2004), Dieter Schlesak și Petre Stoica (1931-2009)^[4]. Atunci Kittner a semnat un angajament, devenind colaborator neoficial al Securității primind numele conspirativ „Leopold Ludwig“ (mai târziu: „Lalu“ și „Karol“ sau „Karol Andrei“). Într-un documentar transmis de postul de radio "Deutsche Welle" se precizează că: Alfred "Kittner a încercat în toți acești ani să se sustragă întâlnirilor, însă fără prea mare succes. În 1977, Securitatea renunță la serviciile sale, însă fără să-i comunice această decizie. În același an este reactivat de către Gheorghe Preoteasa, un ofițer din cadrul Direcției I, care s-a ocupat de minoritatea germană din România. În ultimă instanță, Kittner s-a decis să se adreseze în scris Securității, amenințând că dacă nu îl lasă în pace se va sinucide. Vă rog insistent să nu mă forțați să fac un pas necugetat. Sînt hotărît să mă sinucid, să mă arunc de la fereastră sau să mă înec dacă continuați cu propunerile Dvs., scrie Kittner. Într-un scurt referat, datat 31 ianuarie 1979, se menționează că scriitorul fusese abandonat." ^[5]

În 2010, Dieter Schlesak a descoperit în dosarul său note informative semnate de numeroși prieteni, între care Alfred Kittner și Oskar Pastior.^[6]

După decesul soției sale (1980) a emigrat în Germania. S-a stabilit la Düsseldorf, unde și-a petrecut restul vieții.

Opera literară:

• Schattenschrift – Gedichte 1925–1987, 1988 ISBN 3-89086-966-1
• Erinnerungen 1906–1991, 1996. ISBN 3-89086-873-8
• Der Wolkenreiter – Gedichte 1925–1945, (1938) 2004. ISBN 3-89086-699-9
• Hungermarsch und Stacheldraht. Verse von Trotz und Zuversicht (Marșul foamei și sîrmă ghimpată. Versuri despre încăpățînare și nădejde), ESPLA, București, 1956
• Wahrheitsspiel – Gedichte 1945–1991, 2005. ISBN 3-89086-819-3

Poetul Alfred Kittner

·         1996: Sergiu Celibidache (n. 28 iunie 1912, Roman, județul Neamț, România - d. 14 august 1996, La Neuville-sur-Essonne, departamentul Loiret, Franța) a fost un dirijor și compozitor român, membru de onoare al Academiei Române.

S-a născut la Roman.^[4] Tatăl, Demostene, de origine greacă (Celibidaki), născut în județul Covurlui (Galați), a fost ofițer de cavalerie, prefect al Iașului, și, începând cu 1922, ajutor de primar al aceluiași oraș, iar mama, Maria, născută Brăteanu, în Roman, a fost profesoară de chimie.^[5] La șase luni de la nașterea sa, familia Celibidache se mută la Iași. La vârsta de 4 ani, Sergiu Celibidache începe sa cânte la pian. A studiat matematica, filosofia și muzica în Iași, iar după despărțirea de familia sa își continuă studiile la București și Paris.^[4]

În 1936 pleacă la Berlin unde studiază la Academia de Muzică, având ca profesori pe Walter Gmeindl și Heinz Tiessen (compoziție), Fritz Stein (arta dirijatului). În același timp audiază cursurile de filosofie ale lui Eduard Spranger (psihologie) și Nicolai Hartmann (metafizică).

Abia sfârșite studiile, devine în 1945 dirijor pro tempore al faimoasei Orchestre Filarmonice din Berlin, întrucât directorul acesteia, Wilhelm Furtwängler, fusese suspendat din funcție, fiind suspectat de a fi colaborat cu regimul nazist. Până în 1952, când Furtwängler, reabilitat, redevine șef al orchestrei, Celibidache dirijează peste 400 concerte cu orchestra filarmonică din Berlin, impunându-se ca personalitate muzicală de o excepțională exigență artistică, totuși nu totdeauna comod ca stil de dirijare pentru componenții orchestrei dirijate . Suferă o mare deziluzie când aceștia, în 1954, îl aleg pe Herbert von Karajan dirijor pe viață, ca succesor al lui Furtwängler. Nu a mai revenit la pupitrul Filarmonicii din Berlin decât peste 40 de ani, la invitația personală a lui Richard von Weizsäcker președintelui de atunci al Germaniei, ocazie cu care a dirijat Simfonia a 7-a a lui Anton Bruckner.

Pentru un timp, nu mai are o funcție permanentă, fiind invitat cu regularitate la pupitrul unor renumite orchestre simfonice din America de Sud și europene: Orchestra Radio din Stuttgart (Germania), Orchestra Națională din Paris(Franța), Orchestra Simfonică Radio din Stockholm (Suedia). Între 1960 și 1962 ține cursuri de perfecționare în arta dirijorală la Accademia Musicale Chigianadin Siena (Italia), iar mai târziu la Fontainebleau (Franța) și la München(Germania) pentru tineri dirijori selecționați cu multă severitate.

În 1979 primește funcția de director muzical general al orașului München și de dirijor permanent al orchestrei filarmonice din acest oraș. Sub conducerea sa, Filarmonica din München devine una din cele mai bune orchestre simfonice din lume.

Sergiu Celibidache a fost un mare interpret al muzicii post-romantice, fiind recunoscut ca dirijor neîntrecut a simfoniilor lui Anton Bruckner, precum și al impresioniștilor francezi, de la Claude Debussy la Maurice Ravel. Stilul său dirijoral era foarte original, fiind cunoscut în special pentru varietatea tempo-urilor: astfel, cu cât pasajul muzical era mai bogat și mai complex, cu atât tempo-ul devenea mai lent, un stil care dădea un efect deosebit în sala de concert. Din acest motiv, Celibidache a refuzat înregistrările pe discuri.

Printre alte compoziții, Sergiu Celibidache este autorul unui impresionant Requiem, a patru simfonii și al unui Concert pentru pian și orchestră, rămase în cea mai mare parte inedite.

Pentru activitatea sa artistică, Sergiu Celibidache a primit diverse distincții, printre care: cetățean de onoare al orașului München (1992), membru de onoare al Academiei Române (1992), doctor honoris causa al Universității din Iași (1992), Ordinul Maximillian pentru Știință și Artă (Germania, 1993).

Cu soția Ioana, o pictoriță română au avut un fiu, Serge Ioan Celibidachi (* 1968).

A murit la 14 august 1996, la reședința sa, o moară veche din comuna La Neuville-sur-Essonne, departamentul Loiret (la 100 de kilometri de Paris). A fost îngropat în micuțul cimitir din localitate.

În ziua împlinirii a o sută de ani de la nașterea muzicianului, în piața ce îi poartă numele, din municipiul Roman, a fost dezvelit un bust al compozitorului și dirijorului Sergiu Celibidache.

Cu această ocazie, Serge Celibidache a primit, în numele tatălui său, distincția de cetățean de onoare al Romanului, acordată post-mortem^[6].

Filmul "Grădina lui Celibidache" este regizat de Serge Ioan Celibidache, fiul dirijorului, și îl prezintă pe artist în turneele și la repetițiile cu Filarmonica din Munchen.

Bustul dirijorului în fața casei sale natale din Roman

* 2003: Helmut Rahn, cunoscut ca Der Boss (The Boss), (16 august 1929 în Essen – 14 august 2003) a fost un fotbalist german. A devenit legendă deoarece a marcat golul victoriei în finala Campionatului Mondial de Fotbal din 1954 (Germania de Vest 3-2 Ungaria).

·         2004: Czesław Miłosz (n. 30 iunie 1911, Šeteniai, Imperiul Rus, astăzi Lituania - d. 14 august 2004, Cracovia, Polonia) a fost un poet, autor de proză și translator polonez de origine lituaniană, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1980. În motivația juriului care i-a acordat premiul Nobel se amintește: "a ilustrat, cu o perfectă clarviziune, condiția precară a omului într-o lume dominată de conflicte profunde". După ce a fost persoana însărcinată cu monitorizarea culturii în Republica Poloneză (1945–1951), a dezertat în vest în 1951 și cartea sa de non-ficțiune Minte captiva (1953) este o carte clasică ce promova anti-stalinismul. Din 1961 până în 1998 a fost profesor de Limbi și Literaturi slave la Universitatea din California, mai exact în Berkeley. Miłosz a devenit mai târziu cetățean american și a fost recompensat cu în 1978 cu Premiul Internațional Neustadt, pentru Literatură și în 1980 cu Premiul Nobel pentru literatură.

Czesław Miłosz s-a născut pe 30 iunie 1911 în satul Szetejnie(lituaniană: Šeteniai), Kaunas Governorate, Imperiul Tarist (acum districtul Kėdainiai, judetul Kaunas, Lituania) la granita dintre doua regiuni istorice lituaniene: Samogitia si Aukštaitija in centrul Lituaniei. Ca fiu al lui Aleksandru Miłosz (d.1959), un inginer civil si al lui Veronica, nascuta Kunat (d.1945), urmas al unei familii nobile Siručiai, Miłosz vorbea fluent limbile: poloneza,lituaniana, rusa, engleza si franceza.[8] Fratele sau, Andrzej Miłosz (1917–2002), un jurnalist polonez, translator de literatura si subtitrari de filme in limba poloneza, a fost un producator de filme documentare care a creat primele filme documentare despre fratele sau.

Miłosz a fost crescut in spiritul religiei catolice in mediul rural din Lituania si si-a accentuat identitatea alaturi de multi-etnicul Mare duce al Lituaniei,el a refuzat sa se identifice categoric ca polonez sau lituanian.Spunea despre sine:"Eu sunt un lituanian caruia nu i-a fost dat sa fie un lituanian."[10] si "Familia mea in secolul al XVI-lea deja vorbea poloneza, exact atat cate familii din Finlanda vorbeau suedeza si cele din Irlanda engleza, deci eu sunt un poet polonez,nu lituanian. Dar peisajele si poate spiritul Lituaniei nu m-au abandonat niciodata"[11] Miłosz si-a oficializat copilaria lituaniana in romanul scris in 1955 Valea Issa si in memoriul din 1959 Native Realm.

In tinerete Miłosz a ajuns sa adopte, asa cum a si spus, o "spozitie mai degraba stiintifica ateista", desi mai tarziu a juns sa se intoarca la credinta catolica.[13] Dupa absolvirea Gimnaziumului Sigismund Augustus in Vilnius, a studiat dreptul la Universitatea Stefan Batory si in 1931 a calatorit la Paris, unde a fost influentat de catre varul sau indepartat Oscar Milosz, un poet francez de descendenta lituaniana si belgiana. In 1931, a pus bazele grupului poetic Żagary alaturi de tineri poeti ca Jerzy Zagórski, Teodor Bujnicki, Aleksander Rymkiewicz, Jerzy Putrament si Józef Maśliński.[14] Primul volum de poezie al lui Miłosz a fost publicat in anul 1934. Dupa ce si-a primit diploma in drept in acel an, el a petrecut inca un an in Paris cu bursa. Dupa ce s-a intors a lucrat pe post de comentatorlat postul de Radio Wilno, dar a fost concediat, o actiune descrisa ca motivata de lipsa parerilor de stanga sau a opiniilor simpatizante cu Lituania.[10][15] Miłosz si-a scris toate poeziile,fictiunile si eseurile in limba poloneza si a tradus Psalmii Vechiului Testament in limba poloneza.

Viata in SUA

In 1960 Miłosz a emigrat in SUA si in 1970 a devenit cetatean american. In 1961 a inceput o cariera profesorala in literatura poloneza din Departamentul limbilor si literaturilor slave la Universitatea din California,in Berkeley. In 1978 a primit Premiul International Neustadt.S-a pensionat in acelasi an,dar a continuat sa predea in Berkeley. Atitudinea persoana a lui Miłosz despre locuitul in Berkeley este portretizata sensibil in poemul, "un munte magic," apartinand unei colectii de poeme intitulate Clopotei in iarna, publicat de Ecco Press (1985). Fiind crescut in climatul rece al Europei estice, Milosz a fost afectat in mod special de lipsa anotimpurilor din Berkeley. In 1980 Miłosz a primit Premiul Nobel pentru literatura. De cand lucrarile sale au fost interzise in Polonia de catre guvernul comunist,acesta a fost momentul în care un numar mare de polonezi au auzit de el.[citation needed] Cand regimul comunist a cazut, Miłosz a putut sa se intoarca in Polonia,la inceput pentru a vizita si mai tarziu sa locuiasca jumatate din timp in Cracovia. El si-a impartit timpul intre casa din Berkeley si apartamentul din Cracovia. In 1989, a primit Medalia Nationala a Artelor in SUA si un doctorat onorific de la Universitatea Harvard.

"Minte captiva" cartea lui Miłosz din 1953 este un studiu despre modul în care intelectualii se comporta sub un regim represiv. Miłosz a observat ca cei care au devenit dizidenti nu au fost neaparat cei cu cel mai mare potential intelectual, ci mai degraba cei cu cel mai slab stomac; mintile pot rationaliza orice, spunea el, dar stomacul nu poate duce atat de mult. In timpul Razboiului Rece cartea a fost adesea citata de catre comentatorii traditionalisti ca William F. Buckley, Jr., si a reprezentat o baza a cursurilor de stiinte si totalitarism. Într-un interviu din 1994, Miłosz vorbea despre dificultatea scrierii poeziei religioase intr-o lume in mare parte fost-religioasa. El a raportat o recenta conversatie cu compatriotul sau Papa Ioan Paul al II-lea; acesta din urma, comentam unele dintre operele lui Miłosz,in special Six Lectures in Verse, i-a spus: "Tu faci un pas inainte,un pas inapoi." Poetul a raspuns: "Sfinte Tata, cum poate cineva,in secolul al XX-lea,scrie poezie religioasa diferit?" Papa a zambit [16] Cativa ani mai tarziu, in 2000, Miłosz a dedicat o oda mai degraba simpla lui Ioan Paul al II-lea cu ocazia celei de-a 80-a aniversari a Papei.[17]

Moartea si mostenirea

Czesław Miłosz a murit in ziua de 14 august 2004, in casa sa din Cracovia la varsta de 93 ani. A fost ingropat in Biserica Romano-Catolica Skałka din Cracovia, ca unul dintre ultimii ce vor fi comemorati acolo[18]. Prima sa sotie, Janina (nascuta Dłuska), cu care s-a casatorit in 1944, a murit inaintea sa, in 1986. Au avut doi fii, Anthony (n. 1947) si John Peter (n. 1951). Ce-a de-a doua sotie a sa, Carol Thigpen, un istoric american, a murit in 2002.

Miłosz is honoured at Israel's Yad Vashem memorial to the Holocaust, as one of the "Righteous among the Nations". A poem by Miłosz appears on a Gdańsk memorial to protesting shipyard workers who had been killed by government security forces in 1970. His books and poems have been translated by many hands, including Jane Zielonko, Peter Dale Scott, Robert Pinsky and Robert Hass. In November 2011, Yale University hosted a conference on Miłosz's relationship with America.[19] The Beinecke Rare Book and Manuscript Library, which holds the Czesław Miłosz Papers,[20] also hosted an exhibition celebrating Miłosz's life and work, titled Exile as Destiny: Czeslaw Milosz and America. 2011 was deemed "The Milosz Year," which culminated in a large conference in Kraków (May 9–15, 2011).

S-a născut în Lituania în familia unor nobili polonezi. A debutat în 1930, la Vilnius, într-o revistă universitară. În 1936 a început să lucreze la postul de radio polonez din Vilnius, dar anul următor a fost concediat din cauza vederilor sale de stânga. S-a angajat apoi la postul național din Varșovia, iar la începutul războiului a fost trimis pe front, în calitate de reporter. După ocuparea Poloniei s-a întors la Vilnius, de unde a fost în scurtă vreme obligat să fugă din calea trupelor sovietice: a întreprins o îndrăzneață și periculoasă călătorie prin liniile sovietice și germane, revenind în Varșovia ocupată de naziști. A rămas aici până în 1944, lucrând ca om de serviciu la Universitate și colaborând la diverse publicații clandestine. După război a acceptat să intre în diplomație și a fost numit atașat cultural la ambasada din Paris a Poloniei comuniste (1946–1950). Ajuns pe lista neagră a regimului, în decembrie 1950 i-a fost confiscat pașaportul, însă două luni mai târziu i s-a permis să plece la Paris, unde a cerut azil politic. În 1953 a primit Premiul literar european.

Interdicția de publicare a cărților sale – care au circulat însă în samizdat – a fost ridicată abia după ce a primit Premiul Nobel. În 1960 a fost invitat să ocupe un post de profesor de slavistică la University of California (Berkeley). Aici a compus o celebră istorie a literaturii poloneze în care condamnă toate alunecările ideologice și compromisurile politice ale scriitorilor polonezi din țara proprie. A predat aici până în 1984, când s-a pensionat. În 1981, după 30 de ani de exil, s-a întors în Polonia: a avut parte de o primire triumfală la Gdansk, unde s-a întâlnit cu Lech Walesa, iar primul său volum de versuri publicat cu binecuvântarea oficialităților a dispărut din librării în câteva zile, pentru a fi apoi din nou interzis, odată cu decretarea legii marțiale.

Titlurile câtorva volume de poezie:

• Trzy zimy, (Trei ierni), 1936
• Ocalenie, (Salvare), 1945
• Zniewolony umysł, eseu (Gândirea captivă, Humanitas, 1999), 1953
• Światło dzienne, (Lumina zilei), 1954
• Traktat poetycki, (Tratat de poetică), 1955
• Król Popiel i inne wiersze, (Regele Popiel și alte versuri), 1962
• The History of Polish Literature, (Istoria literaturii poloneze), 1969
• Gdzie wschodzi słońce i kędy zapada, (Unde răsare și apune soarele), 1974
• Ziemia Ulro, (Tinutul Ulro, All, 2002), 1977
• Ogród nauk, (Gradina științei), 1979
• The Witness of Poetry, (Martorul poeziei), 1983
• Kroniki, (Cronici), 1987
• Dalsze okolice ,(Împrejurimi îndepărtate), 1991
• Metafizyczna pauza, (Pauza metafizică), 1995
• Życie na wyspach, (Viața în insule), 1997 s.a.

Czesław Miłosz

Czesław Miłosz, Cracovia (Polonia), Decembrie 1998

·         2007   - A încetat din viaţă compozitorul şi profesorul de muzică Tudor Jarda (n. 11 februarie 1922)

* 2007: Prof.univ.dr. Alexandru Lupaș (n. 5 ianuarie 1942 la Arad - d. 14 august 2007 la Sibiu) a fost un matematician român, având contribuții importante în analiza numerică. Are două doctorate în matematică (în Germania și în România, la Cluj Napoca). A fost profesor la Universitatea "Lucian Blaga" din Sibiu.

·         2011    - A încetat din viaţă actorul Shammi Kapoor, a debutat la Bollywood în 1953 şi a devenit o vedetă a filmului indian după ce a jucat în pelicula de succes "Junglee" în 1961 (n. 21 octombrie 1931)

Sărbători

• În calendarul ortodox: Înainte prăznuirea Adormirii Maicii Domnului; Sf Proroc Miheia
• În calendarul romano-catolic: Maximilian Kolbe, preot
• Pakistan: Ziua Independenței
• Paraguay: Ziua steagului

RELIGIE ORTODOXĂ 14 august 

Înainte – prăznuirea Adormirii Maicii Domnului; Sf Proroc Miheia

Înainteprăznuirea Adormirii Maicii Domnului

Biserica cinstește pe 14 august 2014, Înainteprăznuirea Adormirii Maicii Domnului.

Pentru pregătirea sufletească a credincioşilor toate sărbătorile împărăteşti sunt precedate de un timp de pregătire, de anticipare sau introducere, numit pre-serbare, înainte-serbare sau înainte-prăznuire. Ele au, de asemenea, şi o perioadă de continuare sau prelungire a serbării, numită după-serbare sau după-prăznuire. Prin aceste perioade de pregătire şi de prelungire, sărbătorile mari sunt ca soarele care, înainte de a răsări el însuşi, îşi trimite razele, iar după ce apune, lumina lui stăruie încă pe culmi. Ziua cea dintâi a înainte-serbării se numeşte începutul sărbătoririi, iar ziua ultimă a după-serbării se numeşte odovania, adică sfârşitul, dezlegarea sau încheierea sărbătorii. Din 14 august 2014, începe pre-serbarea pentru sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului (15 august).

În această zi dinaintea sărbătorii Adormirii Maicii Domnului se oficiază, în cadrul Privegherii, Rânduiala Prohodului Adormirii Maicii Domnului. Prohodul Maicii Domnului a fost alcătuit de Manuel din Corint la începutul secolului al XVI-lea, după modelul Prohodului Mântuitorului, care se cânta în Vinerea Mare. Generalizată mai ales în bisericile ruseşti, a pătruns şi în spaţiul românesc, prin traducerea făcută, în 1820, de Ion Pralea.

Slujba de priveghere și Prohodul Maicii Domnului:

Sf Proroc Miheia

Sfântul și slăvitul Prooroc Miheia (în unele traduceri Micah, sau Mica) este al șaselea dintre cei doisprezece Profeți mici; a trăit spre sfârșitul secolului al VIII-lea î.Hr., fiind contemporan cu proorocii Isaia, Amos și Osea și a scris cartea din Vechiul Testament care îi poartă numele. Numele său înseamnă „Cel ce este de la Dumnezeu”. Este cunoscut ca cel care a proorocit că Betleemul avea să fie locul nașterii lui Mesia. Biserica Ortodoxă îl prăznuiește pe 5 ianuarie și 14 august.

ARTĂ CULINARĂ – REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI 14 August

A: PLĂCINTE, GUSTĂRI

Drob de năut cu legume şi orez

300 g năut fiert
200 g orez fiert
200 g ţelină tăiată mărunt
2 morcovi tăiaţi mărunt
100-150 g fasole verde fiartă
3 cartofi fierţi şi raşi
1 lingură oţet diluat în 100 ml apă
50 g stafide înmuiate în apă caldă
4 linguri pesmet
1 legătură  pătrunjel verde taiat mărunt
3-4 linguri ulei
rozmarin, sare, piper

Ţelina, morcovul şi fasolea verde se călesc în 2 linguri de ulei, se adaugă oţetul diluat cu apă, rozmarinul şi lăsăm pe foc să scadă până se evaporă oţetul şi rămâne fără lichid. Lăsăm să se răcească.
Se pun într-un castron: orezul, năutul, cartofii, stafidele, 2 linguri pesmet, pătrunjelul şi amestecul de ţelină cu morcovi şi fasole verde.

Se amestecă şi se potriveşte de sare si piper.
Se unge un vas cu ulei, se tapetează cu pesmet şi se pune compoziţia rezultată.

Se dă la cuptor 30 minute.

B: SALATE

Salată de varză roşie

·       1 varză roşie;

·       Sare;

·       Oţet;

·       Ulei

Se îndepărtează frunzele veştede şi se spală varza roşie.

Se dă pe răzătoarea mare şi se sărează frecându-se bine în palme.

După ½ oră se stoarce şi se aşază în salatieră adăugând după gust oţet şi ulei.

Pentru a înlătura neajunsul frecării cu sare (se pătează mâinile), varza rasă se opăreşte cu apă clocotită, apoi se strecoară şi se adaugă oţetul şi uleiul după gust.

C: SOSURI

Sos de hrean

·       4 linguri hrean curăţar şi ras pe răzătoare;

·       2 linguri oţet diluat;

·       1 sfeclă coaptă rasă;

·       Sare

Cantităţile de mai sus se pun într-o farfurie adâncă şi se amestecă bine cu lingura.

La servit se toarnă într-o ceaşcă de mărime potrivită.

Sfecla se adaugă după gust.

D: BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME

Supă cremă de legume

- 3-4 morcovi medii
- 2 radacini de patrunjel
- 2 teline mici
- 6 cartofi potriviti
- crutoane
- 2-3 cepe
-1 legatura patrunjel
- sare, piper
- 1 ardei
- 3-4 linguri ulei
- 1/2 lamaie

Se spala si se taie legumele marunt. Se pun la fiert intr-o oala mare cu apa si piper pana se sfarama. Cand toate legumele sunt fierte, le scoatem si le mutam intr-un castron (exceptand ceapa pe care o dam afara de tot) unde le pasam pana obtinem o crema. Se adauga apoi zeama care ne-a ramas, dar cu masura astfel incat sa nu fie prea subtire. Iar daca ramane prea consistenta mai putem adauga apa. La sfarsit adaugam verdeata, sare si lamaie dupa gust. Se serveste cu crutoane.

        E: MÂNCĂRURI

Sarmale cu orez

·       1 ceaşcă orez;

·       1 morcov,

·       2 – 3 cepe;

·       5 – 6 linguri ulei;

·       1 legătură verdeaţă;

·       2 – 3 linguri bulion;

·       Sare;

·       Piper;

·       1 varză dulce sau acră

Ceapa se înăbuşă puţin în uleiul fierbinte, se adaugă orezul, morcovul ras mare.

După ce morcovul s-a înmuiat se adaugă 3 – 4 linguri apă clocotită, sare, piper, o lingură bulion şi amestecând uşor cu lingura de lemn lăsăm să scadă apa.

Se ia de pe foc şi se pune verdeaţa.

Varza acră se desface în foi şi se desărează, apoi se îndepărtează cotoarele mari.

Varza dulce se opăreşte şi se îndepărtează cotoarele.

Cu compoziţia de mai sus se umplu foile.

Pe fundul cratiţei se pune varză tăiată fideluţă.

Se aşază sarmalele pe măsură ce sunt împletite.

Se toarnă apoi apă clocotită, bulionul rămas, mărar tocat mărunt şi cimbru.

Varza dulce poate fi acrită cu borş de putină sau cu bulion de roşii.

Se dă la cuptor pentru a se rumeni frumos.

F: DULCIURI

Cornuleţe cu  vanilie

·       130 g margarină;

·       70 g zahăr pudră;

·       160 g făină

Din ingredientele amestecate pe blatul mesei ca şi tăieţeii se modelează cornuleţe mici.

Se aşază în tavă şi se coc la cuptor la foc potrivit.

Când sunt coapte, fierbinţi fiind, se pudrează cu amestec de zahăr pudră şi zahăr vanilat.

Să fiţi pregătiţi pentru Praznicul Adormirii Maicii Domnului, iar dacă aţi ţinut post e bine să mergeţi la Biserică pentru a vă spovedi şi împărtăşi! Nu uitați, mâine este zi de post cu dezlegare la pește!

Doamne ajută!

ARTE 14 August

MUZICĂ 14 August

Ioan Chezan, muzician și dirijor român

Vano Muradeli, compozitor gruzin

Vano Muradeli (1908-1970) : Symphony No. 1 (1938): 

Sergiu Celibidache

Tudor Jarda

ÎNREGISTRĂRI NOI:

INSTRUMENTAL BOLEROS INMORTALES Selección de Cecil González 1

POEZIE 14 August

Dumitru Ichim

Biografie

ICHIM Dumitru, se naste la 14 aug. 1944, comuna Darmanesti, judetul Bacau. 
Poet, prozator si eseist.

Fiul lui Dumitru Ichim, cintaret bisericesc, si al Elenei (n. Camara). 

Casatorit cu poeta Florica Batu. Seminarul teologic de la Manastirea Ncamtu (1959-l964); liceul teoretic, fara frecventa, la Moinesti; licentiat al Institutului Teologic din Bucuresti (1968). Tezade licenta e sustinuta cu prof. Petru Rezus; intre 1968 si 1970 urmeaza cursuri pentru doctorat, sectia teologie sistematica, la catedra de teologie dogmatica, sub indrumarea prof. Dumitru Staniloaie. Studiaza la Seabury- Western Theo-logical Seminary, Garrett Methodist Semina-ry, ambele din Evanston, Illinois, si la McCormik Presbiterian Seminary, Chicago, Illinois (1970-l972); continua studiile ca bursier al Consiliului Mondial al Bisericilor la Princeton Presbyterian Seminary, Princeton, New Jersey (1972-l973). indrumatorul tezei de doctorat, intitulata The Orthodox Liturgy and the World, e teologul american James McCord (1973). in 1974 este hirotonit preot al parohiei Sfintii Apostoli Petru si Pavel din Kitchener, Ontario (Canada). 

In 1978 se transfera la parohia Sfin-tul loan Botezatorul din acelasi oras. Desfasoara o sustinuta si rodnica activitate in rindurile comunitatii romanesti din Kitchener, contribuind esential la infiintarea Centrului Cultural Romanesc si la zidirea unei noi biserici ortodoxe romane. incepind cu 1979, face parte din colegiul redactional al revista Cuvintul romanesc din Hamilton (Ontario). 

Colaboreaza la Amfiteatru, Gazeta literara. Luceafarul. Studii teologice, Telegraful roman, Revista Scriitorilor Romani (Germania), Micromagazin, Drum, Solia (SUA). Luceafarul (Canada) etc. Editeaza revista literara Oqriieus (1988), buletinul parohial Radacini si col. Vestitorul roman canadian. Debut editorial cu volum de poezii De unde incepe omul (1970), urmat de Sub umbra Sfinxului (1975, in colab. cu Petru Rezus), Valea nisipului de aur (1977), Urmele (1977), Constantin Brancoveanu (1981), Melcul (1981), Vinerea Mare (1981), Agape (1982, in colab. cu Nicolae Novac si Florica Batu), Biserica si religie la romani (. in colab. cu Hoiia Stamatu), Dar in silaba Luminii plingeam orfan si greier, poeme tanka (1987) si Aparitiile Maicii Domnului la Mejdugorje (1989).

Volumul de debut. De unde incepe omul (1970), anunta un poet bintuit de nelinisti existentiale si de blagiene suspine launtrice, puse toate sub semnul luminii. Fiinta divizata intre pamint si cer („vis si lut" ar fi spus Arghezi") dobindeste identitatea in transcendent prin participare si vocatie la divin. indoiala carteziana e doar punct de plecare si prilej de a gindi o suprarealitate spirituala, ilustrata metaforic prin dumbrava puritatii paradisiace. Cautarea, tagada, intrebarile privesc regasirea de sine in vesnica esenta a omului ca templu (Sfant Duh). 

Un trup fizic locuit de altul 

(„Si sint doi care selupta; 
Eu cu eu, mine cu mine") 

si ambele revelate in trupul Cuvintului (mirele sau crinul cosmic). Taria pe care o jefuieste poetul e un dincolo al firii, nu al noptii imprejmuitoare. Iar vederea, contemplarea acestui tinut ascuns („ochiul de-aproape"), ontologic reprezinta bucuria comuniunii umane cu divinul „inainte de a fi". Exilul n-a alterat cu nimic aceasta viziune de aspiratii leandrice. Dimpotriva, tot ce-a scris Dumitru Ichim dupa 1975 sta sub semnul nostalgiei sacrului. Atit in cele doua volume de poeme haiku (Valea nisipului de aur, 1977; Urmele, 1977), cit si in poemele tanka (Dar in silaba Luminii plingeam orfan si greier, 1987). expresia transfigurind aceleasi gesturi ale ridicarii argheziene „spre bolti" nu mai reprezinta decit suportul verbal al unor iluminari interioare 

(„Pe cruce Isus. Griul in pamint. Noi toti Oaspeti ai crucii" sau: „Abis dedesubt. Altul deasupra la fel. Ce rece-i frica Si cum ma soarbe in ea Ametitoarea punte").

Volumele urmatoare, epistolarul Sub umbra Sfinxului (1975), poemul istoric Constantin Brancovea-m (1981), scenele in versuri din Melcul (1981), prozele din Agape (1982) ori eseurile din Biserica si religie la romani (1985), sint meditatii pe tema lui „a fi" in eternitate si „a sta" concomitent intr-o lume reala a binelui si a frumosului. Bucuria trairii in zaristea Logosului este intotdeauna exprimata prin cuvinte cu valoare apoftegmatica.

OPERA: De unde incepe omul, versuri. Bucuresti, 1970; Planeta Ichtys, Canada, 1974; Sub umbra Sfinxului. Epistolariu, proza, in colab. cu P. Rezus, Kitchener, 1975; Valea nisipului de aur, poeme haiku, Kitchener, 1977; Urmele, poeme haiku, Kitchener, 1977; Constantin Brancoveanu, poem istoric, Kitchener, 1981; Melcul. Sase scene in versuri, Kitchener, 1981; Vinerea Mare, proza, Kitchener, 1981; Agape, versuri si proza, in colab. cu N. Novac si Florica Batu, Kitchener, 1982; Biserica si religie la romani, eseuri, in colab. cu H. Stamatu, Hamil-ton, 1985; Dar in silaba Luminii plingeam orfan si greier, poeme tanka, Miinchen, 1987; Aparitiile Maicii Domnului la Mejdngorje, Kitchener, 1989.

REFERINTE CRITICE: V. Rebegea, in Amfiteatru, nr. 1, 1971; G. Muntean, in Revista de istorie si teorie literara, nr. 3, 1978: Dictionary of International Biography, Cambridge, 1986; Men of Acliivemcnt, Cambridge, 1986; Personalities of America, 1986.

În locul străzii a venit oceanul la fereastră

A venit oceanul la fereastră
şi ce furtună a fost toată noaptea!

Dimineaţa
geamul care murise alături de mine
era acoperit
cu-o pânză de corabie albă.

DIN AMINTIRILE MĂRII

Cât de mult ne-am jucat
de-a prinselea şi de-a prinsul...!

Pe malul mării
nu era nimeni
decât noi
şi necuprinsul.

Apoi
şi umbrele noastre
au învăţat de la noi
jocul
de-a prinselea şi de-a prinsul,
iar de la mare
cum să furi cerului
din zestrea-i albastră de zare
şi necuprinsul.

Eram ca primii oameni
din Grădină
şi totuşi uimiţi
că umbrele noastre
nu se mai joacă
de-a prinselea şi de-a prinsul.
În spatele nostru,
după perdeaua rubină,
descoperiseră jocul mai nou,
ce noi nu-l ştiam,
de-a copacul!

Şi nu era timp în vremea aceea,
ci doar un luceafăr
cosea veşnicia cu acul.

Cele două umbre
deveniseră una
semănând cu pomul dintâi.
Acum - inversat - el muşca,
până la mijloc, cu poftă
din noi ca din măr
întreg necuprinsul.

CE-O FI VISÂND MAREA?
- Dacă marea e Somnul,
cum zici şi te cred
c-ai umblat prin mulţime de cărţi,
înseamnă
că e un somn albastru,
aşa cum la şcoală
îl desenam cu cerneală pe hărţi.

- ... şi dacă marea e Somnul,
şi unda pe val înnoptează
să-l culce în braţe de stea,
( era rândul meu
ca s-o întreb pe ea)
poţi oare să-mi spui,
albastrul ei ce visează?

Hoţoaica
priveşte de jur împrejur,
nu-i nimeni decât pescăruşii.
Şi noi.
Îmi spune să-nchid ochii
şi ce aud să cuprind.

...visul mării era atât de albastru
că am simţit
un fel de cântec sărat
din zarea mereu beduină,
cu hotarul pierdut
în ochiul închis spre ascult.
Buzele noastre nu ştiau de sărut,
dar despre visul mării
se întrebau mereu şi mereu.
Era vremea când nu se făcuse demult,
când gustasem din prima lumină
ca visul mării
sub unduirea serii...

Într-o scoică
se mai auzea Dumnezeu
cântând prin grădină,
că de dragul nostru
îi înfloriseră merii.

COPILUL ORFAN ŞI
STINGĂTORUL DE LUMÂNĂRI
Printre făclii,
aprinse
pentru Fecioară și Prunc,
copilul
a strecurat în nisip
o narcisă.

Stingătorul-de-Lumânări,
uitând să-și pună ochelarii,
se-ntunecă la chip,
și suflând de trei ori
deasupra narcisei
se duce.

Copilul se uită după el,
apoi își face cruce
în fața icoanei,
din inimă de tisă,
și din ascunzișul hainei
mai scoate-o narcisă.

Ca omul mare
sfătuiește pe Maică
oftându-și
când dorul,
când teama:
„Una - pentru tine,
una - pentru mama!

Și să ai grijă de ele
nu cumva să le afle
când se va-ntoarce din nou
Stingătorul”.

DRUMUL APEI CU NUMELE IOV
Vorbeau acum
la fel ca-naintea căderii.
Cel Unul în fața celuilalt.

Iov
îi servea spre ospăț
din rodul viței și al grâului.

Cel cu litera întoarsă
îndrăzni spre Cel Preaînalt:
„Nu-ți cer Livada, aleasa;
dă-mi moștenire pustiul,
așa
cum numai dunele
știu-l!”

Răspunsul:
„Dacă poți să-l faci
să te iubească,
să fie al tău,
până la moartea zării!”,
dar deșertul,
văzând o fetiță plângând,
a fugit cu tot nisipul lui
și a făcut-o să râdă
pe marginea mării.
„Dă-mi, cuvenita-mi noapte
departe de Tine, să mă desferic
din haos în haos, noian de-ntuneric,
așa cum Ți-am fost,
primul născut al nopții
și al puterii!”

„A ta să fie,
fără de soare,
precum înaintea căderii
în număr și solstiții,
de poți s-o iubești!”
Dar apărură îndrăgostiții
sub noapte,
și n-a mai fost întuneric
că toate pleiadele
treceau pe lângă ei înflorind
cu lumina în șoapte.

Iov continuă ospețirea
din rodul de viță, de grâu
și din tot
ce-i cântase grădina
de la mugur până-n procov.
Cu ispită
se-ntoarse cel rău:
„Știi ce? Ce-ar fi să îngădui lui Iov
să-mi fie slugă și ucenic?
Nu-i darul acesta aproape-un nimic?”

„Bine. Să fie-al tău!
Ah, nu cumva să uiți!
Va trebui să mergi cu el,
cum cere târgul,
pe scurtătura
drumului de apă
de la izvorul inimii
până la bobul din pleoapă,
așa cum v-am croit
când v-am luat măsura
mărimii de inel.”

A DOUA ÎNVIERE
La noi în sat bătrânii mai vorbesc
de-a doua Înviere.
Uluitoare-i prima, vorba nu-i cunoaște
lumina toată spre-ai cuprinde zborul,
când cu făclii în noapte
se face înconjorul
prin taina ne-nțelesului de Paște.

Dar e frumoasă
și-nvierea-a doua -
aceeași pască, dar altcum aroma,
când peste moarte
pecete și-a pus Spicul,
nu-i nimeni să vorbească despre moarte,
ci despre Toma,
cum doar zugravu-a moșmolit tipicul.

După o noapte lungă-n priveghere,
ne-ntoarcem iar după-amiază
cu ucenicii Lui în foișor...
Dar cum adică-a doua Înviere?
A înviat de două ori Hristos?
Zugravul tace până-a opta zi,
pe Toma cel necredincios
cu degetul în rană-a-l zugrăvi.

Ne place necredința și-am vrea așa să fie,
dar nu e,
punând penelul rana să I-o lipăie.
Imaginați-vă, ce om flămând
în loc din pâine să se-nfrupte,
rupându-o în două
ar încerca nepăsător precum un doftor
să o pipăie?

„Cât, Doamne, Te-am dorit!
Cuprinde-mă
și arde-mă de-i cu putință,
în învierea Ta ca să mă strâng,
să Te culeg.
Cu cât Te-mbrățișez mai mult,
mi-s brațele
tot mai setoase-n necredință.
Nu pot să cred, Te văd dar parcă-s orb,
nu-mi ești de-ajuns iubirii să Te sorb.
Nu cu un deget, ci-mbrățișarea plină!
Ai înviat și nu Te las fiindului părere.
Iubirea Ta o simt acum deplină!
Prin mine ești a doua Înviere -
hemoglobină cu hemoglobină!”

Zugravul n-a cetit
ce lui Ioan i s-a părut că nu ai spus,
când inima lui Toma - o singură suflare -
cu cea a lui Iisus
se contopise și slovă și dicteu.
Și ucenicul cel iubit
i-a răzuit lui Toma oftat amar și greu
și-atât a scris,
doar: „Domnul meu
și Dumnezeul meu!”

Și evanghelia a-nchis.

CATAVASIE
Ca ochiul
mai înaltă e privirea.
Mai sfântă decât cerul,
cum?, oare nu-i țărâna
căreia-nainte de-a fi ochiul
i-a fost urzit cernutul?

Ca într-o sită
cu ce rămase din lumină,
Frământătorul
amestecând suflarea Lui cu dorul
înstrăvezea spre tâlcuri lutul.

Făina
va folosi-o pentru colacul de la Cină,
iar din tărâțele argilei –
pe primul Său Pescar,
cu mâna Lui de meșter și olar
și chip și-asemănare-L
va cumpăni-n frământ.

Ca-ntr-o oglindă
genunea renăscându-o din hău,
va fi vânat și prins din apa crucii
de însuși Fiul Său
cu mreaja de pământ.

DAR DACĂ IERTĂRII VOI FI
PREA TÂRZIU?
Că ai trecut prin ușile-ncuiate
cu ivăr și clempușă și zăvor -
minune e, dar și asemănare
cum bobul trece prin încuietoare,
cu frică peste prag putreziciunii
de a fi totul și apoi nimic.
Și iarăși -
ca o semnătură-a lunii,
buchea de aur slovenind
ca-n stema-mpărătească-a unui spic.

Dar altă întrebare pe mine
mă caină
cu spini subțiri de urzică
că tot ce respir mi-este frică de frică;
și știu, dar dacă nu știu?,
dacă la Cina de Taină
iertării voi fi prea târziu
și ușile vor fi încuiate?
Cine-ar putea să-mi descuie
ușile?
Numai Tu ai fi în stare
să te ridici de la masă...

...dar mâinile Tale
vor fi prinse în cuie.
Tâlharul
clipa-și va da-o de-a bușile
ca să-mi fure și să-mi apuce
locul meu râvnit lângă Tine.
...și voi rămâne afară,
nici măcar alături pe cruce.

PSALMUL DE IUBIRE PURĂ
Mai tânăr ca lumina am ispitit
pelinul,
Nu-mi iscodiți coralii că n-au pe hărți ostrovul.
Cum, Tu, fără cerneală, cu-n flutur scrii ceaslovul,
Iar litera de moarte mi-o cumperi cu rubinul?

Oh, ce n-aș da, și-arenda, să-mi fiu „libre-penseur-ul“!
Când te-a legat Iubirea să-ți sângere cătușa,
Cum poți să-ți negi că jarul nu-i omul, ci-i cenușa?
Că fulger poartă apa când o înrouă norul.

În mare-ascunsă-i alta, preaveșnică e clipa,
Părut de orhidee se-nturbă cu stihia.
Prin pietre colorate ce verde Ți-e tăria
Înflăcărând din șarpe pe caduceu aripa.

Doar numai Tu, Iubire, ca să-Ţi plantezi răsadul,
Te-ai coborât în mine, prădând de flăcări iadul!

