MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 28 AUGUST 2019 - PARTEA A DOUA ȘI ULTIMA

SUPLIMENT ISTORIE PE ZILE 28 August

ROMÂNIA ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

Bătăliile de la Muncelu și Varnița 28 august/3 septembrie 1917

În noaptea de 27/28 august 1916 trupele române treceau frontiera în Transilvania, după ce Consiliul de Coroană aprobase declaraţia de război adresată Austro-Ungariei. Efectivele armatei erau de 813.758 soldaţi, 19.843 ofiţeri, 281.210 cai. Erau inadecvat echipate şi cu surse de aprovizionare nesigure. Până la sfârşitul lui septembrie armata noastră a reuşit să reziste în Transilvania, iar în octombrie s-a retras pe linia Carpaţilor. La 11 noiembrie trupele germano-austriece au lansat pe Jiu o ofensivă puternică: era începutul catastrofei militare pentru România.

La 10 ianuarie 1917 frontul s-a stabilizat de-a lungul Dunării şi Siretului în sudul Moldovei. Guvernul Brătianu a luat măsura evacuării regelui şi guvernului la Iaşi.

În cele mai grele condiţii, până în iunie 1917, Armata română a fost reorganizată cu ajutorul misiunii militare franceze condusă de generalul Henri Berthelot, iar relaţiile restabilite cu Rusia revoluţionară, cu guvernul provizoriu de la Petrograd. La 22 august 1917 trupele generalului Averescu au trecut la ofensivă împotriva forţelor austro-ungare, lângă Mărăşti. A urmat cea mai sângeroasă dintre bătălii, la 6 august, la Mărăşeşti - cu 60.000 morţi în tabăra duşmană şi 27.000 în tabăra noastră.

Pentru contrabalansarea eşecurilor de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, armatele Puterilor Centrale au atacat trupele ruseşti aliate în sectorul Muncelu - Vrancea, considerându-l vulnerabil. În dimineaţa de 28 august 1917 au atacat poziţiile ruseşti de la Ireşti-Vrancea, unde au găsit o slabă opoziţie. Armata română a oprit atacul, stabilizând frontul prin respingerea germanilor. În noaptea următoare s-au refăcut forţele în ambele tabere, iar în 30 august au fost din nou lupte violente lângă Varniţa-Vrancea, iar inamicii din nou respinşi.

Luptele de la Muncelu s-au păstrat vii în memoria colectivă mult timp, aşa cum atestă o înregistrare realizată în 1977 cu Alexandru Harţuchi, din comuna Ţifeşti-Vrancea. Este o poezie pe care Alexandru Harţuchi a citit-o în presa locală în anii războiului. Păstrată în Arhiva de istorie orală, poezia despre luptele de la Muncelu este astăzi şi va fi şi în viitor o mărturie-document din primul război mondial:

O, Muncelule mult frământat,
Ajuns-ai numai ruine!
În ţintirim te-ai prefăcut,
Mii leşuri zac sub tine.

Ce sat frumos şi-mpodobit
Erai acum doi ani!
Şi azi rămas-ai pustiit,
De unguri şi germani.
În cartea vremii tu rămâi
Să spui pentru vecie,
C-aici învins-am pe vrăjmaş
În lunga lui trufie!

Se povesteşte ce-a cătat
Aci cotropitorul
Şi [că] românul s-a luptat
Să-şi aprere ogorul.

O rugăminte viu să-ţi fac
Şi voi să se-mplinească:
La căpătâi, adesea,
O candelă să luminească...

Recitată de mine, Alexandru Harţuchi, comuna Ţifeşti, astăzi, 30 aprilie 1977..."

SUPLIMENT ISTORIE PE ZILE 28 August

VIAȚA REGINEI MARIA

Nimeni nu poate contesta meritele reginei Maria în obţinerea unirii din 1918. Pe când “ marele” om politic I.I.C. Brătianu stătea ca un câine pe holurile palatului de la Versailles fără ca nimeni să se sinchisească de prezenţa lui, Maria s-a implicat eficient în reuşita demersului românilor. Dar activitatea sa politică a fost permanent umbrită de o viaţă  amoroasă care a creat rumori în rândul tradiţionalistei societăţi româneşti.

Pe 29 octombrie 1875 se năştea în Kent, Anglia, Marie Alexandra Victoria, prinţesă de Edinburgh şi mai târziu prinţesă de Saxa-Coburg şi Gotha. Copila nu avea doar descendenţă nobilă ci se trăgea direct din cele mai bogate şi influente familii regale ale lumii. Bunica paternă era nimeni alta decât regina Victoria, aflată la apogeul domniei sale de 64 de ani iar mama sa era marea ducesă Maria Alexandrovna a Rusiei, fiica ţarului Alexandru al II-lea.

Există o mulţime de amănunte legate de viaţa reginei Maria pe care marele public nu le ştie, dar care sunt reflectate în memoriile contemporanilor care au cunoscut-o suficient de bine pentru a-şi creea o impresie despre ea. Portretul creionat de I. G. Duca sau Argetoianu, ambii prim-miniştri ai României în perioada interbelică, este destul de departe de cel idilic, rămas în conştiinţa noastră. În ceea ce priveşte fizicul, regina se numără ea printre frumuseţile Europei, dar o analiză atentă, evidenţia trăsături neregulate, ochi mici, gură mare, bust lung, picioare scurte şi umflate, braţe groase, glezne şi încheieturi mari, dintr-o bucată.

În mai 1892 are loc logodna cu Ferdinand, însă nunta se va tine abia in decembrie, pentru ca tânăra să împlinească 17 ani. Din ianuarie 1893 viitoarea regină ajunge în România. În primii 10 ani de căsătorie se nasc, rând pe rând, întâi Carol – viitorul moştenitor al tronului, apoi Elisabeta – viitoarea regină a Greciei, Maria (alintată Mignion) – viitoarea regină a Iugoslaviei şi Nicolae. Mai târziu, s-a mai născut o fată, Ileana – viitoare arhiducesă a Austriei, şi cu puţin timp înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, în cel de-al 20-lea an de căsnicie al cuplului, se naşte Mircea.

Aventuroasa Maria va avea cu Ferdinand, mai mult un mariaj de convenienţă, I.G. Duca fiind de părere că regina nu-l iubise pe Ferdinand niciodată datorită lipsei de iniţiativă şi voinţă de care acesta dădea dovadă.

O iubăreaţă precoce

La 11 ani principesa ajunge cu familia în Malta. Acolo trăieşte prima poveste de iubire cu vărul ei, George. Va trece, dezamăgită, pe lângă o căsătorie din dragoste, rară la vremea aceea, şi pe lângă palatul Buckingham, ca reşedinţă permanentă. Pentru că George va ajunge pe tronul Marii Britanii mai curând decât se aştepta familia fetei.

În 1893, Maria va ajunge în România ca mireasă a unui bărbat cu 10 ani mai mare, ce suferea din dragostea pentru o altă femeie, poeta Elena Văcărescu. Inima lui Ferdinand va rămâne dăruită femeii exilate la Paris, pe care, se pare că o va iubi până la moarte. Ajunsă în România, Maria întâlneşte o ţară şi o curte regală care nu semănau cu nimic din ce văzuse până atunci şi unde temperamentul ei vulcanic, independenţa şi nonconformismul intrigă şi deranjează.

S-a şuşotit şi s-a scris mult despre idilele sau aventurile galante ale reginei. Castelele Pelişor şi Bran, sau minunata reşedinţă de vară de la Balcic, au fost locuri unde Maria îşi dezbrăca hainele regale pentru a rămâne în neglijeul parfumatului adulter. Aproape toate legăturile sentimentale ale reginei au fost de scurtă durată, rezumându-se la partea sexuală.

Luna de miere petrecută alături de Ferdinand în castelul de vânătoare de la Krauchenwies, aflat într-o pădure din apropiere de Sigmaringen, a fost un eşec. Maria a părăsit patul decepţionată, însingurată, cu dorinţa de a citi un roman de dragoste. Tânăra soţie a oferit o explicaţie delicată acestei situaţii, anume că soţul ei „era teribil, aproape crud de îndrăgostit. În felul meu imatur, am încercat să răspund pasiunii sale, dar eram avidă şi însetată de ceva mai mult…Totul îmi lăsase un sentiment de neîmplinire, parcă mai aşteptam ceva ce nu s-a întâmplat”.

La începutul lui 1897 îi apare în preajmă un tânăr ofiţer din regimentul ei de roşiori, “nu prea înalt, subţire, brunet, amuzant şi elegant”, în vârstă de 27 de ani, pe numele său Gheorghe (Zizi) Cantacuzino. În scurt timp se înfiripă o poveste de iubire care va înceta timp de două luni, când Maria îl însoţeşte pe Ferdinand la Nisa în iarna lui 1897-1898, dar se reia în primăvară, Zizi Cantacuzino fiind adus la Cotroceni ca profesor de gimnastică pentru micuţul Carol. Aventura  continuă ulterior în Germania, unde Maria pleacă la tratament, apoi la Constanţa, la bordul unui vas ancorat în larg.

În 1902, Ferdinand şi Maria s-au deplasat la Londra pentru a reprezenta familia regală română la încoronarea lui Edward al VII-lea. Aici, Maria l-a cunoscut pe principele Waldorf Astor, care avea puţin peste 20 de ani, de care s-a îndrăgostit instantaneu şi cu care „a avut o idilă pătimaşă”. O iubire pasageră, dar trăită cu pasiune, alături de englezul înalt, neobişnuit de chipeş, care tocmai absolvise studiile la Oxford şi pe care l-a întâlnit la castelul Cliveden, alături de sora sa Pauline. O iubire întreţinută mai mult prin scrisori, care încetează şi ele după ce tânărul englez se căsătoreşte cu Nancy Shaw, în 1906. “Îl iubeam sincer şi natural, cu tot ce firea mea avea mai bun de dăruit…”, îi scria principesa Paulinei. “El era suflarea, aerul şi spiritul vieţii mele şi el o ştia. Şi totuşi, în momentul în care s-a căsătorit, a renunţat total la mine, de fapt fără milă… Şi el ştia ce înseamnă să trăiesc dintr-o dată fără el”.  

În tulburele an 1907, principesa Maria îl cunoaşte pe Barbu Ştirbei, nepotul domnitorului Barbu Ştirbei, un prinţ elegant, cu o foarte plăcută infăţişare şi cu o minte ascuţită. Prin Barbu Ştirbei, cumnatul lui I.I.C. Bratianu, descoperă gustul puterii.. Maria vizita des Buftea, unde locuia Ştirbei. Petreceau acolo mult timp împreuna, călărind prin împrejurimi. Când erau departe unul de altul, işi scriau scrisori pasionale. Ileana, al cincilea copil al viitoare regine Maria, semăna leit cu una dintre surorile prinţului !

Relaţia lor a ajuns rapid în gura târgului. Cu toate acestea, ca o ironie a sorţii, la moartea lui I. Kalinderu, în 1913, regele Carol I îl aduce ca administrator al Domeniilor Coroanei chiar pe Barbu Ştirbei ! Pe măsură ce Carol I îmbătrânea, Maria se interesa din ce în ce mai mult de politică, întreţinându-se tot mai frecvent cu Barbu Ştirbei şi Ion I.C. Brătianu, principesa simţindu-se atrasă de jocul de culise practicat de cei doi.

În timp ce Barbu Ştirbei o admira şi iubea sincer, Maria era mereu în căutare de cuceriri. În 1918 îl întâlneşte pe colonelul canadian Joe Boyle.. „Cioplit în atlet, arătos şi simpatic, cu un cap de consul roman, cu faţa rasă şi pârlită de soare, cu nişte ochi negri fulgerători, Boyle se înfăţişa ca un mascul… căruia puţine erau în stare să-i reziste”, menţionează Argetoianu în memoriile sale. Regina l-a luat cu ea la conacul din satul Coţofăneşti pentru a trăi o adevărată, intensă şi fericită relaţie adulterină. Constantin Argetoianu, ministru de interne în epocă, i-a prins pe cei doi îndrăgostiţi într-o scenă antologică. „Am intrat în salonaşul cel mic al reginei… Cu părul despletit, cu faţa îmbujorată în călduri, abia acoperită cu un «thee gown» de mătase gălbuie, frumoasă ca în poveşti, regina se rupsese vădit din braţele amorului şi… îmbătată de fericire, a înaintat spre mine „toute balentante” pe când pe uşa din fund se retrăgea silueta canadianului. Biata femeie! Ce frumoasă şi încordată era! Pe măsură ce vorbea, se liniştea şi văpaia de pe faţa ei se stingea: încetul cu încetul, femeia îşi revenea în fire. Şi-a strâns halatul pe piept să-şi ascundă sânii”.

Părăsită şi abandonată de marea ei iubire canadiană, regina se întoarce la Barbu Ştirbei. Acesta  i-a fost alături ori de câte ori s-a simţit singură şi copleşită. A continuat să-i fie sprijin chiar şi în anii plini de zbucium, umilinţe şi durere care au urmat morţii lui Ferdinand. Dorinţa de răzbunare a lui Carol al II lea a interupt însă această  frumoasă poveste de iubire. trei dintre membrii familiei regale şi prinţul Barbu Ştirbei fiind izgoniţi din ţară. 

Sursa: Atac de Constanța din 23.12.2012; Articol de Emil Goga.

SUPLIMENT ISTORIE PE ZILE 28 August

ORGIA DE LA COȚOFĂNEȘTI

M-am gândit mult dacă să public această relatare. Am găsit-o întâmplător într-o publicaţie mai puţin cunoscută “Magazin-revista a romanilor de pretutindeni”. Acuzaţiile la adresa comportamentului Reginei Maria, aduse în el, sunt de o gravitate excepţională ! Dacă, ce se scrie aici, s-a întâmplat cu adevărat (am unele dubii, chiar dacă se înscriu în categoria multelor relaţii adulterine ale reginei), atunci percepţia generală despre o femeie care a fost mai întâi regină şi persoană dedicată ţării sale (prin adopţie), poate căpăta fisuri imposibil de acoperit. Când accepţi coroana regală, implicit te supui restricţiilor unei conduite exemplare, ori Regina Maria nu a înţeles acest lucru. Aventuri amoroase numeroase, iubiri extra-conjugale, copii din flori, toate compun un tablou jenant pentru un cap încoronat. Celor care mă acuză că am purces la acest serial, doar pentru a o defăima, mai ales acum când imaginea ei este propusă să apară pe o bancnotă, le răspund că istoria are menirea de a ne prezenta faptele personalităţilor aşa cum au fost. Chiar dacă ne convin sau nu…

Cu menţiunea că autorul afirmă apariţia acestuia în ziarul Daily Worker, iată articolul:
“Istoria orgiei de la Coţofãneşti n-a fost publicatã de nici un ziar românesc, însã ea a rãsuflat în America şi astfel, a ajuns la noi. Şi prin noi, pentru prima data la cititorul român. Dacã cineva dorea sã vorbescã despre viciile ori urgiile (burgheziei şi aristocraţiei . n.r.) din România, şi vrea sã le arate într-un mod vivid [viu], nu trebuia sã recurgã la gesturi pentru a influenţa, ci era destul sã apese pe un singur cuvânt: COŢOFANEŞTI, şi oricare ar fi înţelege fãrã sã mai aibã nevoie de alte cuvinte. În 1920, majoritatea guvernamentalã a generalului Vãitoianu a refuzat sã recunoascã validitatea mandatului unui membru al Parlamentului. Deputatul în chestie s-a ridicat de pe scaun şi a strigat un singur cuvânt: Coţofãneşti ! Şi în mai puţin de o jumãtate de orã validitatea mandatului a fost recunoscutã. O delegaţie de ţãrani, sub conducerea unui avocat, a prezentat o petiţie ministrului de interne. Ministrul, la început, a refuzat sã iscãleascã petiţia. Avocatul care conducea pe ţãrani, scos din fire, şi-a pierdut rãbdarea şi a strigat în faţa ministrului: Coţofãneşti ! Ministrul s-a fãcut alb ca varul şi a scris pe petiţia ţãranilor un singur cuvânt: Admis.

Pentru Dumnezeu ! Ce e Coţofãneşti ? Ce înseamnã acest cuvânt ? El e numele unui sat în apropiere de oraşul Bacãu din Moldova [ …] A fost în 1917. Armatele învingãtoare ale germanilor, sub conducerea generalului von Mackensen, au pãtruns departe pe teritoriul român. Coţofãneşti era la marginea armatei române şi servea [drept] Cartier General al Statului Major al armatei române şi al corespondenţilor de rãzboi. Servea în acelaşi timp ca un spital provizoriu pentru soldaţii rãniţi. Regina Mãria, cele douã fiice ale sale: Elisabeta şi Maria, şi un numãr de doamne de Curte, se «sacrificau» în mod benevol pe altarul patriotismului, îngrijind de rãniţi. Ele îşi devotau ziua şi noaptea în munca lor caritabilã, cu deosebire noaptea, şi multe poveşti minunate asupra devotamentului lor au fost circulate, poveşti în care ofiţerii […] n-au jucat un rol mic […]

Într-o noapte a fost adus de pe front un soldat grav rãnit, care suferea cumplit din cauza hemoragiei […]. Sergentul-major care era de serviciu a trimis pe un soldat sã aducã doctorul, care, de asemenea, era de serviciu. Doctorul, fireşte, n-a fost aflat la spital. Un soldat […], care avea trei ani de serviciu în armatã, a fost trimis sã caute pe doctor. Dupã indicaţiile soldatului de gardã, el s-a îndreptat spre o clãdire din apropiere, unde un fel de petrecere militarã era în toiul ei: lucru care se întâmplã des, când «soldaţii» şi «civilii» sunt din «societatea înaltã».

Soldatul a încercat sã intre înãuntru, dar toate uşile erau încuiate. Şi-a ciulit omul urechile: dinlãuntru veneau melodii […] Şi s-a gândit îndurerat la camarazii lui care ucid şi sunt ucişi pe front, şi cu deosebire la camaradul care voma sânge […] în spitalul de campanie. S-a dat pe lângã ferestre […] Nimic: perdelele erau trase în jos cu multã grijã. În cele din urmã a aflat o fereastrã în fundul clãdirii, unde perdeaua lãsa un mic gol care i-a îngãduit sã priveascã înãuntru. Şi scena pe care i-au întâlnit- o ochii l-a umplut de furie şi indignare.

Goi, [alţii] pe jumãtate dezbrãcaţi, ofiţerii şi surorile de caritate în diferite poziţii se tãvãleau pe podelele sãlii care erau acoperite cu covoare scumpe de blanã. Într-un alcov cânta muzica. Uitând de misiunea în care era trimis, soldatul a chemat la faţa locului pe mai mulţi camarazi, atâţi cât a putut aduna lângã el, şi i-a condus la fereastra în chestie. La vederea orgiei ce se petrecea înlãuntru, soldaţii au fost cuprinşi de o furie nebunã, au apucat un bidon de benzinã şi au deşertat conţinutul pe pervazurile ferestrelor, pe uşi şi pe alte pãrţi de lemn ale clãdirii şi le-au dat foc.

Când ofiţerii şi soldaţii din barãcile din vecinãtate au venit la locul incendiului au aflat o societate «îmbrãcatã foarte delicat» […] În aceastã patrioticã societate erau: Maiestatea Sa regina României, Maria Hohenzollern, într-un capot de noapte vişiniu; prinţesa Maria, viitoare consoartã a lui Alexandru, regele Iugoslaviei; prinţesa Elisabeta, viitoare consoartã a ex-regelui grec George […]

Natural, corespondenţii de rãzboi au fost, de asemenea, la faţa scenei, şi au luat în grabã câteva fotografii asupra acestei idilice societãţii: «Regina României, fiicele sale şi damele ei de onoare, intoxicate, (bete . n.r.) îmbrãcate numai în capoate diafane, de noapte, în braţele ofiţerilor […] pe jumãtate dezbrãcaţi». Un numãr din aceste fotografii au fost confiscate de Siguranţã (poliţia secretã a României), dar restul din ele sunt încã în mâini sigure.” Dr. Dumitru Garofil

RELIGIE ORTODOXĂ 28 August

Sf Cuv Moise Etiopianul; Dreptul Iezechia

În aceasta luna, în ziua a douazeci si opta, pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Moise Arapul („cel din tâlhari”), Etiopianul.

Acest fericit era de neam etiopian si la fata peste tot negru, fiind sluga unui oarecare ce se afla la lucruri politicesti. Pentru firea lui cea rea si pentru viata tâlhareasca l-a gonit domnul sau. Pizmuind el pe un pastor care îl zaticnise de la un lucru rau, s-a hotarât sa-l ucida; si aflând ca acela este de cealalta parte de apa Nilului si fiind apa mare, îsi lua sabia în gura, si-si puse camasa în cap, si trecu înot. Dar pastorul prinzând de veste a fugit; atunci el a junghiat patru berbeci alesi, si însiruindu-i pe o funie, a trecut iarasi Nilul înot.

