Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci – Convorbirea lui Iisus cu Nicodim
Duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci - In Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci, Biserica a rânduit să se citească la Sfânta Liturghie pericopa de la Sfântul Ioan Evanghelistul, capitolul 3, versetele 13-17: Zis-a Domnul: Nimeni nu s-a suit la cer decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Şi, după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să Se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Pentru că Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Fiindcă n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea.
Convorbirea lui Iisus cu Nicodim
Daca nu s-ar fi nascut Hristos ca om din Fecioara, nu ar fi fost Dumnezeu si n-ar fi adus lumii o lumina mai presus de ea, aratand pe om destinat vesniciei, ci ar fi lasat lumea si omenirea inchise in grauntele ei. S-ar fi dovedit incadrat in legile acestei lumi si n-ar fi putut ridica omenirea intr-un plan superior de vesnica viata fericita. Nascut ca orice om, ar fi si murit ca orice om, fara sa poata invia nici El si fara sa poata invia nici pe oamenii a caror fire a asumat-o.
Crucea Lui n-ar fi fost mantuitoare daca s-ar fi nascut cu pacatul care l-ar fi supus mortii ca pe toti oamenii, deci n-ar fi acceptat moartea de bunavoie pentru ceilalti oameni, ca sa o poata birui, ci ar fi suportat-o, fara voie, pentru vina lui, ca o lege careia i-ar fi fost si El supus. N-ar fi adus nimic nou in lume. Gruparile neoprotestante sunt consecvente cand, respingand nasterea lui Hristos din Fecioara, resping si crucea Lui, ca suportata pentru oameni cu puterea de a invinge moartea primita prin ea. Numai asa Hristos S-a aratat prin cruce Mantuitor, deci ca lumina ce ne ridica din intunericul mortii, pentru ca S-a aratat ca Dumnezeu Mantuitor prin nasterea din Fecioara. Numai asa ii putem cere lui Hristos la Liturghie: „Spala, Doamne, pacatele celor ce s-au pomenit aici, cu cinstit sangele Tau“.
Numai asa putem spune, tot in Sfanta Liturghie: „Iata, a venit prin cruce bucurie la toata lumea“. Am spus inainte ca Fiul lui Dumnezeu S-a coborat la om, inaltandu-l la nivelul Sau prin har. Cel mai mult a facut-o aceasta cu Cea pe care a facut-o Nascatoare a Sa, Nascatoare de Dumnezeu sau, prin ea, ne-a ridicat pe toti la El, care credem in El ca Dumnezeu si in ea ca Nascatoare de Dumnezeu, din legea mortii definitive, fara sens. Aceasta s-a facut prin faptul ca S-a nascut din ea ca Fecioara, desigur tinand seama si de cuvantul ei: „pod care ne trece cu adevarat de la moarte la viata“ (Acatistul Maicii Domnului). Numai nascandu-Se din ea ca Fecioara, ea a fost facuta „scara cereasca prin care S-a pogorat la noi Domnul“. Ea a fost facuta „Maica luminii“. […]
In faptul ca Hristos Se naste din Fecioara se arata ca El isi afirma, prin nastere ca om, atat calitatea de Creator al umanitatii, cat si vointa de a o mantui pe aceasta, adica de a scapa de moarte si de a asigura oamenilor, ce voiesc sa se uneasca cu El, viata fericita de dupa moarte si fara de moarte.
El Se face om, dar ramane si Dumnezeu. Numai prin aceste doua calitati isi arata deplina a-propiere de oameni si calitatea de Mantuitor. Numai coborandu-Se la calitatea de om, dar inaltand pe om la calitatea personala de Dumnezeu, ridica pe oameni la egalitatea cu Sine, fara sa confunde dumnezeirea cu umanitatea. […]
Hristos e cale vazuta spre tinta care este tot El, prin faptul ca e omul model, dar si Dumnezeu, ca viata deplina a omului, prin unirea deplina a firii Lui omenesti cu firea Lui dumnezeiasca. Caci, precum am afirmat, in persoana este viata concreta a unei firi. Iar in Hristos, viata umanitatii este realizata in insasi Persoana dumnezeiasca. Si, daca in Persoana altuia are si persoana mea completarea vietii, in Hristos avem in Persoana altuia nu numai viata marginita a omului, ci si firea nemarginita a Fiului lui Dumnezeu, care ne pune in comuniune cu alte Persoane dumnezeiesti: cu Tatal si cu Duhul Sfant.
In apropiere de aceasta Persoana inaintam tot mai mult, mergand pe calea unirii desavarsite a firii omenesti cu dumnezeirea in El, fara sa ajungem vreodata sa fim asemenea cu acea tinta. Hristos ne este cale, ajutandu-ne sa facem si noi din umanitatea noastra un mediu tot mai straveziu al dumnezeirii, cum e firea Lui omeneasca, si un mijloc tot mai adecvat lucrarii dumnezeirii, cum este umanitatea asumata de El, fara sa ajungem niciodata la aceasta calitate a Lui. El este, in alti termeni, calea spre indumnezeirea noastra prin har. Si El ne este cale, nu numai pentru ca voim noi sa-I urmam Lui, apropiindu-ne tot mai mult de El, ci si pentru ca El insusi se face in noi cale a noastra, dandu-ne puterea sa ne insusim viata Lui. In acest scop, El Se salasluieste in noi la Botez, sau noi ne salasluim in El. Astfel, Sfantul Apostol Pavel spune: „Cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati si imbracat“ (Gal. 3, 27), sau: „Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mi-ne“ (Gal. 2, 20). Totusi trebuie sa voim si noi sa fim in El si El in noi. Si voirea aceasta a noastra se arata in faptele noastre, ca implinire a poruncilor, sau a voii Lui, in ceea ce se arata raspunsul iubirii noastre la iubirea Lui. Astfel, insusi Iisus Hristos a spus: „De veti pazi cuvintele Mele, raman in voi. si voi veti ramane in iubirea Mea. Si cel ce ramane in Mine si Eu in el, acela aduce roada multa, caci fara de Mine nu puteti face nimic“ (In. 15, 5, 7, 10).
Cel ce crede este in Hristos, sau are pe Hristos in sine de la Botez, aflandu-se ca o mladita in vita si impartasindu-se de viata Lui roditoare. Dar trebuie sa sporeasca tot mai mult in im-partasirea de viata Lui, de puterea Lui roditoare, ca sa aduca si el roada tot mai multa. A-cela are in sine pe Hristos in calitate de cale spre tot mai multa viata, in unire cu viata Lui, dar trebuie sa inainteze tot mai mult in El spre El. De aceea, atat Hristos, cat si Apostolul Ioan vorbesc nu de staruire nemiscata in Hristos, ci de o „umblare“ in El (In. 8, 12; 1 In. 2, 11). Hristos, dupa ce a inviat, ne-a nascut la Botez din nou, dar spre „nadejde vie“ in tot mai multa viata adevarata (1 Petru 1, 3). Fara Hristos, traind in monotonia si ingustimea unei existente sarace, nu cunoastem o cale si o tinta spre care sa inaintam (1 In. 2, 19). Caci numai in El, ca in Cel ce este viata nemarginita si nesfarsita, de care ne poate face parte si noua, inaintam in viata fara sfarsit.