PARODIE (Autor necunoscut)

Scrisoarea a III-a

Iata vine-un Jeep pe strada, cu un girofar pe el,
Baiazid statea in dreapta si rosti catre sofer:
"Sper ca Mircea sa ajunga, sa nu-ntarzie din nou.
Ia vezi daca-a tras masina, langa gura de metrou..".
"-N-a venit Maria Ta, zise el privind in jur..."
"-Si mi-a zis ca fix la 12 ne vedem langa Carrefour".
Asteptand vreo 5 minute , isi pierdu orice rabdare,
Si trimite bodiguarzii sa se uite prin parcare
La un semn (curba la dreapta), se opreste un X5.
Si din el coboara Mircea, in bermude si opinci.
Printre turci porni agale, si privindu-i cu nesat,
Le-arata un "Sony Vaio", care-l tine la subrat.
Agitat , la el in Jeep, si-mbracat tot in civil,
Baiazid nu mai
rezista si il suna pe mobil:
"-Tu esti Mircea?"..." -Da-mparate, am uitat sa iti dau bip,
Dar am stat mult la Rovine, era coada la Agip.
Nici n-am nimerit din prima, ca nu vin aici prea des,
Si-am luat-o si pe centura, indrumat de GPS.
Acum am parcat masina. Unde esti?, ca vin la tine..."
"-Sunt la mine in masina si te vad, te-ndrepti spre mine".
Si de-ndata ajunse Mircea si urca la turc in jeep.
Si-ncepu sa ii explice ca nu vrea, cu nici un chip
Sa isi stranga intreaga oaste la Rovine in campii,
Si sa lupte pan' la moarte cu ai turcului spahii.
"-Baiazide, sti ca-i criza, si-acum viata-i foarte grea,
Ma gandeam ca sa ne batem,... dar la "Heroes" in retea.
Sau in loc sa cuceresti, cu armate-al meu popor,
Nu ai vrea , daca ai wireless , sa jucam "conQUIZtador" ?
"-Cum cand turcii-mi sunt in vama , si-am venit din Istambul,
Tu nu vrei ca sa ne batem, ca nu ti se pare "cool"?
Eu nu-s disperat ca tine sa stau
nopti intregi pe net,
Eu traiesc in realitate, si nu e nici un secret
Ca am fost in multe lupte : Varna, Ialta sau Oituz..."
"-Pai eu sunt online tot timpul, nu puteai sa dai un
"buzz"??"
"-Mircea!!! Vin c-o intreaga oaste , iar tu faci misto de noi..,
Maine sunt aici cu turcii si-ti declar de-acum razboi".
"-Cum vrei tu marite rege, eu speram sa ma-ntelegi,
Caci de-ajungem la cutite, voi nu mai plecati intregi.
N-as vrea sa pun pe "YouTube", cu-ai tai morti,videoclipuri,
Nici ca Dunarea sa-nnece spumegand a tale jeep-uri.
Dar, de asta ti-e dorinta, maine ne vedem la lupta,
Si-ti promit ca pleci d-aici cel putin c-o mana rupta.
"Si zicand acestea Mircea, il lasa pe
Baiazid.
Si trantindu-i portiera el pleca la pas grabit.
Cand ajunse la masina, gasi-n geam , pe-un bilet scris:
"Scuze.V-am blocat o roata, c-ati parcat pe "interzis".. ."
Si da Mircea multe mailuri, sms-uri, mii de "bip"-uri,
Ca sa-si stranga toti ostenii si sa ii indese-n "Jeep"-uri.
Demarand in mare tromba, se-ndreptara spre Rovine,
Dar aici gasira turcii, toti cu pantalonii-n vine.
Toti vaitandu-se de moarte, ghemuiti prin iarba scurta
Rezemati de cate-un ciot, si tinandu-se de burta.
"-Baiazid , hai sa ne batem...!! , Unde esti, de ce nu vii?"
"-Mi-am scos in oras ostenii, si i-am dus la KFC.
Si-am mancat cu poft-aseara, tot ce ni s-a pus pe masa..."
Raspunse-ncordat sultanul dintr-o tufa mai retrasa.
"-N-am stiut ca la "fast-foud"- uri nu e bine sa mananci,
Mai ales in Romania , fiindca risti sa pleci pe "branci"...
Nu mai vreau ca sa ne batem, iarta-ma a fost o farsa.
Da-ne niste "triferment" si-o
sa facem cale-ntoarsa" ...
Si asa a scapat Mircea de o lupta la Rovine.
Deci se vede pan-la urma ca "fast-food"- ul face bine.
Asta-i tot...Dar fiti voi siguri ca Istoria o sa zica:
"Turcii l-au vazut de Mircea si-au facut pe ei de frica"...

TEATRU/ FILM 14 August

Berthold Brecht ("Opera de trei parale", "Sfînta Johanna a abatoarelor", "Omul cel bun din Sechuan" etc)

Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprita Teatru radiofonic de Bertold Brecht: 

Muter Courage - Bertold Brecht: 

Jaques fatalistul si stapanul sau - Denis Diderot

GÂNDURI PESTE TIMP 14 August

John Galsworthy - Citate:

Danielle Steel - Citate:

Bertold Brecht - Citate:

SFATURI UTILE 14 August

SĂNĂTATEA EMOŢIONALĂ

Ce inseamna sa fii sanatos emotional?

Sanatatea emotionala inseamna sa stabilesti un raport egal al emotiilor si sentimentelor tale, fie ca sunt pozitive sau negative.

Problemele apar atunci cand iti lipsesc urmatoarele caracteristici esentiale pentru o sanatate emotionala de fier: stima de sine crescuta si incredere in fortele proprii, placerea de a trai si pofta de a te distra, capacitatea de a controla stresul si de a te detasa de micile dificultati cotidiene, convingerea ca esti util si ai un scop in familia din care faci parte, disponibilitatea de a invata lucruri noi si de a te adapta schimbarilor, un sentiment de implinire pe toate planurile si echilibrul intre sarcini si relaxare, odihna si munca.

Cum iti ingrijesti sanatatea emotionala

Mintea si organismul se afla intr-o stransa legatura, astfel ca atunci cand iti imbunatatesti conditia fizica, vei simti totodata un plus de bunastare si la nivel psihic. Ai grija sa te odihnesti suficient: majoritatea oamenilor au nevoie de 7-8 ore de somn pe noapte pentru a functiona normal in timpul zilei. Pentru a te elibera de tensiunile interioare si frustrarile care iti lezeaza echilibrul emotional, este esential sa comunici.

Nu iti sacrifica niciodata timpul liber, pretuieste-l. Prioritizeaza activitatile care iti fac placere, doar in acest fel iti vei incanta mintea si trupul. Gandurile pesimiste se refera intotdeauna la nesiguranta viitorului, de aceea secretul fericirii este sa traiesti in prezent. Nu subestima niciodata rolul afectiunii in viata ta: ofera tandrete, caldura si candoare celor dragi.