MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU SÂMBĂTĂ 17 AUGUST 2019 - PARTEA ÎNTÂI

Bună dimineața, prieteni!
Dacă nu ați aflat până acum, iată, vă spun: SUNT RESTRICȚIONAT PÂNĂ PE 22 AUGUST ORA 8.33 și nu pot posta decât în pagina mea și în grupurile tematice pe care le administrez! Nu mă invitați să mă înscriu în alte grupuri; nu pot da curs unor astfel de invitații!
Nu pot face nici comentarii la alte postări; sunt, cu alte cuvinte, legat de mâini și de picioare că așa vrea un cip bolnav!!!
Dacă apreciați MATERIALELE SELECȚIONATE PENTRU... vă rog să intrați pe pagina mea la adresa dicuoctavian.blogspot.com.

Nu vă opriți aici! Vizionați mai departe pentru că sunt teme și materiale foarte interesante și atractive!

Invitați și prietenii Dumneavoastră!

ISTORIE PE ZILE 17 August

Evenimente

· 309/310: Papa Eusebiu, al 31-lea papă al Bisericii catolice, a fost alungat deîmpăratul Maxentius în Sicilia, unde va muri. A guvernat biserica doar câteva luni: de la 18 aprilie până la 17 august anul 309 sau 310. In timpul pontificatului sau au continuat dezbinările grave din interiorul bisericii romane cu privire la reprimirea apostaților (numiți lapși), și care crease deja tensiuni grave și pe timpul Papei Marcel I. Eusebiu a reconfirmat poziția Bisericii romane față de apostați, care nu trebuiau excluși definitiv de la comuniunea ecleziastică, dar puteau fi reprimiți numai după ce au făcut pocăința: (Eusebius miseros docuit sua crimina flere). Acest punct de vedere a fost contestat de o fracțiune de creștini care-l aveau în frunte pe un oarecare Heraclie, care era probabil reprezentantul unei fracțiuni de apostați care cereau insistent reintegrarea imediată în corpul bisericii. Pare probabil ca Heraclie și grupul său de susținători ar fi încercat să obțină cu forța readmiterea lor la sfintele sacramente, atitudine care i-a făcut pe susținătorii papei Eusebiu să reacționeze. Din cauza acestor controverse, atât Eusebiu cât și Heraclie au fost exilați de Împăratul Maxențiu. Eusebiu a fost deportat în Sicilia, unde a și murit la puțin timp. Trupul său neînsuflețit a fost readus la Roma, probabil pe 26 septembrie 311 și a fost depus într-un mormânt din Catacombele sf. Calixt, aproape de mormântul papei Caius.

· 986: In Bătălia de la Porțile lui Traian (in regiunea Sofia, a Bulgariei de azi), oștile bizantine au suferit cea mai grea înfrângere din timpul domniei imparatului Vasile al II-lea. Dupa infrangere, bizantinii s-au retras în Tracia unde, în munții Sredna Gora unde au fost înconjurati de oastea bulgară condusa de tarul Samuil. Armata bizantină a fost anihilată iar Vasile al II-lea a reușit să scape cu greutate.

· 1386: Printul Carlo (Karl) Topia conducătorul Albaniei, incheie o alianță cuRepublica Veneția, angajandu-se sa participe la toate războaiele alaturi de Republica in schimbul protejarii coastelor tarii sale de catre flota venetianaîmpotriva atacurilor otomanilor. Karl Topia, (aproximativ 1335/1340 – 1388) a fost un prinț albanez. Tatăl săuera nobilul albanez Andrei Topia, iar mama lui a fost o fiică nelegitimă a regeluiRobert de Anjou al Neaapolelui, nerecunoscuta de acesta.

· 1424: S-a desfasurat Bătălia de la Verneuil, o importantă bătălie a razboiului de 100 de ani, între forțele anglo-burgunde pe de-o parte și cele franco-scotiene pe de altă parte. Bătălia este considerată una dintre cele mai violente și sângeroase de-a lungul războiului si s-a incheiat cu victoria englezilor, care au pierdut in lupta 1.600 de ostași. Franco-scoțienii au pierdut 6.000 ostași, dintre care majoritatea au fost scoțieni. Aproximativ 200 au fost luați prizonieri.

· 1498: Cesare Borgia, fiul papei Alexandru al VI-lea și al amantei sale, Vannozza dei Cattanei, a devenit prima persoană din istorie care a demisionat din funcția de cardinal. În aceeași zi regele Franței Ludovic al XII-lea l-a numit pe Cesare, Duce de Valentinois. A fost fratele Lucreziei Borgia si al lui Giovanni Borgia Gioffre Borgia.

· 1560: Biserica Romano-Catolică pierde pozitia dominanta in Scotia, unde protestantismul devine religie națională.

· 1585: Orasul Anvers este capturat de forțele spaniole conduse de Alessandro Farnese, Duce de Parma, care ordona protestanților să părăsească orașul. Drept urmare mai mult de jumătate din cei 100.000 de locuitori ai orasului se refugiaza in provinciile nordice.

· 1717: In timpul razboiului austro-turc din 1716-1718, Belgradul este eliberat de turci, dupa un asediu de o luna, de trupele austriece comandate de printul Eugeniu de Savoia.

· 1771: Savantul englez J.Prestley descopera ca plantele elimina oxigen.

· 1786: După moartea lui Frederic cel Mare, nepotul lui, Frederic Wilhelm al II-lea, devine rege al Prusiei.

· 1807: Clermont, primul vapor comercial cu aburi conceput de Robert Fulton, a efectuat prima sa cursă de la New York la Albany, pe fluviul Hudson. Robert Fulton (n. 14 noiembrie 1765, Little Britain, astăzi Fulton, Pennsylvania – d. 24 februarie 1815, New York) a fost un inginer și inventator american, creditat incorect pentru mult timp ca fiind constructorul primei nave acționate de forța aburilor, Clermont (1807), cu care a întreprins o călătorie de la New York la Albany pe râul / fluviul Hudson. În schimb, în mod corect, Fulton poate fi creditat a fi fost autorul planurilor și constructorul efectiv ale primelor nave cu aburi complet operaționale, precum și a primului submarin funcțional, comandat de Napoleon Bonaparte, denumit Nautilius, care a fost testat în 1800. Deși lista inginerilor, constructorilor și întreprinzătorilor care au încercat să realizeze vase care să fie acționate mecanic este lungă, începând cu însuși realizatorul motorului cu aburi cu regulator centrifugal, James Watt, importanța lui Robert Fulton în istoria ingineriei și a navigației constă în realizarea primelor nave acționate mecanic, care erau complet funcționale, operaționale și fiabile. El a adus un aport important împreună cu John Ericsson, Francis Pettit Smith, David Bushnell și Josef Ressel la perfecționarea tehnicii navigației.

· 1859: Prima posta aeriana (pe balon) pleaca din Indiana, SUA.

· 1870 - Frederick Russell a realizat primul vaccin cu rezultate împotriva febrei tifoide.

· 1896: În Londra, Bridget Driscoll este prima victimă care a decedat ca urmare a unui accident de circulație, în care a fost implicat un automobil.

· 1904: Au fost înfiinţate “Băile Mamaia” de către Ion Bănescu, primarul Constanţei din perioada respectiva.

· 1914: Generalul german Hermann von François a condus un contraatac reușit împotriva armatei rusești în bătălia de la Stallupönen. Bătălia de la Stallupönen, dată între armatele rusă și germană la 17 august 1914, a fost prima bătălie de pe Frontului de Est din Primul Război Mondial. S-a soldat cu o victorie germană minoră, dar a avut efecte minime asupra rușilor.

· 1915 - În această zi Charles Kettering a primit patentul cu numărul 1.150.523 pentru invenţia pe care noi o numim astăzi electromotor. Până la inovaţia lui Kettering pornirea automobilului se făcea doar după o porţie sănătoasă de dat la manivelă. Charles Kettering a primit sarcina de a veni cu un sistem mai facil şi elegant din partea lui Henry Leland pentru automobilele Cadillac. Kettaering, cel care a înfiinţat Dayton Engineering Laboratories Company (DELCO), a pornit de la o idee pe care tot el a avut-o pe când lucra la Compania Americană de Case de Marcat şi anume sistemul electric de la o casă de marcat. Principiul de la care a plecat inventatorul a fost că aşa cum apeşi o tastă pentru a se deschide sertarul casei, la fel şi motorul automobilelor va porni. Această invenţie a fost introdusă pe Cadillac în 1912, a fost patentată în 1915 şi până în 1920 aproape toate automobilele noi aveau aşa ceva. Kettering a fost unul dintre inventatori importanţi americani, contribuind la descoperirea freonului, creând incubatorul pentru nou născuţi şi lucrând la un tratament pentru tratarea bolilor venerice.

· 1916: (4/17 august 1916) Convenția României cu Antanta

· 1942: Forțele aeriene ale Statelor Unite ale Americii, USAAF, zboară primul raid aerian în timpul celui de-al doilea Război Mondial în Europa.

· 1943: Forțele aeriene americane pierd 60 de bombardiere în misiunea Schweinfurt–Regensburg.

· 1945: Proclamarea independenței Indoneziei. Sărbătoare națională. PROCLAMATIE
NOI, POPORUL INDONEZIEI, PROCLAMĂM INDEPENDENȚA INDONEZIEI. TOATE PROBLEMELE LEGATE DE TRANSFERUL PUTERII ETC., VOR FI REZOLVATE EFICIENT, ÎN CEL MAI SCURT TIMP POSIBIL.
JAKARTA, 17 AUGUST 1945 ÎN NUMELE POPORULUI INDONEZIAN. Proclamația, care a fost facută la Jalan Pegangsaan Timur 58, Jakarta, a fost ascultată de mii de indonezieni din toată țara, deoarece textul era transmis în secret de personalul indonezian de la radio folosind echipamentul de transmisie al stației radio controlataă de japonezi, JAKARTA Hoso Kyoku. În străinatate a fost transmisă o traducere în limba engleză a proclamației De atunci, în fiecare an se sărbătorește această zi , cu mare fast în insula Java și în celelalte insule, astfel: timp de 2 săptămâni, înainte de 17 august, în fiecare zi elevii, îmbrăcați în uniforme de culoarea drapelului indoneziei (roșu si alb) care simbolizează roșu – vitejia și alb – sfințenia, defilează pe străzile orașului, până în ziua de 17 august, când vor defila forțele armate. În dimineața zilei de 17 august la ora 9 se aduce drapelul de către militari, îmbrăcați complet în alb in formațiune de 17 – 8- 45 de oameni reprezentând data proclamării independenței, 17 august 1945. După arborarea steagului, la ora 10 fix pornesc sirenele, după care se cânta imnul național al Indoneziei, Indonezia Raya (Indonezia măreață), compus de W. R. Supratman.

· 1945: Reprezentantul politic al SUA la Bucuresti, Roy Melbourne, remite o nota diplomatica regelui Mihai, în care arata ca guvernul sau considera în continuare guvernul Petru Groza ca “nereprezentativ” si ca nu poate relua raporturile diplomatice cu România. O nota cu continut asemanator va fi primita, din partea Marii Britanii, la 19.08.1945. În aceste condiţii, la 21 august, Regele Mihai cere guvernului Petru Groza sa demisioneze, iar în fata refuzului acestuia, sunt întrerupte relaţiile oficiale cu guvernul, până la 6.01.1946 – “greva regala”.

· 1956: Curtea Constituțională a Germaniei Federale interzice Partidul Comunist din cauză de neconstituționalitate.

· 1960: Proclamarea independenței Gabonului. Sărbătoare națională.

· 1962: Polițiștii de frontieră est-germani ucid un băiat de 18 ani, Peter Fechter, în timp ce acesta încerca să treacă Zidul Berlinului spre Berlinul de Vest, devenind prima victimă a zidului.

· 1970: Programul sovietic Venera: Se lansează Venera 7. La data de 15 decembrie va fi prima sondă care va transmite cu succes date de pe suprafața altei planete (Venus).

· 1977: Spărgatorul de gheață sovietic "Arktica" devine prima navă de suprafață care atinge Polul Nord.

Spărgatorul de gheață sovietic "Arktica"

· 1988: Președintele Pakistanului, Muhammad Zia-ul-Haq, și ambasadorul SUA Arnold Raphel sunt uciși într-un accident de avion.

· 1998: Scandalul Lewinsky: Președintele SUA, Bill Clinton, admite în mărturia inregistrată că a avut o "relație fizică necorespunzătoare" cu interna de la Casa Albă, Monica Lewinsky. În aceeași zi, el admite în fața națiunii că a "indus în eroare oamenii", despre relația lor.

· 1999: Turcia a fost lovita la putin timp dupa ora locala 0.03, de un cutremur catastrofal cu magnitudinea de 7,6 grade pe pe scara Richter. Oraşul industrializat Izmit din vestul Turciei, a fost aproape distrus. Mari parti din oraş au fost transformate in ruine. S-au inregistrat peste 1000 de morti si mii de raniti.

· 2008 - Înotătorul american Michael Phelps a devenit primul sportiv care a câştigat 8 medalii de aur la aceeaşi ediţie a Jocurilor Olimpice.

Nașteri

· 1601: S-a născut matematicianul Pierre de Fermat, avocat, funcționar public și matematician francez, cunoscut pentru contribuțiile sale importante la diferite domenii matematice, precursor al calculului diferențial, geometriei analitice și calculului probabilităților.(d. 12 ianuarie 1665). A elaborat un principiu fundamental în optica geometrică: principiul Fermat. Alaturi de René Descartes, a fost unul dintre primii care a aplicat algebra în geometrie; (d.12.01.1665). Este recunoscut si pentru descoperirea unei metode originale in găsirea celei mai mari şi celei mai mici ordonate pentru linii curbe, care este analoaga cu calculul diferenţial, precum şi pentru cercetările sale în teoria numerelor.

S-a născut în orașul Beaumont-de-Lomagne din Occitania. Tatăl său, Dominic Fermat, era un bogat negustor de piei și consilier al orașului Beaumont-de-Lomagne. Copilăria și-a petrecut-o în orașul natal.

Sub presiunea familiei, Fermat s-a îndreptat spre o carieră în administrația civilă. În 1631 a fost numit consilier la Departamentul de Solicitări din Toulouse. Intră în corespondență cu consilierul Bernard Frenicle de Bessy din Paris, renumit pentru dexteritatea cu care rezolva probleme dificile de aritmetică.

Monumentul lui Fermat în Beaumont-de-Lomagne.

Pasiunea lui Fermat pentru matematică l-a condus la studii și cercetări care au prefigurat calculul probabilităților și teoria numerelor. La aceasta l-a stimulat și contactul cu René Descartes, al cărui admirator sincer era. Viața sa arată că cercetarea matematică poate avea loc numai prin satisfacțiile intrinseci, fără motivații exterioare ca realizarea unor lucruri de utilitate practică.^[7]

În 1652 a fost afectat de o formă a ciumei, care bântuia Europa acelor ani. A întreținut o vastă corespondență cu: Descartes, Pascal, Torricelli, Huygens, Digby, Wallis și Marin Mersenne.

Fiul său, Samuel Fermat, a continuat o parte din preocupările matematice ale tatălui său, publicându-și descoperirile în lucrarea: Doctrinae analyticae inventum novum ("Noua descoperire în doctrina analitică"), apărută în 1670.

Ca matematician, Fermat a fost un autodidact, dar și un matematician diletant. Cu toatea acestea, a adus contribuții deosebite în domeniul teoriei numerelor, geometriei analitice (alături de René Descartes) și a fost creator al calculului probabilităților (alături de Blaise Pascal).

A aplicat calculul diferențial pentru aflarea tangentei la o curbă.

În 1639 a stabilit o metodă generală pentru rezolvarea problemelor de maxim și de minim, metodă care ulterior a devenit celebră.

A descoperit derivata funcției putere.

A rezolvat cuadratura parabolei și a hiperbolei. A calculat aria foliului lui Descartes și a buclei lui Agnesi.

A stabilit că subtangenta la cisoidă este proporțională între cele trei segmente cunoscute și pe baza acesteia a executat construcția tangentei la cisoidă.

A descoperit și a studiat spirala care îi poartă numele (spirala lui Fermat).

Între 1636 și 1658 a creat teoria numerelor: s-a ocupat de divizibilitatea numerelor și a stabilit un procedeu pentru aflarea sistematică a tuturor divizorilor unui număr. De numele lui Fermat sunt legate două probleme principale din teoria numerelor:

Marea teoremă a lui Fermat, în cazul când $n>2,$ ecuația $x^{n}+y^{n}=z^{n}$ nu poate avea ca rădăcini numere întregi, problemă rezolvată abia în 1994 de către Andrew Wiles.
Mica teoremă a lui Fermat: dacă numărul prim p nu divide pe a, atunci $a^{p-1}\equiv 1{\pmod {p}},$ demonstrată mai târziu de Euler.

Fermat s-a ocupat mult cu numerele perfecte, a arătat legătura acestora cu alte probleme de teoria numerelor.

În domeniul algebrei, Fermat a furnizat o metodă de eliminare a unei necunoscute între două ecuații cu două necunoscute și a întreprins numeroase cercetări în legătură cu teoria ecuațiilor. A aplicat algebra în geometrie prin rezolvarea unor ecuații pe cale geometrică (rezolvarea grafică a ecuațiilor). A rezolvat ecuații cu numere întregi, precum și cuadratura a mai multor curbe.

Fermat este unul dintre precursorii calculului probabilităților și a contribuit la deschiderea unei noi etape în teoria combinărilor. L-au preocupat și pătratele magice. A creat o serie de probleme recreative cu caracter paradoxal, cum este paradoxul vârstei. Este autorul unor probleme de mecanică. A inventat un aerometru și un hidroscop.

Pierre de Fermat

· 1629: Ioan al III-lea Sobieski (poloneză Jan III Sobieski) (17 august 1629 - 17 iunie 1696) a fost rege al federației polono-lituaniene din anul 1674până la moartea sa. El a fost fiul lui Jakub Denilovicz Sobieski din Cracovia și strănepotul hatmanului Stanislav Sobieski. A fost educat în spiritul tradițional al cavalerilor, studiind la Academia din Cracovia. Între anii 1646 și 1648 face o călătorie împreună cu fratele său prin Europa. Tânărul Sobieski a fost impresionat de cele văzute în Franța, interesându-se de arta militară, de politică și literatură.

Ioan Sobieski s-a născut pe 17 august 1629 în Olesko, un mic oraș de lângă Liov în Galiția, acum Ucraina, atunci fiind parte din voievodatul Ruteniei în Regatul Poloniei. Tatăl său, Jakub Sobieski a fost voievodul Ruteniei și castelan al Cracoviei, iar mama sa, Zofia Teofillia Danilowic a fost nepoata hatmanului Stanisław Żółkiewski. Ioan și-a petrecut copilăria în Żółkwia. După ce a absolvit colegiul Nowodworski în Cracovia în 1643, tânărul Ioan Sobieski, a absolvit Facultatea de Filozofie a Universității Jagielloniană în 1646. După terminarea studiilor, Ioan împreună cu fratele său Marek, au plecat în Europa de Vest, unde au petrecut mai mult de doi ani în călătorie. Au vizitat Leipzig, Anvers, Paris, Londra, Leiden și Haga. În tot acest timp, el a întâlnit personalități influente contemporane precum Ludovic al II-lea de Bourbon, Carol al II-lea al Angliei și Wilhelm al II-lea, Prinț de Orania, iar pe lângă limba latină, a mai învățat germana, franceza și italiana.

Ambii frați s-au reîntors în Republică în 1648, după ce au primit vestea morții regelui Vladislav al IV-lea Vasa și de răscoala lui Khmelnytsky, oferindu-se voluntar pentru armată. Amândoi au luptat în asediul de Zamość. Au fondat și au comandat propriul stindard de cavalerie. Curând, soarta războiului i-au separat pe cei doi frați. În 1649, Jakub s-a luptat în Bătălia de la Batoh, iar Ioan a fost promovat la rangul de pułkownik și a luptat în Bătălia de la Berestechko. Fiind un comandant promițător, Ioan a fost trimis la regele Ioan Cazimir al II-lea Vasa, la Istanbul în Imperiul Otoman, ca fiind unul dintre trimiși într-o misiune diplomatică de către Mikołaj Bieganowski. Acolo, Ioan a învățat limba tătară și turcă și a studiat tradițiile și tacticile militare turcești.

După începerea invaziei suedeze în Polonia, cunoscută sub numele de Potopul, Ioan a făcut parte din regimentele Poloniei Mari conduse de Krzysztof Opaliński, Palatin de Poznań, care a capitulat la Ujscie și a jurat credință regelui Carol al X-lea al Suediei. Cu toate acestea, la sfârșitul lunii martie 1656, el a abandonat partea lor, alăturându-se părții regelui polonez Ioan Cazimir al II-lea Vasa, fiind admis sub comanda hatmanului Ștefan Czarniecki și Jerzy Sebastian Lubomirski.

În timpul bătăliei de la Varșovia din 1656, Ioan a comandat un regiment puternic de 2.000 cavaleriști tătari fiind promovat cu titlul de Lord purtător-de-drapel al Coroanei. Un susținător puternic al fracțiunii franceze, Ioan a rămas loial regelui în timpul rebeliunii Lubomirski, ceea ce l-a ajutat în cariera sa militară. În 1665, Ioan s-a căsătorit cu Marie Louise Cazimir de Grange d'Arquien și a fost promovat la rangul de Mare Mareșal al Coroanei, iar în anul următor, la rangul de Hatmanul Coroanei. În 1667, a realizat o altă mare victorie asupra cazacilor și aliaților tătari în Bătălia de la Podhajce în timpul războiului polono-cazaco-tătar (1666 - 1671). La data de 5 februarie 1668, de acum fiind un comandant renumit și stimat, el a câștigat titlul de Mare Hatman al Coroanei, cel mai înalt rang militar în Republica polono-lituaniană, astfel fiind comandant de facto al întregii armate poloneze.

Pe 11 noiembrie 1673, în timpul războiului polono-otoman (1672 - 1676), Ioan a adăugat încă o victorie importantă, de data aceasta prin înfrângerea turcilor în Bătălia de la Hotin și capturarea cetății. Vestea luptei a coincis cu vestea morții lui Mihail I, rege al Poloniei, care murise cu o zi înainte de luptă. Acest lucru l-a făcut pe Ioan unul dintre cele mai marcante figura din stat, iar la 19 mai, în anul următor, el a fost ales în calitate de monarh al Republicii. Candidatura sa a fost aproape universal susținută. Printre susținătorii cei mai notabili ai candidaturii sale a fost soția sa. Ioan a fost încoronat ca Ioan al III-lea, pe 2 februarie 1676.

Deși Republica polono-lituaniană era la acel moment cel mai mare și unul dintre statele cele mai populare din Europa, Ioan a devenit regele unei țări devastate de războaiele constante care au durat aproape o jumătate de secol. Trezoreria era aproape goală, iar instanța de judecată avea de oferit puțini magnați puternici, care de multe ori se aliau cu instanțele decât cu statul. Ioan a decis să stabilizeze situația prin forțarea otomanilor să accepte un tratat de pace pentru a pune capăt războaielor constante de la granița de sud. În toamna anului 1674, s-a reluat războiul împotriva turcilor și a reușit să recupereze cetățile Kamieniec Podolski, Bar și Reszków, care au restabilit o linie puternic fortificată pentru a apăra granița de sud a Poloniei. Istoricul polonez Oskar Halecki, cât și alții, au remarcat faptul că Ioan planifica să cucerească Prusia, susținut de trupele suedeze și franceze. Acest pact secret, expus mai târziu, a eșuat, deoarece războiul cu turcii a durat prea mult, timp în care Marele Elector a făcut tratate cu Franța, suedezii au fost respinși, iar prin creșterea opoziție magnaților în Republică, mulți dintre ei erau de partea Marelui Elector. Planul lui Ioan era, de asemenea, de a-l răni pe Michał Pac, hatmanul de Lituania și susținătorul de Brandenburg, care pur și simplu a fugit împreună cu armata sa și apoi a desființat-o.

În 1676, tătarii au început o contra ofensivă și au trecut de Dneper, dar nu au putut captura orașul strategic Żórawno, ducând curând la semnarea tratatului de pace. Semnarea tratatului a dus la o lungă perioadă de pace, care era atât de necesară pentru repararea țării și pentru consolidarea autorității regale. Deși îngreunată în mod constant de către magnații și instanțele străine din Brandenburg și Austria (Austria chiar a încercat să-l alunge pe Ioan și să-l înlocuiască cu Carol de Lorraine), Ioan a reușit să reformeze complet armata poloneză. Armata a fost reorganizată în regimente, infanteria a renunțat la sulițe și care au fost înlocuite cu topoare, iar cavaleria a adoptat husarii. Ioan a crescut, de asemenea, numărul armelor și a introdus noi tactici de artilerie.

Ca un diplomat, Ioan și-a imaginat o alianță cu Franța și cu otomanii împotriva imperiului austriac. Cu toate acestea, planurile sale nu au dus nicăieri, iar în 1683, a fost nevoit să le abandoneze complet. Conștient de faptul că Polonia ducea lipsă de aliați și că risca un război împotriva celor mai mulți dintre vecinii săi, Ioan s-a aliat cu Leopold I, Sfântul Împărat Roman. Alianța, deși viza în mod direct să fie împotriva turcilor, și indirect împotriva Franței, a avut avantajul de a obține sprijin pentru apărarea frontierelor sudice din Polonia.

În primăvara anului 1683, spionii regali au descoperit pregătirile turcilor pentru o campanie militară, și Ioan se temea că obiectivul lor ar putea fi orașele poloneze Livi și Cracovia. Pentru a contracara amenințarea, Ioan a început fortificarea orașelor și a ordonat recrutarea militară universală.

Abilitățile militare ale lui Ioan din războiul împotriva Imperiului Otoman au demonstrat că este un rege priceput și puternic. Una dintre abilitățile sale a fost de a unifica Europa creștină într-o cruciadă și de a-i conduce pe turci afară din Europa. El s-a alăturat alianței Sfântului Împărat Roman și s-a alăturat Ligii Sfinte inițiată de Papa Inocențiu al XI-lea, pentru a apăra creștinătatea.

Granițele Poloniei în anul 1686

Între anii 1648 și 1653 a participat la luptele împotriva cazacilor și tătarilor, după care a fost trimis ca solie secretă la Istanbul în 1654, unde a învățat limba și cultura turcă. S-a căsătorit cu Maria Cazimira de Arguien, căsătorie care îi deschide calea în lumea nobililor francezi. După moartea lui Stefan Czarniecki în 1665 devine "feldmareșal" (hatman al coroanei) și reușește o victorie împotriva tătaro-cazacilor la Pidhaiți (1667). În anul 1668 ajunge comandant suprem al armatei poloneze - mare hatman al coroanei.

Aflând de asediul Vienei de către turci, început în iulie 1683, Sobieski se hotărăște să vină în ajutorul Vienei cu 27 000 de cavaleri polonezi, care se adaugă celor 19 000 de soldați austrieci, 28 000 de soldați germani și altor câteva mii de soldați aliați. Comanda trupelor creștine a primit-o regele polonez care era deja renumit în luptele cu tătarii și turcii, supranumit "Leul din nord". La 12 septembrie reușește o izbândă strălucitoare în bătălia de la Kahlenberg împotriva otomanilor sub conducerea marelui vizir Kara Mustafa, care erau în superioritate numerică (cca. 150 000) dar cu mai puțină artilerie.

Ioan al III-lea Sobieski cunoștea mai multe limbi. A fost un iubitor de artă. Palatul său din Wilanow a fost una din cele mai reușite realizări a barocului polonez; o altă rezidență a lui a fost cetatea Șovka. Scrisorile adresate soției sale sunt dovezi ale modului îngrijit de exprimare practicat de regele polonez.

Regele Ioan al III-lea a murit în Wilanów, Polonia, la 17 iunie 1696. Soția sa, Maria Cazimira, a murit în 1716, în Blois, Franța, și trupul ei a fost readus în Polonia. Cei doi sunt îngropați împreună la Catedrala Wawl din Cracovia.

Urmașul său pe tronul Poloniei n-a fost fiul său, ci August der Starke (Augustus al II-lea), principe al Sașilor (Saxonilor) sprijinit de Rusia. După moartea acestuia, în 1733, a urmat o luptă pentru coroana poloneză, cunoscută sub denumirea de războiul pentru succesiunea poloneză.

Pe 5 iulie 1665, Ioan s-a căsătorit cu văduva lui Jan "Sobiepan" Zamoyski, Marie Cazimir Louise de Grange d'Arquien (1641–1716), a Navarei, Burgundiei și Franței. Copiii lor au fost:

Iacob Ludovic Sobieski (2 noiembrie 1667 – 19 decembrie 1737), încoronat Prinț al Poloniei, s-a căsătorit cu Contesa Palatină Hedwig Elisabeta de Neuburg
două gemene (9 mai 1669), nenăscute sau au murit la scurt timp după naștere
Teresa Teofila (octombrie 1670), era un copil fragil care nu a trăit mai mult de o lună
Adelajda Ludwika (15 octombrie 1672 – 10 februarie 1677), a murit la vârsta de 4 ani
Maria Tereza (18 octombrie 1673 - 7 decembrie 1675), a murit la vârsta de doi ani
o fiică (octombrie 1674), nenăscută sau a murit imediat după naștere
Teresa Kunegunda (4 martie 1676 – 10 martie 1730), s-a căsătorit cu Maximilian al II-lea Emanuel, Elector de Bavaria
Aleksander Benedykt (6 septembrie 1677 – 19 noiembrie 1714), a murit necăsătorit
o fiică (13 noiembrie 1678), a murit imediat după naștere
Konstanty Vladislav (1 mai 1680 - 28 februarie 1726), s-a căsătorit cu Maria Józefa Wessel și nu au avut copii
Jan (4 iunie 1682 - intre 1 ianuarie si 12 aprilie 1685), a murit la vârsta de 2 ani
o fiică (20 decembrie 1684), a murit imediat după naștere

Ioan al III-lea

Bătălia de la Viena, de Józef Brandt.

Bătălia de la Pidhaiți (1667)
Bătălia de la Bracław (1671)
Bătălia de la Mohylów (1671)
Bătălia de la Kalnik (1671)
Bătălia de la Krasnobród (1672)
Bătălia de la Niemirów (1672)
Bătălia de la Komarno (1672)
Bătălia de la Kałusz (1672)
Bătălia de la Hotin (1673)
Bătălia de la Bar (1674)
Bătălia de la Liov (1675)
Bătălia de la Trembowla (1675)
Bătălia de la Wojniłów (1675)
Bătălia de la Żurawno (1676)
Bătălia de la Viena (1683)
Bătălia de la Parkany (1683)
Bătălia de la Jazłowiec (1684)
Bătălia de la Żwaniec (1684)
Bătălia de la Iași (1686)
Bătălia de la Suceava (1691)

* 1688: Maria Luisa Gabrielle de Savoia sau Maria Luisa Gabriella di Savoia(17 septembrie 1688 - 14 februarie 1714) a fost prima soție a regelui Filip al V-lea al Spaniei.
A fost a treia fiică și a doua care a supraviețuit a Ducelui de Savoia, Victor Amadeus al II-lea și a soției lui Anne Marie d'Orléans, care a fost fiica cea mică a lui Filip I, Duce de Orléans și Henriettei a Angliei. De-a lungul vieții, Maria Luisa a rămas apropiată de sora ei mai mare, Marie Adélaïde, care s-a căsătorit cu Ludovic al Franței, Duce de Burgundia, nepotul cel mare al regelui Ludovic al XIV-lea al Franței.

Maria Louisa de Savoia
Portret de Miguel Jacinto Meléndez, ca. 1712-14

* 1699: Bernard de Jussieu (n. 17 august 1699, Lyon, Regatul Franței – d. 6 noiembrie 1777, Paris, Regatul Franței) a fost un renumit botanist, naturalist și medic francez, frate mai tânăr al lui Antoine de Jussieu și unchiul lui Antoine-Laurent. Abrevierea numelui său în cărți științifice este B.Juss.

Bernard, fiul medicului și propetarului unei farmacii Laurent de Jussieu (1651–1718) și a soției sale Lucie Cousin, a fost educat la colegiul iezuit din Lyon, până când a terminat studiul de retorică. În 1716, el a însoțit pe fratele său mai bătrân Antoine, medic și botanist, la excursii științifice pe Peninsula Iberică, dezvoltându-se în acest timp într-un botanist entuziast. Reîntors, a studiat medicina la Montpellier, obținând diploma în 1720, dar a practicat în această materie doar pentru o perioadă scurtă de timp, dedicându-se apoi plin botanicii. După ce din nou fratele Antoine l-a chemat, de astă dată la Paris, conform cererea cunoscutului botanist Sébastien Vaillant (n. 26 mai 1669 – d. 20 mai 1722), iar după moartea savantului a fost numit succesorul acestuia în calitate de profesor și demonstrator asistent la Jardin du Roi la Versailles,^[5], dar a întreprins de asemenea excursii botanice în regiunea din jurul Parisului. În anul 1725, Jussieu a publicat o ediție revizuită și lărgită a lucrării lui Joseph Pitton de Tournefort, Histoire des plantes des environs de Paris. Datorită acestei publicații a fost numit membru în Academia Franceză de Științe și în 1727 membru străin al Royal Society. Multe persoane au studiat botanica sub îndrumarea lui, de exemplu faimosul chimist Antoine Lavoisier.^[6]

El a scris mai multearticole/documentări importante (1739-1742), între ele Examen de quelques Productions marines qui ont été mises au nombre des Plantes, qui sont l'ouvrage d'une sorte d'Insectes de Mer, privind clasificarea zoofitelor și organismelor maritime, pe o parte ca plante sau animale, pe alta în genuri, ce a dus la un mare disput. Între altele a dovedit, înainte de Jean-André Peyssonnel^⁠(fr), că speciile din familia Tubulariidae sunt animale (în: Mémoires de l'Académie des Sciences, 1742). Pentru a scrie contribuțiile, a vizitat coasta Normandiei de trei ori în 1741, studiind obiectele cu lupă și microscop. Mai departe, scientistul a despărțit balenele de încrengătură peștilor (pisces) și a așezat-o în rândul clasei mamiferelor (mammalia).^[7]^[8] În domeniul zoologiei, Jussieu a propus crearea de familii, cum ar fi clasele de viermi (Vermes) sau de crustacee (Crustacea).^[9]

Bernard de Jussieu - Parc de la Tête d'Or - DSC05327

Bustul lui Bernard de Jussieu în grădina botanică din Lyon]]

În 1758, Ludovic al XV-lea al Franței l-a numit pe Jussieu director al grădinii regale de la Trianon lângă Paris, unde toate plantele cultivate în Franța urmau să fie crescute. Realizarea lui cea mai mare a fost sistemul după care a aranjat și catalogat plantele de acolo, denumit „sistemul natural de plante după Jussieu 1759” sau „sistemul Trianon”. Jussieu însuși nu a publicat nimic despre sistemul lui, și nici nu a oferit orice explicație despre aranjamentul sau fundamentul teoretic acestuia, de abia nepotul său Antoine Laurent (1748-1836) a preluat publicarea postum: Genurile nu sunt aranjate sistematic în grupuri cu o singură caracteristică, ci după luarea în considerare a tuturora, care, cu toate acestea, nefiind văzute de valoare egală. În comparație cu dezvoltarea actuală a sistemului natural, atât Carl Linné cât și Jussieu au oferit o încercare destul slabă privind clasificarea naturală a plantelor, dar aceste încercări au fost primele pe care se sprijină dezvoltarea lui până în prezent.^[6]^[10]

Cedrul lui Jussieu, Paris

Bernard de Jussieu este unul dintre cei care au contribuit cel mai mult la dezvoltarea Muzeului de Istorie Naturală din Paris. Acolo se poate admira în Jardin des Plantes(grădina de plante) un cedru din Liban, adus de marele savant într-o pălăria în 1734, fiind în prezent cel mai mare copac în parc.

Publicații:

De naturali secretione bilis in jecore, Editura H. Pech, Montpellier 1719 [1]
Catalogue des arbres, et arbrisseau qui se peuvent élever en pleine terre aux environs de Paris, Editura J. Bullot, Paris 1735 [2]
Examen des causes qui ont altéré l'eau de la Seine, pendant la sécheresse de l'année 1731, în: Histoire de l'Académie royale des sciences. Année 1733, Paris 1735, p. 351-360 [3]
Histoire d'une Plante, connuë par les Botanistes sous le nom de Pilularia, în: Histoire de l'Académie royale des sciences. Année 1739, Paris 1741, p. 240-256 [4]
Histoire du Lemma, în: Histoire de l'Académie royale des sciences. Année 1740', Paris 1742, p. 263-275 [5]
Sur une espèce d'Ouate ou de matière cotonneuse trouvée au fond d'un Étang, în: Histoire de l'Académie royale des sciences. Année 1741, Paris 1744, p. 85-86 [6]
Observation nouvelle sur les Fleurs d'une espèce de Plantain nommée par M. de Tournefort dans ses Élémens de Botanique, Plantago palustris gramineo folio monanthos Parisiensis, pag. 104, în: Histoire de l'Académie royale des sciences. Année 1742, Paris 1745, p. 131–138 [7]
Examen de quelques Productions marines qui ont été mises au nombre des Plantes, & qui sont l'ouvrage d'une sorte d'Insectes de Mer, în: Histoire de l'Académie royale des sciences. Année 1742, Paris 1745, p. 290-302 [8]
Dissertation sur le Papyrus, în: Mémoires de littérature tirés des registres de l'Académie royale des inscriptions et belles-lettres. Vol. 26, Paris 1759, p. 267-320, [9]
Observations sur les effets de l'eau de Luce contre la morsure des vipères et des serpene, în: Histoire de l'Académie royale des sciences. Année 1747, p. 54-56 [10]

Bernard de Jussieu

· 1753 - S-a născut filologul ceh Josef Dobrovsky (d. 6 ianuarie 1829).

· 1768: Louis Desaix, general francez (d. 1800)

· 1786: Victoria de Saxa-Coburg-Saalfeld, mama reginei Victoria (d. 1861)
* 1786: Davy Crockett (născut David Stern Crockett la 17 august 1786, Comté de Greene, statul

Tennessee - d. 6 martie 1836, asediul de la Fort-Alamo) a fost un soldat și om politic american.

În cultura populară occidentală este de obicei numit „King of the Wild Frontier”.

A reprezentat statul Tennessee în Camera Reprezentanților a Statelor Unite ale Americii, a participat la Revoluția Texană și a murit în Bătălia de la Alamo.

Davy Crockett

· 1844: Menelik al II-lea (născut Sahle Maryam) (n. 17 august 1844, Ankober, Shewa, Etiopia - d. 12 decembrie 1913, Addis Abeba) a fost un împărat (negus-negesti) al statului semiindependent Shewa, sau Shoa (1865-1889), și împărat al Etiopiei (1889-1913). A fost capturat și închis pentru zece ani, după ce tatăl său, regele Haile Melekot din Shewa, a fost detronat de Teodor II. A evadat în 1865, întorcându-se în Shewa pentru a-și recupera titlul de negus (rege). După moartea împăratului Yohannes IV, a urcat pe tronul etiopian, luându-și numele de la Menelik I, fiul legendar al lui Solomon și al reginei din Saba. În Războiul Italo-Abisinian (1895-1896), când Italia a încercat să transforme Etiopia în protectorat, Menelik a repurtat o victorie strălucită în Bătălia de la Aduwa (1 martie 1896) și a câștigat independența statului. Ulterior, a extins imperiul etiopian. A inițiat o serie de reforme administrative și programe educaționale moderne, a construit infrastructura țării și fondat noua capitală a Imperiului, Addis Abeba.

Menelik al II-lea
Al 80-lea Împărat al Etiopiei

· 1868: S-a născut Ion Păun-Pincio, scriitor, membru de onoare post-mortem al Academiei Române; (d. 30 decembrie 1894).

· 1870: S-a nascut generalul de brigadă american Frederick Fuller Russell (d. 29 decembrie 1960), un medic al armatei americane, care a perfecționat in 1909un vaccin al febrei tifoide pe care l-a aplicat in 1911, in cadrul unui program de vaccinare impotriva febrei tifoide, program care avea sa imunizeze întreagaarmata americana. Ca rezultat direct al cercetarilor sale, Armata SUA a fost prima armata vaccinataprofilactic împotriva febrei tifoide, fapt care a eliminat tifoida dintre cauzele semnificative de morbiditate si mortalitate in randul personalului militar din SUA.

· 1872: Traian Vuia (n. 17 august 1872, Bujoru, comitatul Caraş-Severin, Austro-Ungaria; d. 2 septembrie 1950, Bucureşti, România) a fost un inventator român, pionier al aviaţiei mondiale. În 1906 el a realizat primul zbor autopropulsat (fără catapulte sau alte mijloace exterioare) cu un aparat mai greu decît aerul. Dintre primii inventatori români din domeniu, Traian Vuia, s-a bucurat de recunoasterea rezultatelor activităţii sale, chiar dacă multa vreme prioritatea în realizarea zborului mecanic i-a fost atribuită brazilianului (naturalizat francez) Alberto Santos-Dumont (1873-1932). Dorinta lui Vuia de a realiza aeroplanul-automobil l-a îndemnat sa plece la Paris, la începutul lunii iulie 1902, avînd cu el planurile şi macheta acestui aparat de zbor. Vuia a înaintat Academiei de Ştiinte din Paris un memoriu, în februarie 1903, intitulat Proiect de aeroplan-automobil, prin care demonstra posibilitatea realizării zborului cu o maşină mai grea decît aerul, însă proiectul a fost considerat o himeră. Totuşi, în 17 august 1903, obţine brevetul de invenţie. A fost nevoit să îşi echipeze micul monoplan (aeroplanul "Vuia 1"), pe care a început sa-l construiască în Franţa în 1903, cu multe inovaţii. Lucrurile au avansat încet din cauza lipsei banilor. Neputîndu-şi permite să achiziţioneze un motor ultrauşor, Vuia s-a resemnat sa inventeze un motor cu acid carbonic comprimat, care avea avantajul ca era simplu şi putin costisitor, însa, n-a putut fi pus la punct, servind doar pentru demonstratii (timpul sau de funcţionare era de aproximativ trei minute). În 1905, aeroplanul a fost gata. Era un monoplan - aproape toate încercarile în acea vreme se faceau cu avioane biplane, Louis Blériot (1872-1937) urmînd exemplul lui Vuia, un an mai tîrziu. Aparatul de zbor avea aripile repliabile, asemeni unui evantai, purtate pe un cvadriciclu cu roţi pneumatice, care avea rol de tren de decolare şi aterizare. Întreaga construcţie era metalică din tuburi de oţel, îmbinate prin manşoane, iar aripa era din pînza de in impregnată. O alta noutate a acestui aeroplan era reprezentata de utilizarea unei singure elice, spre deosebire de celelalte aparate contemporane, care foloseau doua elice contrarotative. Aeroplanul nu avea însa nici profundor, nici ampenaj stabilizator. Cu toate acestea, la încercarile de la Montesson, din 18 martie 1906, aeroplanul, propulsat de propriul motor, dupa ce a rulat aproximativ 50 metri pe sol, s-a ridicat la înaltimea de un metru şi a parcurs aproximativ 12 metri în aer, deteriorîndu-se la revenirea pe sol în urma impactului cu un copac. El avea stabilitatea longitudinală precară şi forţa motrice insuficientă. Multe ziare din Franţa, Statele Unite şi Marea Britanie au scris despre primul om care a zburat cu un aparat mai greu decît aerul, echipat cu sisteme proprii de decolare, propulsie şi aterizare. De atunci a fost scoasă în evidenţă şi propagată ideea că Vuia a reuşit cu aparatul său să decoleze de pe o suprafaţă plată, folosind numai mijloace proprii, "la bord", fără "ajutor extern" (pantă, cale ferată, catapultă, etc.). Totuşi, au fost şi mai există multe contradicţii şi dezbatere asupra definiţiei de primul aeroplan. Prin perfecţionarea primului model, s-a obţinut aeroplanul "Vuia 1 bis". Mai tîrziu, a fost construit un aeroplan nou, dotat cu un motor Antoinette pe benzină, cu opt cilindri în V, răciţi cu apă, de 25 CP, creaţia inginerului Léon Levavasseur, cu care a zburat în 1907, cu rezultate satisfăcătoare, mentinîndu-se în aer aproximativ 100 metri (Alberto Santos-Dumont zburase deja 200 metri). Acesta s-a numit "Vuia 2" şi a fost brevetat în Belgia. Vuia a continuat să studieze zborul vertical şi a construit, în 1918 şi 1922, două elicoptere, în colaborare cu Marcel Yvonneau, care aveau mai multe rotoare de sustentaţie, cu axe separate. Primul model era acţionat prin forţa musculară, iar cel de-al doilea era dotat cu un motor Anzzani, de 16 CP, cîntarind în total 190 kg; ambele elicoptere au fost experimentate la Juvissy (nu de catre Vuia) si s-au ridicat de la sol. Dintre creatiile lui Vuia mai amintim torpila aeriana, realizată, în 1917, împreuna cu Victor Tatin (1847-1917) şi generatoarele de aburi, de joasa şi înaltă presiune (1925). Traian Vuia a fost ales membru de onoare al Academiei române, pe 27 mai 1946. Este înmormîntat la cimitirul Bellu din Bucureşti. Astăzi Aeroportul Internaţional Timişoara din România îi poartă numele.

* 1876: Ion I. Nistor (n. 16 august 1876, Bivolărie, Ducatul Bucovinei, Austro-Ungaria – d. 11 noiembrie 1962, București, Republica Populară Română) a fost un istoric și militant unionist bucovinean, membru al comitetului de organizare a Adunării Naționale de la Cernăuți, care a hotărât unirea cu România, în cadrul căruia a redactat „Actul Unirii”. Profesor la Universitățile din Viena și Cernăuți, rector al Universității din Cernăuți, profesor universitar la București, membru al Academiei Române (1911), director al Bibliotecii Academiei Române, fruntaș al Partidului Național Liberal, fost ministru de stat, reprezentând Bucovina, apoi, succesiv, ministru al lucrărilor publice, al muncii și, în final, al cultelor și artelor.

Casa memorială „Ion Nistor” de la Bivolărie, astăzi localitate componentă a orașului Vicovu de Sus, a fost organizată și deschisă în anul 1993 de Societatea pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina (SCLRB) și de primăria din Vicovu de Sus

Ion Nistor s-a născut la 4 august 1876 în familia de țărani Ilie și Maria Nistor din satul Bivolărie, comuna Vicovu de Sus, districtul Rădăuți(ulterior în județul Rădăuți), Bucovina. A fost căsătorit cu Virginia Pauliucu-Burlă (fiica parohului din Cârlibaba, Gheorghe Pauliucu-Burlă) și au avut împreună un singur copil: Oltea I.Nistor-Apostolescu (decedată la 13 iulie 1999).

Urmează 2 ani școala primară în satul natal și apoi o continuă, în limba germană, în orașul Rădăuți. Între anii 1889-1897 urmează cursurile Liceului „Eudoxiu Hurmuzachi”, atunci liceu german, dobândind un mare interes și dragoste pentru trecutul românilor bucovineni. După ce a susținut examenul de bacalaureat, este admis ca student la Facultatea de Filosofie a Universității Cernăuți. A activat o perioadă ca profesor suplinitor la Cernăuți, iar în anii 1904-1907 a fost profesor secundar la Liceul clasic din Suceava, timp în care a început să editeze, împreună cu George Tofan și Victor Moraru, revista Junimea literară.

La 22 martie 1909, în urma examenelor susținute, a fost promovat doctor în filosofie și litere în Aula Universității din Viena. În anul 1911 a fost abilitat ca docent al universității vieneze, întorcându-se apoi în Bucovina.

În octombrie 1911 își ține cursul inaugural la Universitatea din Cernăuți, cu tema: „Locul românilor în istoria sud-est europeană”, temă care avea să fie emblematică pentru carierea sa și care l-a determinat pe Lucian Blaga să-l clasifice între „istoricii ideii și unității naționale”.

Membru al conducerii la Societatea pentru cultura și literatura română în Bucovinadin 1913, profesor la Universitatea din Cernăuți din 1914 și membru corespondent al Academiei Române din același an, Ion Nistor s-a stabilit la București și a fost ales președinte al Comitetului refugiaților bucovineni. În 1916, cu ocazia primirii sale ca membru titular în Academia Română, a evocat un capitol din viața culturală a românilor din Bucovina, cu un răspuns din partea lui Nicolae Iorga și, tot în același an, a publicat Istoria Bisericii din Bucovina și rostul ei național-cultural în viața românilor bucovineni.

În perioada 1919-1939, în plan politic și public, a avut responsabilități dintre cele mai diverse. A fost ministru al Bucovinei în guvernul condus de Ion I.C. Brătianu în 1922-1926; senator de drept, între 1928-1933; ministru secretar de stat pentru minorități etnice în 1933; ministru al muncii în guvernul condus de Gheorghe Tătărăscu; ministru al cultelor și artelor în guvernul Gheorghe Tătărăscu.

În perioada interbelică, profesorul și rectorul universității cernăuțene a editat volumul Corespondență diplomatică și rapoarte consulare austriece, în colecția Hurmuzachi, a editat revista Junimea literară, a publicat Istoria Basarabiei, a susținut Buletinul Codrul Cozminului. Lucrarea sa cea mai reprezentativă este Problema ucraineană în lumina istoriei, iar Societatea pentru literatura și cultura română în Bucovina a publicat o nouă ediție, care a fost lansată la Cernăuți, Rădăuți și Botoșani. Până la moartea sa, în noiembrie 1962, a redactat lucrarea Istoria Bucovinei, rămasă în manuscris până în 1991, și a definitivat lucrarea de sinteză Istoria României, care nu a fost încă publicată.

„Ion Nistor, profesorul și istoricul care a stat întreaga lui viață în slujba istoriei și a cauzei naționale s-a identificat nu numai cu destinul dramatic al provinciei sale: Bucovina istorică, ci al tuturor românilor, fiind istoricul tuturor românilor, din Galițiaîn Tessalia și de la Nistru până la Tisa”, a afirmat istoricul ieșean Ion Toderașcu.

Arestat la 5/6 mai 1950, în așa-zisa „noapte a demnitarilor”, a fost internat la închisoarea Sighet pe timp de 24 luni, încadrat ulterior prin Decizia M.A.I. nr.334/1951; pedeapsă i-a fost majorată cu 60 luni, prin Decizia M.A.I. nr. 559/1953. A fost eliberat la 5 iulie 1955.

Despre starea lui în ultimii ani de viață vorbește un citat din opusul său:

„Aștern pe hârtie aceste rânduri sub stăpânirea unor duioase amintiri. Am rămas singur în viață din generația Unirii, care s-a bucurat de roadele străduințelor ei pentru înfăptuirea Unirii Naționale. Au murit Ionel și Vintilă Brătianu, au dispărut din viață Iuliu Maniu, Alexandru Vaida și Ion Inculeț, au trecut în cele eterne Nicolae Iorga și Octavian Goga.

Veșnic îmi stă înaintea ochilor apoteoza Regelui Ferdinand și a Reginei Măria, împlinitorii visului de aur al neamului nostru.
Am rămas singur în viață, sortit să înfrunt prăbușirea măreței opere naționale, stropită cu sângele eroilor de la Mărășești!^[2]”

—Ion I. Nistor, Date autobiografice. Amintiri din închisoare (1957)

Opera

Die moldauischen Ansprüche auf Pocutien, Viena, 1910;
Die auswärtigen Handelsbeziehungen der Moldau, Gotha, 1911;
Handel und Wandel in der Moldau, Cernăuți, 1912;
Zur Geschichte der Schulwesens in der Bucovina (1912);
Die geschichtliche Bedeutung der rumänen und die Anfänge ihrer staatlichen Organisation (1913);
Die Urkunde Stephans des Grossen, Berlin, 1914;
Bucovina sub raportul politic și administrativ, București, 1915;
Emigrările de peste munți (1915);
Românii și rutenii în Bucovina (1915);
Un capitol din viața culturală a românilor din Bucovina, discurs de recepțiune (1916);
Istoria bisericii din Bucovina (1916);
Der nationale Kampf in der Bukovina (1918);
Das moldauische Zollwesen im 15 und 16 Iahrh, Leipzig, 1912;
Discurs la mesajul tronului… Cernăuți, 1920;
Istoria fondului bisericesc din Bucovina (1921);
Politica de unitate națională. Discurs, 1923;
Istoria Basarabiei, Edițiile I-III, Biblioteca Așezământului I.C. Brătianu, nr. 1, Institutul de Arte Grafice și Editura Glasul Bucovinei, Cernăuți, 1923; ediția a IV-a, 1924; Editura Humanitas, 1991 și 2017;
Luca Arbore Hatmanul. La 400 de ani de la moartea lui (1924);
Pomenirea lui Dimitrie Cantemir Voievod (Acad. Rom.), București 1924;
Românii transnistrieni, Cernăuți, 1925;
Bejenari ardeleni în Bucovina, 1926;
Contra calomniei (1927);
Contra deposedării Universității din Cernăuți (1927);
Răsunetul războiului din 1877 în Bucovina și Basarabia, București, 1927;
Gr. Vodă Ghica, Cernăuți, 1928;
Unirea Bucovinei, București, 1928;
Drumurile noastre în ultima sută de ani (1929);
Cehoslovacii și românii, Cernăuți, 1930;
La Comte de Saint-Aulaire et la Bucovine, București, 1930;
Decorarea lui Avram Iancu (1931);
Un român iscoadă… (1931);
Alexandru cel Bun, Cernăuți, 1932;
Locul lui Alexandru cel Bun în istoria civilizației creștine (1932);
Șase ani de autonomie bisericească (1932);
Biserica și școala greco-română din Viena, București, 1932;
Contribuții la relațiunile dintre Moldova și Ucraina (1933);
Din corespondența lui Todleben de la Plevna (1933);
Mănăstirea Moldaviței, Cernăuți, 1933;
Rostul politic și social al bisericii în trecut și prezent, București, 1933;
Rück – und Ausblick in die Geschichte Rumaniens, Iena und Leipzig (1933);
Discurs, Cernăuți, 1934;
Problema ucraineană în lumina istoriei (1934);
Tratativele lui Mihai Viteazul cu Polonia, București, f.an.;
Universitatea din Cernăuți și loviturile lui P.P. Negulescu, Cernăuți, 1926 (cu alții);
T. G. Masaryk (cu alții), Buc., 1930;
Corespondența lui Coronini cu principatele, Cernăuți, 1938;
Bucovina sub dominațiunea românească (1938);
Documente privitoare la istoria Românilor… (1938)
Istoria Bucovinei, Editura Humanitas, București, 1991;

Ion Nistor

· 1876: Theodor Däubler, scriitor austriac (d. 1934)
* 1877: Prințesa Matilda de Bavaria (Mathilde Marie Theresia Henriette Christine Luitpolda; 17 august 1877 - 6 august 1906) a fost al șaselea copil al regelui Ludwig al III-lea al Bavariei și a soției sale, Maria Theresa de Austria-Este.^[1] După decesul ei timpuriu, s-a publicat în 1910 o culegere de poeme pe care le-a scris, sub titlul Traum und Leben - Gedichte einer früh Vollendeten.
Prințesa Matilda s-a născut la 17 august 1877 ca al șaselea copil și a treia fiică a regelui Ludwig al III-lea al Bavariei la reședința de vară a familiei, Villa Amsee în Lindau.^[1] Deși a fost fiica favorită a tatălui ei, cu mama ei nu a avut o relație apropiată. Unii au speculat că s-a căsătorit numai că să scape de acasă.

Matilda și Ludwig cu fiul lor.

S-a zvonit de diferiți candidați pentru o căsătorie cu Prințesa Matilda. Printre ei și Prințul Neapolelui în 1896,^[2] însă în cele din urmă Prințul s-a căsătorit cu Prințesa Elena de Muntenegru un an mai târziu. Alți candidați au fost Arhiducele Franz Ferdinand al Austriei, moștenitor al tronului austro-ungar,^[3] și Jaime, Duce de Madrid.

La 1 mai 1900 la Munchen, Matilda s-a căsătorit cu Prințul Ludwig de Saxa-Coburg-Kohary, fiu al Prințului Ludwig August de Saxa-Coburg-Kohary și a soției lui, Prințesa Leopoldina a Braziliei.^[1] El era căpitan în armata austriacă și crescuse în Brazilia ca nepot al împăratului Pedro al II-lea.^[3] Prințul făcea parte din ramura catolică a Casei de Saxa-Coburg și Gotha. Împreună au avut doi copii:

Prințul Antonius de Saxa-Coburg și Gotha (17 iunie 1901 - 1 septembrie 1970)
Prințesa Maria Immaculata de Saxa-Coburg și Gotha (10 septembrie 1904 - 18 martie 1940)

Matilda a murit la 6 august 1906, la Davos, Elveția de tuberculoză la vârsta de 28 de ani.^[1] Soțul ei s-a recăsătorit un an mai târziu cu contesa Ana de Trauttmansdorff-Weinsberg.

Matilda de Bavaria
Prințesă Ludwig de Saxa-Coburg-Kohary

· 1887: Carol I al Austriei sau Carol al IV-lea al Ungariei (n. 17 august 1887, Castelul Persenbeug, Austria Inferioară - d. 1 aprilie 1922, Funchal, Portugalia), născut Karl Franz Josef Ludwig Hubert Georg Maria - din dinastia Habsburg-Lorena, a fost ultimul împărat al Austriei (1916 - 1918) și totodată ultimul rege al Ungariei (sub numele de Carol al IV-lea), ultimul rege al Boemiei (sub numele de Carol al III-lea) etc.

Biserica Catolică l-a declarat fericit în 2004, sărbătorirea sa fiind fixată pe 21 octombrie, în fiecare an.

Părinții lui Carol au fost arhiducele Otto Franz și prințesa Maria Josepha. De mic, a fost un creștin pios. Rupând tradiția, familia lui a decis să-l trimită la o școală publică, pentru a asista la experimentele științifice. În tandem cu pregătirea militară (mare parte desfășurată în Boemia), prințul Carol a studiat dreptul și științe politice.

S-a căsătorit cu Zita de Bourbon-Parma în 21 octombrie 1911. Au avut 8 copii (șase băieți și două fete). Fiul său cel mai mare, Otto von Habsburg, a decedat la 4 iulie 2011. Franz Ferdinand, care a fost asasinat în 1914 la Sarajevo, era unchiul lui Carol I al Austriei. Asasinarea unchiului l-a făcut moștenitor al tronului imperial. În primii doi ani ai războiului, în calitate de feldmareșal, a comandat trupele austro-ungare în luptele de pe frontul italian, pe urmă de pe frontul răsăritean.

Carol I a devenit conducătorul Austriei din noiembrie 1916 (nu a fost încoronat ca împărat), iar la 30 decembrie 1916 la Budapesta, în catedrala Sf. Matia, a primit titlul Carol al IV-lea al Ungariei, preluând toate atribuțiile antecesorului său, împăratul Francisc Iosif. Soția sa, Zita, a fost încoronată ca regină a Ungariei. Carol I a încercat să încheie un armistițiu cu Franța, ducând tratative secrete prin Ottokar Czernin, ministrul lui de externe, și prin prințul belgian Sixtus de Bourbon-Parma, cumnatul său.

Carol I a renunțat la guvernare pe fondul înfrângerii Puterilor Centrale în Primul Război Mondial prin Manifestul de la 11 noiembrie, dar nu a abdicat. Carol I inițial a desemnat la 11 noiembrie 1918 noul guvern maghiar, iar pe urmă, la 13 noiembrie 1918, a renunțat la șefia statului. A fost forțat să plece în Elveția, escortat de britanici, după ce la data de 12 noiembrie 1918 parlamentarii austrieci au proclamat Republica Germană Austria, exemplul lor fiind urmat de cei maghiari, 4 zile mai târziu, proclamând Republica Democratică Maghiară. Evenimentele politice s-au precipitat: la 31 octombrie 1918, Mihály Károlyi era prim-ministru desemnat de rege, dar la 11 ianuarie 1919 guvernul Ungariei demisionează; două luni mai târziu, la 21 martie 1919, ajung la putere comuniștii. În iunie 1919, Béla Kun este de facto șeful statului maghiar.

După pierderea tronului a fost exilat, dar a încercat de 2 ori fără succes să se întoarcă în Ungaria, sperând să și-l recupereze. Prima tentativă fost în martie 1921, iar a doua în octombrie a aceluiași an, dar a fost respins repetat de Miklós Horthy, care era amiral austro-ungar și regentul Ungariei.

Înfrânt și simțindu-se trădat, ultimul monarh al dinastiei de Habsburg, Carol I al Austriei a murit în anul 1922, bolnav de pneumonie și în sărăcie, pe insula Madeira, în Portugalia, unde a fost exilat ultima oară, prin decizia Consiliului Antantei.

Unii istorici au încercat să îi creeze o imagine idealizată, acreditând ideea că ar fi încercat să oprească Primul Război Mondial. În 1949 Biserica Romano-Catolică a inițiat o campanie de beatificare a lui Carol I al Austriei, pentru convingerile sale creștine pe care și-a întemeiat deciziile politice. La 3 octombrie 2004 a fost beatificat de papa Ioan Paul al II-lea.

Carol I & IV

· 1893: S-a născut actriţa Mae West (d. 22 noiembrie 1980). A fost considerata cea mai inteligenta si spirituala “zeita a sexului din industria divertismentului american” din prima jumatate a secolului XX („Lady Lou”, „Nu sunt un înger”) (n. New York; (d.22.11.1980, Los Angeles).
* 1893: Walter Noddack (n. 17 august 1893, Berlin, Imperiul German – d. 7 decembrie 1960, Bamberg, Germania) a fost un chimist german. Împreună cu Ida Tacke (care s-a căsătorit mai târziu cu Noddack) și Otto Berg, a raportat descoperirea elementului 43 și a elementului 75 în 1925. Grupului i-a fost recunoscută doar descoperirea elementului reniu.
În 1925, Walter Noddack, Ida Tacke și Otto Berg au anunțat descoperirea unui nou element chimic în minereul de platină și în mineralul columbit, ulterior și în gadolinit și molibdenit.^[1] Ei au numit elementul reniu (Rhenus reprezintă denmirea în latină pentru „Rin”).^[2] Existența unui element încă nedescoperit pentru această poziție (numărul de ordine 75) în tabelul periodic fusese prezisă de Henry Moseley încă din 1914. În 1928, echipa a reușit să separe un gram din forma metalică a reniului prin procesarea a 660 kg de molibdeni

Aceeași echipă a fost – de asemenea – implicată în descoperirea technețiului, raportând descoperirea elementului cu numărul de ordine 43 tot în 1925. Elementul 43 a fost denumit masuriu (după Masuria, regiunea în care își avea originea familia lui Walter Noddack).^[4] Grupul a bombardat columbitul cu un fascicul de electroni și a dedus prezența elementului 43 prin examinarea spectrogramelor de difracție de raze X. Lungimea de undă a radiației X produse este corelată numărului atomic printr-o formulă derivată de către Henry Moseley în 1913. Echipa a susținut că detectează un semnal de raze X slab la o lungime de undă specifică elementului 43. Experimentul nu putut fi replicat de către alți cercetători ai epocii, motiv pentru care descoperirea lor a fost considerată eronată pentru mulți ani.^[5]^[6]

Paternitatea descoperirii elementului cu numărul de ordine 43 îi este atribuită lui Carlo Perrier și Emilio Segrè (1937).

Noddack a devenit profesor de chimie fizică în 1935 la Universitatea din Freiburg, iar în 1941 la Reichsuniversität Straßburg. După cel de-al Doilea Război Mondial s-a transferat la Universitatea din Bamberg, în 1956 urmând a deveni director al Institutului de Cercetări Geochimice nou înființat.

· 1894: S-a născut chimistul Radu Cernătescu, membru al Academiei Române; (d. 17 ianuarie 1958).

* 1896: Generalul-locotenent Leslie Richard Groves Jr. (n. 17 august 1896 Albany, New York, SUA – d. 13 iulie 1970, Washington, SUA) a fost un ofițer al Corpului Armatei Statelor Unite, care a supravegheat construcția Pentagonului și a condus Proiectul Manhattan, un proiect de cercetare extrem de secret care a dezvoltat bomba atomică în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Leslie Groves
Groves ca general major

· 1905: S-a născut cântăreaţa Ada Falcon, supranumită “împărăteasa tangoului” pentru interpretările unice ale celebrelor tangouri argentiniene (d. 4 ianuarie 2002). A cunoscut consacrarea în 1923, când a devenit cea de-a treia cântareata de tango din Argentina, alaturi de Azucena Maizani si Rosita Quiroga; (d.04.01.2002).

· 1911: S-a nascut Mihail Botvinnik, mare maestru internaţional la şah rus, campion mondial; (1948-1957, 1958-60 şi 1961-63).

· 1920 - S-a născut Georgia Gibbs, cântăreaţă americană.

· 1921 - S-a născut Wayne Raney, cântăreţ şi muzicuţist american.

· 1926: Jiang Zemin (n. 17 august 1926) este un politician chinez, Secretar General al Partidului Comunist Chinez din 1989 până în 2002 și Președinte al Republicii Populare Chineze din 1993 până în 2003.

Jiang Zemin 江泽民
Jiang în 2002

· 1927 - S-a născut Sam Butera, saxofonist şi cântăreţ R&B american.

· 1930: S-a născut artistul plastic Marcel Chirnoagă, realizatorul ciclului de gravuri “Apocalipsa”;(d. 23 aprilie 2008).

· 1931 - S-a născut inginerul agronom belgian Cyrielaugusr Maria Assche (Van Assche), membru de onoare străin al Academiei Române (m.03.01.2001).
* 1933: Eugene Francis Kranz (n. 17 august 1933, Toledo, Ohio, Ohio) este un inginer american aerospațial, fost pilot de avion de luptă și director de zbor și manager la NASA. Acesta a fost director de zbor secund la NASA, unde a îndrumat misiunile programelor Gemini și Apollo, inclusiv prima misiune lunară, Apollo 11. Kranz a devenit cunoscut pentru îndrumarea cu succes a eforturilor echipei de control a misiunii pentru a salva echipajul de pe Apollo 13, în 1970, fiind mai târziu portretizat în Apollo 13 (film) de către actorul Ed Harris. Este de asemenea renumit pentru coafura sa și pentru vestele interesante din diferite materiale purtate în misiuni ca și director de zbor, croite de către soția sa, Marta Kranz.

Kranz rămâne o figură proeminentă în istoria explorării spațiale a SUA. De-a lungul timpului, Kranz a fost subiectul diferitelor filme, documentare, cărți și articole periodice. Este purtătorul Medaliei Prezidențiale a Libertății. ^[1] Într-un studiu din 2010 realizat de Space Foundation, Kranz a fost clasat pe locul 2 cel mai popular erou spațial. ^[2] Houston a declarat data de 23 octombrie ca fiind ziua Gene Kranz, în onoarea legendarului director de zbor.

Eugene Francis Kranz s-a născut pe 17 august 1933, în Toledo, Ohio. A urmat Liceul Catolic Central. Tatăl său, Leo Peter Kranz, a fost fiul unui imigrant german, medic în armată în timpul Primului Război Mondial. Tatăl său a murit când Eugene avea doar 7 ani. Kranz are două surori, Louise și Helen. A absolvit liceul în 1951, urmând colegiul universitar Parks de tehnologie, aviație și inginerie din cadrul Universității Saint Louis. Acesta a absolvit în 1954, licențiat în inginerie aerospațială. ^[4] Acesta s-a alăturat U.S. Air Force Reserve, unde a fost staționat în Korea. ^[5] După finalizarea serviciului în Korea, Kranz a părăsit Air Force și a început să lucreze pentru McDonnell Aircraft Corporation, unde a asistat la cercetarea și testarea rachetelor pentru Air Force

Kranz at his console on 30 mai 1965, in the Mission Operations Control Room, Mission Control Center, Houston.

După munca sa depusă la McDonnell Aircraft Corporation, Kranz s-a alăturat echipei de ingineri NASA din cadrul grupului responsabil de programele spațiale, în 1960. ^[4] și apoi la Centrul de Cercetare Langley, Virginia. Când s-a alăturat NASA, acesta a fost desemnat responsabilul departamentului Misiunii de Control pentru zborul test fără pilot, Mercury-Redstone 1 (MR-1). De asemenea, și-a executat rolul și pentru zborurile Mercury fără pilot dar și pilotate, incluzând MR-3 și MA-6, care au condus primul echipaj american în spațiu și respectiv orbită. După MA-6, a fost promovat ca Asistent Director de zbor pentru zborul MA-7 al lui Scott Carpenter în mai 1962. A continuat sub această funcție pentru încă 2 zboruri Mercury și pentru primele 3 zboruri Gemini. Odată cu apropierea următorului zbor Mercury, a fost promovat la nivelul de Director de Zbor pentru misiunea Gemini 4 din 1965, fiind prima misiune ce a cuprins o activitate extravehiculară, efectuată de un astronaut în spațiu. După finalizarea misiunii Gemini, a servit ca Director de Zbor pentru nenumărate misiuni Apollo, inclusiv, Apollo 5 (prima și singura misiune fără pilot a modulului lunar),7 și 9. A avut aceeași funcție de director și pentru misiunea Apollo 11, când modulul lunar Eagle a aselenizat, pe 20 iulie 1969.

Eugene Kranz a devenit cel mai cunoscut pentru rolul său ca Director de Zbor pentru misiunea Apollo 13. ^[6] Kranz și echipa sa erau de serviciu când modulul de comandă și serviciu Apolloa explodat. ^[6] Aceștia au reușit să realizeze procedurile necesare ce au permis astronauților să se reîntoarcă în siguranță pe Pământ în modulul de comandă. Astronauții, împreună cu Eugene și echipa sa au fost medaliați cu Medalia Prezidențială a Libertății pentru efortul depus.

Acesta a continuat ca Director de Zbor pentru Apollo 17 în 1972, fiind ultima sa tură sub funcția de director al misiunilor NASA.^[6] Ulterior, a devenit Director Reprezentant al misiunilor operaționale NASA și apoi director în 1983. ^[7] S-a retras de la NASA în 1994.

Eugene Kranz are 6 copii împreună cu soția sa, Marta: Carmen (născută în 1958), Lucy (1959), Joan Frances (1961), Mark (1963), Brigid (1964), și Jean Marie (1966). Eugene locuiește împreună cu soția sa în Dickinson, Texas.

Kranz a fost asociat cu expresia " Eșecul nu este o opțiune." devenind astfel o expresie motivațională exprimată chiar de însuși Gene Kranz în discursurile sale denumite "Eșecul nu este o opțiune", în care vorbește și despre camera istorică de control a zborului Apollo 13. Expresia a fost de fapt inventată de către Bill Broyles, unul din șcenariștii filmului Apollo 13,^[8], bazată pe o afirmație asemănătoare ce nu îi aparține lui Kranz, ci a unui alt membru al echipajului Apollo 13, Jerry Bostick

Gene Kranz
Kranz c. 2005

* 1936: Margaret Heafield Hamilton (nascută Heafield; n. 17 august 1936)^[4]este o informaticiană, ingineră de sistem și afaceristă americană. Ea a fost director al Diviziei Inginerie Software^[5] al MIT Instrumentation Laboratory, care a dezvoltat software-ul de zbor la bord pentru programul spațial Apollo.^[6] În 1986, ea a devenit fondatorul si CEO al Hamilton Technologies, Inc., în Cambridge, Massachusetts. Compania a fost dezvoltată în jurul Universal Systems Language bazat pe paradigma ei de dezvoltare înainte de fapt (Development Before the Fact) pentru sisteme și proiectare de software.^[7]

Hamilton a publicat peste 130 de documente, proceduri și rapoarte cu privire la cele 60 de proiecte și șase programe majore în care ea a fost implicată.

La 22 noiembrie 2016, ea a fost decorată cu Medalia Prezidențială a Libertății de către președintele Statelor Unite, Barack Obama, pentru activitatea sa de lider în dezvoltarea de software de zbor la bord pentru misiunile Apollo ale NASA

Margaret Hamilton
Hamilton in 1995

* 1938: Andrei Burac (n. 17 august 1938, Cîrnățeni, raionul Căușeni, Moldova) este un poet, prozator, dramaturg, traducător și publicist din Republica Moldova.
Note:

1945 - 1952 - elev la Școala de șapte ani din satul de baștină
1952 - 1955 - elev la Colegiul de medicină din Tighina (Bender)
1955 - 1958 - felcer în raioanele Congaz și Căușeni
1958 - 1964 - student la Institutul de Medicină din Chișinău
1964 - 1967 - medic-chirurg la Spitalul raional din Căușeni
1965 - începe să publice versuri în presa literară
1967 - 1975 - medic-chirurg la Spitalul clinic din Chișinău și redactor științific pentru domeniile medicină și sport la Enciclopedia RSSM, editată de Academia de Științe a Moldovei
1975 - membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova
1975 - 1977 - urmează Cursurile superioare de literatură de pe lângă Institutul de Literatură „M. Gorki” din Moscova, (maeștri - dramaturgul Victor Rozov, criticul de teatru Inna Vișnevski
1988 - membru al Uniunii Teatrale din Moldova
1991 - inițiază constituirea PEN-Clubului din Republica Moldova și este ales ca secretar al acestuia
1993 - membru al Academiei Mondiale de Artă și Cultură (California, SUA) și al Congresului Mondial al Poeților
1994 - membru al Filialei Chișinău a Uniunii Scriitorilor din România
1998 - obține Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova pentru Poezie pentru volumul „Cu toată ființa spre altundeva”
1998 - decorat cu medalia „Mihai Eminescu”
1998 - președinte al PEN-Clubului din Republica Moldova^[1]
2000 - menționat cu Premiul UNESCO pentru Dramaturgie (pentru propagarea ideilor binelui și a culturii în lume)
2004 - Premiul de Excelență pentru contribuția la dezvoltarea dramaturgiei naționale contemporane
2006 - Premiul „Gheorghe Cincilei” decernat de Teatrul „Satiricus - Ion Luca Caragiale”
2007 - Certificat de apreciere al Companiei Publice „Teleradio-Moldova” în semn de recunoștință și considerație, pentru parteneriat armonios și îndelungat

Andrei Burac

· 1939 - S-a născut Luther Allison, bluesman american.

· 1939 - S-a născut Ed Sanders, vocalist şi chitarist american (Fugs, Vanity).

· 1940: Cornel Hațegan, fizician român

· 1941: Stere Adamache (n. 17 august 1941; d. 9 iulie 1978) a fost un fotbalist(portar) român, care a jucat în echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din Mexic, 1970.

A jucat la echipa Steagul Roșu Brașov. A decedat în 1978, înecat în Dunăre.

· 1943: Robert De Niro (născut 17 august 1943) este un actor, regizor și producător american, dublu câștigător al premiului Oscar. Este considerat ca unul dintre cei mai mari și mai influenți actori din toate timpurile având la activ roluri în peste 90 de filme.^[1]

De Niro este recunoscut pentru portretizări de personaje angrenate în conflicte puternice, personaje complexe, inadaptate, dar și pentru colaborarea sa de durată cu regizorul Martin Scorsese. Este cel mai cunoscut pentru rolul tânărului Vito Corleone în Nașul: Partea II; taximetristul Travis Bickle în Taxi Driver; boxerul Jake LaMotta în Raging Bull; gangsterul Jimmy Conway în Băieți buni; directorul de cazinou Sam „Ace” Rothstein în Casino; Al Capone în Incoruptibilii; fostul pușcăriaș dornic de răzbunare Max Cady în Promontoriul groazei; Noodles în A fost odată în America; Michael Vronsky în Vânătorul de cerbi și mai recent ca Neil McCauley în Heat în regia lui Michael Mann.

De Niro s-a născut în New York, fiul pictoriței Virginia Admiral și al lui Robert De Niro Sr., un pictor abstract expresionist și de asemenea sculptor.^[2] Tatăl lui De Niro avea rădăcini italiene și irlandeze, iar mama sa era o atee presbiteriană cu origini germane,^[3]^[4]^[5] franceze și olandeze. Bunicii lui italieni Giovanni De Niro și Angelina Mercurio au emigrat din Ferrazzano în provincia Campobasso, Molise, iar bunica din partea tatălui, Hellen O'Reilly, era nepoata lui Edward O'Reilly, un emigrant din Irlanda.^[6] De Niro a spus că se identifică mai mult cu originile sale italiene decat cu celelalte.^[7]

Părinții lui De Niro, care s-au întâlnit la cursurile de pictură ale lui Hans Hofmann în Provincetown, Massachusets, au divorțat când el avea doi ani.^[3] De Niro a crescut în zona „Mica Italie” din Manhattan.^[8]

În copilărie De Niro a primit porecla „Bobby Milk”.^[9] De Niro a frecventat mai întai „Little Red School House”, iar apoi a fost înscris de către mama sa la „Liceul de Artă și Muzică Fiorello H. LaGuardia”, la care se prezenta și colegul din Godfather II, Al Pacino. A renunțat la vârsta de 13 ani pentru a se alătura unei găști din „Mica Italie”. De Niro a studiat apoi la Conservatorul „Stella Adler” dar și la "Actor's Studio" sub îndrumarea lui Lee Strasberg,^[10] ceea ce s-a dovedit a fi un mare avantaj pentru cariera sa.

Primul rol al lui De Niro și prima colaborare cu Brian De Palma s-a materializat în 1963, la vârsta de 20 de ani, când a apărut în The Wedding Party; cu toate acestea, filmul nu a fost lansat decât în 1969. De Niro și-a petrecut mare parte a anilor '60 lucrând în teatru și în producții „off Broadway”. A avut un rol de figurant în filmul francez „Three Rooms în Manhattan” (1965) și și-a făcut debutul oficial colaborând din nou cu Brian De Palma în „Greetings” (1968). Mai târziu și-a continuat rolul din „Greetings” în „Hi, Mom” (1970).

Travis Bickle

A atras atenția cu rolul unui jucător de basebal în „Bang The Drum Slowly” (1973). În același an a început colaborarea de mare succes cu regizorul Martin Scorsese, când a interpretat rolul unui tânăr dintr-o mahala, „Johnny Boy”, alături de „Charlie”, interpretat de Harvey Keitel in Mean Streets (1973).^[11] În 1974 De Niro a interpretat un rol mult mai important in filmul lui Francis Ford Coppola, The Godfather Part II, unde îl joacă pe tânărul Don Vito Corleone, după ce în prealabil dăduse probe pentru rolurile lui Sonny Corleone, Michael Corleone, Carlo Rizzi și Paulie Gatto la primul film. Prestația sa i-a adus primul premiu Oscar pentru „Cel Mai Bun Actor Într-un Rol Secundar” cu toate că cel care a acceptat premiul a fost Coppola, întrucât De Niro nu s-a aflat la ceremonia de decernare a premiilor.^[12] A devenit primul actor câștigător al premiului Oscar care să vorbească într-o limbă străină pe aproape tot parcursul filmului, în mare parte dialecte siciliene (a rostit și câteva fraze în limba engleză).^[11]

După ce a lucrat cu Scorsese la „Mean Streets”, relația sa cu regizorul s-a dezvoltat, dând naștere unor pelicule cum ar fi: Taxi Driver (1976), „New York, New York” (1977), Raging Bull (1980), „Regele comediei” (1983), Goodfellas (1990), „Cape Fear” (1991) și Casino (1995). De asemenea, cei doi au jucat împreună în „Guilty by Suspicion” și și-au împrumutat vocile pentru filmul de animație „Shark Tale”.

În multe din filmele sale, De Niro interpretează roluri de sociopați. Taxi Driver reprezintă un moment de referință în cariera actorului. Prestația sa ca și Travis Bickle a devenit celebră datorită monologului improvizat de De Niro în timpul filmărilor:^[13] „You talkin' to me?”.^[14] În 1976, De Niro a apărut în filmul despre cel de-al Doilea Razboi Mondial, „Novecento” ("1900"), în regia lui Bernardo Bertolucci, în care războiul este văzut de către doi italieni, prieteni din copilărie, aparținând unor clase sociale diferite.

În 1978, De Niro a jucat rolul lui Michael Vronsky în filmul de succes despre Războiul din Vietnam, The Deer Hunter pentru care a fost nominalizat la Oscar pentru „Cel mai bun actor într-un rol principal”.

Cunoscut pentru perfecționismul său, De Niro s-a îngrășat cu 27 de kilograme și a învățat totul despre box pentru a-l portretiza pe Jake LaMotta în Raging Bull;^[15] și-a ascuțit dinții pentru rolul din „Cape Fear”;^[16] a locuit în Sicilia pentru The Godfather Part II; a lucrat ca taximetrist timp de trei luni pentru Taxi Driver,^[17] și a învățat să cânte la saxofon pentru „New York, New York”.^[18] De asemenea a pus kilograme considerabil pentru a-l interpreta pe Al Capone în „Incoruptibilii”.^[19]

Temându-se să nu fie cunoscut doar pentru rolurile de gangster, De Niro a început să apară în comedii la mijlocul anilor '80, în care a cunoscut un succes la fel de mare în filme precum „Brazil” (1985); comedia de acțiune Midnight Run (1988); „Showtime” (2002), unde îl are ca partener pe Eddie Murphy; „Analyze This” (1999) și „Analyze That” (2002), ambele alături de Billy Cristal, „Meet The Parents” (2000) și „Meet The Fockers” (2004).

De Niro în 1988

Dintre alte filme în care a jucat, ar fi de amintit: Când te îndrăgostești (1984); „The Mission” (1986); „Angel Heart” (1987); „Awakenings” (1990), alături de Robin Williams, unde De Niro interpretează rolul unui pacient aflat în comă, readus la viață cu ajutorul medicamentelor; „Heat” (1995), unde interpretează a doua oară alături de Al Pacino; „The Fan” (1996), unde joacă alături de Wesley Snipes și are rolul unui admirator fanatic al baseballului, „Înscenarea” (1997) și „Ronin” (1998). În 1997 s-a alăturat din nou lui Harvey Keitel și Ray Liotta pentru filmul „Cop Land” al cărui actor principal este Sylvester Stallone.

În 1993 a jucat de asemenea în „This Boy' s Life”", alături de foarte tinerii actori Leonardo DiCaprio și Tobey Maguire. Tot în acea perioadă i s-a oferit rolul unui asasin psihopat în In The Line of Fire, în care ar fi urmat să-l aibă ca partener pe Clint Eastwood, însă De Niro a refuzat rolul în favoarea lui John Malkovich, care a primit o nominalizare la Oscar.^[20]

În 1995 De Niro a jucat în thrillerul lui Michael Mann, „Heat”, alături de Al Pacino. Cei doi au atras atenția fanilor, fiind cunoscut faptul că ambii au fost comparați mereu de-a lungul timpului. Cu toate că De Niro și Pacino au jucat împreună și în The Godfather Part II, cei doi nu au nicio scenă împreuna. Pacino și De Niro au jucat din nou împreună în thrillerul „Righteous Kill”,^[21] unde au rolul unor polițiști aflați în căutarea unui criminal în serie, un film mult sub așteptări.

În 2004 De Niro și-a împrumutat vocea lui Don Lino, personaj din filmul de animație „Shark Tale”, unde a lucrat alături de Will Smith. Și-a continuat de asemenea rolul Jack Byrnes în „Meet The Fockers” și a apărut în „Stardust” în rolul unui pirat homosexual. Toate aceste filme au atins poziții înalte în Box Office însă nu au fost neapărat pe placul criticilor.

De Niro a refuzat un rol în The Departed din cauza programului său foarte încărcat cu realizarea filmului „The Good Shepherd”. De Niro a declarat: „Mi-ar fi plăcut. Aș fi dorit să pot juca, însă cu realizarea lui The Good Shepherd, pur și simplu nu am avut timpul necesar. Am încercat să mă gândesc la o variantă însă a fost imposibil”.^[22]

De Niro a regizat „The Good Shepherd” (2006), film în care a și jucat, alături de Matt Damon și Angelina Jolie. Filmul a constituit și o nouă colaborare cu Joe Pesci, cu care De Niro a lucrat și la Raging Bull, Goodfellas, „A Bronx Tale”, „Once Upon A Time in America” și Casino.

În iunie 2006, De Niro a declarat că lucrează cu Martin Scorsese la un nou proiect: „Încerc să lucrez... Eric Roth, cu mine și cu Marty lucrăm la un scenariu pe care încercăm să-l finalizăm”.^[22]

De Niro a câștigat două premii Oscar: Cel mai bun actor în rol secundar, pentru rolul din The Godfather Part II, și Cel mai bun actor în rol principal, pentru prestația sa din Raging Bull.

De Niro și Elizabeth McGovern la Festivalul de Film de la Cannes din 2012

De Niro și Marlon Brando sunt singurii actori care au câștigat premiul Oscarpentru interpretarea aceluiași personaj: Brando a câștigat jucându-l pe Don Vito Corleone la bătrânețe, în ultimii săi ani în The Godfather, în timp ce De Niro și-a adjudecat premiul pentru portretizarea tânărului Vito în The Godfather Part II.^[23]De Niro și Brando au jucat o singură dată împreună, în thrillerul cu buget redus „The Score” (2001), în care mai joaca și Edward Norton. De Niro dăduse, de fapt, audiții pentru rolul lui Sonny la primul The Godfather însă rolul i-a fost dat lui James Caan. Când The Godfather Part II se afla în pre-producție, regizorul Francis Ford Coppola și-a adus aminte de audițiile lui De Niro și i-a oferit acestuia rolul tânărului Vito Corleone. De Niro este una dintre cele doar cinci persoane care au câștigat premiul Oscar vorbind într-o limbă străină, întrucât în The Godfather Part II acesta vorbește mai mult în limba italiană cu foarte puține fraze în engleză.

De Niro joacă rolul unui mafiot în următoarea producție Paramount Pictures intitulată „Frankie Machine”.^[24] De asemenea a anunțat că va apărea în versiunea lui Martin Campbell a seriei BBC „Edge of Darkness”, alături de Mel Gibson. Cu toate acestea, De Niro a părăsit platourile de filmare la puțin timp după începerea filmărilor din cauza neînțelegerilor dintre el și ceilalți participanți la acest proiect.^[25] A fost înlocuit cu Ray Winstone.^[26]^[27] De Niro a apărut în Manuale d'amore 3(2011).^[28]^[29] În 2011, De Niro a fost președintele juriului Festivalului de Film de la Cannes din 2011.^[30]

Pe 8 aprilie 2015, De Niro a dezvăluit că va juca rolul lui Enzo Ferrari într-un film ce urmează a fi lansat în 2016.^[31]

Robert De Niro și Matt Damonla premiera filmului The Good Shepherd

În 1993, De Niro și-a făcut debutul în regie cu pelicula „A Bronx Tale”.^[32] Filmul scris de Chazz Palminteri are la bază copilăria turbulentă a acestuia pe când locuia în Bronx. De Niro a acceptat să regizeze filmul după ce a văzut o piesă a lui Palminteri de pe Broadway. În film, De Niro este și actor, având rolul unui șofer de autobuz care se zbate să-și țină fiul departe de influența mafiotului Sonny, interpretat de Palminteri.

A doilea film regizat de el a apărut în 2006, „The Good Shepherd”, avându-i pe Matt Damon și Angelina Jolie în rolurile principale. „The Good Shepherd” arată originile CIA prin intermediul unui agent de vârf al acestei agenții din timpul celui de-al Doilea Război Mondial și în perioada Războiului Rece. De Niro are și un mic rol, acel al Generalului Bill Sullivan, cel care recrutează personajul lui Damon în CIA.

Din 1989, De Niro, care locuiește în New York și nu s-a stabilit niciodată în Los Angeles, a investit în cartierul TriBeCa din sudul Mahattan. El a fondat studiourile "TriBeCa Productions", alături de Harvey Keitel; popularul festival de film „TriBeCa”; restaurantele "Nobu" și "TriBeCa Grill" pe care le deține alături de Paul Wallace și Stewart F. Lane,^[33] producător pe Broadway, precum și "The Greenwich Hotel",^[34] situat în Tribeca, care se află față în față cu un alt restaurant deținut de el, „TriBeCa Grill”.

În 1997, De Niro s-a căsătorit cu cea de-a doua sa soție, Grace Hightower, la New York. Fiul lor Elliot s-a născut în 1998.

Pe lângă Elliot, De Niro mai are un fiu Raphael,^[35] fost actor provenit din mariajul cu Diahnne Abbott, cu care s-a căsătorit în 1976. A adoptat-o de asemenea pe Drena, fiica lui Abbott. De Niro are și doi fii gemeni, Julian Henry și Aaron Kendrick, dintr-o relație de durată cu fostul model Toukie Smith.^[36]

În februarie 1998, în timpul unor filmări în Franța, De Niro a fost interogat nouă ore de Poliția Franceză de un magistrat privind implicarea sa într-un scandal de prostituție.^[37] De Niro a negat orice implicare, declarând că nu a plătit pentru sex, „...și chiar dacă aș fi făcut-o nu ar fi fost o crimă”.^[38] Magistratul a vrut să vorbească cu el după ce i-a fost menționat numele de către una dintre prostituate. Într-un interviu acordat pentru ziarul francez Le Monde, De Niro a declarat: „Nu mă voi întoarce niciodată în Franța și îmi voi sfătui toți prietenii să nu o facă nici ei”.^[39]

În 2003, De Niro a fost diagnosticat cu cancer la prostată, fiind operat în decembrie 2003.^[40] Doctorii au spus că boala poate fi tratată deoarece a fost depistată devreme. Purtătorul de cuvânt Stan Rosenfield a declarat că: „Datorită depistării bolii într-un stadiu nu foarte avansat, dar și a condiției fizice foarte bune, doctorii se așteaptă la o recuperare completă”.^[41]Rosenfield a refuzat să dea alte detalii privind tratamentul lui De Niro. Tatăl lui De Niro, Robert De Niro, Sr. a murit în 1993 la vârsta de 71 de ani datorită cancerului.^[42]

De Niro alături de soția sa, Grace Hightower, la Festivalul de Film de la Tribeca din 2012

S-a propus ca lui De Niro să îi fie acordat titlul de Cetățean de Onoare Italian la Festivalul de Film de la Veneția în septembrie 2004. Cu toate acestea, „Fiii Italiei” au depus împreună cu Silvio Berlusconi un protest, susținând că De Niro a afectat imaginea italienilor și a italo-americanilor prin numeroasele roluri ale sale în care aceștia sunt prezentați drept criminali.^[43] Ministrul Culturii, Giuliano Urbani, nu a luat în considerare protestul, iar ceremonia a fost reprogramată pentru octombrie în Roma. Controversele au apărut din nou când, în acea lună, De Niro a refuzat să apară de două ori la televiziunea națională italiană. Ulterior, De Niro a dat vina pe „serioase probleme de comunicare” care nu au fost „rezolvate corespunzător”, în final declarând : „Să jignesc pe cineva ar fi ultimul lucru pe care aș vrea să îl fac. Iubesc Italia”. Cetățenia i-a fost acordată pe 21 octombrie 2006 la finalul Festivalului de Film de la Roma.

De Niro este susținător al Partidului Democrat și l-a susținut pe Al Gore la alegerile prezidențiale din 2000. Documentarul „Fahrenheit 9/11” al regizorului Michael Moore include o secvență cu De Niro stând lângă Gore la un miting electoral. Moore îl numește „tipul ăla din Taxi Driver”.^[44] De Niro este de asemenea și narator al documentarului „9/11” despre atentatele de la 11 septembrie 2001 difuzat de CBS. În timpul promovării filmului "The Good Shepherd", alături de Matt Damon în episodul de pe 8 decembrie al talk-showului "Hardball with Chris Matthews" la Universitatea "George Mason", De Niro a fost întrebat pe cine ar prefera ca președinte al Statelor Unite. De Niro a răspuns: „Mă gândesc la două persoane: Hillary Clinton și Obama.”^[45]

Pe 2 martie 2009 De Niro a fost primul invitat oficial al showului "Late Night" cu Jimmy Fallon

Robert De Niro
De Niro în 2008 la Festivalul de Film de la Karlovy Vary

* 1944: Lawrence Joseph Ellison (n. 17 august 1944 la Bronx, New York City) este un antreprenor american, cunoscut în special pentru faptul că este fondatorul și conducătorul companiei multinaționale "Oracle Corporation".

Cu o avere estimată la 62,4 miliarde de dolari, este cotat de "Forbes" ca fiind al cincilea dintre cele mai bogate persoane din SUA și a opta din lume

Născut într-o familie dezbinată, Ellison este părăsit de mamă de la nouă luni și este crescut de un unchi și o mătușă. Își revede mama abia la 48 de ani.^[6]

Deși este educat în spiritul tradiției ebraice, conform etniei mamei și a rudelor adoptive, Larry Ellison nu are prea multă atracție față de religie, refuzând chiar să accepte ceremonialul Bar Mițva. Moartea mamei sale adoptive îl obligă să părăsească Universitatea Illinois, Urbana-Champaign unde abia se înscrisese. Se înscrie la Universitatea din Chicago dar nu o finalizează, în schimb reușește să înțeleagă esența proiectării pe calculator. La 22 de ani se mută în California și are diverse slujbe timp de 8 ani.

În 1977 pune bazele companiei de dezvoltare software pentru baze de date, pe care a numit-o "Oracle", în urma unei investiții de câteva mii de dolari. Aceasta avea să devină una dintre cele mai mari companii de tehnologie din lume. Printre primii clienți a fost CIA, agenția de informații a SUA. Oracle a avut în 2013 venituri totale de 37 miliarde dolari și are o valoare de piață de 182 de miliarde de dolari.

Ellison s-a inspirat dintr-un sistem creat de IBM, iar una din principalele strategii utilizate pentru a scăpa de competitori a fost achiziția pe bandă rulantă de companii care îi puteau deveni rivale pentru Oracle.

La 37 de ani renunță la funcția de director general, dar își va continua activitatea în companie ca președinte executiv și director de tehnologie. Conducerea executivă a Oracle va fi preluată de Mark Hurd și Safra A. Catz. Va duce în continuare o viață și o carieră marcată prin aroganță, prin disputele publice cu executivii rivali și prin rapiditatea cu care compania sa a absorbit potențialii competitori. Astfel, în 2000 Ellison a recunoscut că a încercat să pună în evidență chestiuni compromițătoare pentru Microsoft folosind detectivi particulari și a etichetat acest demers ca fiind o acțiune civică.

Larry Ellison

· 1947 - S-a născut Gary Talley, chiatrist american (Box Tops).
* 1947: Boris Găină (n. 17 august 1947, Chițcanii Vechi, raionul Telenești) este un savant și specialist în domeniul oenologiei și tehnologiei băuturilor alcoolice și nealcoolice, academician al Academiei de Științe a Moldovei, membru de onoare al Academiei Oamenilor de Știință din România (AOSR) și membru de onoare al Academiei de Științe Agricole și Silvice din România

Boris Găină

· 1949: S-a nascut Ion Hadârca, poet si scriitor, cavaler al “Ordinului Republicii” din Basarabia (n. Sângereii Vechi, jud.Balti).

* 1949: Victor Catan (n. 17 august 1949, satul Druța, raionul Rîșcani) este un general-maior de poliție din Republica Moldova, care a îndeplinit funcția de Ministru al Afacerilor Interne al Republicii Moldova în două termene: în perioada 22 mai 1998 - 12 noiembrie 1999 și apoi din 25 septembrie 2009 până la 14 ianuarie 2011.

Victor Catan

· 1949 - S-a născut Sib Hashian, baterist american (Boston).
* 1949: Mitsunori Fujiguchi (n. 17 august 1949) este un fost fotbalist japonez.

· 1951 - S-a născut Steve Price, baterist american de studio.

· 1953: Herta Müller (n. 17 august 1953, Nițchidorf, fosta Regiune Timișoara, actualul județul Timiș) este o scriitoare germană de limbă germană și română^[7], originară din România, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 2009.

Tatăl ei a fost un șvab bănățean și, ca mulți alți cetățeni români de naționalitate germană, a fost înrolat în Al Doilea Război Mondial în Waffen-SS, iar după război își câștiga existența fiind șofer de camion.^[8]După venirea la putere a comunismului în România, a fost expropriat de autoritățile statului comunist român.

Mama scriitoarei, ca majoritatea populației de naționalitate germană din România (cei între 17-45 de ani), după accederea comuniștilor la putere, a fost deportată^[9] în 1945 în Uniunea Sovietică. Acolo a fost deținută timp de cinci ani într-un lagăr de muncă forțată. Fostul lagăr de la Novo-Gorlovka se află pe teritoriul Ucrainei.

În romanul ei Atemschaukel (Leagănul respirației), publicat la Münchenîn anul 2009, Herta Müller a prelucrat aspecte privind deportarea germanilor originari din România în Uniunea Sovietică.^[10]^[11]^[12] Acest roman, care prin „Fundația Robert Bosch” a fost nominalizat pentru Deutscher Buchpreis (Premiul german al cărții), a ajuns la 16 septembrie în finala celor șase.^[13]

Herta Müller a făcut studii de germanistică și de limbă și literatură română la Universitatea din Timișoara, în perioada 1973–1976.

Începând cu anii 1970 a fost apropiată de Aktionsgruppe Banat, un grup format din studenți și scriitori șvabi bănățeni, care aveau o atitudine protestatară, neacceptată de regimul din România comunistă. Acest fapt a adus-o în atenția Securității. În alocuțiunea rostită la Stockholm, pe 10 decembrie 2009, Herta Müller i-a omagiat pe prietenii ei din Aktionsgruppe: „Din fericire am întâlnit în oraș [la Timișoara] o mână de tineri poeți din Grupul de Acțiune Banat. Fără ei nu aș fi citit cărți și nu aș fi scris nicio carte. […] Cu ajutorul acestor prieteni am supraviețuit. Fără ei n-aș fi rezistat represiunilor. Mă gândesc astăzi la acești prieteni. Și la cei pe care Securitatea îi are pe conștiință și care se află astăzi în cimitire.”^[14]

După 1977 Müller a făcut parte și din cenaclul literar (Literaturkreis) „Adam Müller-Guttenbrunn”, cenaclu afiliat Asociației Scriitorilor din Timișoara.

Un grup de zece tineri poeți au debutat cu versuri în antologia de poeme tradusă în 1982 în limba română, „Vînt potrivit pînă la tare”, grup din care făcea parte Herta Müller alături de colegii săi Richard Wagner, Johann Lippet, William Totok, Rolf Bossert, Horst Samson etc. Ca urmare a neprezentarii ei la postul repartizat in invatamint dupa terminarea facultatii Hertei Müller i s-a oferit prin interventia scrititorului si redactorului sef al ziarului "Neue Banater Zeitung", Nikolaus Berwanger, un post de traducatoare, de altfel un post privilegiat, la întreprinderea „Tehnometal”, angajarea pe acest post cautat a fost posibila doar fiindca Nikolaus Berwanger si directorul uzinei Tehnometal, Pitzer, au fost prieteni apropiati. Ulterior și-a câștigat - ca toti ceilalti absolventi de universitate, care nu s-au prezentat la postul repartizat initial in invatamint - traiul lucrând în calitate de profesoară suplinitoare în diferite școli, între altele în Liceul Nikolaus Lenau din Timișoara și la câteva grădinițe, precum și acordând ore particulare de germană. Biografia ei este prezentată în volumul „Regele se înclină și ucide”.

Volumul de debut, „Niederungen” - „Ținuturile joase”, a apărut în 1982, după o puternică confruntare cu cenzura care i-a „defrișat” simțitor manuscrisul, volumul fiind totodată premiat de Uniunea Tineretului Comunist la secțiunea "lucrări în limbile naționalităților conlocuitoare".^[15]Peste doi ani cartea a fost publicată și în Republica Federală Germania, exact așa cum fusese scrisă de autoare. Reacția autorităților din România a fost dură: i s-a interzis să mai publice.

Ca membru al cenaclului „Adam Müller-Guttenbrunn”, Franz Thomas Schleich a raportat Securității că prima carte scrisă de Müller, „Niederungen” („Depresiuni”), conține „orientări anti-statale”. Concret, într-o notă datată 16 martie 1982, „Voicu” scria: „Critică, și iar critică, o critică atât de destructivă, încât te întrebi, ce rost au aceste texte?!”^[16] Această notă a fost folosită de Securitate ca dovadă justificativă pentru începerea dosarului de urmărire informativă (D.U.I.) al lui Müller.^[17]

Începând cu 1982 i s-au permis trei vizite în Germania Federală, din care se reîntoarce în România.^[18]

Herta Müller a emigrat în februarie 1987 în Republica Federală Germania, împreună cu soțul ei de atunci, scriitorul Richard Wagner. În prima jumătate a anului 1989 a fost afectată de moartea lui Roland Kirsch, scriitor tinar din Banat, găsit spânzurat pe 3 mai 1989 în locuința sa din Timișoara

Din 1995 este membră a Deutsche Akademie für Sprache und Dichtung(Academia Germană pentru Limbă și Poezie).

În anul 1999 Müller a fost propusă de guvernul german pentru Premiul Nobel pentru Literatură.

În anul 2008 Müller a fost propusă pentru a doua oară, din partea Germaniei, pentru acest premiu.

După ce a fost nominalizată pentru a treia oară, pe 8 octombrie 2009 i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Literatură 2009, pentru „densitatea poeziei și sinceritatea prozei cu care a descris plastic universul dezrădăcinaților”, fiind a douăsprezecea femeie care primește acest premiu.^[20] Valoarea premiului este de 10.000.000 coroane suedeze, ceea ce corespunde cu 972.000 Euro.^[21] În realitate un asemenea premiu nu poate fi însă cuantificat, el aducând posesorului o valoare uriașă, un capital și o autoritate simbolică. Ceremonia de înmânare a premiului a avut loc pe 10 decembrie 2009 la Stockholm.^[22] Odată cu primirea prestigioasei distincții, Műller intră în rândul celor mai mari scriitori de limbă germană, alături de Thomas Mann, Herman Hesse, Heinrich Böll, Günter Grass sau Elfriede Jelinek, toți laureați ai Premiului Nobel pentru Literatură.

Ca o premoniție, într-un interviu publicat în „Observator cultural” la 27 septembrie 2007, Stefan Sienerth declara: „... cred că dacă Herta Müller ia mâine Premiul Nobel, literatura română și dicționarele de literatură română o vor accepta subit.

Herta Müller în timpul prezentării cărții Atemschaukel, la „Deutscher Buchpreis 2009” în Frankfurt pe Main.

În ziarul „Frankfurter Rundschau” din 17 iulie 2008, adresându-se lui Horia-Roman Patapievici, Müller a protestat împotriva invitării foștilor colaboratori ai Securității Sorin Antohi și Andrei Corbea Hoișie de către Institutul Cultural Român la Berlin la conferința organizată la 19 – 25 iulie 2008.^[24] Într-un articol publicat în revista „Die Zeit”, ediția din 23 iulie 2009, sub titlul „Die Securitate ist noch im Dienst“ (Securitatea este încă în serviciu) a descris mașinațiile la care a fost și la care mai este supusă până în prezent de către lucrători ai serviciilor secrete românești.

Opera:

Niederungen, București (Bukarest), Kriterion Verlag, 1982 (cenzurat), Berlin 1984, ISBN 3-88022-729-2
Drückender Tango, București 1984, Reinbek 1988 & 1996, ISBN 3-499-22080-6
Der Mensch ist ein großer Fasan auf der Welt, Berlin 1986, ISBN 3-88022-730-6
Barfüßiger Februar, Berlin 1987, ISBN 3-88022-024-7
Reisende auf einem Bein, Berlin 1989, ISBN 3-88022-747-0
Wie Wahrnehmung sich erfindet, Paderborn 1990
Der Teufel sitzt im Spiegel, Berlin 1991
Der Fuchs war damals schon der Jäger, Reinbek bei Hamburg 1992, ISBN 3-498-04352-8
Eine warme Kartoffel ist ein warmes Bett, Hamburg 1992, ISBN 3-434-50014-6
Der Wächter nimmt seinen Kamm, Reinbek bei Hamburg 1993, ISBN 3-498-04354-4
Angekommen wie nicht da, Lichtenfels 1994
Herztier, Reinbek bei Hamburg 1994, ISBN 3-498-04366-8
Hunger und Seide, Reinbek bei Hamburg 1995, ISBN 3-498-04373-0
In der Falle, Göttingen 1996, ISBN 3-89244-235-5
Heute wär ich mir lieber nicht begegnet, Reinbek bei Hamburg 1997, ISBN 3-498-04389-7
Die Klette am Knie, poeme 1997, ISBN 3-446-23174-9
Der fremde Blick oder das Leben ist ein Furz in der Laterne, Göttingen 1999, ISBN 3-89244-359-9
Im Haarknoten wohnt eine Dame, Reinbek bei Hamburg 2000, ISBN 3-498-04474-5
Heimat ist das, was gesprochen wird, Blieskastel 2001, ISBN 3-935731-08-6
Der König verneigt sich und tötet, München 2003, ISBN 3-446-20353-2
Die blassen Herren mit den Mokkatassen, München 2005, ISBN 3-446-20677-9
Regele se-nclină și ucide, Iași 2005
Este sau nu este Ion, Iași 2005, ISBN 973-681-994-9
Animalul inimii, (ediția a II-a), Iași 2006
Atemschaukel, München 2009, ISBN 978-3-446-23391-1
Cristina und ihre Attrappe oder Was (nicht) in den Akten der Securitate steht^[27], Göttingen 2009 ISBN 3-8353-0628-6
Lebensangst und Worthunger, Suhrkamp, Berlin 2010.^[28]
Immer derselbe Schnee und immer derselbe Onkel, Hanser Verlag, München [u. a.] 2011, ISBN 978-3-446-23564-9; Fischer Taschenbuch, Frankfurt am Main, 2013, ISBN 978-3-596-19392-9.
Vater telefoniert mit den Fliegen, Hanser Verlag, München 2012, ISBN 978-3-446-23857-2
Ein Hauch von Lippenstift für die Würde. Weiblichkeit in Zeiten großer Not. Ed. Henriette Schroeder. Elisabeth Sandmann Verlag, München 2014, ISBN 978-3-938045-91-6, Preview: „Schönheit ist politisch“, Die Welt, 27 septembrie 2014
Hunger und Seide. Essays, Hanser, München 2015, ISBN 978-3-446-24765-9.

Herta Müller

· 1953 - S-a născut Kevin Rowland, vocalist, chitarist şi compozitor britanic (Dexy's Midnight Runners).

· 1955 - S-a născut Colin Moulding, basist şi compozitor britanic (XTC).
* 1958: Horia Dulvac (n. 17 august 1958 în judetul Dolj) este un scriitor român, prozator, și eseist, membru al Uniunii Scriitorilor din România și al Asociației Scriitorilor Profesioniști din România (ASPRO).

În perioada anilor 1973-1978 a urmat cursurile Liceului Colegiul National Frații Buzești din Craiova, fiind membru al cenaclului școlar și colaborator al revistei liceului . A urmat cursurile Universitații Politehnice din Timișoara, Facultatea de Chimie, între anii 1979-1984, după absolvire lucrând în cercetare. După anul 1990 a absolvit Facultatea de Drept si a urmat cursuri postuniversitare de administrație la Facultatea de Drept și Administrație Publică a Universității de Vest din Timișoara (2001), iar în anul 2012 a obținut titlul de doctor al Universității de Vest din Timișoara în domeniul filosofiei religiei și al filozofiei neopragmatiste.

În perioada studiilor universitare a fost redactor al revistei Forum Studențesc din Timișoara, membru al cenaclului literar „Pavel Dan” al Casei de Cultură a Studenților și prezență activă în mediile culturale studențești. A colaborat cu proză, poezie și reportaje la mai multe reviste de cultura din țară, primind mai multe premii culturale naționale și locale de prestigiu ale vremii.

Între anii 2000-20012 a fost redactor și membru în colegiul de redacție al revistei de cultură Mozaicul din Craiova.

Horia Dulvac a debutat în revista Forum Studențesc din Timișoara în anul 1979 cu un grupaj de poeme, devenind, pe parcursul studiilor universitare, redactor activ al acestei reviste. De asemenea, a fost membru al cenaclului și grupării literare Pavel Dan, precum și prezență culturală activă în mediile literare ale vremii.

A debutat editorial cu volumul de proze scurte intitulat „Femeia lui Ghidirmic”, apărut la Editura Ramuri din Craiova în anul 1994 cu sprijinul unei burse de finanțare a Fundației Soros pentru o Societate Deschisă.

A colaborat cu poezie, proza, reportaje, eseuri, la revistele de cultură: Orizont, Forum Studențesc, (Timișoara) Viața Studențească, Observator Cultural, (București), Echinox (Cluj), Mozaicul, Ramuri, Scrisul Românesc, Convorbiri Literare (Iași), Familia (Oradea), SpectActor (revistă a teatrului Național din Craiova), Autograf, (Craiova), Argeș, Cafeneaua Literară , Calende (Pitești), Conta (Piatra Neamț), etc. De asemenea, a fost colaborator al unor revistelor de cultură în format electronic: Prăvălia culturală , Omniscop , Egophobia , Orizonturi Culturale Româno Italiene, ș.a.

Deși a fost o prezență culturală activă în mediile timișorene între anii 1984-1989, edituri precum Facla (Timișoara) sau Scrisul Românesc (Craiova) i-au refuzat la vremea respectivă ofertele editoriale. Debutul editorial s-a petrecut abia în anul 1994, cu volumul de proze Femeia lui Ghidirmic, apărut la editura Ramuri din Craiova, cu sprijinul unei burse a Fundația Soros. În pofida circulației restrânse, volumul a fost foarte bine primit de critică și mediile culturale naționale.

În anul 2000 a publicat la editura Marineasa din Timisoara, volumul de eseuri intitulat „Îngrijorări fără mandat”, care reunește principalele contribuții ale autorului la eseistica culturală între anii 1990-2004, respectiv reunește eseuri publicate în paginile principalelor reviste culturale din țară.

În anul 2005, ca rod al colaborării cu revista Mozaicul din Craiova, publică la Editura Aius, volumul de eseuri Discursuri și părți, volum apărut cu sprijinul Ministerului Culturii și Cultelor. Volumul a primit premiul "Tiberiu Iliescu" al fundației Gheorghe Țițeica și al revistei Mozaicul.

Tot în anul 2005, a publicat la editura clujeană Grinta, volumul de eseuri "Revanșe ale alterității”^[1]. După o pauză de circa un deceniu în proză, a publicat în anul 2009, la editura Scrisul Românesc din Craiova, volumul de proze Efect Doppler^[2], carte care a primit premiul Uniunii Scriitorilor din România, filiala Craiova în anul 2010.

Au urmat volumele de eseuri „Feluri de posibil”^[3], apărut la editura Dacia xxi din Cluj Napoca în anul 2011, precum și Fața și cortina^[4], apărut în anul 2013 la editura Tipomoldova din Iași. Este prezent cu comunicări în antologiile Autoritatea valorii, valoarea autorității, Eminescu & Caragiale, Fizionomia spațiului public românesc, apărute la editura Aius din Craiova,în anii 2000-2005.

De asemenea, este prezent în volumul de antologie Zona. Prozatori și poeți timișoreni, apărut la Editura Marineasa din Timișoara, în anul 1997, precum și în Dicționarul bio-bibliografic al scriitorilor români din anii 80-90, apărut în anul 2000 la Editura Paralela 45, coordonat de Ioan Bogdan Lefter.

Este prezent în Antologia „Cele mai frumoase proze” apărută în anul 2014 la editura Adenium, Iași

Volume:

„Femeia lui Ghidirmic”, proză, editura Ramuri, Craiova, 1994 – volum apărut cu o bursă a Fundației pentru o Societate Deschisă
„Îngrijorări fără mandat”, eseuri, editura Marineasa, Timișoara, 2000
„Discursuri și părți”, eseuri, editura Aius, Craiova, 2005
„Revanșe ale alterității”, eseuri, editura Grinta, Cluj Napoca, 2005
Comunicări în antologiile „Autoritatea valorii, valoarea autorității”, „Eminescu &Caragiale”, „Fizionomia spațiului public românesc”, editura Aius, Craiova, 2000-2005, etc
.„Efect Doppler”, proză, editura Scrisul Românesc, Craiova, 2009
„Feluri de posibil”, eseuri, editura Dacia xxi, Cluj Napoca, 2011
„Fața și cortina”, eseuri, ed. Tipomoldova, Iași, 2013
"Cele mai frumoase proze ale anului", Antologie ed.Adenium 2014
"Efect Doppler", editia a II-a, editura Tracus Arte, Bucuresti, 2016
"Entropie și frumos; aplicație pe o floare a soarelui", eseuri, editura Eikon, postfață și note de IB Lefter, București,2017

· 1958: S-a nascut Belinda Carlisle, cântăreaţă şi compozitoare americană.

· 1959: Jonathan Franzen, scriitor american

· 1960: Sean Penn (n. 17 august 1960) este actor și regizor american, de asemenea, cunoscut ca fiind activist politic. A obținut Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în 2004 (Mystic River) și 2009 (Milk).

Penn s-a născut în Santa Monica, California,^[1] fiu al actorului și regizorului Leo Penn și al actriței Eileen Ryan. Are un frate, muzicianul Michael Penn; celălalt frate, actorul Chris Penn, a murit în 2006. Bunicii paterni erau evrei imigranți din Lituania și Rusia, în timp ce mama sa este catolică care provine din italieni și irlandezi

Filmografie:

Actor

1981 : ''Hellinger's Law, de Leo Penn (TV)
1981 : The Killing of Randy Webster, de Sam Wanamaker (TV)
1981 : Taps], de Harold Becker
1982 : Fast Times at Ridgemont High, de Amy Heckerling
1983 : Summerspell, de Lina Shanklin
1983 : Bad Boys, de Rick Rosenthal
1984 : Crackers, de Louis Malle
1984 : Racing with the Moon, de Richard Benjamin
1985 : The Falcon and the Snowman, de John Schlesinger
1986 : At Close Range, de James Foley
1986 : Shanghai Surprise, de Jim Goddard
1988 : Cool Blue, de Mark Mullin și Richard Shepard
1988 : Colors, de Dennis Hopper
1988 : Judgment in Berlin, de Leo Penn
1989 : Casualties of War, de Brian De Palma
1989 : We're No Angels, de Neil Jordan
1990 : Stare de grație, de Phil Joanou
1992 : Cruise Control, de Matt Palmieri
1993 : Carlito's Way, de Brian De Palma
1995 : Culoarul morții, de Tim Robbins
1997 : Loved, de Erin Dignam
1997 : She's So Lovely, de Nick Cassavetes
1997 : U Turn, de Oliver Stone
1997 : The Game, de David Fincher
1997 : Hugo Pool, de Robert Downey Sr.
1998 : Hurlyburly, de Anthony Drazan
1998 : La hotarul dintre viață și moarte, de Terrence Malick
1999 : Sweet and Lowdown, de Woody Allen
2000 : Up at the Villa, de Philip Haas
2000 : Before Night Falls, de Julian Schnabel
2000 : The Weight of Water, de Kathryn Bigelow
2001 : I Am Sam, de Jessie Nelson
2003 : It's All About Love, de Thomas Vinterberg
2003 : Mystic River, de Clint Eastwood
2003 : 21 Grams, de Alejandro González Iñárritu
2004 : The Assassination of Richard Nixon, de Niels Mueller
2005 : The Interpreter, de Sydney Pollack
2005 : All the King's Men, de Steven Zaillian
2008 : Crossing Over, de Wayne Kramer
2008 : Milk, de Gus Van Sant
2010 : Fair Game de Doug Liman
2011 : The Tree of Life de Terrence Malick
2011 : This Must Be the Place de Paolo Sorrentino
2013 : Gangster Squad de Ruben Fleischer

Regizor

1991 : Frații (The Indian Runner)
1995 : Răzbunarea (The Crossing Guard)
2001 : Legământul (The Pledge)
2007 : În sălbăticie (Into The Wild)

Producător

1995 : The Crossing Guard
1997 : Loved, de Erin Dignam
1997 : She's So Lovely, de Nick Cassavetes
2001 : Promisiunea

Scenarist

1991 : The Indian Runner
1995 : The Crossing Guard
2007 : Into The Wild

Sean Penn
Penn în mai 2016

· 1963: Ruxandra-Mihaela Braga (n. Cesereanu, 17 august 1963, Cluj) este o poetă, prozatoare, publicistă și eseistă română. Este, de asemenea, cadru didactic universitar și cercetătoare.

Ruxandra Cesereanu este fiica scriitorului Domețian Teodoziu Cesereanu și a soției sale, Aurora și nepoată de bunic a preotului greco-catolic Vasile Cesereanu (1899-1984).^[2]

A urmat cursurile Facultății de Litere a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca (1981–1985). În timpul facultății a fost redactor la revista „Echinox”. Din 1991 este redactor la revista „Steaua” din Cluj-Napoca, din 2011 redactor-șef adjunct, iar din 2015 redactor-șef. Și-a susținut doctoratul, în 1997, cu teza Infernul concentraționar reflectat în conștiința românească.

Actualmente, este profesor universitar la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, în cadrul Departamentului de Literatură Comparată. Timp de 4 ani a fost cadru didactic în cadrul Catedrei de jurnalism de la Facultatea de Științe Politice. Este, de asemenea, cercetător al universului concentraționar.

Poeme

Zona vie, poeme, Dacia, Cluj, 1993 (volum tradus în limba engleză și apărut în SUA sub titlul Lunacies, Meeting Eyes Bindery, New York, 2004)
Grădina deliciilor, poeme, Echinox, Cluj, 1993
Cădere deasupra orașului, poeme, Transpres, Sibiu, 1994
Oceanul Schizoidian, poeme, Marineasa, Timișoara, 1998 (volum tradus în engleză și apărut în SUA sub titlul Schizoid Ocean, Sigmund Freud Publishing House, Binghamton, 1997)
Deliruri și delire. O antologie a poeziei onirice românești, Paralela 45, Cluj-București, 2000
Veneția cu vene violete. Scrisorile unei curtezane, poeme, Dacia, Cluj, 2002
Femeia-cruciat, antologie, poeme, Paralela 45, Cluj-București, 1999
Kore-Persefona, poeme, Editura Vinea, 2004
Oceanul Schizoidian, poeme, ediția a doua, Editura Vinea, 2006
Submarinul iertat, poem-roman scris în colaborare cu Andrei Codrescu, ediție de lux de 150 de exemplare, cu 7 ilustrații color, cartea în copertă de catifea, Brumar, 2007 ^[3]
Coma, poeme, Vinea, 2008.
Ținutul Celălalt, poem-roman scris în colaborare cu Marius Conkan, Cartea Românească, 2011.^[4]
California (pe Someș), Editura Charmides, 2014.
Scrisoare către un prieten și înapoi către țară, Pitești, Paralela 45, 2018.

Proză

Călătorie prin oglinzi, microroman, Dacia, Cluj, 1989
Purgatoriile, proză scurtă, Albatros, București, 1997
Tricephalos, roman, Dacia, Cluj, 2002
Nebulon, proză, Polirom, 2005
Nașterea dorințelor lichide, proză, Cartea Românească, 2007
Angelus, roman, Humanitas, 2010.
Un singur cer deasupra lor, roman, Polirom, 2013.

Eseuri și critică

Călătorie spre centrul infernului. Gulagul în conștiința românească, eseu, Fundația Culturală Română, București, 1998
Panopticum. Tortura politică în secolul XX, eseu, Institutul European, Iași, 2001
Imaginarul violent al românilor, eseu, Humanitas, 2003
Decembrie 89. Deconstrucția unei revoluții, eseu, Polirom, 2004
Gulagul în conștiința românească, eseu, ediția a doua, Polirom, 2005
Năravuri românești, publicistică, Polirom, 2006
Gourmet, eseu, Limes, 2009
Biblioteca stranie, eseu, Curtea Veche, 2010
Fugarii. Evadări din închisori și lagăre în secolul XX, eseu, Polirom, 2016.
Călătorie spre centrul infernului. Literatura și memorialistica închisorilor și lagărelor comuniste, ediția a treia, revăzută și adăugită, Pitești, Editura Manuscris, 2018.

Cărți traduse

În limba engleză:

Schizoid Ocean (poems), translated by Claudia Litvinchievici, Binghamton, esf publishers, 1997.
Lunacies (poems), translated by Adam J. Sorkin, Claudia Litvinchievici and the poet, NYC, Meeting Eyes Bindery, 2004.
Crusader-Woman (poems), translated by Adam J. Sorkin and the poet, Black Widow Press, 2008.
Forgiven Submarine (poetry), translated by Andrei Codrescu, Black Widow Press, 2009.
Angelus (novel), translated by Alistair Ian Blyth, New Orleans, Lavender Ink, 2015.

În limba italiană:

Coma (poesía), a cura di Giovanni Magliocco, Roma, Aracne, 2012.
Venezia dalla vene viola. Lettere di una cortigiana (poesía), a cura di Giovanni Magliocco, Roma, Aracne, 2015.

În limba maghiară:

Keresztesasszony, traducere de Visky Zsolt, Koinonia, 2007.
Utoferfiak, traducere de Selyem Zsuzsa, Pecs, Jelenkor Kiado, 2009.

În limba bulgară:

Anghelus, traducere de Hristo Boev, Sofia, Perseus, 2017.

Volume colective

Deliruri și delire. O antologie a poeziei onirice românești, (preambul, miniportrete și selecție de texte de Ruxandra Cesereanu), Cluj, Editura Paralela 45, 2000

Ruxandra Cesereanu (coord.), Fărâme, cioburi, așchii dintr-o Curte a Miracolelor. Antropologie urbană narativă, Cluj, Editura Limes, 2004

Ruxandra Cesereanu (coord.), A doua Curte a Miracolelor, București, Editura Tritonic, 200

Ruxandra Cesereanu (coord.), Made in Romania. Subculturi urbane la sfârșit de secol XX și început de secol XXI, Cluj, Editura Limes, 2005

Romania inghesuita. Cutii de chibrituri, borcane, conserve: ipostaze ale ghetoizarii in comunism si postcomunism(coordonator), Editura Limes, 2006^[5]

Ruxandra Cesereanu (coord.), Comunism și represiune în România. Istoria tematică a unui fratricid național, Iași, Editura Polirom, 2006

Ruxandra Cesereanu (coord.), T(z)ara noastră. Stereotipii și prejudecăți, București, Institutul Cultural Român, 2006

Ruxandra Cesereanu

· 1964 - S-a născut Maria McKee, cântăreaţă, chitaristă şi compozitoare americană.
* 1964: Jorginho (n. 17 august 1964) este un fost fotbalist brazilian.
* 1967: Adina Cristescu (n. 17 august 1967) este o actriță de teatru, voce și film, profesoară, regizoare de teatru și scenaristă de film română.
Filmografie:

Cenușa păsării din vis (1989) - Valeria
Prea târziu (1996)
4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (2007) - Mireasa
Trenul foamei (2010)
Aurora (2010) - vânzătoare la magazinul de arme
Toată lumea din familia noastră (2012) - chimista
The pill of happiness / Pastila fericirii (2012)
Diaz - Don't Clean Up This Blood (2012) - polițistă 1
O umbră de nor (2013)
Quod erat demonstrandum (2014) - diriginta David
Aferim! (2015) - Zambila
Inimi cicatrizate (2016)

Teatru:

Apolodor, pinguinul călător, Teatrul Național Radiofonic
Momo sau Strania poveste a hoților de timp și a copilului ce le-a arătat oamenilor timpul furat, Teatrul Excelsior - Casiopeea
Pălăria, Teatrul de Comedie - ruda
Tragedia regelui Otakar și a prințului Dalibor și fluturele, Teatrul Național Radiofonic - Ludmila
Țara lui Abuliu, Teatrul de Comedie - Julieta

* 1968: Ion Cupă (n. 17 august 1968) este un deputat român, ales în 2012 din partea Partidului Democrat Liberal.

În timpului mandatului, a făcut parte din următoarele grupuri parlamentare: grupul parlamentar al Partidului Democrat Liberal (între 19 decembrie 2012 și 9 aprilie 2013), grupul parlamentar al Partidului Național Liberal (între 9 aprilie 2013 și 2 iulie 2014), deputați neafiliați (între 2 iulie 2014 și 1 septembrie 2014) și grupul parlamentar Liberal Conservator (PC-PLR) (din 1 septembrie 2014). În 2016, a fost ales din nou pe listele ALDE.

* 1968: Anja Fichtel (n. 17 august 1968, Tauberbischofsheim) este o fostă scrimeră germană specializată pe floretă, cea mai titrată scrimeră din această țară.^[1] A fost dublă campioană olimpică la Seul 1988 și laureată în total cu patru medalii olimpice din trei participări. La Campionatul Mondial a cucerit două titluri la individual și trei pe echipe, iar a fost campioană europeană în 1993. A câștigat clasamentul general al Cupei Mondiale de Scrimă în 1990.

· 1984: Cristian Pulhac, fotbalist român

* 1977: Daniel Gabriel Pancu (n. 17 august 1977) este un fost jucător român de fotbal cunoscut pentru activitatea sa ca fotbalist la Rapid București, actualmente în conducerea tehnică a clubului.

A început ca portar la echipa de juniori a Politehnicii Iași. Exasperându-l cu ieșirile sale, l-a forțat pe antrenorul lui de atunci să îl mute ca mijlocaș. A fost transferat la Rapid, transferul său fiind extrem de mediatizat. Daniel Pancu a câștigat titlul de campion cu Rapid în sezonul 1998-1999 sub comanda lui Mircea Lucescu. A fost poreclit „Pancone” de suporterii rapidiști.^[2]

În 1999 a fost transferat de echipa italiană de Serie B AC Cesena. Nu a confirmat și a revenit sub podul Grant pentru a întări Rapidul lui Anghel Iordănescu, părăsind iarăși Giuleștiul în 2002, după un sezon de excepție în care a cucerit Cupa României după o finală cu Dinamo. Conducătorii clubului turc Beşiktaş Istanbul au fost cuceriți de talentul ieșeanului și au plătit Rapidului 2,5 mil $. Pancu a primit inițial tricoul cu nr. 9.

Pancu a impresionat în fotbalul turc^{[necesită citare]} după un meci cu rivala Fenerbahce, în care a făcut o partidă mare în poarta vulturilor^[3]. După acest meci Daniel Pancu a primit tricoul cu nr. 1, clubul turc realizând venituri impresionante din vânzarea produselor inscripționate cu numele fotbalistului român^{[necesită citare]}, care în urma acestei experiențe a fost poreclit "Pantera". Pancu a ajuns pentru a treia oară la Rapid în iarna anului 2006, cucerind iarăși Cupa României alături de echipa care a realizat cea mai mare performanță europeană din istoria clubului. În martie 2006 a primit Medalia „Meritul Sportiv” clasa a II-a cu o baretă din partea președintelui României de atunci, Traian Băsescu, deoarece a făcut parte din echipa Rapidului care a obținut calificarea în sferturile Cupei UEFA 2005-2006.^[4]

La sfârșitul sezonului, jucătorul numit de suporteri „Ronaldo din Giulești” a revenit în Turcia la gruparea Bursaspor. Daniel Pancu nu s-a regăsit însă, evoluțiile sale nefiind atât de consistente pe cât se așteptau fanii și conducătorii clubului Bursaspor. Pancu a dezamăgit și în ianuarie 2008 a pus capăt colaborării cu turcii, cele două părți reziliind contractul pe cale amiabilă^{[necesită citare]}. Ulterior, jucătorul a semnat un contract pe șase luni cu Rapid București^[5].

În vara anului 2008, Daniel Pancu și-a reziliat de comun acord contractul cu echipa Rapid București și a semnat cu echipa de prima ligă rusă, FC Terek Groznîi unde a evoluat timp de un sezon și jumătate. În ianuarie 2010, după ce contractul cu rușii a luat sfârșit, Pancu a semnat o înțelegere pentru șase luni cu echipa bulgară ȚSKA Sofia. La finalul contractului, a revenit în România, unde s-a alăturat echipei FC Vaslui.

După șase luni petrecute la Vaslui, a renunțat la contract pentru a reveni la Rapid București. În iunie 2015 a semnat un contract pe un an cu FC Voluntari

· 1977: Thierry Daniel Henry (n. 17 august 1977, Les Ulis, Franța) este un fotbalist francez retras din activitate, în prezent este antrenor secund la Echipa națională de fotbal a Belgiei. În cariera sa el a jucat pentru cluburile Monaco, Juventus, Barcelona, New York Red Bulls și a petrecut opt ani la Arsenal, fiind golgheterul all-time al clubului.

Thierry Henry juca pe postul de atacant sau extremă și a fost component de bază al reprezentativei Franței între 1997–2010.

· 1977: Tarja Turunen, soprană lirică, compozitoare și pianistă finlandeză
* 1977: William Gallas (n. 17 august 1977,^[1] Asnières-sur-Seine, Franța) este un jucător francez de fotbal retras din activitate, care a jucat pe post de fundaș central la mai multe echipe, printre care Chelsea FC, Tottenham Hotspur și Arsenal FC.
* 1980: Marius Onofraș (nume complet Daniel Marius Onofraș, n. 17 august 1980, Iași) este team manager la CSM Politehnica Iași. A fost un fotbalist român care a evoluat la echipa ASC Dacia Unirea Brăila pe postul de atacant, iar în mai 2018 a semnat cu CS Bradu Borca, echipă aflată în Play-Off-ul Ligii a IV-a a județului Neamț.

Pe 31 august 2010 a semnat pentru Steaua alături de alți cinci jucători de la Unirea Urziceni: Galamaz, Geraldo Alves, Marinescu, Apostol și Bilașco.

* 1980: Daniel González Güiza (n. 17 august 1980, Jerez de la Frontera, Cádiz, Spania) este un fotbalist spaniol care joacă la Fenerbahce pe post de atacant și a fost selecționat și pentru naționala Spaniei.
* 1981: Daniel Ștefan Lupașcu (n. 17 august 1981, Cugir) este un jucător român de fotbal, care a evoluat la echipe ca: Metalurgistul Cugir, CSM Reșița, FC Unirea Alba-Iulia, FC Oradea, Dacia Mioveni. Pentru o scurtă perioadă a evoluat în Liga I cu CS Dacia Mioveni.
* 1981: Daniel-Ionuț Bărbulescu (n. 17 august 1981) este un deputat român, ales în 2012 din partea Partidului Social Democrat.
* 1981: Alexandru Bădoiu (n. 17 august 1981, Pucioasa) este un fost fotbalist român care a evoluat ca fundaș dreapta. De-a lungul carierei a evoluat la FCM Reșița, Jiul Petroșani, Politehnica Timișoara și FCM Târgoviște.
* 1982: Phil Jagielka (n. 17 august 1982 în Sale, Greater Manchester) este un fotbalist englez care evoluează la clubul Everton FC din Premier League.
* 1983: Tom Ford (n. 17 august 1983, Glen Parva[*], Blaby[*], Regatul Unit^[2]) este un jucător englez de snooker.

A fost finalist în 2016 la Paul Hunter Classic. Ford a realizat breakul maxim de trei ori în carieră.

Momentan ocupă poziția a 25-a în lume conform clasamentului actualizat din aprilie 2019.

* 1985: Victor Negrescu (n. 17 august 1985, București, RS România) este cadru universitar și om politic de stânga, fost ministru delegat pentru afaceri europene (iunie 2017 – noiembrie 2018) și membru al Parlamentului European (iulie 2014 – iunie 2017), fiind cel mai tânăr europarlamentar român ales în cadrul alegerilor din mai 2014.

În 2015 a câștigat titlul de „Europarlamentarul Anului” la categoria Agenda Digitală și s-a clasat în Top 5 cei mai activi europarlamentari români ai perioadei 2014 – 2019^[1], deși și-a exercitat doar parțial mandatul.

În calitate de ministru delegat pentru afaceri europene a pregătit Președinția României la Consiliul Uniunii Europene^[2] și a făcut parte din Comitetul Interministerial pentru Centenar.

Ca europarlamentar, a activat în Grupul Alianței Progresiste a Socialiștilor și Democraților din Parlamentul European, fiind membru în Comisia pentru Bugete, Comisia Juridică și Comisia pentru Industrie, Cercetare și Energie^[3].

Negrescu este primul euroales român care a introdus în dezbatere și obținut aprobarea pentru un Proiect Pilot – Accesul la Sănătate pentru persoanele din mediu rural, în valoare de un milion de euro, destinat să îmbunătățească accesul la servicii de sănătate de calitate pentru persoanele care trăiesc în sate și în micile orașe.

În total, europarlamentarul Victor Negrescu a obținut proiecte pilot și acțiuni pregătitoare pentru România în valoare de 9,3 milioane de euro. Eurodeputatul a fost liderul S&D40, rețeaua europarlamentarilor social democrați sub 40 de ani, și membru în consiliul de conducere al EU40, rețeaua tuturor europarlamentarilor tineri din Parlamentul European.

Activ apărător al drepturilor românilor în străinătate, Victor Negrescu a depus la Parlamentul European petiția „România merită mai mult“ semnată de peste 20.000 de români prin care se solicită drepturi egale pentru români la nivel european și se condamnă discriminările la care sunt supuși românii în mai multe state europene.

Este inițiatorul la Bruxelles al proiectului Delegația Transilvaniei și Banatului pe lângă Uniunea Europeană, care și-a propus să promoveze valorile locale ale regiunii Transilvaniei în Parlamentul European. Un alt proiect a fost Ambasada Moților la Bruxelles, prin care s-a promovat zona și tradițiile direct în Capitala Europei, după modelul regiunilor din Franța, Italia sau Spania, provinciilor din Polonia sau landurilor din Germania, care au reprezentare directă la nivelul instituțiilor europene.

Victor Negrescu este recunoscut pentru eforturile depuse pentru integrarea României în spațiul Schengen. Campania inițiată împreună cu organizația PES activists România, intitulată „România Cere Schengen”, a reușit să obțină susținerea a peste 40.000 de cetățeni români. Deși a ocupat funcția de membru în Parlamentul European doar pentru o perioadă de timp limitată, Victor Negrescu a fost raportor principal de 8 ori, de 16 ori „din umbră” și o dată raportor pentru aviz.

Victor Negrescu

* 1987: Ronan Gustin (n. 17 august 1987, Fontaine-lès-Dijon, Franța) este un scrimer francez specializat pe spadă, campion mondial pe echipe în 2011 și dublu campion european pe echipe în 2011 și în 2015. La individual, cel mai bun clasament al carierei a fost locul 5 în sezonul 2014-2015.

* 1990: Artur Ioniță (n. 17 august 1990,^[1] Chișinău, URSS) este un fotbalist moldovean, care în prezent evoluează pe postul de mijlocaș la clubul Cagliari Calcio din Serie A^[2] și la naționala Moldovei.

* 1991: Simone Böhme Kristensen (n. 17 august 1991, în Spentrup, Comuna Randers) este o handbalistă din Danemarca ce joacă pentru clubul maghiarSiófok KC și echipa națională a Danemarcei, pe postul de extremă dreapta. Anterior, handbalista a evoluat la clubul românesc CSM București, unde s-a transferat în ianuarie 2017,^[1]^[2] venind de la echipa Viborg HK, cu care avea un contract pe încă doi ani.^[3] Oficialii clubului danez și-au dat acordul pentru transferul jucătoarei
* 1993: Ederson Santana de Moraes, cunoscut ca Ederson (n. 17 august 1993,^[1]Osasco, Brazilia) este un jucător de fotbal brazilian, joacă ca portar, iar în prezent joacă pentru Manchester City din Premier League din Anglia.
* 1994: Adina Sabina Giurgiu (n. 17 august 1994,^[1] România) este o jucătoare română de fotbal pe postul de mijlocaș care joacă pentru Olimpia Cluj.
* 1994:
* 1997: Cosmin Marian Bîrnoi (n. 17 august 1997, Hunedoara) este un fotbalistromân, care evoluează pe postul de fundaș la clubul din Liga I, ACS Poli Timișoara.
* 1998: Maria Ilinca Băcilă (n. 17 august 1998,^[1] Târgu Mureș, România^[2]) este o cântăreață română.

Ilinca s-a născut în Târgu Mureș, dar locuiește la Cluj-Napoca.^[3] Ea studiază muzica de la vârsta de 7 ani, iar la doar 14 ani a participat la "X Factor" ca membră a unei trupe de fete, reușind să ajungă până în galele live. La doi ani după participarea la "X Factor", artista urcă pe scena "Vocea României", unde face parte din echipa Loredanei Grozași unde ajunge până în semifinale.

După ce s-a făcut remarcata la "X Factor" și la "Vocea României", Ilinca începe colaborarea cu mai multe instituții de cultură din țară, precum Filarmonica Iași, Opera Română Cluj și Teatrul Dramatic Brașov.

La începutul anului 2017, Ilinca Băcilă colaborează cu Alex Florea și prezintă melodia "Yodel it", piesa înscrisă la Selecția NaționalăEurovision România 2017. Melodia compusă de Mihai Alexandru și Alexa Niculae a cucerit publicul și juriul, astfel că "Yodel it" a câștigat finala celebrului concurs, iar Ilinca și Alex reprezintă România la Eurovision 2017, în semifinalele de la Kiev, având astfel șansa de a ajunge în finală.

Ilinca Băcilă

Decese

* 1553: Carol al III-lea de Savoia (10 octombrie 1486 – 17 august 1553), numit adesea Carol cel Bun, a fost Duce de Savoia din 1504 până în 1553, deși mare parte din teritoriile sale au fost conduse de Franța între 1536 și pînă la moartea sa.

A fost fiul cel mic al Prințului Filip de Savoia și a celei de-a doua soții, Claudine de Brosse. Nașii săi au fost Ducele Louis de Savoia și Anne a Ciprului. Fiind fiul cel mic al liniei minore a Casei de Savoia, nu era de așteptat să acceadă la tron. A fost botezat după Ducele care domnea în acel moment, Carol I, vărul său primar.

Totuși, când avea zece ani, tatăl său și-a succedat pe neșteptate nepotul Carol al II-lea, care a murit la vârsta de 6 ani; a devenit Duce de Savoia sub numele de Filip al II-lea. Ca șef al Casei de Savoia el a primit de asemenea titlurile pretinse al familiei: rege al Ciprului, Ierusalimului și Armeniei. Totuși, tatăl lui Carol nu era moștenitor general al ducelui decedat, era doar moștenitorul pe linie masculină. Ierusalim, Cipru și celelalte titluri pretinse s-au dus în principiu la sora lui Carol al II-lea, Iolanda Louise. Tatăl lui Carol nu a fost gata să renunțe la acestea, și și-a căsătorit în 1496 fiul, Filibert, cu Yolanda, pentru a-și asigura succesiunea.

În 1497, fratele vitreg al lui Carol, Filibert, a succedat tatălui lor ca Duce de Savoia. Filibert a murit în 1504 fără copii și Carol i-a succedat la vârsta de 18 ani.

La 8 aprilie 1521, la Villefranche-sur-Mer, Carol al III-lea s-a căsătorit cu Beatrice a Portugaliei, a doua fiică a lui Manuel I al Portugaliei (1469–1521) și a celei de-a doua soții, Maria de Aragon (1482–1517). Cuplul a avut nouă copii:

Adrian John Amadeus, Prinț de Piemont (19 noiembrie 1522 - 10 ianuarie 1523).
Louis, Prinț de Piemont (4 decembrie 1523 - 25 noiembrie 1536, Madrid).
Emmanuel Filibert (8 iulie 1528 - 30 august 1580); singurul copil care a supraviețuit și mai târziu Duce de Savoia.
Caterina (25 noiembrie 1529 - mai 1536).
Maria (12 ianuarie 1530 - 1531).
Isabella (mai 1532 – 24 septembrie 1533).
Emmanuel (n./d. mai 1533).
Emmanuel (n./d. mai 1534).
Giovanni Maria (3 decembrie 1537 – 8 ianuarie 1538).

Jump to navigation Jump to search

Carol al III-lea
Duce de Savoia

· 1673:Reinier de Graaf (Reynier de Graaf sau Regnier de Graaf) (n. 30 iulie 1641 - d. 17 august 1673) a fost medic și anatomist olandez, celebru pentru descoperirile sale în domeniul biologiei reproducerii.

S-a născut la Schoonhoven lângă Utrecht. A studiat medicina la Utrecht și Leiden. Printre colegi, i-a avut pe Jan Swammerdam, Niels Stensen și Frederik Ruysch, iar ca profesor Franciscus Sylvius. Toți aceștia erau interesați în studiul organelor de reproducere.

Teza sa de doctorat a avut drept subiect pancreasul. Apoi a mers în Franța unde, la Universitatea din Angers, obține doctoratul în medicină. La Paris a studiat și organele reproducătoare masculine, studii ce l-au condus ulterior la editarea unei lucrări în 1668.

Întors în Olanda, în 1667, se stabilește la Delft. Deoarece era catolic, aflat într-o țară majoritar protestantă, a avut dificultăți în evoluția sa profesională.

De Graaf a fost inventatorul seringii, în forma sa modernă, dar cea mai mare realizare a sa o constituie studiul organelor de reproducere feminine. Astfel de Graaf pune în evidență și studiază:

funcția reproducătoare a foliculului ovarian
importanța trompelor lui Falloppius
ejacularea feminină
punctul G, redescoperit ulterior de către Ernst Gräfenberg
anatomia testicullului

Împreună cu anatomistul danez Niels Stensen, de Graaf studiază reproducerea la iepure. Observă ovocitul, celula germinală feminină, ovulul aflat în stadiul inițial de evoluție.

Reinier de Graaf

· 1676: Hans Jakob Christoffel von Grimmelshausen, scriitor german (n. 1621)

· 1786: A murit Friederic al II-lea, rege al Prusiei (1740 – 1786) din dinastia Hohenzollern, supranumit Frederic cel Mare; (n.24 ianuarie 1712). A participat la Războiul de Succesiune la tronul Austriei (1740-1748), la Războiul de 7 ani (1756-1763) şi la cel de Succesiune la tronul Bavariei (1778-1779). A anexat Silezia şi a consolidat poziţia internaţională a Prusiei. A participat la prima împărţire a Poloniei (1772).

Portret al tânărului Frederic al Prusiei, de Antoine Pesne, anii 1730.

Frederic s-a născut la Berlin ca fiu al regelui Frederic Wilhelm I al Prusiei și al Sofiei Dorothea de Hanovra. Așa numitul "rege soldat", Frederic Wilhelm a dezvoltat o armată formidabilă, a încurajat centralizarea și a fost cunoscut pentru temperamentul său și autoritarism. Pe de altă parte, Sofia era manierată și bine educată. Tatăl ei, George, elector de Hanovra, a fost moștenitorul reginei Anne a Marii Britanii. George i-a succedat ca regele George I al Marii Britanii în 1714.

Nașterea lui Frederic a fost salutată de bunicul său după ce doi dintre nepoții săi muriseră deja la vârste fragede. Frederic a fost educat de o franțuzoaică, Madame de Montbail, care mai târziu a devenit Madame de Rocoulle; el și-a dorit ca ea să-i educe și copiii. Frederic a învățat franceza și germana simultan. În ciuda dorinței tatălui său ca educația sa să fie în întregime religioasă și pragmatică, tânărul Frederic, cu ajutorul tutorelui său Jacques Duhan, și-a procurat 3000 de volume de poezie, clasici greci și romani, filosofie franceză pentru a-și suplini lecțiile.^[2]

În timp ce regele se relaxa bând cu prietenii săi, fiul său căuta alinare în muzică, istorie și filosofie. Pentru militărosul său tată, el era "un băiat efeminat, care nu posedă nici o singură înclinație bărbătească, nu călărește și nu vânează, ba mai mult, se poartă murdar, nu se tunde niciodată și își buclează părul ca un idiot"

Frederic a făcut o alianță cu sora sa, Wilhelmina, cu care a rămas apropiat întreaga viață. La vârsta de 16 ani, Frederic s-a atașat de pajul de 13 ani al regelui, Peter Karl Christoph Keith. Wilhelmina a scris că cei doi „curând au devenit inseparabili. Keith era inteligent dar fără educație. El l-a servit pe fratele meu cu un real devotament și l-a informat de acțiunile regelui”.^[4]

Din anul 1730, prințul începe să ducă împreună cu prietenul său Hans Hermann von Katte o viață boemă, încercând să scape de sub controlul tatălui său printr-o încercare de a fugi în Anglia, care eșuează. Cei doi prieteni sunt arestați și închiși în fortăreața Küstrin, unde, Frederic este obligat să privească decapitarea prietenul său care îl ajutase să plănuiască fuga. Corpul și capul prietenului său fost lăsate pe terenul de sub fereastra celulei prințului.^[5] Frederic a stat închis la Küstrin doi ani.

După eliberarea din închisoare, Frederic, în calitate de colonel al Regimentului Goltz, a căutat să-și dezvolte abilitățile militare. În 1732, regina Sofia Dorothea a încercat să orchestreze o dublă căsătorie: a lui Frederic și a Wilhelminei (sora lui Frederic) cu Amelia și Frederic, copiii fratelui ei, regele George al II-lea al Marii Britanii. Temându-se de o alianță între Prusia și Marea Britanie, mareșalul von Seckendorff, ambasadorul austriac la Berlin, i-a mituit pe mareșalul von Grumbkow (ministrul prusac de război) și pe Benjamin Reichenbach (ambasadorul prusac la Londra). Discret, cei doi au calomniat curțile britanice și prusace în ochii celor doi regi și în final planul căsătoriei a eșuat.^[6]

Frederic Wilhelm considera că Frederic ar trebui să se căsătorească cu Elisabeta de Mecklenburg-Schwerin, nepoata împărătesei Anna a Rusiei, dar la acest plan s-a opus cu ardoare Prințul Eugene de Savoia. Frederic însuși a propus o căsătorie cu Maria Tereza a Austriei în schimbul renunțării la succesiune. Prințul Eugene l-a convins pe Frederic Wilhelm ca prințul moștenitor să se căsătorească cu Elisabeth Christine de Brunswick-Bevern, o rudă protestantă a habsburgilor austrieci

Sub influența prietenilor săi austrieci, Friedrich Wilhelm von Grumbkow și Jacob Paul von Gundling, Frederic se căsătorește la 12 iunie 1733 cu Elisabeth Christine de Brunswick-Wolfenbüttel, fiica lui Ferdinand Albert al II-lea, Duce de Brunswick-Wolfenbüttel.
Frederic i-a scris surorii sale despre soția sa că "nu poate fi nici dragoste, nici prietenie între noi"^[4] Avea foarte puțin în comun cu mireasa lui și căsătoria politică l-a ofensat ca un exemplu de intervenție austriacă, care a afectat Prusia începând cu anul 1701. După ce Frederic și-a asigurat tronul în 1740, el i-a interzis Elisabetei să viziteze curtea sa de la Potsdam, acordându-i Palatul Schönhausen și apartamentele de la Stadtschloss Berliner.

Căsnicia a rămas fără copii.

Adolph Menzel: La Masa rotundă regele Friedrich II. (în centru) la Sanssouci cu Voltaire(stânga) și personalități din Academia de știință din Brandenburg și Academia din Berlin; pictură din 1850, Galeria Națională din Berlin.

Prințul Frederic avea numai 28 de ani când tatăl său Frederic Wilhelm I a murit iar el a urcat pe tronul Prusiei, la 31 mai 1740.^[8] În acel moment Prusia era alcătuită din teritorii împrăștiate, inclusiv ducatul de Cleves, comitatele Mark și Ravensberg în partea de vest a Sfântului Imperiu Roman; Brandenburg, Pomerania în partea de est a Imperiului, și fostul ducat al Prusiei.

Dorind să alipească Prusiei, care era o țară săracă în materii prime, bogata provincie a Sileziei, Frederic a refuzat să recunoască Pragmatica Sancțiunedin 1713, un mecanism juridic care să asigure moștenirea Mariei Terezaasupra Austriei. După decesul împăratului Carol al VI-lea, Frederic contestă succesiunea fiicei în vârstă de 23 de ani a lui Carol al VI-lea, Maria Tereza, în special asupra provinciei Silezia. În consecință, războiul de succesiune din Austria a început la 16 decembrie 1740, atunci când Frederic a invadat și ocupat rapid Silezia.^[9]

Frederic a ocupat Silezia, cu excepția a trei cetăți la Glogau, Brieg și Breslau,^[10] în doar șapte săptămâni, în ciuda drumurilor proaste și a intemperiilor. Cetatea de la Ohlau a căzut aproape imediat în mâinile lui Frederic și a devenit sediul campaniei de iarnă pentru armata lui Frederic. La sfârșitul lunii martie 1741, Frederic a pornit campania din nou, dar a fost forțat să se retragă la un atac surpriză al austriecilor. Prima bătălie reală cu care Frederic s-a confruntat în Silezia a fost bătălia de la Mollwitz la 10 aprilie 1741.^[11] Deși Frederic a servit de fapt sub prințul Eugen de Savoia, aceasta a fost prima dată când Frederic a comandat o armată. Crezând că armata sa a fost învinsă de austrieci, Frederic a încercat să evite capturarea și a galopat departe^[12] lăsându-l pe feldmareșal Kurt Schwerin la comanda armatei. De fapt, prusacii au câștigat bătălia din momentul în care Frederic a fugit. Frederic ar fi declarat ulterior "Mollwitz a fost școala mea".^[13]

În Războiul de șapte ani, trupele prusace pătrund în Sachsen (Saxonia) regatul sașilor și îi determină pe vecini să se unească împotriva Prusiei într-o alianță alcătuită din Austria, Franța, Rusia, raportul forțelor fiind de 1:3 în favoarea aliaților. Iscusința strategică a tânărului rege i-a determinat pe contemporani să-l numească Frederic cel Mare. Numai Războiul de Șapte Ani a costat viețile unui milion de oameni, regiuni întregi fiind depopulate, context în care regele este numit monstru de scriitorul german Thomas Mann. După Războiul de succesiune la tronul Austriei, profitând de slăbiciunea acestei țări la încheierea războiului cu Turcia, (1739) Prusia devine una dintre cele 5 mari puteri din Europa.

Este perioada când protestanții pretind să fie tratați ca parteneri egali ai catolicilor. Împărțirea Poloniei (1772) este inițiativa Austriei, care împreună cu Rusia devine aliata Prusiei (1764), iar Prusia anexează Prusia de apus. De la această dată se intitulează el Frederic, regele Prusiei. Ca tânăr monarh a atras atenția regilor și principilor europeni asupra Prusiei prin reformele sale. Printre altele a interzis interogarea prin schingiuire (iunie 1740) și a acordat libertatea religiei. Lozinca lui era eu sunt primul supus statului meu. A contribuit și la dezvoltarea principiilor de drept.
În agricultură, pe timpul său s-a introdus cultura cartofului și s-au asanat mlaștinile Drömling și Oderbruch, s-au introdus reforme în educația militară și s-a trecut la alcătuirea unei structuri stabile de funcționari de stat, fiecare cetățean indiferent de obârșie fiind tratat la fel.
Prusacii, având în vedere avantajele economice ale repopulării regatului, prezintă toleranță față de emigranții care erau de religie sau naționalitate diferită, toți cetățenii putându-se adresa direct cu scrisori regelui. Prusia a fost primul regat european unde s-a introdus libertatea (cu anumite limitări) a presei, ceea ce, într-un sistem feudal, era până atunci de neconceput. Încercarea lui Friedrich de a desființa iobăgia a eșuat în fața rezistenței masive a nobilimii latifundiare.

În timpul domniei lui au fost clădite sute de școli dar, fiind lipsă de cadre didactice, de multe ori erau aduși suplinitori din rândul subofițerilor trecuți în rezervă. Friedrich cel Mare a murit la data de 17 august 1786 în palatul Sanssouci, fiind înmormântat în Potsdam.

Frederic al II-lea
Frederic al II-lea la vârsta de 68 de ani, de Anton Graff

* 1823: Prințesa Caroline de Nassau-Usingen (germană Prinzessin Karoline Polyxena von Nassau-Usingen; 4 aprilie 1762 – 17 august 1823) a fost fiica cea mare a lui Karl Wilhelm, Prinț de Nassau-Usingen și a soției acestuia, Caroline Felizitas de Leiningen-Dagsburg.

Caroline s-a născut la Biebrich, Nassau-Usingen ca al doilea copil și prima fiică a lui Karl Wilhelm, Prinț de Nassau-Usingen (1735–1803) și a soției acestuia, Contesa Caroline Felizitas de Leiningen-Dagsburg(1734–1810), fiica lui Christian Karl Reinhard, Conte de Leiningen-Dagsburg-Heidesheim.

La 2 decembrie 1786 Caroline s-a căsătorit cu Landgraful Frederick de Hesse-Kassel (1747–1837), copilul cel mic al lui Frederic al II-lea, Landgraf de Hesse-Cassel și a Prințesei Mary a Marii Britanii, fiica regelui George al II-lea al Marii Britanii.^[1] Caroline și Frederic au avut opt copii:

Wilhelm (24 decembrie 1787 - 5 septembrie 1867), căsătorit cu Louise Charlotte a Danemarcei (1789–1864); a fost tatăl Louisei de Hesse-Kassel, soția regelui Christian al IX-lea al Danemarcei.
Karl Friedrich (9 martie 1789 - 10 septembrie 1802)
Friedrich Wilhelm (24 aprilie 1790 - 25 octombrie 1876)
Ludwig Karl (12 noiembrie 1791 - 12 mai 1800)
Georg Karl (14 ianuarie 1793 - 4 martie 1881)
Luise Karoline Marie Friederike (9 aprilie 1794 - 16 martie 1881)
Marie Wilhelmine Friederike (21 ianuarie 1796 - 30 decembrie 1880), căsătorită cu Georg, Mare Duce de Mecklenburg-Strelitz(1779–1860)
Augusta Wilhelmine Luise (25 iulie 1797 - 6 aprilie 1889), căsătorită cu Prințul Adolphus, Duce de Cambridge (1774–1850)

Prințesa Caroline de Nassau-Usingen

· 1836: Carol de Hesse (daneză Carl af Hessen-Kassel; germană Karl von Hessen-Kassel) (19 decembrie 1744 – 17 august 1836) a fost membru al Casei de Hesse-Kassel și general danez. Crescut cu rudele sale la curtea daneză și-a petrecut mare parte a vieții sale în Danemarca servind ca guvernator regal al celor două ducate Schleswig-Holstein din 1769 până în 1836.

Carol

· 1850: José Francisco de San Martín Matorras, cunoscut sub numele de José de San Martín (n. 25 februarie 1778 Yapeyú, Corrientes[*], Argentina – d. 17 august 1850 Boulogne-sur-Mer, Franța), a fost un general argentinian, lider al luptei pentru independență din jumătatea sudică a Americii de Sud.

Născut la 25 februarie 1778 la Yapeyú, astăzi în Provincia Corrientesdin Argentina, a plecat din țară la șapte ani și a studiat la o școală aristocratică din Madrid, Spania, unde s-a împrietenit cu chilianul Bernardo O'Higgins.

În 1808, după ce a luptat în armata spaniolă în Războiul Peninsularîmpotriva Franței, și după ce a participat la mai multe bătăliei, cum ar fi cea de la Bailén, San Martín a început să aibă contacte cu sudamericani susținători ai independenței față de Spania.

În 1812, a plecat din Anglia spre Buenos Aires, unde și-a oferit serviciile Provinciilor Unite ale Americii de Sud (Argentina de astăzi). După bătălia de la San Lorenzo din 1813, și după o perioadă în care a condus Armata Nordului în 1814, a început să-și aplice planul de înfrângere a armatei spaniole ce amenința Provinciile Unite din Perú Superior, luând un drum puțin umblat către Viceregatul Perú. Acest obiectiv a impus înființarea unei noi armate, Armata Anzilor, în Provincia Cuyo, Argentina. De acolo, el a condus Traversarea Anzilor în Chile și a învins armatele spaniole în bătălia de la Chacabuco și în cea de la Maipú(1818), eliberând astfel Chile de sub dominația regalistă. Apoi a plecat pe mare cu scopul de a ataca fortăreața spaniolă de la Lima, Perú.

La 12 iulie 1821, după ce a ocupat parțial Lima, San Martín a fost numit Protector al Perúlui, iar la 28 iulie s-a declarat oficial independența Perului. După un an, în urma unei întâlniri cu ușile închise cu libertadorul Simón Bolívar ținută la Guayaquil, Ecuador, la 22 iulie 1822, Bolívar și-a asumat misiunea de eliberare a Perului. San Martín a plecat pe neașteptate din țară și a renunțat la comanda armatei sale, ieșind din activitatea politică și militară. El s-a mutat în 1824 în Franța. Detaliile întâlnirii din 22 iulie nu au fost clarificate de istorici nici astăzi.

Împreună cu Simón Bolívar, San Martín este considerat unul dintre Eliberatorii Americii de Sud spaniole. El este eroul național al Argentinei, țară în care cea mai înaltă decorație se numește Ordinul Eliberatorului San Martin (în spaniolă Orden del Libertador San Martín).

General Don José Francisco de San Martín

· 1886: Aleksandr Butlerov, chimist rus (n. 1828

· 1896: În Londra, Bridget Driscoll este prima victimă care a decedat ca urmare a unui accident de circulație, în care a fost implicat un automobil.

· 1898: A încetat din viaţă compozitorul Karl Zeller, autorul operetei “Vânzătorul de păsări”; (n. 19 iunie 1842).

· 1916: A încetat din viaţă Umberto Boccioni, sculptor şi pictor încadrat curentului futurist; (n. 19 octombrie 1882).

· 1925: A încetat din viaţă scriitorul Ioan Slavici, membru corespondent al Academiei Române. (“Moara cu noroc”, “Popa Tanda”, “Fata de birău”). Romanul său “Mara” a marcat un moment important în evoluţia romanului românesc (n.18 ianuarie 1848). Redactor al ziarului “Timpul”, director al “Tribunei” din Sibiu (1884-1890). Fondator, alături de Coşbuc şi Caragiale, al revistei “Vatra” (n.Şiria, jud. Arad 18.01.1848; (d.Panciu, jud.Vrancea).

* 1943: Eliyahu Giladi (în ebraică: אליהו גלעדי,se citește Ghiladí; numele la naștere: Eliyahu Albert Grün, 1915 - 17 august 1943) a fost un militant evreu palestinian, originar din Transilvania, din fruntașii organizației subterane paramilitare evreiești Lehi (Lohamey Herut Israel - Luptătorii pentru Libertatea Israelului), cunoscută și ca Grupul Stern. Lehi a reprezentat o aripă minoritară extremistă în cadrul mișcărilor de autoapărare ale evreilor din Palestina care a acționat în anii 1940 împotriva regimului mandatar britanic și a participat la conflictul cu arabii palestineni. Giladi a fost executat în anul 1943 de tovarășii săi de luptă, după ce a intrat în conflicte ascuțite de idei și autoritate cu Itzhak Shamir și alți membri ai mișcării Lehi.
* 1947: Prințul Eugén (n. 1 august 1865, Palatul Drottningholm - d. 17 august1947, Stockholm; adevăratul nume fiind Eugen Napoleon Nikolaus) a fost cel mai tânăr fiu al regelui suedez Oscar al II-lea al Suediei și a soției sale Sofia de Nassau. El a fost duce de Närke și s-a dedicat în mod deosebit picturii.
Prințul Eugén a studiat pictura la Wilhelm von Gegerfeld din 1885 până în 1886 și Puvis de Chavannes în Paris din 1887 până în 1889. S-a dedicat în special picturii peisagiste, fiind unul dintre cei mai renumiți peisagiști din generația sa, multe din picturi aflându-se în Waldemarsudde. Motivele lucrărilor sale au fost la început peisaje rurale din Södermanland și Stockholms. Cunoscute sunt picturile altarului bisericii Kiruna și frescele primăriei din Stockholm. În 1905 el cumpără vila Waldemarsudde din peninsula Djurgården, pe care o amenajează cu ajutorul arhitectului Ferdinand Boberg în stil Art Nouveau. În anul 1947, anul morții lui, lasă vila și colecția de lucrări statului suedez. Astăzi vila este muzeu, cu o vastă colecție de lucrări a picturii suedeze din secolul 19. și 20.

Prințul Eugen
Duce de Närke

· 1952 - A încetat din viaţă George Magheru, poet modernist şi dramaturg, care a cultivat o lirică nonconformistă şi un teatru de factură filosofică (piese de teatru: "Piele de cerb - pretext dramatic pentru meditaţiune", "Oglinda fermecată sau Divina re-creaţiune"; poezii: "Cântece la marginea nopţii") (n. 17/30 decembrie 1892).

· 1954 - A încetat din viaţă medicul neurolog Nicolae Ionescu-Siseşti, membru corespondent al Academiei Române, membru corespondent al Academiei Americane de Neurologie (n. 11 februarie 1888). A fost profesor de Neurologie la Facultatea de Medicină din București, director al Clinicii de Neurologie a Spitalului Colentina-București, membru corespondent (din 1939) al Academiei Române, membru corespondent al Academiei Americane de Neurologie. A fost fratele academicianului Gheorghe Ionescu-Șișești, doctor în științe agricole al Universității din Jena, Turingia, Germania.

· 1955: Fernand Léger (născut, Jules Fernand Henri Léger) (n. 4 februarie 1881, Argentan, Normandia – d. 17 august 1955, Gif-sur-Yvette) a fost un pictor, grafician și artist decorator francez. A fost printre primii pictori francezi care au expus public lucrări de orientare cubistă și constructivistă, deși el însuși nu este considerat ca aparținând mișcărilor respective.

Primele sale opere - cu evidentă inspirație impresionistă, în maniera lui Paul Cézanne - datează din anul 1903, pentru a-și dezvolta cu timpul propriul stil, dinamic și plin de optimism. Fascinat de civilizația industrială, dar și de problematica socială, Leger face dovada timpului în care trăiește într-un stil inovator, plin de expresivitate. Îi place formatul mare și execută tablouri de mari dimensiuni și decorații murale. Aspiră cu consecvență la integrarea artelor plastice în viața de zi cu zi, pe stradă, în oraș, în biserică. Nu a fost un pictor tipic de atelier, ceea ce l-a atras a fost aventura artistică, pentru ca în cele din urmă să atingă independența absolută și reciprocă între forme, culori și spațiu.

Fernand Léger s-a născut la 4 februarie 1881 în mica localitate Argentan din Normandia, singurul fiu al lui Marie-Adèle Daunou și Henri-Armand Léger, crescător de vite. La vârsta de trei ani rămâne orfan de tată. Își termină studiile la școala parohială din Tinchbray și, începând de la vârsta de 16 ani, lucrează ca desenator în ateliere de arhitectură la Caen (1897-1899) și la Paris (1900-1902). În anul 1902 se înscrie la Școala de Arte Decorative (École des Arts Décoratifs) din Paris; frecventează și cursurile lui Léon Gérôme și Gabriel Ferrier la École des Beaux-Arts, precum și cele de la Academia Julian din Montparnasse sau de la Académie de la Grande Chaumière. Din 1903lucrează într-un atelier, pe care îl împarte cu André Mare. Se exersează în special în desen, distruge însă toate lucrările produse în acest timp. Au rămas puține opere din această perioadă, ca Jardin de ma mère (1905) sau Gamins au soleil(1907), cu evidente trăsături de sentimentalism, calificate de Apollinaire drept "băi de seară postimpresioniste" (baignades du soir postimpressionistes). Anul 1907 este marcat de expoziția retrospectivă consacrată lui Cézanne, care exercită o puternică impresie asupra lui Léger. În același an descoperă cubismul lui Picasso și Braque.

Bimural

Léger propune însă un stil personal, chiar dacă se lasă încă inspirat de arta lui Cézanne și de tablourile lui Picasso.

Fernand Léger
Fernand Léger fotografiat de Carl Van Vechten în 1936

· 1962: Militia de frontieră est-germana ucide un băiat de 18 ani, Peter Fechter, în timp ce încerca să treacă Zidul Berlinului spre Berlinul de Vest, acesta devenind prima victimă a zidului.

· 1964: Mihai Ralea sau Mihail Ralea (n. 1 mai 1896, Huși - d. 17 august1964, Berlin) a fost un eseist, filosof, psiholog, sociolog, diplomat, corporatist-marxist,^[2] profesor la Universitatea din Iași, membru titular al Academiei Române, director al revistei Viața românească(din 1933).

Mihai Ralea s-a născut în 1896 la moșia familiei sale dela Huși, fiul magistratului local Dumitru Ralea și a Ecaterinei Botezatu-Ralea.^[3]Din punct de vedere etnic, tatăl său a fost bulgar iar mama sa evreică.^[4]

După absolvirea Facultății de Drept și Litere din Iași, își continuă studiile în Franța, unde, în 1923, obține titlul de Doctor în Litere cu teza Ideea de revoluție în doctrinele socialiste. A fost membru PNȚiar după alegerile din 1937, traseistul politic Mihai Ralea^[5] devine Ministrul Muncii. Este calificat de istorici ca fiind un politician servil,^[6]aservit intereselor lui Carol al II-lea.^[7] Apare în dosarele Siguranței Statului ca fiind un „socialist-comunist” ce a sponsorizat agenți ai Uniunii Sovietice.^[8]

Ca om de litere, a anticipat ideea de operă deschisă (opera aperta) a lui Umberto Eco în lucrarea Despre critica literară. A întemeiat o îndrăzneață „ontologie a obstacolului” pe care a și aplicat-o în cea mai importantă carte a sa - Explicarea omului. Opera sa vastă cuprinde și: Interpretări (1927), Pagini de memorialistică. Memorialul(1930), Atitudini (1931), Valori (1935), Nord-sud (1945), Explicarea omului(1944-1945), În extremul Occident (1955), Cele două Franțe (1956), Istoria psihologiei (1958, în colab.), Sociologia succesului (1962, în colab.), Introducere în psihologia socialǎ (1966, în colab).

La sfârșitul războiului a sprijinit, implicându-se activ în politică, instaurarea comunismului în România. Obține funcția de Ministru al Artelor în Guvernul Petru Groza. După abdicarea Regelui Mihai I și proclamarea, în decembrie 1947, a Republicii Populare Române, Mihai Ralea a fost numit ministru plenipotențiar la Legația Română din Washington, Statele Unite ale Americii. Mihai Ralea a fost deputat în Marea Adunare Națională în sesiunea (1948 - 1952). Mihai Ralea devine propagandist susținând tezele anti-Americane ale comuniștilor, anume imoralitatea „imperialiștilor Americani”, uitând de imoralitatea imperiilor comuniste (ex. URSS).^[9] Sub supervizarea directă a Rușilor și conducerea lui Ralea, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” publică în 1954 Caracterul antiștiințific și antiuman al psihologiei americane.^[10] Ulterior, a fost reprezentant al României la UNESCO.

Ioan Stanomir spune despre discursul lui Ralea ca fiind o „celebrarea a sclaviei”^[11] iar Monica Lovinescu îl definește pe Mihai Ralea ca un „moralist fără morală”.^[12] Ca mulți dintre susținătorii socialismului,^[13] bazat pe principii egalitariste unde nu individul ci comuna primează, Ralea „una spune alta face”, acesta locuind intr-o vilă din cartierul Dorobanți^[14] și ducând o viață „luxoasă” inclusiv în comunism.^[15] „Fără scrupule”, un „valet al potentaților comuniști”^[16] va rezista luptelor și epurărilor din Partidul Comunist Român. Spre finalul vieții susține Nationalism Comunsimul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, prezentat ca o alternativă la controlul Rusesc.^[17]

Un luptător împotriva Fascismului, a susținut regimuri la fel de rudimentare, criminale și opresive

Spirit umanist, cu preocupări multiple, în domenii foarte diferite, așa cum ar fi: filosofia (îndeosebi antropologia, teoria valorilor și a culturii), psihologia, estetica și istoria literaturii universale, îndeosebi a celei franceze, Mihai Ralea este dificil de încadrat în doar unul din aceste sectoare în care a excelat. A fost unul dintre marii eseiști ai literaturii române.^{[judecată de valoare]}

În timpul studiilor în Franța a fost inițiat într-o lojă masonică. S-a vehiculat informația că din acest motiv guvernul dr. Petru Groza l-ar fi numit ambasador în S.U.A. și chiar că, la solicitarea Anei Pauker (ministru de Externe în același guvern), ar fi fost ridicat în grad de la Maestru (gradul 3) la Cavaler Rosicrucian (gradul 18).^[19] Ulterior, într-un raport al său, ar fi afirmat: „Reușita mea în America nu s-a datorat faptului că sunt un veritabil democrat sau că sunt cunoscut ca atare, nici pentru că sunt ministru plenipotențiar, ci, pentru calitatea mea de mason.

Întors în țară după terminarea studiilor, ocupă funcția de conferențiar de pedagogie socială din 1923 și apoi aceea de profesor de psihologie și estetică la Universitatea din Iași. Prin activitatea lui Mihai Ralea, studiul psihologiei la Universitatea din Iași cunoaște o nouă dezvoltare.^{[judecată de valoare]}

Iașul avea să-i ofere, așa cum însuși mărturisea mai târziu, întâlnirea cu Garabet Ibrăileanu, întâlnire ce reprezentase cel mai însemnat eveniment intelectual din viața sa.

Astfel, Mihai Ralea este chemat să preia funcția de redactor-prim al revistei Viața Românească, devenind colaboratorul principal al lui Garabet Ibrăileanu. Aici este "școala" unde se formează criticul literar Mihai Ralea, cel care a scris pagini remarcabile despre Tudor Arghezi și Mihail Sadoveanu în volumul sau intitulat Valori, publicat în 1935.

În 1938 a fost numit profesor de estetică la Facultatea de Litere și Filosofie din București și titular al catedrei de psihologie la aceeași facultate.

În timpul regimului comunist a fost ales membru al Academiei Române și primit titlul de laureat al Premiului de Stat.

Selecție din operele sale:

Introducere în sociologie, 1927,
Sociologia și teoria cunoașterii;
Formarea ideii de personalitate;
Valori, 1935;
Ipoteze și precizări în știința sufletului;
Specific și frumos în comentarii și sugestii;
Atitudini, 1931;
Psihologie și viață;
Explicarea omului;
Înțelesuri(1942)
Între două lumi (1943)
Sociologia succesului (în colaborare);
Cele două Franțe, 1956;
Istoria psihologiei, 1958 (în colaborare);
Introducere în psihologia socială, 1966 (postum)

· 1969: Otto Stern, fizician germano-american, laureat al Premiului Nobel în 1943 (n. 1888)

· 1969: Ludwig Mies van der Rohe (pronunție conform IPA, ˈlʊdvɪç miːs faːn dɛʀ ˈʀoːɐ), numele la naștere: Maria Ludwig Michael Mies, n. 27 martie 1886 – d. 17 august 1969, a fost un arhitect german, unul dintre cei mai influenți arhitecți ai secolului XX.

Mies van der Rohe, alături de Walter Gropius și Le Corbusier, este considerat ca unul dintre pionierii, dar și maeștrii arhitecturii moderne. Ca mulți alții dintre contemporanii săi postbelici, a căutat să genereze un stil arhitectural care ar fi reprezentativ pentru timpurile moderne, aidoma cum, la rândul lor, stilurile gotic, renascentist și baroc fuseseră reprezentative pentru timpurile lor.

Rezultatul creației sale arhitecturale este unul din stilurile cele mai influente ale secolului XX, marcat de claritate și simplitate. Clădirile din epoca maturității creației sale artistice utilizeză materiale moderne, așa cum ar fi oțelul industrial și sticla plană, cu ajutorul cărora a definit spații și suprafețe elegante și în același timp austere. Arhitectul german, mai ales în perioada americană a creației sale, a dezvoltat până la simplitatea maximă, specifică doar maeștrilor, utilizarea produselor industriale de serie (oțelul, sticla, betonul armat, metale și aliaje dure), inițiată de Gropius și el în perioada lor numită Bauhaus, pentru a crea o arhitectură esențializată, cu o mare putere de sugestie. Mies van der Rohe a numit acest stil arhitectural propus de el „arhitectură piele și oase”. Alții au numit-o „mai puțin este mai mult”, conform „less is more / Weniger ist mehr”. În sfârșit, alții au denumit-o „Dumnezeu este în detalii”, conform „God is in the details / Gott steckt im Detail”.

Pavilionul german din Barcelona, reconstrucție.

Mies a fost ucenic în atelierul de lucrări în piatră al propriului său tată, apoi a lucrat la diverse firme locale de design îniante de a se muta la Berlin, unde a lucrat la firma de decorări interioare a lui Bruno Paul. i-a început cariera arhitecturală ca ucenic în studioul lui Peter Behrens, între 1908 și1912, unde a luat contact cu teoriile designului contemporan lui, privite din perspectiva ansamblului cultural german. În ciuda lipsei sale de educație într-un colegiu sau universitate, talentul său a fost rapid recunoscut, primind frecvent comenzi personale.

Fiind fizic impozant, deliberativ și reticent, în 1922 Mies s-a renumit, ca o parte a rapidei sale transformări din fiu de comerciant într-un arhitect și designer care se adresa elitei Berlinului, adăugându-și la numele de familie cuvintele nobiliare „van der Rohe”, deci numindu-se de acum încolo „Mies van der Rohe”. Și-a început cariera independentă profesională proiectând pentru clasa mijlocie înstărită case în „bun” stil german tradițional. În această perioadă a vieții sale admira proporțiile largi și volumetria cubică simplă a lucrărilor arhitectului Karl Friedrich Schinkel, care produsese la începutul secolului al XIX-lea numeroase clădiri în stil prusian neoclasic. În același timp, disprețuia fățis eclectismul, respectiv clasicismul aglomerat și eterogen al perioadei de trecere dintre secolele al XIX-lea și al XX-lea.

Unul din primii dezvoltatori cu care Mies van der Rohe a lucrat la proiecte de anvergură în Chicago, după venirea sa în

Statele Unite ale Americii, a fost dezvoltatorul imobiliar Herbert Greenwald, cu care a înfăptuit minimum cinci proiectede clădiri materializate. De asemenea, deși cei doi au colaborat mulți ani, cel puțin opt proiecte ale lor nu au putut fi realizate.

Ludwig Mies van der Rohe

· 1973: Conrad Aiken, scriitor american (n. 1889)
* 1973: Paul Williams (n. 2 iulie 1939 - d. 17 august 1973) a fost un cântăreț bariton și coreograf american. Williams este cunoscut ca fiind unul din membrii fondatori și solistul vocal original al trupei The Temptations. Alături de David Ruffin, Otis Williams, Eddie Kendricks și Melvin Franklin, Williams a fost membru al formației în cea mai de succes perioadă a grupului (anii '60), cunoscută mai târziu ca "The Classic Five". Probleme personale dar și de sănătate l-au forțat pe Williams să se retragă în 1971. Doi ani mai târziu s-a sinucis.

Paul Williams
Williams la The Ed Sullivan Show

* 1975: Mircea Popa (n. 4 ianuarie 1915, în loc. Kovin, Banatul sârbesc, d. 17 august 1975, București) este un dirijor (artist emerit) și compozitor român. Începând cu anul 1947, timp de aproape două decenii, a fost director și prim dirijor al Operei și Filarmonicii din Timișoara. Între 1964 și 1968, s-a remarcat, prin prestații deosebite, la pupitrul Operei Naționale din București, activitatea dirijorală fiindu-i curmată în urma unui atac cerebral în timpul unei repetiții cu opera Oedip de George Enescu. S-a remarcat și în calitate de compozitor (obținând două premii Enescu). A compus, printre altele, Simfonia I, un Poem epic, Rapsodia bănățeană, Mica rapsodie, madrigaluri pe versuri de Șt. O. Iosif, Lucian Blaga ș.a. A fost, în anii 60, membru al juriului la Festivalul Mozart de la Salzburg. Aprecieri în presă și cărți semnate de Viorel Cosma, Doru Murgu, Zeno Vancea, Alfred Hoffman, Doru Popovici, Remus Georgescu, Alexandru Șumski, Nicolae Boboc, Remus Georgescu, David Ohanesian, Iosif Sava, Damian Vulpe, Stelian Olariu, Ovidiu Giulvezan, Ovidiu Manole, Ioan Tomi ș.a.

Alexandru Sumski: ,,În primul an de existență Filarmonica din Timișoara a fost condusă de George Pavel. Numai o stagiune. Până la moartea lui prematură. În anii ce au urmat, orchestra a fost îndrumată și educată de urmașul său, Mircea Popa, pe care-l putem considera de jure fondatorul orchestrei. (…) Mircea Popa era tipul educatorului de orchestră, foarte exact, deosebit de economic în alegerea cuvintelor prin care își formula indicațiile. Era în același timp un muzician multilateral, un pianist excelent, un profund cunoscător al tuturor genurilor muzicale, simfonic, operă și chiar jazz.” (revista Orizont nr.5/2007)

· 1983: A încetat din viaţă poetul Ira Gershwin, fratele compozitorului George Gershwin, împreună cu care a colaborat la realizarea unor hit-uri ale vremii (n. 6 decembrie 1896).

* 1984: Petru Aruștei (n. 23 martie 1939, Podu Iloaiei, județul Iași — d. 17 august 1984, Iași) a fost un poet și pictor român.

* 1987: Petru Enache (n. 4 februarie 1934, Bozieni, județul Neamț – d. 17 august 1987) a fost un om politic comunist din România.

· 1987: S-a sinucis, în închisoarea de la Spandau, Berlin, Rudolf Hess, politician naţional-socialist, condamnat în procesul de la Nürnberg, la închisoare pe viaţă pentru “complot împotriva păcii mondiale “şi “urzirea unui război de agresiune”; a fost adjunctul lui Adolf Hitler, iar în 1939 a fost desemnat drept cel de-al doilea succesor (după Goering) al Führerului ; (n. 26 aprilie 1894).

· 1987 - A încetat din viaţă dramaturgul Mihail Davidoglu: "Omul din Ceatal", "Minerii", "Cetatea de foc", "Nunta", "Suflete în furtună", "Ochii dragi ai bunicului" (n. 11 noiembrie 1910).

* 1987: Carlos Drummond de Andrade (născut în 31 octombrie 1902, mort în 17 august 1987) - poet, traducător și jurnalist brazilian. Este considerat cel mai important poet al secolului al XX-lea din Brazilia.

Carlos Drummond de Andrade

· 1988: Președintele Pakistanului, Muhammad Zia-ul-Haq, și ambasadorul SUA Arnold Raphel sunt uciși într-un accident de avion.

· 1990: Béla Abody, scriitor, critic literar, traducător, redactor maghiar (n. 1931)

· 2006 - A încetat din viaţă regizorul şi jurnalistul francez Bernard Rapp (n. 17 februarie 1945).
* 2010: Anatol Codru (n. 1 mai 1936, în Molovata Nouă, raionul Dubăsari, RASS Moldovenească, URSS — d. 17 august 2010, Chișinău, Republica Moldova) a fost un poet, eseist, traducător și regizor de film din Republica Moldova, care a fost ales ca membru de onoare al Academiei de Științe a Moldovei

· 2010: Francesco Cossiga, politician italian, al 8-lea președinte al Italiei (n. 1928).

· 2014: Dan Hăulică, critic de artă român (n. 1932). Dan Hăulică (n. 7 februarie 1932, Iași – d. 17 august 2014, București a fost un eseist literar, critic de artă român, membru corespondent (din 1993) al Academiei Române, fost redactor-șef pentru o lungă perioadă de timp a revistei de literatură universală Secolul 20. A fost președinte al AICA (asociația internațională a criticilor de artă), ales în 1981. În 2012 era președinte de onoare al aceleiași asociații.[2]A fost președinte al CAMERA (consiliul mondial pentru editarea și cercetarea artei), ales în 1986. La data de 31 iulie 1990 Dan Hăulică a fost numit ambasador, delegat permanent al României pe lângă UNESCO.

Sărbători

În calendarul ortodox: Sf Gheorghe Pelerinul; Sf Mc Miron, preotul, Straton și Ciprian
În calendarul romano-catolic: Sf. Iacint, preot
Gabon: Independența față de Franța (1960)
Indonezia: Proclamarea independenței Indoneziei față de Olanda (1945)