MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI
28 AUGUST 2019 - PARTEA ÎNTÂI

Bună ziua, prieteni!
Sunt restricționat de Facebook! Mă găsiți le adresa dicuoctavian.blogspot.com și în grupurile tematice administrate de mine:

1.  ARTĂ CULINARĂ – REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI;

2.  COSTUMUL POPULAR ROMÂNESC – TRADIȚII ȘI MODERNISM;

3.  DAȚI INIMII MOTIV SĂ ZÂMBEASCĂ;

4.  DESPRE FRUMUSEȚILE ȚĂRII NOASTRE;

5.  GÂNDURI PESTE TIMP;

6.  GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR;

7.  INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET;

8.  ISTORIE PE ZILE;

9.  ÎȚI PLACE HISTORIA (ISTORIA);

10.              MUZICĂ;

11.              MUZICA – CHEIA FERMECATĂ CARE DESCHIDE SUFLETUL;

12.              PE O ARIPĂ DE CÂNT;

13.              POEZIE;

14.              PRIETENI CĂRORA LE PLACE RADIO SIMPLU;

15.              PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI;

16.              PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI DIN DOMENIUL ARTELOR;

17.              PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI DIN DOMENIUL ȘTIINȚELOR;

18.              PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI DIN DOMENIUL SPORTULUI;

19.              RELIGIE ORTODOXĂ;

20.              SFATURI UTILE;

21.              TEATRU/FILM;

22.              ISTORIE PUR SI SIMPLU

ISTORIE PE ZILE 28 August

Evenimente

·         476:  Odoacru, căpetenia herulilor (neam germanic din uniunea de triburi a goţilor),  preia conducerea Imperiului Roman de Apus, dupa ce il executa pe Orestes, conducatorul „de facto”al  statului. Ultimele decenii de existenţă ale Imperiului Roman de Apus sunt tragic marcate de un declin evident. Odatǎ cu divizarea Imperiului Roman în anul  395,  împărat al Imperiului cu capitala la Milano devine Honorius. În anul 402, după asedierea Milanului de către vizigotii lui Alaric, Honorius strǎmutǎ capitala Imperiului la Ravenna, alegându-și orașul drept reședințǎ permanentă. Începând cu anii 460, controlul imperial a fost efectiv limitat la Italia și Galia de sud. Nu mai puţin de nouă împăraţi s-au perindat pe tronul Romei, în foarte scurte şi neînsemnate domnii, existând chiar perioade în care tronul a rămas vacant. Există însă şi unele tentative de redresare. Senatorii galo-romani încearcă să-l încoroneze în anul 455 la Arles, cu sprijin vizigot, pe Avitus care la numai un an după instalarea la Roma este însă detronat de conducătorul sueb al armatei pe nume Ricimer, ce va conduce efectiv până la moartea sa, survenită în 472, destinele imperiului. Acesta va reuşi chiar să impună un succesor în persoana nepotului său Gundobard, care va renunţa însă curând la putere întorcându-se în patria sa. În aceste  condiţii, o ultimă încercare vine din partea patricianului roman Orestes, un fost secretar a lui Attila. Orestes fusese numit Magister militum de imparatul iulius Nepos în 475, dar la scurt timp după numirea sa a lansat o rebeliune, capturând Ravenna, capitala Imperiului Roman de Apus, pe 28 august 475, silindul pe Nepos  sa se exileze în Dalmația.Orestes a refuzat să devină împărat, „din motive secrete” (conformi  istoricului Edward Gibbon), dar in schimb  l-a instalat pe tron pe fiul său minor Romulus Augustus, pe 31 octombrie 475, el ramanand „de facto”conducatorul imperiului. În 476, Orestes a refuzat să-i acorde lui Odoacru si herulilor săi statutul de foederati, dupa ce acestia cerusera  ă li se dea o treime din din Italia. In urma acestui refuz, triburile s-au revoltat sub conducerea lui Odoacru, conducătorul scirilor, invadand imperiul. Odoacru l-a capturat pe Orestes în apropiere de Piacenza pe 28 august  476, l-a executat rapid, dupa care a ajuns la Ravenna, capitala imperiului, capturând orașul. Tânărul împărat. Romulus a fost obligat să abdice pe 4 septembrie 476, act considerat a fi sfârșitul Imperiului Roman de Apus si sfrasitul Antichitatii. La acea data Roma pierduse deja hegemonia asupra provinciilor sale, germanicii dominând armata  iar generalii germanici asemenea lui Odoacru, deveniseră de mult timp adevărații conducători  ai tarii. Micuţul împărat a fost trimis, după numai un an de aşa-zisă domnie, în exil la Neapole. Preluarea puterii de către Odoacru a fost  legiferată de Senat, iar insignele imperiale au fost trimise la Constantinopol, in Imperiul Roman de Rasarit, însoţite de un mesaj  in care se afirma că Apusul nu mai are nevoie de împărat, fiind suficient unul la Constantinopol. Ultimele două decenii de existenţă ale Imperiului Roman de Apus sunt tragic marcate de un declin evident. Nu mai puţin de nouă împăraţi se perindă pe tronul Romei în foarte scurte şi neînsemnate domnii, existând chiar perioade în care tronul rămâne vacant. Există însă şi unele tentative de redresare. Senatorii galo-romani încearcă să-l încoroneze în anul 455 la Arles, cu sprijin vizigot, pe Avitus care la numai un an după instalarea la Roma este însă detronat de conducătorul sueb al armatei pe nume Ricimer, ce va conduce efectiv până la moartea sa, survenită în 472, destinele imperiului. Acesta va reuşi chiar să impună un succesor în persoana nepotului său Gundobard, care va renunţa însă curând la putere întorcându-se în patria sa. În aceste condiţii, o ultimă încercare vine din partea patricianului roman Orestes, care îşi încoronează cu diadema imperială fiul minor Romulus Augustus, diminutivat dispreţuitor în epocă „Augustulus”. Revolta germanicilor din armată sub conducerea lui Odoacru dejoacă însă planurile lui Orestes, micuţul împărat fiind trimis, după numai un an de aşa-zisă domnie, în exil la Neapole. Preluarea puterii de către Odoacru este legiferată de Senat iar insignele imperiale sunt trimise la Constantinopol însoţite de un mesaj, prin care se afirma că Apusul nu mai are nevoie de împărat, fiind destul cu unul la Constantinopol.

·         489: Teodoric, regele neamului germanic al ostrogoţilor il  infrange pe  Odoacru in  batalia de la Isonzo.

·         1189: A treia Cruciada: cruciaţii încep asediul cetatii Acra. Asediul Acrei a fost cel mai important eveniment al Cruciadei a treia, in timpul acestuia inregistrandu-se  cele mai multe pierderi pentru trupele crestine din toată perioada cruciadelor. La 20 august, cruciatii au masacrat garnizoana orasului si 300 de femei și copii.

·         1521: Turcii otomani ocupă Belgradul.

·         1542: Al doilea razboi turco–portughez. In batalia de la Wofla, armata portugheza este infranta de turci iar comandantul  acesteia, Christovão da Gama, fiul celebrului explorator Vasco da Gama, este capturat și mai târziu executat. Războiul otomano–portughez (1538-1557) a fost un conflict desfasurat in Oceanul Indian, in  zonele de coastă ale  Indiei și Arabiei, Marea Roșie și Africa de Est.

·         1565:  Este fondata in Florida de catre spaniolul Pedro Menéndez de Avilés, colonia San-Agostin, prima asezare permanenta a europenilor in America de Nord. Pedro Menéndez de Avilés (n.15 februarie 1519 – d. 17 septembrie 1574)  a fost un corsar, devenit amiral  si primul guvernator al coloniei spaniole Florida.

·         1619: Ferdinand al II-lea este ales împărat al Sfântului Imperiu Roman. Ferdinand al II-lea (n. 9 iulie 1578, Graz – d. 15 februarie 1637), din Casa de Habsburg, împărat al Imperiului romano-german între 1620-1637. A fost și arhiduce de Stiria din 1617-1619 și a doua oară din 1620-1637 și rege al Ungariei din 1618-1625, totodată rege al Boemiei. A participat la Războiul de 30 de ani între 1618 și 1648.

·         1789: Astronomul german William Herschel a descoperit un nou satelit al planetei Saturn, Enceladus. Sir Frederick William Herschel (în germană Friedrich Wilhelm Herschel n. 15 noiembrie 1738 Hanovra, Principatul Braunschweig-Lüneburg, Sfântul Imperiu Roman – d. 25 august 1822 Slough lângă Windsor, Marea Britanie) a fost un astronom, inventator și muzician britanic de origine germană. Enceladus este un satelit al planetei Saturn, al șaselea ca mărime. El a fost descoperit în 1789 de William Herschel.

·         1804: La 28 august/9 septembrie 1804, un puternic incendiu a distrus o parte a Bucureștiului. După aceasta s-au luat primele măsuri de aliniere a străzilor orașului.

·         1817: Impăratul rus aprobă decizia Consiliului de Miniştri de a permite coloniştilor germani, veniţi din  Wurtemberg şi Bavaria, să se stabilească în Basarabia ţaristă.

·         1833: In Imperiul Britanic este abolita prin lege sclavia ; (The Slavery Abolition Act).

·         1850: Opera romantică Lohengrin a compozitorului german Richard Wagner a avut premiera la Weimar, în Germania de astăzi. Lohengrin este un cavaler misterios din mitologia germană. Acest articol se ocupă numai de o operă cu același nume de Richard Wagner dedicată socrului său, compozitorul Franz Liszt. Muzica și libretul: Richard Wagner. Premiera: 28 august 1850 în „Grossherzogliches Hof-Theater” din Weimar, Germania.

·         1859: Edwin Drake foreaza primele sonde de petrol din SUA, in Pennsylvania.

·         1862: Războiul Civil American: Începe A doua bătălie de pe Bull Run terminată după două zile cu victoria Confederației. A doua bătălie de pe Bull Run sau a doua bătălie de la Manassas, cum a fost denumită în epocă de Confederație, s-a dat la 28–30 august 1862, și a făcut parte din Războiul Civil American. Ea a fost punctul culminant al unei campanii conduse de generalul confederat Robert E. Lee în fruntea Armatei Virginiei de Nord împotriva Armatei Virginiei condusă de general-maiorul unionist John Pope, și o bătălie mult mai mare în termeni de complexitate a operațiunilor și număr de combatanți decât prima bătălie de pe Bull Run din 1861 desfășurată în același loc. În urma unui lung marș de flancare, general-maiorul confederat Thomas J. „Stonewall” Jackson a capturat un depozit unionist de provizii aflat la nodul de cale ferată Manassas, amenințând liniile de comunicație ale lui Pope cu Washington, D.C. Retrăgându-se câțiva kilometri spre nord-vest, Jackson a ocupat poziții defensive pe Stony Ridge. La 28 august 1862, Jackson a atacat o coloană unionistă la est de Gainesville, la Ferma lui Brawner, luptă încheiată nedecis. În aceeași zi, aripa armatei lui Lee condusă de gen.-mr. James Longstreet a învins o opoziție slabă a unioniștilor în bătălia de la Thoroughfare și s-a apropiat de zona bătăliei. Pope s-a convins că îl prinsese pe Jackson și a concentrat grosul armatei împotriva sa. În ziua de 29 august, Pope a lansat o serie de atacuri împotriva poziției lui Jackson de-a lungul unui terasament de cale ferată neterminat. Atacurile au fost respinse cu pierderi grele de ambele părți. La orele prânzului, Longstreet a sosit dinspre Thoroughfare Gap și a ocupat pozițiile de pe flancul drept al lui Jackson. La 30 august, Pope a reluat atacurile, aparent fără să știe că pe câmpul de luptă venise și Longstreet. Când artileria confederată a devastat un asalt unionist al Corpului V condus de gen.-mr. Fitz John Porter, aripa lui Longstreet de 25.000 de oameni în cinci divizii a contraatacat în ceea ce a devenit cel mai mare asalt simultan al războiului. Flancul stâng al Uniunii a fost zdrobit și armata a fost împinsă înapoi pe Bull Run. Doar o acțiune eficientă a ariergardei Uniunii a împiedicat repetarea dezastrului de la prima bătălie de la Manassas. Retragerea lui Pope spre Centreville a fost totuși una precipitată.

·         1879: Cetshwayo kaMpande, ultimul rege suveran al Zulu și liderul lor în timpul războiului Zulu, este capturat de britanici. Cetshwayo  (n. C. 1826, langa  Eshowe, Zululand  azi in Africa de sud —m. 8 februarie  1884 la  Eshowe), a fost ultimul mare  rege al regatului independent Zulus  intre anii 1872–79. In urma razboiului  anglo-zulus din 1879, regatul sau a fost invins. Cetshwayo kaMpande (n. c. 1826, langa Eshowe, Zululand azi in Africa de sud —m. 8 februarie 1884 la Eshowe), a fost ultimul mare rege al regatului independent Zulus intre anii 1872–1879. și liderul zulușilor în timpul războiului anglo-zuluș (1879). Numele lui a fost transliterat ca Cetawayo, Cetewayo, Cetywajo și Ketchwayo. Cetshwayo a fost fiu al regelui zulu Mpande și a reginei Ngqumbazi, nepot vitreg al regelui zulu Shaka și nepot al Senzangakhona kaJama. În 1856 el l-a învins și l-a ucis în luptă pe fratele său mai mic Mbuyazi, preferatul lui Mpande, și a devenit conducător efectiv al poporului zulu. Cu toate acestea, nu a urcat pe tron deoarece tatăl său încă trăia. Povești din acele timpuri privind marea sa dimensiune variază, spunând că a avea între 198 cm și 203 cm și cântărea aproape 158 de kg. A restaurat puterea si prestigiul natiunii zulu, aflata in declin in timpul cat s-a aflat pe tron tatal sau, Mpande (Panda) si a creat o armata disciplinata cu un efectiv de 40000 de oameni, intrand in conflict cu britanicii. El a condus națiunea zulu în victoria împotriva britanicilor în Bătălia de la Isandlwana. In urma razboiului anglo-zulus din 1879, regatul sau a fost invins.

·         1898: Farmacistul Caleb Bradham a redenumit lichiorul “Brad’s drink” (inventat inainte de 1890), cu numele de  Pepsi-Cola.

·         1910: Nicolae I al Muntenegrului devine rege al Muntenegrului. Nikola I Mirkov Petrović-Njegoš (în sârbă Никола I Петровић-Његош; 7 octombrie [S.V. 25 septembrie] 1841 – 1 martie 1921) a fost conducătorul statului Muntenegru din 1860 până în 1918, domnind ca prinț suveran (1860-1910) și ca rege (1910-1918). El a fost, de asemenea, un poet care a compus „namo”, un cântec popular din Muntenegru.

·         1911: Au fost organizate, la Bucuresti, festivitati consacrate împlinirii a 20 de ani de la înfiintarea “Ligii pentru unitatea culturala a tuturor românilor”; Aurel Vlaicu a facut o demonstratie aviatica în fata a peste 30 000 de participanti (28-30).

·         1914: Primul război mondial – trupele germane cuceresc orasul  Namur.

·         1914:  Primul Razboi Mondial –  Flota britanica   învinge  flota germana în bătălia de la Bight Heligoland.

·         1916: Primul Război Mondial: Germania declară război României.

·         1916: Primul Război Mondial: Italia declară război  Germaniei.

·         1917: Are loc Bătălia de la Cireşoaia (28-30 august). Acţiunea ofensivă româno-rusă s-a soldat cu pierderi grele. A fost ultima operaţiune militară importantă  pe teritoriul românesc, din Campania anului 1917, in timpul primului razboi mondial.

·         1922: Prima reclamă de radio a fost difuzată de postul de radio “WEAF”, din New York; reclama încerca sa convinga oamenii sa cumpere spatii de la ‘‘ Queensboro Corporation ‘‘, o firma imobiliara. Pentru difuzarea acestei reclame timp de cinci zile la ore de maxima audienta, corporatia a platit postului de radio suma de 50 de dolari.

·         1924: A început Revolta din August, o insurecție nereușită împotriva dominației sovietice  in Republica Sovietică Socialistă Georgiană, care s-a desfasurat în perioada august–septembrie 1924. Scopul ei a fost restaurarea independenței Georgiei față de Uniunea Sovietică și în fruntea ei s-a aflat Comitetul pentru Independența Georgiei, un bloc de organizații antisovietice condus de Partidul Social-Democrat Georgian. Ea a fost punctul culminant a trei ani de lupte împotriva regimului bolșevic impus de Armata Roșie a Rusiei Sovietice în urma unei campanii militare împotriva Republicii Democrate Georgia la începutul lui 1921. Insurecția a fost suprimată de Armata Roșie și de trupele Ceka aflate sub comanda lui Iosif Stalin și Sergo Ordjonikidze, și a fost urmată de un val de represiuni în masă, în urma carora  mai multe mii de georgieni au fost asasinati. Revolta din August a fost  una din ultimele rebeliuni împotriva guvernului sovietic, iar înfrângerea sa a marcat instaurarea regimului comunist în Georgia pentru aproape 7 decenii.

·         1937: Compania japoneză Toyota devine independentă. Toyota Motor Corporation a apărut în luna septembrie a anului 1933, atunci când compania Toyoda Automatic Loom a creat o nouă divizie dedicată producerii de automobile sub conducerea fiului fondatorului, Kiichiro Toyoda. La puțin timp după aceea, divizia producea aur primul motor (Type A Engine), în 1934, care a fost folosit la propulsarea primului autovehicul (Model A1) în luna mai 1935 și a camionului G1 în august 1935. Deși grupul Toyota este cunoscut azi îndeosebi pentru autovehiculele produse, are o prezență activă în industria textilă, producând războaie de țesut automate (acum complet computerizate), și mașini de cusut electrice, disponibile în toată lumea. Toyota Motor Corporation s-a despărțit de compania mamă, devenind o entitate independentă în  1937 . Deși numele de familie al fondatorilor este Toyoda, numele companiei a fost modificat pentru a marca separarea muncii fondatorilor de viața casnică, pentru simplificarea pronunției și pentru a fi de bun augur noii firme. Toyota este considerat un nume mai norocos decât Toyoda în Japonia, unde cifra opt este considerată una norocoasă, opt fiind numărul de linii necesare pentru a scrie Toyota cu caracterele katakana . În timpul razboiului din Pacific, compania a produs camioane destinate armatei imperiale. Din cauza penuriei de materii prime din Japonia, camioanele militare fuseseră simplificate la maximum – de exemplu, aveau un singur far amplasat în centrul capotei. Fabricile Toyota din Aichi au scăpat bombardamentelor deoarece războiul s-a încheiat cu doar puțin timp înaintea unui raid programat de fortele americane.

·         1941: Al Doilea Război Mondial: Peste 600.000 de germani sunt deportați decătre Stalin în Siberia și Kazahstan.

·         1943: Simeon al II-lea (n. 16 iunie 1937) a devenit suveran al Bulgariei, sub regenţa unui consiliu prezidat de unchiul său, Kiril. Printr-un referendum organizat de comunişti la 16.09.1946, monarhia este abolita şi se instaureaza un  regim de  “democraţie populara”, obedient fata de URSS. Regele a plecat in exil impreuna cu intrega familie în Egipt, impreuna cu intrega familie, iar apoi s-au stabilit la Madrid, in Spania. În 2001 s-a întors în Bulgaria și a devenit liderul partidului  Mișcarea națională pentru Simeon al II lea. În timpul alegerilor, acest partid  a câștigat 119 din cele 240 de locuri ale Parlamentului astfel ca  Simeon a devenit prim ministru.

·         1944: Al Doilea Război Mondial – Aliatii elibereaza orasele franceze Marseille  şi Toulon.

·         1963: De pe treptele Monumentului Lincoln din Washington, DC, Martin Luther King, Jr. A ținut discursul I Have a Dream.

·         1964 - Dupa un concert in New York, Beatles se intalnesc pentru prima oara cu Bob Dylan. Dylan este omul care le face "cunostinta" celor patru cu drogul marijuana.

·         1965 - Bob Dylan este huiduit de publicul din New York si dat jos de pe scena.

·         1966 - The Beatles concerteaza in Los Angeles in fata a 45.000 de fani. Dupa concert, artistii incearca sa paraseasca stadionul intr-un camion securizat, insa portile stadionului erau incuiate, asa ca formatia petrece doua ore in spatele unui camion.

·         1968 - Simon and Garfunkel ajung nr 1 cu Bookends in Anglia.

·         1968 - The Beach Boys ajung nr 1 in topul de singleuri cu piesa Do It Again.

·         1970 - La International Hotel in Las Vegas, un om de la securitate a primiut un telefon prin care era anuntat ca Elvis o sa fie impuscat in acea seara in timpul concertului. Omul de la telefon cerea 50.000 de dolari ca sa destainuie numele criminalului. Amenintarea a fost luata in serios iar Elvis a dus la capat concertul fara nici un incident.

·         1972 - Alice Cooper ajunge nr 1 in Anglia cu Schools Out.

·         1985 - INXS pornesc primul lor turneu mondial.

·         1996: Charles, Prinț de Wales și Diana, Prințesă de Wales divorțează.