Neinaintand in El ca Persoana care ne comunica viata nemarginita, nu putem inainta in nimeni spre a le impartasi dintr-o astfel de viata. Numai inaintand in El, impartasindu-ne tot mai mult de iubirea desavarsita si de viata inviata ce ne-o comunica El, putem inainta si noi in iubirea sau viata altora. Altfel, ramanem in egoismul nostru, in dispretul fata de altii, caci n-avem puterea sa ne miscam spre unirea cu ei prin iubire daca nu inaintam in unirea cu Hristos si in viata fara sfarsit in El. Neiubirea lui Hristos, unita cu neiubirea semenilor, ne tine intr-o agitatie care nu ne scoate din noi, deci din intuneric. „Cel ce uraste pe fratele sau, umbla in intuneric si nu stie incotro se duce, ca intunericul a orbit ochii lui“ (I In. 2, 11). Deci, a inainta in Hristos inseamna a inainta pe calea care ne duce spre viata, care se arata si in comunicarea cu altii. Caci Hristos este calea spre viata. Pentru aceea Hristos, aratandu-Se drept calea adevarata spre viata adevarata, este lumina adevarata. El a venit in lume ca lumina, in sensul de cale adevarata spre viata adevarata. Impartasindu-ne tot mai mult de El, sau de viata, nu mai umblam in intuneric, ci in lumina. Hristos e lumina adevarata, pentru ca e Viata. El este, si in calitatea de lumina, si calea spre viata adevarata: „Si Viata s-a aratat si am vazut-o si marturisim si va vestim Viata de veci, care era la Tatal si s-a aratat noua. Si aceasta era solia pe care am auzit-o de la El si v-o vestim: ca Dumnezeu este lumina si nici un intuneric nu este intru El. Daca zicem ca avem impartasire cu El, si umblam in intuneric, mintim si nu savarsim adevarul“ (I In. 1, 2, 5-6).
Avand pe Hristos in sine, omul care crede in El ajunge sa fie tot mai mult un mediu prin care lucreaza Hristos, asa cum lucreaza sufletul prin trup. Caci lucrand sufletul lui in trupul lui, prin sufletul lui umplut de darul lui Hristos, lucreaza in trupul lui un suflet umplut de Dumnezeu. Toate actele acelui om devin curate, pentru ca sufletul lui a devenit curat, sau plin tot mai mult de lucrarea dumnezeiasca a lui Hristos cel din el. Ba s-ar putea spune ca si in trupul acelui om lucreaza Hristos, odata ce Acesta se afla in om si cu trupul Lui, unindu-se cu trupul omului. Aceasta nu inseamna ca sufletul si trupul omului sunt puse intr-o stare pasiva. Hristos lucreaza de fapt prin lucrarile sufletului si trupului. Asa cum Hristos atingea, prin mana Sa, ochii orbului, ca prin aceasta miscare a mainii sa transmita puterea Lui dumnezeiasca, asa transmite si prin mainile unei persoane credincioase puterea dumnezeiasca aflata in trupul Sau, aflat si acesta inlauntrul acelei persoane. Hristos este in credincios o cale interioara care il apropie pe om tot mai mult de Sine si il face tot mai mult mediu al puterilor Sale.
Dar intrucat puterea inaintarii spre Hristos nu se comunica omului numai de catre Hristos ca Dumnezeu, ci vine si de la El ca om, Hristos ni S-a facut cale si prin pilda faptelor Lui. El era, ca om, mediu desavarsit al pu-terilor Sale dumnezeiesti, de la inceput, dar, ca sa ne arate aceasta prin faptele Sale concrete, a facut din umanitatea Sa un astfel de mediu vizibil si succesiv prin viata Sa desfasurata in asemenea fapte, ca sa poata si omul credincios sa-L imite. Se arata parcurgand si El o cale omeneasca concreta. Ne-a dat putinta sa-L vedem ca o cale strabatuta concret cu umanitatea Sa plina de dumnezeire, ca sa imitam si noi faptele Sale, chipul bunatatii si curatiei Lui in asemenea fapte, ca o cale strabatuta din copilaria Sa pana la jertfa pe cruce. Ne-a aratat cum sa ne manifestam blandetea, curatia de patimi, rabdarea, iubirea, prin faptele Sale concrete. Toata viata Lui e o lumina concreta. Dar Hristos ne este, in calitate de cale, lumina sau invers. Insa El ne este o cale nesfarsita, pentru ca este nu numai om, ci si Dumnezeu. Si ne este o cale nesfarsita chiar ca Persoana, dat fiind ca insasi Persoana omeneasca este totodata o taina niciodata epuizabila. Chiar persoana umana este, pe de o parte, o lumina si o cale pentru vointa noastra de-a inainta in comuniunea si iubirea fata de ea la nesfarsit, neputandu-se confunda cu ea niciodata. Persoana umana este si ea o cale nesfarsita, pentru ca niciodata nu sfarseste in a ne comunica ceva.
Traieste mereu altceva din ea si traiesc mereu in alta stare in legatura cu ea; doreste mereu sa se comunice altei persoane. Inaintez in a o cunoaste, caci mai am mereu multe de cunoscut in ea. Dar in aceasta comunicare fara sfarsit este totusi ceva finit, ceva definit, sau un indefinit marginit. Hristos insa ca Persoana in acelasi timp umana si divina este la nesfarsit intr-o comunicare a infinitatii Sale. E mereu Lumina, mai presus de orice lumina si taina, vesnic mai presus de definibilul uman. E taina infinita in ceea ce ne comunica si taina infinita in ceea ce ramane mereu inca necomunicat. Cu cat comunica mai multa lumina, cu atat se vadeste mai mare taina. Hristos e lumina si taina nesfarsita chiar in umanitatea Sa, pentru ca este o u-manitate prin care se comunica Persoana dumnezeiasca.
Urmand pe aceasta cale, prin credinta in Hristos vom ajunge si noi la inviere, ca la viata neingustata, in vesnica fericire, cum a ajuns Hristos ca om. Fiindca ne vom arata si noi fii ai Tatalui ceresc si frati ai Lui dupa har. Si cel facut fiu al Tatalui ceresc si frate al Fiului Sau nu mai e lasat sa moara cu totul si definitiv. De aceea Sfantul Apostol Pavel spune ca cel nascut prin har din Hristos cel inviat, la Botez, e ridicat la calitatea de fiu al Tatalui Sau, desigur daca urmeaza calitatea de fiu exemplul Fiului nascut din Tatal dupa fiinta. „Iar inainte de venirea credintei in Hristos, noi eram paziti sub Lege, fiind inchisi pentru credinta care avea sa se descopere. Astfel ca Legea ne-a fost pedagog spre Hristos, pentru ca sa ne indreptam din credinta. Iar daca a venit credinta (in Hristos), nu mai sunteti sub calauza. Caci toti sunteti fii ai lui Dumnezeu prin credinta in Hristos. Caci cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati imbracat“ (Gal. 3, 25-27).
Intai Hristos ne-a nascut din nou, „dupa invierea Lui“ (1 Petru 1, 3), apoi „fiindca sunteti fii a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului sau in inimile voastre, care striga: Avva Parinte“ (Gal. 4, 6). De aceea, dupa Botez primim prin Taina Mirului pe Duhul Sfant: „Si ungerea Lui va va invata despre toate“ (1 In. 2, 27). Caci dupa invierea lui Hristos si dupa inaltarea Lui ni s-a cerut sa ne purtam ca niste fii, implinind cu iubire voia Lui si imitand pe Fiul lui Dumnezeu, Cel prin fire, primind putere si caldura in aceasta de la Duhul Fiului. Caci strigarea Duhului Fiului ca Duh de fiu din inimile noastre pune insesi inimile noastre in simtirea de fii iubitori fata de Tatal, asemenea Fiului. Deci nu mai suntem robi, ci fii. „Iar de esti fiu, esti si mostenitor al lui Dumnezeu prin Iisus Hris-tos“ (Gal. 4, 7). Si, ca atare, putem sa nu slujim celor ale lumii, socotindu-le suprema realitate (Ibid. 9). Am devenit posesorii puterilor dumnezeiesti.
Inainte de venirea in trup, Cuvantul lui Dumnezeu nu ni se descoperise deplin ca Fiu al lui Dumnezeu, deci nici Dumnezeu deplin ca Tata. Cuvantul lui Dumnezeu ne apare inca in calitate de Pedagog spre Dumnezeu, deci ca un fel de Stapan poruncitor. Deci nu ni se aratase in maxima apropiere si comunicare spirituala, ca Frate in umanitate, facandu-ne si pe noi impreuna cu El fii ai lui Dumnezeu, ca Tata. Aceasta se arata in faptul ca ne vorbea indirect prin prooroci. Nu ne da, deci, nici „porunca noua“ a iubirii, pentru ca nici El nu ne aratase ca ne-a iubit pe noi, facandu-se Frate cu noi (In. 13, 14). Lumina de Fiu al lui Dumnezeu, de unul din Treime, nu stralucea inca in deplina claritate. Se vedea mai mult prin diferite chipuri. Mai ales se arata puterea lui Dumnezeu prin norul ce acoperea cortul si mergea inaintea lui, aratand cortul plin de slava Domnului (Ies. 40, 32-35). Prin nor, in cort era o anumita prezenta a puterii Cuvantului lui Dumnezeu, dar El nu se revela in mod clar. O anumita prezenta a puterii Lui in nor era si in jertfele de animale ce se aduceau in cort, si mai ales in mielul pascal, dar aceasta prezenta a puterii Lui, prin chipuri, va deveni o prezenta personala clara si directa a Lui, cand se va intrupa El insusi ca om. Toate aceste chipuri erau ca o „fagaduiala“ a venirii Fiului lui Dumnezeu ca Frate si Mantuitor al nostru, ca sa ne ridice si pe noi la calitatea de fii ai Tatalui ceresc.
Acum se arata clar ca Lumina si ca sensul cel mai adevarat al existentei noastre, facandu-ni-se, ca Frate, cale ca sa ne unim cat mai mult cu El, ca frati ai Lui si fii ai Tatalui Sau, nemar-ginit si fara de inceput. Acum se lamuresc si se adeveresc toate chipurile din Lege, aratandu-ni-se totodata inaltimea maxima ce ni se fagaduise prin ele. Omul creat din nimic e ridicat la inaltimea de fiu al lui Dumnezeu. In aceasta se arata al doilea mod al atotputerniciei lui Dumnezeu. Nimicnicia omului, pe de alta parte, e compensata prin calitatea de fiu al lui Dumnezeu, caruia i se face Frate si Tata. De fapt, numai acesta poate fi adevarul. Caci daca exista un Dumnezeu, si anume un Dumnezeu al iubirii, ca modul cel mai inalt al existentei - si in realitate El trebuie sa fie ca explicare a existentei - El nu poate, daca vrea sa mai existe si altceva, sa nu creeze acel altceva din nimic, dar si sa nu-l ridice la o unire cu Sine, pentru a fi in toate o unitate, fara sa-l desfiinteze pe acel altceva ca creatie.
Si aceasta treapta la care e ridicat creatul este aceea de fiu al Sau. Numai la aceasta suprema apropiere intelegem ca vrea sa poata ridica Creatorul iubitor pe cel creat. Numai facut fiu cunoaste pe Tatal sau necreat si Creator la maximum, precum il poate si imita in viata sa. Iar aceasta cunoastere si imitare nu poate sa nu inainteze la nesfarsit, data fiind infinitatea Aceluia si finitudinea firii celui creat. N-a creat Dumnezeu din iubire o faptura constienta ca s-o tina cu dispret intr-o separatie de nedepasit fata de Sine.
Dar nu se poate face creatul fiu al necreatului daca nu are, pe de alta parte, Necreatul un Fiu (necreat, n.r.) si acest Fiu nu e intr-un fel model al creatului si nu se face El insusi Frate cu creatul, adica om.
Prin aceasta, Fiul lui Dumnezeu ni se face calea clara si eficienta a oamenilor spre calitatea de fii in Hristos. Acum ne ajuta sa-I urmam Lui ca Fiu facut om prin Duhul Sau de Fiu. Astfel, suntem introdusi in relatiile treimice sau facuti mostenitori ale celor ce le are Fiul de la Tatal. Nu mai suntem stapaniti de poftele ce ni le trezesc lucrurile atat de mici ale lumii, chiar prin valoarea data carnii animalelor ca jertfe, ci le vedem pe acestea ca mediu straveziu al lui Dumnezeu, ca mijloace prin care ne aratam iubirea ajutatoare unii fata de altii.
Parintele Dumitru Staniloae,
Articol preluat din lucrarea Iisus Hristos, lumina lumii si indumnezeitorul omului, Editura Anastasia, 1993
Crucea Lui n-ar fi fost mantuitoare daca s-ar fi nascut cu pacatul care l-ar fi supus mortii ca pe toti oamenii, deci n-ar fi acceptat moartea de bunavoie pentru ceilalti oameni, ca sa o poata birui, ci ar fi suportat-o, fara voie, pentru vina lui, ca o lege careia i-ar fi fost si El supus. N-ar fi adus nimic nou in lume. Gruparile neoprotestante sunt consecvente cand, respingand nasterea lui Hristos din Fecioara, resping si crucea Lui, ca suportata pentru oameni cu puterea de a invinge moartea primita prin ea. Numai asa Hristos S-a aratat prin cruce Mantuitor, deci ca lumina ce ne ridica din intunericul mortii, pentru ca S-a aratat ca Dumnezeu Mantuitor prin nasterea din Fecioara. Numai asa ii putem cere lui Hristos la Liturghie: „Spala, Doamne, pacatele celor ce s-au pomenit aici, cu cinstit sangele Tau“.
Numai asa putem spune, tot in Sfanta Liturghie: „Iata, a venit prin cruce bucurie la toata lumea“. Am spus inainte ca Fiul lui Dumnezeu S-a coborat la om, inaltandu-l la nivelul Sau prin har. Cel mai mult a facut-o aceasta cu Cea pe care a facut-o Nascatoare a Sa, Nascatoare de Dumnezeu sau, prin ea, ne-a ridicat pe toti la El, care credem in El ca Dumnezeu si in ea ca Nascatoare de Dumnezeu, din legea mortii definitive, fara sens. Aceasta s-a facut prin faptul ca S-a nascut din ea ca Fecioara, desigur tinand seama si de cuvantul ei: „pod care ne trece cu adevarat de la moarte la viata“ (Acatistul Maicii Domnului). Numai nascandu-Se din ea ca Fecioara, ea a fost facuta „scara cereasca prin care S-a pogorat la noi Domnul“. Ea a fost facuta „Maica luminii“. […]
In faptul ca Hristos Se naste din Fecioara se arata ca El isi afirma, prin nastere ca om, atat calitatea de Creator al umanitatii, cat si vointa de a o mantui pe aceasta, adica de a scapa de moarte si de a asigura oamenilor, ce voiesc sa se uneasca cu El, viata fericita de dupa moarte si fara de moarte.
El Se face om, dar ramane si Dumnezeu. Numai prin aceste doua calitati isi arata deplina a-propiere de oameni si calitatea de Mantuitor. Numai coborandu-Se la calitatea de om, dar inaltand pe om la calitatea personala de Dumnezeu, ridica pe oameni la egalitatea cu Sine, fara sa confunde dumnezeirea cu umanitatea. […]
Hristos e cale vazuta spre tinta care este tot El, prin faptul ca e omul model, dar si Dumnezeu, ca viata deplina a omului, prin unirea deplina a firii Lui omenesti cu firea Lui dumnezeiasca. Caci, precum am afirmat, in persoana este viata concreta a unei firi. Iar in Hristos, viata umanitatii este realizata in insasi Persoana dumnezeiasca. Si, daca in Persoana altuia are si persoana mea completarea vietii, in Hristos avem in Persoana altuia nu numai viata marginita a omului, ci si firea nemarginita a Fiului lui Dumnezeu, care ne pune in comuniune cu alte Persoane dumnezeiesti: cu Tatal si cu Duhul Sfant.
In apropiere de aceasta Persoana inaintam tot mai mult, mergand pe calea unirii desavarsite a firii omenesti cu dumnezeirea in El, fara sa ajungem vreodata sa fim asemenea cu acea tinta. Hristos ne este cale, ajutandu-ne sa facem si noi din umanitatea noastra un mediu tot mai straveziu al dumnezeirii, cum e firea Lui omeneasca, si un mijloc tot mai adecvat lucrarii dumnezeirii, cum este umanitatea asumata de El, fara sa ajungem niciodata la aceasta calitate a Lui. El este, in alti termeni, calea spre indumnezeirea noastra prin har. Si El ne este cale, nu numai pentru ca voim noi sa-I urmam Lui, apropiindu-ne tot mai mult de El, ci si pentru ca El insusi se face in noi cale a noastra, dandu-ne puterea sa ne insusim viata Lui. In acest scop, El Se salasluieste in noi la Botez, sau noi ne salasluim in El. Astfel, Sfantul Apostol Pavel spune: „Cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati si imbracat“ (Gal. 3, 27), sau: „Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mi-ne“ (Gal. 2, 20). Totusi trebuie sa voim si noi sa fim in El si El in noi. Si voirea aceasta a noastra se arata in faptele noastre, ca implinire a poruncilor, sau a voii Lui, in ceea ce se arata raspunsul iubirii noastre la iubirea Lui. Astfel, insusi Iisus Hristos a spus: „De veti pazi cuvintele Mele, raman in voi. si voi veti ramane in iubirea Mea. Si cel ce ramane in Mine si Eu in el, acela aduce roada multa, caci fara de Mine nu puteti face nimic“ (In. 15, 5, 7, 10).
Cel ce crede este in Hristos, sau are pe Hristos in sine de la Botez, aflandu-se ca o mladita in vita si impartasindu-se de viata Lui roditoare. Dar trebuie sa sporeasca tot mai mult in im-partasirea de viata Lui, de puterea Lui roditoare, ca sa aduca si el roada tot mai multa. A-cela are in sine pe Hristos in calitate de cale spre tot mai multa viata, in unire cu viata Lui, dar trebuie sa inainteze tot mai mult in El spre El. De aceea, atat Hristos, cat si Apostolul Ioan vorbesc nu de staruire nemiscata in Hristos, ci de o „umblare“ in El (In. 8, 12; 1 In. 2, 11). Hristos, dupa ce a inviat, ne-a nascut la Botez din nou, dar spre „nadejde vie“ in tot mai multa viata adevarata (1 Petru 1, 3). Fara Hristos, traind in monotonia si ingustimea unei existente sarace, nu cunoastem o cale si o tinta spre care sa inaintam (1 In. 2, 19). Caci numai in El, ca in Cel ce este viata nemarginita si nesfarsita, de care ne poate face parte si noua, inaintam in viata fara sfarsit.
Neinaintand in El ca Persoana care ne comunica viata nemarginita, nu putem inainta in nimeni spre a le impartasi dintr-o astfel de viata. Numai inaintand in El, impartasindu-ne tot mai mult de iubirea desavarsita si de viata inviata ce ne-o comunica El, putem inainta si noi in iubirea sau viata altora. Altfel, ramanem in egoismul nostru, in dispretul fata de altii, caci n-avem puterea sa ne miscam spre unirea cu ei prin iubire daca nu inaintam in unirea cu Hristos si in viata fara sfarsit in El. Neiubirea lui Hristos, unita cu neiubirea semenilor, ne tine intr-o agitatie care nu ne scoate din noi, deci din intuneric. „Cel ce uraste pe fratele sau, umbla in intuneric si nu stie incotro se duce, ca intunericul a orbit ochii lui“ (I In. 2, 11). Deci, a inainta in Hristos inseamna a inainta pe calea care ne duce spre viata, care se arata si in comunicarea cu altii. Caci Hristos este calea spre viata. Pentru aceea Hristos, aratandu-Se drept calea adevarata spre viata adevarata, este lumina adevarata. El a venit in lume ca lumina, in sensul de cale adevarata spre viata adevarata. Impartasindu-ne tot mai mult de El, sau de viata, nu mai umblam in intuneric, ci in lumina. Hristos e lumina adevarata, pentru ca e Viata. El este, si in calitatea de lumina, si calea spre viata adevarata: „Si Viata s-a aratat si am vazut-o si marturisim si va vestim Viata de veci, care era la Tatal si s-a aratat noua. Si aceasta era solia pe care am auzit-o de la El si v-o vestim: ca Dumnezeu este lumina si nici un intuneric nu este intru El. Daca zicem ca avem impartasire cu El, si umblam in intuneric, mintim si nu savarsim adevarul“ (I In. 1, 2, 5-6).
Avand pe Hristos in sine, omul care crede in El ajunge sa fie tot mai mult un mediu prin care lucreaza Hristos, asa cum lucreaza sufletul prin trup. Caci lucrand sufletul lui in trupul lui, prin sufletul lui umplut de darul lui Hristos, lucreaza in trupul lui un suflet umplut de Dumnezeu. Toate actele acelui om devin curate, pentru ca sufletul lui a devenit curat, sau plin tot mai mult de lucrarea dumnezeiasca a lui Hristos cel din el. Ba s-ar putea spune ca si in trupul acelui om lucreaza Hristos, odata ce Acesta se afla in om si cu trupul Lui, unindu-se cu trupul omului. Aceasta nu inseamna ca sufletul si trupul omului sunt puse intr-o stare pasiva. Hristos lucreaza de fapt prin lucrarile sufletului si trupului. Asa cum Hristos atingea, prin mana Sa, ochii orbului, ca prin aceasta miscare a mainii sa transmita puterea Lui dumnezeiasca, asa transmite si prin mainile unei persoane credincioase puterea dumnezeiasca aflata in trupul Sau, aflat si acesta inlauntrul acelei persoane. Hristos este in credincios o cale interioara care il apropie pe om tot mai mult de Sine si il face tot mai mult mediu al puterilor Sale.
Dar intrucat puterea inaintarii spre Hristos nu se comunica omului numai de catre Hristos ca Dumnezeu, ci vine si de la El ca om, Hristos ni S-a facut cale si prin pilda faptelor Lui. El era, ca om, mediu desavarsit al pu-terilor Sale dumnezeiesti, de la inceput, dar, ca sa ne arate aceasta prin faptele Sale concrete, a facut din umanitatea Sa un astfel de mediu vizibil si succesiv prin viata Sa desfasurata in asemenea fapte, ca sa poata si omul credincios sa-L imite. Se arata parcurgand si El o cale omeneasca concreta. Ne-a dat putinta sa-L vedem ca o cale strabatuta concret cu umanitatea Sa plina de dumnezeire, ca sa imitam si noi faptele Sale, chipul bunatatii si curatiei Lui in asemenea fapte, ca o cale strabatuta din copilaria Sa pana la jertfa pe cruce. Ne-a aratat cum sa ne manifestam blandetea, curatia de patimi, rabdarea, iubirea, prin faptele Sale concrete. Toata viata Lui e o lumina concreta. Dar Hristos ne este, in calitate de cale, lumina sau invers. Insa El ne este o cale nesfarsita, pentru ca este nu numai om, ci si Dumnezeu. Si ne este o cale nesfarsita chiar ca Persoana, dat fiind ca insasi Persoana omeneasca este totodata o taina niciodata epuizabila. Chiar persoana umana este, pe de o parte, o lumina si o cale pentru vointa noastra de-a inainta in comuniunea si iubirea fata de ea la nesfarsit, neputandu-se confunda cu ea niciodata. Persoana umana este si ea o cale nesfarsita, pentru ca niciodata nu sfarseste in a ne comunica ceva.
Traieste mereu altceva din ea si traiesc mereu in alta stare in legatura cu ea; doreste mereu sa se comunice altei persoane. Inaintez in a o cunoaste, caci mai am mereu multe de cunoscut in ea. Dar in aceasta comunicare fara sfarsit este totusi ceva finit, ceva definit, sau un indefinit marginit. Hristos insa ca Persoana in acelasi timp umana si divina este la nesfarsit intr-o comunicare a infinitatii Sale. E mereu Lumina, mai presus de orice lumina si taina, vesnic mai presus de definibilul uman. E taina infinita in ceea ce ne comunica si taina infinita in ceea ce ramane mereu inca necomunicat. Cu cat comunica mai multa lumina, cu atat se vadeste mai mare taina. Hristos e lumina si taina nesfarsita chiar in umanitatea Sa, pentru ca este o u-manitate prin care se comunica Persoana dumnezeiasca.
Urmand pe aceasta cale, prin credinta in Hristos vom ajunge si noi la inviere, ca la viata neingustata, in vesnica fericire, cum a ajuns Hristos ca om. Fiindca ne vom arata si noi fii ai Tatalui ceresc si frati ai Lui dupa har. Si cel facut fiu al Tatalui ceresc si frate al Fiului Sau nu mai e lasat sa moara cu totul si definitiv. De aceea Sfantul Apostol Pavel spune ca cel nascut prin har din Hristos cel inviat, la Botez, e ridicat la calitatea de fiu al Tatalui Sau, desigur daca urmeaza calitatea de fiu exemplul Fiului nascut din Tatal dupa fiinta. „Iar inainte de venirea credintei in Hristos, noi eram paziti sub Lege, fiind inchisi pentru credinta care avea sa se descopere. Astfel ca Legea ne-a fost pedagog spre Hristos, pentru ca sa ne indreptam din credinta. Iar daca a venit credinta (in Hristos), nu mai sunteti sub calauza. Caci toti sunteti fii ai lui Dumnezeu prin credinta in Hristos. Caci cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati imbracat“ (Gal. 3, 25-27).
Intai Hristos ne-a nascut din nou, „dupa invierea Lui“ (1 Petru 1, 3), apoi „fiindca sunteti fii a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului sau in inimile voastre, care striga: Avva Parinte“ (Gal. 4, 6). De aceea, dupa Botez primim prin Taina Mirului pe Duhul Sfant: „Si ungerea Lui va va invata despre toate“ (1 In. 2, 27). Caci dupa invierea lui Hristos si dupa inaltarea Lui ni s-a cerut sa ne purtam ca niste fii, implinind cu iubire voia Lui si imitand pe Fiul lui Dumnezeu, Cel prin fire, primind putere si caldura in aceasta de la Duhul Fiului. Caci strigarea Duhului Fiului ca Duh de fiu din inimile noastre pune insesi inimile noastre in simtirea de fii iubitori fata de Tatal, asemenea Fiului. Deci nu mai suntem robi, ci fii. „Iar de esti fiu, esti si mostenitor al lui Dumnezeu prin Iisus Hris-tos“ (Gal. 4, 7). Si, ca atare, putem sa nu slujim celor ale lumii, socotindu-le suprema realitate (Ibid. 9). Am devenit posesorii puterilor dumnezeiesti.
Inainte de venirea in trup, Cuvantul lui Dumnezeu nu ni se descoperise deplin ca Fiu al lui Dumnezeu, deci nici Dumnezeu deplin ca Tata. Cuvantul lui Dumnezeu ne apare inca in calitate de Pedagog spre Dumnezeu, deci ca un fel de Stapan poruncitor. Deci nu ni se aratase in maxima apropiere si comunicare spirituala, ca Frate in umanitate, facandu-ne si pe noi impreuna cu El fii ai lui Dumnezeu, ca Tata. Aceasta se arata in faptul ca ne vorbea indirect prin prooroci. Nu ne da, deci, nici „porunca noua“ a iubirii, pentru ca nici El nu ne aratase ca ne-a iubit pe noi, facandu-se Frate cu noi (In. 13, 14). Lumina de Fiu al lui Dumnezeu, de unul din Treime, nu stralucea inca in deplina claritate. Se vedea mai mult prin diferite chipuri. Mai ales se arata puterea lui Dumnezeu prin norul ce acoperea cortul si mergea inaintea lui, aratand cortul plin de slava Domnului (Ies. 40, 32-35). Prin nor, in cort era o anumita prezenta a puterii Cuvantului lui Dumnezeu, dar El nu se revela in mod clar. O anumita prezenta a puterii Lui in nor era si in jertfele de animale ce se aduceau in cort, si mai ales in mielul pascal, dar aceasta prezenta a puterii Lui, prin chipuri, va deveni o prezenta personala clara si directa a Lui, cand se va intrupa El insusi ca om. Toate aceste chipuri erau ca o „fagaduiala“ a venirii Fiului lui Dumnezeu ca Frate si Mantuitor al nostru, ca sa ne ridice si pe noi la calitatea de fii ai Tatalui ceresc.
Acum se arata clar ca Lumina si ca sensul cel mai adevarat al existentei noastre, facandu-ni-se, ca Frate, cale ca sa ne unim cat mai mult cu El, ca frati ai Lui si fii ai Tatalui Sau, nemar-ginit si fara de inceput. Acum se lamuresc si se adeveresc toate chipurile din Lege, aratandu-ni-se totodata inaltimea maxima ce ni se fagaduise prin ele. Omul creat din nimic e ridicat la inaltimea de fiu al lui Dumnezeu. In aceasta se arata al doilea mod al atotputerniciei lui Dumnezeu. Nimicnicia omului, pe de alta parte, e compensata prin calitatea de fiu al lui Dumnezeu, caruia i se face Frate si Tata. De fapt, numai acesta poate fi adevarul. Caci daca exista un Dumnezeu, si anume un Dumnezeu al iubirii, ca modul cel mai inalt al existentei - si in realitate El trebuie sa fie ca explicare a existentei - El nu poate, daca vrea sa mai existe si altceva, sa nu creeze acel altceva din nimic, dar si sa nu-l ridice la o unire cu Sine, pentru a fi in toate o unitate, fara sa-l desfiinteze pe acel altceva ca creatie.
Si aceasta treapta la care e ridicat creatul este aceea de fiu al Sau. Numai la aceasta suprema apropiere intelegem ca vrea sa poata ridica Creatorul iubitor pe cel creat. Numai facut fiu cunoaste pe Tatal sau necreat si Creator la maximum, precum il poate si imita in viata sa. Iar aceasta cunoastere si imitare nu poate sa nu inainteze la nesfarsit, data fiind infinitatea Aceluia si finitudinea firii celui creat. N-a creat Dumnezeu din iubire o faptura constienta ca s-o tina cu dispret intr-o separatie de nedepasit fata de Sine.
Dar nu se poate face creatul fiu al necreatului daca nu are, pe de alta parte, Necreatul un Fiu (necreat, n.r.) si acest Fiu nu e intr-un fel model al creatului si nu se face El insusi Frate cu creatul, adica om.
Prin aceasta, Fiul lui Dumnezeu ni se face calea clara si eficienta a oamenilor spre calitatea de fii in Hristos. Acum ne ajuta sa-I urmam Lui ca Fiu facut om prin Duhul Sau de Fiu. Astfel, suntem introdusi in relatiile treimice sau facuti mostenitori ale celor ce le are Fiul de la Tatal. Nu mai suntem stapaniti de poftele ce ni le trezesc lucrurile atat de mici ale lumii, chiar prin valoarea data carnii animalelor ca jertfe, ci le vedem pe acestea ca mediu straveziu al lui Dumnezeu, ca mijloace prin care ne aratam iubirea ajutatoare unii fata de altii.
Parintele Dumitru Staniloae,
Articol preluat din lucrarea Iisus Hristos, lumina lumii si indumnezeitorul omului, Editura Anastasia, 1993
Predică la Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci - Despre semnul Fiului Omului - Părintele Cleopa Ilie
Acesta este semnul Fiului Omului, semnul purtător de biruință cu care Atotțiitorul Dumnezeu al creștinilor a supus și tras la adevărata închinare a cinstitului și slăvitului Său nume toată lumea creștină. Prin semnul Crucii se pleacă înaintea Lui tot genunchiul, al celor cerești, al celor pământești și al celor de dedesubt (Filipeni 2, 10).
„Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului” (Matei 24, 30)
Iubiți credincioși,
Unul din marile semne care vor vesti a doua venire a Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos pentru judecată va fi și arătarea Sfintei și de viață făcătoarei Cruci. Ea se va arăta pe norii cerului, adusă de îngerii lui Dumnezeu cu mare și negrăită slavă, a cărei strălucire va întrece de mii de ori lumina soarelui. Această arătare a semnului Fiului Omului, adică a Sfintei Cruci, va aduce mare și nespusă bucurie tuturor binecredincioșilor creștini care au cinstit-o și s-au închinat ei, altarul cel sfințit cu sângele lui Hristos. Însă mare spaimă și cutremur va aduce peste cei răi și necredincioși care n-au cinstit semnul Fiului Omului, adică Sfânta Cruce.
Cu o mie de ani înainte de întrupare, Duhul Sfânt a arătat că Sfânta Cruce este semnul de biruință al lui Hristos Dumnezeu, pe care îl va da creștinilor ca pe o puternică armă prin care creștinii vor birui pe nevăzuții vrăjmași. Iată ce zice psalmistul: „Dat-ai celor ce se tem de Tine, Doamne, semn ca să fugă din fața arcului” (Psalm 59, 4). Preasfântul Duh a arătat, în acea vreme, că prin însemnarea Sfintei Cruci creștinii vor atrage asupra lor lumina feței lui Dumnezeu, după cum scrie: „Însemnatu-s-a peste noi lumina feței Tale, Doamne” (Psalm 4, 6).
Sfânta Evanghelie ne spune că la plinirea vremii, înainte de înfricoșata Judecată de apoi, se va arăta Sfânta Cruce venind pe norii cerului, cum citim: „Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului și vor plânge toate neamurile pământului și vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere și cu slavă multă” (Matei 24, 30). Da, frații mei, toate popoarele pământului vor plânge la arătarea Crucii lui Hristos pe cer și la vederea venirii Lui să judece lumea. Ce vor zice atunci popoarele păgâne când vor vedea venirea Domnului nostru Iisus Hristos, înconjurat de toate oștile îngerești și de arătarea Sfintei Cruci pe cer? Ce vor zice atunci cei ce L-au răstignit pe Hristos? Ce va zice Pilat care după ce L-a biciuit, a dat voie iudeilor și ostașilor lui ca să-L răstignească? (Marcu 15, 15). Ce vor face arhiereii Ana și Caiafa? Ce vor zice atunci bătrânii și fariseii și toată adunarea iudeilor, la vederea Dreptului Judecător și a Sfintei Cruci venind pe norii cerului?
Ce vor zice atunci sectanții care defaimă Sfânta Cruce, când vor vedea semnul Fiului Omului venind pe norii cerului? Ce vor zice toți cei ce se numesc creștini, dar înjură și hulesc Crucea lui Hristos? Vai și amar celor orbi, răi și necredincioși că atunci fiecare va vedea ce a făcut în viață, dar va fi prea târziu și nu va fi vreme de pocăință.
Dumnezeieștii Părinți ai Bisericii zic că împreună cu Crucea Domnului se vor arăta pe cer și celelalte unelte și semne ale pătimirii lui Hristos precum: sulița, piroanele, cununa de spini, buretele, trestia, bicele și frânghiile. Iar unii din Sfinții Părinți zic că odată cu arătarea Sfintei Cruci pe cer se va însemna Crucea pe fețele tuturor drepților, cum citim în Apocalipsă: Îngerii se sfătuiesc între ei unii cu alții și zic: „Să însemnăm pe robii lui Dumnezeu pe frunțile lor” (Apocalipsa 7, 3).
După semnul Sfintei Cruci care va fi pe frunțile celor drepți, vor cunoaște îngerii pe cei aleși ca să-i adune, după mărturia Apostolului, „întru întâmpinarea Domnului în văzduh”. După acest semn va cunoaște Păstorul oile Sale cuvântătoare. Voievodul va cunoaște pe ostașii Săi, Judecătorul pe drepții Săi, Părintele pe fiii Săi.
Unii din Sfinții Părinți zic, că odată cu arătarea Sfintei Cruci pe cer, în văzduh, se va arăta și sicriul Legii Vechi, ca unul ce a fost închipuire a Crucii, cum zice la Apocalipsă: „Și s-a deschis Biserica lui Dumnezeu în ceruri și s-a arătat sicriul Legii în Biserica Lui” (Apocalipsa 11, 19). Aceasta va dovedi că Legea nouă a Harului este unită cu cea Veche și că pe amândouă Legile același Dumnezeu le-a dat și le-a așezat.
Despre plânsul popoarelor păgâne și al sectelor la arătarea Crucii pe cer scrie și fericitul Augustin, zicând: „Atunci se vor tângui și vor plânge toate semințiile pământului, văzând pe pârâșul lor Crucea. Căci Crucea îi va mustra pe ei și cu arătarea sa se va cunoaște păcatul lor și vor mărturisi nebunia lor și robirea lor, dar fără de folos. Vor plânge pentru că acolo nu va mai fi cu putință să se pocăiască, nici să scape de dreptatea lui Dumnezeu, nici de hotărârea blestemului. De aceea se vor tângui pentru păcatele lor din trecut, pentru înfricoșările ce le vor sta în față la înfățișarea Preadreptului Judecător și pentru muncile și pedepsele cele veșnice care urmează să-i cuprindă. Așa vor plânge soarta lor cea ticăloasă și jalnică. Crucea care mai înainte era semn al dragostei și al păcii, nădejdea celor păcătoși, mângâierea celor scârbiți, scăparea celor deznădăjduiți, atunci când se va arăta pe cer, va fi semn al tuturor pedepselor și îngrozirea tuturor păgânilor și necredincioșilor, spaima înfricoșată a celor păcătoși spre pierzarea celor care au fost hulitori ai Crucii.
Nu vor găsi atunci acei hulitori și necredincioși nici un loc de scăpare sau sprijin ca să se ascundă de vederea și strălucirea cea preaânfricoșată a Crucii lui Hristos, care pe cer va străluci de mii de ori mai mult decât soarele. Atunci Crucea, copacul eliberării și lumina vieții, va străluci asupra lor, nu ca până acum, ca semn al eliberării și al mântuirii prin Iisus Hristos care S-a jertfit pe ea pentru a noastră mântuire, ci va străluci ca un fulger și ca un tunet spre pedeapsă și răzbunare asupra și răzbunare asupra celor necredincioși și hulitori. Și dacă Crucea Domnului, biruința lui Hristos asupra iadului și a morții, va îngrozi lumea necredincioasă, cine altul o va mângâia și mântui? Și dacă semnul milostivirii va fi semn de pieire, cine altul îi va mai învia? Și dacă Sângele lui Hristos vărsat pe altarul Crucii va striga asupra lor, cine va mai apăra atunci pe cei necredincioși și hulitori?
Crucea atunci se va arăta spre mai mare bucurie și veselie pentru cei credincioși, care pentru dragostea Celui ce a sfințit-o cu preascump Sângele Său, au purtat-o în viață împotriva necazurilor și a scârbelor. Aceștia au sărutat semnul Sfintei Cruci cu mare evlavie, cu dragoste și cu lacrimi spre slava lui Dumnezeu și spre mântuirea lumii.”
Sfântul Apostol Pavel, zice: „Cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1, 18). Acest adevăr îl vor cunoaște toți păgânii și necredincioșii când vor vedea Sfânta Cruce, semnul Fiului Omului, venind pe norii Cerului cu slavă și strălucire negrăită. Atunci vor cunoaște necredincioșii și sectanții că Sfânta Cruce este arma prin care Iisus Hristos, Mântuitorul nostru a zdrobit porțile iadului, a deșertat cămările cele dedesubt ale lui și a deschis porțile cele cerești; a surpat prin ea puterea vrăjmașului și boldul morții și a pierdut închinarea la idolii cei fără simțire.
Acesta este semnul Fiului Omului, semnul purtător de biruință cu care Atotțiitorul Dumnezeu al creștinilor a supus și tras la adevărata închinare a cinstitului și slăvitului Său nume toată lumea creștină. Prin semnul Crucii se pleacă înaintea Lui tot genunchiul, al celor cerești, al celor pământești și al celor de dedesubt (Filipeni 2, 10).
Crucea este numită „Semnul Fiului Omului”. Ea este pomul mântuirii și al vieții, fiindcă pe el, Hristos viața noastră a adus mântuirea lumii: a întins mâinile Sale spre noi să ne îmbrățișeze prin acest pom; a plecat capul Său să ne sărute și să Se plece întotdeauna la rugăciunile noastre. Din acest pom a izvorât balsamul Preasfântului Său Sânge, ca să vindece rănile noastre sufletești nevindecate.
Sus pe lemn, Domnul cel Preasfânt Și-a deschis pieptul Său, să ne dobândească pe noi în inima Sa și să ne izbăvească de mânia cea viitoare. Pe aceste daruri ale Crucii le primim acum. Însă în ziua cea mare a judecății de apoi nici unele din aceste daruri nu se vor afla la cruce. Unde este atunci deschiderea mâinilor lui Hristos? Unde este plecarea capului Său? Unde este coasta cea împunsă și deschisă? Unde este Sângele Lui? Unde este Hristos cel înviat? Auzi pe proorocul Osea, care zice: „Merge-vor ca să caute pe Domnul și nu-L vor afla, că s-a depărtat de la ei” (Osea 5, 6). O cuvânt amar, o, vorbă otrăvitoare! Noi însă, ca să ne arătăm veseli la arătarea slăvită și purtătoare de biruință a Crucii să zicem fiecare cu Sfântul Apostol Pavel: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda, fără numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos” (Galateni 6, 14).
Deci de mare folos ne este să avem mare evlavie și să cinstim Crucea lui Hristos, până când încă răsuflăm aerul acesta. Să ne întoarcem cu toată inima către semnul Fiului Omului, pe care L-a sfințit cu Preasfânt Sângele Lui și să zicem din toată inima noastră: „Tu, Doamne, care Te-ai ostenit să mă cauți și să mă afli, și Te-ai răstignit ca să mă izbăvești de robia diavolului, mă rog și mă cuceresc Ție, pentru Crucea aceasta pe care ai fost întins și pironit și ai suferit cu atâta iubire de oameni pentru a noastră mântuire, pe care stropind-o cu sudorile Tale, cu lacrimi și Sângele Tău, deasupra căreia ai rugat pe Tatăl pentru iertarea vrăjmașilor Tăi, ai făgăduit tâlharului raiul și Ți-ai dat duhul Tău Tatălui Tău, mă rog Ție și cer de la Tine să se facă nouă, în ziua judecății, Crucea Ta, unealtă a vieții și nu a morții și pierzării; să ni se facă cheia raiului în ceruri, ca să împărățim cu Fiul în veci”.
Iubiți credincioși,
Dacă citim cu atenție Sfânta Scriptură, învățăturile Sfinților Apostoli, Viețile Sfinților și cuvintele Sfinților Părinți putem găsi mii de minuni care s-au făcut cu semnul Fiul Omului, adică cu Sfânta Cruce.
Dintre acestea multe, la sfârșitul acestei predici vom aminti măcar una care s-a întâmplat în părțile Indiei.
Într-un oraș de acolo unul din creștini s-a mutat din alt oraș și a uitat în casa unde stătuse, o Cruce pe care era zugrăvit chipul Domnului nostru Iisus Hristos. Această Cruce, găsind-o un închinător de idoli, a arătat-o multor oameni din partea locului de o credință cu el, zicând: „Acesta este Dumnezeul creștinilor”. Răspândindu-se vorba aceea printre locuitori, a ajuns vestea până la mai marele lor, care a chemat pe acela ce găsise Crucea și i-a poruncit să i-o arate. Și erau de față ca la trei sute de bărbați în jurul dregătorului. Deci, luând-o el în mâinile sale și uitându-se la ea cu luare aminte a întrebat pe ai săi, dacă cu adevărat este Dumnezeul creștinilor. Iar unul a răspuns: "Da, Acesta este cu adevărat!" Atunci a zis eparhul: „Acesta este Dumnezeul care ajută creștinilor, un osândit și un spânzurat?” Și au scuipat toți Crucea și au înapoiat-o în mâinile aceluia care o adusese.
Dar, o preaslăvită minune! Îndată ce omul acela a luat Crucea în mâinile sale de la eparh, capul Mântuitorului care era plecat spre dreapta pe Cruce a început a se întoarce spre stânga și a privit cu ochii vii și deschiși la toți cei care erau de față. Deci cuprinzându-se toți de mare frică, au căzut la pământ afară de acela care ținea Crucea în mâinile sale.
După un timp, venindu-și toți în simțire, sculându-se ca dintr-un somn adânc, a strigat eparhul cu glas mare: „Cu adevărat, mare este Domnul creștinilor!”
Apoi a zidit o mică biserică în locul acela și a împodobit-o, a pus în ea Crucea cea făcătoare de minuni a lui Hristos și au început să cinstească și să i se închine cu toată evlavia. Iar dregătorul acela împreună cu fiul său au primit Sfântul Botez de la un preot creștin și, trăind cu mare evlavie în credința cea dreptmăritoare a lui Hristos, la adânci bătrânețe s-a odihnit în Domnul.
Deci, frații mei creștini, dacă păgânii aceia, numai de la închipuirea Mântuitorului pe Cruce au pătimit acest fel de spaimă, încât au rămas fără glas ca niște morți, ce vor pătimi la înfricoșata Judecată de apoi, păgânii, sectanții și necredincioșii care hulesc semnul Crucii lui Hristos, când o vor vedea venind pe norii cerului cu negrăită slavă și vărsare de lumină și prea mare strălucire? Oare nu vor zice: „Acesta este lemnul care era iudeilor sminteală și elinilor nebunie. Acesta este lemnul prin care Hristos a zdrobit porțile iadului și a descuiat cămările cele dedesubt și a deschis porțile cerești și a surpat toate puterile iadului și ale morții?”
Iubiți credincioși,
În încheierea acestei predici, vă rog să cinstiți Sfânta Cruce cu mare evlavie și să nu vă luați după oamenii cei rătăciți de la adevărata și dreapta credință, care nu se închină Sfintei și de viață făcătoarei Cruci a Domnului. Aceștia sunt oameni bolnavi la gândire și la înțelegere și fii ai pierzării, prin care diavolul depărtează de la Biserica lui Hristos pe cei slabi în credință și necunoscători ai Sfintei Scripturi și pe toți cei nelămuriți în dreapta credință. Fugiți de acești oameni și de învățăturile lor, țineți minte că Biserica cea dreptămăritoare este mama noastră duhovnicească, care v-a născut la viață nouă prin apă și prin Duh și să nu vă rupeți de ea, căci Biserica este Trupul lui Hristos (Efeseni 4, 5), ale cărui mădulare sunteți. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu