MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU LUNI

9 SEPTEMBRIE 2019 - PARTEA ÎNTÂI

Bună ziua, prieteni și LA MULȚI ANI purtătorilor numelor Sfinților și Drepților dumnezeiești părinți Ioachim și Ana!

Vă doresc o zi de Luni frumoasă pe care să o petreceți în compania materialelor selecționate și prezentate de mine! Nu uitați că sunt blocat și postez numai în cronologie și pe pagina mea de blogger - dicuoctavian.blogspot.com. Spuneți tuturor să mă caute acolo!

ISTORIE PE ZILE 9 Septembrie

Evenimente

· 9: O alianță de triburi germanice condusă de Arminius a atacat forțele romane conduse de Publius Quinctilius Varus în bătălia de la Teutoburger Wald, învingând trei legiuni în următoarele zile. Istoricul roman Tacitus il numește „Eliberatorul Germaniei”. Arminius a devenit în timp un erou și un simbol în mitologia germană, fiind redenumit modern Hermann. Noile cercetări arată că numele lui germanic adevărat nu este cunoscut, Arminius fiind nume latin. Bătălia de la Teutoburger Wald (regiunea muntoasă „Pădurea Teutoburgică”), sau „bătălia lui Varus”, a fost denumită de istoricii romani clades Variana – învingerea lui Varus – și Varusschlacht de către germani. Bătălia a avut loc între triburile germanice și romani în septembrie anul 9 e.n., probabil (locul exact este disputat) în regiunea lanțului muntos Teutoburger Wald. Rezultatul ei a fost înfrângerea zdrobitoare a trei legiuni romane împreună cu trupele anexe, care erau sub conducerea senatorului roman Publius Quinctilius Varus. Alianța triburilor germane a fost condusă de Arminius (sau Hermann), un prinț al tribului germanic Cherusc. În timpul conflictului militar a fost nimicită o optime din efectivul total al legiunilor romane. Ea a fost o bătălie decisivă, în urma căreia Imperiul Roman a renunțat definitiv la politica de expansiune pe teritoriile triburilor germanice („Germania”) de la est de Rin și nord de Dunăre, granița Imperiului roman rămânând la Rin și Dunăre. Descoperiri noi arheologice au dus la idea că o parte din lupte s-ar fi dus lângă localitatea actuală Bramsche din districtul Osnabrück. În amintirea acestei bătălii a fost ridicat Monumentul lui Hermann. Unele bătălii hotărâtoare, cum au fost cele de la Hastings sau Waterloo, au avut consecințe imediate și ireversibile. Contemporanii le-au recunoscut caracterul decisiv. Altele au fost considerate decisive de către comentatori mai târziu, deși, la vremea respectivă, efectele lor, deși puternice, nu au fost considerate și ireversibile. Acesta este si cazul infrângerii celor trei legiuni romane conduse de Quintilius Varus la Teutoburger Wald în anul 9 d.Hr.

· 337: Constantin al II-lea, Constantius al II-lea si Constans ii succed tatalui lor Constantin I cel Mare la conducerea Imperiului Roman, care se imparte astfel in trei.

· 1087: William al II-lea devine rege al Angliei.

· 1493: Are loc batalia de la Krbavska bitka, in sudul Croatiei, intre o armata croata vasala Regatului Ungariei si fortele Imperiului Otoman. In timpul bataliei a pierit floarea nobilimii croate (printre care si banul croat Mirko Derencin si Janos Both de Bajna) si au fost masacrati 7000 de osteni. In urma bataliei, turcii au anexat la Imperiul Otoman o mare parte din Croatia.

· 1543: Maria Stuart, în vârstă de nouă luni, este încoronată oficial "Regină a Scoției" în orașul scoțian Stirling.

· 1743: Rescriptul împărătesei Maria Terezia prin care s-a dat dreptul copiilor de iobagi români din Transilvania de a frecventa școala.

· 1791: Washington, D.C., capitala Statelor Unite, este numită după președintele George Washington.

· 1804: Incendiu violent în București; Curtea Domnească și o bună parte a orașului sunt distruse.

· 1850: In urma Compromisul din 1850, SUA si Mexicul pun capat controverselor teritoriale ivite în urma razboiului mexicano-american (1846–1848) declansat în urma anexarii în 1845 de către Statele Unite a Texasului. Cea mai importantă consecință a războiului au reprezentat-o termenii capitulării Mexicului în conformitate cu Tratatul de la Guadalupe Hidalgo, prin care teritoriile mexicane Alta California, si Santa Fe de Nuevo Mexico au fost cedate Statelor Unite. California a fost admisa in componenta Statelor Unite cu statut de stat liber, devenind cel de-al 31-lea stat al SUA.

· 1878: Pe baza propunerii Consiliului de Ministri, domnitorul Carol I a adoptat titlul de “Alteta regala”, titulatura recunoscuta ulterior pe plan international.

· 1886: S-a adoptat, la Berna, prima Convenție internațională pentru protecția operelor literare și artistice (intră în vigoare în România la 5/17 decembrie 1887) (9/21).

· 1901: Sunt reluate relațiile diplomatice dntre Austro-Ungaria și Mexic. Ele au fost întrerupte de la moartea împăratului Maximilian I, fratele împăratului Franz Joseph I, în 1867.

· 1911: A fost efectuată prima cursă poștală cu avionul în Europa.

· 1912: A fost dezvelit bustul generalului dr. Carol Davila, lucrare a lui Constantin Brâncuși, și primul monument al lui Brâncuși la București.

· 1914: Batalia de pe Marna ia sfarsit, trupele germane fiind oprite sa inainteze spre Paris. Aceasta a fost una dintre marile batalii din Primul Razboi Mondial, la care au participat aproximativ 2 milioane de militari. Armatele aliate franco-engleze, comandate de generalul Joseph Joffre, au oprit ofensiva germana, condusa de maresalul prusac Helmuth von Moltke.

· 1918: Constituirea, din inițiativa lui C. I. Parhon, a Societății de neurologie, psihiatrie și psihologie din Iași (din 1921 și de endocrinologie).

· 1940: In comuna Traznea, judetul Salaj sunt ucisi 263 de romani de catre ocupantii hortisti unguri. La cinci zile după Dictatul de la Viena, 5 septembrie 1940, ora 7, prima unitate militară ungară a trecut frontiera pe la Sighetul Marmației. Trupe maghiare aparținând batalionului 22 de Grăniceri Debrețin aflat sub comanda locotenentului Akosi au intrat în comuna Treznea pe 9 septembrie. După ocuparea satului, unitățile maghiare au dezlănțuit măcelul rămas în istorie sub denumirea de „Masacrul de la Trăznea”. Primele victime au fost copii aflați cu vitele la păscut. Cadavrele lor au fost descoperite pe izlazul comunal. Români și evrei au fost masacrați cu focuri de mitraliere, străpunși cu săbiile și baionetele, iar casele atacate cu grenade și incendiate. Cotidianul „România nouă” din 1 ianuarie 1941, relata cazul lui Nicolae Brumar, român ridicat din propria sa casă de trupele ungare și împușcat lângă o căpită de fân, împreună cu soția și cele două fiice ale sale. Cadavrele au fost descoperite ciopârțite cu baioneta. Un alt caz foarte cunoscut în epocă a fost cel al lui Vasile Mărgăruș. Acesta a fost străpuns cu baioneta în mai multe părți ale corpului și apoi împușcat în cap cu gloanțe model „dum-dum”. Preotul ortodox a căzut de asemenea victimă trupelor horthyste. A ars in casa parohiala care a fost incendiată. În Trăznea se aflau și 9 soldați români reîntorși acasă și demobilizați. Aceștia au fost împușcați cu efectele militare pe ei. Învățătorul și soția au încercat să se refugieze în comuna Pusta. Au fost prinși și aduși la sediul jandarmilor maghiari de la Agrij, de unde au fost duși pe un câmp și împușcați. Într-un raport statistic al Secretariatului de stat pentru naționalități, din București, privind situația din Ardealul de Nord, pana la 1 noiembrie 1941, ocupantii maghiari au savarsit 919 omoruri, 1126 schingiuiri, 4126 bătăi, 15893 arestări, 124 profanări, 78 respectiv 447 devastări colective și individuale.

· 1948: Dictatorul comunist Kim Ir Sen proclamă Republica Populara Democrata Coreeana in partea de nord a Peninsulei Coreea. Kim Ir-sen (n. 15 aprilie 1912, d. 8 iulie 1994) comunist nord-coreean, politician care a condus Coreea de Nord de la fondarea sa în 1948 până la moartea sa în 1994. El a deținut postul de prim-ministru (1948–1972) și președinte din 1972 până la moartea sa. El a fost, de asemenea, Secretarul General al Partidului Muncitorilor din Coreea.

· 1956: Elvis Presley apare pentru prima dată în emisiunea The Ed Sullivan Show. Elvis a interpretat piesele Don't Be Cruel șiHound Dog.

· 1969: In Canada este votata legea (La Loi sur les langues officielles), prin care limba franceza devine limba oficiala, egala cu limba engleza pe intreg teritoriul tarii

· 1973: Peștera Eberstadt, descoperită în 1971 cu ocazia unor lucrări cu exploziv la cariera de calcar, și apreciată că ar avea o vârstă de circa 2 milioane de ani, este deschisă pentru public.

· 1989: Între 9 septembrie și 17 noiembrie 1989, s-a desfășurat primul și cel mai rapid înconjur al lumii cu automobilul. A fost efectuat de Mohammed Salahuddin Choudhury și de soția sa Neena, din India, în 69 de zile, 19 ore și 15 minute, având ca punct de plecare și sosire orașul Delhi, India.

· 1991: Tadjikistanul și-a declarat independența față de URSS.

· 1997: Kim Jong Il, fiu și moștenitorul desemnat al fostului lider nord-coreean, Kim Ir Sen, a fost numit oficial președinte al RPD Coreene, după 3 ani de doliu păstrat în memoria tatălui său.

· 1997: Sinn Fein, partid nationalist irlandez asociat cu IRA (Armata Republicana Irlandeza), s-a angajat sa renunte la violente si sa contribuie la instalarea procesului de pace in Irlanda de Nord.

· 1999: Navele aflate sub pavilion iugoslav care stationau in portul Constanta au fost blocate printr-un ordin al ministrului Transporturilor ca raspuns la comportamentul autoritatilor iugoslave fata de flota fluviala romaneasca.

· 2002: Canalul de televiziune Al-Jazeera a difuzat o banda sonoră în care Osama bin Laden revendica, pentru prima dată explicit, atentatele de la 11 septembrie 2001 din SUA.

· 2004: Secretarul de stat american Colin Powell a declarat că violențele din provincia sudaneză Darfur constituie o gravă încalcare a drepturilor omului și a invocat Convenția internațională din 1948 asupra prevenirii și pedepsirii crimelor de genocid; conflictul din vestul Sudanului a început în februarie 2003, când milițiile proguvernamentale (numite de localnici "diavolii călări") au silit populația de culoare să-și părăsească locuințele, terorizând și exterminând zeci de mii de persoane; ONU a declarat cu privire la criza din Darfur că este cea mai gravă criză umanitară în curs de desfășurare din lume.

· 2004: A fost lansată prima rachetă ecologică, un vehicul construit de 12 specialişti români, pentru competiţia internaţională lansată de Fundaţia Americană „X-Prize” din St. Louis. Denumită „Demonstrator 2B”, racheta foloseşte drept combustibil apă şi oxigen, fiind considerată ecologică în proporţie de 100%. Acest prim zbor a durat 42 de secunde.
* 2015: Regina Elisabeta a II-a a devenit monarhul britanic cu cea mai lungă domnie din istoria Marii Britanii (63 de ani și șapte luni), surclasând-o pe regina Victoria, stră-străbunica sa.

2016: Guvernul Coreei de Nord efectuează al cincilea și probabil cel mai mare test nuclear. Liderii mondiali condamnă actul, Coreea de Sud numind-o „imprudență maniacală”.
2019: Începe noul an școlar 2019/2020!

Nașteri

· 214: S-a nascut împăratul roman Aurelian (Lucius Domitius Aurelianus Augustus). A domnit din anul 270 pana la moartea sa in anul 275 si a înregistrat succese remarcabile, străduindu-se să apere imperiul de frecventele invazii barbare. Aurelian a dispus retragerea armatei și a administrației romane din Dacia în anul 271, în vederea consolidării frontierei balcanice pe linia Dunării de Jos. În 274 a lichidat secesiunea Regatului galic, restaurand astfel unitatea statului roman. În drum spre Orient, în vederea începerii unei campanii împotriva Imperiului Sasanid, Aurelian este asasinat de secretarul său, la Byzantion, ca urmare a unui obscur complot de palat.

· 384: Honorius, împărat al Imperiului Roman de Apus (395-423) (d. 423). Flavius Honorius (384 -423), a fost împărat roman între anii 395 - 423. A fost fiul lui Theodosiu I si fratele lui Arcadius si al Gallei Placida fiind asociat la domnie din 394. In timpul domniei, imperiul a fost zguduit de invaziile masive ale barbarilor,în special goți, (care au ocupat in anul 409 Roma) și de secesionismul provinciilor care doreau separarea. Cel mai important ministru al său a fost Flavius Stilicho, care conducea in fapt statul.

· 1585: Armand-Jean I. du Plessis de Richelieu, intrat în istorie cu numele de Cardinalul Richelieu, (n. 9 septembrie 1585 în palatul Richelieu, departamentul Indre-et-Loire; d. 4 decembrie 1642 în Paris) a fost un cleric, nobil și om politic francez.

A avut titlurile de Marquis du Chillou, episcop de Luçon (1608), cardinal (1622), prim duce de Richelieu (1631) și prim duce de Fronsac (1634), abate de Cluny, Cîteaux și Prémontré. De asemenea numit "Eminența roșie", a fost cel mai apropiat consilier al lui Ludovic al XIII-lea, țelul său fiind schimbarea structurii statului francez într-o monarhie absolută și slăbirea hegemoniei Habsburgice în Europa.

Născut la Paris, Armand du Plessis a fost al patrulea copil într-o familie cu cinci copii, dintre care ultimii trei fii. Cu toate că obârșia lui a fost din rândul nobilimii mici, familia lui are un rol mai însemnat în Poitou. Tatăl lui, Francois de Plessis, a fost soldat, iar mama lui, Susane de la Porte, a fost fiica unui jurist renumit.^[1] Din copilărie a fost delicat și a suferit accese frecvente de probleme de sănătate de-a lungul vieții.

La vârsta de cinci ani Richelieu rămâne orfan de tată, acesta murind în războiul religiilor ^[2] și lăsând familia cu datorii; cu ajutorul material al curții regale, familia lui reușește să înlăture greutățile financiare. Începând de la vârsta de nouă ani, Richelieu este trimis la Colegiul Navara din Paris pentru a studia filozofia. După terminarea studiilor era interesat de cariera militară, căutând să urmeze cariera tatălui său.

Regele Henric al III-lea își exprimă recunoștința pentru meritele lui Richelieu în războiul religiilor, dăruind familiei lui o parohie (dioceză) în Luçon.^[3] Familia și-a însușit majoritatea veniturilor parohiei pentru necesitățile proprii, fapt care a fost criticat de clerici. Ca să-și asigure mai departe veniturile din parohie, mama lui Richelieu îl trimite pe Alphonse, al doilea fiu al ei, să studieze sperând ca el să devină episcop de Luçon.^[4] Acesta însă a devenit călugăr, deoarece nu își dorea să devină episcop. Astfel, a fost nevoie ca Armand să își curme ambițiile legate de o carieră militară și să se alăture clerului.

În 1606 regele Henric al IV-lea îl nominalizează pe Richelieu să devină episcop de Luçon.^[4] Richelieu fiind un copil slab, bolnăvicios, Episcopia era convinsă că după terminarea studiilor teologice, acesta nu ar fi în stare să preia dioceza din Luçon. În aprilie 1607, cu dispensă papală (aprobarea papei fiind necesară întrucât Richelieu era prea tânăr pentru această funcție), Richelieu este sfințit ca episcop. În 1608, el devine episcop în Luçon, unde, cu o energie deosebită, face ordine în dioceza dezorganizată în timpul războiului hughenot. El este primul episcop din Franța care aplică în practică hotărârile luate de Concilul din Trient.

În această perioadă de timp, Richelieu se împrietenește cu François Le Clerc du Tremblay, un călugăr capucin, care mai târziu devine unul din oamenii săi de încredere. Încă din tinerețe, Richelieu dovedește interes pentru arena politică și presupunându-se că ar fi luat parte la întrunirea de la Loudon, unde se duceau tratative cu privire la o revoltă a nobililor, la care a participat și du Tremblay "Père Iosif" reprezentând interesele reginei Maria de Medici. De la acesta Richelieu află amănunte despre mersul tratativelor, în el crescând o aversiune contra Habsburgilor; mai târziu, atunci când Richelieu a devenit cardinal, "Père Iosif" numit și eminența cenușie (din cauza culorii gri a robei lui) a ajuns omul lui de încredere, aducând pe cale diplomatică servicii importante statului

Cardinalul Richelieu

La adunarea generală din 1614, la care a luat parte ca reprezentant al Clerului din "Poitou", Richelieu a impresionat adunarea printr-un discurs briliant. Maria de Medici, în calitate de regentă (fiind mama regelui Ludovic XIII-lea care era încă minor), îl aduce la curtea regală pe Richelieu în 1616. În același an el devine secretar de stat, cu resortul "politica externă" și "război".^[6]

Tânărul rege reușește să o înlăture mai târziu de la putere pe regina-mamă și pe favoritul reginei Concino Concini, cel mai puternic ministru din regat.^[7] Richeliu pierde funcția lui ca secretar de stat,^[8] fiind surghiunit la Avignon în 1618. Acolo, Richelieu își petrece cea mai mare parte a timpului scriind; el compune cateismul intitulat L'Instruction du chrétien.^[9]

În 1619, Maria de Médici scăpă din detenția ei de la Castelul Blois, devenind liderul titular al rebeliunii aristocratice. Regele și ducele de Luynes îl readuc la curte pe Richelieu și-l însărcinează cu tratativele cu regina mamă. Richelieu s-a achitat cu succes de acest demers, de medierea dintre ea și fiul ei.^[10] Negocierile complexe au dat roade când Tratatul de la Angoulême a fost ratificat; Mariei de Medici i s-a dat libertate deplină însă trebuia să rămână în condiții de pace cu regele. De asemenea, regina și-a recăpătat poziția în consiliul regal.

După decesul favoritului regelui, ducele de Luynes, în 1621, are loc rapida ascensiune la putere a lui Richelieu. Anul următor, regele îl nominalizează pe Richelieu pentru funcția de cardinal pe care Papa Grigore al XV-lea i-o acordă la 19 aprilie 1622.^[11] Crizele din Franța, inclusiv rebeliunea hughenoților îl transformă pe Richelieu în sfătuitorul indispensabil al regelui. După ce este numit în consiliul de miniștri la 29 aprilie 1624,^[12] el a intrigat împotriva șefului miniștrilor, Charles, duce de La Vieuville.^[10] La 12 august în același an, La Vieuville a fost arestat și acuzat de corupție iar cardinalul Richelieu i-a luat locul ziua următoare deși cardinalul de la Rochefoucauld a rămas președintele consiliului (oficial Richelieu a fost numit președinte în noiembrie 1629).

Politica cardinalului Richelieu a implicat două obiective principale: centralizarea puterii în Franța^[14] și opoziția față de dinastia de Habsburg (care a domnit atât în Austria cât și în Spania).^[15] La scurt timp după ce a devenit ministrul principal a lui Ludovic, el s-a confruntat cu o criză în Valtellina, în nordul Italiei. Richelieu i-a sprijinit pe protestanți ai cantonului elvețian Grisons. Cardinalul a dislocat trupe în Valtellina, de unde au fost alungate garnizoanele Papei.^[16] Decizia lui Richelieu de a sprijini un canton protestant împotriva Papei a fost o previzualizare a politicii de putere pur diplomatice pe care el a adoptat-o în politica sa externă.

Hughenoții (protestanții), alcătuiau un "stat în stat" în timpul lui Ludovic al XIII-lea în Franța. Prin Edictul din Nantes aveau asigurate orașe cu o administrație militară proprie și erau sprijiniți de englezi, care le erau aliați. După asasinarea lui Henric IV-lea, protectorul hughenoților, s-au iscat din nou conflicte militare între hughenoți și catolici. Pentru a realiza o monarhie absolută de durată în Franța, Richelieu trebuia să nimicească potentialul militar hughenot. Principalul oraș hughenot, La Rochelle, cade după un asediu de un an, în 1628. Prin Edictul din Ales din 1629 hughenoții păstrează libertatea cultului lor, însă pierd definitiv potențialul militar.

Triplu portret al cardinalului de Richelieu, de Philippe de Champaigne (1637 sau 1642), National Gallery, Londra

Ca să sfârșească hegemonia Spaniei în Europa, Richelieu s-a folosit în mod iscusit de disensiunile religioase existente în mod latent în Europa, la escaladarea cărora a contribuit în mod substanțial. Pe când în politica internă Franța lupta împotriva protestanților (hughenoților), în plan extern, în contextul pregătirii Războiului de treizeci de ani, a sprijinit principii protestanți împotriva trupelor spaniole și imperiale. Prin Pactul din Bärwalde din 1631, Richelieu îi asigură regelui Suediei Gustav II Adolf un sprijin financiar de un milion livre (pfunnd) pe an, pentru finanțarea războiului contra catolicilor, sprijin care l-a ajutat pe regele suedez să ajungă cu trupele sale până în sudul Germaniei actuale. În 1635 intră in acest război chiar Franța (catolică) de partea protestantă împotriva papei, habsburgilor, Sfântului Imperiu Roman, trupele ei fiind conduse de un episcop catolic.

Înainte ascensiunii lui Richelieu la putere, majoritatea Europei era prinsă în Războiul de treizeci de ani Franța nu era în război deschis cu Habsburgii, care conduceau Spania și Sfântul Imperiu Roman, astfel subvențiile și ajutorul mergeau în secret către dușmanii lor. El a considerat Țările de Jos (Olanda) ca fiind unul dintre cei mai importanți aliați ai Franței, datorită poziționării la granița cu Spania Olandeză, la acea vreme exact în mijlocul Războiului de optzeci de ani cu Spania.

"Scopul scuză mijloacele" era una din devizele Cardinalului Richelieu, adversarii politici fiind nimiciți fără scrupule sau milă. Existau multe alianțe făcute fără a ține seamă de religie, iar această politică a determinat dezaprobarea bisericii catolice și a nobilimii franceze, politica lui lovindu-se de o rezistență franceză tot mai accentuată. Astfel au avut loc o serie de tentative de comploturi, care mulțumită rețelei de spionaj al lui Richelieu, au fost înlăturate.

În 1626 regina mamă încearcă cu sprijinul lui Richelieu să-l căsătorească forțat pe fratele regelui, ducele de Orleans. Această manevră politică a determinat dezaprobarea unora dintre marii nobili care au fost implicați într-un atentat împotriva cardinalului, ca de exemplu ducesa de Chevreuse și amantul ei, marchizul de Chalais. Complotul este descoperit, iar marchizul este condamnat la moarte, ducesa trimisă în surghiun la Poitou, în timp ce fratele regelui este grațiat cu condiția să se căsătorească împotriva voinței lui cu Marie de Bourbon-Montpensier.
10 ani mai târziu are loc o altă încercare de a îl ucide pe Richelieu. Aceasta urma să aibă loc în 1636 la Amiens, unde se aflau trupele franceze pornite împotriva armatei spaniole din Picardie. În acest complot este implicat contele de Montresor favoritul ducelui de Orleans și contele de Soisons, generalul fiind în tabăra politică a reginei mame. După descoperirea complotului, Soisons se refugiază la Sedan unde în 1637 adună trupe împreună cu alți complici. În anul 1641 se întoarce în Franța în fruntea unei armate habsburgice, învingându-l pe mareșalul francez de Chatillon în bătălia de la La Marfee din 6 iulie 1641, însă moare în timpul sărbătoririi triumfului său printr-un glonț neașteptat.

În anul 1642, sănătatea lui Richelieu s-a deteriorat puternic. Simțind că i se apropie moartea, acesta l-a numit ca succesor pe unul dintre adepții săi cei mai de încredere, Jules Cardinal Mazarin. Deși Mazarin a fost inițial un reprezentant al Vaticanului, el a ieșit din slujba papei pentru a intra în slujba regelui Franței. Mazarin a devenit succesorul lui Richelieu atunci când acesta a murit la 4 decembrie 1642. Cardinalul este înmormântat la biserica din Sorbona.

În anul 1635 a pus bazele Academiei Franceze.

Armand Jean du Plessis,
Cardinal-Duce de Richelieu

Portret al Cardinalului Richelieu, 1637, de Philippe de Champaigne

Părinți	François du Plessis de Richelieu[*]
Frați și surori	Alphonse-Louis du Plessis de Richelieu[] Isabelle-Françoise du Plessis de Richelieu[] Henri du Plessis de Richelieu[*]

* 1700: Prințesa Anna Sophie de Schwarzburg-Rudolstadt (9 septembrie 1700 – 11 decembrie 1780) a fost prințesă de Schwarzburg-Rudolstadt.

Ea a fost fiica lui Ludwig Friedrich I, Prinț de Schwarzburg-Rudolstadt (1667-1718) și a Anei Sofia de Saxa-Gotha-Altenburg (1670–1728).

La Rudolstadt la 2 ianuarie 1723 Anna Sophie s-a căsătorit cu Franz Josias, moștenitor al ducatului al de Saxa-Coburg-Saalfeld. Cuplul a avut opt copii. Anna Sophie a fost străbunicul regelui Leopold I al Belgiei și stră-străbunicul Prințului Albert de Saxa-Coburg și Gotha și al reginei Victoria a Regatului Unit.

Prințesa Anna Sophie

Părinți	Ludwig Friedrich I Anna Sophie de Saxa-Gotha-Altenburg
Frați și surori	Louis Günther al II-lea Frederic Anton
Căsătorită cu	Francisc Josias, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld
Copii	Ernest Frederick Prințul Johann Wilhelm Prințesa Anna Sophie Prințul Christian Franz Charlotte Sophie, Ducesă de Mecklenburg-Schwerin Prințesa Fredericka Magdalene Prințesa Fredericka Caroline Prințul Josias

· 1737: Luigi Galvani (n. 9 septembrie 1737, Bologna, Italia — d. 4 decembrie 1798, Bologna) a fost un medic italian, unchiul lui Giovanni Aldini.

Galvani a studiat la început teologia, ulterior medicina, între anii 1762-1775 fiind însă profesor de medicină la catedra de anatomie din Bologna. Succesul operei sale „De renibus atque urethris volatilium” l-a determinat să se ocupe cu studiul fiziologiei păsărilor și a instrumentelor pentru auz.

Printr-o întâmplare a descoperit la 6 noiembrie 1780 procedeul de galvanizare, procedeu care îi va purta mai târziu numele.

Galvani a observat fenomenul de contracție a mușchilor scheletici de la piciorul de broască la o excitare cu un curent electric. Prin această descoperire, el a pus bazele pentru cercetările ulterioare ale electrochimismului celular.

De asemenea după Galvani sunt numite elementele galvanice care produc curent electric, cercetate de Alessandro Volta.

A pierdut postul de profesor deoarece a refuzat să depună jurământul de credință guvernului din timpul Revoluției Franceze, guvern pe care îl considera dictatorial. A reprimit această funcție în 1794.

Luigi Galvani

· 1778: Clemens Brentano, poet, dramaturg și prozator german (d. 1842)
* 1804: Ducele Alexandru de Württemberg (9 septembrie 1804 – 4 iulie 1885) a fost tatăl Prințului Francisc de Teck și bunicul viitoarei regine Mary de Teck, soția regelui George al V-lea al Regatului Unit.

Tatăl lui a fost Ducele Louis de Württemberg, fratele regelui Frederic I de Württemberg și a împărătesei Maria Feodorovna a Rusia. Mama lui a fost Henrietta de Nassau-Weilburg, o strănepoată a regelui George al II-lea al Marii Britanii prin fiica lui cea mare, Anne, Prințesă Regală.

În 1835, s-a căsătorit morganatic cu contesa maghiară Claudine Rhédey de Kis-Rhéde (1812-1841) cu care a avut următorii copii: Claudine, Francis și Amalie. Soția lui a fost numită contesă de Hohenstein iar copiii, urmând regula căsătorie morganatice, au moștenit titlul mamei.

În 1841, soția lui a murit - aruncată de cal - iar el a devenit instabil mental.

În 1863, cei trei copii ai săi au fost ridicați la rang de prinț/prințesă de Teck de regele William I de Württemberg.

Alexandru

Duce de Württemberg

Părinți	Ducele Louis de Württemberg Prințesa Henriette de Nassau-Weilburg
Frați și surori	Duke Adam of Württemberg[*] Pauline de Württemberg Ducesa Maria Dorothea de Württemberg Elisabeth Alexandrine de Württemberg Ducesa Amelia de Württemberg
Căsătorit cu	Contesa Claudine Rhédey de Kis-Rhéde
Copii	Prințesa Claudine Prințul Francisc, Duce de Teck Prințesa Amelie

* 1822: Napoléon Joseph Charles Paul Bonaparte, Prinț francez, Conte de Meudon, Conte de Moncalieri ad personam, titular al 3-lea Prinț de Montfort (cunoscut ca Prințul Napoléon) (9 septembrie 1822 – 17 martie 1891) a fost al doilea fiu al lui Jérôme Bonaparte, rege al Westfaliei și al soției sale, Caterina, prințesă de Württemberg.

După revoluția franceză de la 1848 a fost ales pentru Adunarea Națională în calitate de reprezentant al Corsicii.

Napoléon Bonaparte

Portret al "Prințului Napoleon" de Jean-Hippolyte Flandrin în 1860

Părinți	Jérôme Bonaparte Catharina de Württemberg
Frați și surori	Mathilde Bonaparte Jérôme Napoléon Charles Bonaparte[*]
Căsătorit cu	Prințesa Maria Clotilde a Savoiei
Copii	Prințul Victor Napoléon Prințul Louis Prințesa Maria Letizia, Ducesă de Aosta

· 1826: Frederic I (Frederick Wilhelm Ludwig; 9 septembrie 1826 – 28 septembrie 1907) a fost al șaselea Mare Duce de Baden din 1856 până în 1907.

Frederic s-a născut la Karlsruhe la 9 septembrie 1826. A fost al treilea fiu al lui Leopold, Mare Duce de Baden (1790–1852) și a soției acestuia, Sofia a Suediei (1801–1865), fiica regelui Gustav al IV-lea Adolf al Suediei.

Frederic I și soția sa Louise de Baden

A devenit moștenitor prezumptiv al Marelui Ducat după decesul tatălui în 1852^[1] și la ascensiunea fratelui său sub numele de Marele Duce Ludovic al II-lea. Datorită problemelor de sănătate mintală ale fratelui său, el a fost regent ad interim de Baden în perioada 1852-1855 și a luat titlul de Marele Duce în 1856. Fratele său, Ludovic al II-lea, a murit în 1858.

Frederic a fost considerat un susținător relativ liberal al monarhiei constituționale. În timpul domniei sale a fost introdusă opțiunea de căsătorie civilă în Baden, precum și alegeri directe pentru Camera inferioară a Parlamentului de Baden în 1904.

Marele Duce a avut un rol esențial în istoria mișcării sioniste. În 1896 Marele Duce s-a întâlnit cu Theodor Herzl (fondatorul sionismului politic) prin cunoștința comună, reverendul William Hechler, și l-a ajutat pe Herzl în obținerea unei audiențe la nepotul său, împăratul german. După unele insistențe din partea Marelui Duce, împăratul a acceptat în cele din urmă audiența care a avut loc în Palestina, la 28 octombrie 1898, în timp ce Kaiserul era în pelerinaj în Palestina.

Frederic I a fost prezent la proclamarea Imperiului german la Versailles în 1871,^[2] el fiind singurul ginere al împăratului și unul dintre suveranii unui teritoriu german.

A murit la reședința sa de vară de pe insula Mainau în sudul Germaniei, la 28 septembrie 1907, la vârsta de 81 de ani. Astăzi, Mainau este deținută de Fundația Lennart Bernadotte, creată de strănepotul lui Frederic, contele Lennart Bernadotte (1909–2004).

În 1856, s-a căsătorit cu Prințesa Louise a Prusiei, fiica lui (atunci a prințului moștenitor) Wilhelm I și a soției acestuia, Augusta de Saxa-Weimar. Cuplul a avut trei copii:

Marele Duce Frederick al II-lea de Baden (9 iulie 1857 - 9 august 1928); căsătorit cu Prințesa Hilda de Luxembourg; fără moștenitori.
Regina Victoria a Suediei (7 august 1862 - 4 aprilie 1930); căsătorită cu regele Gustav al V-lea al Suediei, au avut moștenitori.
Prințul Ludwig de Baden (12 iunie 1865 - 23 februarie 1888); a murit necăsătorit, fără moștenitori.

Prin fiica sa este strămoșul actualului monarh al Suediei, Carl XVI Gustaf al Suediei.

Frederic I

Marele Duce Frederic I de Baden

Părinți	Leopold, Mare Duce de Baden Prințesa Sofia Wilhelmina a Suediei
Frați și surori	Olga Feodorovna de Baden Prințesa Alexandrine de Baden Maria Ludovic al II-lea Prințul Wilhelm de Baden Karl von of[*]
Căsătorit cu	Prințesa Louise a Prusiei
Copii	Frederic al II-lea, Mare Duce de Baden Victoria, regină a Suediei Prințul Ludwig

· 1827: Marele Duce Constantin Nicolaevici al Rusiei (rusă Константин Николаевич; 9 septembrie 1827 – 13 ianuarie 1892) a fost al cincilea copil și al doilea fiu al Țarului Nicolae I al Rusiei.

În timpul domniei fratelui său Alexandru al II-lea, Constantin a fost amiral al flotei ruse și a reformat marina rusă. De asemenea, a avut un rol esențial în reforma emancipării iobagilor. A fost mai puțin norocos ca vicerege al Poloniei și a trebuit să fie rechemat în Rusia, unde a fost atacat pentru liberalismul lui.

După asasinarea fratelelui său, Țarul Alexandru al II-lea, Constantin a căzut în dizgrație. Noul Țar, Alexandru al III-lea, nepotul său, s-a opus ideilor liberale ale Marelui Duce Constantin și, treptat, l-a deposedat de toate pozițiile sale guvernamentale. După ce a suferit un accident vascular cerebral, el a petrecut ultimii ani ca un invalid.

Constantin s-a născut la St. Petersburg, fiind al doilea fiu și al cincilea copil al Țarului Nicolae I al Rusiei și a împărătesei Alexandra Feodorovna. Părinții săi au fost foarte bucuroși de nașterea unui al doilea fiu după nouă ani în care au avut trei fete. Nicolae I și soția lui au fost devotați unul altuia și copiilor lor, dându-le o excelentă educație.

În mod normal, copiii familiei imperiale aveau o guvernantă până la împlinirea vârstei de șapte ani. Totuși, de la cinci ani Constantin a devenit de nestăpânit iar tatăl său a ales o tutelă masculină pentru el, amiralul Fiodor Litke.^[4]

Marele Duce a învățat rusă, engleză, germană și franceză.^[5] A studiat matematica, științe, statistică și administrare guvernamentală. De asemenea, a avut în program lecții militare. Îi plăcea muzica și a învățat să cânte la pian și la violoncel. Îi plăcea desenul și a avut un mare interes pentru arte; de asemenea îi plăcea să citească iar fascinația pentru Homer l-a determinat să traducă Odiseea din germană.

Când a împlinit opt ani a primit un iaht mic, pe care-l putea naviga între Peterhof și Kronstadt. În timpul instruirii militare, Constantin a fost tratat la fel ca orice cadet, făcând de cart noaptea chiar pe ploaie și furtună.^[6] La vârsta de 16 ani a fost promovat la rang de căpitan și a primit comanda fregatei Ulise cu care a vizitat diferite porturi de-a lungul Golfului Finlandei.

O altă influență importantă în educația lui a avut-o încurajarea și îndrumarea mătușii lui, Marea Ducesă Elena Pavlovna. Elena i-a extins gustul pentru literatură și muzică și l-a pus la curent cu ultimele idei științifice. Ea era binecunoscută pentru punctele sale de vedere liberale și a avut o puternică influență asupra opțiunilor politice ale nepotului său. Constantin a debutat în viața publică luând sub patronajul său Societatea de geografie a Rusiei imperiale. Această societate era subordonată ministerului de interne, unde se strânsese un număr mare de funcționari liberali.

Marele Duce Constantin Nicolaievici cu familia (de la stânga la dreapta): Marele Duce Dmitri Constantinovici; neidentificat; jos pe pământ Marele Duce Constantin Constantinovici; pe scaun Marea Ducesă Alexandra și Marele Duce Constantin Nicolaievici ținându-l pe Marele Duce Viaceslav; sus: Marea Ducesă Olga Constantinovna și Marele Duce Nicolae Constantinovici.

Sora lui Constantin, Marea Ducesă Olga, s-a căsătorit cu Regele Carol de Württemberg ^[7] (mai târziu rege sub numele de Carol I) în 1846. Marele Duce a însoțit cuplul la Stuttgart apoi a continuat călătoria la Altenburg. La curtea Saxa-Altenburg i s-a prezentat prințesa Alexandra de Saxa-Altenburg.

Constantin avea 19 ani iar Alexandra era mai tânără cu trei ani; după logodnă au așteptat doi ani înainte ca să se căsătorească. La 12 octombrie 1847 Alexandra a ajuns în Rusia. În februarie s-a convertit la ortodoxism luând numele de Marea Ducesă Alexandra Iosifovna. Șase luni mai târziu, la 11 septembrie 1848 s-au căsătorit la Palatul de iarnă.

Pentru primii cinci ani ai căsătoriei, au fost devotați unul altuia și au avut o căsnicie fericită. Cuplul a locuit în cele mai luxoase palate din imperiu: Pavlovsk, Strelna și Palatul de Marmură. Constantin a primit Palatul de Marmură din St. Petersburg ca dar de nuntă de la părinții săi. La un an de la nuntă Constantin a moștenit Pavlovsk de la unchiul său Marele Duce Mihail Pavlovici și, la moartea mamei sale, palatul Oreanda în Crimeea.
Constantin a fost un tată iubitor. În 1867, fiica lui cea mare, Olga, s-a căsătorit cu Regele George I al Greciei. Avea numai 16 ani iar inițial, Marele Duce Constantin a fost reticent în a o lăsă să se căsătorească așa de tânără. În iulie 188, primul copil al Olgăi a primt numele de Constantin după bunicul său. Începutul familiei fiicei sale a coincis cu destrămarea căsniciei lui Constantin.

După douăzeci de ani de mariaj Marele Duce s-a îndepărtat de soția sa; punctele de vedere politice și interesele diferite au săpat încet-încet fundamentul relației lor. Alexandra Iosifovna era tot atât de conservatoare pe cât era Constantin de liberal. La sfârșitul anilor 1860, Constantin s-a angajat într-o aventură având o fiică nelegitimă, Maria Condousso. În anii 1880, Maria a fost trimisă în Grecia unde a fost doamnă de onoare pentru sora sa vitregă, regina Olga. În cele din urmă Maria s-a căsătorit cu un bancher grec ^[8]. La scurt timp după nașterea Mariei, Constantin a început o nouă relație cu o tânără dansatoare de la Conservatorul din Sankt Petersburg, Anna Vasilievna Kuznețova, care era fiica nelegitimă a balerinei Tatiana Markianovna Kuznețova și a actorului Vasili Andreievici Karatâgin. Anna era cu douăzeci de ani mai tânără decât Constantin și inițial, ea a rezistat avansurilor lui însă în 1873 a născut primul ei copil cu Constantin. Au mai urmat alți patru ^[9].

Constantin a cumpărat pentru cea de-a doua familie a sa o dacea confortabilă pe moșia de la Pavlovsk. O dată în plus, Constantin a dat muniție inamicilor săi și societății care, în acest scandal, s-au situat de partea soției care a încercat să-i suporte infidelitățile cu demnitate.

În 1874, scandalul a izbucnit atunci când s-a descoperit că fiul cel mai mare al lui Constantin, Marele Duce Nicolae Constantinovici, care trăia o viață dezordonată și avea idei revoluționare, a furat trei diamante valoroase de la o icoană din dormitorul Alexandrei Iosifovna în complicitate cu amanta sa, o curtezană americană. A fost găsit vinovat, declarat nebun și exilat pe viață în Asia Centrală. Constantin a suferit o nouă lovitură puternică în 1879 când cel mai mic fiu legitim al său, Viaceslav, a murit în mod neașteptat de o hemoragie cerebrală.

Marele Duce Constantin Nicolaievici, vicerege al Poloniei.

Începând cu anul 1865, Constantin a făcut presiuni pentru o constituție în Rusia. În calitate de președinte al Consiliului de Stat, el a ajutat la pregătirea propunerii pentru o adunare electivă, care fusese aprobată de Alexandru al II-lea în ziua în care a fost asasinat. Pentru Constantin și anturajul său de reformatori, toate speranțele s-au spulberat în momentul suirii pe tron a noului împărat.

Alexandru al III-lea a distrus documentul și, cum nu l-a agreat niciodată pe unchiul său, pe care-l considera un „centru de putere liberal”, i-a cerut demisia. Constantin a refuzat.

După șaisprezece ani în calitate de președinte al Consiliului de Miniștri, Constantin fost deposedat de birou și a fost înlocuit cu fratele său, care era mai maleabil, Marele Duce Mihail Nicolaevici; de asemenea, Alexandru al III-lea l-a demis pe Constantin din calitatea de șef al Departamentului Naval, dând postul propriului său frate, Marele Duce Alexei Alexandrovici. Constantin nu mai era binevenit la curte.

Eliminarea din toate posturile deținute anterior a demoralizat foarte mult pe încă energicul Constantin, lăsându-l în derivă, fără nici un rol propriu-zis în Rusia imperială ^[10]. El era un jucător de șah entuziast și problemele de șah sale au fost publicate în reviste internaționale, dar această pasiune a sa nu a fost un substitut pentru poziția pe care o avusese odată, în centrul vieții politice. El a petrecut timp ce în ce mai mult cu familia lui nelegitimă, ceea ce continua să o umilească pe soția lui legiuită.

Neavând ce face Constantin s-a retras la Pavlovsk, călătorea peste graniță sau la moșia sa din Crimeea. În august 1881 un incendiu i-a distrus în totalitate palatul Oreanda din Crimeea, pe care nu l-a mai reconstruit. În aprilie 1885, doi dintre fiii săi nelegitimi au murit de scarlatină ^[11].

Dintre cei cinci copii pe care Constantin i-a avut cu Kuznețova, doar două fete, Marina și Anna, au trăit mai mult decât părinții lor. Dintre copiii legitimi, Constantin a avut în mod special o relație apropiată cu fiica lui Olga, pe care a vizitat-o în Grecia în 1883. Nepotul său, Prințul Christofor al Greciei și Danemarcei, i-a moștenit vocea clară și puternică.

În 1886, Constantin a fost neplăcut surprins când Alexandru al III-lea a restrâns titlul de Mare Duce numai pentru copiii și nepoții suveranului, dar nu a avut ce face. Țarul și-a chemat unchiul la curte o singură dată, cu ocazia nunții nepoatei lui Constantin (fiica Olgăi), Alexandra a Greciei, cu fratele Țarului și nepotul lui Constantin, Marele Duce Paul Alexandrovici.

La începutul lui august 1889, Constantin a suferit un accident vascular cerebral sever care i-a paralizat piciorul stâng și l-a făcut să-și piardă capacitatea de a vorbi ^[12]. Invalid, Constantin a rămas în îngrijirea soției legale care s-a putut răzbuna pe infidelitățile și umilințele din trecut.
Alexandra Iosifovna nu a dat-o afară pe Anna Kuznețova și pe copiii acesteia din casa dăruită de Constantin, însă s-a asigurat că însoțitorii soțului ei nu-l vor duce niciodată acolo ^[13]. Constantin a încercat în zadar să-și convingă însoțitorii să-l ducă la familia lui nelegitimă; aceștia aveau ordine stricte și se prefăceau că nu înțelegeau dorințele invalidului. Într-una din zile, adus acasă de însoțitori, el și-a apucat soția de păr și a lovit-o cu un băț înainte să poată interveni cineva ^[13].

Constantin a murit la Pavlovsk la 13/25 ianuarie 1892.^[14] Înainte să moară, soția lui le-a invitat pe Kuznețova și pe cele două fiice să-l vadă pentru ultima dată.

Constantin și soția lui Marea Ducesă Alexandra Iosifovna au avut șase copii:

Marele Duce Nikolai Constantinovici (1850–1918)
Olga, regină a Greciei (1851–1926)
Vera, Ducesă de Württemberg (1854–1912)
Marele Duce Constantin Constantinovici (1858–1915)
Marele Duce Dimitri Constantinovici (1860–1919)
Marele Duce Viaceslav Constantinovici (1862–1879)

Constantin a avut cinci copii nelegitimi cu amanta sa Anna Kuznețova (1847–1922); ei au purtat numele de Kniazev:

Serghei Constantinovici Kniazev (1873–1873)
Marina Constantinovna Kniazev (8 decembrie 1875 – 8 iunie 1941); c. 24 aprilie 1894 cu Alexandru Pavlovici Erșov, fiu al generalului Pavel Erșov
Anna Konstantinovna Kniazev (16 martie 1878 Sankt Petersburg – 5 februarie 1920); a murit de febră tifoidă; c. 29 aprilie 1898 la Sankt Petersburg cu Nicolae Nicolaievici Lialin, fiu al generalului Nicolae Lialin
Izmail Constantinovici Kniazev (1879–1885); a murit de scarlatină
Lev Constantinovici Kniazev (1883–1885); a murit de scarlatină

Marele Duce Constantin Nicolaievici

Părinți	Nicolae I al Rusiei^[1]^[2]^[3] Charlotte a Prusiei^[1]
Frați și surori	Marea Ducesă Maria Nicolaevna a Rusiei Marea Ducesă Olga Nikolaevna Marea Ducesă Alexandra Nicolaevna a Rusiei Grand Duchess Elizabeth Nicholaevna of Russia[*] Marele Duce Nicolai Nicolaevici al Rusiei Marele Duce Mihail Nicolaievici al Rusiei Alexandru al II-lea al Rusiei
Căsătorit cu	Prințesa Alexandra de Saxa-Altenburg
Copii	Marele Duce Nikolai Constantinovici Olga, regină a Greciei Vera, Ducesă de Württemberg Marele Duce Constantin Constantinovici Marele Duce Dimitri Constantinovici Marele Duce Viaceslav Constantinovici

· 1828: S-a nascut genialul scriitor rus Lev Nicolaevici Tolstoi, unul dintre marii romancieri ai literaturii universale (“Anna Karenina”, “Război şi pace”) (m. 20 noiembrie 1910). Lev Tolstoi (sau Contele Lev Nicolaevici Tolstoi, n. 28 august(sv) / 9 septembrie(sn) 1828, Iasnaia Poliana – d. 7 noiembrie(sv) / 20 noiembrie(sn) 1910, Astapovo) scriitor rus. Lev Tolstoi este considerat unul dintre cei mai importanți romancieri ai lumii.
* 1836: Ioan (Iancu) Lupul (germană: Johann von Lupul)^[1] (n. 9 septembrie 1836, Volcineț, Vijnița - d. 1922, Cernăuți) a fost un politician și patriot român, pe mulți ani deputat în Dieta Bucovinei, deputat și vicepreședinte al Consiliului Imperial (Reichsrat) și căpitan (mareșal) al Ducatului Bucovinei pe timpul Imperiului Austro-Ungar. Deasemenea a fost un scriitor și poet recunoscut.

După ce a absolvit studiul în Drept, a început sa lucreze ca funcționar administrativ la Cernăuți și s-a angajat devreme în politică. Din 1864 a fost deputat al consiliului municipal al orașului Cernăuți (până la 1888). In 1866 a obținut un mandat pentru fracțiunea moșierilor mari in Dieta Bucovinei unde a și fost membru în cadrul comitetului de stat.^[2]

Din 1885 până la 1894 a reprezentat interesele românești ca membru al Reichsratului și a fost al doilea vice-presedinte al acestei case (1898-1900).^[3]^[4]

După ce președintele țării, Anton Graf Pace von Friedenberg, a demisionat din cauza conflictului cu privire la utilizarea limbii române în primăvara anului 1892, în consecință, de asemenea declarse mareșalul Bucovinei, baronul Alexandru Wassilko de Serecki, că în viitor el nu va mai fi disponibil pentru acest post și a pledat în favoarea candidaturii prietenului său politic Ioan Lupul. Acesta a fost ales in toamna 1892 ca adversar al baronului Anton Kochanowski von Stawczan, și cu voturile celor patru deputați ruteni, ca nou căpitan al ducatului.^[5] Abia în 1904 acesta a fost înlocuit prin contele Gheorghe Wassilko de Serecki, fiul fostului mareșal

Ioan Lupul, precum și timpuriu decedatul său frate Tudor (1838-1858), deși români, au scris preponderent în limba germană.^[7]

Cu toate ca a scris și in proză, ca peste ani de zile articole pentru ziarul "Sonntagsblatt der Bukowina", de asemenea cartea " Streiflichter Czernowitz 1902", a fost în primul rând poet.^[8]^[9] El este considerat stilistic în succesiunea lui Nikolaus Lenau și Heinrich Heine

· 1845: Ignác Acsády (Ignác Adler), scriitor, publicist și istoric maghiar de origine evreiască (d. 1906)
* 1855: Houston Stewart Chamberlain (n. 9 septembrie 1855, Portsmouth, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei^[7] – d. 9 ianuarie 1927, Bayreuth, Germania^[8]) a fost un scriitor, sociolog și filosof englez; autor de cărți despre filosofie politică. El este descris în Oxford Dictionary of National Biography ca "scriitor rasialist".^[9] Ulterior a devenit cetățean german și ginere al lui Richard Wagner, după ce s-a căsătorit cu fiica acestuia, Eva von Bülow. Cartea în două volume a lui Chamberlain, Die Grundlagen des neunzehnten Jahrhunderts,^[10] publicată în 1899, a devenit una din multiplele referințe pentru mișcarea pan-Germanică de la începutul secolului al XX-lea, iar mai târziu pentru antisemitismul völkisch al politicii rasiale naziste.

Houston Stewart Chamberlain
Portretul lui Houston Stewart Chamberlain

· 1861: S-a născut actriţa Agatha Bârsescu, prima actriţă româncă prezentă pe scenele teatrelor din Viena, apoi şi din America (roluri în piesele: “Medeea”, “Antigona” de Sofocle, “Maria Stuart” de Schiller); (m.22.11.1939).

* 1867: Gheorghe Rusescu (n. 9 septembrie 1867 - d. ?) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial.

A îndeplinit funcții de comandant de regiment, brigadă și divizie în campaniile anilor 1916, 1917 și 1918

După absolvirea școlii militare de ofițeri cu gradul de sublocotenent, Gheorghe Rusescu a ocupat diferite poziții în cadrul unităților de cavalerie sau în eșaloanele superioare ale armatei, cele mai importante fiind cele de comandant al Regimentului 6 Roșiori și al Regimentului 9 Călărași.^[3]^[4]^[5]^[6]

În perioada Primului Război Mondial a îndeplinit funcțiile de comandant al Regimentului 6 Roșiori și Diviziei 1 Cavalerie în perioada 18 noiembrie/1 decembrie 1916–22 decembrie 1916/4 ianuarie 1917.^[2]

În perioada 1919-1920 a comandat Brigada 4 Roșiori în fruntea căreia a participat la operațiile militare postbelice din Transilvania (1919-1920). Brigada a fost prima unitate română care a intrat în Budapesta la 3 august 1919.

Gheorghe Rusescu

* 1875: Vasile Osvadă (n. 9 septembrie 1875, Măhaciu (azi Măhăceni), Comitatul Turda-Arieș, Austro-Ungaria - d. 16 ianuarie 1931, municipiul Cluj)^[1] a fost un economist și înalt funcționar bancar român,^[2] precum și publicist în domeniul financiar-bancar,^[3] cunoscut pentru contribuțiile sale în planul managementului financiar bancar și în cel al literaturii de specialitate.^[4]

A fost un profesionist deosebit de activ în promovarea și concretizarea ideilor cooperatiste, în procesul de reformă al băncilor românești și în organizarea uniunii bancare „Solidaritatea” ^[2] și a contribuit la afirmarea și dezvoltarea publicisticii economice românești.^[5]

S-a implicat, de asemenea, în activitatea unionistă de la începutul secolului XX,^[6] precum și în aceea de organizare a unui corp al voluntarilor ardeleni și bucovineni în timpul Primului Război Mondial.

A fost fiului unui notar comunal. A urmat liceul la Blaj și Brașov,^[1] absolvind, ulterior, Academia Comercială din Viena

În perioada Primului Război Mondial a servit în Armata Austro-Ungară cu gradul de sublocotenent, fiind făcut prizonier de război pe frontul din Rusia (1916-1917). Înrolat ca voluntar în Primul Corp al Voluntarilor Români din Rusia, a ajuns în Regatul României. S-a aflat printre cei care au participat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.^[1] și a fost membru ales al Marelui Sfat Național Român.^[14] Datorită activității sale anterioare în domeniile financiar și cel agrar, a ocupat, după 1 decembrie 1918, postul de secretar al resortului de agricultură al Consiliului Dirigent . Din această poziție a fost unul dintre artizanii proiectului de reformă agrară din Transilvania și Banat.^[10]

În perioada 21 octombrie 1926 – 23 iunie 1927 a fost primar al municipiului Cluj^[1] (interimar).^[15]

A fost membru în consiliul de administrație al Institutului de Arte Grafice „Ardealul” din Cluj.^[1]

Este înmormântat în Cimitirul Central din Cluj

Vasile Osvadă

* 1884: Ferdinand d'Orléans, Duce de Montpensier,^[1] franceză Ferdinand François Philippe Marie Laurent d'Orléans, Duc de Montpensier^[1] (9 septembrie 1884 – 30 ianuarie 1924) a fost membru al Casei de Orléans și prinț al Franței.

Ferdinand a fost al optulea și cel mai mic copil al Prințului Filip, Conte de Paris și a soției acestuia, Maria Isabelle d'Orléans.^[1] Ferdinand a fost strănepot al regelui Ludovic Filip al Franței și al reginei Maria Amalia a celor Două Sicilii.^[1]

Printre frații mai mari ai lui Ferdinand au fost: Amélie de Orléans regină a Portugaliei, Filip, Duce de Orléans, Hélène, Ducesă de Aosta, Isabelle, Ducesă de Guise și Louise de Bourbon-Două Sicilii.

La 20 august 1921, la Château de Randan, Ferdinand s-a căsătorit cu Maria Isabel González de Olañeta y Ibarreta, a 3-a marchiză de Valdeterrazo, fiica lui Ulpiano González de Olañeta y González de Ocampo, al 2-lea marchiz de Valdeterrazo și a soției acestuia, Isabel de Ibarreta y Uhagón.^[1] Ferdinand și Maria Isabel nu au avut copii

Ferdinand

Duce de Montpensier

Portret al Ducelui de Montpensier, 1920.

Părinți	Prințul Ludovic Filip, Conte de Paris Prințesa Marie Isabelle d'Orléans
Frați și surori	Philippe de Orléans Prințesa Louise de Orléans Amélie de Orléans Prințesa Hélène de Orléans Prințesa Isabelle de Orléans
Căsătorit cu	Maria Isabel González de Olañeta y Ibarreta, marchiză de Valdeterrazo

· 1885: Victor Vâlcovici, matematician român, membru al Academiei Române (d. 1970)

* 1892: Contesa Anastasia Mihailovna de Torby (9 septembrie 1892 – 7 decembrie 1977), a fost fiica cea mare a Marelui Duce Mihail Mihailovici al Rusiei și a soției sale morganatice, Sofia, Contesă von Merenberg. A fost sora mai mare a Nadejdei Mountbatten marchiză de Milford Haven.

Marele Duce Mihail Mihailovici al Rusiei (dreapta) cu copiii săi (de la stânga la dreapta): Nadejda, Mihail și Anastasia de Torby

Tatăl ei a fost nepotul țarului Nicolae I al Rusiei și a țarinei Charlotte a Prusiei. Mama ei a nepoata poetului Aleksandr Pușkin, care a fost strănepotul protejatului african al țarului Petru cel Mare, Abram Petrovich Gannibal.

Ca și mama ei, Anastasia s-a născut dintr-o căsătorie morganatică și nu a putut purta titlul sau rangul tatălui ei. După fuga secretă a părinților ei la San Remo în 1891 și izgonirea din Rusia, Sofia a fost numită contesă de Torby de Adolf, Mare Duce de Luxemburg, titlu moștenit de copiii cuplului.

La 20 iulie 1917 contesa Anastasia de Torby s-a căsătorit cu britanicul general-maior Sir Harold Wernher (1893–1973), fiul al bogatului finanțator Sir Julius Wernher. În septembrie următor, regele George al VI-lea i-a acordat rangul unei fiice de conte.^[1] De atunci a fost cunoscută sub numele de Lady Zia Wernher.

Cuplul a avut un fiu și două fiice. Primul lor născut, George Michael Alexander Wernher, s-a născut în 1918 și a fost ucis în misiune în Egipt la vârsta de 24 de ani. Nu s-a căsătorit niciodată și nu a avut copii.^[2] Fiica lor cea mare, Georgina Wernher, s-a născut un an mai târziu, s-a căsătorit cu lt.col Sir Harold Phillips și a avut copii.^[3] Fiica cea mică, Myra Alice, s-a născut în 1925, s-a căsătorit cu Sir David Henry Butter și a avut copii

Contesa Anastasia Mihailovna de Torby

Lady Zia Wernher

Anastasia de Torby, c. 1914

Părinți	Marele Duce Mihail Mihailovici al Rusiei Sophie de Merenberg
Frați și surori	Count Michael Mikhailovich de Torby[*] Nadejda Mountbatten, Marchiză de Milford Haven
Căsătorită cu	Sir Harold Wernher
Copii	Căpitanul George Michael Alexander Wernher Georgina Wernher Myra Alice Wernher

· 1894: Mihail Andricu, compozitor român (d. 1974)

· 1899: Brassaï (pseudonimul lui Gyula Halász jr.; 9 septembrie 1899, Brașov - 8 iulie 1984, Èze, Alpes-Maritimes) a fost un artist fotograf, pictor, sculptor, cineast și publicist francez de origine maghiară transilvăneană. A eternizat în opera sa viața de noapte a Parisului din anii 1930 și a fost supranumit de prietenul său, scriitorul Henry Miller, „ochii Parisului”.

Gyula Halász a crescut în mediul specific Belle Époque, catolic și cosmopolit. Tatăl său, Gyula Halász senior (1871-1969), a fost scriitor, ziarist și specialist în literatura franceză, iar mama sa, Matild Verzár, era descendenta unei cunoscute familii armene maghiarizate.

La vârsta de trei ani, Brassai a ajuns prima oară la Paris, unde tatăl său a predat la Sorbona. După absolvirea în 1917 liceului real din Brașov, Brassai, atras de pictură și sculptură, a studiat la Academia de Arte din Budapesta. A fost nevoit să-și întrerupă studiile din cauza primului război mondial în toi; a fost înrolat în cavaleria austro-ungară în care a servit până la sfârșitul conflagrației. Dupa război, ca mulți alți intelectuali, a fost atras temporar de idealurile revoluționare ale extremismului politic de stânga. În timpul efemerei Republici Sovietice Ungare s-a înrolat în armata roșie maghiară. După înfrângerea regimului bolșevic, Brassai a trecut printr-o scurtă perioadă de detenție. Cu asemenea cazier neputând fi acceptat în Franța, așa cum își dorise, s-a hotărât să plece în Germania, unde nu s-a lovit de împotrivirea autorităților. În 1920 a sosit la Berlin ca trimis al unor ziare din Ungaria și Transilvania și și-a reluat studiile la academia de arte frumoase din Berlin-Charlottenburg. La Berlin, printre artiștii pe care i-a cunoscut îndeaproape au fost László Moholy-Nagy, pictorii Kandinski și Kokoschka

În 1924 s-a stabilit definitiv la Paris, pe care nu l-a părăsit timp de șaizeci de ani. Și-a perfecționat franceza, citind opera lui Marcel Proust și versurile lui Jacques Prévert. Acesta din urma și scriitorul american Henry Miller au devenit unii dintre cei mai apropiați prieteni ai săi. A frecventat împreună cu ei cluburile de noapte, cafenelele și cabaretele din arondismentul 14 în cartierul Montparnasse.

Admirator al creațiilor fotografului Eugène Atget, sub impulsul activității de gazetar și încurajat de prietenul său, fotograful, originar din Ungaria, André Kertész, aproximativ din anul 1929 Gyula Halász a început a fotografia imagini fermecate ale Parisului nocturn, vilele și parcurile, malurile Senei și ulicioarele fără vârstă din cartierele vechi, uneori pe timp de ploaie și ceață (remarcabilă a rămas, de pildă, imaginea „Statuii mareșalului Ney în ceață”, 1931).

Ca unul care s-a considerat toată viața „transilvănean”, artistul a adoptat începând din anul 1931 numele de Brassaï, ceea ce în maghiară înseamnă „brașovean” (brassói, brassai).

În 1933 i-a apărut primul album, „Parisul, noaptea”, însoțit de un text de Paul Morand, care i-a adus un mare succes, mai ales în mediul artistic. O parte din fotografii le-a consacrat înaltei societăți și celebrităților epocii, de pildă unor celebrități intelectuale, de teatru și operă. A creat portrete devenite clasice ale lui Salvador Dali, Pablo Picasso, Henri Matisse și Alberto Giacometti, ale lui Jean Genet, Henri Michaux, Jean Paul Sartre și Simone de Beauvoir.

Brassaï a scris 17 cărți și numeroase articole și un roman: Povestea Mariei (Histoire de Marie) (1948), prefațat de Henry Miller. În îngrijirea editurii Universității din Chicago au apărut în traducere engleză Scrisorile către părinți și Conversații cu Pablo Picaso (1964).

Brassaï a încetat din viață la 8 iulie 1984 la Èze, în departamentul Alpes Maritimes, pe Coasta de Azur, și a fost înhumat în cimitirul Montparnasse din Paris.

În anul 2000 văduva sa Gilberte (născută Boyer) a organizat o mare expoziție în cinstea operei și amintirii sale, la Centrul Pompidou.

Cu douăzeci de ani mai tânără decât Brassaï, ea a decedat în 2005 și este înmormântată alături de artist în cimitirul Montparnasse.

· 1908: Cesare Pavese (n. 9 septembrie 1908, Santo Stefano Belbo, Italia – d. 27 august 1950, Torino, Italia) a fost un scriitor, poet, critic literar și traducător italian. Este considerat unul dintre cei mai importanți scriitori italieni ai secolului XX.

În data de 9 septembrie 1908 se naște la Santo Stefano Belbo (Cuneo), în apropiere de Torino, fiul lui Eugenio Pavese, funcționar la Tribunalul din Torino și al Consolinei Mesturini, ce provenea dintr-o familie de comercianți bogați.

Între 1915-1926 - studiile la Torino; spre sfârșitul acestei perioade începe să-i citească pe D'Annunzio, Papini și scrie primele versuri.

Între 1926-1929 - student la Universitatea din Torino, Facultatea de Litere și Filozofie. Studiază cu pasiune literatura clasică și engleză, începând să fie interesat și de literatura americană cu gândul la o bursă la Columbia University, bursă pe care n-o va obține niciodată.

în 1930 - își susține lucrarea de diplomă, dar nefiind înscris în partidul fascist, nu poate deveni asistent la Universitatea din Torino. Predă ca suplinitor latina în afara orașului Torino.

În 1933 - se înscrie în Partidul Național Fascist și astfel poate deveni profesor suplinitor de italiană chiar la liceul la care a studiat și el, în Torino. Colaborează la editura lui Giulio Einaudi fondată la Torino, în sediul publicației comuniste "Ordine nuovo".

În 1934 - din mai până în ianuarie 1935 îl înlocuiește la direcția revistei "La cultura" pe Leone Ginzburg, arestat din cauza activității sale politice.

În 1935 - o cunoaște pe Battistina Pizzardo (Tina), profesoară de matematică, angajată în mișcarea antifascistă, femeia care îi va marca întreaga viață afectivă. În 13 mai este arestat și după câteva luni de închisoare, este condamnat la trei ani de domiciliu forțat în Calabria.

În 1936 - martie este eliberat și revine la Torino, unde află că Tina s-a logodit, veste care-i provoacă o profundă criză sentimentală și morală.

În 1937 - reia colaborarea cu editura Einaudi și lucrează și pentru editura Mondadori. La 1 mai 1938 este definitiv angajat de către editura Einaudi.

În 1943 - din 8 septembrie editura Einaudi este sub directa observare a unui comisar al regimului Mussolini, instalat în nordul Italiei. Pavese este obligat să trăiască retras, sub numele fals de Carlo de Ambrogio, până la 25 aprilie 1945.

În 1945 - după eliberarea Italiei, editura Einaudi își reia activitatea. Pavese devine un factotum al editurii, reia vechile contacte cu colaboratorii, întrerupte în timpul ocupației germane. În luna august se transferă la Roma, unde coordonează activitatea filialei editurii Einaudi.

În 1947 - se înscrie în Partidul Comunist Italian.

între 1949-1950 - conduce revista "Cultura e realta" ("Cultură și realitate").

În 1950 - în iunie primește premiul 'Strega' pentru "La bella estate" ("Vara de neuitat").

Pe 17 august 1950 - ultimele pagini din jurnalul "Il mistiere di vivere" ("Meseria de a trăi"):

"Este pentru prima dată când fac bilanțul unui an care nu s-a sfârșit încă. În meseria mea, deci, sunt rege. Am făcut totul în 10 ani. Dacă mă gândesc la ezitările de atunci. În viața mea sunt mai disperat și mai pierdut decât atunci. Ce-am adunat? Nimic. Am ignorat câțiva ani defectele mele, am trăit ca și când nu ar fi existat. Am fost stoic. Era eroism? Nu, nu mi-a fost greu deloc. Și apoi, la primul asalt al "neliniștei îngrijorate" am recăzut în nisipurile mișcătoare. Din martie mă frământ. Numele nu importă. Sunt ele oare altceva decât nume fortuite, nume întâmplătoare - dacă nu acelea, altele? Rămâne că știu care este triumful meu cel mai deplin - și acestui triumf îi lipsește carnea, îi lipsește sângele, îi lipsește viața. Nu mai am nimic de dorit pe acest pământ în afară de acel lucru pe care cincisprezece ani de faliment îl exclud de acum înainte. Acesta este bilanțul anului care nu s-a sfârșit încă, pe care nu-l voi sfârși." În5 1590 noaptea de 26 august 1950 - Pavese se sinucide într-o cameră din hotelul Roma din Torino.

Volume publicate:

1936 - volumul de versuri "Lavorare stanca" ("Munca obosește"), ed. Solaria din Florența;

1939 - romanul "Il carcere" ("Închisoarea");

1940-1941 - romanul "La Spiaggia" ("Plaja") - "Paesi tuoi" ("Satele tale") - roman scurt pentru care dictatura îl va acuza de ofensă adusă patriei;

1943 - volumul de versuri "Lavorare stanca" ("Munca obosește") ediție completă și definitivă;

1947 - romanul "Dialoghi con Leuco" ("Dialoguri cu Leuco") - romanul "Il compagno" ("Tovarășul");

1948 - romanul "Prima che il gallo canti" ("Înainte de cântatul cocoșului");

1949 - romanul "La bella estate" ("Vara de neuitat");

1950 - romanul "La luna e i falo" ("Luna și focurile");

Post-mortem:

1951 - volumul de versuri "Verra la morte a avra i tuoi occhi" ("Va veni moartea și va avea ochii tăi") - volumul "La letteratura americana e altri saggi" ("Literatura americană și alte studii");

1952 - jurnalul ținut între anii 1935 și 1950: "Il mestiere di vivere" ("Meseria de a trăi").

Traduceri:

"Domnul nostru Vrenn" de Sinclair Lewis - 1931;

"Moby Dick" de Herman Melville - 1932;

"Dedalus" de James Joyce - 1934;

"Paralela 42" de John Dos Passos - 1935;

"O grămadă de bani" de John Dos Passos - 1937;

"Oameni și șoareci" de John Steinbeck - 1937;

"Moll Flanders" de Daniel Defoe și "Autobiografia lui Alice Toklas" de Gertrude Stein - 1938;

"David Copperfield" de Charles Dickens - 1939;

"Benito Cereno" de Herman Melville și "Trei existențe" de Gertrude Stein - 1940;

"Cătunul" de William Faulkner - 1942.

Cesare Pavese

· 1908: Victor Frederick Weisskopf (n. 9 septembrie 1908 – 22 aprilie 2002) a fost un fizician austriac american. În timpul celui de-al doilea război mondial a lucrat la Laboratoarele din Los Alamos din statul New Mexico în cadrul Proiectului Manhattan care era menit să producă și a produs primele bombe atomice operaționale. Ulterior, a devenit foarte preocupat de proliferarea armelor nucleare devenind co-fondator și membru al consiliului de conducere a Union of Concerned Scientists. Weisskpof a fost, de asemenea, director-general al CERN între anii 1961 - 1966.

Weisskopf a fost recompensat pentru meritele sale științifice cu medalia Max Planck în 1956, premiul mondial Cino Del Duca în 1972, medalia națională pentru știință în 1980 și cu Premiul Wolf în 1981.

Victor Weisskopf
Victor Frederick Weisskopf în anii 1940

· 1912 - S-a născut Horia Stamatu, poet şi eseist; a fost unul dintre fondatorii Institutului Român de Cercetări de pe lângă Sorbona (m. 7/8 iulie 1989, Freiburg)

* 1916: Constantin Virgil Gheorghiu (n. 15 septembrie 1916, Valea Albă, Comuna Războieni, Neamț, România - d. 22 iunie 1992, Paris, Franța) a fost un diplomat român interbelic și un jurnalist, romancier, poet și preot român din exilul românesc postbelic.

Bunicul și tatăl său au fost preoți în localitatea Războieni.

Între anii 1928 și 1936 a studiat la Liceul Militar „Regele Ferdinand I” din Chișinău.

După ce a terminat liceul, a renunțat la cariera militară și a venit în București unde a absolvit Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București.

În 1943 a fost numit atașat de presă al ambasadei românești din Croația. Atunci a început lungul drum al pribegiei sale, trecând prin Austria în Germania, unde s-a refugiat 1944, pentru ca în 1948 să se stabilească în Franța, unde a publicat circa 40 de volume.

În exil fiind, a urmat studii de teologie la Heidelberg, astfel că în 1963 a fost hirotonit preot la biserica ortodoxă română „Sfinții Arhangheli” din Paris. Primește rangul de iconom stavrofor în 1971, activând sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice de Constatinopol.

Iată o listă cronologică a cărților publicate de Constantin Virgil Gheorghiu:^[5]

Taraful de noapte roman (Editura Fortuna)
Viața de toate zilele a poetului (La vie de tous le jours du poète), poezie, Editura Cartea Românească, 1937;
Caligrafie pe zăpadă (Calligraphie sur neige), poezie, Editura Fundațiilor Regale pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1940;
Armand Călinescu (Armand Călinesco), Editura Socec, București, 1940;
Ard malurile Nistrului: mare reportaj de război din teritoriile desrobite (Le rives du Dniestr sont en flammes), cu o scrisoare de Tudor Arghezi, Editura Națională „Gheorghe Mecu”, București, 1940 — reportaje de pe front din timpul războiului de eliberare a Basarabiei și Bucovinei, folosite mai târziu de Marin Preda, ca sursă documentară, în romanul „Delirul”;
Cu submarinul la asediul Sevastopolului (Avec le sus-marin à l'assault de Sébastopol), Editura Națională, București, 1942;
Am luptat în Crimeea (Je combattu en Crimée), reportaj de război cu un portret de Lucia Demetriade Bălăcescu, , Editura Națională „Gheorghe Mecu”, București, 1942
Ceasul de rugăciune (L'Heure de la prière), poezie, cu un portret de R. Rybickza, Editura Națională „Gheorghe Mecu”, București, 1942;
Ultima oră (La dernière heure), Editura Națională, București, 1943;
Rumänische Märchen (Povești românești/Contes Roumains), Eibandentwurf von Eugen Dörr, Ähren Verlag, Heidelberg, 1948;
La vingt-cinquième heur (Ora a douăzeci și cincea/Ora 25), traduit du roumain par Monique Saint-Côme, avec un préface de Gabriel Marcel, Plon, „Feux Croisés”, Paris, 1949
Tatăl meu, preotul care s-a urcat la cer (1965, Paris și 2003, Sibiu)
Perahim - Rendez-vous à l'infini
La Vingt-cinquième heure (în română Ora 25 / A douăzeci și cincea oră), roman (ecranizat în 1967, rolul principal este jucat de Anthony Quinn)
De la vingt-cinquième heure à l'heure éternelle (De la al 25-lea ceas, la momentul eternității),
La Seconde Chance (1952), Editura Plon, Paris, tradus din română de Livia Lamoure
Les Sacrifiés du Danube (1957)
La Maison de Petrodava (1961)
Les Immortels d'Agapia (1964)
Dieu Paris (1964)
L’oeil américain („Ochiul American”) (1972) roman de acțiune, suspans, politică-ficțiune și gândire geo-politică. Editura Plon.
Memorii (1990), tradus în limba română de Sanda Mihăescu-Cârsteanu. În Memorii, Constantin Virgil Gheorghiu prezintă un aspect inedit, de exemplu se referă la pogromul împotriva evreilor bucureșteni în timpul revoltei legionare:
Omul care călătorea singur (Ed. Sophia, 2010)^[6] - după romanul Ora 25, care îl consacra definitiv în lumea liberă, descoperirea unei opere apărute în timpul războiului, favorabilă redobândirii Basarabiei, îi va aduce autorului o serie de atacuri violente în presa occidentală, care îl acuza, neîntemiat, de antisemitism. Își va explica atitudinea într‑un nou roman – Omul care călătorea singur.
Les Inconnus de Heidelberg, Plon, 1977, 251 de pagini. ISBN 2259001955, ISBN 9782259001953
- Necunoscuții din Heidelberg, traducere în limba română: Gheorghiță Ciocioi, Editura Sophia, București 2015, 256 de pagini ISBN 978-983-136-466-7

A publicat un poem dedicat mitului tatălui și, după o vreme, a fost acuzat că ar fi plagiat un poem al lui Virgil Carianopol. Numai că el publicase poemul cu câteva luni înaintea lui Virgil Carianopol. Totuși nu a fost posibil să-și dovedeasca nevinovăția, pentru că Virgil Carianopol era legionar și presa legionară nu admitea că un membru al Legiunii ar putea să facă un act necinstit.

Constantin Virgil Gheorghiu

· 1917: Kató Ács (Márta Körmendi), scriitoare, jurnalistă și activistă comunistă maghiară (d. 1989)
* 1921: Solomon Konstantinovici Apt (în rusă Соломон Константинович Апт, n. 9 septembrie 1921, Harkov, RSS Ucraineană^[1] – d. 7 mai 2010, Moscova, Rusia^[2]) a fost un traducător și filolog rus, considerat drept unul dintre cei mai importanți traducători ruși ai literaturii germane clasice din secolul al XX-lea. Opera sa principală este traducerea tetralogiei Iosif și frații săi a lui Thomas Mann.

În afară de traducerile din Thomas Mann, a mai tradus în limba rusă multe creații literare ale lui Bertolt Brecht, Hermann Hesse, Franz Kafka și Robert Musil, precum și ale lui Elias Canetti, Friedrich Dürrenmatt, Max Frisch, Günter Grass, Adalbert Stifter și basmele lui Wilhelm Hauff.

Apt provenea dintr-o familie evreiască. Înainte de război a locuit la Harkov și a urmat acolo timp de patru ani o școală germană, ai cărei profesori erau germani de pe Volga. După ce școala a fost desființată, el a primit lecții particulare de la un profesor de limbă germană. El și-a început studiile universitare la Facultatea de Filologie a Universității din Harkov.

În 1929, după inițierea primului plan cincinal al Uniunii Sovietice, fabrica de textile a tatălui său a fost confiscată, iar el a fost arestat. Când tatăl a fost eliberat după trei luni, autoritățile politice l-au trimis în colonia corecțională pentru tinerii delicvenți și fără adăpost F. E. Dzerjinski din Harkov, pentru a construi acolo o unitate de producție. Liderul acestei colonii a fost profesorul Anton Makarenko, pe care scriitorul Maxim Gorki l-a făcut faimos. La începutul celui de-al doilea război mondial, colonia a fost mutată în Siberia. În Tomsk, tatăl lui Apt a fost subordonat conducătorului coloniei și răspundea direct în fața autorităților Ministerului de Interne. Probabil din acest motiv și pentru că avea o vedere slabă, Solomon Apt a fost eliberat din serviciul militar și a lucrat într-un laborator de analiză spectrală. În perioada 1941-1944 a trăit în refugiu la Tomsk.

Atunci când Universitatea de Stat din Moscova (MGU) a reînființat în 1944 un departament de filologie clasică, Solomon Apt s-a înscris la studiile de latină și greacă. A absolvit Facultatea de Filologie a Universității din Moscova în 1947, după care, în 1950, a susținut o teză de disertație despre poetul antic roman Iuvenal, în urma căreia a obținut titlul de candidat în filologie. A primit oferta să rămână în cadrul universității, dar originea sa evreiască l-a împiedicat să urmeze o carieră științifică la Moscova, fiindu-i respinse, de asemenea, încercările de a obține un post la universitățile sovietice de la Minsk până la Vladivostok. A tradus din engleză scrierile lui Charles Darwin pentru directorul Grădinii Botanice din Moscova, care i-a mulțumit personal în prefața ediției.

Timp de doi ani a efectuat traduceri ocazionale până când a obținut în sfârșit un post de profesor de limba latină la Colegiul Pedagogic din Orehovo-Suievo de lângă Moscova. Acolo predau numeroși savanți evrei care nu au primit permisiunea de a se muta la Moscova. Solomon Apt a predat limba latină timp de cinci ani până când i s-a permis să se întoarcă la Moscova în 1956, deoarece prietenii lui i-au cerut să îl traducă pe Aristofan. El a devenit cunoscut din 1956 ca traducător de literatură antică în limba rusă și ca un traducător proeminent din limba germană.

Solomon Apt a tradus în limba rusă tragediile lui Eschil, romanul Iosif și frații săi de Thomas Mann, piesele lui Bertolt Brecht, romanul Jocul cu mărgele de sticlă de Herman Hesse, romanul Omul fără însușiri de Robert Musil. El a fost primul traducător al scrierilor lui Franz Kafka în limba rusă. Timp de șapte ani a lucrat la traducerea tetralogiei Iosif și frații săi de Thomas Mann, aceasta fiind considerată cea mai dificilă și mai importantă lucrare de traducere pe care a realizat-o.

Este autorul cărților Thomas Mann (biografie publicată în seria „Viața oamenilor remarcabili”) și Nad stranițami Tomasa Manna (o carte de eseuri).

A fost membru al Uniunii Scriitorilor Sovietici (1959), membru al comitetului redacțional al revistei Inostrannaya literatura (Literatura străină)^[3] și membru în colegiul de redacție al seriei de cărți „Biblioteca de literatură antică”, lansate de editura Hudojestvennaia Literatura (Literatura artistică).

A fost căsătorit cu renumita publicistă și critic literar Ekaterina Vasilievna Starikova, pe care a cunoscut-o în 1944 pe când era student la Moscova. Cei doi au avut un fiu: Aleksandr (n. 1951), doctor în științe biologice și profesor universitar.^[4]^[5]

Rămășițele sale pământești au fost îngropate în cimitirul Mitinskoe după incinerare.

· 1922: Hans Georg Dehmelt, fizician american de origine germană, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică (1989)

· 1923: Daniel Carleton Gajdusek, virusolog american, laureat al Premiului Nobel pentru Medicină (1976)
* 1924: Jane Greer (născută Bettejane Greer, 9 septembrie 1924, Washington, D.C. - d. 24 august 2001, Los Angeles, California) a fost o actriță americană.
Filmografie:

Pan-Americana (1945) (nemenționată)
Two O'Clock Courage (1945) (ca Bettejane Greer)
George White's Scandals (1945) (ca Bettejane Greer)
Dick Tracy (1945)
The Falcon's Alibi (1946)
Sunset Pass (1946)
Bamboo Blonde (1946)
Sinbad the Sailor (1947)
They Won't Believe Me (1947)
Out of the Past (1947)
Station West (1948)
The Big Steal (1949)
The Company She Keeps (1951)
You're in the Navy Now (1951)
Down Among the Sheltering Palms (1952)
You for Me (1952)
The Prisoner of Zenda (1952)
Desperate Search (1952)
The Clown (1953)
Run for the Sun (1956)
Man of a Thousand Faces (1957)
Where Love Has Gone (1964)
Billie (1965)
The Outfit (1973)
Columbo: Troubled Waters (1975) (TV)
The Shadow Riders (1982) (TV)
Against All Odds (1984)
Just Between Friends (1986)
Immediate Family (1989)
Perfect Mate (1996)

Jane Greer

Căsătorită cu	Rudy Vallee (1943-1944) Edward Lasker (1947-1963)
Copii	Lawrence Lasker[*]

* 1929: Claude Nougaro (n. 9 septembrie 1929, Toulouse – d. 4 martie 2004, Paris) a fost un poet și autor-compozitor-interpret francez. Mare amator de jazz, de muzică latino și africană, în aceeași măsură preocupat și de fenomenul omofoniei, el s-a dedicat pe tot parcursul carierei sale asocierii genurilor muzicale, combinând cântecul francez cu diverse ritmuri. În paralel cu activitățile sale de cântăreț, Claude Nougaro și-a încercat talentul la pictură și desen1.

Claude Nougaro trimite texte lui Marguerite Monnot, compozitoarea lui Édith Piaf, care le pune pe muzică (Méphisto, Le Sentier de la guerre). În 1959 începe să cânte într-un cabaret parizian, le Lapin Agile, din Montmartre, pentru a-și câștiga existența. În 1958, se hotărăște să-și cânte propriile texte, cu un prim album scos la Président, scris și înregistrat cu partenerul său, textierul Michel Legrand5. Cu toate acestea, succesul va veni de-abia în anul 1962, începutul anilor Philips : Une Petite Fille și Cécile ma fille6 (dedicată fiicei sale, născută în 1962; pe soția, sa Sylvie o cunoscuse la cabaretul Le Lapin Agile). Aceste cântece îl fac imediat cunoscut publicului, deși începuse deja să se afirme, participarea la concertele lui Dalida. La începutul anilor 1960, introduce noi ritmuri în muzica ușoară franceză și compune numeroase cântece, inspirate din teme și ritmuri de jazz care seduc publicul: Les mains d'une femme dans la farine (Mâinile unei femei în făină), Les petits bruns et les grands blonds (Micii bruneți și marii blonzi), Le Cinéma (Cinematograful), Chanson pour Marilyn (Cântec pentru Marilyn). Continuă colaborarea cu Michel Legrand (Le Cinéma și Les Don Juan) și scrie de asemenea cu compozitorul Jacques Datin (Cécile Ma Fille et Une Petite Fille – Cécile fiica mea și O fetiță). Unele dintre cântecele sale Je Suis Sous (Eu sunt sub) sau, mai târziu, Tu verras (Vei vedea)7 fac referire la alcool. Un accident de mașină îl imobilizează mai multe luni în 19633. Anul următor, pleacă într-o călătorie în Brazilia. La întoarcere, apare în săli prestigioase: l'Olympia, le Palais, le Théâtre de la Ville la Paris. Fiul său, Pablo, se va naște din legătura pe care a avut-o cu o braziliancă. Moartea prietenului său Jacques Audiberti, în anul 1965, îl determină să-i scrie un omagiu în cântecul Chanson pour le maçon5. Atunci începe o colaborare durabilă cu pianistul de jazz Maurice Vander, care va deveni principalul său partener muzical (aranjor, pianist și compozitor). Îl numește pe Maurice Vander Cocoșul (Le coq) și, referindu-se la acest pianist, scrie și cântă, mai târziu, Le Coq et la Pendule (Cocoșul și ceasul). În afară de Vander și Legrand, Nougaro știe să se înconjoare de elita națională (Eddy Louiss, René Nan, Pierre Michelot, Michel Colombier, Michel Portal, Aldo Romano, Didier Lockwood, Michel Gaudry, Bernard Lubat, Richard Galliano, Jean-Claude Vannier, André Ceccarelli) și internațională (Ornette Coleman pe „Gloria”, Marcus Miller, Trilok Gurtu, ...). Deși se opunea cu înverșunare politicii, evenimentele din luna mai a anului 1968 i-au inspirat un torențial Paris Mai, piesă care va fi interzisă, dar în care el pledează pentru viață. A înregistrat în același an primul său album live la Olympia: O seară cu Claude Nougaro. Piesa Toulouse8 este un vibrant omagiu adus orașului său natal. Cariera sa continuă de atunci în mod constant, fiind punctată de succese: Le Jazz et la Java (care se inspiră dintr-o temă din Three to Get Ready)9, Tu verras7, l'Île de Ré, Armstrong10 sau Petit Taureau. În 1971 se reîntâlnește cu Michel Legrand pentru coloana originală a filmului La Décharge / La Ville Bidon al realizatorului Jacques Baratier, prietenul lui Audiberti. În anii 1970 colaborează și cu compozitorul și aranjorul Jean-Claude Vannier (Un Grain De Folie, Dansez Sur Moi, Plume d'Ange, Insomnie). Părăsește casa de discuri Philips pentru Barclay în 1975. După un album considerat dezamăgitor în termeni de rezultate („Blues albastru alb” – " Bleu Blanc Blues”) în 1985, casa sa de discuri nu i-a reînnoit contractul. De altfel, face o aluzie la acest lucru în piesa "Mon disque d'été" („Discul meu de vară”). Se hotărăște să-și vândă casa de pe bulevardul Junot din Montmartre și pleacă la New York, în căutarea inspirației, scrie și înregistrează imediat un disc finanțat de WEA, sub conducerea lui Philippe Saisse, muzician reputat acolo, și al cărui producător executiv este Mick Lanaro, un vechi complice: discul Nougayork, al cărui succes răsunător a constituit o surpriză ironică. Este recompensat în 1988 cu Victoires de la musique pentru cel mai bun album și cel mai bun artist, iar între 1993 și 1997 a scos trei noi albume. Sănătatea sa se deteriorează începând cu anul 1995, an în care a suferit o operație pe inimă. În 2003, nu-și poate face apariția la Festival du Verbe, din Toulouse, din cauza stării de sănătate. Între 1998 și 2004 se consacră mai mult concertelor și festivalurilor. Participă de asemenea la albumul Sol en cirque al asociației Sol En Si11. În 2002 parcurge întreaga Franță cu un spectacol vorbit, în care reia mai multe din textele sale (printre care Victor și Plume d'ange) fără muzică. Interpretarea sa face obiectul unui DVD: Les fables de ma fontaine12, 13. În 2003 și 2004 pregătește un album pentru casa de discuri de jazz Blue Note Records.

După ce a suferit câteva intervenții chirurgicale la începutul anului, a murit pe data de 4 martie 2004, la 74 de ani, în urma unui cancer la pancreas15, 16. Înmormântarea a avut loc la Toulouse, la bazilica Saint-Sernin, unde clopotele au bătut în ritmul melodiei Toulouse17. Cenușa sa a fost împrăștiată în apele fluviului Garonne18. Un parc municipal, un colegiu și o stație de metrou poartă, astăzi, numele său19. De asemenea, o sală de concerte din cartierul Sept-Derniers poartă numele „Salle Nougaro”20. Pe 25 ianuarie 2011 a avut loc inaugurarea esplanadei Claude Nougaro în plin centrul orașului Toulouse.

Claude Nougaro

· 1936: Nicolae Sulac, cântăreț de muzică populară moldovean. Regretatul Nicolae Sulac s-a născut în data de 9 septembrie 1936 în satul Sadîc, Cahul, România (astăzi Republica Moldova). Activitatea s-a artistică a început în cadrul Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (R.S.S.M.). şi anume în cadrul capelei corale “Doina” (din 1959). În 1965 Nicolae Sulac devine solist al ansamblului “Fluieraş“, ansamblu care a lansat mulţi interpreţi de muzică populară în R.S.S.M. În anii 70 şi începutul anilor 80 concertează în calitate de solist al ansamblului “Lăutarii“. Nicolae Sulac este decernat lauriat al premiilor Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (U.R.S.S.), artist al poporului R.S.S.M. şi ulterior al Republicii Moldova, cavaler al ordinului Republicii din Republica Moldova. În anul 2002 a creat un fond de susţinere a muzicii populare. Nicolae Sulac a interpretat piese exclusiv în limba română fiind aplaudat de fiecare dată de către toată sala, chiar şi de cei ce nu cunoşteau limba română. În cei 67 ani de viaţă Marele artist al poporului a reacţionat spontan cu un cîntec la bucuriile şi durerile poporului său, cu dulcele şi dramaticele “Ce frumos mai cînta cucul”, “Tinereţe-tinereţe”, “Foaie verde magheran”, “Cînd tata va veni”, “Floarea lui Sulac”, Doinele “Mioriţa” şi “Doina de jale”, “În pădurea de la Prut” şi multe altele. “… maestrul Nicolae Sulac a rămas o legendă în folclorul moldovenesc, iar balada “Mioriţa”, cîntată de atîtea ori de el este culmea măiestriei interpretative. Nicolae Sulac ne-a lăsat o moştenire spirituală bogată– a înregistrat sute de piese compuse şi intrepretate de el, a evoluat în cadrul sutelor de concerte cucerind spectatorii noştri şi cei de peste hotare. Pe firmamentul culturii noastre Nicolae Sulac a strălucit nu numai cu harul său interpretativ, ci şi cu cu umorul său fin şi profund filozofic. Istorioarele şi bancurile sale circulă şi azi în popor”, (Veaceslav Madan, ministrul culturii). “Nicolae Sulac a fost înzestrat cu har Dumnezeiesc pentru a bucura sufletele noastre”, (Valentin Goga, directorul Palatului Naţional). “…Nicolae Sulac nu ştia cine este Nicolae Sulac, el aparţinea unui timp,unei epoci, unui popor…”, (Emil Loteanu). Spre sfîrşitul vieţii Sulac a dorit să se stabilească cu traiul la Iaşi, oraş care îi plăcea mult şi unde obişnuia să se înţîlnească cu prietenii. A decedat la Chişinău (2003) şi a fost înmormîntat în cimitirul din strada Armeană din Chişinău, Republica Moldova. La 9 octombrie 2004, în cadrul Cimitirului Central a fost inaugurat bustul interpretului de muzică populară Nicolae Sulac. Numele lui Nicolae Sulac îl poartă un festival-concurs la nivel naţional al tinerilor interpreţi de muzică populară din Republica Moldova, precum şi Şcoala de muzică din oraşul Floreşti, în curtea căreia a fost inaugurat un bust al artistului.

* 1937: Vladimir Țincler (n. 9 septembrie 1937, Ceaga (Petrovka/Petrivka), Basarabia, Regatul României – d. 22 martie 2016) a fost un fotbalist și apoi antrenor de fotbal basarabean de origine evreiască

* 1939: Reuven "Ruby" Rivlin (în ebraică ראובן ריבלין, n. 9 septembrie 1939,^[1] Ierusalim, Palestina sub mandat britanic^[1]) este un politician israelian din partidul conservator Likud, președintele Israelului din anul 2014 . A îndeplinit funcția de președinte al Knessetului, parlamentul israelian, între anii 2003-2006 și 2009-2013, avocat de profesie.
Reuven Rivlin s-a născut la Ierusalim, în Palestina mandatară, ca fiu al orientalistului și arabologului Yossef Yoel Rivlin, profesor la Universitatea Ebraică și descendent al familiei Rivlin care s-a stabilit la Ierusalim la începutul secolului al XIX-lea, odată cu emigrarea din Lituania a învățăceilor rabinului Eliyahu Hagaon din Vilna. Reuven Rivlin a studiat dreptul la Universitatea Ebraică și, drept consecință a educației primite de la tatăl său, stăpânește bine limba arabă.

A fost membru al Knessetului din partea partidului Likud mai întâi între anii 1988-1992 și apoi a fost reales in Knesset începând din anul 1996. În trecut a încercat (în anul 1988) să fie ales primar al Ierusalimului (pierzând în favoarea primarului în funcție, Teddy Kollek) și în anul 2007 a candidat la funcția de președinte al Israelului, eșuând în fața candidaturii lui Shimon Peres. A îndeplinit ,între altele, funcția de ministru al telecomunicațiilor în primul cabinet Ariel Sharon. În anul 2007 s-a împotrivit cu vehemență aplicării planului lui Ariel Sharon de deconectare fără negocieri a Israelului de Fâșia Gaza. În multe rânduri a luat poziție împotriva încercărilor din partea unor factori naționaliști din rândurile evreilor de a limita drepturile de expresie ale unor deputați arabi israelieni, care obișnuiesc să atace consecvent și fără menajamente politica internă și externă a guvernelor țării. A boicotat ceremonia de la Memorialul Yad Vashem din Ierusalim la care a participat papa Benedict al XVI-lea. A fost criticat pentru ceea ce s-a considerat de către unii, încălcări ale neutralității funcției de președinte al Knessetului în perioada deciziei de retragere din Fâșia Gaza și în virtutea opoziției sale față de tendința unora din judecători în frunte cu profesorul Aharon Barak de extindere a prerogativelor Curții Supreme în defavoarea parlamentului.

Apreciat ca un excelent parlamentar, în anul 2012 i s-a decernat titlul de cavaler al guvernării de calitate din partea Mișcării israeliene pentru calitatea guvernării. În anii 2013-2014 nu a avut sprijinul liderului partidului său, premierului Netanyahu, și nu a fost reales în fruntea Knessetului, fiindu-i preferat un candidat mai puțin nonconformist, Yuli-Yoel Edelstein

Reuven Rivlin a fost ales președinte al Israelului la 10 iunie 2014, în urma unui al doilea tur de scrutin în parlament, în fața contracandidaturii lui Meir Shitrit din partidul de centru Hatnuá. Rivlin a fost instalat în funcție la 24 iulie 2014, urmându-i lui Shimon Peres începând din 28 iulie 2014.

Reuven Rivlin este căsătorit cu Nehama, fiică a moshavului Tel Mond, și tatăl a patru copii. Din anii 1960 este vegetarian din motive de principiu. Din copilărie este un fan al echipei de fotbal Beitar Ierusalim, fiind în trecut consilierul ei juridic și chiar conducător al clubului.

Reuven Rivlin

· 1941: S-a nascut Otis Redding, solist american de soul, influentat puternic de Little Richard. A participat la Festivalul de la Monterey in 1967, inregistrind un mare succes. Din nefericire, si-a pierdut viata in acelasi an in ziua de 10 decembrie,intr-un accident aviatic.
Postum a fost lansata piesa “Dock of the Bay”, locul 1 in topul din Statele Unite in 1968 si probabil cel mai mare hit al muzicianului.

· 1943 - S-a născut Dana Dumitriu, critic literar şi prozatoare (“Duminica Mironosiţelor”, “Prinţul Ghica”) (m. 10 octombrie 1987)

* 1944: Anton Petru Moisin (n. 9 septembrie 1944, Veștem, județul Sibiu (interbelic)) este un istoric, preot, profesor și pedagog român, membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Anton Petru Moisin s-a născut la 9 septembrie 1944, în localitatea Veștem, din județul Sibiu (interbelic)), fiu al inginerului și prelatului papal Octavian Moisin și al soției acestuia Maria.

Este frate cu senatorul CDR Ioan Moisin, din legislatura 1996 - 2000.

Are titlul științific de doctor în istorie.

Lucrări:

Caracterul la elevi, unele tehnici de formare, Opiniile unui profesor diriginte, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., Bucureșri, 1996, ISBN 973-30-3157-8.
Iubirea adevărată, Editura Galaxia Gutenberg, 2011, ISBN 978-973-141-358-7.
Călăuza părinților în educarea copiilor, Editura Aramis, 2010, ISBN 978-973-679-787-3.^[1]
Arta educării copiilor și adolescenților în familie și în școala, Editura Didactică și Pedagogică, 2010, ISBN 978-973-30-2854-3.
Tracii din Transilvania, Editura Dacica, 2009, ISBN 978-606-92035-4-5.
Roma și romanii în primul mileniu creștin, Editura Galaxia Gutenberg, 2009, ISBN 978-973-141-180-4.
Istoria Transilvaniei, Volumele I - V, 1998 - 2003.
Mihai Viteazul - O expunere sistematică și completă a luptelor sale, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2011, 200 de pagini, ISBN 978-973-30-3101-7
Minciuna „trecerii” la ortodoxie a românilor uniți, greco-catolici, în anul 1948, Partea I, Victoria, 1998, ISBN 973-98401-3-1
Cei șapte Episcopi greco-catolici români care au pierit în prigoana comunistă, Editura Viața Creștină, Cluj-Napoca, 2010, 267 de pagini ISBN 978-973-674-083-1
Anton Moisin, Elisabeta-Dunca Moisin, Octavian Moisin, Demnitatea copilului, Editura Presa Bună, Iași, 2013

· 1944: S-a nascut Roger Waters, muzician britanic, membru in Pink Floyd;

· 1946: Costin Cazaban (n. 9 septembrie 1946, București; d. 20 februarie 2009, Paris), a fost un compozitor, muzicolog și profesor universitar francez originar din România.

A fost fiul actorilor Jules Cazaban și Irina Nădejde.

Absolvent al Conservatorului Național Superior de Muzică din București. Critic muzical și compozitor de muzică spectrală (http://fr.wikipedia.org/wiki/Musique_spectrale). Profesor de armonie și scriitură la Conservatorul George Enescu din București (1971-1983), bursier DAAD (1974-75, Germania), participant la cursurile de vară de la Darmstadt (1982-1983), laureat cu premiile I și II la concursurile de compoziție ICONS (Torino, 1987). În 1983 s-a stabilit la Paris. Doctor al Universității Paris I Panthéon-Sorbonne, cu teza Temps musical / Espace musical comme fonctions logiques (1994), în care elaborează un sistem de compoziție și analiză muzicală bazat pe logica lui Ștefan Lupașcu. Profesor la Universitățile Paris I, Paris III și Paris IV si Lyon II. Compozițiile sale au fost interpretate în Franța, Italia, Spania, Marea Britanie, Statele Unite, Olanda, Germania și România. A participat asiduu la conferințe și congrese de specialitate. A fost membru al Centrului Internațional de Cercetări și Studii Transdisciplinare (CIRET) și al SACEM (din 1981). A publicat peste 3.000 studii și articole de muzicologie și critică muzicală în “Le Monde”, “Le Monde de la Musique”, “La Revue Musicale”, “Silence” și a fost corespondent al Radio France International. Costin Cazaban a fost căsătorit cu violonista Diana Cazaban (născută Josan) și este socrul istoricului religiilor Bogdan Tătaru-Cazaban.

Pe 28 octombrie 2017, asociația Memorie și Speranță l-a comemorat pe Costin Cazaban în saloanele Uniunii Compozitorilor din București, în prezența a numeroși muzicologi și critici.

Opera

Compoziții

Muzică pentru Saint-John Perse (1972),
Reflet dans mon visage caché (1973),
Zig-zag (1974),
Naturalia I (1975),
Antimemoria (1977),
Natură moartă cu instrumente și compozitori (1978),
Naturalia II (1980),
Croisements recherchés, choral et évasion (1980),
Notorious (1981),
Variations-divertissement pour violon seul (1981),
Ras-Timp (1982),
Treillis (1985),
Flûtes à vide (1986),
El Aleph (1986),
Umbra lui Euclide (1987),
Deus ex machina (1988),
Au-delà de Vienne (1989),
Pneuma-Vorstellung (1990),
Solve e coagula (1992),
Sonate (1995),
...contineri minimo... (1997),
Alcyon (1998),
Dedalus (1999),
Trei mici studii pentru pian (2000),
Aletheia (2001),
Flying (2003),
Calam (2004),
Pax vobiscum - in memoriam Jean-Paul II (2005),
Hossana (2008).

Cărți și articole

Les quatuors de Beethoven (1985),
Les sentiers qui bifurquent : Luigi Nono (1987),
L'Avenir du passé : Albab Berg (1992),
Temps musical : espace musical comme fonctions logiques (1992),
Temps musical et temps spacialisé (1994 & 1995),
Michaël Lévinas ou la quête du concret imaginaire (1998),
Signification musicale et tautologie (1998),
Le temps de l'immanence contre l'Espace de la transcendance (1998),
Le temps, l'espace et la signification musicale (1998),
Entre immanence et intentionnalité. Le temps musical et le temps de l'écoute (1999),
Temps musical / espace musical comme fonctions logiques (2000),
Anatol Vieru : formalisation algébrique et enjeux esthétiques (2006),
Husserl et la mélodie électroacoustique (2007),
Bruit et matériaux à la fin du siècle dernier (2008).

* 1949: Ion Suruceanu (n. 9 septembrie 1949, Suruceni, Ialoveni) este un cântăreț moldovean și fost parlamentar. În 1990 a fost distins cu titlul de Artist al Poporului în RSS Moldovenească ^[1]A fost membru al Partidul Comunist al Uniunii Sovietice și este simpatizant al Partidului Comuniștilor din Republica Moldova

Ion Suruceanu
Ion Suruceanu

· 1949: Susilo Bambang Yudhoyono, om politic indonezian, președinte al Indoneziei
* 1951: Ildikó Tordasi (născută Ildikó Schwarczenberger 9 septembrie 1951, Budapesta – d. 13 iulie 2015, Budapesta) a fost o scrimeră maghiară specializată pe floretă.

· 1952: Dave Stewart, membru al formatiei "Eurythmics"
* 1953: Petru Alexandru Frătean (n. 9 septembrie 1953) este un senator român, ales în 2012.
* 1956: Silviu Lung (n. 9 septembrie 1956, Sânmiclăuș, Satu Mare) este un maestru emerit al sportului, economist, fost jucător de fotbal, portar al echipelor Universitatea Craiova, Steaua București și al echipei naționale de fotbal a României.
* 1953: Alișer Usmanov (în rusă Алише́р Бурха́нович Усма́нов; în uzbecă Alisher Usmonov; n. 9 septembrie 1953, Chust, Uzbekistan) este un om de afaceri rus de origine uzbecă.

A fost cel mai bogat om din Rusia^[2] și este în prezent (2015), potrivit clasamentului alcătuit de revista Forbes, al treilea din Rusia și al 71-lea din lume cu o avere estimată la 13,4 miliarde de dolari.^[3] Și-a construit bogăția prin investiții în metal și minerit, în special o participație majoritară din Metalloinvest, un mare producător rus de oțel și de minereu de fier. Deține și acțiuni la operatorul de telefonie mobilă MegaFon precum și la grupul Mail.ru, o companie de Internet. Este proprietarul cotidianului rus Kommersant.

Deține 30% din acțiuni la clubul britanic de fotbal Arsenal FC. Este un fost sabrer pentru Uzbekistan^[4] și a fost președinte al Federației Ruse de Scrimă din 2001 până în 2009 și al Confederației Europene de Scrimă din 2005 până în 2009. Din anul 2008 prezidează Federația Internațională de Scrimă.

Alișer Usmanov

· 1960: Hugh John Mungo Grant, cunoscut mai ales ca Hugh Grant,^[1] (n. 9 septembrie 1960)^[2] este un actor britanic și producător de film.

Născut pe 9 septembrie 1960 în Hammersmith, Anglia, Grant este bine cunoscut pentru câștigarea premiilor Globul de Aur, BAFTA și César. Are, printre altele, o faimă de bun actor de box-office, întrucât filmele sale au câștigat peste 3 bilioane de dolari în întreaga lume, dar este cunoscut și pentru piesele de teatru care s-au jucat în toată lumea.^[3]

Și-a câștigat larga recunoaștere internațională ca star după rolul principal din Patru nunți și o înmormântare.^[4], pentru care a primit în 1995 premiul BAFTA și un Glob de Aur.

Începând din anul 1990 a jucat numai în filme de comedie, ca Mickey Blue Eyes (1999) and Notting Hill (1999). A reușit să se impună ca un veritabil comediant. Nu numai umorul fin îl caracterizează, dar și sarcasmul și șarmul inconfundabil.^[5] Cariera în film i-a adus mai multă notorietate decât cea în teatru, despre care a spus întotdeauna că se regăsește mult mai bine decât în cinematografie.

Filmografie:

Cloud Atlas (2012)
The Pirates! Band of Misfits (2012)
Ce-o fi cu soții Morgan? (Did You Hear About the Morgans?) (2009)
Muzica și versurile (2007)
Vise americane (2006)
Bridget Jones: La limita rațiunii (Bridget Jones: The Edge of Reason)(2004)
Pur și simplu dragoste (Love Actually) (2003)
Dragoste cu preaviz (2002)
Totul despre băieți (2002)
Jurnalul lui Bridget Jones (2001)(Bridget Jones's Diary)
Escroci de mâna a doua
Mickey, Ochi Albaștri (1999)
Notting Hill (1999)
Soluții extreme (Extreme Measures)(1996)
Englezul care a urcat o colină dar a coborât un munte (The Englishman Who Went up a Hill But Came Down A Mountain)(1995)
La nuit Bengali (1988)

Hugh Grant
Hugh Grant în martie 2014

* 1961: Matjaž Kek (n. 9 septembrie 1961) este un fost jucător de fotbal sloven și actualul antrenor al Sloveniei.

· 1963: Roberto Donadoni (pronunție în italiană: /roˈbɛrto donaˈdoni/; n. 9 septembrie 1963) este un fost fotbalist și actual antrenor de fotbal italian, care în prezent activează în Serie A la clubul Bologna FC 1909.
* 1966: Adam Richard Sandler (n. 9 septembrie 1966, Brooklyn, SUA) este un actor, comediant, muzician, scenarist și producător de film american. Este fondatorul Happy Madison Productions, o companie producătoare de filme care a făcut și seria de televiziune Rules of Engagement.

Adam Sandler s-a născut în Brooklyn, New York. Mama, Judy, educatoare la școală, iar tatăl, Stanley Sandler, inginer electric.^[6] Sandler este evreu.^[7] La vârsta de cinci ani, familia s-a mutat în Manchester, statul New Hampshire, unde a frecventat liceul Manchester Central High School. El și-a dat seama că este un comedian înnăscut, și, în timp ce mergea la universitatea New York University, și-a cultivat talentul dând reprezentații în mod regulat în cluburi și campusuri. El a terminat universitatea cu o Bachelor of fine arts în 1988.^[8]

Mai târziu, în cariera sa, el s-a folosit de aceste glume în filmele în care a jucat. Cântecul „Lunchlady Land” îi este dedicat lui Emalee, bucătăreasa din Hayden Dining Hall de la Universitatea New York. În filmul Click, Sandler se duce la Lake Winnipesaukee, cel mai mare lac din New Hampshire, unde a mers în tabără când era mic. În 2003, la Globurile de Aur, a fost nominalizat pentru Cel mai bun actor - categoria film muzical și de comedie, datorită rolului interpretat în pelicula Amețit de dragoste.

Pe 22 iunie 2003 Sandler s-a căsătorit cu actrița Jacqueline Samantha Titone, și, în prezent au 2 fiice, Sadie Madison Sandler, născută pe 6 mai 2006, la Cedars-Sinai în Los Angeles,^[9] și Sunny Madeline Sandler, născută pe 2 noiembrie 2008.^[10] Sandler locuiește împreună cu familia în Los Angeles, deși are o casă și în New York.

În 2007, Sandler a făcut o donație de 1 milion de dolari către Boys and Girls Club din orașul natal, Manchester, New Hampshire.^[11] De asemenea, în același an, el a donat 2100 $ pentru campania prezidențială a republicanului Rudy Giuliani

Adam Sandler
Adam Sandler la premiera filmului Funny People, Berlin (2009)

* 1969: Csilla Hegedüs (n. 9 septembrie 1969, Cluj, România) este o politiciană maghiară din România. În perioada noiembrie-decembrie 2014 a îndeplinit funcția de ministru al culturii și viceprim-ministru, în guvernul Victor Ponta.

Csilla Hegedüs

· 1970: Lucian Mic, episcop ortodox al Caransebeșului

* 1970: Natalia Martínez Streignard este o actriță originară din Venezuela.
Streignard s-a născut în Madrid, Spania. Mama sa a fost din Argentina și tatăl ei din Germania. Când avea 3 ani familia sa a emigrat în Venezuela.
Telenovele:

An	Titlu	Rol
2008	El Juramento	Andrea Robles Conde de Landeros
2005	La Tormenta	María Teresa Montilla
2004	¡Anita, no te rajes!	Ariana Dupont Aristizábal de Contreras
2002	Mi Gorda Bella	Valentina Villanueva Lanz de Villanueva/Bella de la Rosa Montiel
2001	La Niña de mis ojos	Isabel Díaz Antoni
2001	Soledad	Deborah Gutiérrez
2000	Mi destino eres tú	Sofía Devesa Leyva
1998	La Mujer de mi vida	Barbarita Ruiz de Montesinos
1996	Sol de Tentacion	Sol Romero
1995	Dulce enemiga	María Laura Andueza
1993	Pedacito de Cielo	Angelina

· 1973: Bogdan Aurescu, diplomat român, fost ministru de Externe

* 1975: Ioan Cristina (n. 9 septembrie 1975, Craiva, Arad, România) este un senator român, ales în 2012.

* 1975: Michael Bublé, (născut Michael Steven Bublé la 9 septembrie 1975) este un actor, cântăreț de big band, interpret, crooner și cântăreț de soft jazz italiano-canadian. A câștigat numeroase premii Grammy^[1]^[2] si Juno.^[3]

Deși a avut un succes relativ modest în Statele Unite la sfârșitul anilor 1990 și începutul anilor 2000, albumul său omonim din 2003 a atins top ten din Australia, Marea Britanie și țara sa natală, Canada. În 2004, un album și video live, intitulat Come Fly with Me a fost listat de revista muzicală Billboard atingând poziții bune în top 40 din Australia. Interpretul a avut succes comercial în Statele Unite cu albumul It's Time.

Cel de-al treilea album al său, Call Me Irresponsible, lansat la 1 mai 2007, a înregistrat succese în diferite categorii de clasificare muzicală (în special melodia Everything). A vândut peste 11 milioane de albume. [1]

Al șaselea album al său, lansat în 2009^[4], Crazy Love, a debutat pe primul loc în topul U.S. Billboard 200 după numai 3 zile de la lansare, rămânând pe prima poziție timp de 3 săptamâni. De asemena acest album a fost cel de-al patrulea album al lui care a atins prima poziție în Top Jazz Albums, realizat de Billboard.

Christmas, al șaptelea album semnat de Bublé, lansat în Octombrie 2011 a ocupat prima poziție în topul Billboard 200 în ultimele patru săptămâni din 2011 și prima săptămână din 2012. Christmas a devenit astfel al treilea album consecutiv care a ocupat prima poziție în topul albumelor vândute.^[5]

To be Loved, lansat în Aprilie 2013, a fost precedat de lansarea primului single, “It’s a beautiful day”, în 23 februarie 2013. Albumul conține patru compoziții proprii și zece coveruri

Michael Bublé s-a născut în Burnaby, British Columbia^[7] și are două surori mai mici.^[8] Brandee este autoare de cărți pentru copii iar Crystal este actriță.^[9] Bublé a fost elev al școlii Seaforth Elementary School și a absolvit liceul Cariboo Hill Secondary School.^[10]

Potrivit unui interviu acordat lui Oprah în 9 octombrie 2009, Bublé visa să devină un cântăreț cunoscut încă de la vârsta de doi ani. Povestște că se ruga în fiecare seara să devină cântăreț.^[11]^[12] Interesul lui pentru jazz a început în jurul vârstei de cinci ani^[13] de Crăciun, când împreună cu părinții lui asculta albumul White Christmas al lui Bing Crosby.^[13]^[14]^[15]

De asemenea părinții lui i-au descoperit talentul la 13 ani, de Crăciun când l-au auzit cântând în mașină versurile ”May your days be merry and bright” ale melodiei ”White Christmas”.^[11]^[16]

Bublé este pasionat de hockey pe gheață și unul din visurile lui era să devină un jucător profesionist de hockey la Vancouver Canucks, dar întodeauna a fost de părere că nu este un jucător suficient de bun^[17], spunând ”Aș fi vrut foarte mult să ajung un jucator de hockey...Dacă aș fi jucat bine, probabil nu aș fi cântăreț acum”.^[18]

Începând de la vârsta de 14 ani, Michael a petrecut șase ani lucrând pe timpul verii ca și pescar alături de tatăl său și colegii acestuia.^[7]^[19] Vorbind despre acestă experiență, Bublé a declarat ”A fost cea mai grea muncă fizică din viața mea. Câteodata eram plecați timp de două, sau chiar trei luni, iar conviețuirea și lucrul cu bărbați cu vârsta dublă față de a mea m-au învățat multe despre responsabilitate și despre ce înseamnă să fii bărbat”.^[8]

Primele sale angajamente muzicale au fost la vârsta de 15 ani, în cluburi de noapte, acestea fiind posibile datorită bunicului lui italian, Demetrio Santagà.^[20] Acesta era instalator inițial într-un mic orășel din Preganziol^[21] și își oferea serviciile în schimbul timpului petrecut pe scenă de Michael.^[8] Bunicul lui a fost cel care i-a plătit cursuri de canto. Unul dintre profesorii lui Michael a fost Joseph Shore, baritonul operei.^[16] Bunicul din partea mamei nu a încetat niciodată să aibă încredere că într-o zi nepotul lui va deveni cunoscut. Bunica din partea mamei, Iolanda (née Moscone)^[22], era de asemena originară din Italia, din Villa Santa Lucia degli Abruzzi.^[23] Și tatăl lui Michael este de origine italian.^[24]

Bublé a crescut ascultând colecția de jazz a bunicului lui și îi mulțumește pentru că i-a dezvoltat pasiunea pentru muzica jazz. ”Bunicul meu a fost cu adevărat cel mai bun prieten al meu în copilărie. El a fost cel care mi-a deschis ușa către lumea muzicii jazz, muzica care părea că a trecut peste generația mea. În ciuda faptului că îmi place muzica rock 'n' roll și muzica modernă, prima dată când am ascultat Mills Brothers, a fost magic.Versurile erau așa de romantice, așa de reale, exact așa cum ar trebui sa fie o melodie, pentru mine. A fost ca și cum mi-aș fi văzut viitorul într-o fracțiune de secundă. Voiam să fiu cântăreț și am știut că acesta era genul de muzică pe care voiam să îl cânt.”^[25] Bublé nu a încetat niciodată să creadă că va deveni cântăreț dar a recunoscut că probabil era singurul care credea în visul lui, afirmând că, chiar și bunica din partea mamei credea că el doar ”va cânta în deschidere la concerte în Las Vegas”.^[26] Michael a declarat că nu a urmat niciodată cursuri de compoziție, emoția fiind cea care îl ghidează atunci când compune.^[17]^[27]^[28]

La vârsta de 18 ani a participat la un concurs de talente și a și câștigat însă după câștig a fost descalificat de organizatorul competiției Bev Delich, pentru că era minor. După aceea Delich l-a înscris într-o competiție de căutare de noi talente canadiene, pe care a și câștigat-o. După acest câștig, Delich i-a devenit impresar și l-a reprezentat pe Bublé în următorii șapte nu foarte fructuoși ani. Potrivit lui Delich, Bublé a fost prezent oriunde i se propunea să cânte: concursuri de talente, întruniri, croaziere, mall-uri, hoteluri, baruri, cluburi, concerte organizate de corporații, teatre de revistă, telegrame muzicale și ocazional chiar și concerte de Moș Crăciun.^[16]^[19]^[29]^[30]

Prima apariție la o televiziune națională a fost în 1997, în documentarul Big Band Boom!, în regia lui Mark Glover Masterson, a postului Bravo!. Începând cu 1997, Bublé a fost frecvent invitat la emisiunea lui Vicki Gabereau de la postul de televizune CTV. În timpul primului sezon al showului canadian difuzat live, Bublé era solicitat ori de câte ori vreun invitat întârzia sau renunța în ultima clipă. Aparițiile în emisiunile lui Gabereau l-au făcut cunoscut publicului larg și în același timp l-au ajutat în a-și perfecționa abilitățile ca și artist. În semn de recunoștință, Bublé a aparut și în ultima emisiune a lui Gabereau alături de Jann Arden și Elvis Costello.^[31]

Bublé a fost nominalizat la două premii Genie pentru cele două melodii compuse de el pentru filmul Here's to Life! ("I've Never Been in Love Before", "Dumb ol' Heart").^[32] De asemenea a înregistrat trei albume individuale (First Dance, 1996; Babalu, 2001; Dream, 2002)

Michael Bublé
Michael Bublé în Februarie 2011

* 1976: Morris (n. Marius Iancu pe 9 septembrie 1976 în Roman, România) este un solist și DJ de muzică house și popcorn din România. În 2008 a început să colaboreze cu Play & Win și a debutat cu piesa „Till The Morning Light”.

· 1977: Gina Gogean (n. 9 septembrie 1977, Câmpuri) este o gimnastă română de talie mondială, retrasă actualmente din activitatea competițională, laureată cu medalii de argint și de bronz la Jocurile Olimpice da la Barcelona 1992 și Atlanta 1996.

* 1980: Michelle Williams (n. 9 septembrie 1980) este o actriță americană. A debutat în 1994 cu filmul Lassie. Pentru rolul soției lui Ennis Del Mar din Brokeback Mountain a fost nominalizată la Globul de Aur pentru cea mai bună actriță în rol secundar, BAFTA, Premiu SAG și Oscar. A câștigat un Glob de Aur pentru interpretarea lui Marilyn Monroe din O săptămână cu Marilyn (2011), rol pentru care a fost nominalizată și la BAFTA, SAG și Oscar.

Michelle Williams

Părinți	Larry R. Williams[*]
Căsătorită cu	Phil Elverum[*] (din 2018)
Copii	Matilda Ledger[*]

* 1986: Jose Aldo da Silva Oliveira, Jr. (născut pe 9 septembrie din 1986) este un luptător brazilian de arte marțiale mixte , care în prezent concurează în categoria pană în Ultimate Fighting Championship. Aldo a fost primul campion la greutatea pană din UFC, precum și al patrulea și ultimul campion pană din WEC. Aldo este cel mai bun luptator la categoria pană în lume pentru Sherdog,^[1] și a fost, de asemenea, numit Luptătorul Anului 2009
* 1986: Alexei Kuciuk (în belarusă Аляксей Кучук; n. 9 septembrie 1986, Minsk) este un fotbalist bielorus, în prezent liber de contract.

* 1987: Nick van de Wall (n. 9 septembrie 1987), cunoscut după numele său de scenă Afrojack,^[2] este un producător de muzică și DJ olandez câștigător al Premiului Grammy. Născut și crescut în Spijkenisse, Olanda,^[3] el s-a clasat pe locul 7 în Topul DJ Mag 100 din 2010.^[4] Aceasta a fost cea mai bună nouă intrare din top în anul 2010.^[5]

Melodia „Take Over Control” realizată cu cântăreața olandeză Eva Simons, a ajuns în topuri în câteva țări. În iulie 2010, Afrojack a creat un Essential Mix pentru BBC Radio 1. În decembrie 2006, Afrojack a anunțat, prin website-ul său, că va lansa un album numit Lost & Found. Albumul a fost lansat pe 22 decembrie 2010. În 2011 la începutul anului Afrojack a remixat singleul „Last Night” creat de Ian Carey și Snoop Dogg. Mai târziu, Afrojack a colaborat cu Pitbull la hitul „Give Me Everything” cu Ne-Yo și Nayer. De asemenea a contribuit și la melodia „Run the World (Girls)” de Beyonce.

Afrojack
Afrojack în 2015

* 1987: Alexandre Dimitri Song Billong (n. 9 septembrie 1987) este un fotbalist camerunez care joacă la clubul rus Rubin Kazan și la echipa națională de fotbal a Camerunului pe postul de mijlocaș.
* 1989: Gylfi Þór Sigurðsson (n. 9 septembrie 1989) este un fotbalist islandez care evoluează pe postul de mijlocaș la clubul Everton FC din Premier League și echipa națională de fotbal a Islandei‎.

Din 2010 Gylfi a jucat în peste 40 de meciuri pentru națională și și-a reprezentat țara la primul său turneu final major, Euro 2016.

* 1991: Kelsey Asbill Chow (n. 9 septembrie 1991) este o actriță americană.^[1] Ea este cel mai bine cunoscută pentru rolul lui Mikayla în serialul Disney XD Perechea de regi. Din 2005 până în 2009, ea a avut rolul Gigi Silveri în drama One Tree Hill.

Kelsey Chow
Chow în 2011

* 1991: Oscar dos Santos Emboaba Júnior (portugheză braziliană: /osˈkaʁ duˈsɐ̃tus imboˈabɐ ˈʒũnioɾ/; n. 9 septembrie 1991,^[3] Americana, Brazilia), cunoscut ca Oscar, este un fotbalist brazilian, care joacă ca mijlocaș ofensiv sau al doilea vârf pentru clubul din Prima Ligă Chineză, Shanghai SIPG și la echipa națională de fotbal a Braziliei.
* 1992: Andrei Ciolacu (n. 9 august 1992, București) este un jucător român de fotbal, care evoluează în prezent la ASA Târgu Mureș, în Liga 1 pe postul de atacant.

* 1993: Charlie Stewart (n. 9 septembrie 1993 în Las Vegas, Nevada) este un actor american, cunoscut pentru rolul Bob din serialul Zack și Cody, ce viață minunată și O viață minunată pe punte.

* 1999: Bilal Hassani (n. 9 septembrie 1999, Paris) este un cântăreț și YouTuber francez, cunoscut pentru înfățișarea androgină.^[1] Acesta a reprezentat Franța la Concursul Muzical Eurovision 2019 cu piesa „Roi”

Billy

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

duminică, 8 septembrie 2019

Volume publicate:

Post-mortem:

Traduceri:

Opera

Compoziții

Cărți și articole

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Raportați un abuz