·         1999 - Cheap Trick sarbatoresc 25 de ani de activitate. Invitat de baza, Slash!

·         2005 - Green Day primesc sapte premii MTV.

·         2005 - Art Garfunkel este arestat de politie pentru posesie de marijuana.

·         2008: O statuie din aur masiv care o reprezintă pe top-modelul Kate Moss, având o valoare de 1,5 milioane de lire sterline, a fost expusă  la British Museum din Londra. Katherine Ann Moss (n. 16 ianuarie 1974 în Croydon, Londra), este un faimos fotomodel  britanic. Sculptura, intitulată “Siren”, este o lucrare a artistului Marc Quinn, fiind, totodată, cea mai mare statuie din aur masiv care a fost realizată în lume, din Antichitate până în prezent.

·         2009 - Noel Gallagher paraseste Oasis.

·         2014: Recep Tayyip Erdogan devine al 12 lea presedinte al Turciei. Recep Tayyip Erdoğan (n. 26 februarie 1954, Istanbul) este al 12 lea președinte al Turciei, fost prim-ministru al Turciei între 2003 și 2014 și fost președinte al Partidului Dreptății și Justiției Adalet ve Kalkınma Partisi, abreviat AKP. În trecut a mai ocupat și funcția supremă la primaria generală din Istanbul când a candidat din partea partidului Prosperității (Refah Partisi ce îl avea ca presedinte pe controversatul Necmettin Erbakan).

Nașteri

·         1592: George Villiers, Duce de Buckingham (d. 1628). George Villiers, Duce de Buckingham (28 august 1592 – 23 august 1628) a fost un om politic englez, favoritul regelui Iacob I al Angliei[1]. A fost conducătorul de facto al statului în ultimii ani de domnie ai lui Iacob I, protectorul său, și în primii ani de domnie ai fiului acestuia, Carol I al Angliei, care la rândul său era foarte legat de Buckingham. Se crede că modul dezastruos în care a guvernat, a constituit unul din punctele de plecare ale războiului civil englez. A murit în 23 august 1628, asasinat de către fanaticul John Felton.
* 1619: Anne Geneviève de Bourbon (28 august 1619 – 5 aprilie 1679) a fost prințesă franceză cunoscută pentru frumusețea, amorurile ei, influența în timpul Frondei și în final pentru convertirea la jansenism.

Anne Geneviève a fost singura fiică din cei trei copii ai lui Henric al II-lea, Prinț de Condé și a soției acestuia, Charlotte Marguerite de Montmorency. A fost sora mai mare a Marelui Condé. S-a născut în închisoarea de la Castelul Vincennes unde tatăl și mama ei au fost aruncați pentru opoziția față de mareșalul d'Ancre, favoritul Mariei de Medici, care era regentă în timpul minoratului fiului ei, Ludovic al XIII-lea.

Anne Genevieve de Bourbon

A fost educată cu mare strictețe în mănăstire carmelitelor din Rue Saint-Jacques din Paris. Tinerețea ei a fost umbrită de executarea lui Henri de Montmorency, singurul frate al mamei sale, pentru intrigă împotriva lui Richelieu în 1632 și de duelurile vărului mamei sale, Contele François de Montmorency-Boutteville (1625/1626). Părinții ei au făcut pace cu Richelieu iar Anne Geneviève a fost introdusă în societate în 1635. În scurt timp ea a devenit una dintre vedetele de la Hôtel de Rambouillet, centrul din acel moment a tot ceea ce însemna învățat și spiritual în Franța.

În 1642 s-a căsătorit cu Henri, Duce de Longueville, guvernator al Normandiei, un văduv care avea dublul vârstei ei (prima lui soție Louise de Bourbon murise în 1637). Mariajul nu a fost unul fericit.

După moartea lui Richelieu, tatăl ei a devenit șeful Consiliului de Regență în timpul minoratului regelui Ludovic al XIV-lea. Fratele ei Ludovic a obținut o mare victorie la Rocroi în 1643 și ducesa a devenit o figură importantă politic. În 1646 ea și-a însoțit soțul la Münster unde a fost trimis de Mazarinși unde ea i-a fermecat pe diplomații germani cu care s-a negociat tratatul de la Westphalia; i s-a spus "zeiță a păcii și a înțelegerii".

La întoarcere, ea s-a îndrăgostit de Ducele de La Rochefoucauld, autorul Maximelor, care a făcut uz de dragostea ei pentru a obține influență asupra fratelui ei și de a câștiga astfel onoruri pentru el însuși. Ea a fost spiritul călăuzitor al primei Fronde, reușind să-i atragă de partea ei pe cel de-al doilea frate al ei, Armand, Prinț de Conti și pe soțul ei. Nu a reușit să-l atragă pe Condé însuși, a cărui loialitate față de Coroană a răsturnat prima Frondă.

A doua Frondă a fost în mare parte munca ei și ea a jucat partea cea mai proeminentă în atragerea de rebeli. În ultimul an al războiului ea a fost însoțită în Aquitania de Ducele de Nemours, o intimitate care i-a oferit lui Rochefoucauld o scuză s-o abandoneze și să se întoarcă la fosta lui amantă, Ducesa de Chevreuse.

Părăsită și în dizgrație la curte, Ducesa s-a întors spre religie. Ea l-a însoțit pe soțul ei la Rouen și s-a dedicat faptelor bune. După ce soțul ei a murit, s-a întors la Paris.

Anne Genevieve de Bourbon

Ducesă de Longueville

Portret al Ducesei de Longueville de François Chauveau

·         1667: Louise de Mecklenburg-Güstrow, regină a Danemarcei și Norvegiei (d. 1721)

·         1691: Elisabeta Cristina de Brunswick-Wolfenbüttel (d. 1750)
* 1694: Charlotte Christine Sophie (28 august 1694 – 2 noiembrie 1715), a fost soția Țareviciului Alexei Petrovici al Rusiei. Ea a fost fiica Ducelui Ludwig Rudolf de Brunswick-Lüneburg și a Prințesei Christine Louise de Oettingen-Oettingen.

Charlotte Christine a crescut la curtea regelui polonez August al II-lea, a cărui soție Christiane Eberhardine de Brandenburg-Bayreuth era ruda ei îndepărtată și totodată nașa ei. Ea a primit o bună educație pentru acele timpuri. La sfârșitul anului 1709, Țarul Petru cel Mare al Rusiei și-a trimis fiul Alexei la Dresda pentru a-și finaliza educația. Acolo el a întâlnit-o pe Charlotte pentru prima dată. Țarul o considera o partidă bună pentru fiul său deoarece sora ei mai mare, Eliaabeta Christine era măritată cu împăratul Carol al VI-lea, și ajutorul Austriei în viitoarele lupte contra turcilor era apreciat de către diplomații ruși.

Charlotte Christine de Brunswick-Lüneburg, portret aflat la Ermitaj

La 25 octombrie 1711 la Torgau, Charlotte Christine s-a căsătorit cu Țareviciul Alexei, fiul cel mare și moștenitorul Țarului Petru I al Rusiei cu prima lui soție Eudoxia Lopukhina. I s-a permis să-ți păstreze credința luterană însă copiii urmau să crească în religia ortodoxă. Această căsătorie a fost prima care a rupt vechea tradiție a familiei imperiale ruse de a se căsători numai cu femei din nobilimea rusă. Astfel, Charlotte a fost primul membru al familiei imperiale rus care a venit dintr-o dinastie europeană străină de la Zoe Palaiologina. În 1713 a sosit în Rusia.

Charlotte s-a bucurat de favoarea Țarului Petru cel Mare, dar a trăit o viață izolată, cu propria curte care era alcătuită aproape în întregime din străini și condusă de Juliana Luise von Ostfriesland. La început, căsătoria ei cu Alexei a fost fericită, dar curând bețiile lui Alexei au început să tulbure relația lor. El a avut, de asemenea, o relație deschisă cu Efrosinia Feodorov, care a început în timpul vieții Charlottei și a continuat după moartea ei. Charlotte a găsit o consolare în nașterea unei fiice, Natalia, și a unui fiu, viitorul Petru al II-lea al Rusiei. Charlotte a murit la câteva zile după nașterea fiului ei. Atât fiica cât și fiul ei au murit fără moștenitori.

Charlotte Christine de Brunswick-Lüneburg

* 1714: Anton Ulrich (germană Anton Ulrich von Braunschweig-Wolfenbüttel; 28 august 1714 – 4 mai 1774), Duce de Brunswick-Lüneburg, a fost soțul Marii Ducese Anna Leopoldovna a Rusiei, care a domnit ca regentă a Rusiei timp de un an.

Anton Ulrich a fost al doilea fiu al Ducelui Ferdinand Albert al II-lea de Brunswick-Lüneburg și a Prințesei Antoinette Amelie de Brunswick-Lüneburg. Sora mamei lui, Elisabeta, soția împăratului Carol al VI-lea, a aranjat pentru el căsătoria cu Ducesa Elisabeta de Mecklenburg-Schwerin(cunoscută ca "Anna Leopoldovna"), fiica lui Karl Leopold, Duce de Mecklenburg-Schwerin, și nepoata Țarului Ivan al V-lea al Rusiei.

Anton Ulrich de Brunswick

Anton a ajuns în Rusia în 1733, așa că el și Anna s-au putut cunoaște unul pe altul. Căsătoria a avut loc în 1739. Mariajul a fost destinat să consolideze relațiile dintre casele Romanov și Habsburg. În 1740, fiul lor minor, Ivan, a devenit țar sub numele de Ivan al VI-lea. Inițial, Ernst Biron a fost regent, dar când au apărut zvonuri că Biron plănuiește să exileze pe Anton și Anna în Germania, s-a organizat o lovitură de stat și Anna a fost numită regentă. Nu după mult timp, lovitura din 1741 a scos familia de la putere.

Noua împărăteasă, Elisabeta a Rusiei, i-a arestat pe Anton Ulrich, soția și copiii acestora, care au rămas închiși toată viața. Anii de închisoare au fost grei, iar familiei i s-au refuzat periodic mai multe lucruri necesare. Practic, orice comunicare cu lumea exterioară, cu excepția câtorva funcționari, le-a fost interzisă. Guvernatorul de Arkhangelsk i-a vizitat în mod regulat pentru a se interesa de sănătatea lor. În 1762, împărăteasa Ecaterina i-a oferit Ducelui permisiunea de a părăsi Rusia, cu condiția să-și părăsească copiii; el a refuzat. Înainte să moară și-a pierdut vederea. A fost îngropat foarte discret, iar soldaților li s-a interzis să dezvăluie locul de înmormântare, însă sicriul său a fost decorat cu argint.

Copiii care au supraviețuit au fost eliberați din închisoare și dați în custodia mătușii lor, regina daneză văduvă Juliana Maria de Brunswick-Wolfenbüttel. Ei au fost duși la fortăreața Novodvinsk în noaptea de 27 iunie 1780 și au părăsit Rusia la 30 iunie. S-au stabilit la Jutland, unde au trăit în condiții confortabile în arest la domiciliu pentru restul vieții lor, sub supravegherea Julianei. Ecaterina a plătit o pensie pentru ei până când ultimul dintre ei a murit în 1807.

Anton Ulrich și Anna Leopoldovna au avut următorii copii:

• Ivan al VI-lea (1740–1764) (a domnit ca Țar 1740-1741)
• Ecaterina Antonovna de Brunswick (1741–1807)
• Elisabeta Antonovna de Brunswick (1743–1782)
• Petru Antonovici de Brunswick (1745–1798)
• Alexei Antonovici de Brunswick (1746–1787)

Anton Ulrich

Duce Anton Ulrich de Brunswick-Wolfenbüttel

·         1749: S-a nascut  scriitorul german Johann Wolfgang von Goethe, o mare personalitate a culturii universale, poet de geniu si dramaturg şi filosof al culturii (“Faust”, “Afinităţi elective”,“Suferinţele tânărului Werther”). A decedat la data de 22 martie 1832. Johann Wolfgang Goethe, înnobilat în anul 1782 (n. 28 august 1749, Frankfurt am Main – d. 22 martie 1832, Weimar) poet german, ilustru gânditor și om de știință, una dintre cele mai de seamă personalități ale culturii universale.
* 1779: Prințesa Antoinette Ernestine Amalie de Saxa-Coburg-Saalfeld (28 august 1779 - 14 martie 1824) a fost prințesă germană a Casei de Wettin. Prin căsătorie, a fost Ducesă de Württemberg. Prin fiul ei, Alexandru de Württemberg, este strămoașa actualei Case de Württemberg.

A fost sora mai mare a regelui Leopold I al Belgiei și mătușa atât a reginei Victoria cât și a soțului ei, Prințul Albert.

Prințesa Antoinette de Saxa-Coburg-Saalfeld ca Ducesă de Württemberg.

În Coburg la 17 noiembrie 1798, ea s-a căsătorit cu Alexandru de Württemberg. Cuplul s-a stabilit în Rusia, unde Alexandru avea o carieră militară și diplomatică.

Împreună au avut cinci copii:

• Antoinette Maria de Württemberg(1799–1860), care în 1832 s-a căsătorit cu Ernest I, Duce de Saxa-Coburg și Gotha.
• Paul de Württemberg (1800–1801).
• Alexandru de Württemberg(1804-1881), Duce de Württemberg.
• Ernest de Württemberg (1807–1868), Duce de Württemberg, care în 1860 s-a căsătorit cu Nathalie Eschhorn von Grünhof (1829–1905)
• Frederick Wilhelm Ferdinand de Württemberg (1810-1815)

Antoinette de Saxa-Coburg-Saalfeld

Ducesă Alexandru de Württemberg

Prințesa Antoinette, ulei pe pânză, 1794

·         1789: Stéphanie de Beauharnais, Mare Ducesă de Baden (d. 1860). Stéphanie, Mare Ducesă de Baden (28 august 1789 – 29 ianuarie 1860) a fost soția lui Karl, Mare Duce de Baden. A fost bunica maternă a regelui Carol I al României și străbunica paternă a regelui Ferdinand al României.

·         1801: S-a nascut Antoine Augustin Cournot, matematician francez (d. 1877). Antoine Augustin Cournot (n. 28 august 1801 la Gray (Haute-Saône) – d. 31 martie 1877 la Paris) a fost un economist și matematician francez, reprezentant al Școlii de la Lausanne. Cercetările sale se referă în primul rând la teoria probabilităților, dar și la unele chestiuni legate de analiza matematică. De asemenea, a realizat un model științific al cererii și ofertei. În 1841 a arătat că curba caracteristică a ecuațiilor diferențiale poate să nu fie înfășurătoarea familiei de curbe integrale, ci să reprezinte locul punctelor lor de întoarcere. A arătat că discriminantul ecuațiilor diferențiale poate fi locul geometric al punctelor de vârf. S-a mai ocupat cu stabilirea clasificării cunoștințelor omenești. Doctrina sa filozofică era similară cu cea a probabilismului lui Cicero.

·         1828 (S.V.): Lev Tolstoi, scriitor rus (d. 1910). Lev Tolstoi (sau Contele Lev Nicolaevici Tolstoi, n. 28 august(sv) / 9 septembrie(sn) 1828, Iasnaia Poliana – d. 7 noiembrie(sv) / 20 noiembrie(sn) 1910, Astapovo) a fost un scriitor rus. Lev Tolstoi este considerat unul dintre cei mai importanți romancieri ai lumii. Alături de Fiodor Dostoievski, Tolstoi este unul dintre scriitorii de seamă din timpul perioadei cunoscută ca vârsta de aur a literaturii ruse (începută în 1820 cu primele opere ale lui Pușkin, și terminată în 1880 cu ultimele lucrări ale lui Dostoievski). Operele sale Război și pace și Anna Karenina au avut o influență hotărâtoare asupra dezvoltării romanului mondial, iar credințele și ideile sale filosofice și estetice, propovăduite de-a lungul vieții prin celelalte opere, sunt reunite și cunoscute sub denumirea de „tolstoism”. Creația sa epică se impune prin capacitatea de cuprindere, adâncimea viziunii, acuitatea observației sociale și psihologice, sentimentul tragicului și omenescului. Tolstoi s-a manifestat, totodată, și ca eseist, dramaturg și reformator în domeniu educației, calități care l-au consacrat drept unul dintre cei mai cunoscuți membri ai acestei vechi și aristocratice familii rusești. Interpretările sale literare privind învățăturile etice ale lui Iisus Hristos l-au făcut să devină mai târziu, spre sfârșitul vieții sale, un fervent comentator al învățăturilor lui Hristos, în sensul lor social, pacifist și nemediat de vreo putere lumească. Ideile sale despre rezistența nonviolentă, expusă în opere ca „Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” , vor avea un profund impact asupra unor personalități de referință din secolul al XX-lea, printre care Gandhi și Martin Luther King Jr. Efigia lui Lev Tolstoi a fost imprimată pe o monedă rusească din aur.
* 1833: Edward Burne-Jones (n. 28 august 1833, Birmingham, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei^[9] – d. 17 iunie 1898,Londra, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei^[11]) a fost un artist britanic care a fost asociat mai târziu cu prerafaeliții. A lucrat îndeaproape cu William Morris, dar și cu alți artiști plastici ai timpului.

A fost preocupat îndeosebi cu reîntinerirea artei vitraliilor din Anglia, contribuind la realizarea vitraliilor pentru biserici și catedrale așa cum sunt: Catedrala Sfântului Filip din Birmingham, Biserica Sfintei Treimi din Sloane Square, Chelsea, Biserica Sfântului Martin din Brampton, Carlisle, Cumbria, Biserica Sfântului Mihail din Brighton, Cumbria, biserica realizată de Philip Webb, Biserica tuturor sfinților, Jesus Lane, Cambridge și Biserica lui Hristos, Oxford

Edward Burne-Jones

Vitralii și sticlă pictată

• 

  Desen pe carton pentru fereastra Daniel, biserica Saint Martin's-on-the-Hill, Scarborough, 1873
 
• 

  Edward Burne-Jones și William Morris - Trei fereste cu vitralii Nașterea lui Iisus Hristos (1882), Biserica Trinity Church, Boston
• 

  Adorarea magilor, vitraliu, Biserica Trinity Church, Boston.
 
• 

  Închinarea păstorilor, vitraliu, Biserica Trinity Church, Boston.
 
• 

  Scenă din seria Nașterii lui Iisus Hristos, Biserica Saint Mary's Church, episcopia Huish, Somerset.
• 

  David, vitraliu, 1872, în Biserica Saint Michael and All Angels, Waterford, Hertfordshire.
 
• 

  Miriam, vitraliu, 1872 în Biserica Saint Michael and All Angels, Waterford, Hertfordshire.
 
• 

  Iisus Hristos, Salvatorul lumii(Christ as Salvator Mundi), vitraliu, 1896, în Biserica Saint Michael and All Angels, Waterford, Hertfordshire.
• 

  Miriam, vitraliu, 1886, în Catedrala Saint Giles' Cathedral, Edinburgh.
 
• 

  Vitraliul Sfânta Cecilia, Biserica Second Presbyterian Church în Chicago, Illinois.
 
• 

  Crucificarea lui Iisus, vitraliu, Biserica Saint James's Church, Staveley, Cumbria.
• 

  Înger, vitraliu, Biserica Saint James's Church, Staveley, Cumbria
 
• 

  Credința (Faith), vitraliu în Biserica din Old West Kirk, Greenock
 
• 

  Music in the Old West Kirk, Greenock

Fotografii

• 

  Familiile Burne-Jones și Morris în grădină, Grange, 1874, fotografie de Frederick Hollyer
 
• 

  Edward Burne-Jones, circa 1882 (Hollyer)
 
• 

  Georgiana Burne-Jones, circa 1882 (Hollyer)
• 

  Atelierul lui Burne-Jones din grădină, Grange, 1887 (Hollyer)

·         1837: Francisc, Duce de Teck (Franz Paul Karl Ludwig Alexander; n. 28 august1837; d. 21 ianuarie 1900) a fost membru al nobilimii germane și, mai târziu, membru al familiei regale britanice. A fost tatăl reginei Maria de Teck, soția regelui George al V-lea al Regatului Unit. Francisc a deținut titlurile de Conte de Hohenstein (Graf von Hohenstein) și, mai târziu, cel de Duce de Teck (Herzog von Teck).

Francisc s-a născut la 28 august 1837 la Esseg, Slavonia (acum Osijek, Croația).^[1] Tatăl lui a fost Ducele Alexandru de Württemberg, fiul Ducelui Louis de Württemberg. Mama lui a fost contesa Claudine Rhédey din Sângeorgiu de Pădure. Căsătoria a fost una morganatică, prin urmare Francisc nu a avut drept de succesiune asupra regatului de Württemberg. Titlul său la naștere a fost Contele Francisc von Hohenstein, după ce mama sa a fost numită contesă de Hohenstein de drept, de către împăratul Ferdinand I al Austriei.

În 1863 Francisc a fost numit prinț de Teck în Regatul de Württemberg și, în 1871, a fost numit duce de Teck.

Francisc

Duce de Teck

* 1853: Franz I, Prinț de Liechtenstein, născut Franz de Paula Maria Karl August(28 august 1853 – 25 iulie 1938), a fost Prinț suveran de Liechtenstein între 1929 și 1938. A fost al doilea fiu al lui Aloys al II-lea, Prinț de Liechtensteinși a soției acestuia, contesa Franziska Kinsky de Wchinitz și Tettau. Franz i-a succedat fratelui său mai mare, Johann al II-lea ca Prinț de Liechtenstein în 1929.

Franz I

* 1864: Dumitru Stratilescu - ortografiat uneori și Strătilescu, (n. 28 august 1864 - d. 1927, București) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial.

A îndeplinit funcții de comandant de armată, corp de armată și divizie în campaniile anilor 1916, 1917 și 1918.

După absolvirea școlii militare de ofițeri cu gradul de sublocotenent, Dumitru Stratilescu a ocupat diferite poziții în cadrul unităților de infanterie sau în eșaloanele superioare ale armatei, cele mai importante fiind cele de șef al Secției II și sub-șef al Marelui Stat Major.^[4][5][6][7]

În perioada Primului Război Mondial, îndeplinit funcțiile de sub-șef al Marelui Cartier General, în perioada 14/27 august - 1/13 noiembrie 1916, comandant al Corpului I Armată, în perioada 1/13 noiembrie - 12/25 noiembrie 1916, comandant al Armatei 1, în perioada 13/26 noiembrie 1916- 19 decembrie 1916/1 ianuarie 1917, comandant al Diviziei 1 Infanterie în perioada 19 decembrie 1916/1 ianuarie 1917 - 30 decembrie 1917/12 ianuarie 1918, comandant al Corpului IV Armată, în perioada 5/18 ianuarie1918 - 24 mai/6 iunie 1918, comandant al Corpului V Armată, în perioada 9/22 iunie 1918 - 1 mai 1920.^[3]

După război a mai comandat Inspectoratul de Armată nr. 1 și a îndeplinit funcția de Inspector General al Armatei.

Generalul Dumitru Stratilescu

·         1878: George Hoyt Whipple, medic, laureat al Premiului Nobel (d. 1976)

·         1885: S-a născut Vance Palmer, scriitor, considerat unul dintre întemeietorii teatrului australian; (m. 15 iulie 1959).
* 1887: Toma Cocișiu (n. 28 august 1887, Vad, Comitatul Făgăraș, azi în județul Brașov - d. 26 mai 1986) a fost un inovator în pedagogie, care a promovat metodele active în procesul de predare-învățare.

Toma Cocișiu s-a născut la 28 august 1887 în satul Vad, Comitatul Făgăraș, azi în comuna Șercaia, din județul Brașov. Părinții săi au fost Gheorghe și Ana Cocișiu.

Studiile le-a făcut la școala din localitatea natală, Vad, apoi la Școala Grănicerească din Ohaba (sat vecin cu satul natal al lui Toma Cocișiu), la liceul românesc din Brașov^[1] și și-a încheiat studiile la Institutul Pedagogic Greco-Catolic din Blaj, pe vremea aceea, în comitatul Alba de Jos, făcând parte din prima promoție.

S-a remarcat prin promovarea metodelor active de predare-învățare, lucru inovator în pedagogia și didactica epocii.

În calitate de director, a fondat la Școala primară de stat de la Blaj^[2] o școală experimentală (Școală de experiență)^[3], unde și-a pus în practică metodele moderne pe care le susținea.

A decedat la 26 mai 1986, la vârsta de aproape 99 de ani.

·         1894: Karl Böhm (n. 28 august 1894, Graz (Stiria), Austria, d. 14 august, 1981, Salzburg, Austria) a fost un dirijor austriac.

Tatăl său era avocat, motiv pentru care și Karl Böhm a studiat întâi dreptul, pe care l-a absolvit cu succes în 1919. Cu toate acestea, a abandonat această profesie și a început să studieze pianul și teoria muzicii la Graz, apoi la Conservatorul de la Viena, cu Eusebius Mandyczewski, care făcea parte din cercul de prieteni ai lui Johannes Brahms, și cu Guido Adler.

În 1917 a fost angajat repetitor la opera din orașul său natal, pentru ca în 1919 să fie promovat ca dirijor secund iar în 1920 ca prim dirijor. În această perioadă s-a întâlnit pentru prima dată cu dirijorul Bruno Walter, care l-a dus în 1921 la opera din München.

În anul 1927, Böhm a fost numit director general muzical la Darmstadt, iar în 1931 a ocupat aceeași funcție la Hamburg. În anul 1933 a devenit membru al NSDAP.

Deși în mare măsură autodidact, și-a creat un renume ca dirijor, astfel că în 1933 i s-a permis să dirijeze pentru prima dată, la Viena, opera "Tristan și Isolda" de Richard Wagner. A fost apoi numit profesor la Hamburg, iar în 1934 i-a urmat laSemperoper din Dresda lui Fritz Busch, care a fost nevoit să fugă în străinătate spre a scăpa de pogromul nazist. În această perioadă, Böhm a dirijat mai multe premiere, din care cele mai importante au fost Die schweigsame Frau (Femeia tăcută), în 1935, la Londra și Daphne, în 1938 compuse de Richard Strauss cu care legase o strânsă prietenie..

În anul 1938, Böhm a fost invitat pentru prima dată la Salzburg, unde a dirijat Don Giovanni, de Wolfgang Amadeus Mozart. În 1943 a preluat pentru prima dată conducerea operei de stat (Staatsoper) din Viena.

După Al doilea război mondial, datorită apropierii sale de regimul nazist, a fost îndepărtat din funcție de forțele aliate și i s-a interzis să mai apară în public o perioadă (așa cum s-a întâmplat și cu dirijorul Herbert von Karajan. Între 1954 și 1956 a deținut pentru a doua oară funcția de prin dirijor al operei de stat (Staatsoper) din Viena. Multele reproșuri că ar fi prea puțin prezent la Viena, precum și desele proteste în timpul spectacolelor dirijate de el, l-au determinat să renunțe la această funcție. Cu toate acestea, în anii '60, a dirijat de mai multe ori spectacole ale operei de stat (Staatsoper) din Viena.

După Al doilea război mondial, Böhm și-a multiplicat activitățile în străinătate, debutând în 1948 la Teatrul Scala din Milano. A mai dirijat și la Paris și din 1950, a plecat pentru trei ani în Argentina, la Teatro Colón din Buenos Aires. Din nou s-a ocupat cu premiere, cum ar fi Wozzeck de Alban Berg, în traducere în limba spaniolă, sau premiera operei Der Prozess (Procesul) de Gottfried von Einems

În anul 1954, Böhm s-a întors la Viena, unde se terminase reconstrucția Operei de Stat, distrusă în timpul războiului.

În anul 1957 a dat primul său spectacol la Metropolitan Opera din New York.

În 1962 a fost invitat la Bayreuth, unde a dirijat "Tristan și Isolda", revenind în mod regulat până în anul 1970. Între altele, între 1965 și 1967, a dirijat și ultima punere în scenă a ciclului Der Ring des Nibelungen (Inelul Nibelungilor), realizată de Wieland Wagner.

În anii '60, Böhm a fost unul din cei mai solicitați dirijori din lume. A dirijat în 1965, la Tokio, opera Fidelio de Ludwig van Beethoven, a dat concerte la Moscova, fiind cunoscut în special ca interpret sensibil și perfecționist al lucrărilor lui Mozart, Strauss și Wagner, dar s-a dedicat și lucrărilor lui Beethoven și Anton Bruckner. A dirijat multe ansambluri muzicale renumite, dar o relație specială a avut-o cu Filarmonica din Viena, cu care a realizat circa 450 de concerte și multe seri de operă și înregistrări pe discuri și pe peliculă.

În 1967 a fost declarat Dirijor de onoare (Ehrendirigent) a acestei orchestre. Printre realizările sale de bătrânețe se numără integrala simfoniilor lui Mozart, încheiată în 1974.

În decursul lungii sale cariere, de aproape șase decenii, Karl Böhm a primit o serie întreagă de premii, între care cele mai reprezentative au fost cele două premii Grammy (Grammy Award), primul în 1965 (Best Opera Recording) pentru cea mai bună înregistrare de operă ("Wozzeck" de Alban Berg), cu Dietrich Fischer-Dieskau, Evelyn Lear și Fritz Wunderlich, lucrare care l-a preocupat întreaga viață, iar al doilea premiu Grammy, primit în 1976 (Best Recording for Children) pentru cea mai bună înregistrare pentru copii, l-a primit pentru versiunea sa a operei Petrică și lupul de Serghei Prokofiev.

În 1970 a primit Semnul distinctiv austriac pentru știință și artă (Österreichisches Ehrenzeichen für Wissenschaft und Kunst).

În iunie 1979 a dirijat ultima sa premieră la opera de stat (Staatsoper) din Viena: Răpirea din serai de Mozart, (în regia lui Dieter Dorn, scenografia și costumele Jürgen Rose, cu participarea cântăreților Edita Gruberová, Horst Laubenthal și Rolf Boysen).

În 1980 a făcut un turneu în Japonia cu Staatsoper din Viena, ocazie cu care a dirijat Ariadna la Naxos (Ariadne auf Naxos) de Richard Strauss, iar în primăvara anului 1981 a avut loc ultima sa apariție publică, la pupitrul operei din Viena, cu o serie de reprezentații cu Nunta lui Figaro de Mozart.

A dirijat până la adânci bătrâneți, cu rigurozitate și disciplină deosebite în redarea partiturilor. Ultima sa realizare a fost filmarea operei "Elektra" de către Götz Friedrich.

A murit pe 14 august 1981, în vârstă de 87 de ani, la Salzburg, în timpul repetițiilor la "Elektra", de Richard Strauss.

Fiul său, Karl-Heinz Böhm a fost un actor apreciat în perioada postbelică.

Karl Böhm

·         1899: S-a născut Charles Boyer, actor de film de origine franceză, distins cu Premiul Oscar în 1942 pentru promovarea relaţiilor culturale franco-americane (“Lumina de gaz”, (m. 26 august 1978).
* 1906: Sir John Betjeman (n. 28 august 1906 – d. 19 mai 1984) a fost un poet, scriitor și distribuitor englez.

Sir John Betjeman

Betjeman in 1961

* 1908: Robert Merle (n. 28 august 1908 - d. 28 martie 2004) a fost un romancierfrancez și profesor de anglistică al Universității Sorbonne, născut în Algeria.

Născut în Algeria în 1908, laureat al Premiului Goncourt în 1949 pentru romanul cvasi-autobiografic Week-end la Zuydcoote, Robert Merle a decedat, aproape centenar, după o carieră literară și universitară îndelungata, in urma unui de atac de cord, in resedinta sa din La Malmaison in Grosrouvre in apropiere de Paris.

Opera:

• 1949 - Week-end la Zuydcoote, în original Week-end à Zuydcoote - romanul scurt a fost premiat cu Prix Goncourt
• 1952 - Moartea e meseria mea, titlul original La mort est mon métier
• 1960 - Insula, titlul original L'île
• 1965 - Moncada, prima luptă a lui Fidel Castro, titlul în franceză Moncada, premier combat de Fidel Castro
• 1967 - Un animal înzestrat cu rațiune, titlul original Un animal doué de raison
• 1970 - Dincolo de sticlă, titlul Derrière la vitre (1970) - Published in US as Behind the Glass (1972)
• 1972 - Malevil
• 1974 - Oamenii protejați, în original Les hommes protégés
• 1976 - Madrapour
• 1987 - Idolul, titlul original L'idole
• 1987 - Le Soleil ne se lève pas pour nous (1987)
• 1989 - Le propre de l'homme (1989)

Robert Merle

1913: William Robertson Davies (n. 28 august, 1913, Thamesville, Ontario - d. 2 decembrie, 1995 , Orangeville, Ontario) a fost un romancier, dramaturg, jurnalist, critic și profesor canadian.

* 1914: Josep Escolà Segalés (n. 28 august 1914 – d. 7 martie 1998) a fost un jucător și antrenor de fotbal spaniol. A jucat la echipa FC Barcelona și pentru echipa națională de fotbal a Spaniei.

* 1916: Charles Wright Mills (n. 28 august 1916, Waco, Texas, SUA - d. 20 martie 1962, Nyack, New York) ^[1] este, alături de Karl Max, Emile Durkheim, Georg Simmel și Max Weber, unul dintre marii teoreticieni ai sociologiei.

Cea mai solidă parte a operei sale a fost creată în anii '50 ai secolului al XX-lea: "White Collar" (1951), "The Power Elite" (1956)și "The Sociological Imagination" (1959)- sunt lucrări în care Mills ocupă o poziție potrivnică față de stupefacția culturală și închiderea politică. Aceste creații au constituit principalul răspuns al sociologului la ceea ce numea "marile întrebări" asupra societății.

C. Wright Mills considera că subiectul adecvat al sociologiei se află la intersecția dintre biografie și istorie, și a fost primul care a folosit sintagma "imaginație sociologică".

Imaginația sociologică oferă o perspectivă mai largă și mai profundă asupra istoriei: "ne ajută să înțelegem faptul că fiecărei epoci îi este propriu un anumit stil de gândire." O consecință a imaginației sociologice este aceea că individul poate să-și înțelegă propria experiență și poate controla propriul destin doar prin propria localizare în perioada în care trăiește. Fiecare individ, de la o generație la alta, trăiește într-o anumită societate; fiecare are o biografie proprie; fiecare face parte dintr-o anumită perioadă istorică. Relația individ-societate sau cea individ-istorie este una mutuală: prin simplul fapt că trăiește, individul contribuie la formarea societății și a cursului istoriei, chiar în timp ce este modelat de societate și istorie. În acest fel, oamenii depășesc experiența personală, care este una limitată, și pot înțelege forțele sociale care le influențează și organizează viața.

Așadar, imaginația sociologică permite înțelegerea, cunoașterea istoriei și a biografiei, precum și a relațiilor dintre acestea două în cadrul societății.

* 1916: John Holbrook Vance (n. 28 august 1916, San Francisco, California - d. 26 mai 2013) a fost un autor american de literatură fantastică și științifico-fantastică. Majoritatea operelor sale au fost publicate sub numele de Jack Vance. Vance a publicat 11 romane polițiste ca John Vance Holbrook și 3 sub pseudonimul Ellery Queen. A mai folosit și alte nume: Alan Wade, Peter Held, John van See sau Jay Kavanse^[11]. A câștigat mai multe premii: Premiul Hugo în 1963 pentru The Dragon Masters, în 1967 pentru The Last Castle și în 2010 pentru memoriile sale This is me, Jack Vance, un Premiu Nebula în 1966 tot pentru The Last Castle; Premiul Jupiter în 1975; World Fantasy Award în 1984 pentru realizările sale de-o viață și în 1990 pentru Lyonesse: Madouc. A primit Premiul Edgar pentru cel mai bun roman de suspans primul în 1961 pentru The Man in Cage. În 1992 el a fost oaspete de onoare la Worldcon în Orlando, Florida. În 1997 a fost numit un SFWA Grand Master. New York Times Magazine îl descrie în 2009 pe Vance ca fiind una dintre vocile literaturii americane cele mai distinse și subevaluate^[12].

A fost influențat de Jeffery Farnol, P.G. Wodehouse și L. Frank Baum, potrivit declarațiilor scriitorului^[13]. A influențat scriitori ca Michael Chabon, Frank Herbert, Michael Moorcock, Roger Zelazny, Gene Wolfe, Terry Pratchett, Gardner Dozois, Neil Gaiman, George R. R. Martin, Terry Dowling, Poul Anderson, Robin Hobb, Dan Simmons, Kage Baker, Robert Silverberg, Dean Koontz, Ursula K. Le Guin.

Jack Vance

Jack Vance

·         1917: S-a născut la Falticeni dramaturgul Horia Lovinescu, nepotul criticului Eugen Lovinescu: “Citadela sfărâmată”, “Moartea unui artist”; (m. 16 septembrie 1983). Horia Lovinescu (n. 28 august 1917, Fălticeni – d. 16 septembrie 1983, București) dramaturg român contemporan, recunoscut pentru piesele sale de teatru de idei.

* 1924: Janet Paterson Frame (n. 28 august, 1924 - d. 29 ianuarie, 2004) a fost o scriitoare neozeelandeză considerată ca aparținând realismului magic, care în decursul vieții a publicat 11 romane.
* 1925: Donald O'Connor (născut Donald David Dixon Ronald O’Connor; n. 28 august 1925, Chicago, SUA – d. 27 septembrie2003, Calabasas[*], SUA) a fost un cântăreț, dansator și actorde film american.

Donald O'Connor

·         1925 - S-a născut Billy Grammer, cântăreţ şi chitarist country american.

·         1927: Nicolae Herlea (n. Niculae Herle - 28 august 1927, București - d. 24 februarie 2014, Frankfurt am Main, Germania) a fost un bariton român.

Baritonul Nicolae Herlea s-a născut în București, la 28 august 1927.

A studiat la Conservatorul din București cu profesorul Aurelius Costescu-Duca. Mai târziu a participat la Roma, la cursuri de specializare la Academia di Santa Cecilia, cu maestrul Giorgio Favaretto.

A debutat în 1951 pe scena Operei Naționale din București cu rolul Silvio din spectacolul Paiațe și a rămas angajat, ca prim-bariton al acestei scene.

Tot în 1951 a câștigat Premiul întâi la concursurile internaționale de la Geneva, Pragași Bruxelles. Aceste mari succese au fost urmate de apariția sa pe cele mai mari scene ale lumii: a cântat la Scala din Milano, la Opera Națională din Praga, la Teatrul Balșoi din Moscova și Opera Națională din Berlin. În perioada 1964-1967 a fost membru al Operei Metropolitan din New York. De asemenea a avut apariții și pe scenele americane din Boston, Cleveland, Detroit etc.

Repertoriul său bogat cuprinde roluri de seamă din creația universală; a fost Figaro în Bărbierul din Sevilia de Rossini (rol pe care l-a interpretat de aproximativ 550 de ori), lordul Ashton în Lucia di Lammermoor de Donizetti, Rigoletto în Rigoletto de Verdi, Escamillo în Carmen de Bizet, Oneghin în Evgheni Oneghin de Ceaikovski, Igor în Prințul Igor de Borodin, Scarpia în Tosca de Puccini. Vocea sa, caldă, egală pe întregul ambitus, exprimă cu naturalețe și avânt o întinsă gamă de sentimente.^{[necesită citare]} Calitățile sale vocale sunt susținute de un autentic talent actoricesc.^{[necesită citare]}

A cântat în compania multor artiști consacrați ai operei, printre care se numără: Montserrat Caballé, Mario Del Monaco, Franco Corelli, Placido Domingo, Joan Sutherland, Giuseppe Di Stefano, Nicolai Ghiaurov, Nicolai Ghiuselev , Giulietta Simionatto, James McCracken, Carlo Bergonzi, Fiorenza Cosotto, Nicolai Gedda, Luigi Alva, Ivan Petrov.

A fost președintele Juriului Concursului Internațional de Canto Hariclea Darclée și a predat cursuri de specializare, pentru masterat, la Academia de Muzică din București. Moare la 24 februarie 2014 la vârsta de 86 de ani în urma unor complicații datorate vârstei înaintate.

Nicolae Herlea

Baritonul Nicolae Herlea în rolul Rodrigo din "Don Carlo"

Înregistrări video:

• "Tosca" la Tokio cu Montserrat Caballé și Giseppe Di Stefano (1975)
• "Andrea Chenier" / TV-Film 1971 / Cornel Stavru tenor, Mariana Slatinaru-Nistor soprană, Nicolae Herlea bariton
• "La Forza del Destino" / TV-Film / Mariana Slatinaru-Nistor soprană, Ludovic Spiess tenor, Nicolae Herlea bariton
• "Rigoletto" / TV 1984 / Silvia Voinea soprană, Octavian Naghiu tenor, Nicolae Herlea bariton
• "Il Barbiere" / Film 1983 / Silvia Voinea soprană, Valentin Teodorian tenor, Nicolae Herlea bariton
• "La Traviata" / TV 1984 / Vasile Moldoveanu tenor, Octavian Naghiu tenor, Nicolae Herlea bariton
• "Un Ballo in Maschera" / Film 1987 / Silvia Popp soprană, Ludovic Spiess tenor, Nicolae Herlea bariton
• "Lucia Di Lammermoor" / Film 1985(?) / Silvia Voinea soprană, Florin Georgescu tenor, Nicolae Herlea bariton

·         1930: Ben Gazzara, actor (d. 2012)
* 1931: Shunichiro Okano (n. 28 august 1931, Tokio, Japonia – d. 2 februarie 2017,^[1]Tokio, Japonia^[1]) a fost un fotbalist japonez.

·         1931 - S-a născut John Perkins, cântăreţ canadian (Crew-Cuts).
* 1938: Józef Kowalczyk (n. 28 august 1938, Jadowniki Mokre[*], Polonia) este un arhiepiscop polonez, nunțiu apostolic în Varșovia între anii 1989–2010.
În 1963 și-a început studiile în domeniul Dreptului Canonic la Universitatea Catolică din Lublin. Mai târziu și-a continuat studiile la Universitatea Papală Gregoriană din Roma. Ulterior a studiat arhivistica la Arhiva Secretă a Vaticanului. A lucrat în Secretariatul de Stat al Sfântului Scaun, unde a organizat și condus secțiunea poloneză. În 1978 a îndeplinit funcția de șef al comisiei pentru publicarea scrisorilor și lucrărilor lui Karol Wojtyła. La 26 august 1989 Ioan Paul al II-lea l-a numit în postul de nunțiu apostolic în Polonia.

Józef Kowalczyk

·         1938 - S-a născut Clem Cattini, baterist britanic (Tornados).

·         1939: S-a nascut  Rodica Ojog-Braşoveanu, scriitoare româncă de romane poliţiste: “Cocoşatul are alibi”, “Bună seara, Melania!”; (m. 2 septembrie 2002).

·         1941: Vasile Gergely, fotbalist

·         1943 - S-a născut Ann Honey Lantree, bateristă britanică (Honeycombs).

·         1943 - S-a născut David Soul (Solberg), cântăreţ şi actor american.
* 1944: Marin Mincu (n. 28 august 1944, Slatina - d. 4 decembrie 2009, București) a fost un poet, critic literar, istoric literar, semiolog și eseist român.
Marin Mincu s-a născut la 28 august 1944, în Slatina, având ca părinți pe Mincu Duță si Voica Anica.

• Preparator prin concurs la Facultatea de filologie a Institutului Pedagogic din Constanța (1968-1971), asistent universitar doctor la aceeași instituție (1971-1973), lector universitar doctor (1973-1974), lector universitar la Facultatea de litere și filozofie a Universităților din Torino și din Milano (1974-1978), conferențiar universitar doctor la Facultatea din Constanța (1979), profesor titular asociat (prin concurs) la Facultatea de litere și filozofie a Universității din Florența (1978-1994), profesor universitar doctor la Facultatea de litere din Constanța (1990-2009). Conducător de doctorat la Universitatea din București (1990, până la data decesului, 4 dec. 2009). Prim rector al Universității „Ovidius” (aprilie 1990) și Decan al Facultății de Litere, Istorie, Teologie și Drept a Universității „Ovidius” (1990-1998).
• Colaborator la toate revistele literare din țară, deținând rubrică permanentă la Amfiteatru (Confruntări critice), Luceafărul(Semn), România literară (Poezia tânără), Viața românească (Intermezzo), Paradigma (editorial), Ziua literară (cronică literară), Tomis (Repere), Contemporanul –Ideea europeană (Intermezzo), etc. A avut rubrică săptămânală permanentă («Accente») în pagina culturală a ziarului „Cotidianul” (1999-2004). De asemenea, colaborator la unele reviste italiene: Alfabeta (Milano), La fiera letteraria (Roma), Strumenti critici (Torino), Uomo e cultura (Palermo), Il cavallo di Troia (Roma), Inventario (Firenze), L’Indice (Torino), Il Ponte (Firenze), La nuova Rivista Europea (Milano, unde a făcut parte din Colegiul european de redacție) etc. Inițiative culturale: Membru fondator al Universității Ovidius din Constanța (1990, fiind numit primul rector, funcție la care renunță pentru că, în același timp, era și profesor titular la Facultatea de litere și filozofie a Universității din Florența). Înființează revista culturală Paradigma (1993) și Editura Pontica (1991) în cadrul căreia coordonează colecția „Biblioteca italiană” și colecția de poezie Euridice. Președinte al Cenaclului Euridice al Uniunii Scriitorilor (2002-2003) și, în continuare – până în 2008, al Muzeului Literaturii Române. Fondator al Premiului literar Euridice (2005, în exclusivitate pentru tinerii autori), actualmente premiul literar „Marin Mincu”.
  Debut: cu critică în Gazeta literară (articolul „Stilul criticii”, 30 aprilie 1964) și cu poezii în revista Amfiteatru (aprilie 1966).
  Debut editorial: în poezie cu vol. Cumpănă (Editura pentru literatură, 1968); în critică: Critice (Editura pentru literatură, 1969); în roman: Intermezzo ( Editura Albatros, 1984).

Marin Mincu a decedat la Spitalul Elias din București în dimineața zilei de 4 decembrie 2009 în urma unui anevrism cerebral survenit la Televiziune și este înmormântat la Cimitirul Bellu din Capitală.

Marin Mincu

·         1946 - S-a născut Ken Andrews, pianist, baterist şi vibrafonist britanic (Middle Of The Road).

·         1947: Vivi Dragan Vasile, director de imagine

·         1948 - S-a născut Daniel Seraphine, baterist şi compozitor american (Chicago).
* 1948: Vonda N. McIntyre (n. 28 august 1948, Louisville, SUA – d. 1 aprilie2019,^[4] Seattle, SUA) a fost o scriitoare americană de literatură științifico-fantastică.
A publicat:

Romane independente

• The Exile Waiting (1975)
• Dreamsnake (1978)
• Superluminal (1983)
• The Bride (1985)
• Barbary (1986)
• The Moon and the Sun (1997)

Starfarers

• Starfarers (1989)
• Transition (1991)
• Metaphase (1992)
• Nautilus (1994)

Star Trek - The Original Series

• The Entropy Effect (1981), (Book 2)
• Enterprise: The First Adventure (1986)

Star Trek - Movies

• Star Trek: The Wrath of Khan (1982), (Cartea 7)
• Star Trek III: The Search for Spock (1984), (Book 17)
• Star Trek IV: The Voyage Home (1986)
• Duty, Honor, Redemption (2004) (collection of the above three novelizations)

Star Wars

• The Crystal Star (1994)

Colecții de povestiri

• Fireflood and Other Stories (1979)

Povestiri

• Breaking Point

Venture Science Fiction Magazine (1970)

• Cages

Quark/4 (1971)

• Only at Night

Clarion (1971)

Fireflood and Other Stories (1979)

• The Galactic Clock

Generation (1972)

• The Genius Freaks

Orbit 12 (1973)

Fireflood and Other Stories (1979)

• Spectra

Orbit 11 (1973)

Fireflood and Other Stories (1979)

• Wings

The Alien Condition (1973)

Fireflood and Other Stories (1979)

• Of Mist, and Grass, and Sand

Analog Science Fiction/Science Fact (October 1973)

Best SF of the Year 3 (1974)

Nebula Award Stories 9 (1974)

Women of Wonder (1975)

Looking Ahead (1975)

The Infinite Web (1977)

The Best of Analog (1978)

Dreamsnake (1978)

Fireflood and Other Stories (1979)

Arbor House Treasury of Modern SF (1980)

Constellations (1980)

The Analog Anthology #1 (1980)

The Road to Science Fiction #4 (1982)

The Science Fiction Hall of Fame, Volume IV (1986)

6 Decades: The Best of Analog (1986)

Great Science Fiction of the 20th Century (1987)

The Best of the Nebulas (1989)

• Recourse, Inc.

Alternities (1974)

Fireflood and Other Stories (1979)

• The Mountains of Sunset, the Mountains of Dawn

The Magazine of Fantasy and Science Fiction (February 1974)

Best Science Fiction Stories of the Year (1975)

Fireflood and Other Stories (1979)

Norton Book of SF (1993)

• Screwtop (Novella)

The Crystal Ship (1976)

The New Women of Wonder (1978)

Fireflood and Other Stories (1979)

Screwtop / The Girl Who Was Plugged In (1989)

• Thanatos

Future Power (1976)

• The End's Beginning

Analog Science Fiction/Science Fact (September 1976)

Fireflood and Other Stories (1979)

• Aztecs

2076: The American Tricentennial (1977)

Best SF of the Year 7 (1978)

Fireflood and Other Stories (1979)

Nebula Winners 13 (1980)

• The Serpent's Death

Analog Science Fiction/Science Fact (February 1978)

Dreamsnake (1978)

• The Broken Dome

Analog Science Fiction/Science Fact (March 1978)

Dreamsnake (1978)

• Fireflood

The Magazine of Fantasy and Science Fiction (November 1979)

Fireflood and Other Stories (1979)

Best SF of the Year 9 (1980)

• Shadows, Moving

Interfaces (1980)

• Elfleda

New Dimensions 12 (1981)

Unicorns! (1982)

• Looking for Satan

Shadows of Sanctuary (1981)

Lythande (1986)

• The Straining Your Eyes Through the Viewscreen Blues

Nebula Winners 15 (1981)

• Transit

Isaac Asimov's Science Fiction Magazine (October 1983)

• Malheur Maar

Full Spectrum 2 (1989)

• Steelcollar Worker

Analog Science Fiction and Fact (November 1992)

• The Adventure of the Field Theorems

Sherlock Holmes in Orbit (1995)

• The Sea Monster's Song

Odyssey, Issue 1 (November/December 1997)

• Little Faces

The Year's Best Science Fiction Twenty-Third Annual Collection (2006)

* 1949: Victor Mocanu (n. 28 august 1949) este un politician român, fost președinte al consiliului județean Buzău, ales din partea PSD. În legislatura 2012-2016 a fost senator.

Este tatăl deputatului Adrian Mocanu (PSD, PMP și ALDE).

·         1949 - S-a născut Hugh Cornwell, chitarist, vocalist şi compozitor britanic (Stranglers).

·         1950: Radu Alexandru Negrescu-Suțu (n. 28 august 1950, București) este un scriitor român, stabilit la Paris, și un militant anticomunist care a făcut parte din Grup Canal '77.

S-a născut la București, tatăl său a fost colonelul Aurel-Mihai Negrescu din Roman, combatant pe Frontul de Răsărit, deblocat din armată în 1947, iar mama principesa Georgeta Rudolf Suțu din Iași, stră-strănepoata domnitorului Alexandru Nicolae Suțu, sora pianistei Rodica Suțu și fiica scriitorului Rudolf Suțu^[1].

Între 1968 și 1970, publică poezie de factură suprarealistă în țară, la revista studențească Amfiteatru. Ca scriitor se remarcă prin eseurile sale și prin proza scurtă. Dialogul Teologilor, Eseuri, Poarta Luminii sunt câteva dintre volumele sale de eseuri publicate de-a lungul timpului (la Editura Dorul din Danemarca). A scris și nuvele precum Concertul de Händel, Cleopatra, Besadà, Meredith ș.a. Parte din acestea se regăsesc și în volumul La Bocca della Verità publicat în 2016 la Editura Junimea din Iași^[1].

În 1975 se dedică studiului picturii și Istoriei Artelor. Face pelerinaje anuale la mănăstirile din Moldova, unde studiază iconografia^[2].

Anul 1977 îl găsește în conflict deschis cu regimul comunist, ca semnatar al apelului lui Paul Goma și coautor și semnatar împreună cu Ioan Marinescu, Dan Iosif Niță, Raymond Păunescu și Nicolae Windisch al unui protest împotriva nerespectării drepturilor omului în România^[3]. Este arestat și condamnat la un an de muncă forțată la Canalul Dunăre-Marea Neagră. În urma grevei foamei declarată public la 1 septembrie 1977 și ținută efectiv timp de aproape o săptămână în condiții de torturi fizice și psihice din partea Securității și în urma intervenției organizației Amnesty International și a președintelui Statelor Unite ale Americii, Jimmy Carter, este eliberat și expulzat din țară la sfârșitul aceluiași an, obținând azil politic în Franța și stabilindu-se la Paris^[1][4][5].

Expune pictură religioasă în Austria, Franța și Germania, trecând ulterior la suprarealism^[2].

După revoluția română din 1989 abandonează pictura, devenind membru al Asociației Ziariștilor Români din Vest (AZR), publicând câteva sute de articole literare și politice în ziarele românești din țară și exil, precum și o suită de interviuri cu personalități din lumea literară și artistică a exilului. De asemenea, devine membru activ al Asociației Foștilor Deținuți Politici din România (AFDPR) și al Uniunii pentru Regele Mihai (UPRM) din Franța, între 1990 și 2000. Colaborează, în 2002, la serialul Memorialul Durerii, realizat de Lucia Hossu-Longin^[2] și la filmele documentare Fanarioții, realizat de Dr. Erato Paris din Atena (2009, premiat la Festivalul Filmului Documentar, Câmpulung Muscel, 2011), Salutări din Iași, realizat de prof. Dragoș Zămoșteanu (2011) și România de sânge albastru, realizat de Carmen Avram și Ana Mihail-Iorga (Antena3 - 2017). Este membru al Societății culturale ,,Junimea’’ Nouă și al Institutului Român de Genealogie și Heraldică ,,Sever Zotta’’ din Iași.

Opera:

Proza lui Radu Negrescu-Suțu cultivă cu predilecție căutarea sensului metafizic pierdut la o primă vedere și ascuns până și în cele mai aparent banale fapte diverse.

Poezie

• Zece Amintiri (1996)
• Și-alte patru triste cânturi (2002)

Eseuri și nuvele

• Dialogul Teologilor (1995, 2009)
• Eseuri (1996)
• Poarta Luminii (1999)
• Concertul de Händel (2000)
• Cleopatra, Besadà, Meredith (trilogie) (2015)
• La Bocca della verità (2016)
• Annalisa, Plombal, Lixandru (trilogie) (2019)
• Iluzia cristalizării (2019) - în dialog cu Liliana Corobca

Genealogie

• Livre d’or de la Famille Soutzo (2005)
• Les Cazaban, une chronique de famille - Eugen Dimitriu & Filip-Lucian Iorga (2007) - colaborare
• Entretiens avec les familles Phanariotes - dr. Erato Paris (2008) - colaborare
• Descendența „europeană” a Alexandrinei Alexandru Suțu (2008)
• Descendenții contemporani ai boierimii române - Filip-Lucian Iorga (2010) - colaborare
• Cartea de aur a Familiei Suțu (2015, 2019)
• Stirpea Drăculeștilor (2017)

Filme documentare, colaborări[modificare | modificare sursă]

• Memorialul Durerii (2002) - de Lucia Hossu-Longin
• Fanarioții (2009) - de dr. Erato Paris
• Salutări din Iași (2011) - de dr. Dragoș Zămosteanu
• România de sânge albastru (2017) - de Ana Mihail-Iorga
• Interviu cu prințul Louis José Soutzo, de Mihaela Coposciuc, film ProTV (2019)
• Grup Canal '77 (2019) - de dr. Dragoș Zămosteanu

Volume omagiale, colaborări

• Prefața la Prin Bucurestiul albanez de Adrian Majuru - Editura Privirea (2006)
• Nouăzeci de ani de la dispariția fondatorului psihiatriei românești Alexandru A. Suțu, Editura Academiei Română (2009)
• Paul Goma, Dosarul unei iubiri târzii, Editura Eagle Publishing House (2010) (2015)
• Oana Marinache, Louis Pierre Blanc, Editura Istoria Artei (2014)
• Mihai Dim. Sturdza - Editura Universității Al. I. Cuza (2014)
• Rudolf Suțu, Iașii de odinioară, Editura Corint (2015)
• Flori Bălănescu, Grup Canal '77, Editura Ratio et Revelatio (2015)
• IICCMER, Paul Goma și exilul etern, Editura Ratio et Revelatio (2016)
• Prefața la albumul de pictură Coloane de lumină de Nazen Peligrad (2019)

·         1951 - S-a născut Wayne Osmond, chitarist şi saxofonist american (Osmonds).

·         1953 - S-a născut scriitorul Ion Mînăscurtă.

* 1957: Daniel Stern (n. 28 august 1957) este un actor american.

Daniel Stern

* 1960: Julio César Romero (născut 28 august 1960 în Luque, Paraguay) mai bine cunoscut ca „Romerito” a fost un jucător de fotbal paraguayan, considerat ca fiind unul dintre cei mai buni jucători paraguayeni din istorie. A fost singurul paraguayan trecut de Pelé pe lista FIFA 100.

·         1961 - S-a născut Kim (Appleby), cântăreaţă britanică (Mel & Kim).
* 1962: David Andrew Leo Fincher (n. 28 august, 1962) este un regizor americande film și videoclipuri, cunoscut pentru filmele sale stilate și negre, în special Se7en, Fight Club, Zodiac, The Social Network, The Curious Case of Benjamin Button, The Girl with the Dragon Tattoo.

S-a născut în Denver, Colorado, pe 28 august 1962. Tatăl său a fost bucătar, Howard Fincher, iar mama sa Claire, asistentă medicală la un centru de bolnavi psihic. A locuit în Oregon în copilărie, iar la vârsta de opt ani a încercat primul film cu o cameră de 8 mm. S-a angajat în tinerețe la Industrial Light & Magic, în 1980, unde a făcut parte din echipa de producție a filmului Twice Upon a Time, Return of the Jedi, Indiana Jones și the Temple of Doom. A regizat și reclame, el fiind răspunzător pentru binecunoscutul avertisment pentru fumător, în care apare un fetus fumând o țigară. Tocmai acest spot l-a adus în atenția producătorilor din Los Angeles, care i-au oferit șansa de a regiza documentarul The Beat of the Live Drum. A mai regizat și alte spoturi pentru Revlon, Converse, Nike, Pepsi, Sony, and Levi's. A intrat în echipa Propaganda Films, alături de care a regizat mai multe videoclipuri muzicale și reclame.

David Fincher

Fincher la premiera The Girl with the Dragon Tattoo

* 1963: Maria Gheorghiu (n. 28 august 1963, Reșița) este o cantautoare română de muzică folk. În 1993 a câștigat trofeul festivalului național Om Bun.

Maria Gheorghiu s-a născut la Reșița, România,^[1] la 28 august 1963. La vârsta de trei ani a început să studieze baletul. ^[2] A moștenit talentul artistic de la părinții și bunicii săi. A studiat oboiul, pianul și vioara la Școala de Muzică din orașul natal, absolvind-o în anul 1977.^[3] S-a alăturat apoi corului "Miorița", în care a cântat timp de zece ani, sub conducerea dirijorului Doru Morariu. Apoi a făcut parte din Cenaclul Atheneum din Reșița, în care recita poezii. ^[4] Are o fiică, Maria Cassandra

Maria Gheorghiu a participat la festivaluri de muzică folk alături de artiști ca Ovidiu Iuliu Moldovan, Ion Caramitru, Ștefan Iordache, Dorel Vișan, Eusebiu Ștefănescu, Valeria Seciu, Anda Călugăreanu, Ducu Bertzi, Daniel Iancu, Nicu Alifantis, Victor Socaciu, Vasile Șeicaru, Mircea Vintilă, Tatiana Stepa, Ștefan Hrușcă, Mircea Baniciu, Ovidiu Mihăilescu. Încă de la începutul carierei a fost susținută de folkistul și compozitorul Valeriu Sterian, alături de care a lansat piesele "Maria de Mangop", "Bocetul lui Ioan cel fără de mormânt" și "Ușa ce-o încui". Cea care a sfătuit-o să urmeze o carieră muzicală a fost marea actriță Leopoldina Bălănuță, iar cea care i-a sugerat să cânte colinde a fost actrița și cântăreața Anda Călugăreanu.

În 1984 a cântat în Cenaclul Flacăra. După 1989 a avut turnee în Franța, Danemarca, Norvegia, Grecia, Austria, Canada. În 1993 a obținut trofeul prestigiosului festival național de muzică folk, "Om Bun".

În 1995, Maria Gheorghiu a lansat prima casetă audio, Lacrimi în flăcări. În 1997 a lansat albumul Canon și Maria Gheorghiu, iar în 1996 a apărut primul său album de colinde, Pe la case luminate. A colaborat cu renumiți compozitori, precum Eugen Mihăescu și Adrian Ordean, în 1999 lansând albumul Floare de vârtej. Versurile cântecelor sale aparțin unor poeți celebri, precum Nichita Stănescu, Nicolae Labiș, Adrian Păunescu, Mihai Eminescu, Octavian Paler, Miron Manega, Camelia Radulian, Clara Mărgineanu.^[4]

În 2002, albumul Pe la case luminate a fost reeditat, iar în 2004 Maria Gheorghiu a lansat un nou album, Timp netrăit. A susținut un recital alături de Orchestra Filarmonicii din Kiev, în 2006, chiar înainte de a reedita albumul Floare de vârtej, în 2007.

Începând cu 2008, Maria Gheorghiu a susținut numeroase spectacole alături de trupa Atelier. În majoritatea aparițiilor de pe scenă este acompaniată de pianistul Radu Grațianu.

În 2010, Maria Gheorghiu a lansat albumul Curcubeu, urmat în 2013 de un album "Best of", intitulat De 20 de ani "Om bun", care include cântece din 1993 și apărute ulterior, precum și patru melodii noi. ^[6]

Între anii 2013-2015, Maria Gheorghiu a susținut spectacolul Sub zodia Mariei, avându-i ca parteneri de scenă pe pianistul Radu Grațianu și pe actorii Eusebiu Ștefănescu, Adriana Trandafir, Tomi Cristin, Adrian Păduraru. Spectacolul este dedicat unor personalități feminine cu numele Maria, care au influențat destinul României și al lumii. Cele patru Marii evocate sunt: Fecioara Maria, prințesa bizantină Maria de Mangop, Regina Maria a României și cântăreața Maria Tănase, cea supranumită "pasărea măiastră".^[7]

De asemenea, Maria Gheorghiu a colaborat cu muzicienii Dominique Voquer și Anette Bonneville. ^[2] În afara activității muzicale, Maria Gheorghiu moderează emisiuni și programe muzicale pentru Radio România și Radio București FM, unde promovează muzica folk și publică articole de presă. ^[8]

Proiectul "Folk fără vârstă", prezentat de Maria Gheorghiu, a fost derulat timp de șapte ani de către Radio România și a făcut obiectul unora dintre emisiunile sale de la Radio România București FM. El s-a desfășurat în principalele colegii și licee bucureștene, cu extindere și la unele facultăți. S-au organizat și cateva Gale "Folk fără vârstă", la acestea participând majoritatea folkiștilor din garda veche, dar și din cea nouă. Proiectul a fost organizat cu sprijinul nemijlocit al fabricii de instrumente muzicale, Hora Reghin. ^[9]

Maria Gheorghiu a făcut parte din juriul a numeroase festivaluri de muzică folk, de multe ori fiind desemnată președintă a juriului: Tatiana Stepa - Mizil, Toamna Baladelor, Flori de gheață și MiniStar Cireșar - București, Acustic Live Festival - Reghin, Dor de Folk - Brașov, Fălticeni Folk - Fălticeni.

La începutul carierei, Maria Gheorghiu a fost inflențată de cantautoarele Joan Baez și Marcela Saftiuc. ^[4]

Este pasionată de fado. Renumita artistă portugheză Dulce Pontes a felicitat-o pentru modul în care interpretează celebrul său cântec Canção do Mar.^[10]

Este singura interpretă care cântă Ave Maria, celebra lucrare a lui Franz Schubert, în limba română. Textul a fost scris de Horațiu Bena în 1938

Maria Gheorghiu este singura cântăreață din România care a dedicat un cântec unui monarh, și anume Reginei Maria a României. Cântecul se intitulează Inima de la Balcic și a fost compus în anul 2013, chiar în stațiunea Balcic de la malul Mării Negre, pe care Regina Maria a iubit-o foarte mult. Versurile cântecului aparțin poetului Miron Manega.

Discografie:

• 1995 – Lacrimi în flăcări – Producător, Roton ^[13]
• 1996 – Pe la case luminate (album de colinde) – Producător, Alpha Sound ^[13]
• 1997 – Canon și Maria Gheorghiu – Producător, Alpha Sound ^[13]
• 1999 – Floare de vârtej – Producător, Intercont Music ^[13]
• 2002 – Pe la case luminate, reeditat – Producător, Intercont Music ^[13]
• 2004 – Timp netrăit – Producător, Maria Gheorghiu ^[13]
• 2007 – Floare de vârtej, reeditat – Producător, Intercont Music ^[13]
• 2010 – Curcubeu – Producător, Intercont Music ^[13]
• 2013 – De 20 de ani „Om bun” – Producător, Patria Records 

·         1965: Shania Twain (AFI: ʃəˈnaɪə 'tweɪn), născută sub numele de Eilleen Regina Edwards la data de 28 august 1965, este o cântăreață și textieră de origine canadiană. Ea a devenit foarte cunoscută în domeniul muzicii Pop Countryodată cu lansarea celui de-al treilea album din cariera sa, intitulat Come on Over, care a fost comercializat în aproximativ 40 de milioane de exemplare pe plan internațional. Twain este singura interpretă care a reușit să obțină trei discuri de diamant în S.U.A. și se clasează pe locul secund în topul celor mai de succes artiști canadieni, prima fiind Celine Dion.

Până în prezent, Twain a fost aclamată de critici, care i-au acordat cinci premii Grammy, 27 premii BMI, iar produsele sale discografice au fost foarte comercializate pe plan internațional. În total, Twain a vândut peste 65 de milioane de exemplare ale albumelor sale, dintre care 48 de milioane numai în S.U.A..

Pa data de 1 ianuarie 2011 s-a căsătorit cu omul de afaceri Frederic Thiebaud în Puerto Rico

Shania Twain

Shania Twain acordând autografe în timpul unui concert susținut în 2004.

* 1965: Amanda Tapping (n. 28 august 1965 în Rochford, Essex) este o actriță și producătoare canadiană de origine engleză. Ea este cel mai mult cunoscută pentru interpretarea rolului Samantha Carter în Stargate SG-1 și Stargate Atlantis. Momentan este personajul dr. Helen Magnus din serialul Syfy numit Sanctuarul.

Amanda Tapping

Născută în Rochford, Essex, Anglia, se mută cu familia sa la Ontario, Canada atunci când ea avea trei ani. A studiat la North Toronto Collegiate Institute unde a excelat în știința mediului și teatru. Cu toate acestea, atunci când a absolvit în 1984, ea a decis să-și concentreze atenția către viața artistică și se înscrie la școala de arte dramatice de la Universitatea din Windsor ^[1]

Din 2004 Amanda Tapping locuiește cu soțul ei, Alan Kovacs, în Vancouver, Columbia Britanică. Are o fiică, Olivia B., născută pe 22 martie 2005. Tapping are doi frați în viață, Richard și Christopher. Chris este fratele ei geamăn, care trăiește în Toronto și este administrator de baze de date. Al treilea frate, Steven, a murit în decembrie 2006

După absolvire Tapping a continuat să studieze arta teatrală în timp ce desfășoară și cîteva activități de producție. Ea apare în reclame de televiziune și joacă diferite roluri cum ar fi în episoade din serialele Dosarele X sau La limita imposibilului. De asemena întemeiază o trupă de comedie numită "Random Acts", în care colaborează cu Katherine Jackson și Anne Marie Kerr, în Toronto la începutul anilor 90.^[3]

În rolul lui Samantha Carter, în timpul filmărilor la Stargate: Continuum.

Amanda Tapping este cel mai bine cunoscută pentru rolul Samantha Carter din serialul TV Stargate SG-1, în care a debutat în 1997. După încheierea filmărilor la SG-1 Tapping a reluat rolul lui Samantha Carter în Stargate Atlantis ca noul comandant al expediției Atlantis (Atlantida).^[4] Cu toate acestea, în sezonul cinci rolul lui Tappings-a redus doar la "apariție specială a unei vedete" cu aparitii ocazionale^[5]din cauza alegerii ei de a-și concentra atenția pe dezvoltarea unui noi serial de la canalul Syfy numit Sanctuarul. Acest serial a constat din 13 episoade, care s-au continuat cu 8 episoade difuzate pe internet în 2007, unde scenariul și caracterele sunt în totalitate realizate pe computer. Tapping este și vedetă care interpretează, dar și producator executiv al acestei producții.

În 2007, Tapping a cîștigat Canadian Comedy Award pentru cea mai bună actriță pentru rolul său din filmul de scurtă durată Breakdown

Prima experiență ca regizor a fost în timpul sezonului al șaptea al serialului Stargate SG-1 în episodul "Resurrection", scenariul Michael Shanks.^[7] Ea a mai regizat episodul șapte din sezonul al doilea al serialului Refugiul intitulat "Veritas"

Amanda Tapping

Amanda Tapping la Comic Con în 2011

·         1965: Tomi Cristin, actor de teatru și film

* 1966: Julen Lopetegui Agote (Asteasu, Guipúzcoa, 28 August, din 1966) este un fost fotbalist și antrenor de fotbal spaniol.
* 1968: Alessandro Puccini (n. 28 august 1968, Cascina, Provincia Pisa) este un fost scrimer italian specializat pe floretă, campion olimpic la Atlanta 1996, dublu campion mondial pe echipe în 1990 și în 1994 și campion european pe echipe în 1999.

·         1969: S-a nascut actorul american Jason Priestey.
* 1972: Franck Boidin (n. 28 august 1972, Hénin-Beaumont, Franța) este un fost scrimer olimpic francez, specializat pe floretă. A fost laureat cu bronz individual la Jocurile Olimpice din 1996 și la Campionatul Mondial din 2001. Cu echipa Franței a fost campion mondial în 1997 și în 2001.

După ce și-a încheiat cariera de sportiv, a devenit antrenor. În anul 2008 a fost numit la echipa națională a Franței de floretă feminin. Din 2012 se ocupa, în plus, de echipa masculină.

* 1975: Dan Tăpălagă (n. 28 august 1975, Copșa Mică, județul Sibiu) este un jurnalist român.

* 1977: Alexandru Iliuciuc (n. 28 august 1977) este un fost portar român de fotbal.

* 1978: Daniel Stan (n. 28 august 1978, Curtea de Argeș, Argeș) este un atacant român. A debutat în Liga 1 pe 17 august 2003 în meciul Dinamo București - FC Oradea 1-0.

* 1980: Rachel Khoo (n. 28 august 1980, Croydon[*], Regatul Unit)^[1] [2] este o bucătăreasă, scriitoare și radiodifuzoare englezească, cu propria ei serie de gătit difuzată pe BBC. De asemenea, este fondatoare și redactor-șef a revistei online a stilului de viață Khoollect

* 1981: Steven Robert Pelé (n. 28 august 1981, Brou-sur-Chantereine, Franța) este un fotbalist aflat sub contract cu U Cluj.

* 1982: Thiago Motta (n. 28 august 1982) este un fotbalist italian de origine braziliană retras din activitate, care a evoluat pe poziția de mijlocaș central. În prezent este antrenorul echipei de tineret a Paris Saint-Germain FC.

* 1982: Margaret LeAnn Rimes Cibrian (n. 28 august 1982),^[1] cunoscută profesional ca LeAnn Rimes, este o cântăreață americanăde muzică popși country. Cunoscută pentru vocea ei minunată, Rimes a cunoscut succesul, la vârsta de 13 ani după lansarea piesei Bill Mack "Blue", devenind cea mai tânară vedetă muzicii country, după Tanya Tucker în 1972.^[2]

Rimes și-a făcut debutul în muzica country in 1996 cu albumul ei de debut: Blue, care a ajuns numărul unu în Top Country Albums și a fost certificat Multiplatinum în vânzările de Recording Industry Association of America (RIAA). Primul single, "Blue", a devenit un Top 10 hit și Rimes a câștigat recunoașterea națională pentru similitudinea ei cu stilul vocal al lui Patsy Cline. In 1997, a lansat cel de-al doilea albul You Light Up My Life:Inspirational Songs, s-a mutat la genul country pop, care a stabilit tendința pentru un șir de albume lansate în următorul deceniu.

Margaret LeAnn Rimes s-a născut în Jackson, Mississippi. Ea este singurul copil al lui Wilbur Rimes și Belinda Butler. Familia ei s-a mutat la Garland, Texas, atunci când ea a avea vârsta de 5 ani.^[4][5] Ea a fost înscrisă în clasele vocale și de dans. Rimes a început cariera în teatru muzical, într-o producție Dallas, Texas A Christmas Carol, și aproape a reușit rolul principal in productia de pe Broadway, Annie. După apariția într-un show de televiziune Star Search, unde a fermecat clar gazda Ed McMahon, fapt ce a condus-o spre un titlu de campion timp de o săptămână, Rimes a decis să meargă înspre muzica country. Rimes a apărut de mai multe ori la Johnnie High's Country Music Revue în Arlington, Texas, unde a câștigat atenția unui talent național. La vârsta de nouă ani, Rimes a devenit o cântăreță experimentată. A fost în turneul național alătur de tatăl ei și, de asemenea, efectua cu regularitate a cappella "The Star Spangled Banner", în deschiderea Dallas Cowboys meciuri de fotbal. Wilbur Rimes a inceput sa inregistreze fiica sa, sub numele independent Nici Va Jak când aceasta a împlinit unsprezece ani. Ea a lansat trei albume între 1991 și 1996. Rimes a fost descoperită de către Dallas disc jockey și promoterul de înregistrare Bill Mack. Mack a fost impresionat de capacitatea vocală a lui Rimes, iar în următorii trei ani, el a făcut mai multe încercări de a o aduce la un nivel de masă. În centrul planului de a aduce succesul ei a fosthitul Blue,pe care Mack a pretins că el intenționează să fie înregistrata și transformată într-un hit de către Patsy Cline, dar ea a fost ucisă într-un accident de avion, înainte de înregistrarea vreodată a compoziției. În iulie 1994, Rimes a inregistrat piesa pe albumul ei independent, All That.

LeAnn Rimes

LeAnn Rimes în octombrie 2009

·         1983: Alfonso Herrera, cântăreț și actor

·         1984: Paula Fernandes, cântăreață braziliană de country

Paula Fernandes

Paula Fernandes în 2011

* 1985: Marius Macare (n. 28 august 1985, Galați, România) este un fotbalist româncare evoluează în prezent la Unirea Slobozia. De-a lungul carierei a mai evoluat la Oțelul Galați, CF Brăila, FC Prefab Modelu și la Delta Tulcea.
* 1985: Bianca Del Carretto (n. 28 august 1985, Rapallo) este o scrimeră italiană specializată pe spadă, campioană europeană în 2014. Cu echipa Italiei a fost campioană europeană în 2007 și campioană mondială în 2009.
* 1985: Masahiko Inoha (n. 28 august 1985) este un fotbalist japonez.
* 1986: Emil Ducu Ninu (n. 23 august 1986, Craiova) este un jucător de fotbal român, ce joacă pe postul de fundaș central pentru Maccabi Ahi Nazareth. 
* 1986: Florence Leontine Mary Welch^[2] (n. 28 august 1986) este o cântăreață și textieră engleză ce și-a cunoscut faima ca solistă a formației indie-rock Florence + the Machine. Albumul de debut al trupei, intitulat ”Lungs” a fost lansat în anul 2009. La data de 17 ianuarie 2010, albumul a devenit lider în Anglia, la 28 de săptămâni consecutive de când intrase în top. Cel de-al doilea album al formației, intitulat ”Ceremonials”, lansat în octombrie 2011, a debutat ca numar unu în Regatul Unit al Marii Britanii și al șaselea în Statele Unite ale Americii. Cel de-al treilea album al formației, intitulat "How Big, How Blue, How Beautiful" a fost lansat in iunie 2015.

Florence Leontine Mary Welch s-a născut pe 28 august 1986, în Camberwell, Londra. Ea este fiica lui Evelyn Welch, o profesoară americană și a lui Nick Welch, director de publicitate. Florence este nepoata satiristului Craig Brown și a fostului redactor-șef adjunct de la The Daily Telegraph, Colin Welch.

Florence a fost școlită la Thomas's London Day School, urmând mai apoi să ajungă la Alleyn's School, din sud-estul Londrei. În timpul școlii, Florence a fost diagnosticată cu dislexie și dispraxie.^[6] După terminarea școlii, ea a studiat la Colegiul de Arte Camberwell, dar l-a abandonat pentru a se concentra pe muzică. Fascinația ei pentru teroare și destin a fost intensificată odată cu moartea bunicilor săi, la câțiva ani diferență unul de altul. Când avea 10 ani, a asistat la moartea bunicului ei, iar la 14 ani, bunica sa, istoric de artă, s-a sinucis.

Florence Welch

Florence în 2013

* 1987: Roxana Condurache (n. 28 august 1987,^[1] Iași, România^[2]) este o actriță română.^[3]. A fost premiată și nominalizată ca Cea Mai Bună Actriță la cea de-a 32-ediție a Premiilor Genie, pentru rolul din filmul canadian Denunțătorul^⁠(d).

În 2002 a câștigat Premiul Miss Freshmen al Liceului Emil Racovita. Urmare laa acest eveniment, a fost cunoscută de o agenție de modele, a fost antrenată în activitate de model. În timpul liceului, a avut foarte mult succes în piesele școlare. La vârsta de 18 ani, s-a mutat la București, pentru a studia actoria. În primul an de studiu, a lucrat pentru două spectacole: Actoriiși o colaborare cu The Mask Theatre and Pulse, în regia lui Javier Opazo.

După această experiență, Roxana Condurache a acceptat un mic rol într-o comedie: muzicul The Gurtons Needle, Teatrul Mask. A avut nevoie să se pregătească timp de 3 luni pentru acest spectacol, luând lecții de canto cu Razvan Diaconu (compozitor) și lecții de dans cu Ioana Macarie (coregrafie).

În 2009, ea a jucat rolul de martor al tragediei din Hiroshima. Piesa a fost numită "Cries for Peace" și a fost regizată de Liana Cetechi. Spectacolul a avut loc la București. În acest an, ea a jucat un rol și în piesa "Frica și mizeria celui de-al Treilea Reich", scrisă de Bertold Brecht, în regia lui Razvan Marinescu. Piesa a câștigat cel mai bun preț de regie la festivalul "Teatru pentru tineri", care a avut loc la Piatra Neamț, România. În același an, a jucat rolul principal filmul "Extra Charged", regizat de Andrei Elvadeanu.

Anul 2009 a fost unul foarte important pentru Roxana Condurache. Atunci a fost descoperită de Larysa Kondracki și a oferit un rol foarte important în filmul The Whisleblower (Denunțătorul), cu nume mari precum Rachel Weisz, Vanessa Redgrave, David Strathairn, Monica Bellucci și Nikolaj Lie Kaas.

Filmografie:

• 2010: The Whistleblower (Denunțătorul) - Raya;
• 2016: Dincolo de calea ferată - Alice;
• anunțat: Bogie and Bacall - Lauren Bacall

* 1987: Daigo Nishi (n. 28 august 1987) este un fotbalist japonez.

* 1988: Cătălina Ștefănescu este un politician român, deputat în legislatura 2012-2016, din partea USL Teleorman.

* 1989: César Azpilicueta Tanco (pronunție în spaniolă: /ˈθesaɾ aθpiliˈkweta ˈtaŋko/; n. 28 august 1989) este un fotbalist spaniol care evoluează în Premier League la clubul Chelsea, pe poziția de fundaș.
* 1990: Bojan Krkić Pérez (în sârbă chirilică: Бојан Кркић; n. 28 august1990, Linyola) este un fotbalist spaniol de origine sârbă, care evoluează la clubul spaniol Deportivo Alavés, împrumutat de la Stoke City pe postul de atacant sau mijlocaș.
* 1991: Funso Ojo (n. 28 august 1991, Antwerp, Belgia) este un fotbalist aflat sub contract cu FC Dordrecht.
* 2003: Quvenzhané Wallis (pronunțat în engleză /kwəˈvɛnʒəneɪ̯/;^[3] n. 28 august 2003) este o actriță americană, cunoscută pentru rolul lui Hushpuppy din Tărâmul visurilor (2012),^[6] fiind cea mai tânără actriță nominalizată la Premiul Oscar. Pentru Annie a fost nominalizată la Premiul Globul de Aur pentru cea mai bună actriță (muzical/comedie).

* 2007: Alessia Elena Vlad aka. AVI (n. 28 august 2007, București, România) este o cântăreață română de muzică pop- dance.

Alessia Elena Vlad s-a născut în București într-o familie care nu are nici un instoric muzical. Încă de la vârsta de 4-5 insistă pe lângă părinții ei să fie dusă la o școala unde predau profesori cu experință. La început nu a fost luată în serios, însă după multe insistențe mama ei o înscrie la "Atelierul de voce și muzică"^[1].

Primi pași în muzică îi face la vârsta de 7 ani la "Atelierul de voce și muzică" al celebrei Loredana Groza și al Luciei Ciobotaru^[2] din Bucureștiunde a începe să urmeze cursurile de tehnica vocală CVT^[3] ale profesoarei Anișoara Balmuș^[4], iar în paralel studiază chitara. Aparițiile alături de Loredana Groza la emisiuni televizate sau la concertele acesteia o determină să-și ia în serios propria lansare în industria muzicală.^[5]

Își începe cariera muzicală la vârsta de 10 ani și în data de 01.06.2018 de Ziua Copilului lansează prima ei melodie: "Sunday" în premieră la cunoscuta emisiune 'Neatza cu Răzvan și Dani^[6], melodia fiind realizată de producătorul Vanotek.^[7]

În anul 2019 lansează in premieră a doua melodie "Rebels" la Prietenii de la 11^[8], realizată de același producător în colaborare cu Michael Tiri

AVI - Alessia Vlad

AVI shooting pentru Sunday

Decese

·         388: A murit Magnus Maximus (n. cca. 335),  cunoscut și ca Maximianus  un uzurpator  hispano-roman al tronului Imperiului Roman de Apus  din 383 până la  executia  sa, din ordinul împăratului Teodosie I, care a marcat sfârșitul dominatiei  imperiale romane reale în nordul Galiei și în Britania.

·         430: Augustin de Hipona (Sfântul Augustin la catolici, lat. Sanctus Augustinus, Fericitul Augustin la ortodocși^[1], n. 13 noiembrie 354, Thagaste, Numidia - d. 28 august 430, Hippo Regius, pe teritoriul Algerieide azi) a fost un episcop, filozof, teolog și doctor al Bisericii.

În scrierile sale, utilizează argumente logice încercând să demonstreze veridicitatea religiei creștine.

Sfântul Augustin (numit uneori Aurelius Augustinus, în urma confuziei cu Aurelius de Cartagina, contemporanul său) este unul din Cei patru Părinți ai Bisericii Occidentale, alături de Ambrozie, Ieronim și Grigore cel Mare. Este unul dintre cei mai importanți teologi și filosofi creștini, ale cărui opere au modificat substanțial gândirea europeană. Opera sa constituie o punte de legătură între filosofia antică și cea medievală.

În tinerețe a studiat retorica. Impresionat de "Hortensius" al lui Cicero s-a profilat pe filosofie. A urmat întâi maniheismul, apoi scepticismul și în final neoplatonismul. După convertirea sa la creștinism (387) prin Ambrosius de Milano a devenit în 396 episcop de Hippo Regius, în nordul Africii.

Teologia sa a influențat gândirea lui Martin Luther, care inițial aparținuse ordinului augustinian.

Din punct de vedere politic, Augustin vede organizarea de stat ca fiind folositoare și luptă pentru despărțirea între Stat și Biserică. În opera sa târzie, "Despre cetatea lui Dumnezeu" (De Civitate Dei) apreciază istoria omenirii ca pe o evoluție a cetății terestre, a oamenilor ("civitas terrena"), ce aspiră spre cetatea lui Dumnezeu ("Civitas Dei"). Augustin identifică Cetatea lui Dumnezeu cu Biserica. El explică decăderea Imperiului Roman prin faptul că devenise un loc păgân, care a trebuit să facă loc Cetății lui Dumnezeu, adică Bisericii.

Cea mai veche reprezentare a Sf. Augustin păstrată până în zilele noastre, Bazilica din Lateran (sec. al VI-lea)

Sf. Augustin s-a născut la Tagaste (astăzi Souk Ahras), Numidia, în nordul Africii, în anul 354. Tatăl său, Patricius, era păgân iar mama sa,(Sfânta Monica), era o practicantă exemplară a creștinismului. Educația elementară a lui Augustin, primită în orașul natal, era creștină. A învățat mai apoi la Madaura și Cartagina. Aici a intrat pe drumul păcatului, după cum spune în Confesiuni, adică a dus o viață carnală și a avut un fiu din flori. Înainte de a se creștina, a fost adeptul mai multor culte și orientări filozofice, în special maniheismul și a tratat problema diviziunii clare între bine și rău, fiind preocupat de problema originii răului.

În anii 373 - 383, Sf. Augustin este profesor de Retorică, întâi la Tagaste și apoi la Cartagina. În această perioadă, s-a ocupat de dialogul Hortensius de Cicero, care îndeamnă la iubirea înțelepciunii eterne, lucru care îi va schimba viața, luând o turnură decisivă: Sf. Augustin va deveni manihean. Dar după scurtă vreme, episcopul manihean Faustus nu îi poate răspunde la întrebări, iar Augustin se retrage din sectă. Pleacă la Roma pentru a întemeia o școală de Retorică, dar, neavând succesul la care se aștepta, în 384 călătorește la Milano unde îl cunoaște pe episcopul creștin Ambrozie.

Se dedică apoi studiului în Noua Academie Platonică, influențată atunci de scepticism. Învățăturile conform cărora trebuia să se mulțumească cu poziția sceptică a adevărului probabil nu îl vor mulțumi. Îl întâlnește pe Sfântul Ambrozie, asistă la predicile acestuia și viața sa trece printr-un nou moment de cotitură. Regăsind acea fervoare pentru căutarea adevărului absolut, studiază învățătura platoniciană, încercând, în același timp, să lupte cu tentațiile sale carnale.

Tocmai când se gândea să se căsătorească cu mama copilului său din flori, spre a da legitimitate acelei relații din tinerețe, se implică într-o nouă poveste amoroasă. Este un moment de maximă tensiune în conștiința sa. Acesta este momentul celebrei sale convertiri, relatată în cartea a opta din Confesiuni.

Retras în grădină pe domeniul Cassiacus, spre o „dramatică examinare a adâncurilor ființei sale”, Augustin are un moment de revelație sub un smochin: aude o voce a unui copil din casa vecină, spunând: „Tolle, lege; tolle, lege” („ia și citește; ia și citește!”). Nu-și amintea însă nici un cântec de copii care să conțină aceste vorbe și, imediat, și-a dat seama că îi vorbise o voce divină. Luând „Cartea apostolului”, citi primele cuvinte care îi căzură sub ochi: „Nu în ospețe și în beții, nu în desfrânări și în fapte de rușine, nu în ceartă și în pizmă; ci îmbrăcați-vă în Domnul Iisus Hristos și grija față de trup să nu o faceți spre pofte”. Acesta este momentul convertirii sale, hotărâtoare în acest sens fiind influența episcopului Ambrozie, care l-a și botezat, în noaptea de Paști a anului 387.

În 389 revine la Tagaste, unde întemeiază o comunitate monahală. Se dedică studiului Scripturilor, combaterii Maniheismuluiși a altor erezii. În 391 devine preot la Hippo Regius,, iar în 395 Episcop. Moare în 430, după treizeci și cinci de ani dedicați activității episcopale. În acest moment, Imperiul Roman era deja supraextins și muribund, iar vandalii se pregăteau să atace chiar cetatea episcopală a lui Augustin. Marea Romă avea să devină o amintire (cucerită în 493 de ostrogoți), iar Europa Occidentală va intra în Evul său întunecat, vreme de patru secole, până la renașterea carolingiană.

Augustin este unul din cei mai influenți gânditori, poate cel mai influent dintre toți, mai ales dacă ținem seama de faptul că inclusiv platonismul a influențat gândirea medievală prin intermediul lui Augustin. El rămâne o autoritate mai mult de o mie de ani după moartea sa, influențând, de exemplu, gândirea lui Descartes.

Înlocuiește concepția timpului ciclic cu aceea a timpului istoric, linear; istoria este “tămăduitoare” în sensul de drum către bine. Învățătura autentică este posibilă numai prin iluminare.

Omul se poate îndoi de multe dar nu și de certitudinea existenței sale (premerge raționalismul cartezian)

Oamenii sunt împărțiți în două categorii : damnați și aleși; avem răspunderea de a recunoaște drumul dat de Dumnezeu. Absurdul este semnul divinului – tot ceea ce ascultă regulile logicii noastre este omenesc, ceea ce transcende logica noastră este divin. Sufletul este un alt ordin de realitate decât materia (corpul), este nemuritor fiind din aceeași substanță cu Adevărul. Adevărul este Dumnezeu, este în suflet, mai lăuntric mie decât sinele meu cel mai lăuntric. Credința precede înțelegerea, cunoașterea. Virtuților preluate de la Platon – dreptate, cumpătare, curaj, înțelepciune – Augustin le adaugă virtuțile creștine: credință, speranță, iubire; acestea au fost completate cu “virtuți umanitare”: iubirea aproapelui, fidelitatea, încrederea, umilința.

DE CIVITATE DEI și crearea istoriei S-au scris de-a lungul timpului multe despre Sf.Augustin și lucrarea sa „De Civitate Dei” - operă fără de care nu va putea fi niciodată înțeleasă istoria Evului Mediu Occidental Catolic. Considerat de unii ca fiind un mare părinte al bisericii sau un mare istoric, Sf. Augustin este considerat de alții ca fiind un vizionar. Sf Augustin nu este un istoric, cel puțin nu în înțelesul general al cuvântului. El nu narează, nu reconstituie istoria, nu interpretează evenimente. Totodată, autorul lui „De civitate Dei” nu este un vizionar, nu este un profet. El este mai mult decât un profet. El poate fi considerat un demiurg. Augustin construiește tipare psihice și o mentalitate care vor fi comune câtorva zeci de generații. „De Civitate Dei” este opera care va penetra în subconștientul celor care vor aparține Occidentului catolic, al celor care vor încerca, într-un mod conștient sau nu, să impună lumii întregi această carte sfântă pentru ei, un adevărat testament religios și politic totodată. Opera Sf. Augustin a dăruit viață, coeziune și mai ales vocație istorică Occidentului catolic, lume ce devine o sinteză reușită între civilizația latină, vitalitatea germanică și mărturisirea creștină. De la papă și până la ultimul țăran habotnic, catolicii vor fi marcați de crezul istoric al Sf. Augustin și vor sili istoria medievală să se încadreze în cadrele și tiparele stabilite de acesta.

În perioada clasică a Imperiului Roman, partea occidentală a acestuia și, în special Roma, are o preponderență autoritară pe toate planurile. Această stare de lucruri se modifică odată cu mutarea capitalei la Constantinopol. Secolul al IV-lea d.Chr aduce sfârșitul lumii antice și triumful noii religii, cea creștină, ce este adoptată acum ca fiind religie oficială în stat. Tot în această perioadă, datorită presiunii popoarelor barbare, a germanicilor mai ales, precum și a războaielor civile, apare o criză deosebită ce duce la ruperea unității politice și economice a Imperiului. Acesta se rupe în două: Orientul și Occidentul- lumi ce mai păstrează încă elemente comune. O vreme, echilibrul dintre cele două lumi va fi păstrat, dând o aparentă senzație de unitate a lumii romane. În timp însă, cele două entități politice romane vor avea evoluții culturale, lingvistice și religioase diferite. Eșuarea încercărilor de a restabili ordinea și unitatea Imperiului vor dovedi clar acest lucru. Mai mult decât atât, echilibrul este rupt definitiv, de data asta în favoarea Orientului grecofon. Pentru prima oară în istoria lumii romane Răsăritul se impune. După dispariția în 476 a Imperiului Roman de Apus, centrul de greutate al istoriei europene părăsește Occidentul prăbușit economic și politic pentru a se stabili la Constantinopol. Aici, creștinismul în forma sa ortodoxă (lb. gr.-dreapta credință), va deveni o superbă expresie a mărturisirii credinței în Christos. La adăpostul armatelor imperiale bizantine, biserica creștin-ortodoxă va făuri și va dărui lumii creștine o bogăție spirituală mistică ce-i este specifică. Dar, îndreptându-și întreaga energie spre dumnezeire și manifestându-se sub mantia protectoare a symphoniei (colaborarea armonioasă cu statul dar și subordonarea față de acesta ), biserica bizantină se va auto-izola de lumea de dincolo de frontierele ortodoxiei și se va desprinde de caracterul dinamic și profan, pământesc și material al istoriei. Ortodoxia rămâne astfel izolată pe un plan spiritual care îi este propriu, lăsând astfel bisericii romano-catolice loc de manifestare pe un alt plan care nu este însă neapărat profan, dar care este mai ales material și dinamic.

În Occident, procesul de afirmare a religiei creștine, în forma sa catolică (lb. gr. – universal în sensul de în toate locurile și în toate timpurile, biserica trebuind să-i cuprindă pe toți creștinii) a avut o altă evoluție. Într-o lume aruncată în dezordine și haos politico-social de către invaziile popoarelor barbare, într-o lume ce încearcă să-și regăsească echilibrul și totodată să integreze într-o nouă sinteză valorile romane și creștine cu cele germanice, proces complex desfășurat de-a lungul secolelor V-VIII, ei bine, în această nouă civilizație ce este pe cale să apară, religia creștină și Biserica însumează toate energiile viabile. Ele devin singurele realități stabile. De acum înainte, creștinismul înseamnă viață și viitor iar istoria Evului mediu nu poate fi concepută fără istoria Bisericii creștine din această parte a Europei. Spiritul creștin (viitor catolic) devine esența acestei noi lumi. Silită de istorie să devină elementul stabil al identității acestei noi civilizații, biserica romană regăsește în interiorul său caracterul dinamic, vocația creatoare îndreptată spre viitor, specifică creștinismului. Căci, dacă ortodoxie înseamnă har divin și mărturisire, geniul catolic este expresia sublimă a forței creștinismului de creare a unei noi lumi. Toate acestea, biserica romană le datorează Sf Augustin și operei sale.

Viziunea Sfântului Augustin (detaliu), pictură de Vittore Carpaccio, Scuola di San Giorgio degli Schiavoni, Veneția

“De Civitate Dei” a fost scrisă într-un moment de criză în care Apusul era descumpănit în fața invaziei și jefuirii cumplite a Romei de către vizigoții lui Alaric în 410. Concepută inițial ca o scriere polemică față de acuzațiile aduse creștinilor de către păgâni, “De Civitate Dei “ a devenit un răspuns providențial și genial al bisericii creștine occidentale la provocările viitorului iar idealul augustinian a constituit punctul de plecare pentru zidirea unei noi civilizații.

Sf Augustin plasează istoria pe o axă temporală liniară care începe potrivit dogmei creștine de la facerea lumii de către Dumnezeu (Geneza biblică) și se termină în momentul Judecății de Apoi.. Datorită păcatului originar, în urma alungării din Rai, întreaga creație divină se scindează în două entități spirituale. Astfel au apărut cele două cetăți: una este cea a spiritelor rele și malefice, Cetatea Satanei, a doua cetate fiind guvernată de legile divine. Este Cetatea lui Dumnezeu în care nu există decât iubire și dăruire pentru celălalt, o cetate sfântă ai cărei locuitori sunt într-o luptă permanentă și totală cu slujitorii Diavolului, război ce va dura până la venirea lui Christos pe pământ, până la Judecata de Apoi - moment ce marchează sfârșitul axei temporale a istoriei. Numărul locuitorilor acestei cetăți sfinte, al luptătorilor lui Christos trebuie să sporească continuu până la înfrângerea definitivă a diavolului. Cetatea lui Dumnezeu devine pentru creștinii occidentali, declarați de către Biserică ca fiind soldații lui Chrisos, un obiectiv viitor, un crez istoric, un deziderat ce trebuie transmutat din sfera teologică și spirituală în lumea reală, temporală, politică. “De Civitate Dei “nu este numai prima interpretare filosofică creștină a istoriei, ea este totodată un document oficial ce stabilește Bisericii Romano-Catolice un obiectiv politic concret.

Datorită Sf. Augustin, istoria, timpul și spațiul devin câmpul de luptă dintre cele două cetăți iar Biserica apuseană își asumă rolul dinamic de a organiza și conduce războinicii creștini în lupta lor împotriva slujitorilor satanei, dușmani ai Bisericii și deci ai Dumnezeului creștin.

Transformând idealul spiritual augustinian într-un obiectiv terestru concret, Biserica romană se transformă la rândul ei într-un stat al lui Dumnezeu pe pământ, cu un conducător spiritual dar și temporal totodată- papa, considerat “locum tenens Christi”- locțiitorul lui Christos pe pământ (cf. Matei16), o instituție cu o ierarhie strictă, cu vasali fideli, cu dreptul de a emite legi în numele lui Dumnezeu și de a aplica forța oriunde și oricând împotriva dușmanilor săi considerați dușmanii lui Christos și copiii Satanei, iar această transformare este legitimată prin obiectivul zămislirii Cetății lui Dumnezeu. Creștinii occidentali sunt declarați de Biserică o armată ce este convinsă că poate folosi orice mijloace pentru distrugerea celor considerați de Biserică „slujitori ai Satanei”, fiecare catolic trebuie să capete credința că face parte din „Militia Christi”- armata lui Christos, că de fiecare faptă a sa depinde nu numai propria-i mântuire dar mai ales depinde soarta „Cetății lui Dumnezeu”.

În fiecare comunitate, în fiecare burg sau sat, preotul este cel care organizează lumea din jurul său. Biserica devine cea mai înaltă clădire din așezare, de aici se guvernează comunitatea. Sacerdotul creștin protejează cetatea, sub îndrumarea lui se organizează noua lume occidentală. Istoria acestei lumi se împletește strâns cu cea a instituției ecleziastice. Biserica romană reușește să solidarizeze masele cu idealul ei augustinian care devine și al lor. Odată cu răspândirea creștinismului printre germanici, conflictele dintre aceștia și latini se estompează treptat și ia naștere o nouă formă de solidaritate umană, legată de sentimentul apartenenței comune la armata lui Christos. Identitatea lingvistică/culturală devine mult mai puțin importantă decât calitatea de fiu credincios al Bisericii romane.

Organizarea socială a societății apusene este subordonată aceluiași scop al edificării cetății lui Dumnezeu. Occidentalii sunt grupați în trei ordine: oratores-clericii, oamenii Bisericii, cei care se roagă lui Dumnezeu, bellatores-nobilii, cei care luptă cu dușmanii Bisericii pentru gloria lui Dumnezeu și laboratores- cei care muncesc pentru primele două stări. Biserica romană și lumea apuseană sunt nucleul viitoarei împărății divine pe pământ iar Sf Părinte de la Roma conduce această lume ca reprezentant al lui Christos. Aceasta este prima mare victorie a Bisericii creștine apusene din istorie. Biserica are un ideal, un crez politic, are la dispoziție o armată supusă capabilă de orice pentru a zămisli „Cetatea lui Dumnezeu”. Biserica romană își asumă pe deplin caracterul catolic-universal.. Occidentul catolic începe treptat să se deschidă spre exterior și va începe din Cetatea Eternă, precum odinioară Imperiul Roman, cucerirea lumii. Dar acum primordială este îndeplinirea țelului spiritual augustinian-răspândirea mesajului creștin în întreaga lume ce urmează să fie condusă spiritual și temporal de Roma-capitala creștinătății, capitala Cetății lui Dumnezeu pe pământ.

Primii care vor adopta idealul augustinian vor fi călugării irlandezi. Din mănăstirile lor, acești primi soldați ai lui Christos, misionari și civilizatori totodată vor porni din secolul al V-lea prima cruciadă spirituală a Bisericii romane: creștinarea și organizarea noilor popoare ale Europei apusene. Ei întemeiază noi mănăstiri, adevărate cetăți ale spiritului, unde vor zidi temeliile culturii occidentale. Mai mult decât atât, influența lor nu este numai spirituală ci și politică. Datorită lor și urmașilor lor, Imperiul Franc al lui Carol cel Mare nu va fi doar o încercare-surogat de reconstituire a Imperiului Roman ci prima mare acțiune temporală a spiritului catolic, prima încercare de ridicare pe pământ a “Cetății lui Dumnezeu”. Imperiul Carolingian este simbolul politic al noii lumi în care valorile romane și germanice se îmbină armonios cu cele creștine.

Nu putem ignora rolul major al Sf. Augustin în istoria medievală apuseană. Dacă l-am ignora, n-am putea înțelege încercările occidentale de reconstituire a Imperiului Roman, cruciadele, Inchiziția, spiritul creator al catolicului pentru care acțiunea, faptele au o importanță deosebită, spiritul lui de conquistador cu sabia într-o mână și Biblia în cealaltă, războinic și misionar totodată. N-am putea înțelege istoria evului mediu occidental catolic

Sfântul Augustin și Sfânta Monica

Augustin considera sexualitatea imorală, atât prin emoțiile pe care o însoțesc, cât și datorită faptului că dragostea pentru divinitate trebuia să fie superioară față de cea erotică. Din acest motiv, femeia era considerată inferioară bărbatului și supusă acestuia.

Se sărbătorește:

• în calendarul romano-catolic: 28 august („Sfântul Augustin”)^[2]
• în calendarul ortodox: 15 iunie (sub numele „Fericitul Augustin”, alături de „Fericitul Ieronim”)^[3]
• în calendarul greco-catolic: 28 august („Sfântul Augustin„)^[4]
• în calendarul luteran: 28 august („Augustin”)
• în calendarul anglican: 28 august

Augustin de Hipona

·         476: Flavius Orestes (d. 28 august 476) a fost un general și un politician roman care, pentru scurt timp, a condus Imperiul Roman de Apus (în 475 - 476).

Flavius Orestes a fost tatăl lui Romulus Augustulus. S-a născut ca aristocrat (patrician) în Pannonia Savia și a fost, probabil, cel puțin parțial, de origine germanică; a fost fiul lui Tatulus, care era păgân.

În 475 preia controlul Ravennei și îl forțează pe Nepos să plece spre Dalmația. Cum Orestes nu putea deveni împărat, îl proclamă împărat pe fiul său de 12 ani, Romulus Augustulus, dar autoritatea împăratului se limita doar la sudul Galiei și în Italia. Este ucis de Odoacru pe 28 august 476, în momentul când acesta a cucerit Ravenna și l-a deposedat pe Romulus, Odoacru declarându-se rege al Italiei.

* 876: Ludovic Germanicul / Ludovic Germanul, cunoscut și ca Ludovic Bavarezul, (n. ca. 806 - d. 28 august 876, Frankfurt am Main) a fost fiul lui Ludovic cel Pios și rege al Bavariei din 817 și după Tratatul de la Verdun (843) rege al Franciei Răsăritene.

Reprezentare imaginară a împăratului Ludovic cel German (Kaiser Ludwig der Deutsche)

·         1341: A murit Leon al V-lea, al regatului armean al Ciliciei sau al Micii Armenii; (n.13o9), un regat independent intre anii 1080-1375, fondat in sud-estul Anatoliei de catre refugiatii armeni, in urma invadarii de catre selgiucizi a Armeniei. A fost un  bastion al crestinatatii orientale si un aliat pretios  pentru cruciati, fiind in acelasi timp si un centru important al culturii nationale armene intr-o perioada in care Armenia insasi era sub ocopatie straina. Acest regat a  disparut odata cu caderea capitalei Sis in mainile asediatorilor mameluci.

·         1481: Afonso al V-lea (15 ianuarie 1432, Sintra – 28 august 1481), numit Africanul (portugheză o Africano), a fost al 12-lea rege al Portugaliei. Porecla lui se referă la cuceririle din Africa de Nord.

Afonso s-a născut la Sintra ca fiul ce mare al regelui Eduard al Portugaliei și a soției acestuia, Eleanor de Aragon. Afonso al V-lea avea numai șase ani când i-a succedat tatălui său în 1438.

În timpul minoratului său, Alfonso V a fost plasat sub regența mamei sale. Atât ca străină cât și ca femeie, regina nu a fost o alegere populară pentru regență. Fără nici un aliat împotriva aristocrației portugheze în afară de Alfonso, Conte de Barcelos, fratele nelegitim al regelui Eduard, poziția reginei a fost de neconceput. În 1439 Adunarea regatului a decis înlocuirea reginei cu Infantele Pedro, Duce de Coimbra, unchiul micului rege.

Principala lui politică s-a concentrat pe evitarea dezvoltării marilor case nobile și pe concentrarea puterii în persoana regelui. Țara a prosperat sub domnia lui dar nu în mod pașnic deoarece legile lui interfereau cu ambiția nobililor puternici. Contele de Barcelos, inamicul personal al Ducelui de Coimbra (în ciuda faptului că erau frați vitregi), a devenit în cele din urmă unchiul favorit al regelui și a început o luptă constantă pentru putere.

În 1442, regele l-a numit pe Afonso primul Duce de Braganza. Cu acest titlu și cu domeniile sale, el a devenit cel mai puternic om din Portugalia și unul dintre cei mai bogați din Europa. Pentru a-și întări poziția de regent, Pedro și-a căsătorit fiica cea mare, Isabela de Coimbra, cu regele Alfonso în 1445.

În 1448, când regele a devenit major și a preluat puterea, a anulat toate legile și edictele aprobate în timpul regenței. Situația a devenit instabilă și, anul următor, Afonso l-a declarat pe Pedro un rebel și l-a învins în Bătălia de la Alfarrobeira, unde unchiul (și socrul său) a fost ucis. După bătălie și pierderea unuia dintre cei mai remarcabili infanți ai Portugaliei, Ducele de Braganza a devenit de facto conducător al țării.

Afonso al V-lea

* 1626: Isabela de Savoia (11 martie 1591 – 28 august 1626) a fost fiica lui Carol Emanuel I de Savoia (1562–1630) și a Infantei Catalina Micaela a Spaniei. Bunicii materni au fost regele Filip al II-lea al Spaniei și Elisabeta de Valois, iar bunicii paterni au fost Emanuel Filibert, Duce de Savoia și Margareta a Franței. Isabela a fost prin căsătorie Prințesă Moștenitoare de Modena însă a murit cu doi ani înainte ca soțul ei să acceadă la tronul Modenei.

Copii:

• Cesare d'Este (1609–1613), a murit în copilărie;
• Francesco d'Este (1610–1658), viitorul Duce de Modena; s-a căsătorit cu Maria Farnese, Vittoria Farnese și Lucrezia Barberini; a avut copii;
• Obizzo d'Este (1611–1644), episcop de Modena;
• Caterina d'Este (1613–1628), călugăriță;
• Cesare d'Este (1614–1677), a murit celibatar;
• Alessandro d'Este (1615), a murit în copilărie;
• Carlo Alessandro d'Este (1616–1679), a murit celibatar;
• Rinaldo d'Este (1618–1672) Cardinal;
• Margherita d'Este (1619–1692), s-a căsătorit cu Ferrante al III-lea Gonzaga, Duce de Guastalla;
• Beatrice d'Este (1620), a murit în copilărie;
• Beatrice d'Este (1622–1623), a murit în copilărie;
• Filiberto d'Este (1623–1645);
• Bonifazio d'Este (1624), a murit în copilărie;
• Anna Beatrice d'Este (1626–1690), s-a căsătorit cu Alessandro al II-lea Pico della Mirandola și a avut copii; mama ei Isabela a murit dându-i ei naștere.

Isabela de Savoia

Prințesă Moștenitoare de Modena

·         1645: Hugo Grotius, jurist, istoric și diplomat olandez (n. 1583). Hugo Grotius (n. 10 aprilie 1583 – d. 28 august 1645) a fost un jurist, istoric şi diplomat olandez, specialist în drept internaţional. Este unul dintre fondatorii teoriei dreptului natural, în ale cărui lucrări şi-au regăsit expresie interesele burghezia aflată în ascensiune în acea perioadă. Promovând eliberarea dreptului de sub tutela teologiei, Grotius a susţinut faptul că dreptul nu se întemeiază pe voinţa vreunei divinităţi, ci pe natura omului şi pe principiile raţiunii. Împreună cu Francisco de Vitoria şi Alberico Gentili, a pus bazele dreptului internaţional, bazat pe acelaşi drept natural.

·         1654: Axel Oxenstierna, om politic suedez (n. 1583)
* 1680: Carol I Ludovic (germană Karl I. Ludwig; n. 22 decembrie 1617, Heidelberg - d. 28 august 1680, Edingen-Neckarhausen) a fost Prinț Palatin german în perioada 1649-1680. El a fost fiul prințului Frederic V și al prințesei Elisabeta de Boemia.

Tânăărul prinț Carol Ludovic cu bătrânul său profesor Volrad von Plesse, pictură de Jan Lievens, 1631.

Carol s-a născut la Heidelberg ca al doilea fiu al Electorului Frederic al V-lea, "regele de o iarnă" al Boemiei și a soței acestuia, Prințesa Elisabeta.

Familia s-a văzut obligată să se refugieze în Olanda, unde Carol Ludovic și-a petrecut copilaria. Mama lui, Elisabeta Stuart, numită „regina de-o iarnă”, fiindcă doar atât a domnit în Bohemia, era fiica regelui Iacob I al Angliei și sora lui Carol I al Angliei.

După decesul fratelui său mai mare în 1629, și a tatălui său în 1632, Carol Ludovic a moștenit posesiunile tatălui său în Electoratul Palatin. Împreună cu fratele său mai mic, Prințul Rupertel a petrecut mare parte a anilor 1630 la curtea regelui Carol I al Angliei, unchiul lor pe linie maternă, sperând că Anglia va susține cauza lor. Tânărul Elector Palatin n-a avut parte de succes în acest sens și treptat s-a înstrăinat de rege, care se temea că nepotul său ar putea deveni un punct central pentru forțe de opoziție din Anglia.

Într-adevăr, în criza care a dus la izbucnirea Războiului Civil englez, Carol Ludovic a avut o simpatie considerabilă pentru liderii parlamentari, în special pentru contele de Essex. Deși Carol Ludovic a fost implicat în stadii incipiente ale Războiului Civil de partea unchiului său, neavând încredere în simpatiile sale parlamentare, el s-a întors la mama lui, la Haga. Acolo el s-a distanțat de cauza regalistă în războiul civil, temându-se că regele Carol l-ar vinde în schimbul sprijinului spaniol.

Portret al Electorului Carol Ludovic, de Johann Baptist de Ruell, 1676.

În 1644, Carol Ludovic s-a întors în Anglia la invitația Parlamentului. Contemporanii (inclusiv regele Carol), și unii din generațiile următoare au crezut că motivul pentru care Carol Ludovia a acceptat vizita la Londra a fost speranța lui că Parlamentul îl va încorona rege în locul unchiului său. Aprobarea lui Carol Ludovic pentru partidului parlamentar a fost un motiv de dușmănie între unchi și nepot, iar atunci când regele captiv și-a mai întâlnit nepotul din nou, în 1647, bătrânul Carol l-a acuzat pe Prinț că a încercat să pescuiască tronul englez.

Carol Ludovic era încă în Anglia în octombrie 1648 când Pacea de la Westphalia i-a restituit Palatinatul Inferior (Palatinatul Superior, spre marea sa dezamăgire a rămas sub Electoratul de Bavaria). El a rămas în Anglia suficient cât să vadă execuția unchiului său Carol I al Angliei, în ianuarie 1649, ceea ce a fost un șoc pentru el.

După acest deznodământ nefericit, Carol Ludovic a revenit în fața Electoratului său, acum devastat, în toamna anului 1649. De-a lungul a mai mult de treizeci de ani ai domniei sale acolo, el a luptat cu un oarecare succes pentru a reconstrui spulberatul lui teritoriu. În politica externă a urmat un curs pro francez, căsătorind-o pe fiica sa Elizabeth Charlotte cu Monsieur, fratele regelui Ludovic al XIV-lea, în 1671. După restaurarea sa, relațiile cu rudele lui au continuat să se deterioreze - rudele sale britanice nu l-au iertat pentru poziția sa în Războiul Civil, în timp ce mama și frații lui au fost ofensați de parcimonia lui.

Cel mai notabil aspect al domniei sale a fost probabil divorțul unilateral de soția sa, Charlotte de Hesse-Kassel, și căsătoria bigamă ulterioară cu Marie Luise von Degenfeld. A doua soție a primit titlul de Raugräfin (contesă a terenurilor nelocuite sau necultivate).

Carol I Ludovic, Elector Palatin

* 1705: Georg Wilhelm (26 ianuarie 1624 – 28 august 1705) a fost Duce de Brunswick-Lüneburg. A domnit întâi în principatul de Calenberg, o subdiviziune a ducatului, apoi asupra subdiviziunii de Lüneburg.

Georg Wilhelm a fost tatăl Sofiei Dorothea de Celle, soția viitorului rege George I al Marii Britanii.

Portret al lui Georg Wilhelm de Pieter de Jode II

Georg Wilhelm a fost al doilea fiu al lui Georg, Duce de Brunswick-Lüneburg. A avut un frate mai mare, doi frați mai mici și câteva surori, printre care și regina Sophie Amalie a Danemarcei.

În 1648, când fratele său mai mare Christian Ludwig a moștenit principatul de Lüneburg de la unchiul lor patern, el i-a dat principatul de Calenberg fratelui său mai mic, Georg Wilhelm. Când Christian Ludwig a murit fără moștenitori în 1665, Georg Wilhelm a moștenit Lüneburg. La rândul său a dat principatul de Calenberg următorului frate, Johann Frederic.

În schimbul eliberării de obligația de a se căsători cu Prințesa Sofia de Hanovra, Georg Wilhelm a a cedat Lüneburg fratelui mai mic, Ernest Augustus, el stabilindu-se în micuțul ducat de Celle și a promis să nu se căsătorească pentru a nu periclita poziția de moștenitor a fratelui său. Ernest Augustus s-a căsătorit cu Sofia și a devenit Duce de Hanovra.

Această renunțare i-a permis lui Georg Wilhelm să trăiască cu metresa sa Eleanor, contesă de Wilhelmsburg. În 1666 s-a născut singurul lor copil, Sophia Dorothea.

În 1676, a devenit destul de clar că dintre cei patru frați, numai mezinul Ernest Augustus a produs moștenitori masculini și că întregul ducat de Luneburg va fi unit sub fiul cel mare al lui Ernest, George Louis. Prin urmare, Georg Wilhelm a dorit ca nepotul său George Louis să se căsătorească cu fiica sa, Sophia Dorothea. Spre supărarea sa, nepotul și părinții acestuia au refuzat, pe motiv de rang social. În 1676, dorind să îmbunătățească statutul metresei și a fiicei sale, în ciuda promisiunii făcute, Georg Wilhelm și-a legitimizat fiica și s-a căsătorit cu Eleanor. Acest lucru a alarmat rudele sale, dacă Georg Wilhelm urma să aibă un fiu, urma o criză serioasă de succesiune. În 1682 părinții lui George Louis au fost de acord cu căsătoria pentru a evita incertitudinile și disputele.

Căsătoria tinerilor a avut loc în 1682 și în anul următor s-a născut un fiu. În 1714, George Louis va urca pe tronul Marii Britanii sub numele de regele George I. Deci toți monarhii Marii Britanii începând cu George al II-lea sunt descendenții lui Georg Wilhelm.

În 1689, Julius Franz, Duce de Saxa-Lauenburg a murit fără să aibă moștenitori pe linie masculină, el avea doar două fiice: Anna și Maria. În ducat acționa Legea Salică însă ducele a decis s-o nominalizeze pe fiica cea mare moștenitoare și să proclame legile care ar fi permis și succesiunea ducatului pe linie feminină. Această inovație nu a fost acceptată de membrii seniori ai dinastiei, care erau ceilalți potențiali succesori.

Georg Wilhelm era cel mai în vârstă dintre pretendenții la conducerea ducatului. La scurt timp după moartea ducelui Julius Franz, Georg Wilhelm a invadat ducatul cu trupele sale și l-a ocupat.

Georg Wilhelm

·         1757: A murit David Hartley, filosof englez; (n. 1705).

·         1839: William 'Strata' Smith (23 martie 1769 – 28 august 1839) a fost un geologenglez, apreciat pentru că a creat prima hartă geologică națională. Este cunoscut ca „Părintele Geologiei Engleze”.

William Smith

·         1880: A decedat Charles Thomas Jackson, medic şi chimist american (n. 1805).
* 1895: Prințesa Elisabeta Anna a Prusiei (8 februarie 1857 – 28 august 1895) a fost prințesă germană. A fost al doilea copil al Prințului Friedrich Karl al Prusiei și a soției acestuia, Prințesa Maria Anna de Anhalt-Dessau.^[1]Palatul Elisabeth-Anna a fost numit în onoarea ei după decesul ei timpuriu în 1895.

Tatăl Elisabetei, Prințul Friedrich, era fiul cel mare al Prințului Carol al Prusiei care era fiul cel mic al regelui Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei. Mama Elisabetei, Maria Anna, era fiica cea mică a Ducelui Leopold al IV-lea de Anhalt și a Prințesei Frederica Wilhelmina a Prusiei.

Printre frații ei s-au inclus Maria, Prințesă de Saxa-Altenburg, Louise Margaret, Ducesă de Connaught și Strathearn și Prințul Friedrich Leopold al Prusiei. Prin sora ei Louise Margaret, Elisabeta Anna a fost mătușa Margaretei, Prințesă Moștenitoare a Suediei.

Elisabeta Anna a fost nașa Prințesei Patricia de Connaught, care era o altă nepoată a ei.

La 18 februarie 1878, Elisabeta Anna s-a căsătorit cu Frederic Augustus, Mare Duce Ereditar de Oldenburg.^[1] Au fost două nunți duble: Prințesa Charlotte a Prusiei (fiica Prințului Moștenitor și a Prințesei Moștenitoare) s-a căsătorit cu Bernhard, Prinț Ereditar de Saxa-Meiningen în aceeași zi ca și Elisabeta la Berlin.^[2]

Datorită statutului crescut al Prusiei, la nunți au participat multe personaje importante, inclusiv regele Leopold al II-lea al Belgiei și soția sa, regina Marie Henriette.^[3] De asemenea, a participat Prințul de Wales; una dintre mirese (Charlotte) era nepoata lui.^[4]

Elisabeta Anna șu soțul ei au avut doi copii:

• Ducesa Sophia Charlotte (2 februarie 1879 - 29 martie 1964); s-a căsătorit cu Prințul Eitel Friedrich al Prusiei, fiul cel mic al împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei.^[5]
• Ducesa Margaret (13 octombrie 1881 - 20 februarie 1882), a murit la vârsta de 1 an

Elisabeta a murit la 28 august 1895, înainte ca soțul ei să devină Mare Duce.^[6] Înaintea decesului ei, soțul ei a construit un nou palat de reședință; după moartea ei, Frederic a numit palatul Elisabeth-Anna în onoarea ei. Mai târziu, soțul ei s-a recăsătorit cu Elisabeta Alexandrine de Mecklenburg-Schwerin, fiica lui Frederic Francisc al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg.

Elisabeta Anna a Prusiei

Mare Ducesă Ereditară de Oldenburg

·         1905 - A murit Emanoil Davidescu, membru fondator al “Gazetei matematice” (n.11.03.1871).

·         1914 - A murit compozitorul rus Anatoli Liadov (n.11.05.1855).

·         1917: A decedat prozatorul roman Calistrat Hogaş; ( ”În Munţii Neamţului”, “Pe drumuri de munte”); (n.19 aprilie 1848). A  fost distins cu primul premiu initiat de Societatea Scriitorilor Români (1922), la recomandarea lui Liviu Rebreanu, în 1915 îi fusese refuzat Premiul “Adamachi” al Academiei.

·         1917 - A încetat din viaţă poetul Anton Naum, membru al Academiei Române (n. 17 ianuarie 1829).

·         1922: Gaston d'Orléans (28 aprilie 1842 – 28 august 1922), primul fiu al lui Louis, Duce de Nemours și a Prințesei Victoria de Saxa-Coburg-Kohary. A fost prinț francez și comandant militar care a luptat în războiul spaniolo-marocan și războiul triplei alianțe. Gaston a fost căsătorit cu Isabel, Prințesă Imperială a Braziliei, moștenitoarea imperiului tronului brazilian.

Gaston d'Orléans, Conte de Eu, la vârsta de cinci ani

Gaston s-a născut la 28 april 1842 la Neuilly-sur-Seine, o suburbie a Parisului. A fost fiul cel mare al Ducelui de Nemours și a Prințesei Victoria de Saxa-Coburg-Kohary. Bunicii paterni au fost regele Ludovic Filip al Franței și Maria Amalia a celor Două Sicilii, iar bunicii materni au fost Prințul Ferdinand de Saxa-Coburg și Gothași Maria Antonia de Koháry.

Membru al familiei regale franceze Gaston a aparținut Casei de Orléans, o ramură a Casei de Bourbon. Prinț de Orléans, el a fost numit Conte de Eu la naștere de către bunicul său, regele Ludovic Filip al Franței. Prințul a primit o educație rafinată de la Julio Gauthier și istoricul Auguste Trognon. El a învățat câteva limbi străine, inclusiv latina, engleza, germana și portugheza.

Bunicul său a abdicat în timpul Revoluției din 1848. La numai cinci ani, Gaston l-a urmat pe rege și familia sa în exil în Marea Britanie. În 1855, la vârsta de 13 ani Gaston a început cariera militară la școala militară din Segovia, Spania, unde a devenit căpitan. S-a mutat în Spania după ce unchiul său Antoine, Duce de Montpensier s-a căsătorit cu Prințesa Luisa Fernanda, sora reginei Isabela a II-a a Spaniei.

Gaston d'Orléans

* 1925: Alexandru Barbini (n. 11 ianuarie 1855 – d. 28 august 1925, Graz) a fost un Feldmarschall-Leutnant de origine română în Armata Imperială Austro-Ungară.

Proveniența lui Alexandru Barbini rămâne ascunsă. C. Sigmirean pretinde într-un interviu cu A. Grama în cadrul unei dezbateri la Școală de vară de la Universitatea Petru Maior din Târgu Mureș despre Primul Război Mondial, că generalul ar fi fost de origine română din Transilvania, ca de exemplu și Traian Băcilă, Ioan Boeriu sau Dănilă Papp.^[1] De asemenea este menționată o familie cu acest nume în Sibiu pe timpul nașterii lui.^[2] După ce nu a aparținut Statului Major General, el nu a urmat cursurile Academiei Militare Tereziene de la Wiener Neustadt, ci a fost cadet într-o altă școală militară. Totuși a avut o carieră militară reușită.

Prima pomenire este din anul 1882, când locotenentul Alexandru Barbini a căpătat la 1 mai rangul de locotenent-major,^[3] iar la 25 decembrie 1888 împăratul Franz Joseph al Austriei l-a avansat la gradul de căpitan de clasa 2.^[4] La 10 octombrie 1889 s-a duelat cu săbii cu căpitanul maghiar Nardis Mervos, rânindu-l grav, amândoi din Regimentul Infanterie nr. 61.^[5] Acest duel a rămas însă fără consecințe, mult mai mult a fost avansat la gradul de căpitan de clasa 1, la 1 noiembrie 1891.^[6] În Graz, unde a fost staționat pe atunci, a cunoscut-o pe Theresia Kleinoscheg, fiica unui negustor, cu care s-a căsătorit la 4 mai 1895.^[7]

La 1 mai 1899 a fost decorat cu Crucea de Merit Militar^[8] și la 1 noiembrie 1900 făcut maior,^[9] fiind mai târziu transferat la Regimentul Infanterie nr. 8 (1 mai 1904).^[10]

La 1 februarie 1909 a fost transferat din nou, deja de câtva timp locotenent-colonel, la Regimentul Infanterie nr. 36^[11] și decorat cu Crucea de Ofițer al Ordinului împărătesc austriac Franz Joseph pe data de 1 aprilie 1909.^[12] Numai o lună mai târziu, la 1 mai, a fost numit colonel,^[13] iar la 1 decembrie al anului și comandor al Regimentului Infanterie nr. 33 din Arad ca recunoaștere pentru serviciile sale excelente.^[14] Noul comandant și-a preluat funcția cu o cuvântare notabilă la începutul lui ianuarie. Astfel s-a prezentat ofițerilor săi cu următoarele cuvinte: „În opinia mea, ofițerul în timp de pace nu poate fi altceva decât educatorul poporului. Acesta este programul meu și rezultă în sine, că aștept de la fiecare în regiment meu, să-și îndeplinească sarcina frumoasă în cel mai uman mod cu cea mai mare răbdare. Dacă această concepție va devine modul Dvs. de gândire, atunci, nu se poate vorbi de brutalitate sau abuzul de putere. O trupă care este pregătită de niște corpuri de ofițeri bazând pe acest mod de gândire, își va afirma într-o zi locul pe câmpul de luptă fără suprasolicitare inutilă și tortură. Îmi doresc, ca corpul de ofițeri să fie alcătuit din oameni de un spirit cavaleresc și o mentalitate corectă, de camarazi care trăiesc în armonie fraternă. Nobilimea sufletului ar trebui să fie semnul lor distinctiv.” Colonelul a făcut, de asemenea, un discurs către subofițeri, îndemnându-i să se exprime față de soldații simpli și recruții mereu în tonul celor educați.^[15]

La 1 aprilie 1913, colonelul a fost numit șef al Brigăzii Infanterie nr. 33 (în Divizia 17 Infanterie cu sediul la Oradea, subordonat Corpului VII Armată din Timișoara sub generalul de infanterie Otto Meixner von Zweienstamm^[16][17] și decorat cu Ordinul Coroanei de Fier de clasa a 3-a în aceiași zi.^[18]

La 1 mai 1914 (rang de la 25 aprilie al anului) Alexandru Barbini a fost numit general-maior (Generalmajor, GM).

În Primul Räzboi Mondial a participat cu brigada lui mai întâi la Bătălia de la Lemberg (23 august – 11 septembrie 1914), apoi la primul asediu al Przemyślului (16 septembrie-11 octombrie 1914). În lupta pentru capturarea colinei de la Holownia (28-29 octombrie 1914), generalul a izbutit printr-o tactică rafinată izgonirea trupelor țariste de forță copleșitoare, bine îngropate și fortificate sus pe deal.^[20] Pentru succesul în lupta de la Holownia a fost onorat cu decorația de război al Coroanei de Fier, la 1 aprilie 1915 și cu Ordinul al Crucii de Fier de clasa a 2-a^[21]

Dar sănătatea generalului se înrăutățise din ce în ce mai mult, de acea a rugat pentru transferul la pensie, ce i-a fost acordat prin decizia de pensionare a împăratului la 1 mai 1915.^[22]

Împăratul Carol I al Austriei a onorat pe generalul Barbini pentru serviciile sale îndelungate și eficiente pentru armată, acordându-i rangul de Feldmarschall-Leutnant titular, la 30 aprilie 1917.^[19] Bolnav cum a fost, a rămas după război în Graz, îngrijit de soția lui. Acolo a decedat în casa lui din Auersperggasse 14 în vârsta de 70 de ani

* 1929: Alexandru Munteanu (al lui Vasile) (n. 1871, Lipova – d. 28 august 1929, Oradea) a fost un protopop, personalitate marcantă în societatea Transilvaniei interbelice. Alături de soția sa, Elena Munteanu, a făcut parte din cei 60 de delegați bihoreni aleși să participe la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918.

Născut în Lipova, Alexandru Munteanu a urmat studiile liceale la Brad și Beiuș, iar cursurile teologice le-a absolvit în Caransebeș. În 1897 a fost hirotonit preot, slujind în comuna Bogâltin, din Episcopia Caransebeșului. Între 1898–1899 a urmat studiile la Facultatea Teologică din București, ascultând în paralel și cursurile de la Facultatea de Litere. Tot în acest timp ocupa și un post de funcționar la Ministerul de Culte. În 1900 părintele Munteanu este repartizat preot în comuna Cherechiu, Episcopia de Oradea, unde păstorește până în 1906, când trece în calitate de protopop la Tileagd. În 1925 Episcopia Caransebeșului îi încredințează conducerea protopopiatului Biserica Albă, post ce-l ocupă până la moartea sa.^[1]

A fost căsătorit cu Elena (n. Călniceanu) având doi copii, Alexandrina și Tiberiu

A fost memorandist.^[3]

A făcut parte din Partidul Național, din partea căruia în 1907 a fost ales membru congregațional la Borodul mare, în pofida faptului că a fost împiedicat să vorbească, fiind îndepărtat de gărzile puterii între baionete.^[4]

Împreună cu soția sa au fost delegați la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, el din partea protopopiatului Peșteș, iar ea din partea Reuniunii femeilor din Beiuș și jur.^[5][6][7]

După 1919 a fost ales senator

Alexandru Munteanu a fost un om de cultura, educator, teolog, poet și filosof, un militant pentru drepturile românilor de a se afirma prin educație, limbă și literatură în Austro-Ungaria în perioada 1900–1918.^[1][2] A fost prieten cu profesorul și compozitorul Iosif Velceanu, a susținut și încurajat învățământul artistic muzical precum și deosebitele concerte ale ansamblurilor corale din Banat aflate sub conducerea acestuia și a lui Ion Vidu.

În 2011 a ținut cuvântări la Peștiș^[8] și la Tinca^[9] în care a analizat rolul preotului în viața socială a obștii.

În 1913 a scris lucrarea Dosofteius metropolita 1671-1686 : tanulmány a román irodalomtörténet köréből (română Mitropolitul Dosoftei 1671-1686: Studii din istoria literară română).^[10]

Apreciat de personalități de seamă, înalți prelați ai României interbelice ca Roman Ciorogariu, Vasile Mangra, Gheorghe Ciuhandu, Alexandru Munteanu a încercat să îmbine bunul simț și credința cu omenia și înțelegerea de semeni; a înțeles că în acei ani tulburi tânăra generație trebuie ajutată să facă distincția între tradiție și prezent, între rațiune și ideal. În numeroasele sale articole, sau conferințe nu a pregetat să-și îndemne cititorii sau auditoriul spre cauza nobilă a rezistenței prin cultură

Iosif Velceanu, Alexandru Munteanu, Elena Munteanu și Aurelia Velceanu la 1900

Alexandru Munteanu

* 1942: Arhiducele Iosif Ferdinand de Austria și Toscana (Erzherzog Joseph Ferdinand Salvator Maria Franz Leopold Anton Albert Johann Baptist Karl Ludwig Rupert Maria Auxiliatrix von Österreich-Toskana) (n.24 mai 1872, Salzburg – d.28 august 1942, Viena) a fost un arhiduce de Austria și mare duce de Toscana și un comandant militar. Mai târziu a fost închis pentru scurt timp la Dachau în timpul erei naziste.

Joseph Ferdinand s-a născut la Salzburg ca fiu al lui Ferdinand al IV-lea, Mare Duce de Toscana și a soției acestuia, Alice de Bourbon-Parma. Fiind al patrulea copil și al doilea fiu, el și-a asumat rolul de moștenitor după ce fratele său mai mare a renunțat la drepturile sale în urma a numeroase scandaluri. El i-a succedat tatălui său ca șef al Casei de Toscana la 17 ianuarie 1908.

În 1921, s-a căsătorit morganaticcu Rose Kaltenbrunner (1878-1928), apoi în 1929 cu Gertrude Tomanek von Beyerfels-Mondsee (1902-1997). Din a doua căsătorie a avut doi copii:

• Claudia Maria de Habsbourg-Toscana (1930) ;
• Maximilien de Habsbourg-Toscana (1932), care s-a căsătorit în 1961 cu Doris Williams (n. 1929)

Arhiducele Iosif Ferdinand

·         1943: Boris al III-lea Unificatorul, Țarul Bulgariei (n. 30 ianuarie 1894 Sofia, Principatul Bulgariei, Imperiul Otoman – d. 28 august 1943, Sofia, Bulgaria), născut Boris Klemens Robert Maria Pius Ludwig Stanislaus Xaver, fiul lui Ferdinand I, a urcat pe tron în 1918 după abdicarea tatălui său în urma înfrângerii Regatului Bulgariei în Primul Război Mondial. Aceasta a reprezentat a doua înfrângere majoră a țării în doar cinci ani, după dezastrul din Al Doilea Război Balcanic (1913). Prin Tratatul de la Neuilly, Bulgaria a trebuit să cedeze noi teritorii și să plătească vecinilor însemnate despăgubiri de război, ceea ce a amenințat stabilitatea politică și economică. Două forțe politice, Uniunea Agrariană Bulgară și Partidul Comunist Bulgar, cereau răsturnarea monarhiei și schimbarea guvernului.

Boris al III-lea

Țar al Bulgariei

·         1959: Bohuslav Martinu, ceh (n. 1890)

·         1972: Prințul William de Gloucester (William Henry Andrew Frederick; 18 decembrie 1941–28 august 1972) a fost membru al familiei regale britanice, nepot al regelui George al V-lea al Regatului Unit. Prințul William, Duce de Cambridge a fost numit după el.

Prințul William s-a născut la Hadley Common,^[1] Hertfordshire. Tatăl său a fost Prințul Henry, Duce de Gloucester (1900–1974), al treilea fiu al regelui George al V-lea și al reginei Mary. Mama sa a fost Prințesa Alice, Ducesă de Gloucester (1901–2004), a treia fiică a Ducelui de Buccleuch.

A fost botezat la Castelul Windsor la 22 februarie 1942 de Cosmo Gordon Lang, arhiepiscop de Canterbury. Nașii lui au fost: regele George al VI-lea(unchiul patern), regina Mary (bunica paternă), Prințesa Helena Victoria(verișoara sa), Lady Margaret Hawkins (mătușa maternă), Lordul William Montagu Douglas Scott (unchiul matern) și vicontele Gort. Din cauza războiului, ziarele nu au identificat locația exactă a botezului, și s-a scris că a avut loc "într-o capelă privată din țară".^[2][3] În 1947, Prințul William a fost paj la nunta verișoarei sale, Prințesa Elisabeta cu Prințul Filip, Duce de Edinburgh.^[4] Celălalt paj a fost Prințul Michael de Kent.

Prințul William și-a petrecut primii ani ai copilăriei la Barnwell Manor în Northamptonshire și mai târziu în Australia, unde tatăl său a servit în funcția de Guvernator General din 1945 până în 1947. A fost educat la Wellesley House Preparatory School, Broadstairs, Kent, și la colegiul Eton. După ce a părăsit Eton în 1960, a mers la colegiul Magdalene, Cambridge.

În 1953, Prințul William a participat la încoronarea verișoarei sale, Elisabeta a II-a.

După ce a absolvit Cambridge în 1963, a petrecut un an la Universitatea Stanford studiind științe politice, istorie americană și afaceri.

Prințul William a fost al doilea membru al familiei regale britanice care a lucrat în serviciul civil sau în cel diplomatic (primul membru a fost unchiul său, Prințul George, Duce de Kent, în anii 1920). În 1968 a fost transferat la Tokyo ca al doilea secretar (comercial) la ambasada britanică.

În 1970, sănătatea Ducelui de Gloucester a început să se deterioreze iar Prințul William a fost diagnosticat ca suferind de porfirie. Prințul William a demisionat din serviciul diplomatic și s-a întors în Marea Britanie. Următorii doi ani el s-a ocupat de Barnwell Manor și a început să îndeplinească sarcini publice, ca membru al familiei regale.

A fost pilot licențiat, a deținut mai multe avioane și a concurat în mai multe spectacole aviatice. A murit în 1972, atunci când avionul pe care îl pilota s-a prăbușit la Halfpenny Green, lângă Wolverhampton.^[5] A fost îngropat în cimitirul regal Frogmore. Școala de zboruri din Oundle pe care el a deschis-o în 1971, a fost redenumită "Școala Prințul William" în memoria sa.

După moartea sa, fratele lui mai mic, Prințul Richard de Gloucester a devenit moștenitor al titlurilor: Duce de Gloucester, Conte de Ulster și Baron Culloden. Prințul William a fost primul nepot al regelui George al V-lea și al reginei Mary care a murit. Moartea sa la vârsta de 30 de ani a șocat întreaga familie regală însă persoana cea mai afectată a fost Prințul Charles care avea 23 de ani.

Blazon:

* 1979: Prințesa Tatiana Constantinovna a Rusiei (rusă Княжна Татьяна Константиовна) (23 ianuarie 1890–28 august 1979) a fost al treilea copil și prima fiică a Marelui Duce Constantin Constantinovici al Rusiei și a soției lui Prințesa Elisabeta de Saxa-Altenburg.
La 14 iulie 1886 împăratul Alexandru al III-lea al Rusiei a modificat legea Casei Romanov restricționând titlul de Mare Duce sau Mare Ducesă numai pentru copiii și nepoții pe linie masculină a împăratului Rusiei. Ceilalți descendenți ai familiei imperiale vor purta titlurile de "Prinț sau Prințesă a Rusiei". Tatiana, fiind strănepoata Țarului Nicolae I al Rusiei a primit la naștere titlul de Prințesă a Rusiei.

Prințesa Tatiana Constantinovna, ca. 1904.

La începutul anului 1911, au existat zvonuri despre căsătoria Tatiana cu Prințul Alexandru al Serbiei (mai târziu Alexandru I al Iugoslaviei),^[1]lucru care nu s-a întâmplat; mai târziu Alexandru s-a căsătorit cu Prințesa Maria a României.

În primăvara anului 1911, Tatiana Constantinovna s-a logodit cu Prințul Constantin Alexandrovici Bagration-Mukhransky (2 martie 1889 - 19 mai 1915), georgian prin naștere, care a servit în armata imperială rusă și a murit în Primul Război Mondial. A fost prima fiică a Romanovilor, de la ascensiunea dinastiei pe tron din 1613, care s-a căsătorit cu un prinț non-dinastic. Tatăl ei a cerut aprobarea Țarului Nicolae al II-lea și Țarinei Alexandra Feodorovna.

Anterior, soțiile morganatice ale Marilor Duci Romanov li s-a interzis locuirea în Rusia împreună cu soții lor intrați în dizgrație (de exemplu contesa Sofia de Torby și Marele Duce Mihail Mihailovici al Rusiei sau Prințesa Olga Paley și Marele Duce Paul Alexandrovici al Rusiei)

Femeile Romanov au îndrăznit să se căsătorească morganatic doar în secret (de exemplu împărăteasa Elisabeta a Rusiei și Alexei Razumovski; Marea Ducesă Maria Nicolaevna a Rusiei și contele Grigori Stroganov).

Din punct de vedere legal, căsătoria Tatianei a fost morganatică.^[2]

În cele din urmă, Tatiana Constantinovna și prințul georgian s-au căsătorit la domeniul tatălui ei, Pavlovsk, la 3 septembrie1911.

Tatiana și prințul Constantin Bagration-Mukhransky au avut doi copii: Prințul Teymuraz Constantinovici Bagration-Mukhranski (12 august 1912 - 10 aprilie 1992) și Prințesa Natalia Constantinovna Bagration-Mukhranski (6 aprilie 1914 - 26 august 1984), care s-a căsătorit cu Sir Charles Hepburn-Johnston.

După izbucnirea Primului Război Mondial, Constantin s-a înrolat în armata rusă și a fost ucis în acțiune în 1915. Fratele ei, Oleg, a fost rănit în acțiune și a murit la 29 septembrie 1914 la spitalul Vitebsk din Vilno. Trei alți frați, Ioan, Constantin și Igorau fost uciși de bolșevici în 1918.

Tatiana Constantinovna a devenit apropiată de unchiul ei, Marele Duce Dmitri Constantinovici în timpul văduviei. După Revoluția din Februarie, a stat cu el în palatul unchiului, unde s-a îndrăgostit de un ofițer, Alexander Korochenzov (1877 - 1922). Îndemnată de unchiul ei, Tatiana a părăsit Rusia împreună cu copiii și cu Korochenzov. Au fost suficient de norocoși să scape; Dmitri Constantinovici a fost executat la St. Petersburg în ianuarie 1919.

Tatiana Constantinovna și Korochenzov au mers întâi în România iar mai târziu în Elveția. În noiembrie 1921, s-au căsătorit la Geneva. Trei ani mai târziu, Tatiana a devenit văduvă pentru a doua oară când Alexander a murit la Lausanne. Tatiana și-a crescut copiii singură și după ce ambii copii au crescut și s-au căsătorit, s-a călugărit. A murit ca maica Tamara (numită așa după regina georgiană Tamar, o strămoașă a primului soț al Tatianei)^[3], la 28 august 1979 la Ierusalim.

Prințesa Tatiana Constantinovna

Prințesa Tatiana Constantinovna Bagration-Mukhranski

Tatiana Constantinovna în 1910.

* 1981: Paul Anspach (n. 1 aprilie 1882, Burcht, Belgia – d. 28 august 1981, Bruxelles) a fost un scrimer belgian care a practicat cele trei arme: spadă, floretă și sabie.

·         1981: Béla Guttmann, fotbalist și antrenor de fotbal evreu din Ungaria (n. 1899)
* 1984: Muhammad Naguib (محمد نجيب în arabă) (n. 20 februarie 1901,Khartoum, Sudan – d. 28 august 1984, Cairo, Egipt^[6]) a fost primul președinte al Egiptului, ocupând funcția supremă după proclamarea Egiptului ca republică (18 iunie 1953) până în 14 noiembrie 1954. Alături de Gamal Abdel Nasser, a fost unul dintre liderii revoluției din 1952 prin care monarhia egipteană a fost răsturnată. În urma neînțelegerilor avute cu Gamal Abdel Nasser, a fost îndepărtat de la putere și pus sub arest la domiciliu pe o perioadă de 18 ani. În 1972 a fost eliberat de către cel de-al treilea președinte al Egiptului, Anwar Sadat.

Muhammad Naguib محمد نجيب

·         1987: A încetat din viaţă scenaristul şi regizorul de film John Huston, laureat al Premiului Oscar pe anul 1948 pentru “Comoara din Sierra Madre” şi al Premiului “Leul de argint” – “Moulin Rouge”: “Noaptea iguanei”, “Omul în mantaua de ploaie”, “Şoimul maltez”;(n. 5 august 1906). John Marcellus Huston (n. 5 august 1906, Nevada, Missouri – d. 28 august 1987, Middletown, Rhode Island) a fost un celebru regizor american de film și scenarist, laureat cu Premiul Oscar. A regizat printre altele și renumitele filme clasice: Șoimul maltez (1941), Jungla de asfalt (1950), Comoara din Sierra Madre (1948), Key Largo(1948), Regina africană (1951), Drumul spre victorie (1981) și Onoarea familiei Prizzi(1986)

John Huston

·         1993: Gheorghe Mocanu, pictor (n. 1938)

·         1995: Michael Ende, scriitor german (n. 1928)
* 1995: Gyula Strommer (8 mai 1920, Aiud / Nagyenyed, România - 28 august1995, Budapesta, Ungaria) a fost un matematician și astronom maghiar. Este creditat cu descoperirea asteroidului 1537 Transylvania, la 27 august1940

În 1938 era student atât la inginerie, la Universitatea de Tehnologie și Economie din Budapesta, cât și la astronomie și fizică, la Universitatea Pázmány Péter (azi, Universitatea Eötvös Loránd). În 1942 a devenit asistent la departamentul de geometrie descriptivă, al Universității de Tehnologie.

Prizonier de război în ultimii ani ai celui de al Doilea Război Mondial, s-a întors în învățământ după încheierea conflictului.

Minor Planet Center îl creditează cu descoperirea asteroidului 1537 Transylvania, efectuată la 27 august 1940

Gyula Strommer

·         2005: Hans Clarin, actor german (n. 1929)

·         2006: Melvin Schwartz, fizician laureat Nobel (n. 1932).
* 2008: Phil Hill, născut Philip Toll Hill, jr. (n. 20 aprilie 1927, Miami, Florida - d. 28 august 2008, Salinas, California), a fost un pilot de Formula 1, campion mondial în 1961, fiind primul american care a câștigat titlul mondial.
* 2010: Sinan Hasani (n. 14 mai 1922, Pozaranje, azi Ferizaj, Kosovo - d. 28 august 2010, Belgrad) a fost un politician și scriitor iugoslav de orgine albaneză.

·         2014: A murit  John Anthony Walker, Jr. (n.28 iul 1937), fost ofiter specialist  in comunicatii  al Marinei Statelor Unite ale Americii,condamnat pentru spionaj in favoarea Uniunii Sovietice in perioada 1968 -1985. In timpul in care a spionat pentru sovietici, Walker a ajutat sovieticii descifreze mai mult de un milion  de mesaje navale americane criptate. Unii analisti l-au descris ca fiind spionul sovietic care a pricinuit cele mai mari daune Americii în toata istoria sa. A fost arestat î pe 20 mai 1985 de o echipă de agenți ai FBI si a decedat in inchisoare, in urma unui cancer avansat la gat.

Sărbători

·         În calendarul ortodox: Sf Cuv Moise Etiopianul; Dreptul Ezechia

• în calendarul romano-catolic: Augustin de Hipona (d. 28 august 430), episcop, doctor al Bisericii;
• în calendarul luteran: Augustin de Hipona;
• în calendarul anglican: Augustin de Hipona;
• în calendarul greco-catolic: Moise Etiopianul, călugăr (d. 400), Augustin de Hipona, episcop (d. 430).