Si mâncând carnurile, si vânzând pieile pe vin, s-a dus la sotii lui. Acestea le-am povestit ca sa vedeti, ca este cu putinta ca cei ce vor, pot sa se mântuiasca prin pocainta. Acesta în cele din urma venind întru umilinta, din oarecare primejdie, s-a dus la o mânastire, si atât s-a pocait încât a tras si pe sotii lui catre Hristos prin pocainta.

Iar oarecând sezând în chilia sa, nimerira la dânsul niste tâlhari, nestiind ca el este Moise, pe care fericitul legându-i cu un streang, îi puse pe umeri ca pe un sac cu paie, si-i duse la obste. Si zise catre frati: „De vreme ce mie nu mi se cade sa fac nedreptate, am aflat pe acestia ce venira sa-mi faca rau. Ce porunciti pentru ei?” Iar aceia daca-l cunoscura ca el este Moise, vataful de tâlhari cel vestit si nebiruit, se marturisira lui Dumnezeu, si se lepadara de lume si se facura calugari foarte iscusiti. De aceea traind sfântul cu placere dumnezeiasca si luptându-se cu demonul neastâmpararii, a murit fiind batrân de 75 de ani, facându-se si preot, si lasând 70 de ucenici.

Despre acesta vorbeste Patericul egiptean sub numele de Moise „cel din tâlhari” sau Moise Arapul.

Tot în aceasta zi, pomenirea Dreptului Iezechia regele, care cu pace s-a savârsit.

Dreptul Iezechia (721-691 î.Hr.) era fiul regelui necredincios Ahaz. Viata Dreptului Iezechia e descrisa in Vechiul Testament, 4 Regi 18-20.

A devenit rege al regatului Iuda la virsta de douazeci si cinci de ani si a domnit la Ierusalim timp de 29 de ani. Inflacarat adorator al Adevaratului Dumnezeu, Iezechia a redeschis Templul lui Solomon. In vremea sarbatoririi Pastelui evreiesc, la care a invitat pe toti supusii regatului lui Israel, Iezechia dadu ordin sa se distruga idolii din tot regatul, reamintind oamenilor cum fusesera pedepsiti stramosii care se lepadasera de Dumnezeul Cel Adevarat. Dupa aceasta, idolatria a incetat nu numai in regatul lui Iuda, ci in multe locuri din regatul lui Israel.

Pentru aceasta, Dumnezeu l-a scapat de dusmani si i-a indeplinit rugaciunile. Astfel, in al patrusprezecelea an al domniei lui Iezechia, regele asirian Senaherib fiu al lui Salmanasar cucerind Israelul, si-a adunat fortele pentru a incepe razboi impotriva lui Iezechia.

Regele asirian cuceri fortareata Lachis si trimise o armata spre Ierusalim, cerind ca regele iudeu sa se predea. Iezechia s-a intors catre Dumnezeu in rugaciune si un inger al Domnului dobori 185 000 de soldati de partea asiriana. La putin timp dupa retragerea lui Senaherib, Iezechia se imbolnavi. Profetul Isaia veni la el prin voia lui Dumnezeu si ii spuse sa isi puna ordine in ale sale, pentru ca va muri in curind. Dar puterea rugaciunii lui Iezechia fu atit de mare incit Dumnezeu ii prelungi viata cu inca cincisprezece ani.

Rugaciunea sa era inflacarata cind implora ajutorul lui Dumnezeu. Dar si mai fierbinti erau rugaciunile sale de multumire. Iezechia a murit la virsta de 54 de ani si a fost ingropat cu inalte onoruri la Ierusalim. Amintirea Dreptului Iezechia se praznuieste si in Duminica Iertarii (a lasatului sec de brânza).

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

ARTĂ CULINARĂ - REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI 28 August

A.   GUSTĂRI

Pateu de linte

Ingrediente:

250 gr linte, 2 cepe, 1 morcov, 2 cartofi. 4-5 catei de usturoi, 100 g ulei, sare, cimbru, maghiran, 1 ligura pasta tomate.

Mod de preparare:

Lintea se spala bine si se pune la inmuiat de seara pana dimineata. Dimineata se spala in mai multe ape, indepartandu-se cat mai multe cojite. Apoi se pune la fiert, impreuna cu morcovul si cartofii, timp de 30 min. Ceapa se toaca marunt si se inabuse cu apa si ulei. Dupa ce lintea a fiert, se scurge de apa si se  mixeaza sau se trece prin masina de tocat cu restul ingredientelor. Se pune la racit intr-un castron dupa care se orneaza si se pune la frigider.

B.    SALATE

Salata de andive picanta

400g andive, 2-3 linguri untdelemn, 1-2 linguri otet sau zeama de lamaie, 2-3 linguri mustar.

Se curata andivele de partile vestede, se desfac foaie cu foaie, se spala bine, se taie in doua de-a lungul, se aseaza in salatiera si se sareaza.
Separat se prepara sosul de mustar astfel: se subtiaza mustarul cu otetul sau cu zeama de lamaie, apoi acest amestec se freaca cu untdelemnul turnat putin cate putin. Dupa terminarea untdelemnului, sosul se mai freaca putin si apoi se toarna peste andive.
Salata nu se amesteca, pentru ca frunzele care sunt fragede sa nu se rupa.
Se consuma imediat sau cel mult dupa doua ore de la pregatire.

C.   SOSURI

Sos pentru salată

6 linguri untdelemn fin (masline sau floarea-soarelui), 5 linguri otet alb sau otet de mere, 1 lingurita de zahar, sare, piper macinat, 1 lingurita de ardei iute tocat marunt, verdeata tocata (patrunjel sau marar).

D.   BORŞURI, SUPE CREME DE LEGUME

Supă de ciuperci

·       1 ½ l apă

·       400 g ciuperci

·       1 ceapă

·       1 morcov

·       1 pătrunjel

·       3 linguri ulei

·       1 lingură griş

·       Sare

·       Mărar tocat

Zarzavatul curăţat, spălat şi dat prin răzătoare se fierbe în apă până se înmoaie bine.

          Se strecoară şi în zeama obţinută se pun ciupercile înăbuşite în ulei, grişul turnat în ploaie, sarea şi se lasă să fiarbă 20 – 25 minute.

          Se adaugă mărarul tocat.

E.    MÂNCĂRURI

Ciuperci marinate – de la Elena

Ingrediente:

• - 1/2 kg de ciuperci
- 2 linguri de suc de lamaie
- 1 ceapa (sau 4 cepe verzi)
- 5 cateti de usturoi (sau 2 legaturi de usturoi verde)
- 2 frunze de dafin
- 1 lingura de zahar brun
- Sare si piper negru
- 1 pahar de vin alb

- 1 lingura de patrunjel proaspat tocat marunt
________________________________________

Preparare:
Taie ceapa marunt si pune-o la fiert in vin la foc mic, pentru cateva minute.

Adauga ciupercile curatate si spalate, alaturi de sucul de lamaie si frunzele de dafin.

Fierbe la foc mic vreo 15 minute. Adauga usturoiul si restul vinului, tine pe foc pana da in clocot si apoi lasa-le sa se raceasca.
Adauga si lingura de patrunjel tocat.

Ca sa fie cu adevarat gustoasa, acest fel de mancare se serveste absolut rece. Las-o cateva ore in frigider si bucura-te de deliciul unei gustari delicioase.
Pofta buna!

F.    DULCIURI

Tort cu cremă de banane
Pentru blat:
* 1 pahar apă

     * 1 pahar apă minerală
     * 1 ½ pahar făină
     * ½ pahar ulei
     * 1 lingură gem
     * 1 lingură nucă măcinată
     * 1 lingură pesmet
     * 1 lingură cacao
     * 1 esenţă de rom

Pentru cremă:
* 2 banane
* ½ pachet margarină
* ½ cană zahăr pudră
* coaja si zeama de la 1 lămâie

Cum se prepară:

Se amestecă bine toate ingredientele, apoi se împarte aluatul în două, se întinde în blaturi care se coc separate într-o formaă de tort.

 După ce s-au copt cele două blaturi, se lasă deoparte şi se pregăteşte crema.

Se pasează bananele şi se amestecă cu zahărul, coaja şi zeama de lămâie şi margarina până se obţine o cremă.

Se însiropează blatul cu un sirop fiert din 1 cană de apă, 1 plic zahăr vanilat şi 2 linguri de zahăr, apoi îl umpli cu 2/3 din cremă.

Se îmbracă tortul cu restul de cremă şi se ornează cu felii de banană.

ARTE 28 August

INVITAŢIE LA OPERĂ 28 August

Lohengrin de Richard Wagner

Giuseppe Verdi – Don Carlo 

MUZICĂ 28 August

Karl Bohm, dirijor austriac

Billy Grammer, cântăreţ şi chitarist country american

Nicolae Herlea

Nicolae Herlea - Cantonete CD1: 

Nicolae Herlea - Cantonete CD2: 

John Perkins, cântăreţ canadian (Crew-Cuts)

THE CREW CUTS • 

Clem Cattini, baterist britanic (Tornados)

Clem Cattini: 

Ann Honey Lantree, bateristă britanică (Honeycombs)

The Honeycombs -

David Soul (Solberg), cântăreţ şi actor american

David Soul - Looking Back : The Very Best of David Soul (2008): 

Ken Andrews, pianist, baterist şi vibrafonist britanic (Middle Of The Road)

MIDDLE OF THE ROAD

Daniel Seraphine, baterist şi compozitor american (Chicago)

Hugh Cornwell, chitarist, vocalist şi compozitor britanic (Stranglers)

The Stranglers: 

Wayne Osmond, chitarist şi saxofonist american (Osmonds)

The Osmonds: 

Kim (Appleby), cântăreaţă britanică (Mel & Kim)

Mel & Kim Appleby - 

Shania Twain

Shania Twain Greatest Hits 

Paula Fernandes

PAULA FERNANDES -

Anatoli Liadov, compozitor rus

Lyadov 8 Russian Folk Songs: 

ÎNREGISTRĂRI NOI: 

LAS CIEN MELODIAS MAS BELLAS DE TODOS LOS TIEMPOS (3 de 3).Selección de Cecil González

Kenny G Greatest Hits || The Best Of Kenny G || Instrumental Music

POEZIE 28 August

Johann Wolfgang von Goethe

BIOGRAFIE

Johann Wolfgang von Goethe (1749-1832)

1749 La 28 august,  la Frankfurt, Germania, s-a nascut  Johann Wolfgang von Goethe. A fost un scriitor german, ilustru ganditor si om de stiința, una dintre cele mai de seama personalitati ale culturii universale.^[1] Goethe este in multe privinte ultima personalitate literara pe deplin integrata pentru care literatura, arta, stiinta, cercetarea si viata publica au concurat spre a-i fauri o cariera de scriitor, ministru de stat, om de stiinta, director de teatru si critic. Figura proeminenta a literaturii universale, Goethe si-a dominat perioada ca putini alti oameni, asa cum a facut-o Dante, Milton si Voltaire. S-a remarcat practic in toate genurile literare: poezia lirica, drama, literatura beletristica. Goethe a contribuit la definirea perioadei romantice in romanul sau deschizator de drumuri, ”Suferintele tanarului Werther”, in timp ce in „Faust” a transpus una dintre cele mai marete povestiri mitice ale lumii ca „Divina Comedie” a lui Dante si „Don Quijote” a lui Cervantes care ne-a oferit jaloanele necesare pentru intelegerea conditiei umane. O figura legendara inca din timpul vietii, Goethe este unul din personajele de baza ale literaturii mondiale. Dupa cum afirma criticul Harold Bloom, este ,,arhetipul poetului puternic”, care ofera puncte de referinta si reprezinta o sursa de inspiratie pentru generatiile ce au urmat.^[2]

1756-1758 Urmeaza o scoala publica.^[1]

1768-1768 In aceasta perioada, Goethe a studiat dreptul la Universitatea din Leipzig si, dupa o intrerupere cauzata de boala, la Strasbourg, si-a obtinut diploma in drept abia in 1771.^[2]

1773 Prietenia lui cu J.G. Herder, principalul exponent al miscarii literare Sturm und Drang, un gen de romantism timpuriu german si o reactie la gandirea si arta neoclasica, a avut o influenta semnificativa asupra primei lucrari majore a lui Goethe, drama istorica „Götz von Berlichingen”.^[2]

1774 Un an mai tarziu, publicarea „Suferintelor tanarului Werther” a generat discutii aprinse care i-au asigurat lui Goethe o faima universala.^[2]

1775 Goethe a acceptat invitatia unui admirator, ducele Karl August de Saxa-Weimar, de a ocupa un post la curtea de la Weimar. A devenit ministru al Agriculturii, Finantelor si Minelor si timp de zece ani a fost ministrul principal al ducelui.^[2]

1786 Goethe a plecat din Germania si a petrecut doi ani in Italia, unde si-a aprofundat cunostintele despre arta clasica, ceea ce a contribuit la maturizarea atitudinilor sale romantice timpurii dominate de individualism si libertate in sensul constientizarii importantei disciplinei si a universalitatii. Aceasta tensiune creatoare este contrabalansata de lucrarile lui de maturitate, inclusiv romanul „Ucenicia lui Wilhelm Meister” (1796) si urmarea acestuia, „Calatoriile lui Wilhelm Meister” (1892), care au pus bazele modelului de „Bildungsroman”, romanul cresterii si dezlvotarii.^[2]

1788 Publica drama „Ifigenia in Taurida”.^[2]

1808 Publica prima parte a dramei „Faust”, drama care a fost scrisa timp de mai multi ani si cuprinde notite, schite, comentarii concepute de autor.

1832 La 22 martie, in Weimar, Turingia, Germania, Johann Wolfgang von Goethe s-a stins din viata. Postum, apare cea de-a doua parte a dramei lui Goethe, „Faust”.^[2]

Pe langa munca sa creatoare neintrerupta, concretizata si in scrierea catorva dintre cele mai admirabile poezii din literatura germana, Goethe a fost director al teatrului de stat timp de peste douazeci de ani, a condus cercetari stiintifice de botanica evolutionista, anatomie si teoria culorii, a studiat foarte serios literatura neoccidentala. Om multilateral, inzestrat cu calitati extraordinare, Goethe a fost recunoscut inca din timpul vietii ca intelept si personaj mesianic  si a atras la Weimar o multime de vizitatori, printre care si Napoleon, care i-au adus omagiul lor, dornici sa invete cat mai multe de la maestru. Admiratia Europei si Americii pentru Goethe si lucrarile lui au contribuit in mare masura la raspandirea ideilor si culturii germane in intreaga lume, cu efecte profunde asupra vietii stiintifice, educatiei si filozofiei, precum si asupra literaturii din secolul al XIX-lea.^[2]

Cea mai mare realizare a lui Goethe este totusi poemul dramatic „Faust”, la ale carui concepere si elaborare a lucrat de la varsta de douazeci de ani pana in anul premergator mortii, cand a reusit sa termine partea a doua a lucrarii. „Faust” reprezinta o sinteza a tuturor lucrarilor si calitatilor lui de poet. Preluand legenda medievala a intelectualului care isi vinde sufletul in schimbul cunoasterii si puterii, Goethe transforma dorinta nemarginita a omului intr-o potentiala damnare, dar in ultima instanta aceasta reprezinta si un factor al rascumpararii care ii asigura salvarea, „Faust”, remarcandu-se ca un erou romantic fundamental, comparabil cu Werther, Prometeu al lui Shelley si Manfred al lui Byron. „Faust” reprezinta aspiratia individului spre transcendenta si sfidarea limitelor.^[2]

Importanta lui Goethe ca scriitor deriva din capacitatea lui de a pune sub semnul intrebarii propriile convingeri si pe cele ale vremii sale si de a le turna din nou in formele imaginare ale investigatiei. Asa cum concluziona William James, ,,Era viu prin toti porii pielii lui si recepta orice impresie cu un amestec de placere si atentie; ceea ce face ca miscarea masinariei lui mentale sa fie una dintre cele mai extraordinare privelisti oferite vreodata locuitorilor acestei planete”

Dedicaţie

Vă-ntoarceţi iar, figuri sfios-plăpânde,

Ce-n ochiul vag de timpuriu m-aţi nins;

Să vă reţin, acum, abia născânde?

De-acest miraj mai sunt eu azi atins?

Cum vă-mbulziţi! ei bine, creşteţi blânde

Din fum şi ceaţă-n juru-mi dinadins;

Cutremurat mi-e pieptul tinereşte

De suflul vrajei ce vă urmăreşte.

Voioase zile-mi ies cu voi în cale

Şi-atâtea umbre dragi se-ntorc tăcut;

Ca basme-aproape stinse vin agale

Prietenia, cel dintâi sărut;

Şi iar mi-e fraged chinul, sună-a jale

Al vieţii labirintic drum pierdut,

Numind pe bunii, ce, minţiţi de soarte

Cu ore-alese, mă-ntrecură-n moarte.

Ei n-aud noul câtec ce-i îmbie,

Cei scumpi, cărora-ntâiul le-am cântat;

S-a spart prieteneasca vălmăşie,

Şi ah! ecoul prim s-a spulberat.

Cântarea mea-n mulţimi străine-adie,

De-aplauze chiar mi-e pieptu-nfricoşat,

Iar cei ce mi-au sorbit pe vremuri cântul,

De mai trăiesc, i-a risipit pământul.

Şi mă cuprinde-un dor uitat de sfera

Acelor duhuri grave-n paşnic stol,

Cu lânced sunet umple atmosfera

Şoptindu-mi cânt, ca harfa lui Eol,

Fiori mă prind, şi lacrimi curg; severa

Mea inimă zvâcneşte rar, domol;

Tot ce posed, mai văd ca-n depărtare,

Iar ce s-a stins, aievea-n jur mi-apare.

Din „Faust”, traducere de Ştefan Augustin Doinaş, Editura Univers, Bucureşti, 1982

Aproape de cel drag

La tine mă gândesc când valu-n soare,

Pe mări sclipeşte,

Când licărul de lună, din izvoare

Se oglindeşte.

Te văd pe tine când în drum, sub zare

Colb se ridică.

În bezne, când drumeţul pe cărare

E prins de frică.

Te-aud pe tine-n vâjâirea-adâncă

De val, în ropot

Adesea merg s-ascult când, stins, în luncă,

E orice şopot.

Cu tine sunt; de-ai fi cât de departe,

Sunt lângă tine.

Apune; stelele-n curând vor arde.

De-ai fi la mine!

În româneşte de Maria Banuş

Din volumul Goethe - Poezii, Editura Tineretului, 1957

Dor fericit

Înţelepţii doar s-o ştie

Căci mulţimea joc îşi bate!

Vrea să laud viaţa vie,

Dorul morţii-nvăpăiate.

În a nopţilor răcoare,

Ce-n iubire zămisleşte,

Te cuprinde-o-nfiorare,

Pe când candela luceşte.

Se desface-mbrăţişarea

Din a beznelor stihie,

Răscolit asculţi chemarea

Spre suprema cununie.

Depărtarea nu te-abate,

Vii în zbor, vii ca vrăjit,

În luminile visate,

Flutur mic, eşti parjolit.

Şi atât cât n-ai ăst dor:

Pieri şi iarăşi fii!

Eşti un jalnic călător

Peste triste glii.

În româneşte de Maria Banuş

Din volumul Goethe - Poezii, Editura Tineretului, 1957

Anton Naum, poet

Biografie Anton Naum
Anton Naum (n. 17 ianuarie 1829, Iaşi – d. 28 august 1917, Mărăşeşti) a fost un poet junimist, profesor universitar al universităţii ieşene, membru titular al Academiei Române. 
Era de origine macedoneană, mama şi tatăl său se numeau Teodor şi Zamfira Naum. Se pare că primele contacte cu învăţătura se petrec în casa părintească. 
Este cunoscut faptul că se obişnuia încă, la începutul secolului al XIX-lea, ca familiile cu stare să aducă profesori particulari în casă pentru educarea fiilor. După aceea Anton Naum frecventează Academia Mihăileană din Iaşi. 
Deşi îi dispar părinţii din fragedă tinereţe, educaţia sa avea să continue la Paris, conform datelor rămase despre el.
După ce s-a întors de la studii din Paris, a fost numit provizor al liceului din Iaşi, apoi profesor la Şcoala militară superioară şi, în final, profesor în Şcoala normală superioară din Iaşi. 
A debutat la Junimea, în anul 1872, cu două traduceri din opera poetului A. Chénier. Îşi făcuse o bună faimă cu traducerile sale din poezia franceză şi, din 1875, îl găsim în paginile revistei Convorbiri literare cu poezie proprie, publicându-i-se poemul Nox erat.
A continuat să scrie poezie până în 1893, când i se publică primele cânturi dintr-o epopee eroi-comică, numită Povestea vulpei. 
În acelaşi an, este propus (pentru a doua oară, întrucât prima dată încercarea nu a avut succes) membru al Academiei şi, cu ajutorul susţinerii lui Titu Maiorescu, este ales, în sfârşit.
S-a stins din viaţă la optzeci şi opt de ani, în 1917.

Este înmormântat în cimitirul din Cândeşti, Neamţ, localitate unde a locuit o perioadă de timp, unde a avut şi o moşie.

A publicat un volum de traduceri în 1875, un volum de poezii originale (Versuri, Iaşi, 1890) şi o poemă eroi-comică Povestea vulpei (Buc., 1903).
A fost prieten cu Titu Maiorescu.

Elegie

A patriei jignite afronturi sa razbuni,
Sa curatesti de monstri cu bratul inarmat
Si de tiranii lacomi pamantul uzurpat!
Sa fii atotputernic! La glasul tau ce tuna
Cum s-au plecat in codri stejarii de furtuna,
Sau cum sa incovoaie, plapand si umilit,
La crivatul de toamna, rogozul aurit,
Asa sa ti se-nchine a natiilor turma;
Si de-i vei zice: ”pleaca”, sa plece pe-a ta urma;
Si oarba sa urmeze... sa treaca vai si munti,
Pe fluvii, pe oceanuri, pe mari sa-ntinda punti,
Si tot sa te urmeze... pe umeri sa te poarte,
Sa sufere ger, foame, caldura, sete, moarte;
Sa zici, si sa se faca la mare glasul tau,
Cum intr-o zi vestita facut-a Dumnezeu.
Un singur tron sa fie-al tau - pe stalpi de lei,
Din regi, arhonti si consuli sa faci supusii tai,
Si soarele pe ceriuri tot in a ta domnie
S-aprinda si sa-si stinga mareata sa faclie?

Elegie (I)

Da, negreșit, e lucru și mult dorit, și mare,
Să fii în lume singur un om în admirare;
Și prin tăria minții, prin geniul gândirei
Să ai asigurată speranța nemurirei!
Pe răi să-i sfarmi cu totul, să sprijini pe cei buni,
A patriei jignite afronturi să răzbuni,
Să curățești de monștri cu brațul înarmat
Și de tiranii lacomi pământul uzurpat!
Să fii atotputernic! La glasul tău ce tună
Cum s-au plecat în codri stejarii de furtună,
Sau cum să încovoaie, plăpând și umilit,
La crivățul de toamnă, rogozul aurit,
Așa să ți se-nchine a națiilor turmă;
Și de-i vei zice: ”pleacă”, să plece pe-a ta urmă;
Și oarbă să urmeze... să treacă văi și munți,
Pe fluvii, pe oceanuri, pe mări să-ntindă punți,
Și tot să te urmeze... pe umeri să te poarte,
Să sufere ger, foame, căldură, sete, moarte;
Să zici, și să se facă la mare glasul tău,
Cum într-o zi vestită făcut-a Dumnezeu.
Un singur tron să fie-al tău - pe stâlpi de lei,
Din regi, arhonți și consuli să faci supușii tăi,
Și soarele pe ceriuri tot în a ta domnie
S-aprindă și să-și stingă măreața sa făclie?

Carnaval (fragment)

La danț, la danț! orchestra sunã,
se dã semnalul așteptat;
bum, bum, bum, bum! toba detunã,
verguța magicã s'a ridicat!

Dãnțuitori, dãnțuitoare,
în stoluri mândre nãpustesc:
ca paserile la mâncare,
de pretutindene sosesc!

Și toți cu brațe 'npleticite,
pãșind la ritmul cadențat
se duc și vin pe nesimțite,
sub candelabrul luminat!

(...)

TEATRU/ FILM  28 August

Horia Lovinescu, nepotul criticului Eugen Lovinescu: “Citadela sfărâmată”, “Moartea unui artist”

Biografie Horia Lovinescu

1917 La 28 august, la Falticeni, jud. Suceava, s-a nascut dramaturgul roman Horia Lovinescu.  Fiul lui Octav Lovinescu, avocat, frate al criticului E. Lovinescu, si al Anei (nascuta Cetateanu), originara din Transilvania (com. Subcetate), descendenta din familia lui Budai-Deleanu.

1932-1936 Urmeaza Liceul „Nicu Gane" din Falticeni.

1942 Absolva  Facultatea de Litere si Filosofie a Univ. din Bucuresti.

1946 Dr. in litere si filosofie la Univ. din Iasi cu o teza despre Rimbaud. In acelasi an, pentru aceeasi lucrare, i se acorda Premiul Cercului „Sburatorul".

Functionar la Institutul de Statistica din Bucuresti si la Radiodifuziune.

1953 Debut in revista "Viata Romaneasca", cu piesa "Lumina de la Ulmi" (Premiul de stat, 1953), jucata un an mai tarziu pe scena Teatrului Municipal din Bucuresti.

1954 Debuteaza editorial cu aceeasi piesa, "Lumina de la Ulmi".

1955 I se acorda Premiul de stat pentru "Citadela sfaramata".

1960 Din acest an, activeaza ca director al Teatrului „Nottara", pana la moarte. In aceasta calitate, conduce turnee in Danemarca, Finlanda, Franta, R.F.G., Grecia, Portugalia s.a. Scrie doua scenarii de film: "Meandre" si "Bancnota de 100 de lei". A tradus singur si in colaborare din M. Satrov, Al. Misarin, A. Veicler. A realizat o dramatizare dupa Dostoievski ("Karamazovii"). Piesele sale au fost jucate in Bulgaria, Cehoslovacia, China, Franta, S.U.A., Ungaria si URSS. Bun cunoscator al teatrului, avand gusturi si opinii consolidate, Lovinescu abordeaza o problematica general-umana intr-o retorica diversificata, urmarind cu predilectie reactiile constiintei in situatii echivoce: "Hanul de la rascruce" (1957), "Surorile Boga" (1959), "Moartea unui artist" (1965), "Petru Rares" (1967), "Jocul vietii si al mortii in desertul de cenusa" (1968), "Si eu am fost in Arcadia" (1971), "Paradisul" (1974) s.a. Opera dramatica a fost apoi editata in vol. succesive de teatru (1963, 1967, 1971, 1973).

1971 I se acorda Premiul Uniunii Scriitorilor, pentru "Si eu am fost in Arcadia". Primeste Premiul „I. L. Caragiale" al Academiei Romane.

1979 I se acorda Premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti.

1983 La 16 septembrie, la Bucuresti, dramaturgul roman Horia Lovinescu trece in eternitate.

Citadela sfărâmată

Moartea unui artist de Horia Lovinescu

Moartea unui artist (1991):

Europolis (1980) - Jean Bart

Duelul - Alexandr Kuprin

GÂNDURI PESTE TIMP 28 August

 Johann Wolfgang von Goethe - Citate:

Lev Nicolaevici Tolstoi - Citate:

Rodica Ojog - Brașoveanu - Citate:

SFATURI UTILE 28 August

Gelozia pleacă de la neîncredere

Neîncredere, temeri, gelozie… am putea spune că lucrurile acestea nu se întâmplă în relaţia noastră. „Noi ne înţelegem prea bine şi avem încredere unul în altul, iar în aceste condiţii gelozia nu îşi are locul.” Chiar şi în familiile cele mai echilibrate şi mai armonioase intervin momente în care unul dintre soţi are temeri, mai mult sau mai puţin justificate, în legătură cu fidelitatea celuilalt și cu locul pe care îl ocupă printre priorităţile acestuia.

Aceasta se întâmplă cu atât mai mult cu cât în relaţiile interumane echilibrul este dinamic şi poate trece şi prin momente de tensiune. Este foarte important însă modul în care cei doi se raportează la posibilele momente de criză. Acestea nu sunt în mod obligatoriu dovezi că relaţia „nu merge” sau că cei doi „nu se potrivesc”, că „au făcut o alegere greşită” sau că „sunt slabi în faţa încercărilor vieţii”. Privite fără teamă şi cu deschidere, aceste momente ne pot învăţa lucruri noi atât despre noi, cât şi despre partenerul de viaţă şi pot duce la creşterea gradului de încredere. Negarea sentimentelor de gelozie pe care le poţi trăi la un moment dat este cea mai nepotrivită alegere. Te poţi gândi că nu ai motive raţionale..., dar câte dintre temerile noastre sunt cu adevărat raţionale?! Te poţi gândi că „este sub demnitatea ta” să ai astfel de sentimente…, dar de cele mai multe ori sentimentele au o logică a lor, afectivă, care scapă controlului logicii raţionale. Te poţi gândi că nu vrei ca soţul/soţia ta să ştie despre temerile tale, care ar fi pentru el/ea o dovadă de neîncredere…, dar crezi oare că tensiunile tale sufleteşti nu sunt percepute, simţite de către celălalt?! Negând aceste sentimente, încercând să le mascăm, nu facem decât să le dăm mai multă putere asupra noastră şi asupra relaţiei cu partenerul.

Victimă sau persecutor ‒ reacţii la gelozie

Imaginaţi-vă, pentru a înţelege mai bine, un bulgăre de zăpadă căruia îi daţi drumul să alunece la vale. Acesta reprezintă sentimentul de gelozie în momentul apariţiei sale. Pe măsură ce se rostogoleşte pe pantă, bulgărele devine din ce în ce mai mare, adunând în jurul său din ce în ce mai multă zăpadă, pietre, crengi… Dacă nu este oprit la timp, acest bulgăre poate deveni atât de mare, încât să spulbere din calea sa tot ce întâlneşte. În acelaşi mod, primele stări şi gânduri de gelozie, dacă nu sunt discutate, împărtăşite la timp, pot aduna în jurul lor alte gânduri, reacţii, remarci, gesturi, priviri, tăceri, care, chiar fără o bază reală, pot ajunge să confirme şi să întărească temerea iniţială. Acest tăvălug de stări afective în care se poate transforma sentimentul iniţial de gelozie îl poate lua prin surprindere pe partener şi poate afecta negativ relaţia de cuplu. Negând propriul sentiment de gelozie, putem intra într-un joc de învinovăţiri, autoînvinovăţiri, justificări şi îndreptăţiri, care menţin suferinţa, împiedică recunoaşterea şi rezolvarea problemei reale. Putem să ne poziţionăm fie în postura „victimei”, trăind în specialsentimente de teamă şi tristeţe apăsătoare. Această atitudine poate fi alimentată de convingeri interioare profunde, dar neadevărate, precum „nu meriţi să fii iubit/iubită”, „nu eşti bun/bună de nimic”. O altă atitudine rezultată ca urmare a negării, reprimării sentimentului de gelozie, este aceea de „persecutor”, alimentată de convingerea că „ceilalţi sunt vinovaţi, sunt cauze ale suferinţei mele”. Din această ipostază, sentimentele trăite sunt în general cele de mânie, revoltă. Aceste atitudini menţionate anterior ‒ victimă şi persecutor ‒ păstrează discuţia în termeni de vinovăţie ‒ eu sunt vinovat(ă) sau ceilalţi sunt vinovaţi de ceea ce trăiesc eu ‒ şi conduc la scăderea încrederii între soţi. Cauzele acestor sentimente pot fi multiple: de la lipsa de încredere în propria persoană, senzaţia de înstrăinare pe care o putem trăi la un moment dat în relaţia cu soţul/soţia, senzaţia că nu mai suntem pe primul loc în viaţa sa, până la o reacţie sănătoasă faţă de o situaţie care poate pune cu adevărat în pericol căsnicia.

Până la urmă, gelozia este sănătoasă ori nesănătoasă?

Dacă este vorba despre o gelozie sănătoasă, ea reprezintă o reacţie firească faţă de o situaţie real ameninţătoare pentru căsnicie. Atunci, ea te va ajuta să îi arăţi soţiei/soţului că eşti implicat(ă) şi că îţi pasă mult de relaţia voastră. De asemenea, această reacţie îţi poate proteja căsătoria de ameninţări ce vin din exterior, poate ajuta la rezolvarea micilor probleme, înainte ca acestea să devină foarte mari, crescând gradul de încredere şi de comunicare. În astfel de situaţii este important ca soţul/soţia să acorde toată atenţia acestor semnale venite din partea celuilalt, să înţeleagă motivul care stă în spate şi să încerce să ia măsuri, sporind în acelaşi timp vigilenţa faţă de potenţialele provocări din exterior.

Iată şi câteva indicii pentru a recunoaşte gelozia nesănătoasă care erodează, degradează din interior căsătoria: te îndoieşti în mod eronat de buna credinţă a soţului/soţiei şi îl/o îndepărtezi în mod constant, te simţi neimportant(ă), lipsit(ă) de valoare, te simţi frustrat(ă), copleşit(ă) de situaţie, ai o dorinţă puternică de a controla şi aveţi mai puţină intimitate sexuală.

Având în vedere că această stare îl afectează în egală măsură atât pe cel care simte toate acestea, cât şi pe celălalt soț, vom prezenta pe scurt câteva sugestii pentru ambii, menite să le îmbunătăţească relaţia.

Dacă ai un soţ gelos, este important în primul rând să evaluezi pentru a vedea ce anume din comportamentul tău îi provoacă reacţia. Opreşte pentru o perioadă activitatea respectivă şi explică-i faptul că îi acorzi prioritate în faţa celorlalte activităţi; exprimă-ţi în permanenţă dragostea faţă de el/ea, discută în mod deschis despre problemă, încercând să găsiţi amândoi o soluţie.

Dacă cea/cel geloasă/gelos eşti chiar tu, iată ce ai putea să faci pentru reducerea tensiunii şi îmbunătăţirea relaţiei: încearcă să discuţi cu persoane de încredere ‒ s-ar putea să îţi dai seama că gelozia este problema ta; fii sincer(ă) cu tine pentru a vedea care este cauza sentimentelor tale, evită să fii manipulativ(ă), încearcă să te apropii mai mult de Dumnezeu, roagă-te pentru căsnicia ta, încearcă să vezi părţile pozitive ale omului alături de care ai primit Taina Cununiei, și pe care suspiciunea ta cel mai probabil le-a întunecat, şi exprimă-ţi în mod deschis sentimentele.