MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU SÂMBĂTĂ 3 AUGUST 2019 

Bună ziua, prieteni!
Clic și se deschid materialele să le puteți citi!
Mulțumesc pentru tot ce mi-ați trimis și vă doresc un sfârșit de săptămână cât mai plăcut!

ISTORIE PE ZILE 3 August

Evenimente

•      8: Generalul roman Tiberius ii infrange pe dalmati  in batalia de la raul Bathinus. Tiberiu Cezar Divi Augusti Filius Augustus (16 noiembrie 42 î.Hr. – 16 martie 37 d.Hr.) a fost imparat de la AD 14 la AD 37.

·       435:  Nestorie, Patriarhul Constantinopolelui   inițiatorul ereziei  nestorianismului, este detronat si este exilat de imparatul Theodosius al II-lea, la o manastire din Egipt.

·       881: Bătălia de Saucourt-en–Vimeu, in Picardia: Oastea  regelui francilor Louis al  III– lea ii înfrânge pe vikingi, evenimentulfiind  celebrat în poemul Ludwigslied, scris în  germana veche. Acesta este considerat unul dintre cele mai vechi texte in vechea  limba germana.  Poemul a fost  transcris într-un manuscris din secolul al IX-lea la mănăstirea Saint-Amand, fiind acum păstrat la biblioteca din Valenciennes (Codex 150, f. 141v-143R). A fost scris în anturajul regelui, la scurt timp după bătălie și înainte de moartea regelui Ludovic (Louis sau Ludwig) al III-lea la 5 august 882. Cu toate acestea, antetul poemului sugerează că acesta este o copie a unui text mai vechi, scris după moartea regelui.

·       1342: Incepe asediul  de 21 de luni al cetatii Algeciras  ocupata de arabi. Căderea de Algeciras a fost un pas decisiv în Reconquista  crestinilor spanioli, oferind Regatul Castilia principalul port de pe coasta de nord de Strâmtoarea Gibraltar. Orașul va fi ulteriorbaza principală de acțiune a armatelor creștine.

·       1347: După unsprezece luni de asediu, oraşul francez  Calais s-a predat  armatei  engleze, dupa ce regele Angliei Edward  al III – lea  Plantagenet  a promis ca nu va masacra locuitorii, cu condiţia  sa i se dea cheile cetatii. Trupele  franceze care s-au baricadat în oraș sub conducerea lui Jean de Vienne la data de 4 septembrie 1946, au fost nevoite sa se predea, după o rezistență eroică. Sase notabilitati  din oraș si insusi Eustache de Saint-Pierre s-au predat ostatici la curtea regelui Eduard, salvând astfel orașul de la distrugere. Deja slăbiți de foametea cauzată de îndelungatul asediu, locuitorii orașului erau aproape decimați de ciumă. Fortareata a  servit ca punct de sprijin strategic si cap de pod pentru raidurile engleze în Franța. In cele din urmă orasul a fost recastigat de francezi  in timpul reginei  engleze Mary I, in anul 1558.

·       1492: Cristofor Columb  a pornit în prima sa călătorie spre Lumea Noua, plecand din portul spaniol Palos de la Frontera cu navele Santa Maria – de aproximativ 30 metri lungime care era sub comanda sa, Pinta și Nina – două caravele mai mici, de aproximativ 15 m lungime. Cele două nave mai mici erau comandate de către Martín Alonso Pinzón și fratele său Vicente Yañez Pinzón și cu 90 de oameni. Este ales pentru traversarea oceanului drumul alizeelor. La 12 octombrie 1492, la ora 2 noaptea, Rodrigo de Triana – un marinar de pe nava Pinta zărește pământul, descoperind astfel Lumea Nouă (America). Sunt descoperite insulele: Santa Maria Conception, Fernandina, Isabella, Juna, Bohio -Española. Pe 15 martie 1493 Columb a revenit triumfător în Spania. Înainte de a se întoarce în Spania, Columb a răpit între zece și douăzeci și cinci de indieni, pe care i-a luat cu el. Doar șapte sau opt din ei au ajuns vii în Spania, ei făcând o impresie deosebită la Sevilia. De asemenea, el a lăsat pe teritoriul descoperit 39 dintre oamenii sai și a întemeiat așezarea La Navidad, care astăzi este o localitate din Haiti. Expediția se va încheia la 15 martie 1493.

·       1571: Bătălia de la Famagusta; turcii cuceresc insula Cipru de la venețieni.

·       1601: În lupta de la Guruslău, trupele lui Mihai Viteazul și ale lui Gheorghe Basta îl înfrâng pe Sigismund Bathory; șase zile mai târziu, Mihai Viteazul este ucis la 3 km sud de Turda, din ordinul generalului imperial G.Basta. Trupul i-a fost îngropat pe câmpia Turzii, iar capul eroului îi fu luat de comisul Radu Florescu și adus la mănăstirea Dealului (lângă Târgoviște), unde odihnește și astăzi. Bătălia de la Guruslău (maghiară Goroszló) a avut loc pe 3 august 1601 și s-a dat între oastea Imperiului Habsburgic condusă de Giorgio Basta, o oaste de cazaci și oastea Țării Românești condusă de Mihai Viteazul pe de o parte și oastea Transilvaniei condusă de Sigismund Báthory pe de altă parte. Ea a făcut parte dintr-o serie de confruntări militare între Imperiul Otoman și statele europene în perioada 1591-1606. Mihai Viteazul i-a cerut ajutor împăratului Rudolf al II-lea de Habsburg cu prilejul unei vizite făcute la Praga în perioada 23 februarie – 5 martie 1601. Împăratul i-a acordat ajutor atunci când a auzit că generalul Giorgio Basta a pierdut controlul asupra Transilvaniei în favoarea nobilimii maghiare transilvănene conduse de Sigismund Báthory, care acceptase protecția Imperiului Otoman. Între timp, forțele loiale lui Mihai din Țara Românească conduse de fiul său, Nicolae Pătrașcu, îl alungaseră pe Simion Movilă din Moldova și se pregăteau să reintre în Transilvania.

·       1778:  A fost inaugurat “Teatrul Scala” din Milano, unul dintre cele mai renumite teatre de operă din lume, cu opera “Europa Riconosciuta” de A. Salieri.

·       1783: În Japonia, Muntele Asama erupe omorând 35.000 de oameni.

·       1858:  Exploratorul britanic John Hanning Speke a descoperit Lacul Victoria și îi va da numele reginei de atunci a Marii Britanii. A descoperit și izvorul Nilului Alb in 1862 dezlegand  misterul izvoarelor Nilului, care i-a preocupat pe cercetătorii Continentului Negru ani îndelungați. A decedat la 15 septembrie.

·       1888: Erupția violentă a vulcanului din insula Vulcano, Italia.

·       1914: Primul Război Mondial: Germania declară război Franței.

·       1914: România: Consiliul de Coroană din 3 august (stil nou) desfășurat la Castelul Peleș, la inițiativa regelui Carol I, dezbate problema intrării României în Primul Război Mondial. S-a votat cu o majoritate zdrobitoare în favoarea neutralității.

·       1914: Inaugurarea Canalului Panama. 79,6 km. lungime, 30 - 300 m. lățime și 14 metri adâncime.

·       1919: Armata română intră în Timișoara și aduce o mare contribuție la reîntregirea teritoriilor românești. Evenimentul a coincis cu ocuparea Budapestei de catre armata romana si alungarea regimului comunist instaurat de Kun Bela in Ungaria. Unităţile sârbe părăsisera Timişoara în 27 iulie 1919. În 28 iulie 1919, dr. Aurel Cosma, numit prefect al judeţului Timiş – Torontal de către Consiliul Dirigent, decretează preluarea puterii şi instalarea administraţiei româneşti. La 1 august 1919 a sosit în Timişoara prima unitate de jandarmi români, iar la 3 august 1919 îşi fac intrarea solemnă în oraş, unităţile Armatei Române, sub comanda colonelului Economu. Au fost momente înălţătoare, care au marcat, în zbuciumata istorie a Timişoarei o impresionantă zi de sărbătoare. Potrivit mărturiilor din acel timp,pregătiri mai amănunţite pentru primirea Armatei Române nu s-au putut face. Dat fiind situaţia specială existentă în Banat, momentul sosirii trupelor române s-a ştiut doar cu trei zile înainte. O mărturie de atunci consemnează următoarele: „Anunţul dat s-a lăţit ca fulgerul printre români şi însufleţirea a fost atât de mare încât bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni s-au grăbit să ia parte la sărbătoarea cea mare a primirei fraţilor cari ne-au adus libertatea dorită de veacuri. Manifestarea publicului pentru acest moment înălţător a fost spontană, instinctivă, iar nu pusă la cale şi a decurs în cea mai perfectă ordine, cu toate că afluenţa de mase a fost enormă”. Peste 100.000 de oameni, de pe cuprinsul întregului Banat, sosiţi cu trenul, cu căruţele sau călare au fost prezenţi la această sărbătoare românească. Flamura tricoloră împodobea o mare parte a caselor, drapate şi ele cu covoare româneşti şi ghirlande de flori. Străzile erau inundate de mulţimea celor dornici să ovaţioneze soldaţii unui Regiment care a luptat cu eroism pe fronturile din Dobrogea şi Moldova. La ora 10,00, pe Calea Lugojului, intră în oraş coloana militară. În acordurile „Răsunetului”, Deşteaptă-te Române, îi întâmpină „un banderiu” de 900 de tineri bănăţeni călare, toţi în haine albe, naţionale, cu căciula de dorobanţ, decorată cu panglică tricoloră. A fost un spectacol emoţionant. În fruntea primului batalion al Armatei Române se afla figura impunătoare a colonelului Virgil Economu. Prefectul, dr. Aurel Cosma adresează salutul de „bună venire”. „Veacuri de-a rândul am avut bucurii puţine, supărări multe, după cum arată istoria. Acum, fraţii noştri, aţi venit în leagănul românilor, vărsând sânge pentru noi, care am gemut sub stăpânire străină.” De la intrarea în oraş, coloana militară, urmată de sutele de călăreţi bănăţeni, se îndreaptă spre Biserica ortodoxă română din cartierul Fabric. În faţa ei, pe un altar improvizat, protopopul Ioan Oprea, asistat de şase preoţi, oficiază un serviciu divin. Răspunsurile le dau sutele de corişti români veniţi din satele învecinate. În cuvinte de aleasă simţire, protopopul Oprea salută Armată Română. Îi răspunde colonelul Economu: „Dumnezeu a fost totdeauna în inimile românilor, în inimi curate, cu sentimente valabile şi ne-a învăţat ca românul să se iubească şi să nu trăiască despărţit.” Iată ce declara Iosif Velceanu, cunoscut om de cultură, martor ocular al evenimentelor, referitor la ziua de 3 August 1919: “Şi iată că la 3 august 1919 sosi deci ziua mult aşteptată şi dorită! Peste noapte metropola îmbrăcase haine de sărbătoare. Ca o vrajă a unei nopţi de vară, înfloriră pretutindeni steagurile tricolore. Dimineaţa, Metropola se deştepta transformată într-o podoabă neobişnuită de drapele româneşti, care fluturau vesel pe case şi palate, pe turlele bisericilor şi frontispiciile tramvaielor. Vitrinele prăvăliilor şi geamurile cafenelelor erau toate împodobite cu portretele regelui Ferdinand I şi al Reginei Maria, iar între ele era împodobit cu panglici tricolore portretul moştenitorului de tron, Carol. Lumea orăşeană asalta balcoanele şi ferestrele palatelor, iar mulţimea ocupase străzile, publicul românesc din Timişoara şi din jur se aglomerase spre centru, grăbind să-şi asigure loc în Piaţa Unirii, unde autorităţile aşteptau sosirea armatei române. Armata regală română, armata glorioasă, în ochii plini de admiraţie ai lumii, venită ca să ieie în stăpânire moştenirea. Azi a intrat cu glorie în cetatea Timişorii.”

·       La 19 martie 1919, colonelul francez Fernand Vyx a prezentat Ungariei, din partea aliatilor invingatori in razboi, “Nota Vyx”, prin care se ordona fortelor militare ungare sa se retraga in granitele Ungariei, pana la tratativele de pace cu Aliatii. “Nota Vyx” a provocat o serioasa aliena¬re nationala. Presedintele Mihaly Karolyi si-a inaintat demisia,iar doua zile mai tarziu (pe 21 martie 1919),bolsevicul Bela Kun a proclamat Republica Sovietica Ungaria. Prima promisiune a lui Kun a fost restaurarea “Ungariei Istorice”, adica a “Ungariei Mari”. Kun se baza, in primul rand pe sprijinul lui Lenin si pe probabilitatea unui razboi intre Rusia sovietica si Aliati. Promisiunea bolsevicilor lui Kun a dat apa la moara sperantelor revizioniste ale maghiarilor. La sfarsitul lui mai 1919, trupele Republicii Sovietice Ungare invadeaza teritoriul Slovaciei. Dupa cateva succese initiale, la 17 iunie 1919, insa, confruntate cu amenintarile de interventie ale SUA si Frantei, trupele bolsevice ale lui Bela Kun sunt nevoite sa se retraga din Slovacia. Bela Kun se intoarce imediat contra Romaniei si isi trimite trupele in Transilvania. Planul militar de ocupare a intregului Ardeal, prevedea jonctiunea dintre fortele bolsevice din Ungaria si cele din Rusia sovietica, pe teritoriul Transilvaniei.Următoarele atacuri ale armatei bolşevice maghiare s-au desfaşurat conform planurilor lui Lenin,care prevedeau declanşarea la scara europeană a unor mari demonstraţii muncitoreşti pentru apărarea Ungariei bolşevice.La 19 spre 20 iulie 1919, armata ungară a atacat puternic armata română, respingând-o până la Oradea. A avut loc o contraofensivă şi, după şapte zile de lupte crâncene, trupele române se apropiau de Budapesta.La 3 august 1919, patru escadroane de roşiori, dintre care unul din Craiova, sub comanda colonelului Rusescu, au pătruns în Budapesta, fara ordin .Grupul avea patru sute de cavalerişti şi era dotat cu două tunuri şi zece mitraliere. În jurul orei douăzeci, detaşamentul de cavalerie român descaleca în curtea cazărmii de husari „Arhiducele Josif”din Budapesta.A doua zi, la ora optsprezece, aflat pe bulevardul Andrássy din Budapesta, comandantul armatei române care operase în Ungaria, generalul Mărdărescu, va privi parada militarilor români din compunerea Diviziei 1 Vânători.Acţiunea impetuoasa pe cont propriu a colonelului Rusescu nu i-a convenit generalului Mărdărescu, acesta luand măsuri disciplinare împotriva ofiţerului care îndrăznise să îi ştirbească din aureola victoriei totale.Istoricii contemporani i-au sărit în ajutor, înregistrând data de 4 august ca dată a ocupării capitalei ungare, acţiunea din 3 august fiind tratată cu discreţie. Generalul Mărdărescu a devenit ulterior ministru de război. Războiul romano-maghiar din 1919 s-a desfăşurată pe o perioadă de nouă luni. Românii au pierdut 188 de ofiţeri şi 11. 478 de soldaţi, din care 69 ofiţeri şi 3.601 de soldaţi morţi . Românii au început retragerea din Ungaria în noiembrie 1919. Între 14 februarie şi 28 martie 1920, toate unităţile Armatei Române a părăsit teritoriul Ungariei . Principalii lideri bolsevici au fugit din Ungaria. Bela Kun si alti kuneristi s-au refugiat in Austria, unde se afla la putere un guvern social-democrat.Au fost insa arestati si au ramas intr-un lagar pana in iulie 1920, cand un acord privind schimbul de prizonieri intervenit intre Austria si Rusia sovietica, a permis unui numar de 415 kuneristi sa se refugieze la Moscova.La Moscova, Bela Kun a intrat in randul Partidului Comunist (bolsevic) din Rusia sovietica. A primit cetatenia sovietica si a fost numit in conducerea Komiternului,raspunzand de Germania, Austria, Cehoslovacia si Romania.Prima sarcina a lui Kuhn in Rusia sovietica a fost conducerea “Comitetului Revolutionar”din Crimeea (1920). Bela Kun a ordonat executarea a 10.000 de prizonieri albi. Victor Serge afirma in “Memoriile unui revolutionar” ca Bela Kun este vinovat de masacrarea a 10.000 de alb-gardisti, care formau detasamentele generalului Piotr Nikolaevici Wrangel.Victor Serge spunea ca Bela Kun le-a promis acestora amnistierea daca se predau. Ulterior, dupa ce trupele lui Wrangel s-au predat conform intelegerii, Bela Kun a ordonat executarea lor.Acelasi lucru il confirma si Gyorgy Borsany in “The Life of a Communist revolutionary, Bela Kun” (Columbia University Press, 1993).In Komitern, Bela Kun a fost un apropiat colaborator al lui Grigori Zimoviev. Pe 27 martie 1921, Kun – in virtutea “Teoriei ofensivei” – a condus un puci esuat, al minerilor din centrul Germaniei (Communist Marzaction Putsch).Lenin l-a acuzat de iresponsabilitate politica. Victor Serge scrie ca Lenin a numit actiunea pucistilor din Germania “les betises de Bela Kun” (“prostiile lui Bela Kun”), in sedinta secreta a “Comitetului Operativ” bolsevic de la Moscova. Discutiile cu ceilalti membri ai exilului maghiar din Rusia faceau obiectul “notelor” inaintate, cu mare constiinciozitate, lui Bela Kun catre OGPU (fosta CEKA, politia politica).Astfel mai multi exilati unguri au fost arestati la sfarsitul anilor ’20 si inceputul anilor ’30 si executati.Acuzat de legaturi cu “trotkismul”, Bela Kun – impreuna cu sotia, fiica si ginerele – au fost arestati in mai 1937 si trimisi in GULAG. In 1989, guvernul sovietic a anuntat ca Bela Kun a fost executat in GULAG, pe 29 august 1938. In 1956, surpriza: Bela Kun – cel care a practicat “Teroarea Rosie” (“Baietii lui Lenin”) – a fost reabilitat, odata cu Laszlo Rajk (creatorul Securitatii ungare, AVO) – in procesul numit de mass-media occidentala “destalinizarea si dezghetul” hrusciovist – devenind “martiri ai Ungariei”.Celalalt mare kunerist – Tibor Szamueli (Comisar pentru Afacerile Militare) – seful “Baietilor lui Lenin”, care aplicau legea “Terorii Rosii”, s-a refugiat la 1 august 1919, cand armata romana se pregatea sa intre in Budapesta, in Austria.Tibor Szamueli, in automobilul personal, a incercat sa treaca clandestin granita, dar a fost observat de granicierii austrieci. In schimbul de focuri, Tibor Szamueli a fost ucis. (Dupa alte surse, s-ar fi sinucis).Jeno Ländler – “Comisar pentru Afacerile Interne” sub regimul Bela Kun – s-a refugiat tot in Austria, unde a continuat sa fie unul dintre liderii exilatilor bolsevici unguri. A murit in 1928 la Cannes. A fost incinerat, iar urna cu cenusa lui Landler a fost depusa la Moscova, in zidul Kremlinului, unde se afla si astazi. In 1956, Landler a fost reabilitat si el in asa-numitul proces de “destalinizare”. Un grup statuar il imortalizeaza pe Bela Kun, avand in dreapta pe Tibor Szamueli si in stanga pe Jenö Ländler.  Monumentul poate fi admirat si astazi, in anul de gratie 2008, la Budapesta.Prabusirea puterii bolsevice din Ungaria in urma interventiei armatei regale romane a permis fortelor conservatoare conduse de Istvan Bethlem si Miklos Horthy sa preia controlul incepand din Ungaria de Vest.  Detasamentele lui Miklos Horthy si-au luat revansa, dezlantuind “Teroarea Alba”.Sustinatorii Republicii Sovietice Ungare, comunistii, intelectualii cu idei de stanga, evreii, tiganii au fost arestati sau executati sumar. Cum au pus românii opinca pe Parlamentul din Budapesta (din însemnările generalului Marcel Olteanu) … Şi au intrat trupele noastre în Budapesta la începutul lunii august 1919. Palatul Parlamentului maghiar a fost pus sub paza unui pluton de vînători. Şeful gărzii de la intrarea principală era sergentul Iordan, un oltean de la Craiova, potrivit de stat, negru, uscat şi foarte vioi. Deasupra palatului a văzut Iordan cum fîlfîia în vînt flamura ungurească – roşu-alb-verde. Faptul acesta nu l-a supărat prea tare, dar nici nu i-a plăcut… Dîndu-şi capela pe ceafă şi scărpinîndu-se după ureche şi-a zis: “Să dau jos steagul unguresc şi să pun fanionul de la companie?… Asta ar şti şi madama de la popota domnilor ofiţeri s-o facă”… “Dar am să chibzuiesc în aşa fel ca să rămînă de pomină şi să fie şi talpa României răzbunată…” Zis şi făcut. Chemînd pe căprarul Bivolaru, s-au suit în norii Budapestei şi au coborît steagul în lungul sforii, drept la jumătatea steajerului şi, luînd apoi opinca răsuflată a căprarului, s-a urcat ca un pui de urs şi a pus-o drept căciulă în capul steajerului, lăsîndu-i nojiţele s-atîrne-n vînt. Şi aşa a fîlfîit multă vreme în cerul Budapestei steagul maghiar cu opinca românească deasupra lui… “Cine oare să fi făcut această tragică glumă? – îmi zise tovarăşul meu de preumblare, domnul Ferency, un distins avocat pe care îl cunoscusem în metropola maghiară; şi zicînd, îmi arătă cu mîna priveliştea originală şi neaşteptată, care oprea în drum şi întorcea capetele şi altor trecători, ca fiind cel mai caracteristic şi ironic simbol al îngrozitoarei realităţi, al catastrofalei prăbuşiri a unui organism orgolios şi despotic, tocmai sub călcîiul acelui organism pe care ţinuse genunchiul de fier atît amar de vreme, pe care întotdeauna l-a considerat nevrednic de lumina soarelui şi de care totuşi o viaţă-ntreagă s-a temut”… “Cine oare să fi dat vîntului şi să fi ilustrat cu atîta măiestrie şi atît de dureros dezastrul iremediabil al regatului Sfîntului Ştefan?”, mai rosti domnul Ferency, cu privirea tristă, pierdută în văzduh, întrebînd parcă cerul unguresc, dezolant de senin în ziua aceea. Apoi se întoarse cu privirea spre mine, şi deşi nu mai zicea nimic, am înţeles că ar vroi o lămurire. Îmi era milă de el, căci era un om distins la simţire. “Mă voi interesa, domnule doctor”, îi zisei cu o nuanţă de înduioşare şi, apropiindu-mă de santinelă, îi spusei să strige pe şeful gărzii. “Este chiar acolea, domnule general”, îmi răspunse vînătorul mic şi îndesat, încordîndu-se şi făcînd cu capul un gest despre cheiul Dunării.

- Cum îl cheamă?

- Don sergent Iordan.

- Dar tu ştii cine a dat ordin de s-a aciuat opinca ceea deasupra steagului unguresc?

- Da, domnule general, chiar don sergent a dat ordin azi dimineaţă şi tot dînsul a şi executat ordinul… acum stă de un ceas acolo să vadă ce-o să zică lumea şi tot în cer se uită ca să îndemne şi pe alţii… Mă-ntorc puţin spre stînga şi nu departe zăresc un sergent şi un căprar, care, fără să mă bage în seamă, gustau cu frenezie roadele isprăvii lor – ilustraţia magistrală a unui moment istoric. Priveau cînd la trecătorii enervaţi şi sanchii, cînd la opinca impertinentă, şi pe feţele lor tuciurii şi asprite de viforul vremilor se lămurea cea mai desăvîrşită satisfacţie. Păreau nişte inspiraţi şi nişte draci geniali. Întreaga oaste românească, întreaga naţie mi s-au părut că se oglindesc în aceşti doi zdrenţăroşi, sublimi chiar prin gradul de perfecţiune la care poate ajunge o zdreanţă… De-aş fi fost singur! O! i-aş fi privit ceasuri întregi fără să mă satur… Şi, poate, i-aş fi luat de gît şi i-aş fi sărutat! Dar… le-am făcut semn să se apropie şi, arătînd domnului Ferency pe sergent, i-am zis încet, foarte încet: “Acesta este glumeţul, care fără o intenţie răutăcioasă, desigur, şi cu toată naivitatea unui poznaş, te-a făcut poate să suferi”… Şi domnul Ferency, scăldîndu-şi ochii între genele-i umede, mi-a replicat cu adîncă melancolie:

- Dacă din sufletul şi mintea unui simplu ţăran ca acesta s-a desprins o asemenea poznă, atunci nu mă mir că sînteţi aci! În după-amiaza aceleiaşi zile, m-am îndreptat din nou spre Palatul Parlamentului. Mă simţeam dator faţă de Iordan; trebuia să-i dau ceea ce în faţa durerii domnului Ferency, nu i-am putut da. L-am chemat – era nedespărţit de Bivolaru -, mi-a povestit cum i-a dat în gînd şi cum a înfăptuit isprava lui. L-am lăudat şi mi-am plimbat mîna mult pe faţa lui suptă şi radioasă şi i-am dat un pachet de ţigări regale. Şi nu ştiu cum, m-am pomenit că iau de nas pe căprarul Bivolaru, care se tot apropia de mine şi pe care, cu cît îl priveam, cu atît mai mult punea stăpînire pe firea mea. Era mic de statură, faţa îi era smeadă şi foarte pîrlită de soare şi vînt; în fundul capului purta nişte ochi mici, căprui şi scăpărători. Avea dinţi mărunţi, albi şi frumoşi, şi peste buza arsă de frigurile ostenelilor abia mijea o mustaţă roşcovană -, un vulpoi de Mehedinţi. Purta capelă pe sprînceană, iar în ce priveşte îmbrăcămintea părea înfăşurat cu totul într-un covor de petice, căruia expresia lui îi dădea ceva din prestanţa unor odăjdii de samurai japonez fanatic. O crestătură adîncă îi stăpînea obrazul stîng şi alta mai lată se răsfăţa pe gît sub urechea dreaptă; mai în sus de mînă, pe antebraţul stîng, se zărea o cicatrice respectabilă… L-am întrebat unde a fost rănit. Mi-a răspuns cu naivitate şi scurt: “Peste tot, domnule general”. Şi desfăcînd repede o moletieră, mi-a arătat o rană de schijă, abia vindecată, la pulpa dreaptă; apoi, descheind singurul nasture pe care îl mai avea la veston, puse degetul pe o dîră de baionetă în lungul coastelor din dreapta care se vedea în întregime printre cele cîteva şuviţe de pînză destrămată ce alcătuiau cămaşa lui Bivolaru. Şi era gata să-mi mai arate, dar l-am întrerupt: “Bine, bine… văd că eşti crestat ca un răboj; dar unde ai căpătat rănile? În ce lupte?…” Şi iarăşi cîntecul lui: “Peste tot, domnule general. În Carpaţi, la Răşinari, la Olt, la Siret, la Oituz şi chiar pe Tisa în aprilie, că eu, domnule general, am fost poate în patruzeci de atacuri mari şi, în adevăr, eu sînt răbojul isprăvilor regimentului nostru… pe mine sînt crestate toate de la 1916 încoace… şi nu mă las nici mort!…”

- Ei şi acum îţi pare bine că făcurăm România Mare şi că faci de gardă, tu, căpraru Bivolaru de la Mehedinţi, tocmai aci la Budapesta? Şi el, încordîndu-se şi privindu-mă soldăţeşte drept în lumina ochilor, îmi răspunse sfătos şi cu mîndrie:

- E lucru mare, domnule general… Dar… am auzitără că mai e şi o Vienă! Acestui nebun în toate minţile, acestui prototip al zdrenţelor noastre glorioase de la 1917, care îşi da seama perfect pînă unde se poate întinde fiziceşte România Mare, nu-i intra totuşi în cap că numai pentru ce vedea s-a ostenit el şi atîţia au albit meleagurile cu oasele lor. El, Bivolaru, sinteza neamului său, elegant la simţire şi la gîndire, fără să poată exprima, înţelegea totuşi numai una: “faima şi duhul românesc cît mai departe, şi peste România-Mare, România spirituală, România fără hotare”.

·       1929: In Romania  se infiinteaza ”Regia autonomă a poştelor, telegrafelor şi telefoanelor” (PTT), care a luat în exploatare şi administrare serviciile publice de poştă, telegraf şi telefon.

·       1934: După moartea lui Paul von Hindenburg, Adolf Hitler a comasat postul de cancelar al Germaniei și cel de președinte al Germaniei, proclamându-se Führer. Adolf Hitler (n. 20 aprilie 1889, Braunau am Inn, Austria – d. 30 aprilie 1945, Berlin) om politic, lider al Partidului Muncitoresc German Național-Socialist (NSDAP), cancelar al Germaniei din 1933, iar din 1934 conducător absolut (Führer) al Germaniei.

·       1936: La Jocurile Olimpice de la Berlin, Jesse Owens a câștigat proba de 100 m. James Cleveland „Jesse“ Owens (n. 12 septembrie 1913 în Oakville, Alabama – d. 31 martie 1980 în Tucson, Arizona) atlet american. Dintre toți atleții care au participat la Jocurile Olimpice de-a lungul timpului puțini au impresionat mai mult ca Jesse Owens, tânărul american de culoare care a câștigat patru medalii de aur la Jocurile Olimpice din 1936, de la Berlin. Conducătorul nazist Adolf Hitler a dorit să folosească Jocurile de la Berlin pentru a dovedi supremația rasei așazise ariene, însă Owens a demonstrat contrariul. Mulțimea îl adora, pentru că era un atlet adevărat, care și-a câștigat admiratori grație vitezei și agilității sale.

·       1940: Generalul francez  Charles de Gaulle este condamnat la moarte in contumacie, de  un tribunal militar al regimului marioneta instalat de ocupantii nazisti  la Vichy, pentru atentat la siguranta statului si dezertare. Pe 18 iunie, de Gaulle s-a adresat populaţiei franceze în timpul unei emisiuni difuzate de BBC de la Londra. El a cerut soldaţilor armatei franceze şi populaţiei să continue lupta alături de  Aliaţi împotriva Axei. În Franţa, “Apelul din 18 iunie” nu a avut o audienţă largă, dar un nou discurs al generalului de Gaulle de pe 22 iunie a fost ascultat la nivel naţional în Franţa. Se consideră că “Apelul” a pus bazele organizării Rezistenţei Franceze  împotriva ocupaţiei Germaniei Naziste în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Discursul de pe 18 iunie a rămas unul dintre cele mai celebre alocuţiuni din istoria Franţei, însă în ciuda eforturilor lui de Gaulle, Pétain a semnat pe 22 iunie actele capitulării şi a devenit liderul unui stat marionetă francez cu capitala la Vichy.

·       1941: Puternic bombardament sovietic asupra municipiului Constanța. Catedrala și alte clădiri din zona peninsulară sunt grav afectate.

·       1958: Submarinul american cu propulsie nucleară “Nautilus” a efectuat prima traversare în imersiune a Polului Nord. “Nautilus” a fost primul submarin atomic lansat de Statele Unite ale Americii, la data de 21 ianuarie 1954.

·       1960: Niger își câștigă independența față de Franța.

·       1963: Formația The Beatles a apărut pentru ultima dată la Cavern Club din Liverpool, după ce susținuseră în acest local peste 300 de spectacole începând cu 1961.

·       1975: S-a încheiat vizita oficială, de două zile, efectuată în România de președintele american Gerald Ford.

·       1977: Se termină greva minerilor din Valea Jiului.

·       1988: Autoritatile sovietice il elibereaza din inchisoare pe tanarul aviator german Mathias Rust, care fusese condamnat la patru ani de internare intr-un lagar  munca, pentru ca a incalcat spatiul aerian sovietic, aterizand in Piata Rosie din Moscova la  28 mai 1987, umilind intregul sistem de supraveghere si aparare aeriana al URSS.

·       1997 - A intrat în vigoare Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului.

·       2005: Mahmoud Ahmadinejad devine președinte al Iranului.

Nașteri

·       1654: Karl I, Landgraf de Hesse-Kassel (d. 1730)
* 1766: Kurt Polycarp Joachim Sprengel (n. 3 august 1766, Boldekow, Pomerania – d. 15 martie 1833) a fost un botanist și fizician german.

Kurt Sprengel

·       1770: Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei (d. 1840)

·       1811: S-a nascut Elisha Graves Otis, inventatorul  american care  a conceput  in 1852, dispozitivele de siguranta pentru lifturi; (d. 08.04.1861).

·       1817: Arhiducele Albert, Duce de Teschen, general austriac (d. 1895)

·       1834: S-a născut Ioan M. Bujoreanu, prozator, autor dramatic, publicist şi traducător (a tradus din Boccaccio, Florian şi Paul de Kock); (m. 1899).

* 1862: Nicolae Botea (n. 30 ianuarie 1862 - d. ?) a fost unul dintre generaliiArmatei României din Primul Război Mondial.

A îndeplinit funcții de comandant de brigadă și de divizie în campania anului 1916

După absolvirea școlii militare de ofițeri cu gradul de sublocotenent, Nicolae Botea a ocupat diferite poziții în cadrul unităților de cavalerie sau în eșaloanele superioare ale armatei, cele mai importante fiind cele de comandant al Regimentului 8 Roșiori și al Brigăzii 4 Roșiori.^[3][4][5][6]

În perioada Primului Război Mondial a îndeplinit funcția de comandant al Diviziei 1 Cavalerie, în perioada 25 septembrie /8 octombrie - 17/ 30 noiembrie 1916.

* 1862: Ioan Herescu (n. 3 august 1862 - d. ?) a fost unul dintre generaliiArmatei României din Primul Război Mondial.

A îndeplinit funcții de comandant de brigadă și divizie în campania anului 1916

După absolvirea școlii militare de ofițeri cu gradul de sublocotenent, Ioan Herescu a ocupat diferite poziții în cadrul unităților de cavalerie sau în eșaloanele superioare ale armatei, cele mai importante fiind cele de comandant al Regimentului 5 Roșiori, al Brigăzii 2 Roșiori și al Diviziei 1 Cavalerie.

În perioada Primului Război Mondial a îndeplinit funcția de comandant al Diviziei 1 Cavalerie, în perioada 15/28 august–22 septembrie /5 octombrie 1916

Ioan Herescu

·       1863: Géza Gárdonyi, scriitor și jurnalist maghiar (d. 1922)

·       1865: Iancu Flondor (n. 3 august 1865, Storojineț, Ducatul Bucovinei, Imperiul Austriac - d. 19 octombrie 1924, Cernăuți, România) a fost un om politic român din Bucovina, care a militat pentru unirea acesteia cu Regatul României. Era membru al familiei nobiliare Flondor.

Iancu cavaler de Flondor s-a născut la data de 16 august 1865 în orașul Storojineț (pe atunci în Imperiul Austriac, astăzi în Ucraina) în familia boierului român Gheorghe cavaler de Flondor (1828-1892). Tatăl lui Iancu Flondor, Gheorghe cavaler de Flondor, mare proprietar la Storojineț era fiul lui Nicolai cavaler de Flondor, născut în Milie (1795-1864) și căsătorit în Storojineț cu Ecaterina von (de) Cârste, fiică a lui Teodor cavaler de Cârste și a Smarandei (născută von Ralli).^[2] Mama sa, Isabella născută von Dobrowolschi de Buchenthal (1835- 1890), o cunoscută pianistă, provenea din Rogojești, Botoșani. Isabella Dobrowolschi a avut o soră, Ludmila, căsătorită Ianoș. Familia Dobrowolski a fost de origine poloneză, însă încă în secolul XVIII s-a romanizat prin căsătorii.

Familia Dobrowolski a obținut la 1800 un titlu de noblețe polonez, iar mai târziu, în Bucovina, titlul nobiliar austriac de Ritter (Cavaler) cu predicatul "von Buchenthal".

Tatăl lui Iancu Flondor, Gheorghe Flondor a fost deputat al Corpului al doilea electoral al Curiei (curie = corp electoral - pe timpul dominației habsburgice) marii proprietăți în legislatura I (1861-1866) al Curiei comunelor rurale (Storojineț), în legislatura a IV-a (1871-1877), a V-a (1878-1883), a VI-a (1884-1889) și a VII-a (1890-1891).^[3] A fost membru al Partidei federalist-autonomiste, apoi al celei conservatoare și al Partidului Național Român „Concordia.”^[4]

Iancu Flondor este descendentul unei vechi familii boierești, care a deținut dregătorii și a avut moșii în [[Principatul Moldovei|Țara de Sus a Moldovei. Familia Flondor era înrudită din vechime cu familiile Balș, Buhuș, Ureche și alte familii mari ale Moldovei. S-a căsătorit, la 11 februarie 1899, cu Elena de Zotta (n. 19 decembrie 1876- d. 1918), fiica lui Ioan (Iancu) cavaler de Zotta și a Elenei, născută Hurmuzaki . Cei doi căsătoriți erau ortodocși după tată și catolici după mamă.^[5].Ei au fost cununați însă în rit ortodox de către preotul paroh al localității Gogolina, districtul Cernăuți. De menționat că Elena de Zotta a fost inițial căsătorită cu Emanoil Flondor (deputat). Iancu și Elena Flondor au avut trei copii, Șerban (n.1900, d. 1971), Neagoe (n.1901, d. 1952) și Mircea (n.1908, d. 1927).^[6][1] O genealogie a familiei Flondor a fost elaborată de Sever Zotta, director al Arhivelor Statului din Iași și publicată în anul 1933^[7] În Arhivele Statului, București, fond Iancu Flondor^[8] se găsesc diploma de absolvire a Universității din Cernăuți și cea de doctor în Drept a celei din Viena, brevetul de locotenent de rezervă al armatei austriece (1887), brevetul "Crucea comemorativă a războiului din 1916-1918", brevetul de membru al Ordinului Coroana României în grad de "Mare cruce", acordat de regele Ferdinand I (1918) etc.^[9] Trebuie precizat că în Arhivele Naționale ale României, București, fondul personal Iancu Flondor conține 77 dosare, unde se găsesc documente originale, adrese, scrisori referitoare la familia Flondor, pe de o parte, și la viața Bucovinei de dinainte și de după Unirea din 1918, pe de altă parte.^[10].

După absolvirea studiilor secundare la Liceul German din Cernăuți (k.k. Ober-Gymnasium in Czernowitz) cu diplomă de bacalaureat (în 1884), a studiat la Facultatea de Drept a Universității "Franz Joseph" din Viena (1885-1888).^[11] A obținut titlul științific de Doctor în Drept la Universitatea din Viena (k.k.Universität zu Wien) (în 1894), sub numele Flondor Johann, Ritter von (din) Storojineț.

În urma serviciului militar (efectuat într-un regiment de husari în Cernăuți) a obținut brevetul de locotenent de rezervă.

În anul 1892, după moartea tatălui său se stabilește la moșia sa de la Storojineț și ia conducerea moșiilor Storojineț, Ropcea, Milie și Broscăuți. Se dedică activității politice, devenind un lider politic al românilor din Bucovina și militând pentru unirea națională a tuturor românilor.

Pentru sprijinirea emancipării intelectuale și politice a țăranilor de pe moșia sa (Storojineț), Iancu Flondor a susținut crearea în 1896 a Societății de citire "Crai Nou". Această Societate depindea de asociația "Școala Română" din Suceava.

Iancu Flondor s-a implicat în viața politică a Bucovinei încă de la sfârșitul anilor '80 ai secolului al XIX-lea, făcând parte din gruparea politică a "tinerilor" români, alături de George Popovici, Grigore Filimon, Florea Lupu, Constantin Morariu, Zaharia Voronca, Constantin Isopescu-Grecul ș.a. Această grupare a acționat în paralel cu organizațiile politice oficiale, nefiind acceptați în rândul elitei politice românești o anumită perioadă.

Materializarea acestei colaborări s-a realizat prin organizarea unei mari adunări politice a românilor în Cernăuți, la 7 martie 1892, care a decis coagularea tuturor forțelor politice românești într-un partid național unit, reprezentat prin societatea politică «Concordia». Această dată este considerată de către istoriografi drept moment al creării Partidului Național Român din Bucovina. Societatea Concordia a fost înființată de Modest de Grigorcea din Carapciu pe Siret, viitorul președinte al Societății. Structura respectivă urma să se întemeieze pe programul publicat cu un an mai devreme în paginile "Gazetei Bucovinei", organ de presă care a fost susținut și de Iancu Flondor. Deși "tinerii" s-au implicat activ în campania electorală, reprezentanții "bătrânilor" lideri politici conservatori bucovineni au obținut majoritatea mandatelor încredințate românilor, acest fapt conducând la perpetuarea atitudinii moderate în rândurile clasei politice conducătoare românești. „Tinerii” s-au declarat nemulțumiți și au început să-i acuze pe membrii Dietei și ai Comitetului Țării de faptul că nu foloseau limba română în aceste foruri, preferând germana și că nu serveau românismul în măsura dictată de imperativele epocii.

În anul 1897, gruparea "tinerilor", nemulțumiți de politica pasivă promovată de elita tradițională a bătrânilor boieri de la „Concordia”, de absența unor acțiuni ferme și de accentuarea disensiunilor între membrii conducerii societății "Concordia" și unii deputați ai Dietei și Parlamentului imperial, în frunte cu Iancu Flondor și juristul Gheorghe Popovici (poetul Teodor Robeanu), s-a constituit într-un comitet cu scopul de a contribui la structurarea unui partid național puternic. Noua formațiune politică formată (denumită ulterior Partidul Poporal Național Român sau Partidul Național Radical Român) a încercat să preia conducerea Partidului Național Român din Bucovina. Organul de presă al partidului a devenit ziarul "Patria" (1897-1900), având ca principal finanțator pe Iancu Flondor, ziar editat de transilvăneanul Valeriu Braniște.

Tânăra generație de politicieni susținea un radicalism în viața politică și în atitudinea față de administrația Bucovinei, dorind spre deosebire de conservatori, să emancipeze masele românești (țărani, meseriași, intelectuali din lumea satelor și din orașe), conștientizând necesitatea formării unui suport social pentru derularea luptei contra tendințelor ce aduceau prejudicii întregii națiuni.

În august 1898, după retragerea lui Victor baron (1880) de Stârcea din viața politică, în fruntea Partidului Național Român a fost ales Ioan Lupul, căpitanul țării, iar liderii "tinerilor", Iancu Flondor și Modest Grigorcea au devenit vicepreședinți. În toamna anului 1898 Iancu Flondor a fost ales deputat în Dieta Bucovinei, cu unanimitate de voturi, din partea Colegiului II al marilor proprietari. Cu prilejul inaugurării sesiunii Dietei Bucovinei la 28 decembrie 1898, Iancu Flondor a afirmat că va lupta pentru promovarea dreptului autohtonilor la utilizarea limbii materne: „Voi lucra totdeauna într-acolo ca limba noastră să domineze nu numai în cameră, ci să fie întrebuințată și în actele oficiului". În toamna anului 1918 a fost primar al orașului Storojineț

În urma manevrelor autorităților austriece, în martie 1900, o parte din membrii partidului (gruparea conservatoare) pactizează cu oficialitățile bucovinene, motiv pentru care Flondor demisionează din partid în același an. Împreună cu Gheorghe Popovici și Ioan Țurcan, întemeiază Partidul Național Poporal, având ca organ de presă "Deșteptarea" (înființat în 1893). Președinte al noului partid a fost ales George Popovici, iar Iancu Flondor a fost desemnat președinte al Comitetului Central al partidului, devenind șef al formațiunii după plecarea lui George Popovici în România, în anul 1901.

În ianuarie 1902, PNR se distanțează de politica guvernatorului Friedrich von Bourguignon Freiherr von Baumberg (1897-1903) și astfel, în iunie 1902, are loc împăcarea și unificarea celor două partide sub denumirea de Partidul Național Român, sub conducerea lui Iancu Flondor.

Cu toate acestea, în iunie 1904 are loc o nouă dizidență, alături de democrații lui Aurel Onciul, părăsește partidul și gruparea conservatorilor, care se temeau să nu li se aplice eticheta de iredentism pe care o purta Flondor. La data de 17 iunie 1904, Iancu Flondor demisionează definitiv din Partidul Poporal Național Român, retrăgându-se la moșia sa de la Storojineț. Din noiembrie 1904, publicația acestui partid, „Deșteptarea poporului” și-a încetat apariția.

Forțele politice, regrupate din nou în 1908 în cadrul Partidului Creștin Social Român (PCSR) din Bucovina, apelează tot la Iancu Flondor, acesta fiind ales ca președinte în lipsă la 19 octombrie 1908. Ca urmare a acordului intervenit între democrații lui Aurel Onciul și naționali, în ianuarie 1909, PCSR din Bucovina și-a schimbat numele în Partidul Român, păstrându-și statutul și organizarea, iar conducerea partidului a devenit comitet național.

La 7 februarie 1909, Iancu Flondor reintră în viața politică ca președinte al Partidului Român, avându-i ca vicepreședinți pe Aurel Onciul, Zaharie Percec și Mihai Boca. Noua conducere a reluat programul său de la sfârșitul secolului al XIX-lea, urmărind antrenarea țărănimii române din Bucovina în lupta politică. În aprilie 1909 Iancu Flondor a pornit în fruntea a 600 țărani din satele Mahala, Ostrița și Buda, pentru a cere baronului Regner-Bleyleben, guvernatorul Bucovinei, anularea contractului de arendă încheiat de Fondul Religionar Ortodox cu Stammler, pentru moșiile din Mahala.

Cu toate acestea, în preajma campaniei electorale pentru Parlament și pentru Dieta Bucovinei din 1911, cele trei grupări ale Partidului, națională, democrată și conservatoare, au intrat în dispută pentru distribuirea mandatelor. Din cauza divergențelor interne apărute, Iancu Flondor a demisionat din nou, în noiembrie 1910, refuzând să mai revină în fruntea partidului, în pofida rugăminților membrilor de frunte ai partidului. El s-a retras din nou la Storojineț, mulțumindu-se, în toată această perioadă, cu postura de sfătuitor al oamenilor politici români din Bucovina și sprijinitor al mitropolitului Vladimir de Repta, în chestiunile privitoare la păstrarea caracterului românesc al Mitropoliei Bucovinei. Retragerea lui Iancu Flondor la Storojineț în noiembrie 1910 a însemnat și încetarea apariției gazetei „Patria”. În locul „Patriei” rămânea ca organ oficial al Partidului Național Român ziarul „Foaia poporului”.

Odată cu izbucnirea primului război mondial și deși era amenințat cu eventuale represalii din partea autorităților austriece, Flondor a refuzat să se refugieze în România afirmând că: "Mai am și răspunsuri nu numai față de mine și de familia mea. Eu stau în văzul tuturor. Ceea ce fac are repercusiuni în multe direcții. De aceea nu pot face ce mi-ar plăcea sau ar fi interesul meu imediat și personal. Trebuie să mă gândesc și la alții și la viitor"

În perioada primului război mondial, Iancu Flondor și-a pierdut, în urma unui incendiu, conacul și întregul utilaj agricol. El a intervenit pe lângă comandantul rus, generalul Alexei Brusilov, în interesul populației bucovinene, lipsită de alimentele de bază și de posibilitatea de a se aproviziona și mereu amenințată cu deportări și cu rechiziții ale bunurilor. În anul 1917, Iancu Flondor a fost acuzat de către guvernul austriac de înaltă trădare și a scăpat cu viață numai datorită intervenției parlamentarilor români din Viena.

La 15 februarie 1915, Iancu Flondor i-a înaintat lui Ion I. C. Brătianu un Memoriu privitor la fruntariile Bucovinei prin intermediul deputatului Ioan Mavrocordat (din Dângeni). In acest Memoriu, Flondor îl informa pe Brătianu că la Cernăuți s-a constituit un comitet ucrainean care pregătește o hartă etnică a Nordului Bucovinei, pentru a fi încorporat Rusiei. În Memoriu, Flondor atrăgea atenția asupra criteriilor pe baza cărora urmează a fi stabilite fruntariile de nord ale Bucovinei și anume, principii istorice, etnice, economice și culturale. Acest Memoriu a fost interceptat de autoritățile militare austriece și a intrat în 1916, în posesia contelui Ottokar Czernin, cancelarul Austro-Ungariei; autoritățile austriece i-au intentat lui Flondor un proces la Curtea Marțială din Lemberg (Lvov) care s-a judecat în perioada 1916-octombrie 1918, însă n-a fost soluționat datorită evenimentelor de război.^[12]În 1918 s-a prăbușit Imperiul Austriac.

Între primăvara și vara 1918 a fost primar la Storojineț.^[15]

În toamna anului 1918, revine în fruntea mișcării de eliberare națională a românilor din Bucovina și cere guvernatorului austriac conte Joseph Etzdorf să predea românilor prerogativele puterii.

La 9/22 octombrie 1918 a apărut la Cernăuți primul număr al ziarului Glasul Bucovinei, fondat de Sextil Pușcariu, Vasile Bodnărescu, Radu Sbiera și Alexe Procopovici, cu apariție bi-săptămânală. Editorialul „Ce vrem”, publicat în numărul 1 din 22 octombrie 1918, a reprezentat o declarație de principii a românilor bucovineni în problema națională; în articol se scrie: "Vrem să rămânem Români pe pământul nostru strămoșesc și să ne ocârmuim singuri, precum o cer interesele noastre românești".^[16]

La Viena, cei 6 deputați români din Dietă (parlament) au transformat Clubul parlamentar român în Consiliul Național Român, condus de C. Isopescu- Grecul și Gheorghe Grigorovici.

La 14/27 octombrie 1918, din inițiativa lui Iancu Flondor și Sextil Pușcariu s-a organizat la Cernăuți Marea Adunare Națională Română care s-a proclamat Adunare Constituantă, întrunită în sala „Palatului Național” din Cernăuți, în prezența a peste 150 de delegați^[17]. Istoricul Ion I. Nistor precizează în lucrarea sa Unirea Bucovinei^[18] că „Convocarea adunării s-a făcut în baza articolului 2 din legea austriacă pentru întruniri. Scopul adunării era de a se proclama constituanta și de a alege un consiliu național ca organ reprezentativ al românilor bucovineni, care avea să intre imediat în legătură cu românii din Transilvania și Ungaria.” La această adunare politică au participat deputații români din Parlamentul din Viena, foștii deputați din ultima dietă a Bucovinei și primarii din întreaga provincie^[19] , totodată s-a creat Consiliul Național Român, alcătuit din 50 de membri, cu reprezentanți din toate județele Bucovinei, precum și un organism cu caracter de guvern numit Consiliul Secretarilor de Stat, alcătuit din 14 secretari de stat.^[20]Guvernul provizoriu avea un comitet executiv, prezidat de Iancu Flondor. Adunarea Constituantă votează, la propunerea lui Iancu Flondor, "Moțiunea Constituantă a Bucovinei" pentru Unirea Bucovinei cu România. Moțiunea a fost citită de Dorimedont Popovici, ajutor de primar al orașului Cernăuți și deputat în Dieta Bucovinei. După adunarea Constituantei Bucovinei, membrii Consiliului Național Român au fost urmăriți de jandarmeria austriacă, încă în plină putere și s-a încercat chiar arestarea lor, fiind declarați „trădători de țară.”^[21]

Pe data de 28 octombrie 1918, Iancu Flondor, deputatul Gh. Sârbu și fostul deputat Dori Popovici, în numele Consiliului Național, au cerut guvernatorului Josef von Etzdorf să predea puterea de guvernare, dar acesta a refuzat.^[22]

Elemente antiunioniste, în frunte cu Aurel Onciul, au început să se manifeste ostil și tulburau ordinea publică. Soldați ucraineni din Regimentul de Infanterie 41 și din cel de Vânători 22, în ziua de 2 noiembrie au părăsit cazărmile, au prădat depozitele statului, s-au înarmat cu arme și muniții și nu s-au mai supus ordinelor superiorilor. Haosul pusese stăpânire pe Cernăuți, iar corpurile de armată austro-ungare din Ucraina și Basarabia erau în dizolvare. În Cernăuți se aflau și legiunile de voluntari ucraineni, sub comanda arhiducelui Wilhelm de Habsburg, cu nume ucrainizat în cneaz Wasyl Weschywan , zis cneaz Stefanovici, pretins conducător al „Regatului Ucrainean”. O parte a legionarilor ucraineni a dezertat și s-a unit cu soldații ucraineni din cele două regimente din oraș. În aceste condiții, guvernatorul, cu doar un număr redus de jandarmi, nu mai putea restabili ordinea.

În 4 noiembrie, în casa profesorului Alexandru Hurmuzachi a avut loc o întâlnire între guvernatorul Etzdorf și Iancu Flondor, însoțit de Aurel Țurcan și I. V. Stârcea. Etzdorf le spune politicienilor bucovineni că este gata să se retragă din funcție dacă se constituie un guvern din reprezentanți ai ambelor naționalități : români și ucraineni; Iancu Flondor refuză.

La 6 noiembrie, elemente reacționare, susținute de indivizi înarmați, ocupă Palatul guvernatorului pe care îl gonesc, precum și clădirile administrației provinciale și se instalează ca "guvern al Bucovinei". Guvernatorul Josef von Etzdorf se vede nevoit să semneze Protocolul de transmitere a puterii de guvernământ asupra Bucovinei din 6 noiembrie 1918 și predă puterea lui Omelian Popowicz (fost deputat ucrainean) și lui Aurel Onciul, pe care îl considera ca fiind "unicul român proaustriac".

La 15/28 noiembrie 1918 Congresul General al Bucovinei, întrunit în Sala Sinodală din Palatul Mitropolitan din Cernăuți (clădire proiectată la 1860 de Josef Hlavka, astăzi fiind Universitatea din Cernăuți)^[23] sub președinția dr. Iancu Flondor, a adoptat prin vot moțiunea Unirii Bucovinei cu Regatul României. În rezoluțiunea Congresului General al Bucovinei prin care s-a hotărât Unirea se menționează: „Drept aceea noi, Congresul General al Bucovinei, întrupând suprema putere a țării și investit singur cu putere legiuitoare, în numele suveranității naționale hotărâm Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin^[24] și Nistru, cu Regatul României". La 28 noiembrie 1918 s-a prezentat în Congresul general hotărârea de Unire a Bucovinei care se luase anterior în 27 octombrie 1918.

La Congresul General, din partea Basarabiei erau prezenți Pantelimon Halippa, Ion Pelivan, Ion Buzdugan și Grigore Cazacliu, iar din Transilvania, Gheorghe Crișan, Victor Deleu și Vasile Osvada. Au participat și peste o sută de refugiații bucovineni care au venit la 24 noiembrie din Basarabia, la Cernăuți, în frunte cu I. Nistor, dintre care 12 fruntași au fost cooptați în Consiliul Național.

Documentul original al Proclamației din 15/28 noiembrie 1918 de Unire a Bucovinei cu Regatul României se găsește în Fondul personal Iancu Flondor din Arhivele Naționale ale României^[10]. Tot în acest fond personal este inclusă adresa Președintelui Congresului General al Bucovinei către primul-ministru al Guvernului României, prin care i se aduce la cunoștință hotărârea luată în Sala Sinodală din Cernăuți. Moțiunea de Unire a fost adoptată cu unanimitate de voturi.^[25]La Congresul General al Bucovinei (inclusiv la votarea moțiunii de Unire) au participat 74 membri ai Consiliului Național Român, 7 delegați germani, 6 delegați polonezi și 13 delegați ucraineni din comunele ucrainene Rarancea, Toporăuți, Cuciurul Mic, Ivancăuți, Putila-Storojinețului.. Moțiunea de Unire a fost sprijinită de o delegație a Consiliului național al Polonilor din Bucovina și de o delegație a Consiliului național al Germanilor din Bucovina. Iancu Flondor este ales ca președinte al Consiliului Național Român și devine primul șef al guvernului român în Bucovina. Cu acest prilej, el declară: "Sunt gata să jertfesc totul pentru înfăptuirea voinței poporului român din Bucovina".

Luând act de hotărârea adoptată de Congresul General al Bucovinei din Cernăuți, la 19 decembrie 1919 apare Decretul- regal nr.3744 privitor la unirea Bucovinei cu România, având următorul cuprins: "Bucovina, în cuprinsul granițelor sale istorice, este și rămâne de-a pururi unită cu Regatul României." Semna Regele Ferdinand I și Ion I.C.Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri și ministru al afacerilor externe.^[26][2] Tratatul de pace cu Austria, semnat la Saint-Germain-en-Laye (Franța) la 10 decembrie 1919, preciza că Austria renunță la fostul Ducat al Bucovinei în favoarea României. În Tratat se stabilește granița de-a lungul Ceremușului -Colacinului și până la Nistru -vechiul hotar al Moldovei voievodale.

În iarna lui 1918 a intrat în conflict cu rivalul său Aurel Onciul, fost deputat în Parlamentul austriac, asupra viitorului politic al Bucovinei. Aurel Onciul acționa pentru păstrarea Bucovinei în cadrul unui stat austriac federal și a încheiat o înțelegere cu Consiliul Național Ucrainean, pentru împărțirea provinciei în districte separate românești și ucrainene. Onciul și Consiliul Ucrainean au forțat împreună guvernatorul austriac, la 6 noiembrie, să cedeze puterea guvernului provizoriu româno-ucrainean din Cernăuți.^[27]Consiliul Național Român a denunțat înțelegerea și a apelat la guvernul român de la Iași, pentru intervenția armatei române, în vederea restabilirii ordinei. În acest sens, Consiliul Național a trimis la Iași în noiembrie 1918 un delegat, Vasile Bodnărescu, cu misiunea de a obține sprijin armat de la guvernul român. Vasile Bodnărescu s-a întâlnit în două rânduri cu Alexandru Marghiloman, primul-ministru. La Iași s-a dus și Aurel Onciul pentru a cere guvernului român să nu trimită trupe în Bucovina, însă acesta a fost fluierat în gara din Iași, de refugiații români din Bucovina și a fost reținut.

La data de 23 octombrie/5 noiembrie 1918 prin Ordinul de operații nr. 1, semnat de generalul Constantin Hârjeu, ministru de război, s-a dispus ca Divizia 8 Infanterie, cu regimentele 16, 29 și 37 Infanterie, comandată de generalul Iacob Zadik, din Corpul IV de Armată, având ca șef de stat major pe colonelul Rovinaru, să ocupe fără întârziere Ițcani, Suceava și apoi progresiv întreaga Bucovină până la Cernăuți inclusiv ^[28]; la 8 noiembrie detașamentele armatei române Dragoș, Alexandru cel Bun și Suceava trec vechea graniță a Bucovinei^[29], iar în 11 noiembrie 1918 armata română a intrat în Cernăuți, unde a avut parte de o primire triumfală, fiind aclamată în Piața Unirii (piața din fața primăriei, pe atunci, Piața Principală) de mii de români, în frunte cu președintele Consiliului Național Român Iancu Flondor care în cuvântul său a spus: "Domnule General, dați-mi voie să vă binecuvântez, așa cum o fac doi frați care, după o lungă și dureroasă despărțire, se întâlnesc spre a nu se mai despărți niciodată. O fac, deschizând brațele mele și strângându-vă la piept." Armata română a fost chemată în Bucovina de o putere legal constituită, Consiliul Național, și nu a pătruns ca o armată de ocupație. În "Apelul Președintelui Consiliului Național al Bucovinei, Iancu Flondor, către poporul român"^[30] se menționează că "Consiliul Național [Român] a luat în ziua de 10 noiembrie [1918] în seamă stăpânirea țării și va exercita puterea prin guvernul său." [ "Guvernul" Bucovinei era denumirea formei de conducere a provinciei din epoca austriacă (<<Landesregierung>>)].

Recepția oficială a generalului Zadic , de către Consiliul Național Român în frunte cu Dionisie Bejan și Iancu Flondor a avut loc în sala festivă din Palatul Național Român, în 11 noiembrie 1918. În acest răstimp, forțele ucrainene s-au retras către Galiția fără să opună rezistență. Marele cartier general a întărit Divizia 8 Infanterie cu noi forțe, respectiv Brigăzile 15 și 25 Infanterie. Pe baza ordinului primit, trupele române au continuat înaintarea, făcând legătura cu Divizia 1 Cavalerie, comandată de generalul Mihail Schina, aflată în nordul Basarabiei.

La 30 octombrie/12 noiembrie 1918, Consiliul Național a votat o "Lege fundamentală provizorie asupra puterilor în Țara Bucovinei" prin care și-a asumat puterea în stat. Dionisie Bejan era președintele Consiliului.

Pe 13 noiembrie, la a treia ședință a Consiliului Național din Bucovina, Iancu Flondor a prezentat programul guvernului Bucovinei, care cuprindea politica externă, finanțele, apărarea, agricultura, învățământul etc.

La data de 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei consfințește revenirea acesteia la Patria-Mamă. Moțiunea prin care se propunea unirea cu România a fost prezentată de președintele Congresului, dr. Iancu Flondor, iar la dezbateri a luat cuvântul profesorul dr. Ion Nistor care a făcut o scurtă istorie a răpirii Bucovinei în 1775 și a afirmat "...declarăm actul de cesiune de la 1775 nul și neavenit și hotărâm realipirea țării noastre [Bucovina] la Moldova, din trupul cărei fusese ruptă." Iancu Flondor a dat cuvântul reprezentantului Consiliului Național Polon din Bucovina, dr. Stanislav Kwiatkowski, și profesorului dr.Alois Lebouton, reprezentantul Consiliului Național German din Bucovina, ambii declarând că recunosc drepturile românilor și exprimându-și adeziunea la Unirea Bucovinei a acestor naționalități.

Se hotărăște formarea unei delegații de 15 persoane, condusă de I.P.S.S. mitropolitul Vladimir de Repta și de Iancu Flondor, care să prezinte regelui Ferdinand moțiunea de unire. Delegația Bucovinei este primită la Iași de regele Ferdinand la 29 noiembrie 1918, căruia i-a fost înmânat Actul Unirii.

La data de 18 decembrie 1918, Iancu Flondor este numit în funcția de ministru secretar de stat, fără portofoliu, însărcinat cu administrarea Bucovinei în Guvernul Ion I.C. Brătianu (5). A fost ministru pentru Bucovina în perioada decembrie 1918-aprilie 1919. În această calitate, el a pus bazele noii administrații românești în Bucovina: a introdus limba română în învățământ (fiind înființate școli românești la Cernăuți, Românești,Siret, Călinești), în administrație, justiție etc.; a angajat funcționari din rândul autohtonilor; a militat pentru recuperarea depozitelor din băncile austriece; a sprijinit presa românească; a promovat democratizarea vieții publice și a pledat în favoarea intereselor țăranilor în cadrul elaborării proiectului de reformă agrară ș.a. Numeroase documente din Fondul personal Iancu Flondor din Arhivele Naționale ale României^[10] evidențiază ampla activitate a lui Iancu Flondor pe plan economico-financiar, ca ministru pentru administrarea Bucovinei. Dintre acestea, trebuie menționate memoriile lui Iancu Flondor către Ministerul de Finanțe, prin care solicită susținerea financiară a economiei Bucovinei printr-un împrumut intern, pe bază de bonuri de tezaur, proiectul de lege asupra colonizării zonelor cu populație rară, care prevedea ca cei nou veniți să aibă vârsta de cel mult 45 de ani, să fi satisfăcut serviciul militar, să fie căsătoriți, cu copii, să se ocupe de agricultură, să posede inventar agricol necesar cultivării lotului.

De asemenea, în anul 1919, când se dezbătea intens problema organizării administrative a statului român, gruparea lui Iancu Flondor a propus la 24 aprilie 1919, prin „Programul românilor bucovineni”, să se înființeze în "nordul țării, dincoace de Carpați, un centru propriu administrativ". Această regiune urma să cuprindă Bucovina, Ținutul Hotinului, Dorohoi și parțial Botoșani. "Înființarea lui ar schimba repede fizionomia etnică din această parte, garantând siguranța și contribuind la înflorirea statului", afirma el atunci.

Un alt aspect ignorat de către succesorii săi la cârma administrației bucovinene a constat în prevenirea nemulțumirilor populației și în asigurarea unei integrări profunde, dar fără tensiuni, a minorităților în cadrul României Mari. Într-un raport din 2 aprilie 1919 către regele Ferdinand, Iancu Flondor spunea: "În această situație mi-am zis că pe lângă servirea credincioasă a cauzei comune a neamului trebuie să evit tot ce s-ar resimți de populația neromânească ca o nedreptate prin măsuri pripite și nechibzuite și toate urmările lor s-ar compromite poate ireparabil cauza bună a neamului, precum s-a întâmplat în Basarabia, bântuită și azi de adânci nemulțumiri dăunătoare idealului național" ^[31].

Mormântul lui Iancu de Flondor la Storojineț

Fondul personal Iancu Flondor, mai sus menționat, conține numeroase scrisori adresate lui Iancu Flondor din partea unor personalități ale vremii, cum sunt Grigore Antipa, Ioan Bogdan, George Bogdan-Duică, Matei Eminescu, Alexe Procopovici, Constantin Rădulescu-Motru, Theodor Stefanelli, Gh. Țițeica, Petre Missir, P.P.Negulescu, mareșalul Alexandru Averescu, Sever Zotta, Iuliu Maniu, Ion Nistor, Aurel Onciul, M. Pherekyde, Ion I. C.Brătianu ș.a.^[32] De asemenea, în fond sunt incluse o serie de documente care au aparținut Elenei Flondor, soția lui Iancu Flondor, fiului acestora Șerban Flondor, soției lui Șerban, Nadeje (Nadejda) Flondor, născută Știrbei și lui Nicolae (Nicu Flondor, fratele lui Iancu Flondor. (Rînziș, Filofteia, op.cit.).

Altă personalitate menționată în fondul personal este Șerban Flondor, (primul fiu), născut la Storojineț, la 2/14februarie 1900. Acesta absolvă Universitatea din Iași cu diploma de inginer agronom (1926); în 1929 primește ca mason, diploma de maestru al "Marii Loje Masonice Naționale din România." În 1939 este ales deputat în Camera Deputaților, pentru ținutul Suceava. Evenimentele din primăvara anului 1944 (ocuparea Bucovinei de Nord de către U.R.S.S.) îl obligă pe Șerban, ca și pe alte mii de bucovineni, să ia calea bejeniei, refugiindu-se la Buftea, la proprietatea soției sale Nadejda. În subsidiar, ar fi de menționat că Șerban Flondor a fost deținut politic al regimului comunist din România (1952--1957). (Mircea Irimescu, op.cit. p. 205).

Câteva adrese din fondul personal al lui Iancu Flondor către Iuliu Maniu evidențiază dezacordul liderului bucovinean față de fuziunea dintre Partidul Național al lui Iuliu Maniu și Partidul Țărănesc al lui Ion Mihalache.

In Arhivele Statului din Cernăuți există "Colecția de documente "Familia Flondor" care cuprinde 10 dosare; fondul "Colecția de documente..." are numărul de inventar 1243.^[33]

Iancu Flondor, în orele de repaus de la conacul său din Storojineț, cultiva muzica, fiind un violoncelist distins sau sculptura pentru care avea un talent pronunțat. La Storojineț se ocupa de administrarea moșiei. Avea fabrică de spirt și creștea vite. Fiica sa vitregă, Maria Flondor, care ulterior s-a căsătorit cu profesorul Gh. A. Cuza, scria versuri în limba germană pe care voia să le publice la Viena.^[34]

Spre cinstirea celor care s-au jertfit pentru împlinirea idealului sfânt al Unirii, la 11 noiembrie 1924, în Piața Unirii din Cernăuți a fost dezvelit monumentul unirii . La festivitate au participat Regele Ferdinand și Regina Maria, Principele Carol și Principesa Elena, prim-ministrul Ion I. C. Brătianu ș.a

Iancu Flondor s-a retras din toate funcțiile politice deținute la 15 aprilie 1919 (când a demisionat din guvernul Ion I.C.Brătianu, în urma unui conflict cu Ion Nistor), dezamăgit de moravurile politice ce se instaurau. În concepția lui Iancu Flondor, integrarea Bucovinei trebuia să urmărească descentralizarea și crearea de autonomii provinciale. În schimb, Ion Nistor era adeptul unei centralizări de tip liberal francez, promovând ideea conducerii provinciei fără organe legislative și executive proprii. În locul lui Flondor, este desemnat istoricul Ion Nistor. După spusele proprii, el a demisionat din guvernul României, "atunci când ar fi trebuit să facă jertfe de cinste", în fața "afacerilor veroase" pe care unii din colegii săi din guvern le făceau în defavoarea Bucovinei și bucovinenilor.^[36] Reacția lui Iancu Flondor a fost generată de desemnarea lui I. V. Stârcea ca ministru delegat pentru Bucovina în locul lui Ion Nistor (în guvernul Averescu), Stârcea fiind acuzat de afaceri ilegale cu pădurile Fondului Bisericesc.

În anul 1920 a intrat în Partidul Poporului, condus de generalul Alexandru Averescu^[37] [38], însă la 2 mai 1920 a demisionat din Partidul Poporului. În anul 1921 Take Ionescu, care încerca să găsească o soluție pentru formarea noului cabinet (ce urma să fie numit la 17 decembrie 1921) i-a contactat pe Matei Cantacuzino și pe Iancu Flondor care avea reputația de om integru și cu spirit practic, constructiv, pentru a sonda șansele includerii acestora în viitorul său guvern.^[39]Matei Cantacuzino a declinat oferta, iar Iancu Flondor, deși sosit în capitală, a acționat spre găsirea unei soluții independente de guvernul Take Ionescu.(Ion Bitoleanu, op. cit. p. 30)

Retras la Storojineț, Iancu Flondor a urmărit îndeaproape evenimentele politice din România, menținând relații strânse cu reprezentanții partidelor aflate în opoziție față de PNL. Era dezamăgit de scandalurile politice, abuzurile guvernanților și luptele politice. În martie 1923, îi scria lui Iuliu Maniu: "Tot timpul am urmărit cu cel mai viu interes acțiunea Dumneavoastră politică în vederea restabilirii dreptății și a legalității vieții politice din România întregită fiind și eu convins că viitorul țării și nației noastre este strâns legat de drept și legalitate, și că visul secular al unei Românii întregite, prospere și puternice nu este realizabil decât numai pe această cale" ^[40].

Iancu Flondor, decorat cu Marea Cruce a Ordinului Coroana României de către Regele Ferdinand a trecut la cele veșnice la data de 19 octombrie 1924 în orașul Cernăuți. Vlad Gafița, în teza sa de doctorat^[12] precizează că Iancu Flondor s-a stins din viață în conacul său din Flodoreni (Storojineț). Conform cumnatului său, Sever Zotta^[41] "Moartea i-a provenit din embolie, de care își dădea foarte bine sama, zicând adeseori că el nu va trăi mult. Sâmbătă 18 0ctombrie s-a simțit destul de bine; a luat masa și s-a retras la 9 ceasuri. Până la 10 oare sara a fost la el cumnatul său dl. Octavian Zotta, fratele meu [al lui Sever Zotta] căruia i-a zis să-i salute pe ceilalți...A doua zi, servitorul observând că până la 11.30 dimineața nu este chemat de stăpân a intrat în cameră și l-a găsit mort în pat în o expresie foarte liniștită."

Un ziar din Franța, Journal des dėbats^[42] a anunțat astfel decesul lui Iancu Flondor: „La semaine dernière est mort, dans son château de Flondoreni, M. Jean de Flondor, ancien ministre d'Etat et président du gouvernement provisoire de Bucovine, lors de l'écroulement de l'empire d'Autriche-Hongrie.”

Statul român i-a organizat funeralii naționale, reprezentanții regelui și ai guvernului depunând coroane. A fost înmormântat în cripta familiei de la Storojineț în 23 octombrie 1924. După ocuparea sovietică a Nordului Bucovinei, mormântul lui Iancu Flondor este profanat, iar monumentul funerar este distrus. La 28 noiembrie 1991 este sfințit un nou monument funerar, ridicat prin osârdia Episcopiei Ortodoxe din Oradea și grija Societății pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu” din Cernăuți.

·       1867: Stanley Baldwin, politician englez (d. 1947)

·       1872: Haakon al VII-lea (Prințul Carl al Danemarcei, născut Christian Frederik Carl Georg Valdemar Axel) (3 august 1872 – 21 septembrie 1957) a fost primul rege al Norvegiei după disoluția uniunii dintre Norvegia și Suedia din 1905. Fiind unul dintre puținii monarhi aleși, Haakon a câștigat rapid respectul și afecțiunea poporului său.

Prințul este ales în urma unui plebiscit, prin care obține 80% din sufragii. Își alege numele de Haakon al VII-lea și schimbă numele fiului său Alexander în Olav. Încoronarea oficială are loc la 22 iunie 1906, în catedrala de la Trondheim. Haakon al VII-lea domnește 52 de ani, timp în care reușește să păstreze independența statului său, chiar cu prețul exilului. În timpul celui de-al doilea război mondial Norvegia, deși își proclamă neutralitatea, este invadată de trupele germane.

Regele este amenințat de Hitler, care-i propune să capituleze și să numească ca prim-ministru pe pronazistul Vidkun Quisling. Haakon refuză și se retrage, împreună cu miniștrii săi, la Londra, de unde domnește vreme de 5 ani. La întoarcerea în țară, la 7 iunie 1945, poporul îl întâmpină cu entuziasm și îl numește „tatăl națiunii”.

Haakon moare la 21 septembrie 1957, după ce suferă o fractură de col femural.

Haakon al VII-lea

Rege al Norvegiei

·       1873: Bruno Petzold, scriitor german (d. 1949)

·       1877: László Székely (n. 3 august 1877, Salonta — d. 23 ianuarie 1934, Timișoara) a fost un arhitect maghiar.
Fiul al lui Mihály Székely, antreprenor și maistru constructor și al Zsuzsannei Mados, a deprins de tânăr pasiunea pentru construcții. A absolvit liceul la Salonta, apoi a lucrat aici ca maistru constructor apoi la Budapesta. Aici Székely a absolvit în 1900 Facultatea de Arhitectură din cadrul Universității Politehnice unde l-a avut ca mentor pe marele arhitect Alajos Hauszmann, cel care a proiectat Palatul Regal din Buda. După absolvire a beneficiat de o bursă de studii în Italia, unde și-a rafinat stilul. Întors din Italia a lucrat pentru atelierul lui Czigler Győzőunui, un maistru arhitect din Budapesta. Tot acesta l-a recomandat pentru postul de arhitect-șef al Timișoarei. Postul era nou înființat de primarul de atunci, Karoly Telbisz. La numai 31 de ani a devenit primul arhitect-șef al orașului de pe Bega, unde autoritățile locale i-au încredințat proiectarea unui abator modern (actualul complex al Abatorului Comunal (1904)). A lucrat timp de aproape două decenii în serviciul Primăriei, proiectând un număr mare din cele mai importante clădiri din centrul orașului. În paralel a condus propriul atelier de proiectare, de unde lucra pentru privați și comunități religioase, atât din Timișoara cât și din alte părți ale Imperiului Austro-Ungar. A decedat în ianuarie 1934, la numai 57 de ani.
Clădiri proiectate:

• Timișoara:
  • Abatorul Comunal
  • Baia Publică Neptun
  • Banca Generală Maghiară de Credit (Piața Libertății)
  • Biserica ortodoxă română din Fabric
  • Camera de Comerț și Industrie
  • Casa Brück
  • Casa Emmer
  • Fabrica de Ciorapi
  • Hotel Timișoara
  • Liceul Piarist
  • Liceul Silvic (1908)
  • Statuia Sfânta Maria din Piața Maria
  • Palatul Dauerbach
  • Palatul Fondului Azilului Orășenesc (1908 - Piața Traian)
  • Palatul Hilt & Vogel
  • Palatul Neuhausz
  • Palatul Weiss
  • Palatul Széchenyi
  • Uzina de apă (1910)
• Alte orașe
• Primăria (Salonta)
• Liceul superior de stat (Salonta)
• Palatul episcopiei ortodoxe sârbe (Vârșeț)
• Abator (Becicherecul Mare)
• Fabrică de tricotaje, vile (Gyula)

Casa Brück din Piața Unirii din Timișoara, construită în 1910 după proiectul lui Székely

Baia Publică Neptun, fostă "Casa Székely" sau "Hungaria", construită din planurile și pe cheltuiala arhitectului

László Székely

* 1899: Louis Alexandre Chiron, (n. 3 august 1899 - d. 22 iunie 1979), a fost un pilot de curse auto, originar din Monaco.
* 1900: Heinrich Schönfeld (n. 3 august 1900) a fost un fotbalist austriac.
* 1903: Principele Nicolae al României (alternativ Nicolae Brana; n. 3 august1903, Sinaia - d. 9 iunie 1978, Lausanne) a fost cel de-al doilea fiu al regelui Ferdinand I și al reginei Maria, fratele mai mic al regelui Carol al II-lea și unchi al regelui Mihai I al României.

Principele Nicolae a jucat un rol politic activ între anii 1927 – 1930, când a făcut parte din Consiliul de Regență care conducea țara în numele regelui minor Mihai I. Nicolae a întâmpinat cu satisfacție întoarcerea fratelui său în țară și preluarea tronului României (așa-zisa Restaurație a lui Carol al II-lea), ceea ce i-a permis să se dedice pasiunilor sale. În decursul anilor 1930 s-a căsătorit cu Ioana Doletti, o femeie de statut social necorespunzător, ceea ce a creat un conflict cu Carol al II-lea, care a condus în cele din urmă la exilarea sa din România.

A murit la vârsta de 74 de ani, după patru decenii de exil.

Principele Nicolae, Nicky cum îl alinta familia, s-a născut la Sinaia, în Castelul Pelișor, pe data de 3 august 1903, fiind al patrulea copil al cuplului princiar Ferdinand și Maria. La nașterea sa, fratele mai mare, Carol, avea 10 ani, iar surorile sale - Elisabeta și Mărioara - 9, respectiv 3 ani. A mai avut o soră - Ileana, născută în 1909, și un frate - Mircea, născut în 1913 și mort prematur, în 1916. Prințul Nicolae a fost botezat de țarul Nicolae al II-lea al Rusiei.

În "Povestea vieții mele", Regina Maria l-a prezentat în cele mai frumoase culori pe Nicolae. Era „un băiețel frumos, cu nasul cam lung... ochii erau de un albastru intens, cu o privire impunătoare, uneori aproape fioroasa.” Un copil „independent, capricios, ciudat, chiar imprevizibil”, dar „seducător, direct, cu o fire deschisă”. Regina mai nota: „Unchiul însuși (Carol I) nu rezista acestei mici ființe impulsive, ale cărei ștrengării și veselii spontane îl amuzau și îl destindeau. El nu mai putea să se separe de Nicky și un surâs deosebit era rezervat mereu acestui drăcușor, care cucerise inimă austeră a regelui.” ^[2] Nicolae își petrece copilăria la Sinaia în Castelul Pelișor – reședința familiei princiare. Partenerii de joacă ai micuțului erau în special frații săi mai mari, preferata lui fiind sora sa Mărioara. Cei doi erau nedespărțiți și timp îndelungat prințesa a fost pentru Nicky tovarășul de joacă ideal.

Încă dinaintea Primului Război Mondial, Nicky a fost trimis la vestitul Colegiu britanic Eton, în pofida pasiunii sale declarate pentru medicină, la care s-a opus bătrânul rege Carol I. Pe atunci, un fiu sau un nepot regal nu putea fi decât militar. În timpul colegiului, prințul și-a uitat slăbiciunea pentru medicină și, aidoma viitorului său nepot, Mihai I, a devenit un pasionat al aviației și al sportului în general. De-a lungul anilor, lăsând să vorbească latura germană a sângelui său, și-a dovedit și abilitățile tehnice, asamblând singur câteva automobile artizanale, cu care a participat la mai multe raliuri și concursuri internaționale.

Regina Maria împreunǎ cu Nicolae în anul 1906

Principele Nicolae în Marina Britanică

Prințul Nicolae al României (copil)

Sfârșitul anului 1914, aduce o schimbare în viața tânărului prinț. Moartea regelui Carol I și urcarea pe tron a tatălui său, Ferdinand I, face ca întreaga familie să-și mute reședința în București, la Palatul Cotroceni. Nicolae își întrerupe studiile și se întoarce în țară, deoarece în Europa izbucnise războiul.

Adolescența liniștită a prințului se sfârșește în vara anul 1916 când România intră în Primul Război Mondial. În însemnările sale târzii, rămase inedite vreme de câteva decenii, Nicolae își amintește cum Regele Ferdinand l-a chemat la el în cabinet înaintea Consiliului de Coroană din 14 august 1916 și i-a spus: „Dinastiile sunt ținute să respecte, în schimbul privilegiilor, un contract nescris, dar solemn și strict, încheiat de la sine cu popoarele peste care domnesc. Neglijența sau, și mai rău, refuzul Principilor sau al Regilor de a sluji corect un popor înseamnă un abuz de încredere și o călcare de contract. Înseamnă o înșelăciune ce trebuie aspru sancționată de partea lezatǎ în acest legământ de Drept Natural. Noi trebuie să ne ignorăm ereditatea, să uităm aliații de sânge în acest ceas de cumpănă al istoriei, pentru a ne îndeplini până la capăt obligațiile cuprinse în contractul încheiat pe cuvânt de onoare cu poporul român.”. A doua zi, țara intră în război împotriva Puterilor Centrale pentru a înfăptui România Mare. La sfârșitul aceluiași an, familia regală, împreună cu guvernul, este forțată să se retragă la Iași, Bucureștiul căzând sub ocupația nemților.

Sfârșitul războiului aduce victoria românilor alături de Antanta precum și înfăptuirea României Mari, dar în familia regală se declanșează un nou scandal. Principele Carol renunță în septembrie 1918 la prerogativele de moștenitor al tronului, ca urmare a căsătoriei sale cu Zizi Lambrino. În această perioadă unele personalități politice cer proclamarea prințului Nicolae ca succesor. Principele fiind al doilea bărbat din familia regală era exclus, conform Constituției românești din acea perioadă, de la succesiunea la tron. Ținând seama de toate aceste prevederi legale, Nicolae a primit o educație deosebită, dar nu una destinată viitorului rege. Alexandru Marghiloman, președintele Consiliului de Miniștri, i-a declarat regelui Ferdinand: „Prințul Carol trebuie decăzut din prerogativele sale; prințul Nicolae, proclamat în locul său și pentru el făcută educație severă și serioasă”.^[3] Propunerea nu a fost acceptată, nici de suveran, nici de ceilalți lideri politici. Ea și-a pierdut rostul deoarece, în noiembrie 1918, Carol a acceptat desfacerea căsătoriei sale cu Zizi Lambrino, anulată ulterior în ianuarie 1919.

Imediat după terminarea războiului, Nicolae își continuă studiile întorcându-se în Marea Britanie, la Eton. Următorii ani și-i petrece în afara țării, revenind în România doar pe perioada vacanțelor. După terminarea studiilor prințul face un stagiu militar în flota britanică. Revenit definitiv în țară, Nicolae își dedică timpului liber preocupărilor sale preferate: sportul și viața mondenă. Iarna, pe dealurile din apropierea Castelului Pelișor, aveau loc adevărate concursuri de schi ce îl aveau în prim plan pe Nicolae. Mai târziu prințul avea să publice și o carte despre acest curajos sport. În luna februarie a anului 1921 sora sa cea mare, Elisabeta, se căsătorește cu prințul moștenitor al Greciei. Tot în 1921 are loc și căsătoria lui Carol cu principesa Elena, fiica regelui Greciei, iar în 1922 tovarășa sa de distracții Mignon se mărită cu regele Alexandru I al Iugoslaviei. Rămas acasă numai cu sora sa mai mică, Ileana, prințul descoperă în ea un bun camarad cei doi petrecând din ce în ce mai mult timp împreună. În anul 1920, Regina Maria primește în dar, din partea orașului Brașov, Castelul Bran. Nicolae și Ileana îndrăgesc din prima clipă locul, prințul având propria sa cameră în Bran. După ce regina termină de amenajat locuința, cei trei își vor petrece aici câteva săptămâni din vară în fiecare an. Tot în această perioadă apar și unele mici zvonuri în legătură cu viața deloc disciplinată pe care o ducea prințul. Regina Maria este hotărâtă de această dată să taie răul de la rădăcină, nevrând să se mai ajungă și acum în situația creată de Carol. Ea îi atrage atenția fiului său să fie mai cumpătat cu distracțiile.

Ca membru al familiei regale, a participat la diferite festivități, a prezidat unele societăți și asociații sportive sau de caritate. Nu-l interesau problemele politice și nici nu dorea să se implice în activități care impuneau exprimarea unei opțiuni politice.

Nicolae s-a căsătorit cu Ioana Doletti (fosta noră a politicianului liberal N.N. Săveanu) în secret pe 28 octombrie 1931, în comuna Tohani din jud. Prahova, încălcând statutul Casei Regale, care permitea mariajele doar cu membri ai caselor regale europene.^[4] La cere­rea lui Carol, mariajul a fost declarat nul de Tribunalul Ilfov în decembrie același an.^[4]Principele Nicolae nu a recunoscut însă decizia.^[4] În consecință, Carol al II-lea l-a scos pe Nicolae din Casa Regală.^[4]Nicolae și-a continuat viața pînă la capăt alături de Ioana Doletti, sub numele de Nicolae Brana

Nicolae al României

·       1904: Clifford D. Simak, scriitor american (d. 1988)

·       1905 : Moni Ghelerter (numele la naștere, Solomon Ghelerter ^[1], n. 3 august1905, Iași, România – d. 4 noiembrie 1979, București, RS România) a fost un om de teatru român-evreu, regizor la Teatrul Național „Ion Luca Caragiale” din București și profesor de actorie la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică Ion Luca Caragiale din București.

Moni Ghelerter s-a născut într-o familie de intelectuali. Tatăl său, Milo Ghelerter, de meserie farmacist, era ziarist la Evenimentul. Prieten cu scriitorul Șalom Aleihem, Milo Ghelerter l-a găzduit la Iași în cursul vizitei acestuia în România în anul 1906. Milo Ghelerter era fratele cunoscutului Dr. Leon (Litman) Ghelerter, conducător al mișcării socialiste din România și medic, ctitor de spitale la Iași și București.

A urmat în orașul natal Conservatorul de Artă Dramatică, fiind elevul poetului și profesorului Mihai Codreanu, și Facultatea de Drept.^[2] Și-a luat doctoratul în drept la Paris.^[3] Apoi, timp de un deceniu, a practicat avocatura și ziaristica. A fost secretar de redacție la ziarul Le Moment din București și secretar al avocatului și scriitorului Demostene Botez.^[2]

Primul contact cu lumea teatrului îl are la vârsta de opt ani, în anul 1913. Nepotul lui, arhitectul Lou Gelehrter, își amintește de povestea unchiului său, Moni:

"Aveam vreo 8 ani și am intrat în salonul de mode, (pălării) al mamei mele, salonul Hélène din Iași. Mama pleca în fiecare an la Paris și aducea cele mai elegante pălării pentru elegantele Iașiului din acele vremuri. În prăvălie se afla o frumoasă care discuta râzând cu mama. „Eu, dragă, nu port nimic pe dedesubt.” Domnișoara își ridică rochia lungă și se arătă goală în fața noastră. Era Elvira Popescu!"

Moni Ghelerter și-a început ucenicia pe lângă regizorul Alexandru Finți, montând piesa Gema de Margaret Kennedy la Teatrul Barașeum din București, locul unde în timpul prigoanei fasciste antonesciene se adunaseră actorii și oamenii de teatru evrei, între care M.H. Maxy, Alexandru Finți și Beate Fredanov. Aici, întâi ca ajutor și apoi ca regizor, a pus în scenă mai multe de piese de teatru, care au avut succes.^[3]

Debutul propriu-zis, ca regizor, a avut loc la 23 ianuarie 1946, cu premiera absolută a piesei Ultima oră de Mihail Sebastian, pe scena Teatrului Național din capitală,^[2] unde a activat până la sfârșitul vieții sale, la 4 noiembrie 1979.

Moni Ghelerter a pus în scenă spectacole memorabile la multe teatre din București și din țară. Alături de actorul Radu Beligan și dramaturgul Alexandru Mirodan deschide în 1964, cu spectacolul „Celebrul 702”, porțile Teatrului de Comediedin București.

A primit titlul de maestru emerit al artei.^[2]

A fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”.^[4]

Este înmormântat, alături de fratele său, Felix Ghelerter, la Cimitirul Filantropia din București. Monumentul funerar, realizat din travertin, a fost conceput de sculptorul Nicolae Roșu.

Moni Ghelerter fost căsătorit pentru câțiva ani cu actrița Marcela Rusu, căsătorită ulterior cu liderul comunist Alexandru Bârlădeanu și mai târziu cu scriitorul Aurel Baranga.

Fratele lui Moni Ghelerter a fost Felix Ghelerter, care și-a continuat activitatea în domeniul cărții și după naționalizarea și desființarea în 1952 a editurii Forum, pe care a fondat-o. Cei doi frați, Moni și Felix, au fost legați strâns în viață, ca și în lumea de dincolo, mormintele celor doi se află unul lângă celălalt la Cimitirul Filantropia din București

Spectacolele realizate de Moni Ghelerter în ordine cronologică

• Frații Sanger, de Margaret Kennedy, premieră la 15.06.1941, la Teatrul Barașeum
• Ultima oră, de Mihail Sebastian, premieră absolută la 23.01.1946, la T.N.B.
• Unchiul Vanea, de Anton Cehov, premieră la 30.04.1946, la T.N.B.
• Frenezie, de Peyret Chappuis, premieră la 30.10.1946, la T.N.B.
• Nepotul din Giurgiu, de Alexandru Șahighian, premieră la 23.12.1946, la T.N.B.
• Nopțile mâniei, de Armand Salacrou, premieră la 20.09.1947, la T.N.B.
• Domnișoara, de Jacques Deval, premieră la 05.12.1947, la T.N.B.
• Romeo și Julieta, de William Shakespeare, premieră la 09.10.1948, la T.N.B.
• Confruntarea, de Seinin și Lev Tur, premieră la 13.02.1949, la T.N.B.
• Trei surori, de Anton Cehov, premieră la 27.01.1950, la T.N.B.
• Ziua cea mare, de Maria Banuș, premieră la 10.04.1950, la T.N.B.
• Egor Buliciov și alții, de Maxim Gorki, premieră la 12.02.1951, la T.N.B.
• Dealul vrăbilor, de Al. Simukov, premieră la 02.07.1951, la A.T.F.B.
• Trei surori, de Anton Cehov, premieră la 03.07.1951, la A.T.F.B.
• O noapte furtunoasă, de I. L. Caragiale, premieră la 06.07.1951, la A.T.F.B.
• Dușmanii, de Maxim Gorki, premieră la 06.07.1951, la A.T.F.B.
• Lupii, de Radu Boureanu, premieră la 14.04.1952, la T.N.B.
• Vadul nou, de Lucia Demetrius, premieră în anul 1952 la T.L.S.B.
• Oameni de azi, de Lucia Demetrius, premieră la 23.09.1952, la T.L.S.B.
• Ultima oră, de Mihail Sebastian, premieră la 17.12.1953, la T.N.B.
• Ultima oră, de Mihail Sebastian, premieră la 03.03.1954, la Teatrul Național Arad
• Cei din Dangaard, de Martin A. Nixo, premieră la 27.10.1954, la T.N.B.
• Citadela sfărâmată, de Horia Lovinescu, premieră la 23.05.1955, la T.N.B
• Căsuța de la marginea orașului, de Aleksei Arbuzov, premieră la 10.01 1956, la A.T.F.B.
• Ziariștii, de Alexandru Mirodan, premieră la 06.10.1956, la T.N.B.
• Caleașca de aur, de Leonid Leonov, premieră la 03.11.1957, la T.N.B.
• Arborele genealogic, de Lucia Demetrius, premieră la 29.12.1957, la T.N.B.
• Furtuna, de William Shakespeare, premieră la 28.03.1958, la T.N.B.
• Lapzarta Elott, de Mihail Sebastian premieră la 29.06.1958, la Teatrul Național Târgu Mureș
• Surorile Boga, de Horia Lovinescu, premieră la 20.09.1959, la T.N.B.
• A Treia Patetica, de Nikolai Pogodin, premieră la 20.11.1959, la T.N.B.
• Maria, de Vasile Iosif, premiera la 22.06.1960 la T.N.B.
• Celebrul 702, de Alexandru Mirodan, premieră la 05.01.1961, inaugurarea Teatrului de Comedie
• Secunda 58, de Dorel Dorian, premieră la 15.02.1961, la A.T.F.B.
• Steaua fără nume, de Mihail Sebastian, premieră la 15.02.1961, la A.T.F.B.
• Orfeu in infern, de Tennessee Williams, premieră la 04.05.1962, la T.N.B.
• Vizita bătrânei doamne, de Friedrich Dürrenmatt, premieră la 26.02.1963, la T.N.B.
• Șeful sectorului suflete, de Alexandru Mirodan, premieră la 21.09.1963, la T.C.
• Să nu te joci cu dragostea, de Alfred de Musset, premieră la 19.12.1964 la T.N.B.
• Dragă mincinosule, de George Bernard Shaw, premieră la 27.09.1964, la T.L.S.B.
• Don Juan, de J. B. Molière, premieră la 27.01.1965, la A.T.F.B.
• Idiotul, de Feodor Dostoievski, premieră la 27.01.1965, la A.T.F.B.
• Regele moare, de Eugen Ionescu, premieră la 10.10.1965, la T.N.B.
• Domnii Glembay, de Miroslav Krleža, premieră la 11.02.1967, la T.N.B.
• Seringa, de Tudor Arghezi, premieră la 23.09.1967, la T.N.B.
• Nicnic, de A. Bursan, Gh. Panco, premieră la 29.03.1968, la T.C.
• Triptic, de George Astaloș, premieră la 10.12.1968, la A.T.F.B.
• Don Quijote, de Miguel de Cervantes, premieră la 14.12.1968, la A.T.F.B.
• Camuflaj, de Alexandru Mirodan, premieră la 21.08.1969, la T.E.S.
• Transplantarea Inimii Necunoscute, de Alexandru Mirodan, premieră la 13.11.1969, la T.L.S.B.
• O Noapte Furtunoasă, de I. L. Caragiale, premieră la 10.10.1972, la A.T.F.B.
• Kir Zuliaridi, de Vasile Alecsandri, premieră la 10.10.1972, la A.T.F.B.
• Cymbeline, de William Shakespeare, premieră la 15.11.1972, la A.T.F.B.
• Buna noapte nechemată, de Alexandru Popescu premieră in anul 1972, la T.T.P.N.
• Viligiaturiștii, de Maxim Gorki, premieră la 10.01.1973, la A.T.F.B.
• Dragostea noastră, de Silvia Andreescu, premieră la 15.09.1973, la T.T.P.N.
• Pygmalion, de George Bernard Shaw, premieră în 1974, la T.L.S.B.
• Tovarășul Feudal și fratele său , de Alexandru Mirodan, premieră la 23.01.1975, la T.C.
• Valiza cu fluturi, de Iosif Naghiu, premieră la 25.05.1975, la T.T.P.N.

·       1905: Franz König, cardinal austriac, inițiator al reconcilierii cu Biserica Ortodoxă Română (d.2004)

·       1907: Ernesto Geisel, lider militar și politician brazilian, al 29-lea președinte al Braziliei (d. 1996)
* 1909: Stanisław Piętak (n. 3 august 1909, Wielowieś, în apropiere de Tarnobrzeg, Regatul Galiției și Lodomeriei, Austro-Ungaria - d. 27 ianuarie 1964, Varșovia) a fost un poet de origine poloneză.
În 1929-1933 a studiat filologie polonă și sociologia la Universitatea Jagiellonă din Cracovia. În 1938 a obținut Premiul tinerilor decernat de Academia Polonă de Literatură pentru romanul „Młodość Jasia Kunefała”. În anii ocupației, întreținea legături de colaborare cu detașamentele Armatei Naționale și Batalioanele Țărănești. Din 1947 membru de redacție al periodicului Wieś, din 1954 a presei Łódź Literacka (mai târziu: Kronika). La 27 ianuarie 1964, și-a pus capăt zilelor, aruncându-se pe fereastră. În semn de cinstire a memoriei poetului, în 1965, a fost înființat Premiul Stanisław Piętak, care se acordă anual tinerilor scriitori.

Stanisław Piętak

·       1913: Marin Voiculescu, medic român (d. 1991)

* 1914: Gheorghe Cunescu (n. 3 august 1914, Susleni – d. 28 decembrie1995, București) a fost un preot, publicist, scriitor, critic literar și istoric literar, istoriograf muzical, membru al Uniunii Scriitorilor din România și al Asociației Scriitorilor din București.

Gheorghe Cunescu s-a născut la 3 august 1914, în Suslenii Orheiului, din părinți agricultori, răzeși – tatăl său, Mihail Cunițchi, fiind și cântăreț la biserica din Susleni. Rămas orfan de tată la vârsta de 4 ani, a fost luat și crescut de unchiul său Ion Cunițchi, din comuna Balatina, Bălți, unde acesta slujea ca diacon. La 9 iulie 1941 se căsătorește cu doamna învățătoare Ana Cegoreanu.

După absolvirea școlii primare din Balatina, s-a înscris la Seminarul Teologic (1928 -1936) din Chișinău, susținându-și examenul de absolvire în 1935. Se înscrie la Facultatea de Teologie din același oraș (1936 -1940). Își susține teza de licență în teologie în 1939, cu mențiunea “Excepțional - cum laude”, nota 10.

La 1 decembrie 1941 este hirotonit preot pe seama parohiei Șoldănești-Orhei (1941 - 1944), de unde, la sfârșitul anului 1944, se refugiază în Țară (România) din cauza ocupării Basarabiei de către sovietici și funcționează ca preot în parohiile Panagia – Dolj (1945 - 1947), Ideciul de Jos (1948 - 1952), Luierul – Mureș (1953 - 1971), Popa – Tatu din București (1972 - 1975), de unde se pensionează, pe caz de boală și limită de vârstă, în ianuarie 1977, desfășurând în continuare, ca preot pensionar, o activitate pastorală remarcabilă, dar dedicându-se îndeosebi activității publicistice și literare, cercetând și studiind, în special, viața, activitatea și opera literară a cunoscutului preot, profesor, teolog și scriitor Grigore Pișculescu, alias Gala Galaction, devenind unul din cei mai însemnați galactionologi. Axa preocupărilor literare ale lui Cunescu o constituie studiul îndelungat al personalității lui Gala Galaction, profesorul său preferat, față de care manifestă un veritabil cult. Lucrările despre maestru au o valoare exclusiv documentară. Referitor la activitatea publicistică trebuie să menționăm că și-a început-o încă din anii studenției, 1935 – 1936, la săptămânalul “Tribuna tinerimii” din Chișinău, editat de un grup de studenți teologi. Tot în această perioadă, avându-l ca profesor la facultate pe părintele Gala Galaction, acesta din urmă, intuind calitățile și însușirile sufletești deosebite ale studentului teolog Cunescu, nu numai ca i-a acordat întreaga sa încredere și bunăvoință, dar l-a și împuternicit să-i descrie activitatea sa multiplă, ceea ce Părintele Gheorghe a reușit cu brio, publicând mai multe volume în diferite ediții. Primul volum a fost "Pe urmele lui Gala Galaction" (1982), vorbind despre călătoriile preotului și scriitorului Gala Galaction în provinciile românești și în străinătate (Ungaria, Italia, Egipt, Muntele Athos etc.).

Împreună cu Sergiu Roșca, distins preot și publicist basarabean, au colaborat la alcătuirea unei lucrări privind viața și activitatea publicistică ale părintelui profesor și publicist basarabean Vasile Țepordei, precum și o postfață la „Amintirile din Gulag” ale acestuia.

Gheorghe Cunescu a avut o colaborare prodigioasă cu diferite publicații laice și bisericești, cum ar fi: “Glasul Bisericii”, “Biserica Ortodoxă Română”, “Mitropolia Olteniei”, “Raza”, “Vatra”, “Magazin istoric”, “Literatura și arta” etc. A abordat diverse probleme bisericești și literare, aducând prețioase contribuții la cunoașterea vieții și activității multor personalități din Basarabia, cum ar fi Mitropolitul Gurie Grosu, Episcopul Dionisie, poetul Alexe Mateevici, pictorul și muzicianul Mihail Berezovschi, etc.

S-a mutat la Domnul în data de 28 decembrie 1995, în vârstă de 81 de ani.

* 1916: Ioan Wetzer (n. 3 august 1916, Timișoara, Austro-Ungaria - d. ?) a fost un fotbalist român. Este unul din cei trei frați (ceilalți fiind Rudolf și Ștefan) care au fost toți fotbaliști activi în echipe ale vremii.

* 1921: Mircea Luca (n. 3 august 1921, Zalău – d. 28 iulie 2008^[1]) a fost un fotbalist și medic român, remarcat în România pentru activitatea sa la echipa U Cluj.

* 1923: Jean Hagen (născută ca Jean Shirley Verhagen la 3 august 1923, Chicago, Illinois - d. 29 august 1977, Los Angeles, California) a fost o actriță americană

Hagen s-a născut ca Jean Shirley Verhagen în Chicago, tatăl ei fiind Christian Verhagen (n. 10 august 1890 – d. aprilie 1983), un imigrant olandez, iar mama sa era Marie, născută în Chicago.

Jean Hagen

Hagen în filmul său de debut Adam's Rib (1949)

·       1926: S-a născut la Fălticeni, in judeţul Suceava,  prima femeie căpitan de cursă lungă din România Teodora Angela Lefterescu; (d. 29 aprilie 2007, Constanţa). În anul 1999 primeste titlul de cetăţean de onoare al municipiului Fălticeni. În ultimii ani din viaţă a locuit în Constanţa, si a  fost înmormântată în localitatea Urluia din Dobrogea.

* 1926: Paul Emil Decei (n. 3 august 1926, Luna de Arieș, județul Cluj – d. 2 iulie 2003, București)^[1] a fost un inginer silvic și scriitor român,^[1]personalitate incontestabilă a salmoniculturii românești din ultima jumătate de secol.^[2]

Acesta, a inițiat o amplă repopulare cu salmonide a apelor de munte, a lacurilor de baraj și a celor alpine și a dezvoltat baza materială, a păstrăvăriilor.^[3]

Ca scriitor, a publicat și s-a făcut remarcat atât prin broșuri și cărți de specialitate în domeniul salmoniculturii, cât și prin schițe de drumețiede-a lungul apelor de munte

A absolvit după liceul din Năsăud (actualul Colegiu Național „George Coșbuc”^[4]), Facultatea de Silvicultură a Politehnicii București în anul 1950^[1].

S-a făcut remarcat încă din anii '50 ai secolului XX prin proiectele sale de amenajări silvice, în acea vreme lucrând ca proiectant principal în cadrul Institutului de Studii și Proiectări Forestiere. Ulterior a lucrat în cadrul Direcției Economiei Vânatului din Ministerul Silviculturii,^[3] unde printr-o muncă – în mare măsură de pionierat, a abordat munca de gospodărire a apelor de munte cu devotament și curaj, drept care autoritățile i-au dat în grijă fondul piscicol al apelor de munte. Astfel, a reușit populare cu salmonide a lacurilor alpine, amenajarea și repopularea cu puiet a râurilor de munte, precum și modernizarea păstravariilor care existau și construirea altora noi.^[1] De asemenea, a sprijinit inaugurarea unor zone de protecție ecologică.^[5]

Datorită măsurilor sale și a rolului pe care și l-a asumat – acela de formator de școală, producția de păstrăv a crescut semnificativ și s-au format specialiști în creșterea păstrăvului.^[1] Literatura sa salmonicolă reprezintă bibliografie în domeniu, pentru facultăți silvice.^[6] O serie de informații puse la dispoziție de către P. Decei despre răspândirea speciilor de pești de apă dulce au fost folosite de academicianul Petru Bănărescu în scrierea monografiei "Fauna Republicii Populare Române. Vol. XIII : Pisces - Osteichtyes (Pești ganoizi și osoși). București. Editura Academiei Republicii Populare România, 1964."

·       1926: Tony Bennett (născut Anthony Dominick Benedetto la 3 august 1926Astoria, Queens, New York ) este un cântăreț american de muzică jazz. El a devenit cunoscut pe plan internațional în anul 1962 cu albumul "I Left My Heart In San Francisco".

Tony Bennett

Tony Bennett la cazinoul Chumash Resort, Santa Ynez, California, 2005

* 1933: Stelian Dedu (n. 3 august 1933) este un fost senator român. Stelian Dedu a fost ales senator în legislatura 1990-1992 pe listele FSN în județul Mehedinți. În legislatura 1992-1996, Stelian Dedu a fost ales senator pe listele partidului PDSR. În cadrul activității sale parlamentare în legislatura 1990-1992, Stelian Dedu a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Portugheză, Republica Franceză-Senat, Republica Bulgaria, Republica Italiană și Republica Coreea. În legislatura 1992-1996, Stelian Dedu a inițiat o singură moțiune și a fost membru în comisia economică, industrii și servicii.

·       1934: S-a născut Jonas Savimbi, politician angolez, întemeietorul şi conducătorul mişcării UNITA (Uniunea Naţională pentru Independenţa Totală a Angolei); (d. 22 februarie 2002).

·       1935: Maria Bieșu (n. 3 august 1935,^[1] Volintiri, raionul Ștefan Vodă, Moldova – d. 16 mai 2012, Chișinău, Moldova) a fost o cântăreață de operă, soprană și lied din Republica Moldova.

În 1967 obține titlul de „Cea mai bună Cio-Cio-san” la Concursul Internațional Miura Tomaki (Ediția I Tokio, Japonia).^[8] Din acest moment, Maria Bieșu a început să fie invitată în juriu, în concerte sau să țină prelegeri la diverse instituții muzicale din Europa, America și Asia. La Tokio, în cadrul concursului din 1973, fiind de acum membră a juriului, Maria Bieșu face cunoștință cu idolul său - Maria Callas.„O voce cu timbrul cel mai frumos din toate vocile care au participat la concurs!” - acesta a fost calificativul formulat de juriul prestigiosului Concurs Internațional P. I. Ceaicovski din Moscova, ediția a III-a. Au fost discuții contradictorii, în urma cărora Mariei Bieșu i s-a conferit doar medalia de bronz. În cadrul acestui concurs a făcut cunoștință cu Irina Arhipova, cea care s-a angajat cu dezinvoltură să-i ajute talentatei moldovence în urcușul pe marile scene ale lumii.^[9] În 1964 interprinde un faimos turneu prin mai multe orașe ale Uniunii Sovietice, după ce în 1963își prezentase cu brio rolul din Madame Butterfly în orașul bulgar Ruse. Într-un șir de spectacole, partener în spectacolul Tosca i-a fost reputatul Muslim Magomaev, care evolua în rolul lui Scapia. Magomaev declară că nu mai cunoscuse o mai bună interpretă a rolului titularar. Când era invitat să evolueze în rolul Scarpia, marele bariton întotdeauna punea condiția ca în rolul Toscăi să fie invitată Maria Bieșu. Vorbind despre soprana moldoveancă, Muslim face trimiteri la vocile Mariei Callas și Renata Tebaldi, afirmând că glasul Mariei este cu adevărat italian.^[10][11]

În 1965 Maria Bieșu este invitată de Teatrul Mare din Moscova să interpreteze rolul Tatianei din opera Evgheni Oneghin de A.Pușkin. Soprana a impresionat cu calitățile sale vocale lumea muzicală moscovită, iar dirijorul B. Haikin, pe lângă felicitările călduroase în urma acelui spectacol, îi propuse o permanentă colaborare. Împreună cu Haikin, Maria Bieșu s-a produs în numeroase reprezentații ale primului teatru din fosta U.R.S.S., a imprimat un șir de creații la radio și pe discuri.^[12]

După ce Maria Bieșu a evoluat pe scena teatrului Metropolitan Opera din New York.^[8] cu partiția Neddei în opera Paiațede Leoncavallo, conducerea acestui teatru a expediat Ministerului de Cultură al U.R.S.S. o ofertă oficială solicitând încheierea unui contract pentru o întreagă stagiune teatrală. Urma să interpreteze zece din cele mai frumoase roluri pe scena Metropolitanului. Diriguitorii și potentații timpului i-au amintit: „Nu uita că ești deputat, că ai obligațiuni morale față de alegători”. Cu gândul la mama și surorile sale, Maria Bieșu n-a mai plecat la Metropolitat Opera, ci a rămas acasă.^[13]Timp de câțiva ani primadona și-a transferat salariul în Fondul Păcii. Maria Bieșu este membru PCUS din anul 1979.

După marele succes de la Tokio, urmează o fructuoasă activitate concertistică. Maria Bieșu evoluează pe scena Teatrului Bolșoi din Moscova și pe scenele teatrelor de operă din Paris, Sydney, Tokio, Varșovia, Helsinki, Tbilisi, Leningrad etc. Susține turnee solistice în orașe din Japonia, Australia, Cuba, Israel.

Piscurile creației sale licrice le-a cucerit alături de regizorii Eugen Platon, Eleonora Constantinov și Mihai Timofti, dirijorii L. Hudolei, I. Alterman, L. Gavrilov, A. Mocialov și Alexandru Samoilă.

Maria Bieșu a decedat pe data de 16 mai 2012, pe patul spitalului Cancelariei de Stat, răpusă de leucemie.

·       1940: Martin Sheen, actor american

·       1941 - S-a născut Beverly Lee, cântăreaţă americană (Shirelles).

·       1947 - S-a născut Sean Tyla, chitarist şi compozitor britanic (Man, Ducks Deluxe, Tyla Gang).
* 1947: Tadahiko Ueda (3 august 1947 - 15 aprilie 2015) a fost un fotbalistjaponez.

·       1948 - S-a născut Jean-Pierre Raffarin, premierul francez în exerciţiu.

·       1949 - S-a născut B.B. Dickerson, basist american (War).

·       195o: Dinu Patriciu (numele real: Dan Costache Patriciu, n. 3 august 1950, București – d. 19 august 2014, Londra^[5]) a fost un politician și om de afaceri român care a activat în domeniul petrolier, bancar și imobiliar.^[6]A murit la vârsta de 64 de ani din cauza unui cancer la ficat (hepatic).

Dan Costache Patriciu, s-a născut la data de 3 august 1950, în familia unui cunoscut petrolist din perioada interbelică.

Tatăl său, Valeriu Patriciu (1903-1987), a fost inginer în mine, doctor în geologie, geofizică și mineralogie și a lucrat ca geolog-șef, începând din anul 1935, în Societatea Astra Română (societate română cu capital anglo-olandez), o sucursală a trustului petrolier Royal Dutch Shell Co. Tatăl său a fost anchetat de către Parchetul Militar din România în scandalul "sondelor deviate", care a făcut valuri timp de doi ani în presa vremii. În acea vreme, Inspectoratul Minier al Statului acuza Societatea Astra Română că exploatează petrol din zone proprietate a statului, cu sonde deviate.

„Așa este, tata a fost petrolist. În momentul în care am luat decizia rațională de a trece spre petrol, de a mă îndrepta spre domeniul energiei, evident că a jucat un rol și copilăria în care auzeam despre mișcări tectonice, sinclinale... și așa mai departe. Dar probabil că exista și un destin”

—Dinu Patriciu

Deși dorea să urmeze artele plastice, la sfatul tatălui său, a ales să dea admitere la arhitectură. Dinu Patriciu a absolvit Institutul de Arhitectură "Ion Mincu" din București în anul 1975, obținând diploma de arhitect. După absolvirea facultății, a fost repartizat ca arhitect la Institutul de Proiectări al Ministerului Comerțului Exterior. A primit numeroase premii de arhitectură și design în România și în străinătate.

Apoi, în anul 1978 este admis ca asistent universitar la Institutul de Arhitectură din București. Face meditații la desen tehnic cu cei care doreau să devină arhitecți, având după spusele sale 85 de elevi pe an (printre care și cunoscutul solist al formației Holograf, Dan Bittman, care nu a trecut însă examenul de admitere la institut).

Împreună cu câțiva colegi, câștigă un concurs internațional de arhitectură pentru construirea unui palat la Abu Dhabipentru fiul șeicului Reza. Între anii 1984-1990, efectuează mai multe deplasări în Emiratele Arabe Unite, unde participă la realizarea unor proiecte asemănătoare.

În perioada regimului comunist, el a acumulat o vastă experiență în domeniul imobiliar, finalizând peste 40 de proiecte locative și de spații comerciale în România și mai mult de 25 de complexe de lux, clădiri de birouri și hoteluri în Emiratele Arabe Unite.

Revine în România după Revoluția din decembrie 1989, pentru a intra în politică și afaceri: imobiliare, presă, servicii financiare și, în cele din urmă, petrol.

Dinu Patriciu a fost căsătorit, după care a divorțat de soția sa. În urma căsătoriei a avut două fiice, Ana și Maria.

În februarie 1990, Patriciu a înființat SC Alpha Construcții și Investiții Imobiliare S.A., care a obținut Autorizația de funcționare nr. 1, aceasta fiind prima firmă privată înființată în România postcomunistă^[7]. Această primă firmă care avea ca obiect de activitate efectuarea de proiecte de arhitectură avea doar 20 de angajați.

„Este perfect adevărat că eu am înființat prima firmă privată din România de după 1989. Avea șapte de zero și un unu la coadă. Făceam proiectare de arhitectură. Toată lumea făcea proiecte în '90. Toți visam, nu? Și apoi m-am apucat de imobiliare.^[8]”

—Dinu Patriciu

Dinu Patriciu a intrat ulterior în afaceri cu petrol, numele său fiind asociat pentru prima dată cu afaceri de combustibil în octombrie 1995, când agenția Mediafax a precizat că "specialiștii IGP cercetează legalitatea contractului de vânzare-cumpărare a unui cargo, tranzacție în care sunt implicați liderii PL '93, Dinu Patriciu și Raymond Luca". Cei doi au fost cercetați pentru evaziune fiscală, dar nu au fost condamnați.

În anul 1996, agenția de presă Reuters îl include pentru prima dată pe Dinu Patriciu într-un top al "noilor îmbogățiți din România" care au făcut rapid avere după evenimentele din decembrie 1989.

„Primul milion de dolari l-am obținut din proiectare de arhitectură și dezvoltare imobiliară. Fără legătură cu petrolul. Chestia cu "primul milion de dolari" e un basm, dar e un basm bazat pe realitate. Realitatea este că într-adevăr cu greu faci primul milion, cu greu faci primele zece, și după aia încep să se acumuleze mult mai ușor deoarece capitalismul se bazează pe un vechi proverb românesc - "Ban la ban trage". Nu e deloc liric, așa e realitatea.^[8]”

—Dinu Patriciu

Dinu Patriciu este, de asemenea, fondator și președinte al Fundației Dinu Patriciu, organizație non-guvernamentală care își propune să sprijine financiar tinerii talentați aflați în imposibilitatea de a-și definitiva educația.

În septembrie 2009, alături de fostul premier georgian Lado Gurgenidze, Dinu Patriciu a cumpărat prin intermediul unui fond de investiții creat de ei doi, Liberty Capital, a 7-a cea mai mare bancă din Georgia, Banca Populară, pentru suma de 15 milioane dolari^[9]. Cei doi au achiziționat 91,28% din capitalul băncii, aceasta fiind prima achiziție facută publică a lui Dinu Patriciu după retragerea lui din acționariatul grupului petrolier Rompetrol

Inițial, Dinu Patriciu a fost Director al fondului de investiții Romania Moldova Direct Fund (RMDF), un fond de investiții privat cu management american, înființat în 1998, printre ai cărui investitori se aflau Corporația Financiară Internațională(IFC) și Societatea Germană de Investiții și Dezvoltare (DEG), o instituție deținută de guvernul german.

În anul 1998, Dinu Patriciu a achiziționat compania Rompetrol, care avea să-l propulseze ca unul dintre cei mai importanți jucători de pe piața energetică a României. După ce a condus achiziția Rompetrol SA de către un grup de investitori în 1998, a fost membru al Consiliului de Administrație de la înființarea acestuia, preluând poziția de director general în 2001.

În anul 2000, este ales ca membru în Consiliul de conducere al Uniunii Generale a Industriașilor din România. De asemenea, deține și funcția de președinte al Alianței Confederațiilor Patronale din România (ACPR), instituție afiliată la Confederația Patronatelor Europene (UNICE) [1].

În anul 2001, Dinu Patriciu a devenit Președinte al Consiliului de Administrație și Director General CEO al The Rompetrol Group, NV (TRG), devenită o societate petrolieră multinațională cu sediul în Olanda, cu operațiuni în 13 țări, având majoritatea activelor și operațiunilor în România, Franța și sud-estul Europei. În anul 2002, el a perfectat cea mai importantă tranzacție pe piața petrolieră din România: încheierea unui parteneriat al Rompetrol cu OMV, grupul petrolier austriac cotat cel mai bine la bursa din Viena.

Dinu Patriciu a contribuit la transformarea Rompetrol dintr-o firmă de servicii petroliere aflată în proprietatea statului într-unul dintre primii 25 de operatori din Uniunea Europeană, în principal printr-un program de achiziții strategice și creștere organică. Acest program a început cu achiziția rafinăriei Vega (1999), continuând cu Petros SA (2000) și achiziția pachetului majoritar al Petromidia SA (2001), cea mai modernă rafinărie și complex petrochimic din România.^[10]

Apoi, Grupul Rompetrol a început un program de extindere la nivel internațional în Balcani, Moldova, Georgia și Ucraina, achiziționând la sfârșitul anului 2005 Grupul Dyneff SA, cel mai mare distribuitor independent de produse petroliere din Franța. Această ultima achiziție, pe lângă dezvoltarea casei de comerț Vector Energy cu sediul în Elveția, a transformat TRG într-un pod care leagă resursele naturale ale Răsăritului cu nevoile de energie ale Occidentului. Grupul Rompetrol a ajuns în anul 2007 să aibă un număr de 7.500 de angajați.

În anul 2006, Topul 300 al revistei Capital îl plasa pe Dinu Patriciu pe locul al șaptelea dintre cei mai bogați români, cu o avere de circa 300-350 de milioane de dolari.

În august 2007, Dinu Patriciu a vândut 75% din acțiunile Rompetrol Holding (el deținând un procent de 80% din acțiuni), care controla Grupul Rompetrol companiei petroliere de stat KazMunaiGaz din Kazahstan. În urma acestei tranzacții, el a rămas în continuare președintele și directorul general al grupului Rompetrol, dar a devenit cel mai bogat român, cu o avere de aproximativ 3,4 miliarde de dolari, din care 2,7 miliarde de dolari au venit doar din vânzarea pachetului deținut la Rompetrol. ^[11]

El a declarat că va utiliza banii încasați în principal pentru finanțarea unor proiecte în petrol, imobiliar și mass-media. Pe lângă acțiunile deținute la The Rompetrol Group, Patriciu mai deține pachete de acțiuni în numeroase alte entități, cuprinzând printre altele o firmă de construcții și imobiliare și un holding de media.

El a preluat pachetul majoritar de acțiuni de la cotitianul Adevărul, anunțând ample investiții în dezvoltarea acestei afaceri și eventuala deschidere a unui post de televiziune. De asemenea, după propriile afirmații, el ar deține proprietăți imobiliare în România de "sute de milioane", investițiile sale nefiind concentrate în zona Capitalei.

În anul 2009, Patriciu se afla pe poziția 397 din 739 de miliardari ai listei Forbes, averea sa fiind estimată la 1,8 miliarde de dolari (1,3 miliarde euro) ^[12]

Astfel, societatea românească de stat Rompetrol a făcut o serie de investiții în Libia în anii '70-'80, prin intermediul societății Rompetrol of Lybia, o filială a societății de stat Rompetrol. După preluarea companiei Rompetrol de către Dinu Patriciu, el a susținut că, în urma privatizării, în patrimoniul Rompetrol SA au intrat nu numai obligațiile, ci și drepturile fostei întreprinderi Rompetrol. Aceasta a cesionat creanța către firma The Rompetrol Group (TRG) pentru 35 de milioane de dolari, urmând apoi un contract de novație cu firma Rompetrol International, controlată tot de Patriciu.

·       1951 - S-a născut John Graham, chitarist şi percuţionist american (Earth, Wind & Fire).
* 1952: Valeriu (Vladimir) Saharneanu (n. 3 august 1952, Cuizăuca, Rezina)^[1]este un jurnalist basarabean, ex-deputat în Parlamentul Republicii Moldova de legislatura a XIX-a între anii 2011-2014.^[2] Este președinte al Uniunii Jurnaliștilor din Republica Moldova din anul 1997.

·       1952: Osvaldo César Ardiles (n. 3 august 1952 în Bell Ville, Provincia Cordoba), cunoscut în Marea Britanie ca Ossie Ardiles,^[1] este un fost fotbalist și antrenor care a jucat la Campionatul Mondial de Fotbal 1978pentru Argentina.

·       1953: Dana Dogaru, actriță româncă de teatru și film

·       1953 - S-a născut Ian Bairnson, muzician şi compozitor britanic (Alan Parsons Project, Pilot).

·       1955: Renate Weber, jurist și politician român

·       1956 - S-a născut Ian Crichton, chitarist şi compozitor canadian (Saga).
* 1958: Lambert Wilson (n. 3 august 1958) este un actor francez. A devenit cunoscut pentru rolul personajului Merovingian din seria The Matrix.
S-a născut în Neuilly-sur-Seine, tatăl său fiind Georges Wilson, fost actor, manager al Teatrului Național din Paris.^[1] A dat audiție pentru filmul The Living Daylights. A fost distribuit în seria de reclame pentru Calvin Klein, alături de Christy Turlington pentru Eternity în 1991 și 1998. A realizat albumul de muzică „Musical” în 2004, alături de John McGlinn care a condus Orchestra Filarmonicii din Monte Carlo. Pe album sunt cuprinse piesele "Maria" din West Side Story, "There but for You Go I" din Lerner & Loewe's Brigadoon, "The Cafe Song" din Les Misérables, "Johanna" din Sweeney Todd, "Finishing the Hat" din Sunday in the Park with George, "You Do Something to Me" din Fifty Million Frenchmen, "Never Will I Marry" din Greenwillow. Alături de ele se regăsesc și alte coloane sonore rare, cum sunt "Love Song" din Love Life, "It Must Be So" din Leonard Bernstein's Candide sau "Silly People", care nu a mai fost în A Little Night Music.

Lambert Wilson

Lambert Wilson în 2011

* 1959: John Christopher McGinley (n. 3 august 1959, New York) este un actor american.
Câteva filme reprezentative:

• Plutonul (1886)
• Wall Street (1987)
• Talk Radio (1988)
• Nemuritorul II (1991)
• Ultima noapte senină (1992) ca Maior Griffin
• Se7en (1995)
• Fortăreața (1996)
• Duminică, pierzi sau câștigi (1999)
• Recuperatorul (2000)
• Scrubs (2001-2010)
• I-am dat de capăt? (2007)

John C. McGinley

McGinley la UCD Law Society, octombrie 2008.

·       1962: Maria Bitang (mai cunoscută cu numele de Mariana Bitang) (n. 3 august 1962, Râmnicu Sărat) este o renumită antrenoare federală de gimnastică a României, actualmente ocupând postul de Consilier de stat pentru promovarea sportului.

Maria Bitang s-a născut la data de 3 august 1962 în orașul Râmnicu Sărat. A studiat la Academia de Educație Fizică și Sport (1981-1985). După absolvirea facultății, a lucrat ca profesor-antrenor de gimnastică la Clubul Sportiv Deva (1985-1992).

Între anii 1992-2005, a activat ca antrenoare federală al Lotului Olimpic feminin de gimnastică al României. În această calitate, a participat (împreună cu antrenorul-coordonator Octavian Belu) la pregătirea tinerelor gimnaste olimpice ale României, cu care a participat la 3 ediții ale Jocurilor Olimpice, 10 ediții ale Campionatelor Mondiale, 7 ediții ale Campionatelor Europene, 4 ediții de Cupă Mondială și 7 ediții ale Campionatelor Europene de Juniori.

În perioada cât a lucrat ca antrenor al Lotului Olimpic feminin de gimnastică a obținut 152 de medalii (62 de aur, 49 de argint și 41 de bronz). Distribuția medaliilor obținute de sportivele antrenate de Mariana Bitang este următoarea:

• 19 medalii olimpice (7 de aur, 5 de argint, 7 de bronz)
• 44 medalii mondiale (18 de aur, 15 de argint, 11 de bronz)
• 36 medalii europene (seniori) (16 de aur, 10 de argint, 10 de bronz)
• 44 medalii europene (juniori) (16 de aur, 15 de argint, 10 de bronz)
• 16 medalii la Cupa Mondială (6 de aur, 6 de argint, 4 de bronz).

În august 2005, cei doi antrenori (Octavian Belu și Mariana Bitang) au cerut rezilierea contractului cu Federația Română de Gimnastică, după ce conducerea acestui for a decis să desființeze lotul olimpic de gimnastică feminină al României.

La data de 18 ianuarie 2006, Mariana Bitang a fost numită (împreună cu Octavian Belu) în funcția de consilier de stat pentru promovarea sportului la Departamentul pentru Relația cu Autoritățile Publice si Societatea Civilă al Administrației Prezidențiale a României.

În 2007, Mariana Bitang și-a prezentat demisia din funcție în semn de solidaritate cu suspendarea președintelui Băsescude către Parlament și a declarat că pentru viitor are mai multe opțiuni, tot în domeniul sportului, dar nu în organisme care să aibă treabă cu imixtiunea politică

Ca o recunoaștere a meritelor sale în pregătirea gimnastelor olimpice ale României, Marianei Bitang i s-au decernat o serie de distincții, dintre care menționăm următoarele:

• 1994 - Titlul de Antrenor emerit
• 2000 – Diploma de onoare și titlul de Entraineur Honoraire oferit de Federația Internațională de Gimnastică
• 2000 - Ordinul Național "Serviciul Credincios" în grad de Ofiter
• 2004 - Ordinul "Meritul Sportiv", clasa a III-a cu două barete
• 2004 - Ordinul Național "Steaua României" în grad de Comandor
• 2005 - Colanul de aur al Comitetului Olimpic Român
• 2008, 22 iulie - Ordinul „Meritul Sportiv”, clasa I 

·       1963: James Alan Hetfield (n. 3 august 1963, Downey, California, SUA) este un chitarist, vocalist, compozitor american și membru fondator al formației de thrash/heavy metal, Metallica.

Hetfield s-a născut pe 3 august 1963, în Downey, California. El are descendente germane, engleze, irlandeze și scoțiene. Din prima căsătorie a mamei sale, Hetfield are doi frați și o soră mai mică. A urmat cursurile la liceul Downey pentru doi ani și a absolvit la liceul Brea Olinda în 1981.

Tatăl lui, Virgil Hetfield (șofer de camion), și mama lui, Cynthia, o cântăreață de muzică de operetă, erau niște adepți stricți și devotați ai religiei Christian Science. Când James avea 13 ani, părinții săi s-au despărțit, iar la 16 ani mama lui a murit de cancer. Hetfield avea 9 ani când a luat primele lecții de pian, înainte de a cânta la tobele fratelui său David, în final având de-a face cu o chitară la vârsta de 14 ani. Principala lui influență a fost trupa Aerosmith, care, după cum a declarat, este motivul pentru care voia să cânte la chitară. El a mai citat trupele Queen, Led Zeppelin, Black Sabbath, Misfits, AC/DC, Cheap Trick, Rush, Van Halen, Blue Öyster Cult, Scorpions, Alice Cooper, Kiss, Ramones, Motörhead, Sex Pistols, Venom, Iron Maiden, Judas Priest, ZZ Top, Thin Lizzy, Lynyrd Skynyrd, Allman Brothers Band, Ted Nugent, Rainbow, și Deep Purple, ca influențe muzicale.

Hetfield se bucură de o varietate de activități, cum ar fi vânătoare, skateboarding, snowboarding, schi nautic, jet-schi, personalizarea autovehiculelor și motocicletelor în garajul său.

Numeroasele sale tatuaje, spre exemplu cofrajul de patru cărți - 1, 9, 6 și 3, reprezintă anul nașterii sale însoțit de cuvintele Carpe Diem (trăiește clipa). Un alt tatuaj cu flăcări face referire la accidentul pirotehnic pe care l-a suferit în 1992în timpul unui concert în Montréal, Canada. Și-a tatuat un "M" pe mâna dreaptă de la "Metallica" și un "F" de la mâna stângă de la "Francesca".

Hetfield s-a căsătorit cu Francesca Tomasi pe 17 august 1997. Cei doi au împreună trei copii: Cali, Castor și Marcella. În timpul unui interviu acordat pentru Fresh Air, Hetfield a declarat că soția sa l-a ajutat să se maturizeze și să învețe să se ocupe de problemele sale precum furia, explicând că după ce s-au întâlnit, tendințele sale distructive ajunseseră la un punct maxim. El s-a lăsat, de asemenea, de alcool în 2002, iar de atunci continuă un program de reabilitare.

James Hetfield

James Hetfield în 2008

* 1963: Costel Brătianu (n. 3 august 1963, Brăila) este un fost fotbalist român. Întreaga s-a cariera, atât ca fotbalist cât și ca antrenor este legată de CF Brăila. Este fratele lui Vasile Brătianu, ambii făcând performanță cu echipa din Brăila.
* 1966: Svenja Pages (n. 3 august 1966, Rheydt) este o actriță germană, care a fost distinsă cu Goldene Kamera.
Svenja este fiica actorilor Ursula și Harald Pages și sora actriței Annika Pages. Cariera ei de actriță a început după promovarea dramaturgiei la Frankfurt am Main. Devine cunoscută după rolul jucat în serialul Diese Drombuschs, deși a jucat și în îndrăgitul serial de televiziune Tatort.
Filmografie:

• 1986: Diese Drombuschs
• 1988: Ein Fall für zwei
• 1998: Derrick Ein merkwürdiger Tag auf dem Lande
• 1989: Jede Menge Schmidt
• 1989: Drunter und drüber
• 1990: Anwalt Abel
• 1990: Einer für alle
• 1993: Immer wieder Sonntag
• 1993-1994: Hallo Onkel Doc
• 1994: Freunde fürs Leben
• 1994: Die Kommissarin
• 1996: Der Fahnder
• 1996: Und morgen fängt das Leben an
• 1998: Die Cleveren
• 1998: Siska
• 1998: Die Männer vom K3 - Liebestest
• 1999: Tatort Auf dem Kriegspfad
• 2000: Ein unmöglicher Mann
• 2002: Drei mit Herz
• 2002: Flamenco der Liebe
• 2003: Utta Danella Die andere Eva
• 2008: Inga Lindström Sommer der Entscheidung

·       1969: Mihaela Rădulescu (n. 3 august 1969, Piatra Neamț, România) este o vedetă de televiziune, realizatoare și moderatoare de emisiuni de radioși televiziune. A fost unul dintre membrii juriului emisiunii „Românii au talent” (Pro TV).

A participat la Revoluția din 1989 și a fost apoi secretara lui Dan Iosif. A frecventat cursuri la patru facultăți bucureștene(trei ani de I.E.F.S., doi de filologie, unul de psihologie) și trei de regie , la Facultatea de Artă Hyperion, dar nu a absolvit-o pe nici una dintre ele.

Și-a făcut debutul în 1994 la postul de televiziune Tele 7abc^[7]. Prima emisiune pe care a realizat-o s-a numit „Nocturna pe 16 mm”, fiind urmată de „Weekend abc”, o producție de divertisment care avea loc în fiecare duminică, timp de patru ore, de asemenea a lucrat nouă luni la Pro TV, unde a fost redactor-reporter pentru matinalul lui Florin Călinescu

Rădulescu a mai prezentat și realizat și alte emisiuni la posturi precum Antena 1, B1 TV și Pro TV^[7]. Următorul job l-a avut la „Antena 1”, unde timp de șapte ani a realizat și a prezentat emisiunea „Duminica în familie”^[7]. Mihaela a regizat toate edițiile emisiunilor de sport extrem și divertisment premiate de Asociația Profesioniștilor din Televiziune și Radio, fiind primul jurnalist român care a transmis în direct, pentru televiziune, de la decernarea Premiilor OSCAR, în 1998^[7]. În primăvara anului 2009, după divorțul de omul de afaceri Elan Schwartzenberg (divorț secondat de un scandal mediatic de amploare), Mihaela Rădulescu a anunțat că se retrage din lumina reflectoarelor și că se mută cu fiul său, Ayan, în sudul Franței, la Monaco, din dorința de a-i oferi acestuia mult mai multă liniște și protecție^[7].

Mihaela Rădulescu este cunoscută mai ales pentru emisiunea Duminica în familie de pe postul Antena 1.

S-a implicat în activități umanitare - a inițiat și condus campania "Vedete pentru sinistrați", a fost ambasadorul pentru România al organizației United Way și, de mai bine de 10 ani este unul dintre principalii susținători și donatori ai Centrului de îngrijire paleativă (copii cu boli în faze terminale) "Hospice- Casa Speranței", Brașov. Este singura femeie din România cu patru titluri de "Femeia Anului", premii obtinuțe în special pentru implicarea în activități umanitare și cinci premii APTR. A realizat recorduri naționale de audiență încă neegalate cu "Duminca în familie" (Antena 1) și "Steaua ta norocoasă" (Pro TV).

A realizat interviuri cu multe personalități marcante din România, din toate domeniile, dar și cu personalități internaționale - Benjamin Netanyahu, Phil Collins, trei laureați de premiu Nobel (printre care Orhan Pamuk), Catherine Deneuve, Harvey Keitel, Robert de Niro, Quentin Tarantino, Johnny Depp, Julio Iglesias, Marie-France Ionesco, Emir Kusturica etc.

A realizat 4 filme documentare (regizor și scenarist) - "Irak- stelele deșertului", "Musca din Periprava", "Ostrovul meu " (film comandat de WWF) și "Punem pariu că-i vară" (Premiul APTR).

A regizat : videoclipul piesei "Curcubeu" (Bere Gratis), videoclipul piesei "The wizdiz song" (Taxi), Festivalul Internațional de pirotehnie muzicală, spectacolul "Răzvan Mazilu&friends" la Opera Română, emisiunile "Punem Pariu că-i vară".

A jucat în filmele Legături bolnăvicioase (regia Tudor Giurgiu), 15 (regia Sergiu Nicolaescu), Fall down dead (USA) și în piesa de teatru Bed time stories (regia Chris Simion).

Din 2006 scrie lunar o pagină de opinie în revista "Elle", România. Colaborează, ca editorialist-invitat, cu "Jurnalul Național", semnând rubrica "De pus pe gând".

Recent,^[Când?] Rădulescu a debutat în lumea scrisului cu volumul Despre lucrurile simple. În 2009, jurnalista revine cu o nouă carte "Niște răspunsuri" la editura Polirom care devine, ca și precedenta, best-seller. În 2011, Mihaela Rădulescu publică, tot la editura Polirom cel de-al treilea volum al său, "Întreabă-mă orice". Este primul autor român a cărui carte apare ca aplicație pe Iphone și Ipad (pe acest suport digital apare și volumul lui Mircea Cărtărescu, "Enciclopedia zmeilor"), la Humanitas Digital.

În aprilie 2015 a postat pe blogul personal un articol, denumit "Adam și Eva (Toleranța pe la spatele normalității)", în care a atacat homosexualii, considerându-i "anormali", menționând că aceștia ar trebui să nu se afișeze în public și spunând că nu ar vrea să-și vadă copilul "nici gay, nici terorist, nici cerșetor, nici drogat, nici depresiv".^[8] Declarațiile ei homofobice au fost criticate de mai multe persoane publice din România, inclusv Mihai Bendeac, Brianna Caradja^[9], Andreea Raicu^[10] și Ellie White^[11] Ca urmare a declarațiilor sale, aceasta a fost concediată de la revista Elle

A fost căsătorită cu Ștefan Bănică Jr. timp de doi ani (1997–1999).

A fost căsătorită apoi timp de patru ani cu omul de afaceri Elan Schwartzenberg, de care a divorțat în 2008. Au împreună un fiu, Ayan. În urma divorțului, Mihaela Rădulescu și-a păstrat, în acte, numele Schwartzenberg. După divorț, a început o relație cu prezentatorul emisiunii matinale de la Antena 1 (Neața cu Răzvan și Dani), Dani Oțil.

După despărțirea de Dani Oțil, Mihaela Rădulescu a început o relație cu Felix Baumgartner, sportiv și antreprenor austriac cunoscut pentru săritura din stratosferă pe care a realizat-o în 2012. În august 2014 a decedat tatăl Mihaelei Rădulescu

* 1970: Masaharu Suzuki (n. 3 august 1970) este un fost fotbalist japonez.

* 1971: Kazuaki Tasaka (n. 3 august 1971) este un fost fotbalist japonez.

* 1975: Ion Ionuț Luțu (n. 3 august 1975, Slatina, România) este un fotbalist român retras din activitate. În cariera sa el a mai evoluat pentru Progresul București, Universitatea Craiova, Galatasaray, Rapid București, Steaua București, și la câteva echipe din Coreea de Sud și Kazahstan.

* 1975: Felix Brych (n. 3 august 1975) este un arbitru german de fotbal.

Originar din München, Brych a început să arbitreze în Bundesliga din 2004 și a primit licență FIFA în 2007. A arbitrat primul său meci internațional de seniori în octombrie același an, partida în care România a învins-o cu 2–0 pe Luxemburg în grupa G din Preliminariile Campionatului European de Fotbal 2008. În februarie 2008 a arbitrat meciul dintre Panathinaikos și Rangers din optimile Cupei UEFA 2007-2008,^[1] iar în octombrie 2008 a oficiat partida Liverpool vs. PSV Eindhoven din Liga Campionilor 2008-2009 – Grupa D.^[2]În octombrie 2011 Brych a oficiat meciul Manchester United vs. Oțelul Galațidin grupa C a Ligii Campionilor 2011-2012, meci în care l-a eliminat pe Nemanja Vidić

* 1977: Imola Kezdi (în maghiară Kézdi Imola, n. 3 august 1977, Miercurea Ciuc, județul Harghita) este o actriță de teatru și film română. Activând la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj (în maghiară Kolozsvári Állami Magyar Színház), actrița este cunoscută pentru diferite roluri memorabile pe care le-a interpretat atât pe scenă cât și în film.^[1]. Actriței i s-a decernat Premiul UNITER pentru cea mai bună actriță.

Într-unul din spectacolele montate de Mihai Măniuțiu pe scena Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, Tragica istorie a doctorului Faust, de Christopher Marlowe, actrița îl întruchipează pe Mefisto.

Pentru spectacolul Flacăra albă, flacăra neagră (Dybbuk), versiune a piesei „Dibbuk” de S. Anski, pusă în scenă de regizorul israelian David Zinder,^[2] actrița a primit premiul UNITER pentru cea mai bună actriță.

În 2001, actrița a debutat în film interpretând, alături Gheorghe Dinică și Ovidiu Niculescu, unul din cele trei roluri principale din filmul Război în bucătărie, realizat de regizorul Marius Theodor Barna. Filmul fusese realizat anterior, în 1998 într-o versiune pentru televiziune, fiind ulterior extins pentru a deveni o versiune cinematografică.

Filmografie:

• Război în bucătărie (2001)
• Orient Express (2004)

·       1979: Nicole Evangeline Lilly (n. 3 august 1979) este o actrițăcanadiană, cunoscută în special pentru rolul lui Kate Austen în serialulamerican Lost (2004-2010).^[3] rol pentru care ea a câștigat multiple Premii Saturn și Teen Choice Awards și a fost nominalizată la Globul de Aur. Ea a mai jucat în filme ca Afterwards (2008), The Hurt Locker(2008), Real Steel (2011) și filmele The Hobbit: The Desolation of Smaug (2013) și The Hobbit: The Battle of the Five Armies (2014).

Evangeline Lilly

Lilly la Festivalul International de Film Toronto 2008

* 1980: Nadia Ali (în urdu نادیہ علی; n. 3 august 1980,^[1] Tripoli, Libia) este o cântăreață pakistanezo-americană. Ali a devenit cunoscută în 2001 ca solista și textiera formației iiO, după ce piesa lor de debut „Rapture” a ajuns pe locul al doilea în UK Singles Chart.^[2] Cântecul a intrat în mai multe clasamente europene.^[3] Single-ul lor din 2006, „Is It Love?”, a ajuns pe primul loc în clasamentul Billboard Hot Dance Club Play Chart.^[4]

În anul 2005 a decis să urmeze o carieră solo, colaborând cu mai mulți muzicieni ai genului de muzică electronic dance. În 2009 și-a lansat albumul de debut, Embers. Criticii au apreciat-o pentru originalitatea versurilor, combinate cu muzică electronică, baladă, orientală și acustică. Trei dintre melodiile de pe album au ajuns în top 10 BillboardHot Dance Club Play, printre care și hitul „Love Story”, care a atins primul loc.^[5][6][7] Cântecul a fost de asemenea nominalizat la cea de-a 25-a ediție a Premiilor Internaționale pentru Muzică Dance la WMC, în timp ce „Fantasy” a fost nominalizat la premiile Grammy.^[8][9]

În 2010, ea a lansat o compilație de remixuri intitulată Queen of Clubs Trilogy pentru a sărbători zece ani de la începutul carierei de cantautoare. „Rapture” a fost singurul single relansat de pe compilație, reușind să intre din nou în clasamentele europene.^[10] Ali a lansat single-ul „Pressure” cu Starkillers și Alex Kenji în 2011, care a devenit imn de club și festivaluri, primind un Premiu Internațional pentru Muzică Dance.^[11] În 2012, ea a colaborat cu BT și Arty la single-ul „Must Be The Love”, care a fost nominalizat la Premiile Internaționale pentru Muzică Dance.^[12] Ea a mai colaborat cu mai mulți producători și DJ-i precum Armin van Buuren, Schiller, Avicii și John Creamer & Stephane K. Ali lucrează în prezent la cel de-al doilea album de studio, Phoenix.

Nadia Ali

Nadia Ali în 2009

* 1984: Michael John "Mile" Jedinak (n. 3 august 1984) este un fotbalistaustralian, căpitan al echipei Aston Villa din Championship și la echipei naționale de fotbal a Australiei.

* 1984: Park Kyoung-doo (în coreeană 박 경두; n. 3 august 1984, Haenam) este un scrimer sud-coreean specializat pe spadă, vicecampion mondial la individual în 2014 și vicecampion mondial pe echipe în 2014 și în 2015.

* 1985: Rubén Limardo (n. 3 august 1985, Ciudad Bolívar) este un scrimervenezuelan specializat pe spadă.

* 1985: Andrea Šerić (n. 1985,^[1] Split, RSF Iugoslavia)^[2] este o handbalistă croatăcare joacă pe postul de pivot pentru echipa românească SCM Craiova^[

* 1987: Loredana Elena Pera (n. Iancu, pe 3 august 1987, în Pitești^[1]) este o handbalistă din România care joacă pentru echipa HC Zalău pe postul de inter stânga.

* 1987: Gary Alexis Medel Soto (n. 3 august 1987) este un fotbalist chilian care evoluează la clubul turc Beșiktaș JK.

* 1989: Jules Bianchi (n. 3 august 1989, Nisa, Franța — d. 17 iulie 2015, Nisa, Franța)^[1] a fost un pilot de curse auto care a evoluat în Campionatul Mondial de Formula 1 pentru echipa Marussia F1.

Jules este nepotul lui Lucien Bianchi (Lucien era fratele bunicului lui Jules). Lucien a fost un pilot belgian de Formula 1, care a concurat în Campionatul Mondial de Formula 1 în 7 sezoane între anii 1959 - 1968. Lucien Bianchi a murit în 1969, la vârsta de 34 de ani, în timpul unor teste pentru Cursa de 24 de ore de la Le Mans.

* 1992: Denis Mihailovici Ableazin (în rusă Денис Михайлович Аблязин, n. 3 august 1992, Penza) este un gimnast rus laureat cu trei medalii olimpice din două participari, la Jocurile Olimpice de vară din 2012 și la cele din 2016. A fost și campion mondial la sol la Campionatul Mondial de Gimnastică Artistică din 2014 și a câștigat cinci medalii de aur la Campionatul European, inclusiv patru la Campionatele europene de gimnastică artistică masculină din 2014.
* 1993: Yurina Kumai (熊井 友理奈 Kumai Yurina^?, născută în data de 3 august 1993 în Kanagawa, Japonia) este o cântăreață de pop japonezcare în prezent prestează în trupa Berryz Kobo, ce face parte din proiectul Hello! Project. Yurina s-a alăturat proiectului Hello! Project Kids în anul 2002 și deseori este vocea principală în single-urile trupei Berryz Kobo.
* 1994: Corentin Tolisso (n. 3 august 1994 Tarare, Franța ) este un fotbalistfrancez. Joacă ca  mijlocaș la Bayern Munchen din Germania
* 1999: Brahim Abdelkader Díaz (n. 8 august 1999), cunoscut ca Brahim, este un fotbalist profesionist spaniol, care evoluează pe post de mijlocaș la clubul Real Madrid C.F.

·       2000: Landry Bender (n. 3 august 2000, Chicago, SUA) este o actriță americană.

Decese

·       1460: A murit  regele James al II-lea al Scotiei ; (n.16 octombrie 1430). James al II- lea, care a domnit ca rege al Scotiei din 1437, a fost fiul lui JamesI și al Joanei de  Beaufort. La 21 februarie 1437 tatal sau   a fost asasinat, iar James al II-lea i-a urmat pe tron la varsta de numai 6 ani.
* 1621: Anna Juliana Gonzaga (16 noiembrie 1566 – 3 august 1621) a fost o Arhiducesă de Austria care a devenit soră a Ordinului Servitorilor Fecioarei Maria după decesul soțului ei, Ferdinand al II-lea de Austria.
S-a născut la 16 noiembrie 1566 la Mantua, a fost unul din cei trei copii ai Ducelui Guglielmo Gonzaga de Mantua și ai soției acestuia, Arhiducesa Eleanor de Austria. A fost botezată Anna Caterina Gonzaga. Nașul ei a fost regele Filip al II-lea al Spaniei. În jurul vârstei de cinci ani s-a îmbolnăvit grav și a fost aproape să moară. Avea febră mare și extremitățile au început să se umfle. Timp de doi ani ea a fost bolnavă. În cele din urmă părinții ei au apelat la Fecioara Maria cu rugăciun adânci, promițând să o crească pe Anne ca un copil al Mariei în cazul în care ea va supraviețui. Curând Anne și-a revenit. Părinții i-au spus de intervenția Fecioarei Maria și de promisiunea făcută în numele ei. De atunci înainte Eleanor și-a educat fiica în cultul devoțiunii catolice a Fecioarei Maria. De-a lungul copilăriei, Anne Catherine a fost expusă unui sentiment consistent de evlavie.

În 1580, Arhiducele Ferdinand II de Austria și-a pierdut soția, Philippine. Ea aparținea familiei Welser, care nu era nobilă. Deși cuplul a avut doi copii, niciunul nu era eligibil să-l moștenească pe Ferdinand ca arhiduce. Acest lucru l-a determinat pe Ferdinand să-și caute o soție.

Sora lui Ferdinand, Madeleine, a sugerat o căsătorie cu cu nepoata lor Anna Caterina. La 1 ianuarie 1582 Ferdinand a cerut Ducelui Guglielmo mâna fiicei lui iar Guglielmo a acceptat. Deși a realizat că acest lucru va amâna chemarea ei spre ordinul religios, Anna a respectat dorința părinților și nu a obiectat.

Înainte de a părăsi Mantua pentru Innsbruck, Anna Caterina a cerut tatălui ei să-i îndeplinească unele cereri. Prima cerere a fost eliberarea a 15 deținuți pentru a celebra plecarea ei. A doua cerere a fost donarea unor sume de bani pentru 15 cerșetori. A treiacerere a fost oferta de decorațiuni interioare pentru 15 biserici. Guglielmo a fost de acord cu fiecare cerere.

La 14 mai 1582, la 16 ani, Anna Caterina s-a căsătorit cu Ferdinand la Innsbruck și a devenit Arhiducesă de Austria. În primii lor trei ani de căsătorie Anna a născut trei fiice — Eleanor (n. 1583), Maria (n. 1584) și Anna (1585 - 1618). Eleanor a murit în copilărie; fiica lor Anna se va căsători cu împăratul Matia al Sfîntului Imperiu Roman. Anne a fost o soție ascultătoare, care a avut grijă de Ferdinand de-a lungul mai multor boli. Ferdinand a murit în 1595.

Anne Juliana Gonzaga

·       1792: Sir Richard Arkwright, inventator și industriaș englez (n. 1732)
* 1806: Michel Adanson (n. 7 aprilie 1727, Aix-en-Provence, Franța^[1] – d. 3 august 1806, Paris, Primul Imperiu Francez^[1]) a fost un naturalist, botanist, etnolog și micolog francez. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Adans
A studiat teologia, limbile clasice și filozofia la Paris, înainte de a pleca în Senegal, unde a locuit câțiva ani. S-a întors cu o vastă colecție de plante, specimene care se află acum în Muzeul de Istorie Naturală din Paris. În "Familii de plante" ("Familles naturelles des plantes, 1763), descrie sistemul său de clasificare, contestat de Carl Linné, al cărui sistem a fost adoptat, în cele din urmă. A fost primul care a clasificat moluștele. De asemenea, a studiat proprietățile electrice ale peștilor-torpilă și efectele curentului electric în regenerarea pcioarelor și a capului de broască. Astăzi, Adanson este cunoscut mai ales pentru folosirea metodelor statistice în studiile botanice.

Michel Adanson

·       1826: Moare  la varsta de 45 de ani, René Laennec, inventatorul stetoscopului.
* 1853: Georg Karl Frederick (24 iulie 1796 – 3 august 1853) a fost Duce de Saxa-Altenburg.

A fost al patrulea dar al doilea fiu care a atins vârsta adultă al lui Frederic, Duce de Saxa-Hildburghausen și al Ducesei Charlotte Georgine de Mecklenburg-Strelitz. Mama lui a fost sora reginei Louise a Prusiei și a Marelui Duce Georg de Mecklenburg.

Georg i-a succedat fratelui său Joseph ca Duce de Saxa-Altenburg când acesta a abdicat în 1848.

La 7 octombrie 1825, la Ludwigslust, Georg s-a căsătorit cu Ducesa Marie Louise de Mecklenburg-Schwerin (1803-1862), fiică a lui Frederick Louis, Mare Duce Ereditar de Mecklenburg-Schwerin și a Marii Ducese Elena Pavlovna a Rusiei.

Marie Louise și Georg au avut trei copii:

1. Ernst I, Duce de Saxa-Altenburg (n. Hildburghausen, 16 septembrie 1826 – d. Altenburg, 7 februarie 1908); căsătorit cu Prințesa Agnes de Anhalt-Dessau.
2. Prințul Albrecht Frederick August (n. Hildburghausen, 31 octombrie 1827 – d. Ludwigslust, 28 mai 1835).
3. Prințul Moritz de Saxa-Altenburg (n. Eisenberg, 24 octombrie 1829 – d. Arco, Italia, 13 mai 1907); căsătorit cu Prințesa Augusta de Saxa-Meiningen.

Georg, Duce de Saxa-Altenburg

·       1857: A murit  popularul scriitor francez Eugène Sue; (n.1804). Una dintre cele mai cunoscute carti pe care le-a publicat a fost “Misterele Parisului”, tradusa in mai multe editii si in limba romana.

·       1867: Philipp August Böckh, savant, filolog, istoric german (n. 1785)

·       1889: Veronica Micle, n. Ana Câmpeanu^[1], (n. 22 aprilie 1850, Năsăud, Principatul Transilvaniei – d. 3 august 1889, Văratec, Agapia, Neamț, România) a fost o poetă română.^[2] A publicat poezii, nuvele și traduceri în revistele vremii și un volum de poezii. E cunoscută publicului larg în special datorită relației cu Mihai Eminescu.

A fost al doilea copil al cizmarului^[2] Ilie Câmpeanu, care a murit înainte de nașterea fiicei sale, și al moașei^[1] Ana. După moartea soțului din anul 1849 Ana s-a mutat, împreună cu cei doi copii, la Târgu Neamț. Fratele Radu moare nu mult după aceea. În anul 1853 se mută la Iași, unde se și stabilesc^[2].

După cursurile primare Veronica se înscrie la Școala Centrală de fete pe care o absolvă în 1863^[2] cu calificativul „eminent”. La examenul de absolvire din comisie făceau parte, printre alții, Titu Maiorescu și Ștefan Micle, viitorul ei soț, atunci în vârstă de 43 de ani.

La 7 august 1864 are loc căsătoria Veronicăi cu Ștefan Micle^[2], oficiată la Biserica Bob din Cluj. La data căsătoriei Ștefan Micle era profesor universitar, iar mai târziu a devenit rector al Universității din Iași.

În anii 1864 și 1865 Veronica participă, în calitate de martor, la procesul intentat de câțiva membri ai facțiunii politice liberale lui Titu Maiorescu^[3], pe atunci profesor de gramatică și pedagogie la Școala Centrală de fete și președinte al Comitetului de inspecțiune școlar. I se impută „fapte scandaloase, ba chiar și romanse întregi”. Titu Maiorescu este în cele din urmă achitat, dar postura Veronicăi de martor al acuzării nu va fi uitată cu ușurință.

În anul 1866 se naște primul copil al soților Micle, Valeria, pe care mama ei o alinta „Greiere”, iar în 1868 se naște Virginia Livia, alintată „Fluture”.

În 1869 contribuie la înființarea și bunul mers al unei școli profesionale de fete, se implică în îndrumarea unor școli de fete din Iași și începe să fie activă în viața literară.

În primăvara anului 1872 face o călătorie la Viena pentru un tratament medical, ocazie cu care îi este prezentat Mihai Eminescu^[4][2]. Tot în 1872 debutează în revista Noul curier român cu două scrieri în proză^[2].

La 1 septembrie 1874 Eminescu e numit director al Bibliotecii Centrale din Iași. Va locui în Iași până în octombrie 1877, timp în care are cu Veronica o relație tumultuoasă.

În 1875 Ștefan Micle e îndepărtat de la conducerea Universității și numit director al Școlii de Arte și Meserii, în localul căreia s-a mutat împreună cu familia.

În timpul Războiului de Independență a fost soră de caritate, a făcut parte din „Comitetul central pentru ajutorul oastașilor români răniți” și i-a ajutat cu bani pe invalizi să se întoarcă pe la casele lor.

La 6 august 1879 moare soțul ei, Ștefan Micle^[5][2]. Urmează un lung șir de demersuri pe lângă oamenii politici ai vremii pentru a i se asigura, ei si fetelor ei, o pensie de urmaș (în ciuda promisiunilor, nici în 1883 forurile legiuitoare nu aprobaseră pensia). Rămasă văduvă Veronica reia legătura cu Eminescu. Cei doi încearcă, fără să reușească, să-și întemeieze o familie.

În 1886 Veronica locuiește la București, la fiica sa, Valeria, studentă la Conservatorul din București. Cealaltă fiică îmbrățișează cariera tatălui său și devine profesoară de fizică. Veronica donează casa din Târgu Neamț, moștenită de la mama ei, Mănăstirii Văratec.

La 3 august 1889 moare la Mănăstirea Văratec din cauza unei congestii cerebrale în urma otrăvirii cu arsenic. În ciuda surselor vremii care afirma că s-ar fi sinucis, aceasta a fost înhumată religios lângă bisericuța Sf. Ioan de la Văratec, lucru de care nu beneficiază persoanele care comit suicid

Placa memorială de pe Biserica Bob din Cluj

Mormântul Veronicăi Micle la Văratec în 1968

Eminescu a recunoscut de nenumărate ori în scrisorile și poeziile sale influența deosebită pe care Veronica a avut-o asupra sa. De exemplu, în ciorna scrisorii de condoleanțe la moartea lui Ștefan Micle, el scrie: „viața mea, ciudată și azi și neexplicabilă pentru toți cunoscuții mei, nu are nici un înțeles fără tine”. Sau în poezia Lumea îmi părea o cifrămărturisește că până când a întâlnit-o „n-aveam scop în astă lume, nici aveam ce să trăiesc”, pentru ca după aceea „începusem s-am în lume ceva ce plătea mai mult decât lumea”.

O descriere obiectivă a evoluției relației dintre ei se poate obține prin urmărirea cronologică a informațiilor din scrisorile lor și din textele manuscriselor eminesciene. Datarea poeziilor nepublicate și a ciornelor de scrisori este cea din Opere, Editura Academiei.

Din Amintirile lui Ioan Slavici se cunoaște că după stabilirea la Iași în 1874, Eminescu frecventa salonul Veronicăi^[7][8]. În această perioadă scrisorile dintre cei doi au fost scrise în termeni ceremonioși.^[4]

Dintr-un concept de scrisoare a lui Eminescu către Veronica din 1876 aflăm că în tot acest timp el a iubit-o pătimaș de la distanță: „Doi ani de zile, doamnă, n-am putut lucra nimic, și am urmărit ca un idiot o speranță, nu numai deșartă, nedemnă.” În același text Eminescu scrie: „d-ta erai o idee în capul meu și te iubeam cum iubește cineva un tablou”. Dar Veronica hotărăște să ducă lucrurile mai departe: „După ce singură ai voit altfel și-ai făcut din visul meu un capriț al d-tale, nu mai putea rămâne astfel, pentru că nu sunt nici de 16 ani, nici de 70.” Ce anume a făcut Veronica pentru ca lucrurile să se schimbe între ei putem afla din aluziile conținute în altă ciornă de scrisoare din aceeași perioadă. Odată, când Ștefan Micle a trebuit să plece din Iași, Veronica i-a dăruit lui Eminescu o oră de intimitate și l-a lăsat să o strângă în brațe. Această întâmplare este confirmată și de însemnarea de pe fila 82 verso a textului poporan religios Amartolon sotiria ce-i aparținea lui Eminescu: „Ziua de 4/16 Fevr. 1876 a fost cea mai fericită a vieții mele. Eu am ținut pe Veronica în brațe, strângând-o la piept, am sărutat-o. Ea-mi dărui flori albastre pe care le voi ține toată viața mea.”

Jumătatea de an scursă de la îmbrățișarea din februarie până la următorul eveniment al legăturii lor a fost o perioadă de frământări continue. Acum Eminescu scrie foarte multe poezii care dovedesc zbuciumul din sufletul său: Iubind în taină, Eu număr, ah!, plângând, În liră-mi geme și suspin-un cânt, Ce șoptești atât de tainic, Zadarnic șterge vremea, Venin și farmec, Gelozie și multe altele. Până la urmă Eminescu reușește să se desprindă din vraja ei și scrie în poezia M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire:

„Cum mulțămesc eu soartei că am scăpat de tine,
Făr-a comite, Doamnă, păcatul moștenit.
Azi iarăși mă văd singur și fericit și bine!”

Mormântul Veronicăi Micle la Văratec în 2009.

Veronica preia din nou ințiativa și reușește să îl înlănțuie folosind ceea ce până atunci îi refuzase: „păcatul moștenit”. Dovada este scrisoarea de dragoste din 30 august 1876 pe care Eminescu o încheie astfel: „De aceea sărut mâinile fără mănuși, ochii fără ochelari, fruntea fără pălărie și picioarele fără ciorapi și te rog să nu mă uiți, mai cu seamă când dormi.” În comentariile la această scrisoare Perpessicius observă că scrisoarea este ruptă la colțul unde apare anul în care a fost scrisă, iar pe spatele scrisorii Veronica îl corectează ulterior cu anul 1879. Această încercare evidentă de postdatare este o dovadă că Veronica avea ceva de ascuns, și anume faptul că legătura lor a devenit intimă înainte de moartea lui Ștefan Micle. Anul real este cu siguranță 1876 pentru că atunci în poeziile lui Eminescu se produce o schimbare radicală. Dacă poeziile de până atunci erau pline de revoltă și nemulțumire, din acest moment ele încep să exprime fericirea unei iubiri împărtășite. Între poeziile scrise după august 1876 sunt câteva în care Eminescu afirmă explicit că schimbarea s-a produs la inițiativa Veronicăi. De exemplu, în poezia Ah, cerut-am de la zodii sau în O stradă prea îngustă. Urmează o perioadă în care în manuscrise apar poezii care exprimă fericirea pe care i-a dăruit-o Veronica: Dormi! , Cărțile, Tu mă privești cu marii ochisau Terține.

Cu timpul pasiunea lui Eminescu se mai domolește. El hotărăște să se mute la București în octombrie 1877. Scrisoarea pe care i-o trimite Veronica imediat după aceea conține explicațiile pentru comportarea ei de până atunci.

„Nu-i așa că indiferența mea ți-a rupt inima, inimă plină de mine, dar îl iau pe Dumnezeu ca martor că nu era o indiferență reală; această răceală simulată nu era decât o contrabalansare la dragostea ta imensă pe care o afișai fără încetare; privirea ta, vorba ta, în sfârșit, toată persoana ta în prezența mea nu era decât dragoste, tu erai atât de puțin stăpân pe tine însuți, încât chiar și persoana cea mai proastă știa că ești îndrăgostit de mine; deci nu trebuia ca eu să dau o dezmințire și să ascund față de ochii scrutători reciprocitatea unui iubiri atât de mari?”

Ea îi declară cu sinceritate că motivul pentru care nu a vrut să facă cunoscută legătura lor este evitarea divorțului, pensia pe care o aștepta după moartea soțului ei fiind o compensație pentru copilăria ei sacrificată (se căsătorise la 14 ani). Veronica adaugă că nu vrea să devină o povară pentru Eminescu, fiind sigură că grijile materiale le-ar distruge dragostea.

După moartea lui Ștefan Micle legătura dintre cei doi se reia printr-o scrisoare de condoleanțe din partea lui Eminescu. Lunile septembrie și octombrie le petrec împreună într-un fel de lună de miere. În perioada următoare, din noiembrie 1879 până în aprilie 1880 ei încearcă să-și întemeieze un cămin, fără să reușească. În această nereușită un rol important l-a avut lipsa mijloacelor materiale cu care să poată să-și asigure un trai decent.

Reproșul cel mai frecvent care apare în scrisorile Veronicăi către Eminescu este că îi scria prea puțin și prea rar: „tăcerea ta mă omoară” (23 octombrie 1879); „tu-mi scrii așa de puțin încât abia o deschid și o și sfârșesc de citit” (12 decembrie 1879); „mă hotărâsem a nu-ți mai scrie, pentru a nu te provoca la răspunsuri care mi se pare că ți le storc cum ai stoarce apă din piatră”; „îndărătnica-ți tăcere mi-a zdrobit sufletul” (3 ianuarie 1880).

Un alt reproș pe care i-l face frecvent lui Eminescu este că nu venea la Iași să o viziteze. După „luna de miere” Eminescu a mai fost la Iași în noiembrie la serbarea anuală a Junimii și apoi a fost ea la București să-l vadă. Sărbătorile din decembrie 1879 el le petrece în București, pentru că era bolnav și obosit, după cum îi scrie Veronicăi. Numai în februarie 1880 mai face un drum la Iași pentru a o îmbuna pe Veronica după ce ea îl anunțase că vrea să se despartă. După entuziasmul inițial, lui Eminescu îi era din ce în ce mai greu să țină pasul cu cerințele ei. Veronica se răzbuna scriindu-i scrisori scurte „ca să nu-l obosească” (13 ianuarie 1880), vorbindu-i despre curtezanii ei (14 ianuarie 1880) sau anunțându-l că îi venise gustul cochetăriei (8 martie și 12 martie 1880). Ea știa cât de gelos putea să fie Eminescu și într-adevăr el reacționa imediat prin scrisori furibunde. În sfârșit, măsura represivă extremă era amenințarea cu ruperea legăturii și cererea ca Eminescu să-i înapoieze toate scrisorile. Au existat trei astfel de încercări de ruptură (în jurul datelor de 28 decembrie 1879, 30 ianuarie și 19 februarie 1880) pe care Eminescu a reușit să le rezolve; primele două prin scrisori, iar ultima printr-o călătorie la Iași.

Pentru a da un exemplu despre felul în care reacționa Veronica atunci când se considera neglijată și hotăra să se despartă, reproducem un pasaj din scrisoarea ei din 19 februarie 1880.

„D-le Eminescu, să nu ți se pară amară scrisoarea mea, e departe de-a reflecta ura, regretul, mustrarea de cuget, groaza de care mă simt cuprinsă, numai când gândesc la sumedeniile de minciuni pe care ai avut curajul de a mi le debita, la iezuitica ipocrizie, la intențiunea bine meditată și bine premeditată cu care m-ai făcut (abuzând de încrederea mea) să devin o groază pentru toată lumea, căci m-ai făcut ca fără rușine să afișez relația mea cu D-ta și multe altele pe care de mai ai puțină conștiință trebuie să te îngrozești când îți vei aduce aminte de ele, și care îți mai repet nu le-ai făcut decât cu scopul să-ți bați joc de mine și din cât eram de nenorocită să mă faci astfel încât să-mi vie nebuneală.”

Ea spune că încă din decembrie a înțeles planul lui de a face să fie disprețuită de oameni. Acum îl declară liber de orice obligație, îndepărtându-i astfel „din cap acel nor care-ți îngreuna mintea și-ți încurca întrucâtva deprinderile de mai-nainte” astfel încât acum îi urează „succes fizic și moral” în viața lui de holtei. Și pentru a oficializa despărțirea îi cere, ca pe o datorie de onoare, să-i înapoieze toate scrisorile și fotografia pe care i-o dăruise. Ea se consideră complet nevinovată pentru că „eu am fost sinceră cu D-ta încât nici un cuvânt al meu n-a fost minciună”. La aceste acuzații Veronica mai adaugă că el este „sub orice critică” și că singura lui calitate este inteligența pe care dacă „printr-o fericită împrejurare” ar pierde-o ar ajunge o persoană fără nici o valoare.

La această scrisoare înveninată Eminescu răspunde în glumă și se duce repede la Iași, reușind astfel să mai amâne cu două luni deznodământul. Atunci când răspunde în scris la acuzațiile și reproșurile repetate ale Veronicăi întotdeauna îi explică cu multă răbdare că este bolnav și obosit. De exemplu în scrisoarea din 4 februarie 1880 încearcă să o împace pe Veronica dându-i dreptate și recunoscând ca este vinovat că nu reușește să păstreze singura fericire de care a avut parte în viață.

„Știu prea bine că nu sunt vrednic de Dta; te-am rugat de atâtea ori să ierți dac-am îndrăznit să arunc asupra vieții D-tale umbra aceasta nefericită și tot de atâtea ori ai avut bunăvoința de a-mi trece cu vederea acea evidentă slăbiciune de caracter, acea lipsă de acțiune care e cauza tuturor relelor mele. … Pentru Dta va fi, fără îndoială, mai bine de-a lepăda departe această sarcină, pe acest om care nu poate nimic, nu vrea nimic, pe acest om care numai ți-ar mânca zilele cu propria lui neputință și lașitate. Neavând curajul vieții, neavând o rază de senin în suflet, am îndrăznit cu toate astea a te iubi, am avut lipsa de cuget de-a te compromite în ochii oamenilor, am pus dorința
de-a fi a mea peste orice considerații și peste orice cuvinte de cruțare aș fi avut; mă sperii eu însumi de răutatea cu care te-am tratat.”

La primirea unor scrisori ca aceasta Veronica se lăsa înduplecată pentru câteva zile, pentru ca apoi, la primul gest care nu îi convenea, să reacționeze violent luând în râs explicațiile lui Eminescu. De exemplu, în 30 ianuarie 1880 îi scrie că ea, fiind prea grosolană „pentru ca să pot înțelege gingășia amorului, poetica atențiune ce d-ta îmi acorzi mie”, hotărăște să renunțe la legătura lor.

La sfârșitul lui martie îi cere să-i spună clar ce are de gând în legătură cu viitorul lor. După o săptămână de frământări, el îi răspunde în 4 aprilie că unirea lor oficială poate să aibă loc numai după ce va avea „o poziție cât de cât asigurată”. Veronica îi răspunde la rândul ei că numai el este de vină pentru starea în care se află și care „desigur că îți place mult”. Acum intervine ruptura care se amânase câteva luni de zile.

Separarea lor durează până în decembrie 1881. Din această perioadă s-au păstrat câteva scrisori disparate, majoritatea expediate de Veronica. Eminescu îi răspundea rar, cu aceeași eleganță, dar încercând să evite reluarea legăturii. Unele dintre scrisorile Veronicăi, mai ales cele din 1880, sunt pline de amenințări și de reproșuri, chiar mai exagerate ca până atunci. În altele îi face declarații de dragoste și încearcă să obțină de la el un semn cât de mic de atenție.

Într-o scrisoare nedatată, dar care este foarte probabil din a doua jumătate a anului 1880, Veronica începe prin a-l amenința pe Eminescu că se va răzbuna pentru că el, în mod deliberat, în înțelegere cu Mite Kremnitz și Maiorescu, a făcut-o „de râsul și disprețul lumii”. Răzbunarea ei va consta în publicarea unei descrieri a Junimii sub titlul Haremul lui Jupiter sau Misterele unui cerc literar pe care i-a făcut-o chiar Eminescu. Iar dacă va fi dată în judecată pentru calomnie ea deține două scrisori de la el care confirmă faptul că Eminescu i-a făcut destăinuiri pe acest subiect. Este adevărat că Veronica nu a publicat nimic din destăinuirile lui Eminescu, dar a spus tuturor cunoscuților tot ce știa. O mărturie a felului în care a acționat o avem în scrisoarea din 8 decembrie 1880 pe care a trimis-o lui B. P. Hasdeu. Îi scrie pentru ca să-l roage să intervină în favoarea aprobării pensiei de pe urma soțului ei, dar în prima parte a scrisorii se plânge că este deznădăjduită pentru că Maiorescu l-a convins pe Eminescu să renunțe la căsătoria proiectată.

La finele lunii decembrie 1881 ea se duce la București unde se întâlnește cu Eminescu și reușește să-i redeștepte iubirea. Ea îi stârnește gelozia față de Caragiale cu care avusese între timp o legătură intimă. Îl implică pe Eminescu în recuperarea scrisorilor trimise lui Caragiale, îi cere sfatul și îi povestește amănunte de fiecare dată când are de-a face cu Caragiale. Eminescu reacționează cu o violență extremă. După cum relatează el însuși în scrisoarea din 28 decembrie și după cum confirmă și însemnările lui Maiorescu, Eminescu l-a bruscat pe Caragiale când s-au întâlnit cu ocazia Crăciunului la Maiorescu acasă. În cele din urmă Eminescu consideră că nu Veronica este vinovată în povestea cu Caragiale, ci totul nu este decât o consecință a greșelilor lui pe care încearcă să le îndrepte. Această perioadă de apropiere între cei doi este foarte asemănătoare cu cea anterioară. Veronica a manifestat de data asta mai multă reținere în a-l amenința cu despărțirea, dar în rest a continuat să îl chinuiască pe Eminescu cu toanele și pretențiile ei. Într-o scrisoare din 28 martie 1882 recunoaște chiar ea că în felul acesta încerca să-l țină lângă ea. Despărțirea se produce din aceleași motive ca și cea anterioară în cursul lunii august 1882.

Debutează în 1872 în Noul curier român, sub pseudonimul Corina, cu două lucrări în proză^[2]: Rendez-vous și Plimbarea de mai în Iași. Majoritatea poeziilor sunt publicate în Convorbiri literare. Mai colaborează la Columna lui Traian, Familia, Literatorul, Universul literar. În 1887 apare volumul de poezii care cuprinde poezii originale, prelucrări după Théophile Gautier și Lamartine și aforisme.

În 2018 apare la Ediciones Rilke o antologie poetică în limba spaniolă.^[9]

Eminescu: „Cartea ei e veșnic nouă pentru mine … Ce frumoase versuri întâlnești în cărticica asta. Citește-le și o să vezi câtă dreptate am!”

Delavrancea considera volumul de poezii o palidă imitație a liricii lui Eminescu iar pe Veronica Micle „poet mic, neînsemnat, fără temperament, fără originalitate, fără chemare de a spune ceva pe lume”.

Iorga considera că viața și opera Veronicăi Micle „sunt ca una din acele drame antice, în care se cuprind trei piese deosebite, reprezentând cele trei faze ale aceleași acțiuni: greșeala, efectele ei înainte de expirare și pedeapsa”.

George Sanda: „Dramei creatorului neînțeles din erotica eminesciană, Veronica Micle i-a opus drama femeii neînțelese: pentru o astfel de femeie, dragostea nu este și condiția creației, ci numai a vieții; femeia care capătă conștiința personalității sale răzbună nu un sentiment jerfit, ci o viață pierdută.”

* 1894: George Inness (n. 1 mai 1825 – d. 3 august 1894) a fost un pictor american de peisaje. Născut în Newburgh statul New York, Inness a murit în localitatea Bridge of Allan din Scoția. Opera sa a fost influențată de vechii maeștri, de școala americană de pictură romantică numită Hudson River School, de mișcarea artistică franceză Școala de la Barbizon și, în final, de opera teologică a lui Emanuel Swedenborg, ale cărui influențe spirituale au găsit o reprezentare limpede în operele maturității artistice ale lui Inness. De fapt, Inness este cunoscut mai ales pentru aceste lucrări ale sale, care au ajutat la definirea și cristalizarea mișcării tonaliste.

George Inness

George Inness, circa 1890

·       1895: A decedat la Slănic Mo

ldova,  Dimitrie Brândză, om de ştiinţă, medic şi botanist român, membru titular al Academiei Române; (n. 10/22 octombrie 1846, Bivolu, azi Viişoara, Botoşani). Dupa ce a terminat cursurile Academiei Mihăilene, absolvă pe cele ale Facultăţilor de Ştiinţe Naturale şi Medicină ale Universităţii din Paris, obţinând doctoratul, în 1869. Activează ca medic şi profesor de botanică la Universitatea din Iaşi si in 1874, este transferat la Universitatea din Bucureşti, la catedra de ştiinţe naturale, desfăşurând o activitate multilaterală. În 1882 obţine de la ministrul educaţiei, Petre S.Aurelian, acordul de a înfiinţa o secţie botanică la Muzeul Naţional de Istorie Naturală „Grigore Antipa” din Bucureşti. În 1884 un incendiu distruge întreaga colecţie de plante de la Muzeul de Istorie Naturală, ceea ce determină guvernul să aloce fonduri pentru înfiinţarea unei grădini botanice la Cotroceni. De menţionat că gradina botanică din acea perioadă era poziţionată între Palatul Universităţii şi Biserica Rusă. În 1885 sunt începute primele lucrări la noua grădină din Cotroceni, fiind ridicată clădirea institutului botanic şi amenajate grădinile din preajma sa.  Grădina Botanică din Bucureşti,  îi poartă astazi numele.

* 1898: Charles Garnier (n. 6 noiembrie 1825, rue Mouffetard[*], Franța – d. 3 august 1898, Paris, Franța) a fost un arhitect francez al istorismului. Lucrarea sa principală este cunoscuta Opéra Garnier (numită și Palais Garnier), construită între anii 1861 - 1874 în manieră neo-baroc.

Câteva scrieri:

• A Travers les Arts. Causeries et mélanges. Paris 1869 (Internet Archive) (scrieri și reflecții adunate)
• Le Théâtre, Paris 1871 (Internet Archive) (pentru construcția și utilizarea teatrelor)
• Histoire du Nouvelle Opéra de Paris. 2 Bände, Paris 1881 (BNF)
• Temple de Jupiter Panhellénien à Egine (Restauration des monuments antiques par les architectes pensionnaires de l'Académie de France à Rome). Firmin-Didot, Paris 1884 (HEIDI)
• împreună cu Auguste Ammann: L’Habitation humaine. Hachette, Paris 1891

Charles Garnier

Photographie de Gaspard-Félix Tournachon

* 1917: Ferdinand Georg Frobenius (n. 26 octombrie 1849 - d. 3 august 1917) a fost un matematician german, cunoscut pentru contribuțiile sale în domeniul ecuațiilor diferențiale și al teoriei grupurilor. De asemenea, Frobenius a fost primul care a demonstrat teorema Cayley-Hamilton.

Absolvent al Universității Humboldt din Berlin și al Universității din Göttingen, în 1874 este numit profesor în cadrul Universității Humboldt, iar în anul următor la Politehnica din Zürich. A fost membru în Academia de Științe din Berlin.

Activitatea sa se referă la algebra modernă, unde a adus contribuții deosebite, la teoria numerelor, teoria matricelor, teoria grupurilor finite și exprimarea lor prin matrice, precum și la geometrie. A dezvoltat teoria corpurilor de numere algebrice, descoperite de Ernst Kummer.

S-a mai ocupat și cu reprezentările cvasiconforme.

Problema care l-a făcut celebru constă în studiul posibilității demonstrării faptului că, luând în grupul Galois, o clasă oarecare de substituții, se poate afirma întotdeauna existența unei infinități de numere prime care îi aparțin.

A definit densitatea mulțimilor de numere prime aparținând la secțiuni de substituții, adică mulțimilor de substituții conjugate cu toate puterile unora și acelorași substituții. Frobenius nu a reușit să definească densitatea pentru clase repetate. În 1878 a demonstrat că corpul cuaternionilor este singurul corp necomutativ de dimensiune finită.

De numele său se leagă mai mulți termeni matematici cum ar fi:

• algebra Frobenius
• metoda Frobenius
• norma Frobenius
• numărul lui Frobenius
• teorema de integrabilitate a lui Frobenius
• teorema lui Frobenius
• indicatorul Frobenius-Schur
• lema Cauchy-Frobenius
• teorema Perron-Frobenius.

Ferdinand Georg Frobenius

·       1924: A decedat Joseph Conrad (Josef Teodor Konrad Korzeniowski), prozator englez de origine polonă (n. 03.12.1857). Printre cele mai cunoscte romane ale sale se numara: Palatul lui Almayer (1895); Proscrisul din arhipelag (1896); Negrul de pe Narcis (1897); Inima întunericului (1899); Nostromo (1904); Agentul secret (1907); Sub ochii Occidentului (1911); Hotarul din umbră (1917)

Joseph Conrad, pe numele lui real Józef Teodor Konrad Korzeniowski, a fost fiul Evelinei Korzeniowski și al lui Apollo Nalecz Korzeniowski (traducător, scriitor și patriot polon antițarist). Părinții săi au fost surghiuniți, împreună cu fiul lor de patru ani, în regiunea Vologda, unde au trăit în condiții precare. Amândoi s-au îmbolnăvit de tuberculoză și au murit, așa că micul Józef a rămas în custodia unchiului său dinspre mamă, Tadeusz Bobrowski. Acesta n-a fost tocmai încântat să afle că puștiul, care primise atâtea lecții particulare (de la latină la limbi străine, geografie și matematică) visa să facă înconjurul lumii pe mare; dar decât să fie recrutat de armata rusă, l-a lăsat să plece la Marsilia.

În următorii cincisprezece ani, Conrad a fost pe mare și prin porturi, făcând și contrabandă și datorii la jocuri de noroc, vrând chiar să se sinucidă din cauza uneia. A scăpat, dar a fost obligat să părăsească vasele franceze în favoarea celor britanice. Și-a dat examenele, și-a luat un master, a devenit cetățean englez și tot atunci și-a schimbat și numele.

Romane, nuvele:

• Palatul lui Almayer (1895)
• Proscrisul din arhipelag (1896)
• Negrul de pe Narcis (1897)
• Inima întunericului (1899)
• Lord Jim (1900)
• The Inheritors (cu Ford Madox Ford) (1901)
• Taifun (1902, începută în 1899)
• Romance (cu Ford Madox Ford, 1903)
• Nostromo (1904)
• Agentul secret (1907)
• Sub ochii Occidentului (1911)
• Chance (1913)
• Victorie (1915)
• Hotarul din umbră (1917)
• The Arrow of Gold (1919)
• The Rescue (1920)
• The Nature of a Crime (1923, cu Ford Madox Ford)
• The Rover (1923)
• Suspense: a Napoleonic Novel (1925; neterminat, publicat postum)

Joseph Conrad

·       1924: A decedat Vladimir Hertza, jurist şi om politic român, primul primar al oraşului Chişinău după Marea Unire,in perioada 1918-1919; (n. 14 mai 1868, Chişinău). În 1917 a fost ales în funcţia de vicepreşedinte al Partidului Naţional Moldovenesc şi al Societăţii Culturale Moldoveneşti. El a jucat un rol însemnat în infaptuirea  unirii Basarabiei cu tara mama, România. A fost preşedintele Zemstvei jud. Orhei, primul preşedinte al Comisiei Şcolare Moldoveneşti. În 1917 a devenit vicepreşedinte al Partidului Naţional Moldovenesc şi al Societăţii Culturale Moldoveneşti, jucând un rol important în actul Unirii. A fost delegat şi la conferinţele de pace, in care s-a  tratat chestiunea Basarabiei.

Vladimir Hertza

·       1929: A murit  Emil Berliner, inventator germano-american, cel care a inventat gramofonul cu discuri orizontale de ebonită; (n. 20.05.1851).

·       1942: Richard Willstätter, biochimist german, laureat al Premiului Nobel (n. 1872)
* 1946: 

·       1954 - A murit scriitoarea franceză Sidonie-Gabriele Colette, dansatoare, mim, figură a music-hall-ului parizian la începutul secolului XX (n.28.01.1873).

·       1961: George Breazul, pe numele real Gheorghe N. Georgescu-Breazul (n. 14 septembrie 1887, Amărăștii de Jos, județul Dolj - d. 3 august 1961, București) a fost muzicolog, profesor, etnomuzicolog și critic muzical român.

S-a născut la data de 14 septembrie 1887 în localitatea Amărăștii de Jos, județul Dolj.

Studiile muzicale le-a început la Seminarul din Râmnicu Vâlcea și Seminarul Central din București (1899-1907), continuându-le la Conservatorul din București (1908-1912), cu profesorii D. G. Kiriac (teorie-solfegiu), Ion Nonna Otescu și Alfonso Castaldi (armonie, contrapunct).

În 1910 este impiegat la Casa Școalelor din București, iar între 1914-1916 profesor la Institutele particulare „Model”, „Lolliot” și „Sf. Gheorghe” din București.

Din 1919 ajunge maestru de muzică (până în 1920) și profesor (1920-1921, 1924-1926) la Liceul Militar Mănăstirea Dealu din Târgoviște

Între 1920-1925 conduce, împreună cu Maximilian Costin, revista „Muzica” din Timișoara.

Între 1922-1924 se specializează, ca auditor, la Universitatea din Berlin, cu profesorii Oskar Fleischer (istoria muzicii medievale, notație muzicală), Johannes Wolf, Richard Sternfeld, Hermann Abert (istoria muzicii), Erich Moritz von Hornbostel (folclor comparat, practica înregistrării fonografice), Curt Sachs (teoria instrumentelor), Johannes Wolf (muzica medievală), Max Friedländer (folclor), Georg Schünemann (pedagogie muzicală), Carl Stumpf (psihologie muzicală), Eduard Spranger (folclor comparat), Ferdinand Jakob Schmidt (pedagogie), Riehl, Groethnisen, Dessoir, Breysig. Se specializează la Laboratorul „La Charité” cu profesorul Karl Schaeffer.

În 1922 devine al Societății Academice Române din Berlin.

Între 1925-1926 este profesor de educație muzicală și ritmică la Oficiul Național de Educație Fizică din București

Între 1926-1927 profesor de muzică vocală la Seminarul Central din București și concomitent profesor provizoriu de teorie-solfegiu la Conservatorul din București. Este profesor de enciclopedie și pedagogia muzicii (1927-1938 și 1945-1946), de teorie-solfegiu (1939-1945 și 1946-1953), profesor și șef de catedră de istoria muzicii (1953-1961) la Conservatorul din București.

În 1927 pune bazele Arhivei Fonogramice a Ministerului Instrucției, Cultelor și Artelor, pe care o conduce până în 1941, culegând, transcriind și publicând folclor.

Între 1928-1936 este profesor onorific de estetică, acustică, pedagogie, psihologie și practică muzicală la Academia de Muzică Religioasă din București.

Între 1932-1939 ajunge inspector General al Învățământului muzical secundar din România și profesor de muzică românească și consilier la Liceul Militar Muzical din București (1941-1942 și 1950-1953).

Între 1939-1941 fondează și conduce colecția de muzicologie „Melos”, destinată studiilor de istoria muzicii românești

În 1947 devine membru corespondent la Max Reger-Institut din Bonn, iar în 1958 la Gesellschaft der Freunde des International Musiker-Briefe-Archive din Berlin.

A susținut emisiuni radiofonice și de televiziune, conferințe, prelegeri, concerte-lecții și comunicări științifice în țară și în străinătate (Cehoslovacia, Germania, Austria). A întreprins călătorii de studii și documentare în Germania, URSS, Austria, Franța etc. A activat ca dirijor de cor și de orchestră la formațiile „Doina”, „Schubertbund”, „Crângul”, „Societatea Funcționarilor Publici”, „Societatea pentru Răspândirea Cântărilor”, „Cântarea României” din București etc.

A publicat studii, articole, cronici muzicale, recenzii în revistele „Boabe de grîu”, „Muzica”, „Studii de muzicologie”, „Probleme de muzică”, „Cultura”, „Izvorașul”, „Armonia” (Botoșani), „Teatru și Muzică”, „Mișcarea literară”, „Revista Fundațiilor”, „Gîndirea”, „Revista de Pedagogie”, „Cercetări folclorice”, „Ideea Europeană”, „Revista Generală a Învățământului”, „Tinerimea Română”, „Raze de Lumină”, „Îndrumătorul Cultural”, „Flacăra”, „Contemporanul”, „The Musical Quarterly” (New York), „Der Auftakt” (Praga), „Serdika” (Sofia) ș.a.

A fost membru al Deutsche Musikgesellsckaft din Leipzig (1928), International Musicological Society cu sediul la Basel(1928), Gesellschaft der Musikforschung din Berlin (1925), Societatea Internațională din Praga (1936), Société Française de Musicologie din Paris (1938), Instituto Nazionale di Studi sul Rinascimento din Florența (1924)

A colaborat cu articole lexicografice la Encyclopédie de la Musique-Fasquelle, Die Musik in Geschichte und Gegenwart, Riemann Musik-Lexikon, Enciclopedia dello Spettacolo, Balșaia Ențiklopedia Sovietskaia, Südosteuropa Handbuch, Das Musikschriftung, Who's Who in Music (Copenhaga), etc. Și-a închegat cea mai mare bibliotecă muzicală particulară din țară.

·       1961: Giovanni Battista Angioletti, scriitor italian (n. 1896)
* 1965: Georges Le Roy (n. Paris la 28 februarie 1885 – d. Marly-le-Roi, la 3 august 1965) a fost un actor și regizor francez, fost societar al Comediei Franceze, și profesor la Conservatorul din Paris.

Intrat la Comedia Franceză în 1908, unde i-a interpretat pe Polyeucte și pe Alceste, numit societar al Comediei Franceze, din 1919 până în 1941, a dat spectacolul de adio la 17 februarie 1950.

La inițiativa sa, la data de 17 februarie 1922, în Biserica Saint-Roch de la Paris, a fost celebrat un serviciu religios solemn, pentru odihna sufletului lui Molière.^[1] Tot lui Georges Le Roy i se datorează crearea Uniunii Catolice a Teatrului și Muzicii^[2].

În 1925, Georges Le Roy a conceput un proiect de construcție în Franța a unui vast teatru, potrivit ideilor și cu sprijinul lui Gaston Baty, Henri Ghéon și Jacques Copeau.

Georges Le Roy, profesor la Conservatorul din Paris, a avut un rol principal în dezvoltarea unor actori scenei și filmului francez: Edwige Feuillère, Gisèle Casadesus, Jean Meyer, Jean Desailly, Micheline Boudet, Denise Gence, Gérard Philipe, André Falcon, Bruno Cremer, Jean-Paul Belmondo, Jean-Pierre Marielle.

A fost căsătorit cu Jeanne Delvair (1877-1949), care și ea a fost societară a Comediei Franceze.

·       1977:  A încetat din viaţă arhiepiscopul ortodox cipriot Makarios al III- lea, [Mihail Mouskos], primul preşedinte al Ciprului (n.13 august  1913).
* 1983: Jan Brzękowski (n. 18 decembrie 1903, Nowy Wiśnicz - d. 3 august1983, Paris) a fost un poet polonez, prozator, teoretician, critic literar și membru al Avangardei Cracoviene. A absolvit filologia poloneză și farmaceutica la Universitatea Jagiellonă din Cracovia. A debutat ca poet în anul 1921, în revista Gazeta Literacka. A publicat primul volum de poezii Tętno în 1925.

Jan Brzękowski

       1983 - A murit Carolyn Jones, actriţă, titulara rolului Morticia din cunoscuta ecranizare „Addams Family” (n.1929).

·       2004 - A murit Henri Cartier-Bresson, maestru de necontestat al şcolii franceze de fotografie; a fondat împreună cu Robert Capa, în 1947, agenţia de fotografie Magnum (n.22.08.1908).

·       2008:  A încetat din viaţă scriitorul dramaturgul si  istoricul  rus, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1970, Aleksandr Soljeniţîn, autor a numeroase romane monumentale despre lagărele sovietice, intre care cel mai cunoscut in intreaga lume este  “Arhipelagul Gulag”;  (n. 11 decembrie 1918).  Deși, de cele mai multe ori, scrierile sale erau interzise de autoritatile sovietice, el a reușit să publice o serie de cărți in regim samizdat. A primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1970, fiind omagiat „Pentru forța etică cu care a continuat tradițiile inalienabile ale literaturii rusești”. El a fost expulzat din Uniunea Sovietică în 1974 dar s-a întors în Rusia, în 1994, după ce regimul comunist s-a prăbușit impreuna cu URSS.

·       2011: Bubba Smith, fotbalist american (n. 1945)

·       2015: A murit la Bucuresti, medicul Mircea Laurenţiu Popescu, director general al Institutului Naţional ”Victor Babeş” din Bucureşti (1993-2015). A fost descoperitorul  telocitelor, un tip de celule umane cu rol regenerativ, capabile să vindece inima pacienţilor care au suferit un infarct miocardic si rector al Universităţii de Medicină şi Farmacie ”Carol Davila” din Bucureşti (1992-2004). A fost membru al Academiei Române, preşedinte al Secţiei de Ştiinţe Medicale a Academiei Române (2006-2014) şi preşedinte al Academiei de Ştiinţe Medicale (2006-2011); (n. (n. 15 aprilie 1944, Câmpulung ). A primit numeroase premii, intre care se disting: Premiul Academiei de Stiinte „Victor Babes” -1985
Premiul Academiei din Paris Medalia de Argint a Universitatii”Rene Descartes”- 1993 
Premiul Academiei din Paris Medalia de Aur a Universitatii”Rene Descartes”- 1998
Cele mai noi conferite in 2009: Ordinul National Steaua Romaniei si Top 100 IBC Health Professionals
Multiple titluri de Honoris causa conferite de catre Universitatile din tara, dar si din strainatate. A fost acuzat că ar fi colaborat cu fosta Securitate  în arhivele căreia figurează ca informator sub numele de cod „Preda”.

* 2017: Ioan Popa (n. 22 aprilie 1953, București, Republica Populară Română – d. 3 august 2017) a fost un scrimer olimpic român specializat pe spadă, campion universitar pe echipe în 1977 și în 1981.

Sărbători

·       În calendarul ortodox: Sf Cuv Isaachie, Dalmat și Faust; Sf Mironosiță Salomeea; Sf Cuv Teodora din Tesalonic

·       În calendarul romano-catolic: Sf. Lidia, ucenica sf. Paul

* În calendarul greco-catolic: Sf. Isachiu († 383); Sf. Dalmat († 440); Sf. Faust († 451), cuvios

·       România: Ziua Municipiului Timișoara (este data intrării armatei române în Timișoara în anul 1919). Prin Hotărârea Consiliului Local nr. 217 din 1999  este desemnata  ca zi a oraşului,  ziua  intrării trupelor româneşti în Timişoara, la 3 august 1919.

SUPLIMENT ISTORIC 3 August

1940. Ocuparea Cadrilaterului de către Bulgaria (1)

Col. (r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu

Contextul internațional În vara anului 1940, beneficiind de sprijinul Uniunii Sovietice[1] și al Germaniei[2], guvernul bulgar și-a intensificat pretențiile revizioniste față de România. Concomitent, Germania, mai ales, și-a sporit presiunile asupra României, la 31 iulie 1940 Wilhelm Fabricius, prezentând lui Mihail Manoilescu, ministrul român al Afacerilor Străine, o foiţă de hărtie de culoare verde cu următorul text: „Führer-ul socotește retrocedarea Dobrogei de sud în graniţa de la 1913, inclusiv Silistra și Balcicul, ca o soluţie extraordinar de loială și de dreaptă, care trebuie acceptată pur și simpluî el însuși a dat bulgarilor sfatul să nu pretindă mai mult, așa ca să nu intre într-un sistem de tărguieli cu românii”.[3] Uluit, acesta a apreciat că o asemenea intervenţie avea „un adevărat caracter de sentinţă arbitrară”, cu atât mai mult cu cât era „absolut sigur că de această comunicare au luat act și bulgarii”.[4] În acest context, la 3 august 1940, Victor Cădere, ambasadorul român la Begrad, s-a întâlnit, la Sofia, cu primul-ministru bulgar și cu ministrul de Externe, făcând cunoscut că românii erau de acord să cedeze Cadrilaterul, dar doreau să păstreze Silistra și o suprafaţă de circa 2 000 kmp, între vechea frontieră, litoralul Mării Negre și o linie care ar fi plecat de la vest de Balcic spre nord. „Din nenorocire - continuă Mihail Manoilescu - bulgarii erau încurajaţi de toată lumea în rezistenţa lor și anume nu numai de puterile Axei, ci și de ministrul Angliei la Sofia. Cât despre ministrul U.R.S.S., el propune chiar o frontieră comună între Bulgaria și Rusia prin împărţirea Dobrogei românești”.[5] Ca urmare, ministrul de Externe bulgar a refuzat să trimită delegaţi la București înainte ca românii să recunoască „cedarea integrală a Cadrilaterului”.[6] și să se întâlnească cu minsitrul de externe român. În faţa acestei situaţii, încercând să schimbe decizia germană, ministrul român al Afacerilor Străine a trimis câte un Memorandum lui Joachim von Ribbentrop și Galeazzo Ciano în problema Cadrilaterului, fapt care a creat iritare la Berlin, subsecretarul de stat și șeful protocolului refuzând să primească documentul și să-l înainteze ministrului de Externe german. Mai mult, a comunicat că „ar fi cu totul împotriva intereselor României dacă am mai stărui în acestă chestiune în care Hitler și-a spus cuvântul fiindcă aceasta ne-ar dezavantaja la tratativele mult mai importante pe care le avem cu Ungaria”.[7] Pe aceeași linie, ziarul „Berliner Boersenzeitung” avertiza categoric (2 august 1940), prin articolul „Fals eroism”, semant de Karl Megerle: „Ceea ce nu se face astăzi nu va fi mâine ușor de făcut și se plătește, de regulă, foarte scump”. În aceeași zi, subsecretarul se stat Weiszacker a cerut ambasadorului roman la Berlin ca România să înceapă cât mai curând și să finalizeze cât mai repede tratative directe cu Ungaria și Bulgaria. Presiuni asemănătoare a făcut, la București, și ministrul german, Manfred von Killinger. În faţa acestei situaţii, guvernul român, precizează Mihail Manoilescu, a reluat „cu și mai multă energie încercarea de a obţine de la bulgari renunţarea lor la Silistra și litoralul Mării, inclusiv Balcicul”.[8] În acest sens, la 12 august 1940, Ion Gigurtu și Mihail Manoilescu au convocat pe ministrul bulgar la București căruia i-au declarat că „noi considerăm Cadrilaterul în această clipă, după recomandarea cu caracter de quasi arbitraj a Führer-ului ca fiind deja retrocedat Bulgariei și formulăm problema invers, și anume, dacă bulgarii înţeleg să dea un gaj de prietenie pentru noi lăsându-ne o porţiune din Cadrilater (Silistra și Coasta, inclusiv Balcicul), atrăgând atenţia că preferinţa noastră merge spre Coastă cu Balcicul. Dacă Bulgaria nu cedează nimic din poziţia pe care o are graţie unei conjuncturi, tot o conjunctură poate într-o zi să schimbe situaţia”.[9] Refuzul guvernului bulgar a sosit la 14 august. Peste două zile guvernul român a elaborat un Memoriu asemănător în care arăta că „împăcarea definitivă a poporului bulgar cu cel român nu poate fi concepută altfel decât prin dovezi de comprehensiune date de amăndouă părţile”.[10] Documentul a fost înmânat ministrului de Externe bulgar, la 17 august, de către ambasadorul român la Sofia, Eugen Filitti, care a fost primit în audienţă și de regele Boris al III-lea. Și de această dată propunerile românești au fost respinse. Cu toate acestea, în Bulgaria se manifesta nervozitate, întreţinută de manifestări cu caracter revizionist. Referindu-se la o emisiune a postului de radio Sofia, care în cadrul unui program muzical a transmis compoziţia „Epopeea Turtucaei” și reportajul „Frumuseţile litoralului Mării Negre”, în care s-a insistat asupra pitorescului zonei Balcic-Caliacra, N.Batzaria se întreba, într-un articol publicat în ziarul „Universul” din 16 august 1940: „Nu sunt oare acestea gesturi și manifestaţiuni cel puţin inoportune în aceste zile când este vorba să se stabilească, într-o atmosferă serioasă, raporturi de bunăvecinătate între România âi Bulgaria? Socotim că răspunsul este cuprins în întrebarea însăşi”. Pentru a calma spiritele, primul ministru bulgar a precizat, într-o cuvăntare rostită în faţa redactorilor principali ai ziarelor din Sofia, că „este necesară liniștea și mult sânge rece” și a asigurat că „guvernul face tot posibilul pentru apărarea intereselor ţării și nu va scăpa nimic din vedere care ar putea duce la justa rezolvare a problemelor importante puse la ordinea zilei”.[11] În acest timp în România se manifesta deja resemnarea, atenţia principală fiind îndreptată spre graniţa de vest a ţării, unde Ungaria, sprijinită și ea de Germania și Italia, făcea presiuni puternice.  - Va urma - ---------------------------------------------- [1] În iulie 1940, V.M.Molotov a declarat lui Augusto Rosso, ambasadorul italian la Moscova, că „guvernul sovietic consideră întemeiate pretenţiile Bulgariei asupra Dobrogei și asupra unui acces la Marea Egee”. [2] Joachim von Ribbentrop a făcut cunoscut că Reich-ul manifestă „o înţelegere deplină faţă de dorinţele revizioniste ale Bulgariei faţă de România”. [3] Mihail Manoilescu, Urmare la Memorii, p. 155. [4] Ibidem. [5] Ibidem, p. 211. [6] Ibidem. [7] Ibidem, p. 213. [8] Ibidem. [9] Ibidem. [10] Ibidem, p. 215. [11] „Universul” din 15 august 1

RELIGIE ORTODOXĂ 3 August

Sf Cuv Isaachie, Dalmat și Faust; Sf Mironosiță Salomeea; Sf Cuv Teodora din Tesalonic

Despre Sfântul Cuvios Isaachie, care este prăznuit și la 30 mai, știm că a avut îndrăzneala de a merge la Constantinopol în fața împăratului arian Valens (364-378) cerându-i să deschidă biserica ortodocșilor, dacă nu vrea să piară în război. Împăratul nu a dat crezare cuvintelor Sfântului Isaachie, îndepli­nin­du-se astfel prorocia.

Sfinții Cu­vioși Dalmat, ostaș al îm­pă­ra­tu­lui Teodosie cel Mare (379-395), și Faust, fiul său, pomeniți și ei astăzi, au fost monahi în mănăstirea Cuviosului Isaachie de lângă Constanti­no­pol. Aici au trăit amândoi în post și în rugăciune, ostenindu-se să împlinească pustniceștile îndatoriri. Când Cuviosul Isaachie a ajuns la bătrâ­ne­țe, Dalmat a fost ales egumen al mănă­stirii, aceasta numindu-se astfel, cu timpul, „Mănăstirea lui Dalmat”. Sfântul Dalmat a fost de mare ajutor Sfinților Părinți la Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes din 431, când a fost combătut nesto­ria­nis­mul. Și Sfântul Faust a avut o viață sfântă, străbătând cu dumnezeiască râvnă toată scara nevoințelor pustni­cești.

Sfânta Salomeea Mironosița – 

A fost soția lui Zevedei și mama celor doi Sfinți Apostoli Iacob și Ioan Evanghelistul. Ea a cerut Mântuitorului cinstea ca ei să fie așezați unul de-a dreapta și unul de-a stânga în Împărăția Sa (Matei 20, 20-22). Salomeea nădăjduia, ca mulți iudei de altfel, într-o împărăție pământească a lui Iisus. De abia, mai târziu s-a încredințat de înaltul înțeles al răspunsului primit atunci. Salomeea a fost de față la patimile și răstignirea Domnului nostru Iisus Hristos (Matei 27, 56). În dimineața Sfintei Învieri a fost la mormânt împreună cu celelalte mironosițe, cărora li s-a arătat Mântuitorul Hristos. Sfintele mironosițe împreună cu Salomeea au fost prinse și întemnițate împreună cu alți creștini. După aceea au fost urcați într-o corabie și lăsați în mijlocul mării. Corabia a ajuns pe coastele Provencei, în Franța de azi. Mironosițele au răspândit în această parte cuvântul Domnului. Maria lui Cleopa și Salomeea s-au stabilit într-o insulă de la gura Romului, unde au rămas până la moarte.

Sf Cuv Teodora din Tesalonic. 

Această cuvioasă a fost născută în insula Eghina, din părinţi creştini dreptcredincioşi, Antonie şi Hrisanta, a căror dreaptă credinţă şi faptă bună a fost arătată în acea vreme, când Biserica lui Hristos se tulbura de eresul iconoclasmului, în împărăţia lui Mihail Valvos, de care eres nu numai nu s-a vătămat acea bună doime; ci, ca o lumină în întuneric prin dreapta credinţă a luminat.

Din nişte părinţi ca aceştia fiind născută fericita Teodora, după creşterea sa, a fost dată după bărbat şi a născut o fiică. După aceea, din cauza năvălirii barbarilor, s-a mutat în cetatea Tesalonic, unde, crescând pe fiica sa, a făcut-o mireasa lui Hristos. După ce a murit bărbatul ei, a intrat în mănăstirea de fecioare, la fiica sa şi s-a tuns în rânduiala monahicească. Prin viaţa sa îmbunătăţită, prin pustniceştile nevoinţe şi ostenelile ascultării, atât a plăcut lui Dumnezeu, încât, nu numai în viaţă ci şi după moartea sa, multe minuni a făcut.

Trecând după moartea sa câţiva ani şi murind egumena mănăstirii aceleia, s-a pus trupul ei mort, în mormânt aproape de Sfânta Teodora; şi când s-a descoperit mormântul aceleia, atunci au putut să vadă toţi cei ce erau acolo, o minune mare. Căci Cuvioasa Teodora, după mulţi ani de la sfârşitul său, mişcându-se, ca şi cum ar fi fost vie, a făcut puţin loc egumenei ce se aşeza lângă dânsa, dând locul cel mai larg povăţuitoarei sale, cum şi smerenia sa arătându-şi după moarte; şi toţi văzând acest lucru s-au înspăimântat şi au strigat: „Doamne, miluieşte!”.

Încă şi mir mirositor şi tămăduitor izvora din sfintele ei moaşte şi se făceau tămăduiri multe, prin ungerea cu acel mir: diavolii se izgoneau, orbii vedeau şi toate neputinţele se vindecau, întru slava lui Hristos Dumnezeu. Amin.

ARTĂ CULINARĂ – REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI 3 August

A.  PLĂCINTE, GUSTĂRI

Minipizza

·       2 gogoşari

·       1-2 ardei graşi galbeni

·       100 g tofu

·       2-3 fire ceapă verde

·       2 linguri ulei de măsline

·       2 linguriţe cimbru

·       Mărar

Pentru aluat:

·       200 g margarină

·       300 g făină

·       150 ml apă caldă

·       ¼ linguriţă sare

Din făina proaspăt cernută, apă şi sare se frământă un aluat omogen.

Se întinde din aluat o foaie potrivit de groasă, se unge cu margarină şi se pliază.

Se lasă la rece minimum o oră.

Se întinde din nou foaia.

Cu un pahar se taie cercuri care se aşază într-o foaie neunsă.

Se ung cu ulei de măsline amestecat cu cimbru şi mărar tocat.

Se aşază deasupra câte o rondelă de gogoşar, cubuleţe de ardei gras, tofu şi puţină ceapă.Se coace la cuptor la foc moderat, 20-30 minute.

B.  SALATE

Salată caldă de fasole

·       300 g fasole boabe

·       1 ceapă

·       ½ linguriţă ghimbir

·       1 lingură pastă de ardei

·       2 foi dafin

·       Ulei de măsline

·       Sare

·       Piper

Fasolea înmuiată cu o seară înainte se pune la fiert în apă cu sare şi foi de dafin.

Se căleşte ceapa în ulei.

Se adaugă pasta de ardei.

După ce a dat 2 clocote se pun boabele fierte de fasole bine scurse.

Se lasă pe foc câteva minute.

Se aromatizează cu ghimbirul praf şi se potriveşte de sare şi piper.

Se serveşte cât mai caldă după ce s-au presărat deasupra câteva seminţe de susan.

C.  SOSURI

D.  BORŞURI, SUPE CREME DE LEGUME

Supă cremă de legume cu tarhon

·       3 morcovi

·       1 rădăcină pătrunjel

·       1 ceapă

·       ½ ţelină

·       4 cartofi

·       200 ml suc de roşii

·       2-3 linguri orez

·       1 lingură ulei de măsline

·       1 lingură tarhon

·       Pătrunjel

·       Sare

Legumele tăiate cubuleţe se pun la fiert în apă cu sare.

Când sunt fierte se scot legumele din supă şi aceasta se păstrează.

Se trec legumele prin sită sau se pasează cu blenderul.

Piureul astfel obţinut se subţiază cu supa rămasă de la fierberea legumelor.

Se toarnă sucul de roşii.

Se adaugă orezul şi se lasă la fiert la foc mic.

Când orezul este fiert se potriveşte gustul de sare şi se opreşte focul

Se pune uleiul de măsline.

Se aromatizează cu pătrunjel şi cu tarhon.

E.  MÂNCĂRURI

Sarmale cu orez, soia şi nucă

Ingrediente: Frunze de vie sau de varză, 200 gr orez, 100 gr soia măcinată, 150 gr nucă măcinată, 4 cepe mari, un morcov, piper, sare şi condimente de legume, pastă de tomate, o lingură de zahăr, pătrunjel şi mărar frunze.

Mod de preparare: Se căleşte ceapa tocată mărunt, morcovul apoi orezul şi puţină apă şi se lasă să fiarbă puţin. Se ia de pe foc şi se amestecă toate celelalte ingrediente sare şi piper după gustul fiecaruia. Se fac sărmăluţele se pun într-o oală de preferat de lut (dă o savoare deosebită la toate mâncărurile făcute în acea oală) se acoperă cu apă şi se dau la cuptor. Dacă varza este proaspătă se adaugă o cană de borş sau o jumătate de lămâie stoarsă şi puţină sare. Iese nemaipomenit.

F.  DULCIURI

Chec cu mere

·       6 mere curăţate şi tăiate felii subţiri;

·       1 ½ ceaşcă zahăr;

·       1 ceaşcă ulei;

·       3 ceşti făină;

·       1 linguriţă praf de copt;

·       1 linguriţă bicarbonat;

·       1 linguriţă sare;

·       1 linguriţă scorţişoară;

·       ½ ceaşcă nucă pisată;

·       ½ ceaşcă stafide;

·       1 vanilie;

·       Zahăr pentru pudrat

Se pun merele cu zahărul într-o cratiţă mare la foc mic până ce zahărul se topeşte. Merele nu trebuie să se coacă, doar să se înmoaie.

Se ia cratiţa de pe foc şi se adaugă pe rând o parte din făină, mirodeniile, sarea, nuca şi stafidele.

Se amestecă cu grijă şi se adaugă uleiul şi restul de făină. Compoziţia trebuie să fie groasă.

Se toarnă în tava tapetată cu ulei şi făină şi se coace la foc potrivit 45 – 50 minute.

Când se răceşte bine se pudrează cu mult zahăr

ARTE 3 August

INVITAȚIE LA OPERĂ 3 August

Antonio Salieri - L'Europa Riconosciuta [M.Verazi] (1778): 

Maria Bieşu

MUZICĂ 3 August

Tony Bennett

Beverly Lee, cântăreaţă americană (Shirelles).

The Shirelles - Greatest Hits - Full Album – HD: 

Sean Tyla, chitarist şi compozitor britanic (Man, Ducks Deluxe, Tyla Gang).

Tyla Gang: Yachtless (1977

B.B. Dickerson, basist american (War).

War -

John Graham, chitarist şi percuţionist american (Earth, Wind & Fire).

John Graham 

Ian Bairnson, muzician şi compozitor britanic (Alan Parsons Project, Pilot).

Alan Parsons Project:

Ian Crichton, chitarist şi compozitor canadian (Saga).

Saga - 

James Hetfield –Membru fondator Metalica

ÎNREGISTRĂRI NOI:

Laura! (Mantovani)(Lyrics+Song/Artist Info) Romantic 4K Music Video Album! H.D.

Schumann: Cello Transcriptions

Classical Music for Brain Power - Vivaldi

POEZIE 3 August

Veronica Micle

Biografie

Veronica Micle s-a nascut la data de 22 aprilie 1850 in Nasaud, Romania. A fost poeta, insa a fost mai ales cunoscuta drept femeia care i-a cucerit inima celui mai mare pot roman al tuturor timpurilor- Mihaei Eminescu. 


A fost al doilea copil al lui Ilie Campeanu si al sotiei sale, Ana. Tatal sau a murit dupa ce aceasta s-a nascut, iar apoi mama sa a luat decizia de a se muta la Targu Neamt in Moldova. Dupa trei ani s-au mutat in Iasi. A urmat Scoala Centala de Fete din Iasi pe care a terminat-o in 1863. 

Rectorul Universitatii din Iasi a fost profesorul care a examinat-o pe Veronica la examenul de absolvire. Cei doi s-a indragostit si s-au casatorit la o biserica din Cluj la 7 august 1864. Aceasta avea numai varsta de 14 ani, iar sotul sau era mai in varsta cu 30 de ani decat ea. Au avut doua fete- Virginia si Valeria. Virginia a ajuns poeta si s-a maritat cu Eduard Gruber, in timp ce Valeria a devenit o cantareata de opera sub numele de Hilda. 

In 1872 Veronica Micle a publicat in "Noul curier roman" primele sale versuri care au aparut peste putini ani si in "Columna lui Traian" si in "Convorbiri literare". In martie 1872, in timpul ce se afla la Viena, aceasta l-a intalnit pe Mihai Eminescu. Este cunoscut faptul ca dragostea acestora a durat toata viata lor. Relatia lor a devenit una amoroasa in 1875, cand Eminescu a venit la salonul literal al carui gazda era Veronica, sfarsind prin a-si dedica unul altuia poezii. 

In 1877 Eminescu a trebuit sa plece la Bucuresti pentru e edita ziarul "Timpul". Tristetea acesteia s-a reflectat in volumul sau de poezii ce a aparut in aceeasi perioada. In 1979 sotul Veronicai a murit, lasand-o cu o situatie financiara foarte precara. Ea a trebuit sa se intoarca la Bucuresti, unde si-a cautat o pensiune pentru a locui. 

In 1883 Eminescu a numit-o logodnica sa. Insa in 1883 acesta a fost diagnosticat cu sifilis. Veronica a ramasa alaturi de el incurajandu-l pana in iunie 1889 cand acesta a murit. 

Dupa moartea poetului, aceasta s-a retras la Manastirea Varatec, unde a scris un volum de poezii intitulat "Dragoste si Poezie". Volumul cuprindea atat poezii de-ale sale, dar si de-ale lui Eminescu. A murit pe 3 august 1889 la manastire, dupa ce a luat arsenic. Trupul sau a fost inmormantat acolo, iar casa sa din Targu Neamn este acum un muzeu.

Sinuciderea Veronicăi Micle

La sfârşitul vecerniei, aproape de miezul nopţii, călugăriţele de la mănăstirea Văratec au rămas nemişcate. Clopotele bisericii începuseră să bată rar şi funebru, a moarte. În casa cu etaj a maicii Fevronia Sârbu, poeta Veronica Micle se stinsese din viaţă în a cincizecea noapte scursă de la trecerea la cele veșnice a lui Mihai Eminescu.

4 august 1889. O agonie de douăzeci de ore pune capăt unei vieţi de 39 de ani. O viaţă care fusese, cum însăşi poeta o definea, “o complicare ciudată de întâmplări, de fericiri care nu m-au fericit”. Chemat urgent de la Iaşi, doctorul Taussig explică decesul printr-o fulgerătoare congestie cerebrală. Sticluţa cu arsenic, fusese golită repede, după miezul nopţii de 3 spre 4 august, cu “lăcomie hotărâtă”. O sinucidere premeditată. În ultima scrisoare, datată 1 august, Veronica Micle o ruga pe Smaranda Gârbea, una din apropiatele sale, să-i procure, prin fratele ei, medic la spitalul din Bălţăteşti, încă o doză de picături de arsenic, necesare pentru tratamentul anemiei de care suferea fiica ei cea mică, Virginia. În seara de 3 august primise în vizită mai multe persoane – câteva femei cunoscute din Iaşi, familia Curelaru din Roman, câteva călugăriţe. În discuţii revenea, inevitabil, figura lui Eminescu, detaliile morţii lui. (Trecuse abia o lună de când sicriul cu trupul său fusese depus în biserica Sf. Gheorghe din Bucureşti.) Revenise, desigur, şi întâmplarea bizară de la Poiana Ţigăncii, care o urmarea obsesiv: în timp ce-şi oglindea chipul în apă pârâului, îi apăruse imaginea lui Eminescu.

Tradiţia rămasă în mănăstire fixează această întâmplare în dimineaţa zilei de 3 august, când deprimarea poetei atinsese cota maximă. Ciudata viziune a speriat-o, accentuând gândul morţii. Veronica Micle se retrăsese la Văratec la două săptămâni după moartea lui Eminescu. Văratecul era locul odihnei estivale a intelectualilor moldoveni. În ultima vară se afla la Văratec şi Elisabeta Conta, sora filosofului Vasile Conta, care avea să povestească despre marea amărăciune a Veronicăi Micle, “un caracter ferm şi o inteligenţă ieşită din comun”. O viaţă trăită în adoraţia geniului eminescian, dar asaltată de bârfe şi calomnii, o viaţă plină de nefericiri şi greutăţi materiale, marcată de stranii simetrii (moare exact la 10 ani de la decesul soţului sau, Ştefan Micle, în 4 august 1879). “Doamna Veronica”, îşi amintea maică Epraxia Diaconescu, moartă în 1967, la 107 ani, “era frumoasă, cu părul bălai şi răvăşit, ochii mari şi albaştri ca cerul senin, cânta ca un înger…”

În cadenţa eminesciană care îi marchează întreaga poezie, Veronica Micle îşi presimţea moartea într-un poem neterminat, datat 1 august: “O! Moarte vin de treci/ Pe inima-mi pustie şi curma a mele gânduri/ S-aud cum uraganul mugind în grele cânturi,/ Se plimbă în pustie mânat de aspre vânturi,/ Mi-e dor de-un lung repaos… Să dorm,/ Să dorm pe veci.” La 6 august 1889, întunericul mormântului închidea pentru totdeauna trupul bălai al Veronicăi Micle, înhumată lângă bisericuţa Sf. Ioan de la Văratec.

Pe scurt despre Veronica Micle:

Nume: Veronica Micle
Locul nasterii: Nasaud, Romania
Data nasterii: 22 aprilie 1850
Data mortii: 3 august 1889
Locul mortii: Varatec, Romania
Parinti: Tatal Ilie Campeanu, mama Ana Campeanu
Frati / Surori: Un frate, Radu Campeanu
Culoarea ochilor: Albastri 
Culoarea parului: Blond
Sot: Stefan Micle (decedat)
Copii: Doua fete, Valeria Micle si virginia Livia
Ocupatie: Poeta
Studii: Scoala Centrala de fete, 

De ce ne place de Veronica Micle?

Veronica Micle ne place datorita aurei de mister ce o inconjoara in special datorita faptului ca nu a fost tocmai o dragoste implinita a marelui poet national Mihai Eminescu. Deasemenea poeziile create de aceasta precum si compatibilitatea artistica si amoroasa dintre aceasta si Mihai Eminescu intareste legatura dintre cei doi. 

De ce este Veronica Micle faimoasa?

Veronica Micle este faimoasa deoarece ea a fost marea iubire a poetului Mihai Eminescu si totodata muza din poeziile lui. Veronica Micle a fost deasemenea o poeta indragita care a lansat cateva lucrari importante, majoritatea reflectand dragostea ei pentru Eminescu.

Cele mai imprtante lucrari ale sale :

- 1872 Rendez-vous 
- 1872 Plimbarea de mai in Iasi, (May walk in Iasi) 
- 1887 Poezii, (Poetry)
- 1909 Poezii, (Poems)
- Dragoste si Poezie, Bucuresti (Love and poetry).

Drag mi-ai fost

Drag mi-ai fost, mi-ai fost odată,

Dar ce-a fost n-a fost să mai fie,

Am văzut c-această lume

Făr-de tine nu-i pustie.

Şi luceafărul pe ceruri

Place mult cum străluceşte,

Dar apune şi dispare

Soarele când se iveşte.

El cu discul său cel falnic

Te deşteaptă la viaţă

Şi te face să uiţi iute

Steaua cea de dimineaţă.

Tu luceafăr mi-ai fost mie

Ce în zori de ziuă luce,

Şi-ai apus, - acum la soare

Eu privesc cu mult mai dulce.

Sunt lăcrimioarele-nflorite

Sunt lăcrimioarele-nflorite

Şi când duios mă uit la ele

La tine mă gândesc, iubite,

Şi-mi amintesc vremile-acele

Când înflorite lăcrimioare

Cu drag îmi trimeteai tu mie,

Şi când era în orice floare

Un semn de-amor, de bucurie.

Ah! florile atunce date

N-a mai rămas nimic din ele

În vânt sunt toate spulberate,

Simţirea ta, vremile-acele!

De-ai şti…

De-ai şti, iubite, cât de mult

Mi-i dor ca glasul tău s-ascult,

Ai veni pe-aripi de vânt

Şi mi-ai spune un cuvânt.

Vorba fie rea sau bună,

Am vorbi-o împreună,

M-ai vedea, eu te-aş privi,

Vorbele s-ar înmulţi.

Tu mi-ai spune una mie,

Eu ţi-aş spune multe ţie

Făr-de rost şi chibzuire,

Însă toate de iubire.

Vino dar pe-aripi de vânt,

Vin de-mi spune un cuvânt,

Că mi-i dor atât de mult

Glasul tău să-l mai ascult.

TEATRU/FILM 3 August

Cu Dana Dogaru

Biografie

Actrita Dana Dogaru s-a nascut la Bucuresti, pe 1 august 1953. Din copilarie a fascinat-o scena si a dorit sa fie actrita.
Dana Dogaru spunea: ,, Această artă este ca o interminabilă și fascinantă călătorie cu trenul…este de dorit să se oprească în momentul în care tu, actorul, încetezi din viață’’.
A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale – București, promotia 1976.
Debutul in teatru a avut loc in 1977, cand a jucat rolul Eva din spectacolul „Ulciorul sfărĺmat“, la Teatrul Nottara. Au urmat multe alte roluri ca Stanca din „Răceala“ lui Marin Sorescu, Fata din ,,Jocul’’ de Ion Băieșu, Juliette din ,,Mâța în sac’’ de Feydeaux, Silvia din ,,Acești îngeri triști’’ de D.R.Popescu,
Paulina din ,,Fecioara și moartea’’ de A. Dorfman, si altele.
Debutul in film: lung metrajul „Eu, tu și Ovidiu“, in 1977. Alte filme in care a fost distribuita: ,,Hangita’’, ,,Hanul dintre dealuri’’, ,,Hartia va fi albastra’’, ,,E atit de aproape fericirea’’, ,,Expeditia’’, ,,Francesca’’, ,,Nunta muta’’, etc.
Vocea profunda a Danei Dogaru ne-a atras atentia si in multe piese de teatru radiofonic; ,,Insula’’ de Mihail Sebastian, ,,Idiotul’’ de Fiodor M.Dostoievski, ,,Hangita’’ de Carlo Goldoni, etc.
In 2008 a primit premiul UNITER pentru cea mai bună actriță în rol secundar, cu rolul dublu mama si chelnerița japoneză din piesa ,,În rolul victimei’’ de la Teatrul Metropolis.
A facut parte din juriul Festivalul Național de Comedie de la Galați.
A fost casatorita cu actorul Mihai Dogaru , decedat si are o fiica, Irina si un nepot, Andrei. Sotul sau actual este medic in Bucuresti.

Dana Dogaru a creat un rol de exceptie, Ana, din piesa "Jocul vietii si al mortii in desertul de cenusa", creatie a monstrului sacru, dramaturgul Horia Lovinescu, piesa care s-a jucat ani la randul pe scena Teatrului Nottara, cu o distributie de zile mari: George Constantin, Alexandru Repan, Stefan Sileanu si Dana Dogaru.

Filme cu Dana Dogaru

·         Sieranevada (2016) - dna. Mirica Trailer

·         Cealaltă Irina (2009) Trailer

·         Francesca (2009) - Doamna Elena Trailer

·         Nunta mută (2008) - nuntaş Trailer

·         Hârtia va fi albastră (2006) - dna. Andronescu Trailer

·         Moartea domnului Lăzărescu (2005) - Vecina Miki Trailer

·         Adio, Europa! (2003)

·         Conferință la nivel înalt (1994)

·         Puricele (1993) - Raymonde Chandebise

·         Vinovatul (1991)

·         Expeditia (1988)

·         Hanul dintre dealuri (1988)

·         Printul negru (1988)

·         Vulcanul stins (1987)

·         Acasa (1984)

·         Eroii nu au varsta (Serial TV) / Eroii n-au varsta (1984)

·         Încrederea (1984)

·         Hangita (1983) - Mirandolina

·         Calculatorul mărturisește (1982)

·         Ramân cu tine (1982) - Saveta

·         Întoarce-te și mai privește o dată (1981)

·         E atât de aproape fericirea (1977)

·         Eu, tu și Ovidiu (1977) - Dana

In pana (1963) - Friedrich Dürrenmatt

GÂNDURI PESTE TIMP 3 August

Clifford D. Simak - citate

Veronica Micle - Citate: