sâmbătă, 3 august 2019

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU DUMINICĂ 4 AUGUST 2019

Bună ziua, prieteni!

Pentru a deschide și putea citi aceste materiale este suficient să dați clic!
Vă mulțumesc pentru tot ce-mi trimiteți și vă doresc să aveți o sfântă și binecuvântată zi de Duminică în pace și cu multă sănătate și bucurii împreună cu cei dragi Dumneavoastră!
Doamne ajută!



ISTORIE PE ZILE 4 August
Evenimente

·         70: Armata Romană distruge al doilea Templu de la Ierusalim.
·         367: Imparatul roman Valentinian  il asociaza pe fiul sau Gratian  la tron la varsta de 8 ani si  ii acorda titlul de Augustus.
·         1060: După moartea regelui Henric I, fiul său în vârstă de opt ani, Filip, devine rege al Franței sub numele de Filip I sub tutela mamei sale, Anna de Kiev, și a unchiului său, Balduin al V-lea de Flandra.  Henric I, din dinastia  Capetienilor,a domnit intre anii 1031 – 1069 si a fost fiul regelui Robert al II-lea si al Constantei de Arles. Pe 19 mai  1051 el  s-a căsătorit cu Anna de Kiev, având cu aceasta  4 copii: Filip I (1052—1108), moștenitorul tronului Franței; Emma (1055—1109); Robert (1055—1060); Hugo (1057—1102). Anna de Kiev a fost a treia din cei patru copii ai lui Iaroslav I  cel intelept, Mare Cneaz al Kievului și a soției acestuia, Ingegerd Olofsdotter a Suediei. Dupa moarte, Henric I  a fost succedat de fiul său, Filip I, care era minor în acel timp, astfel ca la conducerea Franței timp de 6 ani a fost Regina Anna de Kiev, având atribuții de regentă.
·        1327: Primul Război de Independență scotian: James Douglas conduce unraid în Weardale și aproape il ucide pe regele Edward al III – lea al Angliei. Sir James Douglas (cunoscut si sub numele de  Douglas cel Negru, n.cca 1286 –d.1330), a fost un cavaler scoțian și lord feudal si unul dintre comandanții cei mai de seamă în timpul războaielor de independență ale scoțienilor.
·         1532: Ducatul de Bretania se unește cu Regatul Franței.
·         1578: Se desfasoara batalia de la Al-Kaar al Kabir (Maroc), dintre portughezi și maurii din Fez. In cursul luptei, regele Sebastian al Portugaliei Portugaliei a fost ucis. Profitand de aceasta, Spania va ocupa Portugalia in 1580 (pana in 1640), anexand și imperiul colonial al acesteia.
·         1693: Monahul Dom Pérignon (1638–1715) a inventat șampania, băutură care a primit acest nume de la regiunea Champagne din nordul Franței.
·         1704: Englezii cuceresc Gibraltarul, în timpul războiului spaniol de succesiune (Tratatul de la Utrecht le recunoaște, în 1713, posesiunea).
·         1782: Wolfgang Amadeus Mozart s-a căsătorit la Viena, la Catedrala Sf. Ștefan, cu Constanze Weber.
·         1789: În Franța a fost abolit sistemul feudal.
·         1851: Misionarul și exploratorul David Livingstone a ajuns pe cursul superior al Zambezi.
·         1892: Lizzie Borden găsește cadavrele mutilate ale tatălui și mamei ei vitrege în casa lor din Massachusetts. Acesta a dus la unul din cele mai faimoase procese de crimă din Statele Unite. Fiica omului de afaceri, Lizzie Borden, a fost arestată și acuzată dar a fost pusă în libertate din lipsă de probe.
·         1914: Izbucnirea primului război mondial: Germania invadează Belgia; ca răspuns, Marea Britanie declară război Germaniei. Statele Unite își proclamă neutralitatea.
·         1915: In timul Primului Razboi Mondial armata germana ocupa Varsovia.
·         1916 - A fost semnat, la Bucureşti, Tratatul de alianţă dintre România, pe de o parte, şi Franţa, Marea Britanie, Rusia şi Italia, pe de altă parte, care prevedea, printre condiţiile intrării României în război de partea Antantei, şi satisfacerea dezideratului unirii cu ţara a teritoriilor româneşti anexate de Austro-Ungaria
·         1919: Armata română a intrat victorioasă în Budapesta. Sfârșitul regimului comunist instaurat de Bela Kun la 21 martie 1919 în Ungaria. La 4 august 1919, ora 18:00, armata română ocupă fără lupta Budapesta la finalul războiului româno-ungar de la 1919. , Aceasta operatiune a fost condusa de generalul Gheorghe Mărdărescu, comandantul aflat in fruntea trupelor din Transilvania începînd din 12 aprilie 1919. Capitala Ungariei, Budapesta, a fost ocupată de trupele române fără niciun ajutor militar aliat. A fost singura capitală inamică ocupată de un stat din Antanta în cursul primului război mondial, considerînd războiul româno-ungar din 1919 ca parte a acestuia, sau consecinţă imediată a lui. Meritul armatei române este imens, ţinînd cont că în toată istoria modernă, România a dus război doar în coaliţie, această acţiune militară fiind singura în care România a acţionat singură, fără aportul aliaţilor. Deoarece atît trupele franco-sîrbe din sud, cît şi cele cehoslovace, s-au mişcat mult mai tîrziu şi fără lupte, doar ocupînd zone de securitate în Ungaria, după ce armata bolşevică ungară a fost zdrobită de cea română. Cu atît mai importantă apare victoria românească, cu cît România, în acea perioadă, ducea un război pe două fronturi, al doilea front fiind în est, pe linia Nistrului, împotriva bandelor bolşevice ce făceau dese incursiuni în Basarabia, încercînd să răscoale populaţia şi să reia teritoriul dintre Prut şi Nistru în “marea familie sovietică“, aşa cum vor face cu Ucraina şi Georgia în anii 1920.



·         1969: Incepe Conferinta de pace de la Paris privitoare la  incetarea  razboiului  din Vietnam.
·         1984: La exact un an după ce a venit la putere în Republica Volta Superioară, președintele Thomas Sankara i-a schimbat acesteia numele în Burkina Faso.
·         1998 -  Pe această dată Audi a finalizat tranzacţia demarată în luna iulie a aceluiaşi an, devenind proprietarul sportivei mărci italiene. Suma cu care a fost cumpărată Lambo a fost de 110 milioane de dolari, o sumă deloc mare, germanii speculând pe seama crizei care a afectat Asia la acea vreme şi implicit şi precedenţii acţionari Lamborghini. Audi a cumpărat Lamborghini de la MegaTech, o companie indoneziană deţinută de la Setiawan Djody şi Tommy Suharto, fiul preşedintelui indonezian la acea vreme. Aceştia au făcut însă o afacere excelentă, au preluat Lamborghini de la Chrysler cu 40 de milioane de dolari şi în doar 5 ani au cedat marcă cu 110 milioane, rezultând un profit de 70 milioane. Sub Audi, Lamborghini a avut şi are în continuare cea mai fastă perioadă din istorie, în 2007 producţia ajungând la un maxim istoric de 2.570 unităţi. În prezent cele mai importante pieţe pentru Lamborghini sunt Statele Unite cu 41% din vânzări, Germania (13%), Marea Britanie (9%) şi Japonia (8%).
·         1999 - Ministrul britanic al Apărării, George Robertson, a fost ales de către Consiliul permanent al Alianţei Nord-Atlantice pentru a-i succede lui Javier Solana în funcţia de secretar general al NATO
·         2000 - La Parlamentul din Budapesta are loc o amplă manifestare, cu ocazia încheierii mandatului preşedintelui Arpad Goencz şi preluarea mandatului de către Ferenc Madl, ales preşedinte al ţării la 6 iunie 2000.
·         2005: Începe prima conferință internațională Wikipedia la Frankfurt, Germania.
·         2007: NASA a lansat sonda Phoenix Mars Lander, care ulterior a găsit dovezi ale existenței apei pe planeta Marte.


Nașteri

·         1290: Leopold I, duce al Austriei (d. 1326)
* 1470: Lucrezia Maria Romola de' Medici (4 august 1470 - 15 noiembrie1553) a fost o nobilă italiană, fiica cea mare a lui Lorenzo de' Medici și a soției sale Clarice Orsini, și mama Mariei Salviati și a lui Giovanni Salviati.
Lucrezia s-a căsătorit pe 10 septembrie 1486 cu Jacopo Salviati. Cei doi au avut împreună 10 copii:
Lucrezia a murit la vârsta de 83 de ani, o vârstă foarte înaintată pentru femeile din acea epocă.
Prin fiica ei Maria, familia Lucreziei se unește cu Franța (casa de Bourbon) și cu Anglia (Casa de Stuart). Nepotul ei, Cosimo de' Medici, devine Mare Duce de Toscana. Fiul ei, Francesco I de' Medici, care l-a succedat pe tatăl său, în 1574, a avut două fiice care au fost măritate cu membrii din familii importante, ducând la schimbarea cursului istoriei - Eleonora de' Medici și Maria de' Medici. Eleonora s-a căsătorit cu Vincenzo I Gonzaga, fiul lor fiind Francesco al IV-lea Gonzaga, astfel, familia Medici a preluat Ducatul Mantua și s-a unit cu Casa de Habsburg-Lorena. Prin Maria, familia s-a unit cu Franța, aceasta căsătorindu-se cu Henric al IV-lea al Franței. Nepotul Mariei a fost Ludovic al XIV-lea al Franței. Nepotul lui Ludovic, Filip, Duce de Anjou, a devenit rege al Spaniei și este strămoș direct al lui Juan Carlos, regele actual al Spaniei. Prințesa Michael de Kent este de asemenea un descendent al acestei linii.
Maria a avut, de asemenea, o fiică, Maria Henrietta, care s-a căsătorit cu Carol I al Angliei. Henrietta și Carol au fost părinții lui Carol al II-lea al Angliei și a lui Iacob al II-lea al Angliei. Iacob a fost tatăl Mariei a II-a a Angliei, a Anei, regina Marii Britanii și a lui Iacob Francisc Stuart. Carol, pe de altă parte, este un strămoș al Prințesei Diana de Wales și a Prințesei Sarah, Ducesă de York.
Henrietta Maria a avut o fiică, Henrietta Minette Anne Stuart, care s-a căsătorit cu Filip I, Duce de Orléans. Prin această căsătorie, familia Medici sunt strămoșii lui Franz, Duce de Bavaria, moștenitorul Casei de Stuart.
Lucrezia de' Medici
Лукреция Мария Ромола Медичи.jpg
* 1703: Louis d'Orléans (Louis d'Orléans, duc d'Orléans) (4 august 1703 – 4 februarie 1752) a fost Duce de Orléans și membru al familiei regale franceze al Casei de Bourbon. După decesul tatălui său a devenit primul Prinț de Sânge (Premier Prince du Sang). Cunoscut sub numele Louis le Pieux și Louis le Génovéfain, Louis a fost pios și caritabil.
Louis d'Orléans s-a născut la Palatul Versailles în 1703 ca fiu al lui Filip al II-lea, Duce de Orléans și a soției acestuia, Françoise-Marie de Bourbon, cea mai mică fiică recunoscută a regelui Ludovic al XIV-lea și a metresei lui, Madame de Montespan.
Singurul fiu din opt copii, surorile lui au fost:
La naștere, a primit titlul de Duce de Chartres ca moștenitor al titlurilor și al averii Orléans. În plus, bunicul matern, regele, i-a acordat un venit rezervat pentru primul prinț de sânge, rang pentru care el nu era eligibil să-l dețină.
A fost crescut de mama și de bunica sa, Elizabeth Charlotte, Prințesă Palatină, și instruit de Nicolas-Hubert Mongault, fiul nelegitim al lui Jean-Baptiste Colbert de Saint-Pouange, un văr al lui Jean-Baptiste Colbert, ministrul lui Ludovic al XIV-lea. A fost foarte apropiat de mama sa, cei doi rămânând apropiați până la decesul ei în 1749.
Louis a fost foarte apropiat și de sora lui mai mică, Louise Élisabeth d'Orléans, care a devenit regină a Spaniei timp de șapte luni în 1724.[1] Nu a fost așa apropiat de sora lui mai mare, Charlotte Aglaé d'Orléans, soția Ducelui de Mondena, Francesco d'Este. În timpul deselor ei vizite la curtea franceză erau în permanent conflict

Louis d'Orléans
După decesul bunicului matern Ludovic al XIV-lea în 1715, tatăl său (nepotul de frate al regelui) a fost ales să devină regent în timpul minoratului noului rege, Ludovic al XV-lea, care avea cinci ani. Curtea a fost mutată la Paris astfel ca tatăl său să poată guverna cu micul rege alături de el. Ludovic al XV-lea a fost instalat la Palatul Luvru în timp ce regentul stătea la reședința din Paris a familiei Orléans, Palais-Royal.
În timpul regenței, Louis era privit ca "a treia persoană din regat", imediat după Ludovic al XV-lea și tatăl său, regentul. Louis a fost admis în Consiliul de regență la 30 ianuarie 1718. Totuși, în ciuda dorinței tatălui său, Louis n-a jucat niciodată un mare rol în politica Franței. Anul următor a fost numit guvernator al Dauphiné. El nu a fost obligat, totuși, să se mute acolo, pentru a-și îndeplini noile atribuții. Mai târziu, el a dat înapoi titlul coroanei. În 1720, el a devenit Mare Maestru al Ordinului de Saint-Lazare și Ierusalim. În 1721, sub influența tatălui său, el a fost numit colonel general de infanterie și a deținut postul până în 1730.
După decesul tatălui său la 2 decembrie 1723, la 20 de ani, Louis și-a asumat titlul de Duce de Orléans și de șef al Casei de Orléans. De asemenea, a devenit primul în linia de succesiune la tronul Franței până la nașterea fiului lui Ludovic al XV-lea în 1729. Deși regentul a sperat ca fiul său să-și asume un rol proeminent în guvernare, postul de prim ministru a revenit vărului mai mare a lui Louis, Louis Henri, Duce de Bourbon.
Al cincilea copil și singurul fiu din opt copii, Louis nu s-a căsătorit până la moartea tatălui său. În 1721, ambasadorul Franței în Rusia a sugerat o căsătorie între Louis și una din cele două fiice necăsătorite ale Țarului Petru I al Rusiei: Marea Ducesă Anna Petrovna (cunoscută pentru fluența în limba franceză) sau sora ei mai mică, Marea Ducesă Elisabeta. Ideea căsătoriei cu o Mare Ducesă a fost abandonată curând din cauza dificultăților legate de religie și de diferența de rang.
Louis era "doar" un nepot al unui rege al Franței și deținea titlul de Alteță Regală pe când Marile Ducese erau fiice de Țar și dețineau titlul de Altețe Imperiale. Mai târziu, Anna Petrovna s-a căsătorit cu Karl Frederic, Duce de Holstein-Gottorp.
O altă posibilă mireasă pentru Louis a fost verișoara lui primară, Élisabeth Alexandrine de Bourbon. Ea era fiica cea mică a surorii rivale a mamei sale, Louise-Françoise de Bourbon. De asemenea, Élisabeth Alexandrine era sora cea mică a principalului rival al lui Louis, Ducele de Bourbon.
În 1723, s-a sugerat o prințesă germană: Johanna de Baden-Baden (1704–1726), fiica lui Louis Wilhelm, Margraf de Baden-Baden și a soției acestuia, Sibylle Auguste de Saxa-Lauenburg. Căsătoria a fost aprobată de mama sa iar zestrea miresei a fost de 80.000 de livre.
Căsătoria a avut loc prin procură la 18 iunie 1724 la Rastatt, în Baden-Württemberg, Germania,[3] și în persoană la 13 iulie în orașul Sarry, la Marne în Franța.[4] La Sarry cuplul s-a văzut pentru prima dată. A fost dragoste la prima vedere.[5]Cuplul a avut doi copii însă doar unul a supraviețuit copilăriei.
Louis
Duce de Orléans
Primul Prinț de Sânge
Louis d'Orléans by Alexis Simon Belle, held at Rastatt.jpg
* 1713: Prințesa Elisabeth Albertine de Saxa-Hildburghausen (4 august1713 – 29 iunie 1761) a fost duesă consort de Mecklenburg-Strelitz. După decesul soțului ei, a servit ca regentă pentru fiul ei.
Elisabeth Albertine a fost fiica lui Ernst Frederic I, Duce de Saxa-Hildburghausen (1681 – 1724) și a soției acestuia, Contesa Sophia Albertine de Erbach-Erbach (1683–1742).
La 5 februarie 1735, Elisabeth s-a căsătorit cu Carl I Ludwig Frederick, Duce de Mecklenburg-Strelitz (1707-1752), fiul cel mic al lui Adolphus Frederic II, Duce de Mecklenburg, și fratele vitreg al lui Adolphus Frederick III. Ei au devenit părinții a zece copii[1] dintre care doar șase au atins vârsta adultă:
După decesul soțului ei și a fratelui mai mare al acestuia, în 1753, ea a condus Mecklenburg-Strelitz ca regent pentru fiul ei de 14 ani, sub protecția regelui George al II-lea al Marii Britanii și al Hanovrei.
A murit în 1761, cu puțin înainte de căsătoria fiicei ei Sophia Charlotte, și a fost înmormântată la cripta regală din Mirow.
Prin fiica ei Charlotte, Elisabeth Albertine este strămoașa tuturor monarhilor britanici începând cu George al IV-lea, care a urcat pe tronul Marii Britanii în 1820.
Elizabeth Albertine de Saxa-Hildburghausen
Prințesă consort de Mirow
Elizabeth Albertine of Saxe-Hildburghausen.jpg
* 1729: Ludovic, Delfin al Franței (n. 4 septembrie 1729 – d. 20 decembrie1765), a fost cel mai mare fiu și unicul care a supraviețuit copilăriei al regelui Ludovic al XV-lea al Franței și al soției sale, regina Maria Leszczyńska. Ca fiu al regelui el a fost Fiu al Franței. Trei dintre fiii delfinului Ludovic au devenit regi ai Franței: Ludovic al XVI-lea, Ludovic al XVIII-lea și Carol al X-lea.
Ludovic s-a născut la Palatul Versailles. Nașterea unui moștenitor la tronul Franței era așteptată după decimarea familiei regale franceze de la începutul anilor 1710. Când cea de-a patra sarcină a Marie Leszczyńska a avut ca rezultat un fiu, în 1729, a fost sărbătoare populară. În toate marile orașe din Franța au fost focuri de artificii. La naștere, Ludovic a primit titlul de Delfin al Franței.
Potrivit unei tradiții a familiei regale franceze, botezul lui Ludovic a fost privat. La 27 aprilie 1737 când Ludovic avea șapte ani a avut loc o ceremonie publică. Nașii săi au fost Ludovic, Duce de Orléans și Dowager Ducesă de Bourbon (văduva lui Ludovic al III-lea, Prinț de Condé).
Guvernanta lui Ludovic a fost Madame de Ventadour care fusese și guvernanta tatălui său. Când a împlinit șapte ani, episcopul de Mirepoix, Jean-François Boyer, a fost numit preceptorul său. De la o vârstă fragedă, Ludovic a fost interesat de militărie. A suferit o dezamăgire când tatăl său nu i-a permis să i se alăture în 1744 în campania din timpul războiului de succesiune austriac. Când tatăl său era bolnav de moarte la Metz, Ludovic n-a ascultat ordinele și s-a dus la capătul patului său. Acestă acțiune imprudentă, care ar fi putut duce la moartea atât a regelui cât și a Delfinului, a determinat o relație tată-fiu destul de schimbătoare. Ludovic a devenit mult mai apropiat de cele trei surori ale sale mai mari.

Ludovic, Delfin al Franței, în 1747.
În 1744 Ludovic al XV-lea a negociat căsătoria fiului său în vârsta de cincisprezece ani cu infanta Maria Teresa Rafaela a Spaniei în vârsta de nouăsprezece ani, fiica regelui Filip al V-lea al Spaniei. Contractul de căsătorie a fost semnat la 13 decembrie 1744; căsătoria a fost celebrată în lipsa mirelui la Madrid la 18 decembrie 1744 și în prezența mirelui la Versailles la 23 februarie 1745.
Ludovic și Maria Teresa se potriveau și aveau o reală afecțiune unul pentru celălalt. Au avut o singură fiică:
La trei zile după nașterea fiicei lor, Maria Teresa a murit la 22 iulie 1746. Ludovic avea șaisprezece ani. A suferit intens pentru pierderea soției sale însă responsabilitatea față de succesiunea la tronul Franței l-a determinat să se căsătorească din nou.
La 10 ianuarie 1747 Ludovic s-a căsătorit fără să fie prezent fizic la Dresda cu prințesa Marie-Josèphe de Saxonia, fiica în vârstă de cincisprezece ani a regelui August al III-lea al Poloniei, prinț elector de Saxonia și a soției sale arhiducesa Maria Josepha a Austriei. Ceremonia celei de-a doua căsătorii a avut loc la Versailles la 9 februarie 1747.
Ludovic și Marie-Josèphe au avut opt copii:
Ținut departe de treburile guvernării de către tatăl său, Ludovic a fost centrul unui grup religios care sperau să câștige puterea atunci când Ludovic va urca pe tron.
Ludovic a murit de tuberculoză la Fontainebleau în 1765 la vârsta de 36 de ani, în timp ce tatăl său încă traia, deci n-a fost niciodată rege al Franței. Mama sa, regina Marie Leszczyńska și bunicul matern Stanisław Leszczyński, duce de Lorraine de asemenea i-au supraviețuit. Fiul său mai mare, Ludovic-Auguste, duce de Berry a devenit noul Delfin iar mai târziu, la moartea lui Ludovic al XV-lea, a fost încoronat ca Franței.
Ludovic a fost înmormântat la Catedrala St.Étienne în Sens. Inima sa a fost înmormântată la biserica Saint Denis.
·         1792 - S-a născut poetul englez Percy Bysshe Shelley: “Crăiasa Mab”, “Revolta Islamului”, “Prometeu descătuşat”, “Apărarea poeziei” (d. 8 iulie 1822)
·         1805: William Hamilton, matematician irlandez (d. 1865)
* 1807: Constantin Lecca (n. , Brașov, Imperiul Austriac – d. , București, România[1]) a fost un profesor, pictor, tipograf, editor, scriitor și traducător român din secolul al XIX-lea, care s-a remarcat în domeniul portretisticii, al picturii religioase și al picturii cu tematică istorică – care de altfel l-a și consacrat. Alături de prietenul său Mișu Popp și de litograful Carol Popp de Szathmary, Constantin Lecca a făcut parte din grupul de artiști ardeleni care au influențat semnificativ pictura românească a secolului al XIX-lea.
Lecca fost primul pictor român care a executat pictură bisericească în stil occidental. Ca editor, a înființat prima tipografie din Craiova și prima revistă culturală din Oltenia, revista Mozaic, în 1838. În politică s-a remarcat ca participant la Revoluția Română din 1848 și a susținut unirea și independența Principatelor.
A susținut cu ardoare idealurile Școlii Ardelene și a rămas posterității ca un bun pedagog, un mare patriot sub spectrul iluminismuluitransilvănean și un bun portretist. A fost o fire îndrăzneață și muncitoare, similar negustorilor brașoveni din rândul cărora a făcut parte. Pentru Craiova, a fost ceea ce Ion Heliade-Rădulescu a fost pentru București. Barbu Theodorescu i-a făcut următoarea caracterizare:
... „Prin marea sa cantitate de portrete, el contribuie la formarea unui stil în pictura de șevalet românească. Deși desena cu oarecare stângăcie, ceea ce dă imaginilor sale poate un oarecare farmec, ca al primitivilor, deși colora fără strălucire și fără picturalitate, în tonuri locale, tente plate și demitente, modelând volumele fără mult recurs la clarobscur, deși nu avea acces la limbajul evoluat al culorii pure în funcție de ecleraj și nu cunoștea anvelopa, conturând decupat figurile, Lecca a însemnat, pentru istoria picturii românești, un moment caracteristic, peste care nu se poate trece, cum nu se poate trece peste momentul Bolintineanu”.
----- Barbu Theodorescu: Constantin Lecca, Editura Meridiane, București, 1969, pag. 26
A pictat numeroase compoziții și portrete de inspirație istorică, precum și portrete ale protipendadei momentului. Portretele desenate de către pictor au avut o răspândire importantă în epocă, fiind litografiate sau inserate în manualele școlare ale momentului. A colaborat timp de cincisprezece ani cu Mișu Popp și Barbu Stănescu, împreună cu care a pictat numeroase biserici din București (Biserica Curtea Veche, Biserica Sfânta Ecaterina din București, Biserica Sfântul Gheorghe Nou, Biserica Răzvan Vodă, Biserica Mănăstirii Radu Vodă). Singur, a zugrăvit Biserica Sfântul Nicolae din Brașov, Biserica din Negoiești, Biserica Madona Dudu și Biserica Sfântul Ilie din Craiova. Ca pedagog, a activat timp de cincisprezece ani ca profesor de desen la Școala Centrală din Craiova, iar după Revoluția din 1848 a fost profesor de desen la Colegiul Sfântul Sava din București.
Barbu Theodorescu a considerat în monografia sa că Lecca a fost mai vibrant și mai realist în opera lui, decât Dimitrie Bolintineanu în poezia pe care acesta a creat-o cu aceeași factură, tematică și inspirație. Cum amândoi au aparținut curentului romantic, au căutat să poetizeze momentele istorice ale poporului român, unul prin rime și imagini poetice, altul prin culoare. Opera lor s-a bucurat de mare succes în rândul maselor și au ajuns cei mai importanți romantici ai României. Din păcate, prin lipsa lor de profunzime s-au banalizat datorită alunecării lor în retorism și repetare. Așa cum Theodor Aman l-a înlăturat pe Lecca din viața artistică, așa a pățit Bolintineanu cu Mihai Eminescu. Însă, Lecca și Bolintineanu au deschis la final calea unor mari figuri ale culturii românești.
După 1870, bolnav fiind de Parkinson, artistul s-a retras din viața artistică. A murit în 1887 și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu din București.


Constantin Lecca (foto de Carol Popp de Szathmari)
Familia lui Constantin Lecca a fost urmașa unei vechi familii de negustori și meseriași din zona Brașovului, familie care a fost atestată documentar timp de aproape două secole în acte păstrate în arhive sau care au fost adunate de către colecționari din diverse lucrări tipărite.[2][3][4][5][6][7] În anul 1701, apare în documente Comșa Răuț din Tohan (gocimanul) care încheie un act de asociere comercială cu Vasile Brașoveanu și Ioan Sobanul.[7] Tot un Comșa Răuț vinde muntele Radiba cumnatului său Oprea Florea, printr-un act de vânzare - cumpărare care indică o origine munteană a familiei.[7]De asemenea, se întâlnesc în documente mulți boieri din secolul al XVIII-lea care poartă numele de Lecca, ce vând sau cumpără terenuri și moșii în Târgoviște, Argeș sau București, fără a se putea face vreo legătură filială cu pictorul Lecca.[7] Componența istorică a familiei acestuia din Brașov, poate fi determinată prin apelativele pe care membrii acesteia le purtau, evidența reieșind și din semnăturile lor.[7] Astfel, există semnături ca: Popa Vasii și Comșa Răuț din Tohan, Nica Popii Comșa ot Zărnești, Răuț Scheianul, sau Cojocarul din Turcheș.[7] Radu Leca și Răuț Leca au achiziționat un minerei pentru biserică în anul 1780, iar Gheorghe Pop și Radu Leca au încheiat un act de obligativitate în fața magistratului brașovean, de terminare pe cheltuiala lor a bisericii din Dârste.[7] De asemenea Gheorghe Leca și Ioan Leca și-au adăugat la numele lor epitetul de hagiu, semn că ar fi fost la Ierusalim.[7] Un alt document care a rămas prin arhive aduce precizarea că ei se considerau natione valachus, diferențiindu-se clar ca origine de sași, greci sau bulgari.[7]
Din rândurile familiei se remarcă Nicolae Leca, fiul lui Radu Leca, care s-a căsătorit cu Maria (născută Zaharia Nicolau) și au avut patru copii: Radu, Ioan, Dumitru și Antonie.[7] Familia soției avea în acele vremuri una dintre cele mai mari firme comerciale din Brașov, Nicolau, cu relații de afaceri la Triest și la Viena. Din această poziție, familia Nicolau a sprijinit mișcarea de emancipare a românilor din Ardeal[8] și s-a implicat în viața publică și religioasă a orașului, unul din membrii ei fiind reprezentant și jurat al Bisericii Sfântul Nicolae din Scheii Brașovului.[8] Nicolae Leca avea un prieten, comerciantul Mihai Alexovici, cunoscut sub apelativul familiar de Mișa.[8] Dumitru, fiul lui Nicolae Leca Răuț, a luat de soție pe Maria fiica lui Mișa Alexovici. A avut cu soția sa trei copii: doi băieți, Constantin Lecca, Dumitru Lecca și o fiică, Caliope Lecca.[9]Maria Leca Răuț (mama pictorului) a mai avut o soră numită Elena Alexovici, care s-a căsătorit cu negustorul grec Luca Kiriac supranumit după unii Karaboa[8], după alții Karaboas[10] sau Karaba.[11] Elena și Karaboa au avut o fiică, numită Ecaterina Kiriac (cunoscută după porecla tatălui drept Karaboa), care prin căsătoria sa cu Luca Caragiale a devenit mama scriitorului Ion Luca Caragiale.[8][11]
  • Portretele membrilor familiei Lecca
  • Victoria Lecca
    •  
  • Cleopatra Lecca
    •  
  • Cleopatra Lecca
    •  
  • Familia Lecca
    •  
  • Copiii lui C. Lecca
Despre copilăria lui Constantin Lecca se cunosc foarte puține detalii. O lungă perioadă de timp nu s-a cunoscut nici măcar ziua sa de naștere.[8] A rămas în istorie data botezului din ziua de 4 august 1807, când a fost botezat de către cocoanaBălașa[9] a lui Dimitrie Nicolau în Biserica din Șcheii Brașovului.[A] Ziua botezului din 4 august, care este de fapt data de naștere, a fost preluată în mod eronat de către biografii lui Lecca din registrul Bisericii din Schei în loc de 10 august 1807.[9] De remarcat că și primul biograf al lui Lecca, Nicolae Țîncu, a menționat în 1894 că Lecca s-ar fi născut în anul 1810[12], fapt contrazis documentar de actele existente la Biserica din Scheii Brașovului. Această confuzie s-a perpetuat până în anul 1960 când istoricul de artă Barbu Brezianu[13] a făcut cuvenitele rectificări într-o analiză dedicată lui Lecca din același an.[14]
Viitorul pictor a primit o educație aleasă, așa cum se obișnuia în familiile cu stare materială bună din acele vremuri. Se știe că pictorul a urmat școala românească din Șchei unde a învățat și limba greacă.[8] Istoricul literar Barbu Theodorescupresupune în monografia dedicată acestuia, că Lecca ar fi urmat și cursurile Gimnaziului Săsesc din Brașov de unde a plecat la Blaj, similar fratelui său Dimitrie care a ajuns apoi, învățător în orașul natal.[8] Barbu Theodorescu aduce ca argumente în supoziția sa, faptul că Lecca era un pasionat istoric și cunoștea foarte bine limba germană, din care a făcut numeroase traduceri. Aceste caracteristici, susține Theodorescu ar fi făcut parte din formația educațională standard pe care elevii școlilor o dobândeau la Blaj
În anul 1834, revista Biblioteca românească și-a încetat activitatea deoarece majoritatea colaboratorilor săi au părăsit activitatea publicistică desfășurată la Buda.[18] Așa cum cărturarii formați de către Școala Ardeleană au trecut Carpații și au început reformarea învățământului românesc din Moldova, Oltenia și Muntenia, Damaschin Bojincă a plecat la Iași și Ioan Triffu a fost numit profesor la Cerneți.[18] De la Cerneți, Ioan Triffu s-a mutat la Craiova, acolo unde Constantin Lecca a venit ca profesor de desen și caligrafie la Școala centrală din localitate.[18] Zaharia Carcalechi și-a continuat și el activitatea începută la Buda, dar la București.[18]
Obținerea postului de la Craiova de către Constantin Lecca, a fost posibilă ca urmare a reorganizării școlilor românești, datorată Regulamentului organic apărut în anul 1832.[18]Prin acest regulament, posturile școlilor din Craiova și București au fost suplimentate cu câte unul de profesor la catedrele de caligrafie și desen, nou înființate. Astfel, la Liceul Sfântul Sava din București a fost numit ca profesor de desen pictorul croat Carol Wallenstein de Vella, iar Constantin Lecca pare să fi ocupat același post la școala din Craiova în anul 1833.[18] La catedra de desen postul a figurat însă vacant aproape un an de zile, deoarece numele lui Constantin Lecca a apărut în registrul profesorilor școlii de abia în anul 1834.[27] Barbu Theodorescu consideră totuși că Lecca s-ar fi aflat acolo încă din 1833, deoarece portretul profesorului Grigore Pleșoianu[Q], realizat de Lecca, este datat în acest an. La Craiova, Lecca a îndeplinit funcția de profesor de desen până în anul 1848, an în care s-a refugiat la Brașov din cauza izbucnirii revoluției.[27] În capitala Olteniei, pictorul „... a desfășurat... o susținută activitate de animator și propagandist cultural”.[28], activitate care s-a manifestat pe o perioadă de 15 ani, între 1833 și 1848.[29] La venirea sa, orașul Craiova era un fel de sat mai mare cu circa 15.000 de locuitori, în care tronau casele boierești ale Glogoveilor, Obedeanilor, Coțofenilor, Vlădoienilor, Bibeștilor, Casele Băniei și casa lui Hagi Stan Jianu.[29]
La Craiova, Lecca a fost foarte bine primit de către marii negustori ai locului și de către boieri. A cunoscut-o astfel pe Victoria, fiica Ecaterinei și a lui Grigore Otetelișanu, cu care s-a căsătorit în anul 1836 și cu care a avut șase copii.[27] Paul Rezeanu menționează însă șapte copii[30] după cum urmează: Cleopatra[G], Alecsandru[H], Gligorie[I], Gheorghe[J], Dimitrie[K], Constantin[L] și Alesandrina[M]. În orașul Băniei Olteniei, pictorul Lecca a găsit un mediu propice dezvoltării culturale și a început promovarea artelor plastice cu ajutorul lui Otetelișanu și a lui Petrache Poenaru, care era conducătorul școlilor locale.[27] În acele vremuri viața Olteniei sfârșitului de secol al XVIII-lea ajunsese să capete un alt ritm. Legăturile comerciale pe care negustorul Constantin Hagi Pop le avea cu Sibiul făceau, la modul practic, legătura cu Occidentul.[27] Pe lângă diferite nimicuri mondene, mobilă sau reviste și ziare, se aduceau în Craiova cărți și tablouri.[27]Cum fiecare familie cu stare simțea nevoia unui portret s-a creat încet dar sigur o modă în domeniul artei. Boierimea și marii negustori obișnuiau să-și trimită copiii la studii în străinătate: la școala greco-germană Trautmann din Sibiu, la Vienasau la Paris.[27] Au rămas în istorie numele de Jianu, Glagoveanu, Brăiloiu, Bengescu, Bibescu, Știrbei sau Cocea.[27]După terminarea studiilor prin țări străine copiii nu se mai întorceau la Craiova, ci căutau să se mute la București. Copiii ai căror părinți nu aveau resurse pentru a-i întreține la școli străine, urmau cursurile școlii grecești sau ale pensioanelor de limbă franceză din Craiova.[27]
Lecca și-a îndeplinit funcția de profesor de desen și caligrafie de la Craiova cu prisosință, dovadă stând aprecierile pe care Petrache Poenaru i le-a făcut.[31] Pictorul a fost retribuit inițial cu 300 lei pe lună, cuantumul salariului fiind majorat din anul 1837 la 400 lei pe lună.[32] Barbu Theodorescu îi face o caracterizare remarcabilă în monografia pe care i-a dedicat-o:
... „Avea o scriere fină, aleasă, clară, ce va fi stat drept un bun model elevilor. Se ocupa îndeaproape de fiecare, ajutându-i la schițe, în desenul tehnic, precum și în cel artistic. Bun la suflet, comunicativ, își urmărea elevii, sprijinindu-i în toate acțiunile. Reținem că a fost gata să recomande pe Nicolae Grigorescu pentru o bursă de studii în străinătate, că Theodor Aman i-a fost elev mai mulți ani, ca și Titu Maiorescu. Dovada iubirii sale pentru meseria de dascăl o avem și în faptul că a păstrat exercițiile de desen artistic ale elevilor. Să nu uităm a sublinia că transilvănenii veniți în țară au avut un deosebit simț didactic și o grijă părintească pentru elevii lor, cum e cazul și cu scriitorul Ion Slavici.”
----- Barbu Theodorescu: Constantin Lecca, Editura Meridiane, București, 1969, pag. 10
  • Portretele familiei Oteteleșanu din Craiova
  • Iancu
    •  
  • Maria
    •  
  • Grigore[F]
    •  
  • Oteteleșanca (?)
    •  
  • Constantin (Costică)
Deși era mai tânăr, pictorul Lecca a fost profesorul care avea cultura cea mai vastă dintre toți profesorii craioveni.[33] A fost o fire îndrăzneață și muncitoare, similar negustorilor brașoveni din rândul cărora a făcut parte. Tributar formației sale transilvănene, conformă idealurilor lui Gheorghe Șincai și ale lui Petru Maior, entuziasmul său creator nu s-a rezumat doar la predarea desenului în școala craioveană.[33] El a făcut portrete boierimii locale, a pictat biserici, a făcut prima tipografie din Craiova și a condus o revistă.[33] A tipărit operele literare ale prietenilor săi și a tradus piese de teatru. A fost pentru Craiova ceea ce Ion Heliade-Rădulescu a fost pentru București.[33] Constantin Lecca, prin toată activitatea didactică de la Craiova a rămas în istorie ca primul profesor de desen și caligrafie din Oltenia[34] și în istoria învățământului românesc ca un deschizător de drumuri și ca un profesor care a avut rezultate remarcabile.[34]
Constantin Lecca împreună cu prietenul său Ioan Triffu, care era profesor de istorie și care l-a sprjinit întotdeauna, au dat un suflu nou vieții spirituale oltene.[33] Ei au înființat în Craiova un teatru, un cor al profesorilor și un cerc literar.[33] Însă, după o perioadă prolifică în viața Craiovei și din cauza multiplelor sale ocupații și a călătoriilor în Germania și la Roma, Lecca s-a îndepărtat de cercul lui Triffu.[33] În perioada 1851 - 1859, pictorul a fost numit de către Petrache Poenaru profesor de desen și caligrafie la Liceul Sfântul Sava din București.[35] Acest post de profesor a rămas vacant prin retragerea primului profesor de desen a liceului, Carol Wallenstein de Vella. Plecarea de la Sava a lui Lecca din anul 1859 s-a făcut prin demisie.
Asemenea lui Gheorghe Asachi și Ion Heliade-Rădulescu, Constantin Lecca a fost pictor, editor, literat, tipograf și nu în ultimul rând profesor. Pentru a pătrunde în esență opera artistică a pictorului, trebuie ca aceasta să fie încadrată în epoca în care artistul a creat și s-a manifestat. Heliade-Rădulescu a creat la București, Asachi a activat la Iași și Lecca la Craiova, Brașov și București.[52] Lecca a fost influențat de Școala Ardeleană ca Heliade, a făcut istorie ca Asachi și a văzut operele marilor maeștri italieni la Roma. De asemenea el a înființat o tipografie, a tradus, a scris și a condus o revistă ca și ceilalți doi.[52] Deși Lecca este inferior celor doi, asemenea lor a participat la ridicarea culturală a unei generații noi de tineri talentați, chiar dacă în ultima perioadă a vieții lui a fost părăsit, uitat și foarte criticat.[52]
Constantin Lecca l-a avut ca elev pe Theodor Aman, care a fost superior din toate punctele de vedere profesorului său.[52]Până la apariția lui Aman în viața artistică bucureșteană, Lecca s-a ocupat de pictura cu tematică istorică, fapt care i-a adus elogii din partea tuturora. Pictura românească în acele vremuri, era ca mod de manifestare similară literaturii tradiționale existente până la începutul secolului al XIX-lea. Ea era preponderent de esență religioasă și tributară scopului împodobirii edificiilor bisericești și uneori a caselor boierești sau domnești. Așa numiții zugravi se formau în familiile în care meșteșugul se moștenea din tată-n fiu. De abia în jurul anului 1785 s-au format în Țara Românească primele școli de zugravi,[52] tot în această perioadă au apărut și iconarii. Și zugravii și iconarii au fost de factură laică, meșteșugul lor fiind unul deosebit de rentabil. În plus față de acești artiști, oameni ai pământului românesc, au mai existat în secolul al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea puțini artiști cu studii în străinătate.[52] Nicolae Iorga a afirmat că în jurul anului 1740 au existat în Veneția doisprezece tineri, fii ai unor boieri români, care au studiat artele plastice, probabil pictura.[53][54] De asemenea, au rămas istoriei mențiunile lui Anton Maria Del Chiaro care a amintit de omul de casă al familiei Cantacuzinilor care uimea lumea cu desenele lui și de fiul unui negustor care picta la Veneția.[55] Pictorii formați în EuropaOccidentală până în secolul al XIX-lea au fost pur și simplu o raritate în spațiul românesc.[52] Chiar dacă s-au întors pe plaiurile natale, acești tineri școliți în străinătate au creat în același spirit bizantin. Majoritatea lor sunt anonimi, a rămas istoriei românești sălișteanul Ion Balomir stabilit la Iași și Eustație Altini, artiști care s-au manifestat în jurul anului 1800. Se cunoaște despre Balomir faptul că a realizat compoziții murale laice, decorative și portrete.[52] Pe lângă toți acești artiști autohtoni au mai existat și cei străini, unii doar în trecere prin principatele românești, care au lăsat în urma lor o mulțime de lucrări cu peisaje, costume și schițe de case. Se pot menționa Jean-Étienne Liotard, Auguste Raffet și Augustin Dupré.[52] Artiștii străini care s-au stabilit în spațiul românesc, au fost atrași de avantajele materiale care au decurs din pictura lor și sunt menționați în memoriile lui Vasile Mateescu[56] și Samu Barabás.[52][57]
La începuturile noului curent artistic din România, pictura istorică, s-au distins artiști străini precum Henri Mondonville, Anton Chladek, Constantin Daniel Rosenthal, Carol Wallenstein de Vella și Mihail Töpler.[52] Lor li s-au alăturat artiștii români Gheorghe Asachi, Ion Negulici, Barbu Iscovescu, Mișu Popp, Constantin Lecca și alții. Asachi a pus bazele unei clase de zugrăvit la Iași în anul 1813, de unde s-au remarcat Gheorghe Panaiteanu-Bardasare, Teodor Codreanu, Gheorghe Lemeni, Ion Anastasiu și Gheorghe Giușcă. Nicolae Teodorescu și Costache Focșăneanu au învățat pictura la Iași începând din anul 1814. Fiul vornicului Mihalache Manu și Hristache Mladenovici din orașul Craiova au făcut cursuri de artă la Viena în anul 1821.[58] În toată această perioadă premergătoare revoluției din 1848, pictura istorică a reprezentat un curent în plină ascensiune și ca urmare au apărut o mulțime de litografii de figuri domnești și scene istorice. Se poate menționa în acest sens lucrarea lui Grigore Zugravul din 1787 care a înfățișat pe Nicolae Mavrogheni alături de trupele sale și lucrările unui anonim cu scene din răscoala lui Tudor Vladimirescu, în care sunt înfățișați clerici, panduri, țărani și boieri.[59] Gheorghe Asachi a pus să se realizeze o litografie cu portretul lui Ștefan cel Mare, în anul 1810


Biserica Sf. Ilie înainte de a fi demolată (1890)
Constantin Lecca a pictat o mulțime de biserici răspândite în mai multe orașe din România. Informațiile despre activitatea sa în zugrăvirea bisericilor care s-au transmis de-a lungul timpului, sunt adeseori contradictorii sau chiar confuze.[74] Aprecierile și critica de specialitate de atunci și până astăzi sunt și ele ambigue în a aprecia valoarea artistică a picturilor murale pe care Lecca le-a realizat.[74]

Biserica Madona Dudu înainte de a fi demolată (1913)
În anul 1840, Constantin Lecca, sprijinit de rudele sale Iordache Oteteleșanu și Petrache Poenaru, a primit comanda pentru realizarea picturilor murale ale Bisericii Sfântul Ilie și mai apoi Biserica Madona Dudu, ambele din Craiova.[74] Cu sprijinul autorităților locale și a mai multor meșteri care l-au ajutat, Lecca a realizat schițele într-o perioadă lungă de timp.[74] Acest fapt a fost datorat studiilor pe care Lecca le-a făcut pentru a armoniza compoziția scenelor biblice cu spiritul Renașterii precum și a influențelor italiene în acest domeniu.[74] Tot în acest an, artistul a făcut mai multe drumuri la Viena și Budapesta în vederea procurării celor trebuincioase realizării comenzii: vopsele și documente artistice. Pentru zugrăvirea Madonei Dudu, eforturile de organizare ca și cele de realizare au fost și mai intense. Tranșele de bani alocate lucrării au trebuit a fi suplimentate în anul 1841 și 1842.[74] Munca la aceste zugrăveli a fost dusă până în anul 1844, an în care a fost inaugurată cu mult fast pictura de la Madona Dudu.[74] Picturile de la Sfântul Ilie și Madona Dudu n-au rezistat timpului. Madona Dudu a fost demolată în anul 1913, fără ca cineva să facă vreo copie fotografică a picturilor.[74] Picturile de la Biserica Sfântul Ilie au fost refăcute (repictate). Frumusețea picturii realizate de Lecca la cele două biserici craiovene a devenit legendară și a fost purtată peste generații prin viu grai.[74]
Activitatea pe tărâmul religios al picturii dusă de Lecca la Craiova, i-a adus acestuia o oarecare faimă, deoarece acesta a primit comenzi noi încă din anul 1845, înainte ca el să plece din capitala Olteniei.[75] Astfel, el a fost angajat să realizeze pictura de la Biserica Sfântul Nicolae din Scheii Brașovului deoarece contractul pe care biserica îl avea cu Neugasspicase, din cauză că s-a considerat că acesta din urmă se depărtase de pictura românească prin introducerea de canoane occidentale.[75] În luna septembrie 1847 Constantin Lecca a realizat trei icoane: Cina cea de taină, Spălarea picioarelor și Intrarea lui Isus în biserică.[75] Se pare că doar aceste trei icoane au rămas din tot ce a realizat Lecca pe tărâmul picturii religioase.[75] Din toate informațiile adunate de Ion Colan la Muzeul din Scheii Brașovului, rezultă că Lecca a lucrat în Brașov încă din 1845, înaintea plecării sale din Craiova.[75] Din studiile care s-au făcut prin cercetarea icoanelor și a unor schițe care s-au păstrat la Academia Română, Barbu Theodorescu a considerat că Lecca s-a subordonat canoanelor ortodoxe fără a neglija apariția tendințelor de umanizare a figurilor prin laicizarea lor.[75] Introducerea noilor elemente de laicizare s-au produs bineînțeles, în măsura în care comanditarii au putut accepta încălcarea tradițiilor bizantine încă puternic reprezentate în România. Chipurile personajelor sunt mai realiste, mai puțin schematizate și mult mai umane. Se observă similar și altor lucrări ale lui Constantin Lecca, multe stângăcii pe lângă elemente foarte reușite precum și un mod naiv de a înfățișa și a înțelege compoziția.[75] La Academia Română s-a păstrat un album donat de către Maria P. Chițu(cea care a făcut prima traducere a Divinei Comedii a lui Dante în limba română), în care se poate vedea o reprezentare a lui Isus făcută de Lecca, reprezentare care anticipează portretistica pe care artistul a făcut-o mai târziu.[75]
În anul 1848 Constantin Lecca a plecat din Craiova și s-a stabilit în orașul Brașov, unde în perioada 1848 - 1850 a pictat tâmpla bisericii din Schei. S-au păstrat în acest sens mărturiile contemporanilor în Gazeta Transilvaniei, numărul apărut de Crăciun 1915.[75] În această revistă, paracliserul bisericii timp de 50 de ani (bătrânul Cristea), a afirmat că Lecca a pictat o mulțime de icoane care s-au păstrat în conacul Brâncoveanu și prin casele oamenilor. Candid Mușlea a făcut în istoricul bisericii Sfântul Nicolae din Scheii Brașovului afirmația că Lecca a refăcut numeroase icoane și că „tot opera acestuia ar fi și cele de pe podișor”.[75] Tot în 1848 a revenit de la Viena și Mișu Popp, cu care Constantin Lecca s-a împrietenit și pe care l-a îndrumat și protejat. Tradiția orală a brașovenilor, preluată de către Barbu Theodorescu, spune că Mișu Popp și Constantin Lecca au zugrăvit multe biserici din mărginimea Brașovului.[75]


Constantin Obedeanu
Constantin Lecca a plecat în 1851 la București și împreună cu Mișu Popp și asociatul lor Barbu Stănescu din Câmpulung au pictat, într-o perioadă care se derulează pe aproape zece ani, mai multe biserici: Biserica Curtea Veche (1852), Biserica Sfânta Ecaterina din București[C] (1853), Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București[B] (1862), Biserica Mănăstirii Radu Vodă[E] (1863), Capela Cimitirului Bellu[D] și Biserica Răzvan Vodă din București[76][77] și Biserica din Negoiești.[78][79] Prin ajutorul pe care l-a avut din partea lui Petrache Poenaru, Lecca a făcut copii după fresca portretelor ctitorilor de biserici. Acestea au fost trimise ulterior la marea majoritate a muzeelor bucureștene.[76] Astfel, pictorul Lecca a fost la Slatina și a făcut portretele lui Ionașcu Cupețu și ale soției lui Neaga, a fost la Craiova și a făcut portretul ctitorului Constantin Obedeanu al bisericii Obedeanu.[76] Petrache Poenaru a spus vis a vis de această acțiune:
... „Am înaintat dar pe d-ul pictor Lecca, fostul profesor, de a schița din biserica Obedeanu din Craiova, cît și din a Ionașcului din Slatina, portretele fondatorilor acestor biserici, și după acestea se poate comanda facerea tablourilor ce au a se pune în muzee, și care ar trebui să fie în îndoite exemplare, ca să se trimită cîte unul și pe la școalele locale, unde să le aibă totdeauna în vedere tinerimea studioasă care se folosește de binefacerile acelor fondatori și să perpetueze în a sa recunoștință memoria lor„.[76]
----- Petrache Poenaru: Raport către Eforia Școalelor din 15 martie 1860
La capitolul copii, sunt de menționat lucrările pe care Lecca le-a făcut după Tițian, care se aflau în anul 1863 în Muzeul din București: Isus Christos întâmpinat de Magdalena, Isus cu coroana cu spini, Tăierea capului Sfântului Ioan și Moartea lui Abel.[76] Cea mai bună copie pe care Constantin Lecca a făcut-o vreodată a fost Lăsați copiii să vină la mine, tablou care a făcut parte din colecția familiei pictorului.[76] Toate copiile făcute de Lecca au fost, conform obiceiului din acele vremuri, litografiate ca și tablourile sale istorice.[76] Din acest motiv Constantin Lecca a fost considerat de către Barbu Theodorescu un fel de Gheorghe Asachi al Moldovei.[76]
  • Copii făcute de Constantin Lecca după mari maeștri
  • Lăsați copiii să vină la mine
    •  
  • Cupidon și Psyche
    •  
  • Scenă biblică
    •  
  • Herodias
    •  
  • Profetul Ilie
  • Originalele după care a pictat Constantin Lecca
  • ?
    (ajutați Wikipedia
    și găsiți imaginea)
    •  
  • Cupidon și Psyche - de Eduard Steinbrück
    •  
  • ?
    (ajutați Wikipedia
    și găsiți imaginea)
    •  
  • Salomeea și capul lui Ioan Botezătorul - de Guido Reni
    •  
  • ?
    (ajutați Wikipedia
    și găsiți imaginea)
În pictura religioasă, Constantin Lecca nu a fost un imitator dar nu a fost nici un inovator.[76] El poate fi asimilat asemenea scriitorilor din perioada 1830 - 1840, care au urmat calea bătătorită a romantismului francez,[76] și se încadrează istoric în limitele acelor timpuri. Prin simplul fapt că s-a îndepărtat de orientalismul secolului al XVIII-lea, activitatea sa artistică a însemnat o etapa nouă în arta românească.[76]


Neaga Ionașcu (Cupețu)
Luând în considerare picturile murale de la Brașov, unde brașovenii nu au acceptat spiritul catolicismuluioccidental al lui Neugass, se poate spune că Lecca nu a rupt cu tradiția ortodoxă. Dovadă în acest sens stă și portretul lui Ștefan cel Mare, care coboară din cele mai bune icoane bizantine.[76] Nefiind un creator autentic, Constantin Lecca și-a căutat modelele cercetându-le cu spirit critic și le-a îmbogățit cu elemente personale sau locale.[76]
Se poate concluziona că în pictura bisericească, Constantin Lecca a realizat la Craiova cele mai bune picturi murale, cu mult superioare celor făcute prin bisericile din București.[80] Acestea din urmă nu l-au dus pe calea artei, ci pe cea a câștigului. La București s-a vorbit foarte frumos despre picturile de la Curtea Veche:
... „Și mai cu deosebire pictura ce s-a lucrat de pictorul Constantin Lecca, profesorul de desen, a făcut să fie admirată de toți privitorii, chiar de cei cu un gust pretențios, încât după hotărârea comună, asemenea frumusețe mai că n-are nici o biserică din capitala noastră.”[80]
----- Revista Vestitorul român din anul 1852
Constantin Lecca a păstrat arta frescei bizantine, dar cu mai multă sobrietate în culori.[80] Pictorul s-a aflat între două culturi, cea autohtonă de factură bizantină și cea apuseană.[80] El a făcut eforturi în asimilarea artei autohtone dar și a celei occidentale.[80] Un exemplu este portretul Neagăi Ionașcu, portret care este lucrat după o frescă din Catedrala din Slatina.[80] Cu toate că expresia și atitudinea personajului transpar într-o demnitate umană de netăgăduit, Neaga Ionașcu păstrează și un aer care se întâlnește de obicei în icoanele bizantine.


Portretul lui Pera Opran
Constantin Lecca a fost cel care a realizat în perioada 1830 - 1870 o impresionantă galerie de portrete a boierimii românești.[80] El s-a subordonat cerințelor sociale în ce privește opera sa, astfel încât dacă oamenii nu l-ar fi împins spre portretistică, Lecca ar fi rămas fidel tematicii istorice și al picturii bisericești.[80] Așa cum a arătat Theodor Aman, moda locală l-a determinat pe Lecca să devină un portretist prin excelență.[83]Din cauza numeroaselor comenzi care veneau din partea clientelei bogate din Țara Românească, pictorii din acele vremuri deveneau meseriași, astfel că ei au executat portretele în grabă, potrivit gusturilor comanditarilor și au insistat în opera lor asupra elementelor vestimentare, asupra fineții dantelelor și catifelelor și a bijuteriilor.[80] Din aceste motive, picturile epocii au în prezent mai mult valoarea documentară a revistelor de modă. Totuși, opera portretistică a acelor timpuri nu este lipsită de interes și uneori de înțelegere artistică.[80]
Constantin Lecca s-a pus întru-totul de acord timpului său, portretele sale fiind diferite ca valoare artistică.[80] Cele mai bune lucrări portretistice pe care le-a făcut au fost acelea ale prietenilor, familiei Lecca, precum și ale unor demnitari foarte importanți.[80] Acestea sunt picturile asupra cărora a zăbovit îndelung și a căutat să reprezinte caractere morale.
Lecca a început în Țara Românească cu continuarea activității sale de la Buda în cadrul Revistei Biblioteca românească.[80] A ilustrat Almanahul Satului împreună cu Anton Chladek în anul 1837. În paginile revistei au apărut portretele lui Grigore Băleanu, Grigore Ghica și a domnitorului Alexandru Ghica.[80] De-a lungul întregii sale cariere, pictorul a fost autorul a numeroase cromolitografii și litografii. Ele au fost făcute la Viena, Buda, Roma și București.[80] Ele au dimensiuni diferite, tiraje impresionante, și au contribuit la educarea patriotică și nu în ultimul rând artistică, a poporului român.[80] Din cauza modului de lucru, ele au valori artistice inegale. Se poate vedea dintr-o privire stângăciile de execuție mai ales în reprezentarea mâinilor.[80] Din evidența faptului că există multe portrete la care personajul își ține o mână vârâtă în haină sau este reprezentat doar bustul, se poate concluziona că Lecca era conștient de partea lacunară a pregătirii sale artistice.[80] Sunt de menționat în susținerea expunerii de mai sus, portretele lui Petrache Poenaru, Matei Millo, Iancu Vladimirescu și căpitanul V. Greceanu:
La Academia Română există numeroase litografii făcute de Constantin Lecca:[84] Emanoil Băleanu, Grigore Băleanu, Gheorghe Catargiu, Alexandru Ghica, Teodor Balș, George Bibescu, Veniamin Costache, Constantin Filipescu, Dimitrie Ghica, Ștefan Golescu, Grigore Ghica, Cezar Librecht, Gheorghe Lătărescu, Omer Pașa, Matei Millo, Scarlat Roset, Constantin Paladi, Ion Solomon, Mihail Sturza, Barbu Știrbei și Ștefan cel Mare. Cele mai reușite dintre ele sunt: Emanoil Băleanu, Matei Millo, Barbu Știrbei, Omer Pașa și Constantin Paladi.[84] Au rămas cu valoare documentară pentru vestimentația epocii portretul lui George Dimitrie Bibescu, pentru cea a ofițerilor portretul lui Gheorghe Lătescu, și pentru cea de mitropolit portretul lui Veniamin Costache.[84] La multe din celelalte rămase, se poate constata că sunt asemănătoare într-un mod absolut uimitor.[84] Din această cauză, Barbu Theodorescu a considerat că Lecca și-a creat tipare nu prea numeroase sau variate, în cadrul cărora a reprezentat majoritatea personajelor litografiate.[84]

Maria I. Maiorescu (1846)

Grigore Pleșoianu (1833)

În plus, în opera lui este prezentă tehnica miniaturistului.[84]Se poate constata în portretele pe care artistul le-a făcut, că acesta s-a oprit asupra amănuntelor cum ar fi briliantele de pe mânerul sabiei sau vestonul personajului. Aceste elemente duc la concluzia că persoana reprezentată a devenit mai mult un manechin de expoziție.[84] Exactitatea fizică configurează într-un mod dominant compoziția, personajele pictate sunt estompate prin strălucirea decorațiilor sau a îmbrăcăminții.[84] Trăirea interioară a persoanei înfățișate a fost practic lăsată pe planul al doilea, decorațiile fiind aduse în prim plan. Privind litografiile pe care Constantin Lecca le-a făcut în perioada studiilor sale la Buda pe care le-a publicat în revista Biblioteca românească și cele mai din urmă, se poate constata o inegalitate tehnică de necontestat, de parcă s-ar privi creațiile a doi autori diferiți.[84] Se vede în cele dintâi lipsa de experiență care dă în final o tentă școlărească.[84]
Primul tablou realizat de Lecca este portretul lui Grigore Pleșoianu, executat la Craiova în anul 1833.[84] Ultimul tablou făcut de Constantin Lecca este din din anul 1868, anume portretul lui Petrache Poenaru.[84] Litografia lui Poenaru este dintr-o epocă mai timpurie din creația sa. În această perioadă (1833 - 1868) pinacotecile și saloanele boierești au fost suprasaturate de portretele executate de către pictor.[84] Din păcate, picturile cele mai puțin reușite au avut cea mai mare circulație și astfel, pictorul Lecca a avut parte de cele mai false aprecieri în timpul vieții ca și într-o lungă perioadă postumă.[84] De abia după o jumătate de secol după decesul său, critica de artă a început să valorizeze operele cele mai bune.[84] Astfel, în anul 1939 a fost descoperit în colecția Liviei Dymsza, fiica lui Titu Maiorescu, portretul soției lui Ioan Maiorescu (Triffu). Portretul Mariei Maiorescu a fost realizat la Craiova în anul 1846, imediat după ce Constantin Lecca a terminat zugrăvirea bisericilor Sfântul Ilie și Madona Dudu. După tehnică și concepția compoziției, aproape nici nu se poate bănui că pictura i-ar aparținea pictorului.[84]
Maria Golescu i-a făcut în anul 1939 o descriere pe măsură:[84]
... „Fața cu tonuri de chihlimbar, migălos modelată, a unei femei mai în vârstă, plină de noblețe și duh, încadrată luminos de o maramă țărănească, se desprinde deslușit pe fundalul brun-întunecat. Figura hotărâtă a personajului, de un calm desăvârșit, domină întreaga imagine, respirând o mare demnitate umană... (privind portretul - n.r.)... se ghicește sentimentul respectuos ce-l lega (pe pictor - n.r) de această prietenă de la Craiova, și că profesorul de desen și caligrafie, tipograful și editorul care era Lecca la acea vreme, găsea deplină înțelegere față de preocupările sale, într-un mediu intelectual dominat de personalitatea amfitrionilor (Ion Triffu, Petrache Poenaru - n.r.).”
----- Maria Golescu: Maria I. Maiorescu, un portret necunoscut de Constantin Lecca, în <<Artă și tehnică grafică>>, 1939, caietul 8 (iunie, septembrie), pag. 34.
Portretul pașoptistului Dimitrie Brătianu este caracterizat prin lipsa elementelor decorative, totul fiind dominat de figura de înaltă ținută, inteligență și voință.[85] Înfățișat plin de personalitate, acest portret l-a determinat pe Barbu Theodorescu să considere că afirmația făcută de Emanoil Bucuța: „Uite pe Lecca, scrobit și corect”[86] a fost total nedreptățită.

Ion Lecca, vărul lui Constantin Lecca

Eufrosina Lecca, soția lui Ion Lecca
Printre cele mai reușite portrete realizate de Constantin Lecca se află și portretele membrilor familiei sale.[85] Se evidențiază dintre ele, portretul vărului său Ion Lecca și portretul Eufrosinei Lecca denumit ca Femeia cu evantaiul.[85] Înfățișarea lui Ion Lecca este dominată de trăsăturile hotărâte ale negustorilor brașoveni, a oamenilor mereu gata de acțiune.[85] Pe sub mustață transpare un surâs amabil, iar chipul este lipsit de rigiditate. Femeia cu evantai se constituie într-un adevărat document de epocă, în care se poate observa caracteristicile îmbrăcăminții, a coafurii, a dantelei precum și a bijuteriilor reprezentate cu migala unui miniaturist.[85] Trecând peste gingășia feminină care se degajă dincolo de limitele pânzei, personajul se impune printr-o privire plină de inteligență. Cu ajutorul acestor portrete se poate cunoaște întreaga negustorime brașoveană a acelor vremuri.[85] Dintre portretele făcute copiilor se distinge portretul Cleopatrei Lecca a cărei privire ajută la înțelegerea caracterului voluntar care a definit întreaga familie.[85]
Pictorul Lecca a înfățișat în portretele sale întreaga familie a soției sale, Oteteleșanu. Reprezentative sunt portretele lui Iordache și Grigore Oteteleșanu, Ion și Elena Oteteleșanu și Constantin și Maria Oteteleșanu.[85] Toate aceste tablouri au aparținut lui Nicolae Cămărășescu-Oteteleșanu, care le-a lăsat moștenire prin testament școlii Lazaro Oteteleșanu din Craiova (la școală a ajuns doar portretul lui Constantin Lazaro).[85]
Portretul serdarului Dimitrie Aman este considerat a fi unul dintre cele mai reușite creații ale lui Constantin Lecca, el fiind definit de o sobrietate vestimentară tipică negustorilor macedoneni.[49] Portretul Victoriei Oteteleșanu este de o factură clasică caracterizată de lipsa detaliilor vestimentare. Are doar o dantelă, o broșă și pieptănătura aduce nota simplității într-o compoziție în care expresivitatea ochilor face tot jocul. Pe aceeași linie se înscriu și portretele lui Ion Făgărășanu, Racottă și soția, preotul Teodosie Zăgănescu și soția, Zamfira, Doctor necunoscut, Ecaterina Manu și Portret de femeie.[49]
  • Alte portrete reprezentative pentru Constantin Lecca
  • Antița Greceanu
    •  
  • Alexandrina Vlădoianu
    •  
  • Portret de femeie
    •  
  • Catina Racottă
    •  
  • Portret de femeie
    •  
  • Ecaterina Manu
  • Vasile Racottă
    •  
  • Iordache Oteteleșanu
    •  
  • Dimitrie Brătianu
    •  
  • Alexandru Racottă
    •  
  • Serdarul Dimitrie Aman - carte poștală cu timbru
    •  
  • Maria Bibescu
Toate tablourile lui Constantin Lecca au fost risipite de-a lungul timpului în mai toate muzeele din România precum și în colecții private.[49] Astfel, ele pot fi văzute la Arad, București, Cluj, Brașov, Iași, Sibiu, Târgu Mureș, Timișoara, Ploiești, Bacău, Brăila și Craiova.
... „Tânărul pictor Constantin Lecca, aprins fiind de zelul patriocesc și având după puteri a sluji neamului, au zugrăvit trista și lăcrămoasa moarte a viteazului princip Mihai pe o pânză de un cot și jumătate de mare și spre veșnică aducere aminte ca un suvenir au dat-o la școalele naționale din București ca să se pună în școală înaintea tinerimii, ca să vadă pe un erou, ce a fost scutitoriul a toatei creștinătăți de tirania barbaricească și carele era minunat de toată Europa, să vadă zic ce era strămoșii în lume. Tînărul acesta are foarte mare plecare spre măiestria picturii, deci vrednic este a se patroni de naționaliști, cu ajutoriul neamului să poată merge în Italia și Franța, pentru întreaga procopsire și covîrșire a frumoasei cestii măestrii, care apoi să poată sluji neamului ca maestru puternic și profesor tinerimii românești în acea măestrie.”
----- Zaharia Carcalechi: în Revista Biblioteca românească, Buda, 1829, partea IV, pag. 30 - 31

Cea din urmă noapte a lui Mihai Viteazul
Constantin Lecca a realizat mai multe compoziții istorice care-l înfățișează pe Mihai Viteazul, majoritatea lor fiind făcute în perioada în care Nicolae Bălcescu a scris epopeea Românii supt Mihai-Voievod Viteazul.[73] Un portret al voievodului făcut de Lecca a existat în sala mare a Colegiului Național „Andrei Șaguna”.[90][91] După cum spune Barbu Theodorescu, această lucrare a fost diferită ca abordare de desenul din Biblioteca românească, voievodul fiind înfățișat cu celebra sa căciulă, cu mantie domnească și cu agrafa cu briliante și pene.[92] Așa cum spune Candid Mușlea, tabloul a fost făcut după o veche stampă ce exista la Viena sau Buda.[73]
În anul 1840 și 1845, Constantin Lecca a pictat de două ori lucrarea Cea din urmă noapte a lui Mihai Viteazul. Dumitru Iarcu a folosit litografia după tablou în lucrarea sa <<Bibliografie>> tipărită la Viena și editată de Gheorghe Ioanid.[73] Tabloul a apărut în numeroase ziare și reviste ale timpului, tematica fiind preluată ulterior și de către pictorul Theodor Aman, iar litografia acestei picturi a fost editată în mii de exemplare și a pătruns în toate păturile sociale.[73] Pictura Bătălia de la Călugăreni făcută de Lecca, a fost expusă la Expoziția artiștilor în viață din anul 1870.[93]Cronica de artă din acel an a criticat-o vehement și negativ, similar lucrărilor expuse de Aman.[94] Încă de la înființarea Muzeului din București s-a aflat printre exponate tabloul lui Lecca intitulat Intrarea lui Mihai Viteazul în Bolgrad.[95] O copie a acestuia din urmă există actual și la Muzeul Militar din București. Tot aici se află și lucrarea ce-l arată pe domnitorul Gheorghe Bibescu cu suita sa.[96] Conform declarațiilor lui Nicolae Țîncu și aceste lucrări au fost litografiate și răspândite în mii de exemplare.[96]
Din cercetările întreprinse de către Paul Rezeanu, a rezultat că Lecca ar fi pictat compoziția Cea din urmă noapte a lui Mihai Viteazul în anul 1829 și portretul lui Ștefan cel Mare în anul 1830. Acesta din urmă a avut ca inspirație o litografie a lui Gheorghe Asachi din perioada 1822 - 1823, făcută după o efigie a voievodului care se afla în acele timpuri la Mănăstirea Putna.[97][98]
Muzeul de Artă din Iași are între exponatele sale pictura Dragoș Vodă la vânătoare, lucrare care a fost donată de către Ministerul Școalelor în data de 15 iulie 1868.[96] În anul 1857, Constantin Lecca a realizat lucrarea Întâlnirea dintre Bogdan cel Orb și Radu cel Mare, cu care a primit medalia clasa a II-a.[99] La o expoziție din anul 1870, Lecca a expus două tablouri cu tematică istorică: Radu Negru mergând să viziteze reședința sa de la Câmpulung și Dragoș asistând la moartea unui bour ce rănise.[100] Un cronicar de artă din acel an a făcut o critică acidă în Revista Trompeta Carpaților:[96]
... „Domnul Lecca vede lucrurile în cenușiu. Tablourile sale ne amintesc poezia lui Saint-Beuve intitulată: Razele galbene, în care obiectele apăreau eminentului critic acoperite de nuanța soarelui. Saint-Beuve era oarecum în realitate, căci razele luminii produc asemenea efect. Nimic nu poate justifica amorul ce Domnul Lecca a arătat pentru facia norilor.”
----- Revista Trompeta Carpaților, 1868, nr. 640

Intrare lui Mihai Viteazul în Alba Iulia
După o analiză mai aprofundată a tablourilor cu compoziție istorică, se constată că ele se caracterizează prin mișcare și amplasarea corectă a grupurilor care-l înconjoară pe erou.[96] Personajele, în majoritatea lor conțin în ele o vibrație patriotică specifică perioadei pașoptiste. La fiecare lucrare prim planul este dominat de figura domnitorului, el fiind reprezentat cu multă energie, ținută și demnitate în priviri.[96] Prestanța voievodului este completată cu prisosință de către masele populare, care își aduc în final aportul la surprinderea momentului istoric celebrat.[96]Dacă privitorul își permite o clipă de răgaz în analizarea compoziției Cea din urmă noapte a lui Mihai Viteazul, poate surprinde determinarea pictorului în realizarea tematicii. Mihai Viteazul este gata de luptă în ultimele sale clipe, poartă sabia în mâna stângă (Mihai fiind stângaci) cu toate că este înconjurat de dușmani. Amănuntele istoric validate și modul cum a gândit Lecca compoziția, fac astfel ca Mihai Viteazul să fie identificat drept erou dintr-o simplă privire.[96] În mod evident, pictura Renașterii italiene și-a adus aportul în opera lui Lecca. Acest lucru se vede din recunoașterea de către privitor a elementelor caracteristice armatei străine, din compoziție. Se observă că Lecca a reprezentat foarte corect îmbrăcămintea de epocă a Occidentului din acele vremuri.[96] Un lucru suplimentar demn de menționat este că țăranii români înfățișați în acest tablou sunt printre primii care apar în pictura românească. Ei se mai întâlnesc și în alte tablouri ale lui Lecca, precum ar fi Intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia. Pictorul a dat importanță reprezentării personajelor indiferent de clasa socială din care făceau parte. A fost egal în reprezentarea boierilor ca și în cea a țăranilor sau a voievozilor.[96] Pe de altă parte, unele dintre compoziții sunt prea schematice și de câte ori a înfățișat caii ei au ieșit nereușiți, cu picioarele înțepenite și capetele lipite de trup, fără a da senzația de forță și de mișcare maiestuoasă.[101]
Barbu Theodorescu consideră în monografia sa că Lecca este mai vibrant și mai realist în opera lui, decât Dimitrie Bolintineanu în poezia pe care acesta a creat-o cu aceeași factură, tematică și inspirație.[101] Cum amândoi aparțin curentului romantic, ei au căutat să poetizeze momentele istorice ale poporului român, unul prin rime și imagini poetice, altul prin culoare.[101] Opera lor s-a bucurat de mare succes în rândul maselor și au ajuns cei mai importanți romantici ai României.[101] Din păcate, prin lipsa lor de profunzime s-au banalizat prin alunecarea lor în retorism și repetare. Așa cum Theodor Aman l-a înlăturat pe Lecca din viața artistică, așa a pățit Bolintineanu cu Mihai Eminescu.[101] Însă, Lecca și Bolintineanu au deschis la final calea unor mari figuri ale culturii românești. Ca o concluzie, se poate spune că tematica istorică l-a consacrat pe Constantin Lecca.[101] Nicolae Iorga face o frumoasă fixare a lui Lecca în peisajul artistic românesc, după cum urmează:
... „Lui Panaiteanu îi corespunde în Muntenia - Lecca. Acesta însă e mai neastâmpărat, mai harnic, are mai multe idei, e stăpânit de ideea națională întărită în petrecerea sa la Pesta, între tinerii ardeleni și ungureni și are aplecarea spre literatură. Litografiile nu sînt specialitatea sa, dar el e întemeietorul picturii istorice la noi, în care izbutea, ce e drept, mei puțin decît în anumite tablouri mărunte, ca acelea ce atîrnă de pereții pustii ai casei proprietății din Brîncoveni. Prin anii 1830 încă, el lucrase un Mihai Viteazul murind, pornită de la această Academie, unde s-a întors acuma, are de altfel un fabulos Dragoș, ca întemeietor al țării Moldovei.”
----- Nicolae Iorga: Pinacoteca din Iași, în Floarea Darurilor, 1907, Vol. II, nr. 17, 22 iulie, pag. 266
·         1821: S-a nascut  Louis Vuitton, francez, producatorul celebrelor marci de genti Vuitton ( d.27.02.1892).
* 1825: Hermann George Bernard de Saxa-Weimar-Eisenach (4 august 1825 – 31 august 1901) a fost Prinț de Saxa-Weimar-Eisenach, Duce de Saxonia și general de Württemberg.
Hermann a fost al treilea fiu al Prințului Bernhard de Saxa-Weimar-Eisenach (1792-1862) și a soției acestuia, Prințesa Ida de Saxa-Meiningen (1794–1852), fiica lui George I, Duce de Saxa-Meiningen. A fost nepot de soră al reginei Adelaide a Marii Britanii.
În 1840, Hermann s-a înscris la Academia Militară din Württemberg.[1] A devenit general maior și din anul 1859 a fost comandant al Diviziei de Cavalerie Regală Württemberg. A primit câteva decorații, inclusiv Ordinul Alexander Nevsky, Marea Cruce a Ordinului Șoimul Alb, Ordinul Sfântul Ștefan al Ungariei și Ordinul Coroanei Württemberg.
A murit la 31 august 1901 și a fost înmormântat la Pragfriedhof în Stuttgart.
Hermann s-a căsătorit la 17 iunie 1851 la Friedrichshafen cu Prințesa Augusta de Württemberg (1826-1898), fiica cea mică a regelui Wilhelm I de Württemberg. Împreună au avut următorii copii:
  • Pauline (1852–1904); s-a căsătorit cu Karl Augustus, Mare Duce Ereditar de Saxa-Weimar-Eisenach (1844–1894).
  • Wilhelm (1853-1924); s-a căsătorit în 1885 cu Prințesa Gerta de Isenburg-Büdingen-Wächtersbach (1863-1945)
  • Bernhard (1855-1907), din 1901 "Conte de Crayenburg", căsătorit prima dată în 1900 cu Marie Louise Brockmüller (1866-1903) și a doua oară în 1905 cu Contesa Elisabeth von der Schulenburg (1869-1940)
  • Alexander (1857-1891)
  • Ernest (1859-1909)
  • Olga (1869-1924); s-a căsătorit în 1902 cu Prințul Leopold de Isenburg-Büdingen (1866-1933)
Prințul Hermann de Saxa-Weimar-Eisenach
HermannSaWeiEis.jpg
·         1834: John Venn, matematician englez (d. 1923)
* 1847: Arhiducele Ludwig Salvator de Austria (italiană Luigi Salvatore Maria Giuseppe Giovanni Battista Dominico Raineri Ferdinando Carlo Zenobio Antonino; germană Ludwig Salvator Maria Joseph Johann Baptist Dominicus Rainerius Ferdinand Carl Zenobius Antonin; n. 4 august1847 - d. 12 octombrie 1915) a fost al patrulea fiu al lui Leopold al II-lea, Mare Duce de Toscana și al celei de-a doua soții, Prințesa Maria Antonia a celor Două Sicilii.
A fost verișor de-al doilea cu împăratul Franz Joseph. În tinerețe s-a îndrăgostit de Arhiducesa Matilda care era promisă Prințului Umberto de Savoia. Matilda a murit accidental; s-a plictisit în timp ce urmărea o paradă și a încercat să fumeze o țigară în secret, hainele ei au luat foc și a ars de vie.
În 1867, Ludwig ajunge la Mallorca sub titlul său de Contele de Neuendorf. Îi plac aerul curat, apa și cerul albastru orbitor de la Mallorca care va deveni casa sa pentru restul vieții sale. A făcut explorări cu yacht-ul lui pe aburi numit Nixe. Era cunoscut pentru dragostea lui extremă pentru animale și natură.

Nixe II
Nu s-a căsătorit niciodată. A avut o relație cu Catalina Homar, care l-a convins pe Ludwig să-i permită să viziteze Ierusalimul. Se crede că acolo ea a contactat lepra care a ucis-o în 1905.
Ludwig a avut mai multe iubite, multe din ele din Mallorca, și a avut copii nelegitimi. Cu toate acestea, s-a vorbit despre homosexualitatea lui din cauza unor scrisori pe care le-a primit de la un presupus iubit și care conțineau schițe pornografice.
Principala lui activitate a fost lucrarea în 9 volume Die Balearen(Insulele Baleare) și care i-a luat 22 de ani pentru a o finaliza.
Când a izbucnit Primul Război Mondial familia l-a obligat să părăsească Majorca iar în 1915 a murit la castelul familiei din Boemia. A fost înmormântat la Viena.
Arhiducele Ludwig Salvator
Conte de Neuendorf
Ludwig Salvator von Österreich-Toskana.jpg
·         1857: Augustin Bunea (n. 4 august 1857, Vad, comitatul Făgăraș - d. 30 noiembrie 1909, Blaj, comitatul Alba de Jos) a fost un istoric și teolog greco-catolic român, membru titular al Academiei Române
S-a născut la 4 august 1857, în Vad din Țara Făgărașului (cunoscută și sub numele de Țara Oltului), pe atunci în comitatul Făgărașului, iar azi, în județul Brașov și a decedat la 30 noiembrie 1909, în Blaj, din actualul județ Alba. Tatăl său, Arsenie Bunea, preot greco-catolic la Vad, era originar din Mărginimea Sibiului (după unii din Tilișca[2], după alții din Săliște), iar mama sa, Veronica, era nepoată a colonelului - baron David Urs de Margina[2], care se remarcase în luptele de la Lissa, în Italia (1866). Augustin Bunea a avut un frate, Ioan Bunea, care i-a urmat tatălui său în calitate de preot paroh la Vad.
Augustin Bunea a decedat la Blaj, comitatul Alba de Jos, azi județul Alba, la 30 noiembrie 1909, la puțin timp după alegerea sa ca membru titular al Academiei Române, fără să mai aibă posibilitatea de a-și rosti Discursul de Recepție
  • Absolvent al institutului Propaganda Fide
    •  
  • Casa din Blaj unde a locuit (foto. 1910)
    •  
  • Casa părintească (foto. 1910)
  • Andrei Barseanu • Nicolae Iorga• Augustin Bunea
·         1859: Knut Hamsun (n. 4 august, 1859 – d. 19 februarie, 1952) a fost un scriitor norvegian. A avut un rol important în modernizarea romanului european. În 1920 a primit Premiul Nobel pentru Literatură. Este reprezentant al realismului psihologic, în primul rând prin capodopera sa, romanul Foamea (1890).
Knut Hamsun, născut Knud Pedersen, în Vågå, Gudbrandsal, Norvegia, a fost al patrulea fiu al lui Peder Pedersen și al soției lui, Tora Olsdatter (Garmostrædet). A copilărit în Hamarøy, Nordland. La vârsta de 17 ani a devenit ucenic la un producător de frânghii. În aceeași perioadă a început să scrie. A petrecut câțiva ani în America, călătorind și lucrând, publicând impresiile sub titlul "Fra det moderne Amerikas Aandsliv" (Din viața intelectuală a Americii moderne) (1889).
În 1898, s-a căsătorit cu Bergljot Goepfert (născută Bech), căsătorie desfăcută în 1906. Ulterior s-a căsătorit cu Marie Andersen, în 1909, cu care a rămas căsătorit până la moartea sa. În momentul întâlnirii lor, Marie era o tânără și talentată actriță, dar și-a încheiat cariera pentru a-l însoți la Hamarøy, unde au cumpărat o fermă.
După o perioadă, au hotărât să se mute în sud, la Larvik. În 1918 au cumpărat ferma Norholm, între Lillesand și Grimstad. Knut Hamsun a murit la Nørholm, în 1952, la vârsta de 92 de ani.
Knut Hamsun Nobel prize medal.svg
Knut Hamsun.jpeg
Knut Hamsun în 1890, 31 ani
·         1866: S-a nascut Gheorghe D. Mărdărescu, general roman, participant la Batalia de la Oituz si la Campania din Ungaria (d.05.09.1938). Gheorghe D. Mărdărescu, (d. † 5 septembrie 1938), a fost general al armatei române în Ungaria (1919-1920), decorat de Regele Ferdinand şi Regina Maria cu Ordinul militar “Mihai Viteazul” clasa III-a, pentru acţiunea contra regimului bolşevic a lui Béla Kun.  Ministru de Război (1922- 1926)
·         1870: Simion Sanielevici, matematician român de etnie evreiască, membru de onoare (1948) al Academiei Române (d. 1963)
* 1883: Pierre Chareau (n. 4 august 1883, Bordeaux, Franța - d. 24 august1950, New York City, Statele Unite) a fost un arhitect, designer de mobilier și decorări interioare francez. Pierre Chareau a fost, alături de Le Corbusier, unul dintre primii arhitecți moderniști din Franța, utilizând design conceptual modernist, respectiv materiale puțin folosite anterior, așa cum sunt metalul, sticla și betonul. A fost unul din membrii fondator al seriei de congrese CIAM, Congrès international d'architecture moderne.
Chareau a realizat, între 1928 și 1931, împreună cu Bernard Bijvoet, opera sa care este considerată majoră, Maison de Verre, Casa de sticlă. Construită la numărul 31 al străzii Saint Guillaume din Paris, pentru doctorul Dalsace, clădirea, care constă din trei etaje, este remarcabilă din exterior prin faptul că are o fațadă total construită din sticlă. În aceeași manieră funcțională modernistă, elementele de separare a diferitelor încăperi, precum și elementele de canalizaresunt realizate din metal, beton sau sticlă fiind transformate armonios și elegant în elemente decorative.
Birou-bibliotecă de Pierre Chareau, Musée des Arts Décoratifs, Paris
·         1884: Béla Balázs, om de litere, ziarist, teoretician maghiar (d. 1949)
·         1895 - S-a născut Albert Cohev, scriitor elveţian („Frumoasa Domnului”, Premiul Goncourt, 1968) (m.4.10.1981).
·         1900: Vasile Pavelcu, psiholog român, membru al Academiei Române (d. 1991)
* 1900: Elisabeth Bowes-Lyon (Elizabeth Angela Marguerite; 4 august 1900 – 30 martie 2002) a fost soția regelui George al VI-lea al Regatului Unit. După decesul soțului său, i s-a spus Regina Mamă Elisabeta[1][2][3]pentru a evita confuzia cu fiica ei, Elisabeta a II-a. Înainte ca soțul ei să devină rege, din 1923 până în 1936, a purtat titlul de Ducesă de York.
Născută într-o familie de nobili scoțieni, ea a devenit cunoscută în 1923, când s-a căsătorit cu Albert, duce de York, cel de al doilea fiu al Regelui George al V-lea și al Reginei Mary. În postura de ducesă de York, împreună cu soțul ei și cu cele două fiice ale lor, Elisabeta și Margaret, Elisabeta a întruchipat ideile tradiționale despre familie. Și-a asumat diverse îndatoriri publice și a fost supranumită „Ducesa Zâmbitoare”, datorită zâmbetului pe care îl afișa mereu în public.
În 1936, soțul Elisabetei a devenit pe neașteptate rege după ce cumnatul ei, Edward al VIII-lea, a abdicat pentru a se căsători cu americanca divorțată Wallis Simpson. Elisabeta, în calitate de regină, l-a însoțit pe soțul său în călătorii diplomatice în Franța și în Statele Unite ale Americii, în perioada premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial. În timpul războiului, a oferit sprijin moral publicului britanic. Recunoscând rolul ei ca instrument de propagandă, Adolf Hitler a descris-o pe Elisabeta ca fiind „cea mai periculoasă femeie din Europa”. În urma războiului, sănătatea soțului ei s-a deteriorat, Elisabeta rămânând văduvă la vârsta de 51 de ani.
La moartea soacrei ei, Regina Mary, în 1953, fiica ei cea mare, Regina Elisabeta a II-a, avea doar 25 de ani, astfel că Regina Mamă Elisabeta a devenit practic capul familiei. De-a lungul anilor, și-a păstrat popularitatea, chiar și atunci când alți membri ai familiei regale au fost implicați în scandaluri. A fost foarte activă până la doar câteva luni înainte de moartea sa, la vârsta de 101 de ani, la șapte săptămâni după moartea celei mai tinere dintre cele două fiice ale sale, Prințesa Margaret.

Castelul Glamis, reședința familiei
Elisabeta Bowes-Lyon a fost a noua din cei zece copii ai celui de-al 14-lea Conte de Strathmore și Kinghorne, Claude George Bowes-Lyon și ai soției lui, Cecilia Bowes-Lyon. Printre strămoșii ei se numără primul ministru William Cavendish-Bentinck, al 3-lea Duce de Portland, și Richard Wellesley, Primul Marchiz Wellesley (guvernator al Indiei) și fratele mai mare al altui prim-ministru, Arthur Wellesley, Primul Duce de Wellington.
Locul nașterii sale rămâne incert, însă cel mai probabil s-a născut în casa părinților ei din Londra sau într-o ambulanță trasă de cai, în drum spre spital.[4] Nașterea ei a fost înregistrată la Hitchin, Hertfordshire.[5]
Și-a petrecut copilăria în Hertfordshire și la reședința familiei, castelul Glamis din Scoția.
Atunci când a împlinit 14 ani, Marea Britanie a declarat război Germaniei în timpul Primului Război Mondial. Fratele ei mai mare, Fergus Bowes-Lyon, care era ofițer, a fost ucis în misiune în Franța în bătălia de la Loos în 1915. Alt frate, Michael, a fost dat dispărut în misiune în mai 1917. Fusese capturat și a fost ținut prizonier până la terminarea războiului. Glamis a devenit casă de convalescență pentru soldații răniți, Elisabeta jucând un rol important în administrarea castelului.
Prințul Albert – în familie „Bertie” – a fost al doilea fiu al regelui George al V-lea. Inițial el a cerut-o în căsătorie pe Elisabeta în 1921 însă ea a refuzat, fiindu-i teamă că nu va mai avea niciodată „libertatea de a gândi, de a vorbi și de a mă purta așa cum simt cu adevărat”.[6] Când Albert a declarat că nu se va căsători cu altcineva, mama lui, regina Mary, a venit la Glamis pentru a o cunoaște pe fata care îi furase inima fiului ei. S-a convins că Elisabeta era „singura care îl poate face fericit pe Bertie”, însă nu a vrut să se implice în relația lor. Între timp, Elisabeta a fost curtată și de James Stuart, aghiotantul lui Albert, până când acesta a părăsit serviciul prințului pentru un loc de muncă mai bine plătit în industria petrolieră americană.[7]
În februarie 1922, Elisabeta a fost domnișoară de onoare la nunta surorii lui Albert, Prințesa Mary, cu vicontele Lascelles.[8] O lună mai târziu, Albert a cerut-o din nou în căsătorie, dar ea l-a refuzat iarăși.[9]
În cele din urmă Elisabeta a acceptat să se căsătorească cu Albert, în ciuda temerilor ei legate de viața în familia regală.[10] Logodna a fost anunțată în ianuarie 1923, iar nunta a avut loc la 26 aprilie 1923 la Westminster Abbey. Elisabeta a devenit Alteța Sa Regală Ducesa de York.
Căsătoria Prințului Albert cu Elisabeta, care provenea dintr-o familie nobilă, dar nu regală, a fost un semn de modernizare a monarhiei britanice: până atunci prinții nu aveau dreptul să se însoare decât cu prințese din alte familii regale.

Ducele (dreapta) și Ducesa de York în Queensland, 1927
În cadrul îndatoririlor lor regale, Ducele și Ducesa de York au făcut numeroase călătorii: în Irlanda de Nord în iulie 1924, în Africa de Est (Aden, Kenya, Uganda și Sudan) din decembrie 1924 până în aprilie 1925 și în Australia în 1927, la deschiderea Palatului Parlamentului din Canberra. În drum spre Australia au trecut prin Jamaica, prin Canalul Panama, prin Pacific și prin Noua Zeelandă. La întoarcere, au trecut prin Mauritius, Canalul Suez, Malta și Gibraltar.
Albert era bâlbâit, ceea ce îi îngreuna capacitatea de a ține discursuri. Începând din octombrie 1925, Elisabeta l-a ajutat de-a lungul terapiei ținute de Lionel Logue, episod ecranizat în anul 2010 în filmul „Discursul Regelui”.
În anul 1926, s-a născut primul lor copil, Prințesa Elisabeta – în familie „Lilibet” – care mai târziu a devenit Regina Elisabeta a II-a. Margaret Rose, a doua lor fiică, s-a născut patru ani mai târziu.
În 20 ianuarie 1936, a murit regele George al V-lea, iar la tron a urmat fratele mai mare al lui Albert, Prințul Eduard, Prinț de Wales, care a devenit Regele Eduard al VIII-lea. Regele George avea rezerve cu privire la urmașul său: „Mă rog la Dumnezeu ca fiul meu cel mare să nu se însoare niciodată și să-i urmeze la tron Bertie și Lilibet”. Parcă pentru a îndeplini dorința tatălui său, Eduard a provocat o criză constituțională, insistând să se însoare cu Wallis Simpson, o americancă divorțată. Deși legea i-ar fi permis lui Eduard să se căsătorească cu Simpson, fiind rege el era de asemenea conducătorul Bisericii Anglicane, care la vremea respectivă nu permitea recăsătorirea persoanelor divorțate. Miniștrii erau de părere că poporul nu o va accepta niciodată pe Wallis Simpson ca regină și l-au sfătuit pe Eduard să renunțe la această căsătorie. În calitate de monarh constituțional, Eduard era obligat să urmeze sfatul miniștrilor. În loc să renunțe la căsătoria cu Wallis Simpson, Eduard a preferat să abdice în favoarea lui Albert,[11] care astfel, fără să vrea, a devenit rege la 11 decembrie 1936 sub numele de George al VI-lea. El și Elisabeta au fost încoronați rege și regină ai Marii Britanii, Irlandei și Domeniilor Britanice, și Împărat și Împărăteasă ai Indiei la data de 12 mai 1937, dată care fusese deja aleasă pentru încoronarea lui Eduard al VIII-lea. Coroana reginei Elisabeta era făcută din platină și încrustată cu diamantul Koh-i-Noor.

Portret al Reginei pictat de Sir Gerald Kelly
În timpul celui de Al Doilea Război mondial, Regele și Regina au devenit simboluri ale determinării naționale de a lupta împotriva fascismului.[12] La scurt timp după Declarația de război, a fost concepută Cartea Reginei despre Crucea Roșie. Cincizeci de autori și artiști au conrtibuit la conceperea cărții, care s-a evidențiat datorită portretului făcut Reginei de Cecil Beaton și s-a vândut în sprijin la Mișcarea Internațională de Cruce Roșie și Semilună Roșie.[13]Elisabeta a refuzat să părăsească Londra sau să își trimită copiii în Canada, chiar și în timpul bombardamentului cunoscut sub numele de The Blitz, atunci când a fost sfătuită de Cabinet să o facă. Ea a spus:: „Copiii nu vor plecă fără mine, eu nu îl voi părăsi pe Rege, iar Regele nu va pleca niciodata”.[14]
Ea a vizitat trupe, spitale, fabrici și părți ale Britaniei care au fost atacate de Luftwaffe din Imperiul German 1933-1945 în special partea estică, de lângă Porturile Londrei. Prima dată vizitele ei au provocat ostilitate. Se arunca cu gunoi în ea și mulțimile țipau, în mare parte pentru că era îmbrăcată în haine scumpe care serveau să o îndepărteze de populația care suferea din cauza privațiunilor cauzate de război.[15] Ea a explicat că publicul venea îmbrăcat în cele mai bune haine pe care le avea, deci s-a gândit să facă la fel; Norman Hartnell o îmbrăca mereu în culori suave și niciodată negru, pentru a simboliza „curcubeul sperantei”.[16] Atunci când Palatul Buckingham a suferit numeroase bombardamente, Elisabeta a putut spune „Imi pare bine că am fost bombardați. Mă face să simt că pot privi acum Costa de Est în față ochilor.”[17]
Deși Regele și Regina și-au petrecut Ziua Muncii la Palatul Buckingham, parțial și din motive de securitate și probleme de familie, ei și-au petrecut noaptea la Castelul Windsor, situat la 20 de mile (32 km) la vest în centrul Londrei, împreună cu Prințesele Elisabeta și Margareta. Castelul a pierdut multe din lucrurile sale în favoarea armatei și multe din încăperile acestuia au fost distruse.[18] Geamurile erau sparte de suflurile exploziilor și trebuiau înlocuite.[19] În același timp cu Războiul ciudat, Regina a fost data Formării revoltei, din cauza temerilor privind o invazie iminentă.[20]
Din cauza influenței sale asupra poporului Adolf Hitler o numea „cea mai periculoasă femeie din Europa.” Cu toate acestea, în defavoarea războiului, atât ea cât și soțul ei, la fel ca mare parte din Parlamentul Regatului Unit, dar și Publicul britanic, erau susținători ai liniștirii și ai Prim-ministrului Neville Chamberlain, care credea, după Primul Război Mondial, că războiul trebuie evitat cu orice preț. După ieșirea lui Chamberlain din viața politică, Regele l-a rugat pe Winston Churchillsă alcătuiască un guvern nou. Deși Regele era reticent la a-l susține pe acesta, în timp util atât Regele cât și Regină au ajuns să îl respecte pe acesta pentru ceea ce ei considerau a fi curaj și solidaritate.[21][22] La sfârșitul războiului în 1945, Churchill a fost invitat pe balcon cu un gest similar cu cel arătat lui Chamberlain.
În timpul Alegerilor Generale Britanice din 1945, Partidul Conservator al lui Churchil a pierdut în fața Partidului Libutilor a lui Clement Attlee. Opiniile politice ale Elisabetei erau rareori dezvăluite,[23] dar într-o scrisoare scrisă în 1947, descrie „speranțele lui Attlee pentru un rai de Socialism pe pământ” ca deviza și probabil descria oamenii care l-au votat ca „oameni săraci, pe jumătate educați și amuzanți. Îi iubesc.”[24] Woodrow Wyatt o considera „putin mai conservanta”, decât alții membrii ai familiei regale,[25] dar i-a spus mai târziu acestuia : „Iubesc dragul bartan Partid Laburist.”[26] I-a spus de asemenea Ducesei de Grafton „Iubesc ideea de Comunism.”[27] Peste 6 ani în birou, Atlee a fost învins În timpul Alegerilor Generale Britanice din 1951, iar Churchil a ajuns din nou la putere.
În timpul turului regal prin Uniunea Africii de Sud, Comportamentul public senin al Elisabetei nu s-a văzut, mai ales atunci când a încercat să lovească un admirator cu umbrela pentru că i-a confundat entuziasmul cu ostilitatea.[28] Turul regal din 1948 a fost amânat pentru că Regele suferea de probleme de sănătate tot mai mari. În martie 1949 acesta a suferit cu succes o operație de îmbunătățire a circulației prin piciorul drept.[29] În vara anului 1951, Regina Elisabeta și fiicele ei și-au asumat angajamentele publice ale regelui. În septembrie, regele a fost diagnosticat cu cancer pulmonar.[30] Cuplul regal și-a anulat vizita în Australia și Noua Zeelandă, în locul lor mergând prințesa Elisabeta și soțul ei Filip.

Regina mamă la Castelul Dover, de Allen Warren.
Pe 6 februarie 1952, Regele George al- VI-lea a murit pașnic în timpul somnului. La scurt timp Elisabeta a început să fie strigată Majestatea sa Regina Elisabeta, Regina mamă. Această denumire a fost adoptată din cauza denumirii Văduvei Regelui, „Regina Elisabeta” ar fi fost prea similară pentru fiica sa, noua regină Elisabeta a II-a.[32] Ea a devenit popular „Regina mama” sau „Regina mămică.”
Ea a fost devastată de moartea Regelui așa că s-a retras pe meleagurile sudice; oricum după o întâlnire cu Premierul Winston Churchill, ea și-a reluat îndatoririle publice.[33] În scurt timp, ea a devenit ca Regină Mamă la fel de ocupată ca și când era Regină. În iulie 1953, ea a întreprins o primă vizită peste mări de după înmormântare, când a pus piatra de temelie al Colegiului universitate din Rhodesia și Nyasaland- actuala Universitate din Zimbabwe din Mount Pleasant.[34] Ea s-a întors aici în anul 1957 când a fost numită Președinta colegiului și a mai participat și la alte evenimente în zonă special organizate ca fiind multi-rasiale.[35] În timpul turului ficei sale prin Uniunea țărilor Vorbitoare de Limbă Engleză din 1953-1954, ea și-a jucat rolul de Consilier de stat și a avut grijă de nepoții săi: viitorul Charles, Prinț de Wales și de Prințesa Anne a Marii Britanii.[36]
Regina văduvă a întreținut lucrările la Castelele Mey de pe coasta Caithness a Scoției, unde se adăpostea de tot,[37] trei săptămâni în august și zece zile în octombrie în fiecare an.[38] Inspirată de jocheul amator Lordul Midmay, ea a deprins o pasiune pentru cursele cu căi, în special steeplechasing, care a continuat tot restul vieții sale.[39] Ea a deținut câștigătorii la aproximativ 500 de curse. Culorile ei distinctive: albastru cu dungi din piele de bou au fost purtate de cai precum Special Cargo, câștigător al Whitbread Gold Cup din 1984 sau Devon Loch, care s-a oprit aproape de postul final al Grand National din 1956.[40] Oricum (contrar zvonurilor), ea nu făcea pariuri, ci avea sursele ei care ajungeau direct la reședința ei Casa Clarence și deci putea urmări cursele.[41] Fiind o colecționară de artă, ea a făcut rost de melte opere de artă a lui Claude Monet, Augustus John și Peter Carl Fabergé alături de mulți alții.[42]
În februarie 1964, ea a avut o apendicectomie de urgență, care a dus la amânarea unui țur planificat al Australiei. Noua Zeelandă și Fiji până în 1966.[43] S-a recuperat în timpul unei vacanțe în Caraibe la bordul iahtului regal, Britannia.[44] În decembrie 1966, ea a suferit o operație pentru eliminarea unei tumorii după ce a fost diagnosticat cu cancer de colon. Contrar zvonurilor ea nu a avut o colostomie.[45][46] În 1982 a fost dusă de urgență la spital după ce un os de pește i s-a înțepenit în gât și a avut o operație pentru a-l scoate de acolo. Fiind un pescar pasionat, ea a glumit mai apoi: „Somonul are propriul sau spate.”[47] În 1984, ea a suferit o a doua operație de cancer, când i s-a scos din piept un nod[48] și o a două obstrucție gastrică, eliminată fără nevoia unei operații dar, a fost internată peste noapte.[49]
În 1975 a vizitat Iranul la invitația Șahului Mohammad Reza Pahlavi. Ambasadorul Britaniei și soția lui, Anthony și Sheila Parsons, au constatat uimirea oamenilor față de abilitatea Reginei de a vorbi cu oricine indiferent de statut sau importantă și au sperat că anturajul Șahului să învețe să fie mai atent cu oamenii obișnuiți, din această vizită.[50] Peste câțiva ani Șahul a fost detronat. Din 1976 până în 1984, ea a făcut vizite anuale în Franța. În timp ce a mai avut 30 de vizite private între 1963 până în 1992 către Europa Centrală.[51]
Înaintea mariajului dintre Diana, Prințesă de Wales și nepotul sau, Charles, Prinț de Wales și după moartea Dianei, Regina Elisabeta- cunoscută pentru farmecul sau public, dar și personal-, a fost de departe cea mai populară membră a familiei regale.[52] Rochia sa unică cu pălărie mare răsturnată cu plase și Rochiile sale cu panouri drapate de tasura au devenit stilul ei personal.
În ultimii ei ani Regina mamă a devenit cunoscută pentru longevitatea ei. A 90-a ei aniversare-4 august 1990- a fost celebrată pe 4 iulie printr-o paradă la care au participat peste 300 din organizație la care ea era patron.[53] În 1995 a mers la un eveniment care comemora sfârșitul războiului de acum cincizeci de ani și a suferit două operații, una pentru a înlătura o cataractă de la ochiul stâng și una pentru a-i se înlocui șoldul drept.[54] În 1998, i-a fost înlocuit șoldul stâng după ce a alunecat și a căzut rupând-ul în timpul unui tur prin grajdurile de la Casa Sandringham.[55] A 100-a sa aniversare a fost sărbătorită în mai multe feluri: o paradă care spunea cele mai bune momente ale vieții sale la care au contribuit Norman Wisdom și John Mills,[56] imaginea ei a apărut pe o bancnotă de £20 tipărită de Royal Bank of Scotland Group[57] și a participat la un prânz la Guildhall, Londra, unde George Carey, Arhiepiscopul de Canterbury, a încercat în mod accidental să bea din cana ei de vin. Replica ei imediată de „Asta e al meu” a cauzat amuzament de mari proporții.[58]În noiembrie 2000, și-a rupt claviculă, fapt care a ținută la recuperare acasă peste Crăciun și Anul Nou.[59]
În 2001 la vârsta de 101 ani, Regina mamă a căzut și și-a fracturat Pelvisul. Cu toate acestea a insistat să stea în picioare în timpul imnului național cântat în memoria soțului său, anul următor pe 6 februarie.[60] Doar trei zile mai târziu, a doua sa fiică, Prințesa Margareta a murit. Pe 13 februarie, Regina mamă a căzut și și-a tăiat mâna la Casa Sandringham. Un doctor și o ambulanță au fost chemate imediat la Shandringram iar rana de pe brațul Reginei mamă a fost bandajată.[61] În ciuda acestei căzături Regina mamă era încă determinată să participe la funerariile Margaretei de la Capela St George, Castelul Widstor două zile mai târziu vineri a aceleiași săptămâni.[62] Regina și toată familia regală erau îngrijorați de viitoarea călătorie a Reginei mamă de la Norfolk la Widsor.[63] Cu toate acestea, ea a făcut călătoria, dar a insistat ca ea să fie protejat de presă, astfel încât nici o fotografie a ei într-un scaun cu rotile să nu fie făcută.

Înmormântarea Reginei mamă. Sicriul este acoperit cu drapelul ei personal.
În 30 martie 2002, la ora 15:15, Regina mamă a murit în somn în Royal Lodge, Windsor Great Park, cu singura ei fiică care a supraviețuit, Regina Elizabeta a II-a, la căpătâiul ei. Ea a suferit de o răceală în ultimele patru luni din viață. Ea avea 101 de ani, fiind cel mai longeviv membru al familiei regale din istoria Marii Britanii. Acest record a fost depășit în 24 iulie 2003, de către cumnata ei, Prințesa Alice, Ducesă de Gloucester, care a murit la vârsta de 102 de ani, la 29 octombrie 2004.
Elizabeta a crescut camelii în fiecare dintre grădinile ei, iar când trupul ei a fost mutat de la Royal Lodge la Westminster Hall, cameliile din grădinile ei au fost plasate pe partea de sus a sicriului. Mai mult de 200.000 de persoane au trecut timp de trei zile pe la Palatul Westminster, unde a fost depusă regina. Membri ai cavaleriei si alte ramuri ale forțelor armate au stat de gardă la cele patru colțuri ale catafalcului. La un moment dat, cei patru nepoți ai ei, Prințul Charles, Prințul Andrew, Prințul Edward și Vicontele Linley, au pus garda ca și un semn de respect cunoscut ca Vigil of Prince – o onoare foarte mare, dăruită doar încă o dată înainte, la decesul Regelui George al V-lea.

Steagul Reginei Elisabeta
În ziua înmormântării Reginei mame, în 9 aprilie, Guvernatorul General al Canadei a emis o proclamație care cerea Canadei să onoreze în acea zi memoria reginei. La Londra, mai mult de un milion de persoane au umplut zona din exteriorul mănăstirii Westminster și o distanță de peste 23 de mile (37 kilometri) din centrul Londrei până la locul ei de veci, alături de soțul și de fiica ei cea mai mică, în capela St. George la castelul Windsor. La cererea ei, după înmormântare, ghirlanda care a stat deasupra sicriului a fost pusă pe mormântul Războinicului Necunoscut în Mănăstirea Westminster, un gest care a imitat omagiul din ziua nunții ei.
Elisabeta Bowes-Lyon
Queen Elizabeth the Queen Mother portrait.jpg
Portret de Richard Stone, 1986
·         1901: Louis "Satchmo" Armstrong (n. 4 august 1901, New Orleans, Louisiana - d. 6 iulie 1971, New York City), cunoscut sub pseudonimul de „Satchmo”, a fost un muzician, trompetist, compozitor și cântăreț de jazz, unul din exponenții cei mai reprezentativi ai "stilului New Orleans" în muzica de jazz practicată în Chicago în jurul anilor 1920 - 1930.
Louis Armstrong, născut în New Orleans (Louisiana) a avut o copilărie zbuciumată. Părinții săi s-au despărțit la puțin timp după nașterea sa. A fost încredințat să fie crescut unei mătuși, Josephine, în timp ce mama sa, cu mare probabilitate, practica prostituția.
A încercat pe rând diferite meserii (căruțaș, lăptar, vânzător ambulant, lustragiu). A fost atras de muzică din fragedă tinerețe, cânta la colțuri de stradă împreună cu grupuri improvizate, neavând posibilitatea și nici forța să folosească un instrument de suflat, care ar fi corespuns dorinței lui. Această practică muzicală spontană, neșlefuită i-a permis să dezvolte o intonație optimă și un deosebit simț al improvizației, caracteristică esențială a jazzului.
La 7 ani a cântat pe străzile orașului natal cu un cvartet de copii, la 13 ani a studiat cornetul și a condus orchestra școlii de corecție unde fusese internat pentru ca a tras un foc de revolver în aer în noaptea de Anul Nou. După ce a fost eliberat, cutreieră străzile New Orleans-lui împreună cu o mică formație orchestrală simpatizată de populația orașului, executând, printre altele, bucata "When the Saints Go Marchin'in", care, ani mai târziu, avea să fie una din piesele sale cele mai interpretate. În cursul acelor peregrinări prin oraș, îl întâlnește pe Joe Oliver, considerat cel mai bun cornetist din New Orleans, supranumit "King Oliver", care îi dă lecții de trompetă, îl acceptă în formația sa și, într-o seară, Armstrong îl substituie cu succes pe trompetistul orchestrei, Kid Ory, el însuși fiind o celebritate locală. Abia în noiembrie 1918, stimulat de performanțele efectuate pe "riverboats" - mici vase ce navigau pe Mississippi - începe să învețe notele muzicale și să descifreze partituri, devenind astfel un muzician profesionist complet.
În anul 1922 se mută la Chicago, care devenise în acea vreme centrul muzicii de jazz, în continuă dezvoltare. În această perioadă a maturizării sale artistice, Louis Armstrong este preocupat de rigorile polifonice ale liniilor muzicale, având tendința de a conferi solistului un rol în același timp conducător, dar și integrat în textura muzicală. Este angajat de "King Oliver", venit și el la Chicago, în formația "Creole Jazz Band", unde are posibilitatea ca trompetist solist să-și desfășoare întreaga virtuozitate pe care o dobândise între timp. Într-adevăr, iubitorii de jazz sunt unanimi în a recunoaște în execuțiile lui "Satchmo" inventivitate, fantezie ritmică și melodică, unite cu un impresionant volum sonor și un timbru de neuitat. În anul 1924 părăsește formația lui Oliver și intră în "Big Band"-ul lui Fletcher Henderson din New York, un colos al jazz-ului, care dispunea de una din cele mai bune orchestre ale timpului, cu interpreți de prestigiu. Cu această orchestră, Armstrong are posibilitatea să înregistreze discuri având ca parteneri celebrități ca Sidney Bechet, Bessie Smith și mulți alții. Se hotărăște să se dedice carierei de solist și înregistrează "Hot Fives and Hot Sevens", transformând jazz-ul în una din cele mai înalte expresii ale muzicii, cu sunetul clar și briliant al trompetei sale și cu vocea sa răgușită, pornită parcă din fundul gâtlejului. Urmează o serie de succese și, datorită prezenței sale carismatice, contribuie la ruperea oricăror bariere rasiale, devenind unul din primii "stars" de culoare în muzica americană.
În ultimii ani ai vieții, Louis Armstrong personifică la cel mai înalt nivel muzica de jazz și devine, împreună cu formația sa "All Stars", ambasadorul acestui gen în întreaga lume. Tendința comercializantă a unor impresari lipsiți de scrupule nu l-a scutit însă nici pe el de anumite concesii făcute succeselor ieftine, printre altele în unele filme pe care le-a turnat. Louis Armstrong, "The King of Jazz", cum a mai fost numit, se îmbolnăvește, din păcate de cancer la gât. Deși medicul îi spune să renunțe la trompetă, Armstrong nu poate să o facă și în cele din urmă moare în ziua de 6 iulie 1971, în casa sa din cartierul Queens al orașului New York.
Louis Armstrong
Louis Armstrong restored.jpg
·         1906: 
* 1912: Aleksandr Danilovici Aleksandrov (în rusă Алекса́ндр Дани́лович Алекса́ндров n. 4 august 1912 - d. 27 iulie 1999) a fost un matematician, fizician și filozof rus.
A studiat la Leningrad obținând doctoratul în științe fizico-matematice. A fost profesor la Universitatea din Leningrad și rector al acestei instituții.
În 1942 i se decernează Premiul Stalin, iar în 1946 devine membru corespondent al Academiei, ca în 1952 să devină membru activ al acestei instituții. În 1951 devine membru al PCUS. A fost și președinte al Societății de Matematică din Moscova.
A adus contribuții majore în domeniul geometriei, formulând teorema fundamentală a geometriei intrinseci a varietăților metricebidimensionale, stabilind o legătură între metodele directe și metodele analitice de studiu a acestora.
A dat o definiție topologică unui triunghi oarecare.
Adept al marxism-leninismului, a introdus o abordare dialectică în filosofia matematicii.
În timpul liber, era un pasionat alpinist și practicant al drumețiilor montane.
* 1913: Venanzo Crocetti (n. 4 august 1913, Giulianova - d. 3 februarie 2003, Roma) a fost un sculptor italian.
În 1938 Venanzo Crocetti a caștigat Marele Premiu la a XXI-a Bienalǎ de la Veneția. Dintre operele sale cu caracter religios, „Poarta Sacramentelor” (1965) a Bazilicii Sfântul Petru din Roma este cea mai importantǎ. În 1966 a fost premiat cu Medalia de Aur de Ministrul Educației. În 1972 a fost numit președinte al Academiei Naționale San Luca.
Muzeul Venanzo Crocetti, cu sediul ȋn Roma, este dedicat activitǎții artistice a sculptorului.
Venanzo Crocetti
Venanzo Crocetti .jpg
·         1928: Romulus Cristescu, matematician român
·         1929: S-a nascut omul politic palestinian Yasser Arafat, pe numele său adevărat Muhamed Abdel Rauf Arafat al-Qudwa al-Husseini, laureat al Premiului Nobel pentru Pace (d. 11 noiembrie 2004). Din 1969 a fost co-fondator și președinte al Organizatiei pentru Eliberarea Palestinei  (OEP) și din 1993 președintele (rais) Autoritatii Nationale Palestiniene.
·         1929 - S-a născut Edgar Reichman, scriitor francez de origine română, cronicar literar permanent pentru „L'Arche” şi „Le Monde”. Pentru romanul „Întâlnire la Kronstadt”, autorul este distins cu Premiul Wizo şi cu Marele Premiu European al Francofoniei („Rachel”, „Insomniacul de la Dunăre”).
* 1931: Nicolae Gărbălău (n. 4 august 1931, Bălți – d. 20 februarie 2006, Chișinău) a fost un doctor habilitat în chimie, ales ca membru corespondent al Academiei de Științe a Moldovei, a fost specialist în domeniul chimiei compușilor coordinativi mono și polinucleari ai metalelor cu liganzi organici polifuncționali, macrociclici.
A elaborat metode de obținere a metalelor extrapure. A mai elaborat catalizatori originali. A obținut coloranți pentru masele plastice. A publicat peste 600 de lucrări științifice, 350 din care au fost publicate în cele mai prestigioase reviste de specialitate din lume. Rezultatele cercetărilor științifice au fost implementate pe larg în economia națională. Fondatorul școlii de chimie coordinativă macrociclică și supramoleculară, sub îndrumarea domnului academician Gărbălău au susținut tezele 32 de doctori și doctori habilitați în chimie.
Numele său a fost eternizat cu ajutorul Academiei de Științe prin inaugurarea unei plăci comemorative amplasate pe fațada blocului Institutului de Chimie al A.Ș.M., unde savantul și-a petrecut mai mult de jumătate din viață.Placa comemorativă a fost amplasată alături de alte două plăci – cea a fondatorului școlii academice de chimie din Moldova, primului director al Institutului de Chimie – Anton Ablov, care, de fapt, i-a și inspirat savantului interesul pentru dezvoltarea acestui domeniu științific și cea a acad. Gheorghe Lazurievski, fondatorul școlii de chimie organică și bioorganică.
Începînd cu anul 2010 se instituie o bursă pentru cel mai bun doctorand chimist – „Bursa academicianului Nicolae Gărbălău”
Nicolae Gărbălău
Nicolae Gărbălău.jpg
·         1939 - S-a născut Big Dee Irwin (Ervin Difossco), cântăreţ american.
·         1939 - S-a născut Frankie Ford (Frank Guzzo), cântăreţ american.
·         1940 - S-a născut Timi Yuro (Timothy Aurro Yuro), cântăreaţă americană.
·         1943 - S-a născut David Carr, clăpar britanic (Fortunes).
·         1943 - S-a născut Michael J. McCulley, astronom.
·         1943 - S-a născut Tina Cole, actriţă şi cântăreaţă.
* 1947: Gheorghe Pavel Bălan (n. 4 august 1947 în localitatea Cacova, jud. Caraș Severin) este un politician român care a fost deputat în legislatura 1990-1992 pe listele FSN, deputat în legislatura 2000-2004pe listele PDSR și senator în legislatura 2008-2012, ales în județul Caraș-Severin pe listele PSD. În legislatura 1990-1992, Gheorghe Pavel Bălan a demisionat pe data de 14 aprilie 1992 și a fost înlocuit de deputatul Petru Goga. În legislatura 2000-2004, Gheorghe Pavel Bălan a demisionat pe data de 17 ianuarie 2001 și a fost înlocuit de deputatul Ion Mocioalcă.
·         1947 - S-a născut Paul Martin Layton, basist şi vocalist britanic (New Seekers).
·         1947 - S-a născut Klaus Schulze, pianist şi compozitor german (Tangerine Dream, Ash Ra Temple).
·         1948: S-a nascut la Sibiu actrita romanca Cezara Dafinescu.



* 1948: Eugen Cioclea (n. , Druța, raionul Rîșcani, Moldova – d. ,[1] Chișinău, Moldova) a fost un eseist, poet și publicist din Republica Moldova.
A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România și Republica Moldova, traducător în diferite instituții, din 1992 a funcționat ca redactor-șef la „Tineretul Moldovei”. S-a născut pe 4 august 1948 la Druța, (atunci în raionul Edineț, astăzi în raionul Rîșcani)[3] în familia lui Sergiu Cioclea, profesor de limbă și literatură română, și a Iuliei Cioclea, învățătoare.
Devine cunoscut ca poet încă din anii șaptezeci, pe când își făcea studiile la Facultatea de Matematică a Universității „Mihail Lomonosov” din Moscova, cu o bună parte dintre poemele ce vor alcătui mai târziu, abia la 40 de ani, volumul de debut Numitorul comun.[3] Cartea a fost publicată în 1988 într-un tiraj de 3000 de exemplare, deschizându-se cu o prefață de criticul literar Eugen Lungu.
* 1950: Gheorghe Manolache (n. 4 august 1950, Cândești, Neamț) este un poet, critic literar, în prezent profesor universitar la disciplina Literatura Română, Postmodernismul românesc. Introducere în critica literară, Facultatea de Litere și Arte, Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu.[1]
Este membru titular al Uniunii Scriitorilor.
Cărți publicate:
  • 1. Regula lui doi (registre duale în developarea postmodernismului românesc), Editura Universității „Lucian Blaga”, din Sibiu, 2004, 240 p., note, bibliografie, prefață, abstract , ISBN 973-651-830-2 .
  • 2. Degradarea lui Proteu (experiențe postmoderne în proza românească a anilor ’80), Editura Universității „Lucian Blaga” , din Sibiu, 2004, 293 p., note, bibliografie, postfață, abstract, ISBN 973-651-829-9.
  • 3. Anton Naum. Zborul liber al unei vesele satire ( între creștinism țărănesc și clasicism greco-latin), Editura Universității „Lucian Blaga”, din Sibiu, 2004, 256 p., note, bibliografie, cuvânt înainte, resume, ISBN.973-651-858-2.
  • 4. Literatura de grad secund. Editura Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, 2005, 221 p., note, bibliografie, ISBN. 973-739-090-3.
  • 5. Resurecția localismului creator - O experiență spirituală în Mitteleuropa provinciilor literare, Editura Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, 2005, 222 p., note, bibliografie, ISBN. (10) 973-739-282-5; ISBN (13)978-973-739-282-4.
  • 6. Literaturi și culturi locale, Editura Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, 2007, 355 p., note, bibliografie, ISBN. 978-973-739-475-0 .
  • 7. Recuperarea unei sincope culturale: LUCEAFĂRUL - serie nouă - (1934-1939; 1940-1945-), Editura TechnoMedia, 2008, 225 p., note, bibliografie, indici.
·         1951 - S-a născut Roy Flowers, baterist britanic (Sweet Sensation).
* 1951: Andris Bērziņš (n. 4 august 1951, Riga) este un om politic leton, prim ministru al Letoniei între 5 mai 2000 - 7 noiembrie 2002. El este membru al partidului „Calea letonă”.
În trecut Bērziņš a ocupat funcțiile de ministru al muncii (1993-1994), vicepremier și ministru al asistenței sociale (1994-1995) și de primar al capitalei Riga între anii 1997-2000 Andris Bērziņš este membru de onoare al Fondului internațional Raoul Wallenberg.
* 1956: Tudor Cataraga (n. 4 august 1956, Seliște, RSS Moldovenească, URSS, astăzi în raionul Nisporeni, Republica Moldova - d. 27 decembrie 2010[2]) a fost un artist plastic din Republica Moldova.
Expoziții:
1986 - Palatul Tineretului, raionul Petrograd, Sankt-Petersburg 1987, 1988 - Centrul Exposițional, Sankt-Petersburg 1989 - OHTA, Sankt-Petersburg - "Discipolii Academiilor de Arte din Uniunea Sovietică", Sankt-Petersburg 1990 - Centrul Expozițional "C. Brâncuși", Chișinău, Moldova - "Discipolii Academiilor de Arte din Uniunea Sovietică", Tbilisi, Georgia - Autumnala, Centrul Expozițional "C. Brâncuși", Chișinău, Moldova - "Basarabenii la București", ART-EXPO, București, România 1989-1999 - Saloanele Moldovei, Bacău - București - Chișinău 1990 - Galeriile de Artă, Dusseldorf, Germania(expoziție de pictură) 1991 - Parlamentul Ungariei, Budapesta - Autumnala, Centrul Expozițional "C. Brâncuși", Chișinău, Moldova 1991, 1992 - Limba noastră cea Română, Centrul Expozițional "C. Brâncuși", Chișinău, Moldova 1992-1993 - "Basarabenii la București", ART-EXPO, București, România 1994 - Saloanele de primăvară, Centrul Expozițional "C. Brâncuși", Chișinău, Moldova 1995 - Dusseldorf, Germania 1996 - Budapesta, Ungaria 1999 - Strassburg, Franța 2000 - Sala Parlamentului României, București 2001 - "1 decembrie - Ziua Națională a României", Centrul Expozițional "C. Brâncuși", Chișinău, Moldova 2001 - Autumnala, Centrul Expozițional "C. Brâncuși", Chișinău, Moldova 2002 - Expoziție de sculptură, Centrul Expozițional "C. Brâncuși", Chișinău, Moldova
Tudor Cataraga
Tudor Cataraga.jpg
* 1954: Anatoli Kirilovici Kinah (în ucraineană Анатолій Кирилович Кінах; n. 4 august 1954) este un profesor și politician ucrainean. Kinah a îndiplinit funcția de prim-ministru al Ucrainei între anii 2001 și 2002, sub președinția lui Leonid Kucima.
Kinah este originar din Republica Moldova (atunci RSS Moldovenească) fiind născut într-o familie de ucraineni din Brătușeni, raionul Edineț.
Anatoli Kinah
Anatoliy Kinakh.jpg
* 1955: Alberto Gonzales, nume la naștere Alberto Recuerdo Gonzales, (născut 4 august 1955) este un magistrat american, care a fost (până la 16 septembrie 2007) cel de-al al 80-lea procuror general al Statelor Unite ale Americii.
Alberto Gonzales a fost propus pentru postul de procuror general de către președintele George W. Bush în ziua de 1 februarie 2005, fiind ulterior confirmat de către Senat, la 3 februarie 2005 cu un vot de 60 - 36. Jurământul de preluare a funcției de înalt oficial federal a fost depus la 14 februarie 2005 în fața judecătorului asociat al Curții Supreme de Justiție a Statelor Unite ale Americii Sandra Day O'Connor.
În timpul perioadei când George W. Bush a fost guvernator al statuluiTexas, Gonzales a servit ca unul din consilierii generali ai acestuia, urmând ulterior să fie Secretar de stat al statului Texas, respectiv membru al Curții Supreme de Justiție a statului Texas. În perioada 2001- 2005, în timpului primului mandat prezidențial al lui Bush, Gonzales a servit în echipa Administrației Bush în calitate de Consilier al Casei Albe.[1]
Printre mai multe controverse și acuzații de sperjur în fața congresului, pe data de 27 august 2007 Gonzales și-a anunțat retragerea din funcția de procuror general, efectiv pe 17 septembrie 2007.[2] El nu a declarat motivele care l-au determinat să se retragă. Gonzales este cel mai bine cotat american de origine spaniolă din guvernul federal.
Alberto Recuerdo Gonzales
Alberto Gonzales - official DoJ photograph.jpg
Date personale
·         1960: S-a nascut  José Luis Rodríguez Zapatero, politician spaniol, fost prim-ministru al guvernului spaniol. Este membru al Partidului Socialist Muncitoresc Spaniol (PSOE) si a fost ales timp de două mandate  prim ministru al Spaniei, în 2004 și 2008. La 2 aprilie 2011 el a anunțat că nu va participa la următoarele alegeri generale. După înfrângerea zdrobitoare pe care a suferit-o partidul său în alegeri, a părăsut funcția de prim ministru la 21 decembrie 2011.
·         1961: S-a nascut  in Honolulu in  Hawaii, Barack Hussein Obama, fostul presedinte  al SUA.
* 1961: Pumpuang Duangjan (în thailandeză พุ่มพวง ดวงจันทร์, n. , Districtul Hankha, Thailanda – d. , Phitsanulok[*], Thailanda[1]) a fost o personalitate faimoasă în Tailanda, cunoscută pentru cântecele sale luk thung și pentru cariera sa în actorie. Pumpuang este considerată una dintre cele mai importante voci ale luk thungului din întreaga țară.[1] Fiică de fermieri, Pumpuang nu a avut parte decât de două clase din școala primară înainte de a fi forțată să lucreze ca o tăietoare de sfeclă de zahăr.[2][1] Chiar dacă era analfabetă, Pumpuang reținea ușor diverse cântece, participând la mai multe concursuri de cântat locale. La vârsta de 15 ani talentul său a fost găsit de către o formație muzicală în trecere, devenind faimoasă.
Pumpuang Duangjan
Poompuang2526.jpg
Pumpuang Duangjan în 1983
·         1962 - S-a născut Paul Reynolds, chitarist solo, vocalist şi compozitor britanic (A Flock Of Seagulls).
* 1965: Dennis Lehane (n. 4 august 1965, Dorchester, Boston, Massachusetts) este un autor de romane polițiste american.
Dennis Lehane
Dennis Lehane BBF 2010 Shankbone crop.jpg
Dennis Lehane (2010)
* 1969: Massimiliano Antonio "Max" Cavalera (pronounție în portugheză: /masimiliˈɐnu ɐ̃ˈtonju kɐvɐˈleɾɐ/, n. 4 august 1969) este un cântăreț, compozitor și chitarist brazilian, care în prezent activează în cadrul formațiilor heavy metal Soulfly, Cavalera Conspiracy și Killer Be Killed. El este membru co-fondator al renumitei formații heavy metalSepultura, împreună cu fratele său Igor Cavalera, și a fost vocalist principal și ritm-chitarist al formației de la fondarea ei în 1984 până în 1996. Cavalera de asemenea s-a implicat într-un proiect lateral de scurtă durată numit Nailbomb.
Max Cavalera
Cavalera Conspiracy 003.jpg
Max Cavalera pe 5 iulie 2008
* 1971: Aristică Cioabă (n. 4 august 1971, Petroșani) este un fost fotbalist român, actualmente antrenor la clubul din omanez Saham Club.
* 1975: Nikolaos "Nikos" Liberopoulos (în greacă Νίκος Λυμπερόπουλος; n. 4 august 1975) este un fost fotbalist internațional grec, care juca pe postul de atacant.
* 1976: Ștefan Baștovoi (n. 4 august 1976, Chișinău), cunoscut mai mult ca Savatie Baștovoi, este un eseist, poet, romancier, teolog și scriitor român din Republica Moldova. A fost și moderator al unei emisiuni televizate.
Ieromonahul Savatie, pe numele său de mirean Ștefan Baștovoi, (nume de martir, care nu i-a plăcut) s-a născut pe 4 august 1976 în Chișinău. Tatăl său, Valentin, a fost profesor de logică la Universitatea „Ion Creangă”, adept al ateismului științific; iar mama – Claudia, absolventă a Institutului de Arte, secția regie.[1] Până la călugărie a fost ancorat în concepțiile tatălui său.
A absolvit Liceul de Artă „Octav Băncilă” din Iași. Când era în clasa a XII-a, a fost internat la Spitalul Socola, unde a scris ciclul Un diazepam pentru Dumnezeu, care l-a consacrat ca poet. Ulterior, a obținut premiile revistelor Convorbiri literare, Timpul, Dacia literară. Începând cu 1993, a publicat poezie, povestiri, fragmente de roman, eseuri și articole în cele mai importante reviste literare din România și Basarabia. Între anii 1996-1998 a fost student la Facultatea de Filozofie a Universității de Vest din Timișoara, pe care a abandonat-o. În 1999 a fost tuns în monahism, primind numele de Savatie. La 28 octombrie 2000 a fost hirotonit ierodiacon, iar pe 4 august 2002 ieromonah. Astăzi viețuiește la Mănăstirea «Noul Neamț», Patriarhia Rusă, din satul Chițcani, situat între Tiraspol și Tighina, în Transnistria(teritoriul din cadrul Republicii Moldova controlat de separatiști). A condus revista de spiritualitate ortodoxă Ekklesia și a predat iconografia la Seminarul Teologic din Chișinău, cu sediul în Mănăstirea Noul Neamț, închinată Moscovei. Este fondatorul editurii Cathisma din București. A fost și moderator al unei emisiuni televizate. De câțiva ani și-a deschis un atelier unde coase genți.
Opera literară:
  • Elefantul promis, poeme (1996), distins cu Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din Moldova, Premiul Salonului național de carte de la Iași, Premiul Salonului national de carte de la Chișinău, Premiul Fundației Soros
  • Cartea războiului, poeme (1997)
  • Peștele pescar (o poveste), poeme (1998)
  • Casa timpului poeme (1999)
  • Idol sau icoană? (2000)
  • Între Freud și Hristos (2001; ed. II 2002; ed. III 2005; ed IV 2006; ed V 2010. Tradus în macedoniană)
  • În căutarea aproapelui pierdut (2002)
  • Curaj și libertate în Ortodoxie (2002)
  • Dragostea care ne smintește (2003)
  • Ortodoxia pentru postmoderniști (2001; ed. II adăugită, 2009)
  • Nebunul, roman (2006, tradus în rusă)
  • A iubi înseamnă a ierta (2006)
  • Pietrele vorbesc - mic tratat despre predică (2008; ed. II 2011)
  • Iepurii nu mor, roman (2002; editura a II-a, 2007, tradus în franceză Editura Jaqueline Chambon, grup Actes Sud)
  • Audiență la un demon mut (2009)
  • Diavolul este politic corect (2010)
  • Cronici incomode (2011)
  • Fuga spre cîmpul cu ciori - amintiri dintr-o copilărie ateistă (2012)
Savatie Baștovoi
Savatie Baştovoi (scriitor ieromonah).jpg
* 1976: Mărinică Dincă (n. 4 august 1976) este un senator român, ales în 2012
* 1982: Luca Antonini (n. 4 august 1982, Milano, Italia) este un fotbalist italianretras din activitate.
* 1992: Daniele Garozzo (n. 4 august 1992, Acireale, Sicilia) este un scrimeritalian specializat pe floretă, vicecampion european la individual în 2015 și campion mondial pe echipe în același an, campion olimpic la Rio de Janeiro 2016.
Este fratele mai mic spadasinului Enrico Garozzo.


Decese

·         966: A murit Berengar al II-lea  (n. cca.900), fost markgraf de Ivrea și uzurpator al Regatului Italiei din 950 pana in 961. A fost  ultimul rege înainte de încorporarea Italiei in Imperiul Romano-German. A fost capturat de fortele imparatului Otto I al Imperiului Romano-German  și închis la Bamberg, in Germania, unde va muri. Soția sa, Willa a petrecut tot restul vieții sale într-o mănăstire germană.
·         1060: A murit Regele Henric I al Franţei; (n. 1008). Henric I, din dinastia Capetienilor, a domnit intre anii 1031 – 1069 si a fost fiul regelui Robert al II-lea si al Constantei de Arles. Pe 19 mai 1051 el s-a căsătorit cu Anna de Kiev, având cu aceasta 4 copii: Anna de Kiev a fost a treia din cei patru copii ai lui Iaroslav I cel intelept , Mare Cneaz al Kievului, și a soției acestuia, Ingegerd Olofsdotter a Suediei. Dupa moarte, Henric I a fost succedat de fiul său, Filip I , care era minor în acel timp, astfel ca la conducerea Franței timp de 6 ani a fost Regina Anna de Kiev, având atribuții de regentă.
·         1306: A decedat Venceslau al III-lea Cehul (n. 6 octombrie 1289), rege al Ungariei începând cu 1301, rege al Boemiei din 1305 și rege titular al Poloniei, ultimul din dinastia de Přemysl.
·         1526: A murit  navigatorul Juan Sebastián Elcano. De origine basca, Juan Sebastián Elcano (n.1476),  a fost  exploratorul care a finalizat prima circumnavigație a Pământului, preluand după moartea lui Magellan în Filipine,  comanda expeditiei spaniole.
·         1598: William Cecil, Baron Burghley, consilier al reginei Elisabeta I a Angliei (d. 1520)
·         1859: Jean Vianney, preot (n. 1786)
·         1875 - A încetat din viaţă scriitorul danez Hans Christian Andersen: „Crăiasa zăpezilor”, „Mica sirenă”, „Hainele cele noi ale împăratului”, „Răţuşca cea urâtă” (n. 1805)
·         1879: Ștefan Micle, fizician român, profesor universitar (n. 1820)
·         1900: Jean Joseph Etienne Lenoir, inventator, inginer francez de origine valonă (n. 1822)
·         1900: Isaac Levitan, pictor rus (n. 1860)
·         1953 - A murit Francisc Şirato, pictor, grafician şi critic de artă; a parte din "Grupul celor patru", alături de Nicolae Tonitza, Ştefan Dimitrescu şi Oscar Han.(n. 15 august 1877)
·         1957: Washington Luís Pereira de Sousa, politician brazilian (n.1869)
·         1959: A murit in inchisoarea comunista de la Sighet, Ioan Balan, episcop martir greco–catolic. A a fost inchis in celebra celula 44; (n. 11.02.1880). În 29 octombrie 1948 în contextul interzicerii Bisericici Unite cu Roma a fost arestat de autoritățile comuniste, iar din 1950,  după refuzurile sale consecvente de a trece la Biserica Ortodoxa, a fost închis la Sighet unde a fost supus unor munci istovitoare. În 1955 a fost internat cu domiciliu obligatoriu la Curtea de Arges, ulterior a fost transferat la Manastirea Ciorogarla, unde s-a stins din viață.
·         1959: Nicolae Dărăscu, pictor român (n. 1883)
·         1972 -  A murit Victor Anastasiu, medic şi psihofiziolog; a a dus contribuţii originale la dezvoltarea medicinii aeronautice; a înfiinţat în 1920, Centrul de medicină aeronautică, unul din primele de acest gen din lume (n. 5 octombrie 1886).
·         1997: Jeanne Calment, cel mai logeviv om din lume la acea dată, în vârstă de 122 ani și 164 de zile (n. 1877)
·         2000: Victor Parhon, critic român de teatru (n. 1943)
·         2003: Valentina Crețoiu, soprană română (n. 1909).


Sărbători

  • În calendarul ortodox: Sf. 7 tineri din Efes, Sf Mc Tatuil
  • În calendarul romano-catolic: Sf. Jean Vianney




RELIGIE ORTODOXĂ 4 August

Sf 7 tineri din Efes; Sf Mc Tatuil; Dominica a 7-a după Rusalii - Vindecarea a doi orbi și a unui mut din Capernaum

Biserica Ortodoxă îi sărbătorește astăzi, 4 august, și în data de 22 octombrie, pe cei șapte tineri din Efes: Maximilian, Exacustodian, Iamblic, Martinian, Dionisie, Antonin și Constantin.

Viaţa Sfinților 7 tineri din Efes
  Când păgânul Deciu avea în stăpânirea sa sceptrul împărăţiei Romei, a mers din cetatea Cartagina la Efes, suflând cu multă mânie împotriva creştinilor de acolo. Atunci toate ţinuturile dimprejur s-au adunat din porunca lui în cetatea Efesului, ca să aducă jertfe deşerţilor zei. Iar Biserica credincioşilor era în prigonire, încât mulţi robi ai lui Hristos, preoţi, clerici şi ceilalţi credincioşi se ascundeau fiecare pe unde puteau, temându-se de cumplitul prigonitor. Iar împăratul, înălţându-se cu inima, a pus idoli în mijlocul cetăţii şi le-a făcut jertfelnice spurcate.
    Şi a poruncit mai întâi celor mai mari ai cetăţii ca, împreună cu dânsul, să aducă jertfe zeilor. Deci se uda pământul cu sângele dobitoacelor înjunghiate, iar fumul şi duhoarea celor jertfite umpleau văzduhul, săvârşindu-se de tot poporul necredincios praznicul păgânilor cel urât de Dumnezeu. Iar a treia zi, împăratul a poruncit să prindă pe toţi creştinii şi să-i silească la jertfele idoleşti. Deci credincioşii au fost căutaţi pretutindeni. Şi erau traşi din case şi din peşteri, şi împinşi, fiind duşi cu necinste la poporul cel adunat, care se închina cu jertfe idolilor. Şi câţi din creştini erau fricoşi şi mici la suflet, aceia temându-se de munci, cădeau din credinţă şi se închinau idolilor înaintea poporului. Deci auzind şi văzând acest lucru ceilalţi creştini, se tânguiau cu sufletele şi plângeau pentru cei ce cădeau de la Hristos şi alunecau la închinare de idoli. Iar cei ce erau tari în credinţă şi mari la suflet, aceia se dădeau fără temere la toate chinurile, suferind felurite morţi, punându-şi astfel cu bărbăţie sufletele pentru Domnul şi Mântuitorul lumii. Şi erau mulţi cei munciţi, din a căror trupuri chinuite şi zdrobite, sângele curgea ca apa, adăpând pământul; iar trupurile celor ucişi, chinuitorii le aruncau pe unele în gunoi, pe altele, pe lângă drumuri, pe altele le spânzurau pe ziduri împrejurul cetăţii, iar capetele lor le puneau înfipte în pari înaintea porţilor cetăţii, încât corbii, pelicanii şi celelalte păsări mâncătoare de carne, zburând peste zidurile cetăţii, mâncau trupurile muceniceşti. Deci mâhnire era creştinilor celor ascunşi, căci nu puteau să ia şi să îngroape trupurile fraţilor lor, care erau mâncate de păsări. Şi se rugau tânguindu-se şi îşi ridicau mâinile către Dumnezeu, ca să scape Biserica de la acea muncire.
    În vremea aceea erau în Efes şapte tineri în rânduiala ostăşească. Ei erau fii de cetăţeni cinstiţi şi mari, numele lor fiind: Maximilian, Iamvlih, Martinian, Ioan, Dionisie, Exacustodian şi Antonin. Aceştia, deşi erau născuţi din feluriţi părinţi, erau cu un suflet întru credinţa şi în dragostea lui Hristos. Ei petreceau împreună în rugăciune şi în postiri, răstignindu-se împreună cu Hristos prin omorârea trupurilor lor şi prin păzirea curăţiei celei neprihănite. Şi văzând în toate zilele răutăţile ce se făceau creştinilor şi uciderile cele cumplite, îşi zdrobeau inimile lor, suspinând şi plângând. Deci pe când împăratul cu toţi păgânii mergeau la jertfe, ei se abăteau şi, intrând în biserica creştinească, se aruncau la pământ înaintea lui Dumnezeu şi, presărându-şi ţărână pe cap, se rugau cu tânguire.
    Făcând ei astfel, au aflat oarecare pânditori, pentru că în vremea aceea fiecare pândea pe prietenul său, să vadă care se ruga lui Dumnezeu, şi se dădea la moarte frate pe frate, tată pe fiu, fiul pe tată, şi fiecare nu-l tăinuia pe aproapele lui, dacă îl afla rugându-se lui Hristos. Deci, mergând pânditorii la tiran, i-au zis: „Impărate, în veci să trăieşti! Tu chemi pe cei ce sunt departe şi îi sileşti la jertfe, iar cei ce sunt aproape de tine, aceia nu bagă în seamă stăpânirea ta cea împărătească şi poruncile tale nu le ascultă, ci le hulesc şi se ţin de creştineasca credinţă".
    Iar împăratul, umplându-se de mânie, întreba: „Cine este unul ca acela, care ar fi potrivnic stăpânirii mele?" Clevetitorii au zis: „Maximilian, fiul eparhului cetăţii, şi alţi şase fii de boieri din Efes, cinstiţi în rânduiala ostăşească". Deci îndată împăratul a dat poruncă să-i prindă şi să-i aducă înaintea sa legaţi cu lanţuri de fier. Astfel au fost puşi sfinţii înaintea lui, fiindu-le încă lacrimile în ochi şi ţărâna pe capetele lor. Iar tiranul, căutând la ei, le-a zis: „Pentru ce nu aţi fost cu noi la praznicul zeilor, care pe toată lumea au chemat la închinarea lor? Ci acum, apropiindu-vă, să le aduceţi jertfa cea datornică, precum le-au adus toţi". Răspuns-a Sfântul Maximilian: „Noi avem pe Unul Dumnezeu, Impăratul Cel ce vieţuieşte la ceruri, de a Cărui slavă este plin cerul şi pământul. Aceluia îi aducem jertfă de mărturisire şi rugăciunile noastre în tot ceasul; iar ardere şi jertfe necurate nu vom aduce idolilor voştri, ca să nu ne întinăm sufletele noastre".
    Auzind împăratul acestea, a poruncit să ia de la ei brâiele cele ostăşeşti, care erau semn de cinstită boierie, zicând că sunt nevrednici a fi între ostaşii împărăteşti, deoarece s-au făcut potrivnici zeilor şi împăratului. Şi privind frumuseţea tinereţilor lor, s-a milostivit de ei şi a zis: „Nu este drept ca tinereţea acestora să o pierdem aşa iute cu munci; deci, iată, frumoşilor tineri, vă dau vreme să vă gândiţi, ca, înţelepţindu-vă, să vă apropiaţi la zei şi astfel să fiţi vii". Zicând acestea, a poruncit să-i dezlege din lanţurile de fier şi să-i lase liberi până la vremea hotărâtă lor; iar el s-a dus la altă cetate, vrând să se întoarcă după aceea iar în Efes.
    Iar sfinţii tineri, având vreme liberă, făceau lucrurile cele drepte ale credinţei lor şi, luând aur şi argint din casele părinţilor, le împărţeau la săraci în taină şi la arătare. După aceea au făcut sfat între ei, zicând: „Să plecăm din cetate până ce împăratul se va întoarce, şi să intrăm în peştera cea mare din munte, care este în partea răsăritului. Acolo, în linişte, să ne rugăm lui Dumnezeu cu dinadinsul, ca să ne întărească pe noi întru mărturisirea preasfântului Său nume, ca astfel să putem să stăm fără temere înaintea tiranului şi, bărbăteşte pătimind, să câştigăm de la Domnul nostru Iisus Hristos cununa cea neveştejită a slavei, cea pregătită credincioşilor robilor Lui".
    Astfel sfătuindu-se, au luat cu dânşii arginţi ca să le ajungă câteva zile pentru hrană şi, ducându-se spre muntele cel dinspre răsărit, care se numea Ohlon, au intrat în peştera dintr-însul. Şi au petrecut acolo multe zile, lăudând neîncetat pe Dumnezeu şi rugându-se pentru mântuirea sufletelor lor. Iar pe Iamvlih, ca cel mai tânăr cu anii, l-au rânduit spre slujire, adică să umble prin cetate şi să aducă cele de trebuinţă. Deci, Sfântul Iamvlih, tânărul cel foarte înţelept, mergând în cetate, îşi schimba hainele sale şi se îmbrăca în haine proaste, ca să nu fie cunoscut; iar din argintii pe care îi lua, o parte îi împărţea săracilor, iar cu partea care rămânea cumpăra hrană. Şi fiind în acea slujbă, cerceta în taină despre venirea împăratului în cetate, dacă se va întoarce degrab.
    Iar după multe zile, Sfântul Iamvlih mergând spre cetate în chip de sărac, a văzut venirea împăratului şi a auzit şi porunca lui, ca toţi mai-marii cetăţenilor şi ai oştilor să fie gata a doua zi spre a aduce jertfe zeilor lor; pentru că împăratul acela spurcat se silea mult la slujba idolilor. Şi a mai auzit Iamvlih că împăratul a dat poruncă să fie căutaţi şi cei şapte tineri, eliberaţi pentru o vreme, ca şi aceştia, împreună cu ceilalţi cetăţeni, să jertfească idolilor înaintea lui. Atunci Iamvlih s-a temut foarte şi îndată a alergat în peşteră la fraţi, aducându-le şi puţină pâine; şi le-a spus lor toate cele ce a văzut şi a auzit şi cum că ei sunt căutaţi spre jertfa.
    Aceasta auzind-o toţi, s-au umplut de frică şi, căzând cu feţele la pământ, cu plângere şi cu suspine s-au rugat lui Dumnezeu, încredinţându-se pe ei spre ajutorul şi mila Lui. Deci Iamvlih, sculându-se, a pregătit masa, punând înaintea lor acea puţină pâine pe care o adusese, că acum era seară şi soarele apunea. Apoi, şezând ei, au mâncat, întărindu-şi trupurile lor pentru primirea chinurilor. Iar după ce au mâncat, au stat vorbind între dânşii, mângâindu-se unul pe altul şi îndemnându-se spre bărbăteasca pătimire pentru Hristos. Şi aşa având cuvinte lăudătoare de Dumnezeu în gurile lor, au adormit; pentru că de mâhnirea care era în inimile lor li se îngreuiaseră ochii.
    Iar milostivul şi iubitorul de oameni Dumnezeu, Care totdeauna poartă grijă de cele folositoare Bisericii Sale şi se îngrijeşte de robii Săi, a poruncit acestor şapte tineri să adoarmă cu oarecare străină şi minunată adormire, ca Cel ce voia să facă printr-înşii în vremea viitoare o minune preaslavită şi să încredinţeze pe cei care se îndoiau de învierea morţilor. De aceea, sfinţii au adormit cu somn de moarte, căci sufletele lor erau păzite în mâinile lui Dumnezeu, iar trupurile lor, ca şi cum ar fi dormit, zăceau în peşteră, nestricate şi neschimbate.
    Deci a doua zi împăratul a poruncit să caute pe aceşti şapte tineri de neam bun şi, neaflându-i pe ei, a zis către boieri: „Mi-e milă de acei tineri, deoarece sunt de neam bun şi frumoşi la chip; deci socotesc că, temându-se de mânia noastră, au fugit undeva şi s-au ascuns; dar bunătatea noastră cea împărătească este gata a-i milui pe ei, dacă se vor căi şi se vor întoarce spre zeii noştri". Dar boierii i-au răspuns lui: „Nu jeli, o, împărate, pentru tinerii aceia potrivnici ţie şi zeilor, pentru că am auzit că nu s-au căit, ci mai răi hulitori s-au făcut şi, după ce au împărţit mult aur şi argint săracilor de pe uliţele cetăţilor, s-au făcut nevăzuţi. Iar de vei voi, să se cheme părinţii lor şi cu chinuri să se muncească, ca să spună unde sunt fiii lor".
    Atunci împăratul a poruncit ca îndată să cheme pe părinţi şi a zis către dânşii: „Unde sunt fiii voştri, ocărâtorii împărăţiei mele? Spuneţi adevărul, pentru că în locul lor voi porunci să vă piardă pe voi, deoarece voi, dându-le lor aur şi argint, i-aţi trimis undeva să nu se arate înaintea feţei noastre". Părinţii au răspuns: „O, împărate, ne rugăm bunătăţii tale, ascultă-ne pe noi fără de mânie. Noi nu suntem împotriva împărăţiei tale, poruncile tale nu le încălcăm, nici nu încetăm să aducem jertfe zeilor; deci pentru ce să murim? Iar dacă fiii noştri s-au răzvrătit, la acestea nu i-am învăţat noi, nici nu le-am dat aur şi argint, ci ei singuri, luându-l tâlhăreşte de la noi, l-au împărţit la cei neputincioşi şi, fugind, s-au ascuns, după cum am auzit, în peştera cea mare care este în muntele Ohlon. Şi multe zile au trecut de când nu s-au arătat de acolo şi nu ştim dacă mai sunt vii sau au murit".
    Iar împăratul, auzind acestea, a eliberat pe bărbaţii aceia şi a poruncit să astupe uşa peşterii aceleia cu pietre mari, zicând: „Deoarece nu s-au căit şi nu s-au întors la zei şi s-au ascuns dinaintea feţei noastre, să nu mai vadă de acum faţă omenească, ci să piară de foame şi de sete în întunericul peşterii". Căci împăratul şi cetăţenii nu ştiau că acei tineri adormiseră întru Domnul, ci toţi îi socoteau pe ei că sunt vii. Deci, astupându-se peştera, doi din postelnicii împărăteşti, Teodor şi Rufin, creştini tăinuiţi, au scris pătimirea şi numele acestor şapte sfinţi tineri pe două tăbliţe de plumb şi, pecetluindu-le într-un sicriaş de aramă, le-au pus între pietre la uşa peşterii, zicând între dânşii: „Poate cândva va voi Dumnezeu să cerceteze pe robii Săi, mai înainte de venirea Sa, şi se va deschide peştera şi arătate vor fi într-însa trupurile sfinţilor; atunci se vor cunoaşte numele şi faptele lor din scrisoarea aceasta şi va fi arătat celor mai de pe urmă despre dânşii că sunt mucenici, deoarece au murit pentru Hristos, fiind astupaţi în peşteră". Astfel peştera aceea s-a astupat şi s-a întărit cu peceţi.
    După aceasta, nu după multă vreme, păgânul împărat Deciu a pierit şi după dânsul alţi împăraţi păgâni şi prigonitori ai Bisericii lui Dumnezeu au pierit fiecare întru a sa vreme. Şi ridicându-se marele Constantin împărat al creştinilor şi, după mulţi ani, ajungând sceptrul în mâinile binecredinciosului împărat Teodosie cel Tânăr, în zilele lui s-au sculat nişte eretici care ziceau că nu este învierea morţilor, pe care Insuşi Hristos a poruncit Bisericii Sale să o aştepte fără îndoială. Şi se îndoiau mulţi de aceea; şi nu numai mireni, ci şi unii episcopi au căzut în eresul acela. Deci se ridicase prigoană asupra dreptcre-dincioşilor de la cei mai mari boieri ai palatelor împărăteşti şi de la arhiereii cei rătăciţi din calea cea dreaptă, între care era înainte-mergător la toată răutatea Teodor, episcopul Egheniei.
    De aceea, unii din acei eretici ziceau că după moarte nu va fi oamenilor nici un fel de mângâiere, pentru că cei ce mor cu trupul, mor şi cu sufletul, şi amândouă se nimicesc. Iar alţii ziceau că numai singure trupurile, în mormânt stricându-se, vor pieri, iar sufletele vor avea răsplătirea lor, fără de trupurile cele pierite prin stricăciune; pentru că se întrebau cum vor putea să învie şi să se scoale după atâtea mii de ani trupurile acelea, din care nici praful nu se mai găseşte. Aceasta era o socoteală eretică, căci nu luau în seamă cuvintele Domnului Hristos din Evanghelie: Morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor învia... Nici cele ce sunt scrise în proorocia lui Daniil: Cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula, unii spre viaţa veşnică, iar alţii spre ocară şi spre înfruntare veşnică. Nici cele grăite de Dumnezeu prin proorocul Său, Iezechiel: Iată, Eu voi deschide mormintele voastre şi vă voi scoate pe voi din mormintele voastre, poporul meu.
    Neaducându-şi aminte de acestea, tulburau Biserica lui Dumnezeu foarte mult. Iar împăratul Teodosie era în mare mâhnire, văzând tulburarea Bisericii, şi se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul, cu post şi multe lacrimi, ca însuşi Făcătorul tuturor să fie doctor al vătămării aduse Bisericii Lui. Iar Domnul cel multmilostiv, Care nu voieşte să rătăcească şi să piară cineva de la credinţa cea adevărată, a auzit rugăciunea împăratului şi suspinele cu lacrimi ale credincioşilor celor mulţi şi a descoperit tuturor la arătare taina cea aşteptată a învierii morţilor şi a vieţii veşnice. Insă aceasta a descoperit-o în acest chip: un bărbat oarecare, anume Adolie, care era stăpânul muntelui ce se numea Ohlon, unde era peştera cea astupată cu tinerii cei adormiţi, acela având acolo locuinţa sa, a voit, după rânduiala lui Dumnezeu, să zidească un staul pentru oile sale. Şi începând să-l zidească, slugile lui luau pietre pentru zidărie din acelea cu care de demult se astupase peştera, însă nu ştiau că acolo este peşteră, ci socoteau că aşa sunt pietrele în munte. Deci trăgându-le din munte, au făcut o gaură în gura peşterii cât putea să intre omul.
    Într-acea vreme, Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce stăpâneşte viaţa şi moartea, Care a înviat pe Lazăr cel mort de patru zile, a înviat şi pe aceşti şapte tineri, care adormiseră de mulţi ani. Şi au înviat aceşti sfinţi mucenici după porunca Lui cea dumnezeiască, ca şi cum s-ar fi deşteptat din somn şi, sculându-se, au dat lui Dumnezeu lauda cea de dimineaţă. Apoi, după slavoslovia lui Dumnezeu, s-au sărutat unul pe altul, după obicei, pentru că ei credeau că se deşteptaseră din somnul cel de noapte, nefiind nici un semn de moarte într-înşii. Hainele le erau întregi, trupurile neschimbate, ba chiar înflorite cu sănătate şi cu frumuseţile tinereţilor, şi după toate erau în aşa chip, ca şi cum erau adormiţi de seara şi sculaţi de dimineaţă. Deci şezând, vorbeau, mâhnindu-se de slujirea idolilor care le stătea asupră-le şi de prigonirea ce era împotriva creştinilor, şi socoteau că Deciu îi caută spre chinuire. Deci, căutând spre Iamvlih, l-au întrebat ce a auzit astăzi în cetate, ca să le spună lor iarăşi. Iar Iamvlih le-a răspuns: „Cele ce v-am spus aseară, acelea vă spun şi acum: împăratul a poruncit ca astăzi toţi cetăţenii să fie gata la jertfe, iar pe noi a poruncit să ne caute, ca, împreună cu toţi, să ne închinăm idolilor înaintea feţei lui, iar de nu vom face acest lucru, apoi are să ne chinuiască".
    Atunci Maximilian a zis către toţi: „Fraţilor, să fim gata a ieşi şi a ne arăta cu îndrăzneală înaintea lui Deciu. Până când să şedem aici ca nişte fricoşi? Să ieşim şi fără de temere să mărturisim înaintea împăratului pământesc pe Impăratul cerului, pe Dumnezeu cel adevărat, pe Domnul nostru Iisus Hristos, şi pentru cinstea Lui să răbdăm până la sânge! Să ne punem sufletele pentru El, să nu ne înfricoşăm de asupritorul cel muritor şi de muncile cele vremelnice, ca să nu cădem din viaţa cea veşnică, pe care o aşteptăm întru credinţa în Iisus Hristos. Iar tu, frate Iamvlih, sârguieşte-te să ne găteşti hrană la ceasul obişnuit. Ia un ban de argint şi du-te în cetate să ne cumperi pâine mai multă decât ieri, pentru că ieri ai adus puţină şi acum suntem flămânzi. Incă te înştiinţează ce a mai poruncit Deciu împotriva noastră şi întoarce-te degrabă, ca, întărindu-ne cu hrană, să ieşim de aici şi să ne dăm de bunăvoie la muncire pentru Domnul nostru Iisus Hristos". Deci Iamvlih a luat un ban de argint şi a ieşit foarte de dimineaţă, când începea să se lumineze de ziuă.
    Şi ieşind Sfântul Iamvlih din peşteră, a văzut pietrele zăcând lângă uşă şi s-a mirat. Şi se gândea în sine, zicând: „Ce sunt acestea şi când s-au pus? Că aseară nu erau!" Apoi, coborându-se din munte, mergea cu frică şi se temea să intre în cetate, ca nu cumva să-l recunoască şi să-l ducă la împărat. Şi apropiindu-se el de porţile cetăţii şi ridicârtdu-şi ochii, a văzut o cinstită cruce deasupra, foarte frumos făcută şi s-a minunat mult. Apoi, ori unde îşi întorcea ochii, pretutindeni vedea alte zidiri şi alte case şi se minuna. După aceea s-a dus la altă poartă a cetăţii şi acolo a văzut chipul crucii pus pe zid şi nu pricepea. Deci, înconjurând toate porţile cetăţii şi văzând pretutindeni Sfinte Cruci, s-a mirat foarte. Apoi, venind iar la poarta dintâi, zicea în sine: „Ce este aceasta? Aseară nu se vedea nicăieri semnul Sfintei Cruci, decât numai în taină, dacă pe undeva era păzit de credincioşi, iar acum se vede pus pe porţi şi pe zidurile cetăţii! Văd adevărul sau vreo nălucire? Oare nu este aceasta vreo nălucire din vis?" Apoi, întărindu-se cu duhul, a intrat în cetate şi, mergând puţin, a auzit pe mulţi jurându-se cu numele lui Hristos şi mai mult s-a înspăimântat, gândind în sine: „Ieri nimeni nu îndrăznea să cheme pe faţă numele lui Hristos, iar acum Hristos se proslăveşte prin atât de multe guri! Socotesc că aceasta nu este cetatea Efes, ci alta, căci şi zidurile sunt altele şi oamenii îmbrăcaţi cu alte haine!"
    Şi mergând mai departe, a întrebat pe un om, zicând: „Cum se numeşte cetatea aceasta?" Acela a răspuns: „Efesul este aceasta". Dar Sfântul Iamvlih nu l-a crezut, ci se gândea în sine: „Cu adevărat m-am rătăcit în altă cetate; deci mi se cade să cumpăr pâine şi să ies de aici degrab, ca să nu mă rătăcesc cu desăvârşire". Şi apropiindu-se de un vânzător de pâine, a scos banul de argint şi i l-a dat, ca, oprindu-şi preţul cuvenit pentru pâini, de celălalt preţ al banului să-i dea bani de aramă. Iar banul acela de argint era mare, având pe el chipul şi numele împăraţilor cei mai vechi. Deci vânzătorul de pâine, luând banul de argint, l-a arătat altuia; iar acela, luându-l, l-a dat la al treilea şi la al patrulea. Apoi s-au apropiat şi ceilalţi care erau acolo, şi, uitându-se la banul acela de argint, se mirau de vechimea lui, şi, privind şi la Iamvlih, îşi şopteau unul altuia la ureche: „Cu adevărat tânărul acesta a găsit vreo comoară ascunsă de demult!"
    Iar Sfântul Iamvlih, văzându-i că-şi şoptesc, s-a temut, fiindcă socotea că este cunoscut de dânşii şi vor să-l prindă şi să-l dea împăratului Deciu. Deci a zis către dânşii: „Rogu-mă vouă, luaţi-vă banul acesta de argint, pentru că eu nu voiesc nimic". Dar ei, prinzându-l, îl ţineau, zicându-i: „Spune-ne nouă de unde eşti şi cum ai aflat comoara împăraţilor de mai înainte? Dă-ne şi nouă o parte ca să nu te spunem; iar de nu vei voi să ne ai şi pe noi părtaşi la acea comoară, apoi te vom da pe tine judecătorului".
    Auzind aceasta, Sfântul Iamvlih nepricepându-se, se mira şi tăcea. Insă bărbaţii aceia îi ziceau: „Comoara aceasta nu se poate tăinui, deci spune-ne de voie, mai înainte de a fi chinuit". Insă el nu ştia ce să le răspundă lor şi era ca un mut. Atunci bărbaţii aceia au luat de la dânsul brâul şi, punându-l pe grumajii lui, îl ţineau în mijlocul târgului. Deci a străbătut vestea în popor că un tânăr oarecare, aflând o comoară, este prins. Şi s-au adunat la dânsul mulţi, care, uitându-se la faţa lui, ziceau: „Acest om este străin şi nu l-am mai văzut pe el vreodată". Iar Sfântul Iamvlih voia să spună despre dânsul că n-a găsit nici o comoară, dar nu putea să grăiască de multă mirare.
    Şi uitându-se prin popor, voia să vadă pe cineva din cei care îl cunoşteau sau din cei ai casei sale - tată, mamă ori pe cineva din slugi -, dar pe nimeni nu afla sau cunoştea. Din această pricină el mai mult se mira, că ieri la toţi a fost cunoscut, fiindcă era fiu de tată slăvit, iar a doua zi nu putea să-l recunoască nimeni şi nici el nu putea recunoaşte pe cineva. Şi s-a vestit despre prinderea lui prin toată cetatea şi a ajuns aceasta până la auzul antipatului cetăţii şi al episcopului Ştefan, care, după rânduiala lui Dumnezeu, erau împreună în acel ceas, vorbind între dânşii. Deci amândoi au poruncit să aducă la dânşii pe tânărul cel prins împreună cu banul de argint.
    Deci fiind dus Sfântul Iamvlih, el socotea că îl duc la împăratul Deciu, şi mai cu dinadinsul privea spre popor, vrând să vadă pe cineva din cei ştiuţi; însă nimeni nu-i era lui cunoscut. Şi fiind el dus la antipat şi la episcop şi luând ei banul cel de argint şi uitându-se la el, se mirau că era de la împăraţii foarte vechi. Apoi antipatul a zis către Iamvlih: „Unde este comoara pe care ai găsit-o, că acest ban de argint este din comoara aceea?" Sfântul Iamvlih a răspuns: „Nu ştiu nici un fel de comoară. Aceasta numai ştiu, că din averile părinţilor mei am acest ban de argint de acest fel, precum după obicei în această cetate umblă banii de argint la negustori. Insă mă minunez şi nu pricep de unde mi-a venit mie năpasta aceasta". Antipatul a zis: „De unde eşti tu?" Sfântul a răspuns: „Mi se pare că din această cetate". Antipatul a zis: „Al cui fiu eşti tu? Oare este cineva care să te ştie? Să vină să mărturisească pentru tine şi apoi te vom crede!" Iar Sfântul Iamvlih a spus numele tatălui, al mamei, ale moşilor, ale fraţilor săi şi ale rudeniilor sale, dar nimeni nu-i ştia pe dânşii. Atunci antipatul a zis: „Nu spui adevărul, ci minţi; pentru că ne spui nume străine şi neobişnuite, de care nu am auzit niciodată".
    Iar sfântul, nepricepându-se, tăcea, căutând în jos. Şi unii ziceau că este nebun, iar alţii ziceau că nu este, dar se face nebun, pentru ca să scape de primejdie. Iar antipatul a început cu cuvinte mai aspre a-l îngrozi pe el, zicându-i: „Cum putem să te credem pe tine, când zici că banul acesta de argint este din averea părinţilor tăi, când pe el este chipul şi numele lui Deciu, împăratul cel de demult, şi de la moartea lui au trecut mulţi ani şi argintul tău nu este asemenea cu argintul de acum. Oare părinţii tăi sunt atât de bătrâni, încât să-şi aducă aminte de împăratul Deciu, care a fost de demult şi să aibă banii lui? Tu eşti tânăr, nu ai nici treizeci de ani şi voieşti să amăgeşti cu meşteşugul tău pe bătrânii şi înţelepţii Efesului? Te voi arunca în temniţă, îţi voi da bătăi multe şi nu te voi lăsa, până ce nu vei spune adevărul, unde este comoara cea găsită de tine!"
    Acestea auzindu-le Sfântul Iamvlih, s-a temut de îngrozirea antipatului şi s-a minunat când a auzit despre Deciu că a fost în anii de demult. Deci, căzând cu faţa la pământ, a zis: „Rogu-mă vouă, domnii mei, spuneţi-mi ceea ce vă voi întreba pe voi, iar eu pe toate le voi spune vouă de bună voie: Oare Deciu este împărat în cetatea aceasta şi este viu sau nu?" Iar episcopul i-a zis lui: „Nu este, o, fiule, în vremea de acum şi în ţările acestea un împărat care să se numească Deciu; decât numai la neamurile cele de demult a fost, în anii cei vechi; iar acum împărăteşte dreptcredinciosul împărat Teodosie". Atunci Iamvlih a zis: „Rogu-mă vouă, domnilor, să mergeţi cu mine şi vă voi arăta în peştera din muntele Ohlon pe prietenii mei, ca să ştiţi de la dânşii că este adevărat ceea ce grăiesc; căci noi, fugind de aici cu adevărat din faţa lui Deciu, mai înainte cu câteva zile, ne-am ascuns în peştera aceea. Iar pe Deciu eu l-am văzut ieri intrând în cetatea Efesului; însă acum nu ştiu, oare Efesul este cetatea aceasta sau alta?"
    Atunci episcopul s-a gândit în sine, zicând: „Dumnezeu voieşte ca prin tânărul acesta să ne descopere oarecare taină!" Apoi a zis către antipat: „Să mergem cu dânsul, ca să vedem ce lucru minunat are să ne arate". Atunci episcopul şi antipatul, sculându-se îndată, au mers cu tânărul, iar după dânşii veneau toţi mai-marii cetăţii şi mulţime de popor. Şi ajungând la muntele acela şi la peşteră, a intrat iamvlih întâi în peşteră, iar episcopul şi ceilalţi, urmându-i lui, au găsit în gura peşterii, între două pietre, sicriaşul de aramă, pecetluit cu două peceţi de argint. Şi deschizând episcopul şi antipatul sicriaşul acela înaintea tuturor, au găsit în el acele două tăbliţe de plumb pe care era scris că şapte sfinţi tineri - Maximilian, fiul eparhului, Iamvlih, Martinian, Ioan, Dionisie, Exacustodian şi Antonin - au fugit din faţa asupritorului Deciu şi s-au ascuns în peştera aceea, care astupându-se din porunca lui Deciu, sfinţii tineri s-au sfârşit în ea muceniceşte pentru Hristos. Aceasta citind-o toţi, s-au minunat şi au proslăvit pe Dumnezeu cu glas mare.
    Apoi, intrând în peşteră, au găsit pe sfinţi şezând plini de bucurie, cu feţele lor strălucite cu lumina darului lui Dumnezeu şi înflorind cu frumuseţile ca nişte flori. Deci, văzându-i pe ei episcopul, antipatul, mai-marii cetăţii şi poporul, s-au închinat jos la picioarele lor şi au dat slavă lui Dumnezeu, care i-a învrednicit pe ei a vedea o minune preaslăvită ca aceea. Apoi sfinţii tineri le-au spus lor toate cele despre dânşii şi despre Deciu tiranul, ce fel de prigonire era pe vremea lui împotriva credincioşilor. Atunci îndată episcopul şi antipatul au trimis o scrisoare la binecredinciosul împărat Teodosie, zicând: „Să porunceşti stăpânirea ta, ca degrabă să vină de la tine nişte bărbaţi cinstiţi, ca să vadă minunea care a arătat-o Dumnezeu întru a ta împărăţie; că în zilele noastre s-a arătat chipul învierii ce are să fie, în trupurile sfinţilor celor ce au înviat acum".
    Şi auzind împăratul Teodosie de aceasta, s-a bucurat cu bucurie mare şi îndată s-a sârguit să meargă el însuşi la dânşii. Deci s-a dus cu boieri şi cu mult popor din Constantinopol la Efes, şi a fost întâmpinat de efeseni cu cinste, precum se cădea. Iar episcopul, antipatul şi ceilalţi mai-mari ai cetăţii l-au dus pe el la peşteră, în care, intrând şi văzând pe sfinţi ca pe îngerii lui Dumnezeu, a căzut la picioarele lor, închinându-se; iar ei, întinzându-şi mâinile, l-au ridicat de la pământ. Şi sculându-se împăratul, i-a cuprins cu dragos-te, i-a sărutat şi a plâns pe grumajii lor. Apoi, după cinstita sărutare, împăratul a stat pe pământ în dreptul lor şi, privind spre dânşii, slăvea pe Dumnezeu, iar inima lui se bucura foarte mult într-însul. Deci a grăit către ei: „Stăpânii mei, în faţa voastră mi se pare că văd pe Insuşi Impăratul Hristos, Stăpânul meu, Care a strigat pe Lazăr din mormânt şi care acum v-a înviat pe voi cu Cuvântul Lui cel Atotputernic, ca să ne adeverească pe noi de învierea morţilor ce va să fie; că cei ce sunt în morminte, auzind glasul Fiului lui Dumnezeu, vor învia şi vor ieşi din mormânt nestricaţi".
    Iar Sfântul Maximilian a zis către împărat: „De acum împărăţia ta va fi puternică, pentru credinţa ta cea tare, şi Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu, o va păzi nevătămată de tot răul întru numele Său cel sfânt. Şi să crezi că pentru tine ne-a înviat pe noi Dumnezeu, mai înainte de învierea cea de obşte". Deci multă vreme au grăit sfinţii către împărat şi multe alte cuvinte folositoare de suflet, iar împăratul împreună cu arhiereul, cu boierii şi tot poporul ascultau cu dulceaţă cuvintele lor.
    Scriitorul grec al faptelor bisericeşti, Nichifor al lui Calist, adaugă şi aceasta, că şi la masă împăratul s-a împărtăşit şapte zile împreună cu dânşii şi le slujea lor. Iar după multe vorbiri, toţi privind spre dânşii cu dinadinsul şi îndulcindu-se de vederea feţei lor, i-au văzut plecându-şi iar capetele la pământ şi adormind cu somnul morţii, după porunca lui Dumnezeu. Deci împăratul, stând lângă dânşii, a plâns foarte împreună cu cei ce erau cu el. Şi a poruncit împăratul să se facă şapte racle de argint şi de aur, în care să se pună trupurile sfinţilor.
    Iar în noaptea aceea, sfinţii s-au arătat împăratului în vedenia visului, poruncindu-i să-i lase să se odihnească aşa pe pământ, precum s-au odihnit şi mai înainte. După aceasta s-a adunat acolo sobor de mulţi episcopi şi, făcând praznic luminos, au cinstit cu vrednicie pe sfinţii mucenici. Iar împăratul, făcând multe milostenii săracilor şi scăpătaţilor ţării aceleia, şi pe cei ce erau în legături eliberându-i, s-a întors la Constantinopol, bucurându-se şi slăvind pe Hristos Dumnezeul nostru, Căruia şi de la noi, păcătoşii, să-i fie cinste şi slavă, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
    Notă. Câţi ani au dormit sfinţii tineri de la Deciu până la învierea lor nu s-a pus în istorie, deoarece scriitorii nu se potrivesc la aceasta. Prologul, Hronograful şi Sinaxarul lunilor spun de 172 ani. Iar Gheorghe cel numit Chedrinos, scriitorul de istorii al Constantinopolului, în Sinopsisul istoriilor sale, întru împărăţia lui Teodosie cel Mic, a scris că sfinţii au dormit 170 de ani şi au înviat în anul 23 al împărăţiei lui Teodosie.
    Iar cel ce va voi să ştie adevărul, să caute anii lui Deciu şi ai lui Teodosie, care aici de faţă s-au pus astfel:
    Deciu, după adormirea sfinţilor şapte tineri, a pierit în anul 254 de la întruparea lui Dumnezeu Cuvântul; iar Teodosie cel Tânăr a luat împărăţia în anul 408. Sfinţii şapte tineri, după mărturisirea lui Gheorghe Chedrinos şi a noului Hronograf, care este tălmăcit din cel grecesc, s-au sculat în anul 23 al împărăţiei lui Teodosie cel Tânăr, iar Prologul povesteşte în 22 de zile ale lui octombrie, că în anul 38 al împărăţiei lui s-au sculat. Deci oricine va voi, să numere anii de la împărăţia lui Deciu până la împărăţia lui Teodosie cel Mic, până la 23 de ani, şi până la 38 de ani ai împărăţiei lui, şi vor vedea cu adevărat, câţi ani au dormit sfinţii tineri.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Tatuil, care spânzurat s-a savârsit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

 Dominica a 7-a după Rusalii - Vindecarea a doi orbi și a unui mut din Capernaum

 Ev Matei 9, 27 - 35
În vremea aceea, pe când trecea Iisus, doi orbi se țineau după El, strigând şi zicând: Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David! Iar după ce a intrat în casă, au venit la El orbii şi Iisus i-a întrebat: Credeţi că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credinţa voastră fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeţi, nimeni să nu ştie. Dar ei, ieşind, L-au vestit în tot ținutul acela. Și, plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon. Şi, fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulţimile se minunau, zicând: Niciodată nu s-a văzut aşa ceva în Israel. Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni. Şi Iisus străbătea toate cetățile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor.

 Ap Romani 15, 1 - 7
Fraţilor, datori suntem noi, cei tari, să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi şi să nu căutăm plăcerea noastră, ci fiecare dintre noi să caute să placă aproapelui său, la ce este bine, spre zidire. Că şi Hristos n-a căutat la plăcerea Sa, ci, precum este scris: «Ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine au căzut asupra Mea». Căci toate câte s-au scris mai înainte s-au scris spre învăţătura noastră, ca, prin răbdarea şi mângâierea care vin din Scripturi, să avem nădejde. Iar Dumnezeul răbdării şi al mângâierii să vă dea vouă a gândi la fel unii pentru alţii, după Iisus Hristos. Pentru ca toţi laolaltă şi cu o singură gură să slăviţi pe Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos. Drept aceea, primiţi-vă unii pe alţii, precum şi Hristos v-a primit pe voi, spre slava lui Dumnezeu.

Predică la Duminica a VII-a după Rusalii - Vindecarea a doi orbi și a unui mut din Capernaum - Despre minunile lui Dumnezeu şi minunile sfinţilor - Pr. Ilie Cleopa


Dumnezeu a făcut minuni mărite și înfricoșate, care nu s-au mai săvârșit în tot pământul și neamul (Ieșire 14, 20): trecerea lui Israel prin Marea Roșie (Ieșire 14, 20-22); nimicirea lui Senaherib (IV Regi 19, 35); glasul din cer către Nabucodonosor (Daniel 4, 28).
„Mare ești, Doamne, și minunate sunt lucrurile Tale și nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale". (Slujba aghiazmei mari)
Astăzi, când Sfânta Evanghelie ne prezintă două din minunile săvârșite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos și anume vindecarea a doi orbi și a unui demonizat și mut, m-am gândit să vorbesc despre minunile făcute de Dumnezeu și de sfinții Lui. Dacă veți asculta cu luare aminte, veți înțelege marea deosebire dintre minunile lui Dumnezeu și cele ale sfinților.
Să știți că Dumnezeu este izvorul fără de margini al tuturor minunilor, deoarece puterea Lui este nemărginită și înțelegerea lui este neajunsă de minte. Deosebirile minunilor Lui, față de cele făcute de sfinți sunt acestea: Dumnezeu Cel în Sfânta Treime-ânchinat, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, a făcut minuni mari direct asupra lumii Sale, precum: răpirea lui Enoh la cer (Facere 5, 24; Evrei 11, 5); amestecarea limbilor (Facere 11, 7); orbirea locuitorilor Sodomei (Facere 19, 11); prefacerea femeii lui Lot în stâlp de sare (Facere 19, 26); glasul ceresc în rug (Ieșire 3, 2-5); toiagul lui Moise prefăcut în șarpe (Ieșire 4, 2-4); mâna lui Moise acoperită de lepră (Ieșire 4, 6-7); prepelițele (Ieșire 16, 13); glasul Domnului în Sinai (Ieșire 20, 22).
Dumnezeu a făcut minuni mărite și înfricoșate, care nu s-au mai săvârșit în tot pământul și neamul (Ieșire 14, 20): trecerea lui Israel prin Marea Roșie (Ieșire 14, 20-22); nimicirea lui Senaherib (IV Regi 19, 35); glasul din cer către Nabucodonosor (Daniel 4, 28).
Iată și câteva minuni făcute în legea Harului; Pogorârea Sfântului Duh în chip de porumbel (Matei 3, 16); glasul din cer la botezul lui Iisus (Matei 3, 17; Marcu 1, 11; Luca 3, 22); glasul Tatălui din cer la Schimbarea la Față a Domnului (Matei 17, 5; Marcu 9, 7); întunericul și semnele la moartea lui Iisus Hristos (Matei 27, 45, 51-53; Marcu 15, 33; Luca 23, 44-45); Catapeteasma bisericii ruptă (Marcu 15, 38); limbile de foc la Cincizecime și darul vorbirii în limbi (Fapte 2, 2-3); eliberarea Apostolilor din închisoare (Fapte 12, 8-9) și multe altele.
Puterea lui Iisus Hristos este asemenea Tatălui și lucrarea Lui este împreună cu a Tatălui (Ioan 5, 17). Minunile lui Iisus Hristos în Legea Harului au fost deosebite de cele ce s-au făcut de Dumnezeu în Legea Veche. Dar și sfinții au făcut minuni prin puterea dată lor de la Duhul Sfânt. Însă ele se deosebesc de cele făcute de Dumnezeu. Pentru că sfinții nu au săvârșit minuni directe asupra întregii lumi, cum a făcut și face Dumnezeu pururea. Apoi sfinții au luat darul facerii de minuni numai prin post și rugăciune multă către Dumnezeu (Ieșire 24, 18; 34, 28; Deuteronom 9, 18; Luca 2, 37; Fapte 10, 30; 14, 23).
Mântuitorul a făcut minunile cu a Sa poruncă și datorită puterii Sale (Ioan 19, 11; 5, 17; 19, 21-26). El a făcut minuni pe care nimeni din oameni nu le-a mai făcut (Matei 9, 33; Marcu 2, 12; Ioan 21, 25), pe când sfinții au făcut minuni numai prin darul și puterea primită de la Dumnezeu (Fapte 3, 12). Apoi sfinții au făcut minuni la porunca lui Dumnezeu (Ieșire 4, 3; 6, 7; Numerii 20, 8-9).
Dumnezeu însă nu primește poruncă de la nimeni ca să facă minuni, ci toate câte voiește le face în cer și pe pământ (Psalmi 76, 13; 85, 9; 113, 11).
Minunile Mântuitorului nostru Iisus Hristos au fost profețite mai înainte de Duhul Sfânt prin gura sfinților Săi prooroci. Așa de exemplu marele prooroc Isaia prin Duhul Sfânt a arătat că Mântuitorul va lumina orbii, va da auz surzilor, va da grai muților și vedere orbilor, zicând: "Atunci va sări șchiopul ca cerbul și limpede va vorbi limba gângavilor". Iarăși zice despre dezlegarea celor legați de duhuri necurate și pentru cei orbi că “va deschide ochii orbilor, și va scoate din legături pe cei legați“ (Isaia 35, 5; 42, 8). Minunile sfinților s-au făcut cu un scop anumit când a binevoit Dumnezeu și unde a voit El (Ieșirea 7, 20-21; Fapte 1, 16; II Petru 1, 21).
Vedem iarăși că sfinții au făcut minuni puține, iar Mântuitorul ca Dumnezeu a făcut tot felul de minuni pe care nimeni din oameni nu le-a putut face (Matei 9, 33; Marcu 2, 12; Ioan 15, 24). Toate minunile sfinților au fost făcute nu prin puterea lor, ci de Dumnezeu prin ei, ca să se împlinească cuvântul Scripturii care zice: “Sfinților care sunt pe pământul Lui minunate a făcut Domnul voile Sale întru dânșii“ (Psalmi 15, 3). Sfinții au făcut minuni și ei, ca să arate puterea lui Dumnezeu, precum scrie: “Minunat este Dumnezeu întru sfinții Lui, Dumnezeul lui Israel“ (Psalm 67, 36).
Să știm că Dumnezeu a făcut, face și va face tot felul de minuni în vecii vecilor, atât în cer și pe pământ. În schimb, sfinții pot face minuni și pot prooroci numai când voiește și unde voiește Dumnezeu. Vedem că sfinții Apostoli, care luaseră de la Dumnezeu darul și puterea de a face minuni n-au putut scoate duhul cel rău din omul lunatic când au voit ei (Matei 17, 16; Marcu 9, 20). Sfântul prooroc Elisei, măcar că luase de la Dumnezeu dar îndoit de a face minuni mai mari decât Ilie proorocul, n-a cunoscut scârba cea mare a femeii sunamitence, căreia îi murise copilul pentru că Domnul a ascuns de la el lucrul acesta (IV Regi 4, 27).
Vedem iarăși că Sfântul Antonie cel Mare, care luase de la Dumnezeu darul facerii de minuni în diferite împrejurări, n-a putut scoate duhul cel rău din femeia îndrăcită, măcar că s-a nevoit mult cu post și rugăciune. Pe acest duh rău l-a scos ucenicul său, Sfântul Pavel cel simplu. Sfântul Antonie n-a cunoscut pe diavolul cel viclean care se prefăcea că este om păcătos și că vine să se pocăiască (a se vedea Viața Sfântului Antonie cel Mare, în 17 ianuarie).
Creștinismul este una din marile minuni ale Preasfintei Treimi pe pământ
V-am vorbit pe scurt despre minunile lui Dumnezeu și despre minunile sfinților și am arătat că darul facerii de minuni se dă de Dumnezeu numai celor desăvârșiți, cui voiește și cât voiește El. Prin minuni Dumnezeu Își arată atotputernicia, bunătatea și iubirea Sa față de oameni și de întreaga creație. Scopul pentru care Dumnezeu și sfinții Săi fac minuni este preamărirea numelui Său în cer și pe pământ, întărirea și apărarea dreptei credințe în lume, călăuzirea și mântuirea oamenilor, și izgonirea duhurilor răutății dintre noi.
Minunile arată în chipul cel mai convingător și direct că Dumnezeu este Creatorul și Stăpânul întregii lumi, că El are milă de oameni și așteaptă pocăința lor și că dă aceeași putere de a face minuni tuturor celor ce se tem de dânsul. Iar dacă oamenii se îndoiesc de Dumnezeu chiar când se află în fața unor adevărate minuni, înseamnă că mântuirea lor este în mare primejdie.
Dumnezeul nostru este Dumnezeul minunilor, iar minunile sunt semnul văzut al puterii și iubirii Sale. Căci credința în Dumnezeu dacă nu săvârșește minuni, nu este adevărată. Despre aceasta spune și proorocul David: “Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu ești Dumnezeu care faci minuni“ (Psalm 76, 13). Și în alt psalm zice: “Dumnezeul nostru în cer și pe pământ toate câte a voit a făcut“ (Psalm 113, 11). De aceea cel ce se împotrivește minunilor sau se îndoiește de adevărul lor, acela tăgăduiește Sfânta Scriptură, tăgăduiește Revelația divină și pe Însuși Dumnezeu și nu se poate mântui pentru că nu duce nici un suflet în împărăția lui Dumnezeu. Or, credința creștină și revelația divină sunt întemeiate și întărite de minuni, adică de fapte și lucruri supraomenești săvârșite de Dumnezeu mai presus de mintea și înțelegerea noastră. Prin minuni se slăvește Cel Preaînalt, iar oamenii se întăresc în credință și se mântuiesc.
Să știți, frații mei, că minunile s-au făcut veșnic: și înainte de întemeierea lumii, și înainte de darea Legii, și înainte de venirea lui Hristos pe pământ, și după întruparea Cuvântului și astăzi se fac minuni și în veci se vor face și nu vor înceta niciodată. Cele mai mari minuni ale lui Dumnezeu însă, sunt două: crearea lumii văzute și nevăzute din nimic, numai prin cuvânt și înnoirea lumii prin întruparea, nașterea Domnului din Fecioara Maria și învierea Lui din morți, ce nu pot fi înțelese de noi oamenii.
Ce este universul în negrăita sa frumusețe și ordine, dacă nu o mare minune a Creatorului care uimește până și pe îngeri? Ce este omul, atât de minunat creat, dacă nu o nepătrunsă minune a Creatorului? Ce este creștinismul care a biruit păgânismul și pe diavol dacă nu cea mai mare minune a lui Hristos înviat din morți? Din sângele Domnului răstignit pe Golgota și din lumina Sfântului Mormânt a răsărit o lume nouă, o Biserică nouă și o lege nouă mărturisită și apărată de două mii de ani prin jertfa a nenumărate milioane de creștini apostoli, ierarhi, martiri, sfinți și drepți.
Într-adevăr, creștinismul este una din marile minuni ale Preasfintei Treimi pe pământ. Căci Tatăl a trimis pe Fiul Său în lume, iar Fiul S-a jertfit și Sfântul Duh a făcut să se vestească cuvântul și să lucreze mântuirea neamului omenesc. Zadarnic s-au ostenit dușmanii lui Hristos să biruiască Biserica, să înlocuiască Evanghelia și să înfrângă creștinismul. Lupta a fost și este crâncenă, potrivnicii tot mai mulți, jertfele tot mai mari, dar și creștinismul tot mai tare și de nebiruit, pentru că la cârma Bisericii se află Domnul nostru Iisus Hristos înviat din morți.
Mulți cer ajutor și așteaptă minuni de la Dumnezeu, dar puțini sunt pe care îi miluiește și le ascultă rugăciunea
Fiecare dintre noi am văzut în viață unele minuni și fapte mai presus de mintea noastră, săvârșite fie cu noi, fie cu cei din jurul nostru. Fiecare, mai ales când suntem bolnavi, în fața morții sau a unei mari primejdii, cerem stăruitor să facă Dumnezeu o minune cu noi și să ne scape de moarte, de primejdie, de boală, să ne ajute la examene, la operație, la necazul care ne apasă. Fiecare ne închinăm în biserică, dăm slujbe la Sfântul Altar, sărutăm sfintele icoane, aprindem lumânări și spunem lui Dumnezeu, Maicii Domnului și sfinților Lui necazul nostru, cu speranța că ni se va îndeplini cererea. Dar aproape întotdeauna uităm să ne recunoaștem nevrednicia și să ne întrebăm cu smerenie: "Doamne, oare sunt vrednic eu păcătosul de mila Ta? Sunt vrednic să faci o minune atât de mare cu mine cel plin de păcate?"
Mulți cer ajutor și așteaptă minuni de la Dumnezeu, dar puțini sunt pe care îi miluiește și le ascultă rugăciunea. Și aceasta pentru că nu cer ceea ce trebuie spre folos și mântuire sau pentru că sunt nevrednici de ajutorul lui Dumnezeu și al sfinților Lui din cauza păcatelor care îi stăpânesc. De aceea cerem mult, dar primim mai puțin pentru că Dumnezeu face minuni numai cu acei care au credința tare și se roagă mult cu smerenie, cu lacrimi și cu post. Domnul miluiește și sfinții ajută cu rugăciunile lor mai întâi pe acei care sunt milostivi în dragoste și-și cresc copiii în frică de Dumnezeu. Pe aceștia îi miluiește mai mult. Cu aceștia face adevărate minuni, pentru că au credință mai multă, iartă mai mult, iubesc mai mult și au inimă smerită.
Să cerem lui Dumnezeu mai întâi iertarea păcatelor și mântuirea sufletului, apoi să cerem cele pământești. Să învățăm a ne ruga cu credință, având drept pildă pe cei orbi vindecați din Evanghelia de astăzi. Că aceia mergeau după Mântuitorul și strigau cu credință: Miluiește-ne pe noi, Fiul lui David! Iar dacă Domnul ne va întreba ca și pe aceia: Credeți că pot să fac Eu aceasta?, noi să răspundem din toată inima: Da, Doamne! Credem că Tu ai făcut cerul și pământul! Credem că Tu ai creat pe îngeri și pe oameni! Credem că Tu Te-ai întrupat din Fecioară și ai înviat din morți, pentru a noastră mântuire! Credem în Evanghelie și în puterea Sfintei Cruci! Credem în mila și minunile Tale! Revarsă mila și harul minunilor Tale peste noi toți, ca să Te slăvim și să Te lăudăm în veci. Amin.



ARTĂ CULINARĂ – REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI 4 August
A.  PLĂCINTĂ
Plăcintă cu roşii
Pentru aluat:
·       30 g drojdie de bere
·       1 ½ ceaşcă apă caldă
·       1 linguriţă zahăr
·       Sare
·       4 ½ ceşti făină
Pentru umplutură:
·       4-5 roşii bine coapte
·       Cimbru sau tarhon
·       5-6 căţei usturoi tăiaţi feliuţe subţiri
·       5 linguri ulei
Se pregăteşte un aluat ca pentru pâine. Într-un lighenaş cu făină se pune drojdia care s-a dizolvat în ½ ceaşcă apă cu zahăr, sarea şi 1 lingură de făină. Se pune restul de apă caldă şi se frământă cât să se obţină un aluat potrivit de moale. Se lasă apoi o jumătate de oră la loc cald să crească.
        Între timp se pregăteşte umplutura. Se decojesc roşiile şi se îndepărtează seminţele, se taie felii subţiri şi se lasă în strecurătoare să se scurgă bine. Se sărează şi se amestecă cu 2 linguri ulei şi cu cimbrul sau tarhonul.
        Se frământă din nou aluatul, se întinde cât forma şi se aşază în ea după ce a fost tapetată cu ulei. Se lasă o jumătate de oră să crească la loc cald, după care se toarnă deasupra roşiile, usturoiul feliuţe şi restul de ulei.
        Se dă la cuptor bine încins timp de 40m minute.
        Se seveşte rece.

B.  SALATE
Salată de vară
·       4 roşii mari
·       1 castravete
·       1 ceapă potrivită
·       1 ardei verde
·       Ulei
·       Sare
Se spală şi se taie legumele felii, apopi se amestecă cu sarea şi uleiul.

C.  SOSURI
Pentru reţetele de azi nu este necesar să pregătim un sos separat.

D.  BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME
Supă de roşii
·       1 ceaşcă orez
·       1 l suc de roşii
·       2 linguri ulei
·       1 morcov
·       Sare
·       1 lingură zahăr
·       1 legătură pătrunjel
Într-un litru de apă se fierb orezul şi morcovul timp de 20 minute.
        Se adaugă sucul de roşii, uleiul, sarea, zahărul şi pătrunjelul tocat mărunt.
        Se mai lasă să dea câteva clocote.

E.  MÂNCĂRURI
Ardei şi roşii  umpluţi cu sămânţă de dovleac
·       1 kg ardei gras de mărime potrivită
·       1 kg roşii
·       Orez (câte ½ ceaşcă mică pentru fiecare ardei sau roşie mare)
·       2 ceşti ulei
·       4 cepe tocate mărunt
·       6 căţei usturoi pisaţi
·       1 vânătă curăţată şi tocată ca ceapa
·       1 legătură pătrunjel
·       Pulpa din mijlocul roşiilor pregătite pentru umplut
·       2 ceşti suc de roşii
·       Sare
·       Piper
·       200 g sămânţă de dovleac
Se spală zarzavaturile, se deschid în partea de sus, ardeilor li se scoate cotorul şi seminţele, iar roşiile se golesc de pulpă.
        În fiecare se pune puţin zahăr.
        Se călesc în ulei ceapa şi vânăta. Se adaugă jumătate din sucul de roşii şi din pulpa de roşii. Se adaugă puţină apă şi când dă în fiert se pune orezul şi celelalte ingrediente.
        Sămânţa de dovleac se pregăteşte astfel: se decojesc seminţele de dovleac şi se pun într-o cratiţă la prăjit fără ulei. Se râşnesc după ce s-au răcit până se obţine un praf.
        200 g din acest praf se adaugă la umplutura de orez.
        Se lasă să se umfle puţin orezul.
        Se umplu ardeii şi roşiile, fără a se îndesa, ţinând cont că orezul se mai umflă.
        Se aşază în tavă şi se presară sare, piper, ulei şi restul de pulpă de roşii şi se dau la cuptor.
        Se obţine astfel una dintre cele mai gustoase mâncăruri.

F.  DULCIURI
Îngheţată de caise
·       1 kg caise
·       1 ceaşcă zahăr
·       1 pacheţel vanilie
Se spală, se curăţă şi se taie felii caisele. Se zdrobesc împreună cu zahărul şi vanilia până devin pastă.
        Se răstoarnă pasta în forma de îngheţată şi se pune în congelator.
        Înainte de a fi servită se garniseşte cu migdale măcinate.




ARTE 4 August

INVITAȚIE LA OPERĂ 4 August

Cu Valentina Creţoiu
VALENTINA CRETOIU - Puccini LA BOHEME Sì mi chiamano Mimì - in Romanian: 




MUZICĂ 4 August

Louis Armstrong






Big Dee Irwin (Ervin Difossco), cântăreţ american.




Frankie Ford (Frank Guzzo), cântăreţ american




Timi Yuro (Timothy Aurro Yuro), cântăreaţă americană





David Carr, clăpar britanic (Fortunes).




Tina Cole, actriţă şi cântăreaţă




Paul Martin Layton, basist şi vocalist britanic (New Seekers).
New Seekers - 



Klaus Schulze, pianist şi compozitor german (Tangerine Dream, Ash Ra Temple).




Roy Flowers, baterist britanic (Sweet Sensation).
Sweet Sensation: 



Paul Reynolds, chitarist solo, vocalist şi compozitor britanic (A Flock Of Seagulls).
Paul Reynolds: 


ÎNREGISTRĂRI NOI:

Tchaikovsky - The Seasons / Les Saisons Op.71 A (reference recording : Brigitte Engerer)








POEZIE 4 August

Cezara Dafinescu recită poezia “Certitudine" de Magda Isanoş

Mihai Eminescu - Oda in metru antic - recita Valeria Seciu


Și dacă...

Adrian Păunescu - Testamentul Lui Esenin




TEATRU/FILM 4 August

SCURTĂ BIOGRAFIE
Cezara Dafinescu
Actriţa Cezara Dafinescu s-a născut la 04 august 1948, in Sibiu.

Cariera:

A fost campioană natională la atletism in liceu si a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucuresti in anul 1973, la clasa profesorului Moni Ghelerter. De la absolvirea facultăţii este angajată a Teatrului Naţional Bucuresti. 

A jucat pe scena Naţionalului bucureştean zeci de roluri, cum sunt: Iulia Filipova - "Vilegiaturiştii" de Maxim Gorki, Gittel Mosca - "Doi pe un balansoar" de William Gibson, Hangiţa - "Cyrano de Bergerac" de Edmond Rostand, Dica - "Cine a fost Adam" de Leunida Teodorescu, Savina - "Elegie" de P. Pavlovski, Domnica - "A treia ţeapă" de Marin Sorescu, Maria Malavska - "Examenul" de Jan Pawel Gawlik, Sandra - "Zbor deasupra unui cuib de cuci" de Dale Wasserman, Sarmisegetuza - "Titanic vals" de Tudor Muşatescu, Ina - "Campionul" de Ion Gârmacea, Amalia - "Morişca" de Ion Luca, Dr. Libuse Lorencova - "Ispita" de Vaclav Havel, Mama - "Patimile Sfântului Tommaso d'Aquino" după Alex Mihai Stoenescu, Ana - "Încă-i bine" de Rodica Popescu Bitănescu, etc.

A debutat in cinematografie in 1973, in filmul "Explozia". Au urmat "Accident”(1976), "Buzduganul cu trei peceti” (1977), "Dumbrava minunata” (1980), "Reteaua S” (1980), "Intoarcerea Vlasinilor” (1983), "Al patrulea gard, langa debarcader” (1984), "Secretul lui Nemesis” (1985), "Souchastiye v ubijstve” (1985), "Coana Chirita”(1986), "Chirita la Iasi” (1987), "Un studio în căutarea unei vedete” (1988), "Harababura” (1990), "Sobolanii rosii” (1960), "Atac in bibliotecă” (1992), "Inelul cu briliant” (1993), "Crăciun însângerat” (1994), "Complicitate la crimă’ (1994), "Trenul celor 7 păcate’’ (2004), "Bunraku’’ (2009), etc. 

A jucat in filme pentru televiziune ca: "Regele Ioan", "Actorul din Hamlet", "Marele vis", "Întoarcerea Vlaşinilor", "A fost un vis, un vers, o melodie", "Agentul X", "Gaiţele", "Filiera", in serialele "Vocea inimii” (2006), "Lacrimi de iubire” (2005 ), a sustinut recitaluri de poezie.

A fost casatorita timp de 23 de ani cu actorul George Motoi si au divorţat, apoi s-a casatorit cu omul de afaceri Gelu Fronea, decedat in 2003. Are o fiica, Raluca.

Pe scurt despre Cezara Dafinescu:

Nume complet: Cezara Marinella Dafinescu 
Ocupatia: actriţa de teatru si film
Data nasterii: 04 august 1948
Zodia: Leu
Locul nasterii: Sibiu, judeţul Sibiu, România 
Nationalitate: Română
Stare civila: necasatorita
Copii: 1 - Raluca
Religia: ortodoxă
Studii: Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, promoţia 1973
Actorii preferati: Peter O’Toole, Spencer Tracy, Meryl Streep, Ingrid Bergman
Scriitorii preferaţi: Lev Tolstoi si Ivan Turgheniev
Compozitorii preferaţi: Ludwig van Beethoven, Frederic Chopin.

De ce este faimoasă Cezara Dafinescu?

S-a remarcat in "Atac in bibliotecă” (1992), ", "Gaiţele", "Intoarcerea Vlasinilor” (1983), etc.

De ce ne place Cezara Dafinescu?

Este una dintre femeile frumoase ale scenei si cinematografiei româneşti. 

Cu Cezara Dafinescu
Mark Twain - Un Yankeu La Curtea Regelui Arthur (Teatru Radiofonic)



Sceneta "Haina de blana" - Cezara Dafinescu, Geo Costiniu, Rudy Rosenfeld:

Sunt liber





Hans Christian Andersen: „Crăiasa zăpezii”, „Mica sirenă”, „Hainele cele noi ale împăratului”, „Răţuşca cea urâtă”


Mica Sirena - H. C. Andersen: 

Hainele Cele Noi Ale Imparatului - TRADUS IN ROMANA: 

RATUSCA CEA URATA, DE HANS CHRISTIAN ANDERSEN, POVESTI PENTRU COPII: 




SFATURI UTILE 4 August

DIETĂ PENTRU BOLNAVII CU STEATOZĂ HEPATICĂ

Mic dejun:
·       1 felie de pâine integrală;
·       2 linguriţe unt de arahide;
·       ½ ceaşcă afine sau măsline.

Gustare între mese:
·       1 cană brânză de vaci (slabă) cu miere;
·       ½ ceaşcă pere (felii);
·       8 migdale prăjite;
·       ½ cană fructe uscate (stafide, caise, prune, migdale);
·       1 cartof mare alb.

Prânz:
·       100 g somon la grătar;
·       1 linguriţă ulei de măsline;
·       ½ cană fasole verde;
·       ½ ceaşcă orez brun;
·       1 măr mic sau struguri;
·       1 ceaşcă spanac fiert.

Gustare între mese:
·       5 biscuiţi integrali sau cu cereale;
·       50 g brânză cu grăsime de 2%;
·       ½ ceaşcă ţelină rasă;
·       1 portocală mare;
·       1 ceaşcă broccoli sau conopidă.

Cină:
·       100 g pui la grătar;
·       1 linguriţă ulei de măsline;
·       ½ ceaşcă morcovi fierţi;
·       3 ceşti de floricele de porumb;
·       30 g nuci caju;
·       1 cană iaurt fără grăsime;
·       1 ceaşcă broccoli;
·       1 banană mare.

Principalele recomandări pentru bolnavii cu ficat gras
·       Pierderea în greutate;
·       Menţinerea carbohidraţilor sub control;
·       Creşterea aportului de fibre;
·       Înlocuirea grăsimilor nocive cu grăsimi sănătoase;
·       Evitarea alimentelor procesate.



GÂNDURI PESTE TIMP 4 August

„Succesul consta in trecerea de la un esec la altul fara a-ti pierde entuziasmul.” Beth Cross.
„Prietenul adevărat e cel care te sfătuieşte bine, nu cel care îţi laudă nebuniile.” — André Malraux


Christian Andersen - Citate:











la

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 12 IULIE 2024 ISTORIE PE ZILE 12 Iulie Evenimente ·           1153: Anastase IV (Corrado del Suburra), este i...

  • (niciun titlu)
      7. /14 IULIE 2021 - MUZICĂ; PE O ARIPĂ DE CÂNT MARIA TRIPON Maria Tripon Date personale Născută 14 iulie 1962  (58 de ani)  orașul  Negreș...
  • (niciun titlu)
    INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ ȘI BALET 15 Iulie Dorin Teodorescu Dedic acest material drei Dr Andreea Teodorescu! Câteva cuvinte de...
  • (niciun titlu)
    MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 15 IULIE 2020   PARTEA A TREIA - ARTE; GÂNDURI PESTE TIMP; GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR...