MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU DUMINICĂ 8 SEPTEMBRIE 2019 - PARTEA A DOUA

Decese

·       701: A decedat papa Sergiu I. A ajuns în această funcție probabil la data de 15 decembrie 687.
Toată viața s-a implicat puternic în opera de creștinizare a Angliei. Regele vest-saxon (Sf.) Caedwalla a fost botezat de el. De asemenea l-a sprijinit pe Sf. Aldhelm (starețul de la Malmesbury) și l-a numit episcop pe englezul Sf. Willibrord, trimițându-l să predice în Frisonia. În jurul anului 693 a intrat în conflict cu împăratul Bizantului Iustinian al II-lea dupa ce a refuzat să semneze actele Conciliului „Quinisext”. Din chestiunile de conflict au făcut parte mult discutata egalitate protocolară a Patriarhului de la Coinstantinopol cu Papa de la Roma, precum și interzicerea de a se ține post în zilele de sâmbătă șau înfățișarea lui Iisus ca Agnus Dei.
Efortul împăratului de a-l aresta pe papă și de a-l transporta la Constantinopol, a eșuat datorită rezistenței milițiilor cetățenilor din Roma și a exarhului de la Ravenna.
Papa Sergiu a îmbogățit slujba liturghiei, adăugând de pildă cântarea Agnus Dei la aceasta.
Biserica Catolică îl sărbătorește pe 8 septembrie (prima lui mențiune s-a făcut în calendarul festiv al lui Willibrord).

·       780: Leon al IV-lea Hazarul, împărat bizantin (775-780) (n. 750)

·       1613: Carlo Gesualdo, compozitor italian (n. 1566)
* 1619: Ștefan Pongrácz (n. ca. 1583, Vințu de Jos, Principatul Transilvaniei - d. 7 septembrie 1619, Cașovia) a fost unul dintre cei trei martiri iezuiți (deci catolici) transilvăneni uciși la Cașovia, în contextul disputelor confesionale din secolul al XVII-lea, din timpul Războiului de Treizeci de Ani.

A fost canonizat în 2 iulie 1995 de papa Ioan Paul al II-lea.

Este sărbătorit pe 7 septembrie, ziua martiriului său.

Născut în familia nobiliară maghiară Pongrácz la Vințu de Jos, Ștefan și-a făcut studiile la Cluj, în Transilvania, înainte de a intra în Compania lui Isus. A urmat cursul de filosofie la Praga (1605-1608) și, după un an de studii suplimentare la Ljubljana (Slovenia), a fost profesor la colegiul din Klagenfurt, în Austria (1609-1611). Trei ani de studii de teologie la Universitatea din Graz (1612-1615), în Stiria (Austria) l-au pregătit pentru preoție. În 1615 a fost hirotonit preot catolic la Graz.

Pongracz a fost mai întâi director al colegiului și predicator la Homonna (astăzi Humenné, în Slovacia), unde, la cererea guvernatorului de Kassa (actualul Košice), András Dóczy, a servit drept păstor al micii comunități catolice din acest oraș cu largă majoritate calvină. Această regiune, situată în partea orientală a Imperiului Habsburgic, era instabilă și teatru al unor conflicte interetnice și religioase (între calviniști și catolici).

Făcându-și exercițiile spirituale împreună cu Marko Krizin (sau Križevčanin), un preot croat, în iulie 1619, Pongracz se afla într-un sat din apropiere de Saros când a aflat că, sub pretextul unei răzvrătiri a catolicilor la Košice, armata calvinistă a lui Gábor Bethlen, principe al Transilvaniei, comitea exacțiuni. Împreună cu însoțitorul său croat și un alt iezuit, Melchior Grodziecki, s-a întors, în mare grabă, la Košice, pentru a-i susține pe catolici.

Cei trei preoți au fost arestați la 3 septembrie 1619. Lăsați fără apă și fără hrană mai multe zile, ei au fost torturați în mod sălbatic. S-a încercat să-i facă să renunțe la „religia tiranilor” (credința catolică a Habsburgilor). Melchior Grodziecki și Marko Križevčanin au murit la 7 septembrie. Ștefan Pongrácz le-a supraviețuit vreo douăzeci de ore. În urma rănilor suferite, a murit la 8 septembrie.

La aflarea morții celor trei preoți, chiar și protestanții din Košice au fost șocați: preoții, cunoscuți pentru gentilețea lor, nu meritau acest tratament barbar. Vestea martirajului lor s-a răspândit rapid în toată țara. Cedând numeroaselor cereri venite de peste tot, principele Gabor Bethlen a acceptat să le fie acordată o înmormântare demnă. Cardinalul Petrus Pázmány (care, cu câțiva ani înainte, îl hirotonise preot pe Marko Križevčanin) a deschis o anchetă canonică. Ea s-a încheiat printr-o petiție făcută oficial, adresată papei Urban al VIII-lea, cerând ca venerarea publică a martirilor să fie autorizată.

La 1 noiembrie 1904, Ștefan Pongrácz, Melchior Grodziecki și Marko Križevčanin au fost beatificați de papa Pius al X-lea. Au fost canonizați la 2 iulie 1995, în timpul vizitei pe care papa Ioan Paul al II-lea a făcut-o la Košice. Sunt comemorați la 7 septembrie.

Ștefan Pongrácz

·       1645: Francisco de Quevedo, politician și scriitor spaniol (n. 1580)
* 1675: Amalia de Solms-Braunfels (31 august 1602 – 8 septembrie 1675), a fost regentă de Orania. A fost soția lui Frederic Henric, Prinț de Orania și fiica lui Johann Albrecht I și a soției acestuia, Agnes de Sayn-Wittgenstein.

Amalia și-a petrecut copilăria la castelul părinților de la Braunfels. A făcut paret din curtea Elisabetei, soția lui Frederic al V-lea, Elector Palatin, "Regele de-o Iarnă" al Boemiei. După ce forțele imperiale l-au învins pe Frederic al V-lea, Amalia a fugit împreună cu regina care era însărcinată spre vest. Elisabeta a intrat în travaliu în timpul călătoriei lor și Amalia ajutat-o să nască.

Capătul călătoriei lor a fost Haga, unde stadtholder-ul Maurice de Nassau le-a acordat azil în 1621. De multe ori ele au apărut la curtea lui, unde fratele vitreg mai mic al lui Maurice, Frederic Henric s-a îndrăgostit de Amalia în 1622. Frederic s-a căsătorit cu Amalia la 4 aprilie 1625. Din căsătorie au rezultat cinci copii care au atins vârsta adultă și patru care au murit în copilărie.

• Wilhelm al II-lea, Prinț de Orania (1626–1650), căsătorit cu Mary, Prințesă Regală și Prințesă de Orania.
• Luise Henriette de Nassau (1627–1667), căsătorită cu Frederic Wilhelm, Elector de Brandenburg
• Henriette Amalia de Nassau (1628)
• Elisabeta de Nassau (1630)
• Isabella Charlotte de Nassau (1632–1642)
• Albertine Agnes de Nassau (1634–1696), căsătorită cu Willem Frederic de Nassau-Dietz
• Henriette Catherine de Nassau (1637–1708), căsătorită Johann Georg al II-lea, Prinț de Anhalt-Dessau
• Henry Louis de Nassau (1639)
• Maria de Nassau (1642–1688), căsătorită cu Louis Henry Maurice, fiul lui Louis Philip, Conte Palatin de Simmern-Kaiserslautern.

Amalia de Solms-Braunfels

Amalia de Solms-Braunfels, portret de Anthony van Dyck, 1631/32 Părinți Johann Albrecht I von Solms-Braunfels[*] Agnès of Sayn-Wittgenstein[*]  Frați și surori Q25487324[*] Q55076064[*] Q55076471[*]  Căsătorită cu Frederic Henric, Prinț de Orania Copii Wilhelm al II-lea, Prinț de Orania Luise Henriette de Nassau Henriette Amalia de Nassau Elisabeta de Nassau Isabella Charlotte de Nassau Albertine Agnes de Nassau Henriette Catherine de Nassau Henry Louis de Nassau Maria de Nassau

* 1800: Ernest Frederic, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld (8 martie 1724 – 8 septembrie 1800), a fost Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld.

A fost fiul cel mare al lui Francisc Josias, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld și a soției acestuia, Anna Sophie de Schwarzburg-Rudolstadt. În 1749 s-a căsătorit cu Sophia Antonia de Brunswick-Wolfenbüttel, fiica lui Ferdinand Albert al II-lea de Brunswick-Wolfenbüttel. Cuplul a avut șapte copii:

• Francisc, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld (1750-1806)
• Prințul Karl Wilhelm de Saxe-Cobourg-Saalfeld (1751-1757)
• Prințesa Frederica de Saxe-Cobourg-Saalfeld (1752-1752)
• Prințesa Caroline de Saxe-Cobourg-Saalfeld (1753-1829)
• Prințul Ludwig Karl de Saxe-Cobourg-Saalfeld (1755-1806)
• Prințul Ferdinand August de Saxe-Cobourg-Saalfeld (1756-1758)
• Prințul Frederick de Saxe-Cobourg-Saalfeld (1758-1758)

Ernest de Saxa-Cobourg-Saalfeld a fost bunicul regelui Leopold I al Belgiei și străbunicul Prințului Albert de Saxa-Coburg și Gotha și a reginei Victoria a Regatului Unit.

Ernst Frederick

Părinți Francisc Josias, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld Anna Sophie de Schwarzburg-Rudolstadt  Frați și surori Charlotte Sophie de Saxa-Coburg-Saalfeld Frederica Caroline de Saxa-Coburg-Saalfeld Josias de Saxa-Coburg Johann Wilhelm von Sachsen-Coburg-Saalfeld[*] Christian Franz von Sachsen-Coburg-Saalfeld[*]  Căsătorit cu Sophia Antonia de Brunswick-Wolfenbüttel Copii Francisc Prințul Karl Wilhelm Prințesa Frederica Prințesa Caroline Prințul Ludwig Karl Prințul Ferdinand August Prințul Frederick

·       1811: Peter Simon Pallas, zoolog și botanist german (n. 1741)

·       1814: Maria Carolina a Austriei, soția regelui Ferdinand I al celor Două Sicilii (n. 1752)
* 1881: Prințul Frederic al Țărilor de Jos, Prinț de Orania-Nassau (28 februarie 1797 – 8 septembrie 1881), a fost al doilea fiu al regelui Willem I al Țărilor de Jos și a soției lui, Wilhelmine a Prusiei.

Prințul Frederic

Părinți Willem I al Țărilor de Jos Wilhelmine a Prusiei  Frați și surori Willem al II-lea al Țărilor de Jos Princess Pauline of Orange-Nassau[*] Prințesa Mariana a Țărilor de Jos  Căsătorit cu Prințesa Louise a Prusiei Copii Louise, regină a Suediei și Norvegiei Prințul Frederic Prințul Willem Marie, Prințesă de Wied

·       1894 – A încetat din viaţă Hermann von Helmholtz, fizician şi fiziolog; a formulat principiul transformării şi conservării energiei, a inventat oftalmoscopul; (n. 31 august 1821). Enciclopedia Britannica din 1911, scria: „viața sa a fost de la început până la sfârșit una dedicată științei, și el trebuie considerat unul din cei mai de seamă intelectuali ai secolului al XIX-lea.”

·       1894: Prințul Louis-Philippe Albert de Orléans, Conte de Paris (24 august 1838, Paris – 8 septembrie 1894) a fost nepot al regelui Ludovic-Filip al Franței. A devenit Prinț Regal, moștenitor al tronului când tatăl său, Prințul Ferdinand-Philippe, a murit într-un accident în 1842.

Prințul Ludovic Filip a devenit Prinț Regal, moștenitor aparent al tronului, când tatăl său, Prințul Ferdinand Philippe Ducele de Orléans, a murit într-un accident în 1842. Deși au existat unele eforturi în zilele de după abdicarea bunicului său în 1848 de a-l pune pe tron sub numele de Louis-Philippe II, cu mama lui (Helene de Mecklenburg-Schwerin), ca regent, nu s-a întâmplat acest lucru. Ei au fugit și în Franța s-a proclamat A Doua Republică Franceză.

Istoric, jurnalist și sincer democrat, Contele de Paris s-a oferit voluntar pentru a servi ca ofițer al Uniunii Armatei în Războiul Civil American, împreună cu fratele său mai mic, Ducele de Chartres.

Contele de Paris și soția lui, Marie Isabelle d'Orléans, 1878

La 30 mai 1864, el s-a căsătorit cu verișoara lui, Prințesa Marie Isabelle d'Orléans, fiica cea mare a Ducelui de Montpensier și a Infantei Luisa Fernanda a Spaniei. Cuplul a avut opt copii:

• Amélie d'Orléans, Prințesă de Orléans (1865–1951). S-a căsătorit cu Carlos I al Portugaliei în 1886.
• Prințul Louis Philippe Robert d'Orléans, Prinț de Orléans, Duce de Orléans (1869–1926). Căsătorit cu Arhiducesa Maria Dorothea de Austria fiica Arhiducelui Joseph Karl de Austria în 1896.
• Hélène d'Orléans, Prințesă de Orléans (1871–1951). S-a căsătorit cu Emmanuel Philibert, Duce de Aosta în 1895.
• Charles d'Orléans, Prinț de Orléans (1875–1875).
• Isabelle d'Orléans, Prințesă de Orléans (1878–1961). S-a căsătorit cu Jean de Orléans, Duce de Guise în 1899.
• Jacques d'Orléans, Prinț de Orléans (1880–1881).
• Louise d'Orléans, Prințesă de Orléans (1882–1958). S-a căsătorit cu Prințul Carlos de Bourbon-Două Sicilii în 1907. Prin fiica lor Maria Mercedes de Bourbon-Două Sicilii, ea a fost bunica regelui Juan Carlos I al Spaniei.
• Ferdinand d'Orléans, Prinț de Orléans, Duce de Montpensier (1884–1924). S-a căsătorit cu Marie Isabelle Gonzales de Olañeta et Ibaretta în 1921.

Forțați să părăsească Franța, Prințul Ludovic Filip și Marie Isabelle au trăit în Anglia, unde tatăl ei, Ludovic Filip locuia după abdicarea din 1848. În 1871 li s-a permis să se întoarcă în Franța unde au locuit la Hôtel Matignon din Paris și la castelul d'Eu din Normandia.

Prințul Ludovic Filip

Conte de Paris

Părinți Prințul Ferdinand-Filip al Franței Ducesa Helen de Mecklenburg-Schwerin  Frați și surori Prințul Robert, Duce de Chartres  Căsătorit cu Prințesa Marie Isabelle d'Orléans Copii Amélie, regină a Portugaliei Philippe Duce de Orléans Hélène, Ducesă de Aosta Charles, Prinț de Orléans Isabelle, Ducesă de Guise Jacques, Prinț de Orléans Louise, Prințesă de Bourbon-Două Sicilii Ferdinand, Duce de Montpensier

* 1895: Adam Opel (9 mai 1837 - 8 septembrie 1895) a fost un inventator german care a fondat compania germană constructoare de automobile Adam Opel GmbH. Compania își are sediul la Rüsselsheim, oraș în care s-a născut și a murit.

Adam Opel s-a născut la data de 9 mai 1837, din Wilhem, un lăcătuș și soția sa, în Rüsselsheim. Adam a studiat cu tatăl său până la vârsta de 20 de ani, atunci când a primit și dreptul de a pleca. În urma plecării a ajuns să fie un ucenic lăcătuș în Belgia, Liège, Bruxelles și la Paris unde a ajuns în vara anului 1858.

În timp ce era la Paris a capatat un interes în cea mai nouă inovație - mașina de cusut. În 1859 el a plecat să lucreze pentru un producător de mașini de cusut pentru a obține mai multă experiență.

Fratele mai mic al lui Adam, George, de asemenea a venit la Paris pentru a experimenta această nouă tehnologie.

În 1862 Adam a revenit la Russelsheim. Unchiul lui Adam i-a oferit un grajd nefolosit din Rüsselsheim, cu scopul de a înființa un atelier în care să construiască propria mașina de cusut.

În 1863 George s-a întors din Franța pentru a ajuta la producția mașinilor de cusut.

În luna aprilie 1867 Adam se pregătea pentru a construi a doua fabrică aproape de stația de cale ferată, atunci când tatăl său a murit. Adam și-a construit o nouă casă lângă fabrica lui și s-a căsătorit cu fiica unui bogătaș. Sophie a adus cu ea o zestre substanțială care l-a ajutat pe Adam Opel să se extindă. În 1870 el a introdus o nouă mașina, denumită Sophia, după numele soției sale.

În 1880 producția de mașini de cusut a crescut, cu extinderea continuă a uzinei, și până în 1899 au fost fabricate mai mult de o jumătate de milion de mașini. Vârful de 1 milion de mașini a fost atins în 1911; în același timp un incendiu a distrus o mare parte din uzină.

Frații Opel au decis să renunțe la producția de mașini de cusut și să încerce să producă ceva mai mai profitabil; au trecut la fabricarea de biciclete și autoturisme.

Adam și Sophia au avut 5 fii (Carl, Wilhelm, Heinrich, Friedrich și Ludwig) care s-au dăruit cu totul automobilelor și s-au axat pe fabricarea de automobile. Bicicletele au intrat în imagine atunci când curiozitatea familiei a fost stârnită de o bicicletă, văzută la Paris. Intrigat a comandat un set de componente pentru biciclete din Anglia. După ce a construit bicicleta Adam a fost tare dezamăgit. El a decis să nu aibă nimic de a face cu aceste "rupătoare de oase". Două lucruri l-au făcut să se răzgândească: unul era că putea vinde ușor aceste produse și cu un profit mai mare decât cel adus de mașinile de cusut și al doilea era rugămințile fiilor săi de a le construi o bicicletă.

În 1886 Opel a fabricat o bicicletă a lor iar în anul următor Carl a plecat în Anglia pentru a studia nouă industrie și pentru a reveni cu mostre dintre cele mai noi modele. Acest lucru a condus la producția serioasă de biciclete, incluzând roțile mai mici și tipurile cu trei roți, până la sfârșitul anului 1887.

Numărul mare de entuziaști privind acest nou mod de locomoție știa că putea conta pe Opel pentru cele mai noi și mai bune idei privind ciclismul din Germania. Fiecare dintre frații Opel a fost un remarcabil câștigător de curse de biciclete.

Adam Opel nu a mai trăit pentru a putea vedea construcția de automobile în compania înființată de el. El a murit în 1895.

Adam Opel s-a născut la data de 9 mai 1837, din Wilhem, un lăcătuș și soția sa, în Rüsselsheim. Adam a studiat cu tatăl său până la vârsta de 20 de ani, atunci când a primit și dreptul de a pleca. În urma plecării a ajuns să fie un ucenic lăcătuș în Belgia, Liège, Bruxelles și la Paris unde a ajuns în vara anului 1858.

În timp ce era la Paris a capatat un interes în cea mai nouă inovație - mașina de cusut. În 1859 el a plecat să lucreze pentru un producător de mașini de cusut pentru a obține mai multă experiență.

Fratele mai mic al lui Adam, George, de asemenea a venit la Paris pentru a experimenta această nouă tehnologie.

În 1862 Adam a revenit la Russelsheim. Unchiul lui Adam i-a oferit un grajd nefolosit din Rüsselsheim, cu scopul de a înființa un atelier în care să construiască propria mașina de cusut.

În 1863 George s-a întors din Franța pentru a ajuta la producția mașinilor de cusut.

În luna aprilie 1867 Adam se pregătea pentru a construi a doua fabrică aproape de stația de cale ferată, atunci când tatăl său a murit. Adam și-a construit o nouă casă lângă fabrica lui și s-a căsătorit cu fiica unui bogătaș. Sophie a adus cu ea o zestre substanțială care l-a ajutat pe Adam Opel să se extindă. În 1870 el a introdus o nouă mașina, denumită Sophia, după numele soției sale.

În 1880 producția de mașini de cusut a crescut, cu extinderea continuă a uzinei, și până în 1899 au fost fabricate mai mult de o jumătate de milion de mașini. Vârful de 1 milion de mașini a fost atins în 1911; în același timp un incendiu a distrus o mare parte din uzină.

Frații Opel au decis să renunțe la producția de mașini de cusut și să încerce să producă ceva mai mai profitabil; au trecut la fabricarea de biciclete și autoturisme.

Adam și Sophia au avut 5 fii (Carl, Wilhelm, Heinrich, Friedrich și Ludwig) care s-au dăruit cu totul automobilelor și s-au axat pe fabricarea de automobile. Bicicletele au intrat în imagine atunci când curiozitatea familiei a fost stârnită de o bicicletă, văzută la Paris. Intrigat a comandat un set de componente pentru biciclete din Anglia. După ce a construit bicicleta Adam a fost tare dezamăgit. El a decis să nu aibă nimic de a face cu aceste "rupătoare de oase". Două lucruri l-au făcut să se răzgândească: unul era că putea vinde ușor aceste produse și cu un profit mai mare decât cel adus de mașinile de cusut și al doilea era rugămințile fiilor săi de a le construi o bicicletă.

În 1886 Opel a fabricat o bicicletă a lor iar în anul următor Carl a plecat în Anglia pentru a studia nouă industrie și pentru a reveni cu mostre dintre cele mai noi modele. Acest lucru a condus la producția serioasă de biciclete, incluzând roțile mai mici și tipurile cu trei roți, până la sfârșitul anului 1887.

Numărul mare de entuziaști privind acest nou mod de locomoție știa că putea conta pe Opel pentru cele mai noi și mai bune idei privind ciclismul din Germania. Fiecare dintre frații Opel a fost un remarcabil câștigător de curse de biciclete.

Adam Opel nu a mai trăit pentru a putea vedea construcția de automobile în compania înființată de el. El a murit în 1895.

Adam Opel

·       1907: Iosif Vulcan (n. 31 martie 1841, Holod, Bihor - d. 8 septembrie 1907, Oradea) a fost un publicist și scriitor român, animator cultural, membru al Academiei Române.

S-a născut într-o veche familie greco-catolică. Tatăl său, Nicolae Vulcan, a fost nepotul de unchi al episcopului Samuil Vulcan, întemeietorul școlii de la Beiuș, care astăzi îi poartă numele. Mama sa se numea Irinyi Viktória. Studiile primare le urmează în comuna Leta-Mare, unde se mută cu familia în 1844. Din 1851 urmează studiile medii la Gimnaziul Premonstratens din Oradea. La sfatul tatălui său, se înscrie la facultatea de drept a Universității din Budapesta. Cariera de avocat nu-l satisface însă, deorece îndrăgea literatura. Primele sale încercări literare apar în publicația Federațiunea, patronată de Alexandru Roman. În luna iunie a anului 1865 Iosif Vulcan întemeiază revista Familia, al cărei program era de a răspândi cultura românească în Transilvania.

În februarie 1866 Iosif Vulcan primește la sediul redacției, de la un privatist de la Gimanziul din Cernăuți, o scrisoare însoțită de o poezie, „De-aș avea”, semnată de Mihail Eminovici. Redactorul Familiei este încântat de poezia primită, permițându-și însă o modificare, și anume, romanizarea numelui tânărului poet, transformându-l din Eminovici în Eminescu. Din acest motiv, Iosif Vulcan este considerat "nașul literar" al celui mai mare poet român.

Pe lângă activitatea sa literară, Iosif Vulcan a fost și unul dintre promotorii teatrului românesc în Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În 1870, alături de deputații români din Parlamentul Ungar, Iosif Vulcan a pus bazele Societății pentru crearea unui fond de teatru român. Creată în contextul politic al Transilvaniei, care la acea dată se afla în componența Imperiului Austro-Ungar, Societatea a jucat un rol important nu doar în evoluția dramaturgiei românești, ci și în relațiile dintre români și maghiari. Prin articolul publicat în 1869, denumit „Să fondăm teatru național!”^[1], Iosif Vulcan a atras de partea idealului teatral o mulțime de transilvăneni dornici de manifestări artistice românești. Până în 1907 el a participat la fiecare adunare generală a Societății care avea ca scop strângerea de capital pentru înființarea unui teatru românesc în Transilvania.

În structura organizațională a Societății, el a fost fie secretar, fie mai târziu, vice-președinte, fiind până la urmă, figura centrală a acesteia. Animat de ideea că teatrul românesc este o „școală de cultură națională”^[2], care are rolul de a educa, el s-a străduit nu doar să îl promoveze, ci și să producă piese originale, românești, care să poată fi jucate pe scenă. În demersul său cultural a fost însoțit de multe alte nume sonore precum Iosif Hodoș, Vincențiu Babeș, Alexandru Mocioni, Petru Mihali.

Tot la inițiativa lui, revista „Familia” a devenit organul de presă reprezentativ pentru această Societate.

Fondatorul revistei Familia a scris poezii („Lira mea”, 1882), piese de teatru („Ștefan Vodă cel Tânăr”, „Gărgăunii Dragostei”, „Mireasă pentru Mireasă”), o importantă lucrare istorică („Panteonul Roman”, 1869), nuvele, romane și traduceri. La data de 8 septembrie 1907 s-a stins din viață și a fost înmormântat în cimitirul Olosig din Oradea. În anul 2009 mormântul său a fost mutat în cimitirul Rulikowski, unde se află în prezent.

În anul 1965, cu prilejul organizării festivităților de aniversare a unui veac de la apariția revistei Familia, în Oradea a fost inaugurat Muzeul memorial Iosif Vulcan. Muzeul este situat în centrul orașului, strada cu același nume, foarte aproape de malul Crișului Repede, de care îl desparte doar un mic parc, în care se află și statuia lui Iosif Vulcan.

• 

  Mormântul lui Iosif Vulcan (monument istoric)
 
• 

  Bustul lui Iosif Vulcan din Oradea

* 1916: Ioan Șenchea (n. 7 iulie 1864, Zărnești - d. 7/8 septembrie 1916) a fost un avocat, fruntaș local al Partidului Național Român din comitatul Făgăraș.

S-a născut în familia lui Ioan Șenchea, primar al localității Zărnești. Studiile începute în localitatea natală, au fost continuate mai întâi la Brașov și Arad și ulterior finalizate la universitățile din Budapesta și Viena cu un doctorat în drept și științe politice. Întors în Transilvania, din 1892 a practicat avocatura în Făgăraș, unde s-a căsătorit cu Luiza Boeriu, una din cele două fiice ale unui proprietar de mori din partea locului. A fost asasinat de către jandarmii maghiari în 7/8 septembrie 1916, în zilele intrării trupelor române în Țara Făgărașului.

În perioada studenției și a doctoratului de la Viena, Șenchea a fost membru al Societății „România Jună”. De numele său se leagă existența presei românești la Făgăraș, a ziarelor „Țara Oltului” (1907-1910) și „Olteanului” (1909-1916).

A devenit conducător local al structurilor Partidului Național Român din 1905 până la Primul Război Mondial și a condus gruparea deputaților români în congregația comitatensă aproape două decenii. În 1904 a devenit liderul executiv la Despărțământului Făgăraș al ASTREI. A fost membru în sinodul arhidiecezan al Mitropoliei Ortodoxe de la Sibiu.

Ioan Șenchea

* 1916: Nicolae Vulovici (n. 8 iunie 1877, Calafat, România – d. 8 septembrie 1916, Sânmartin, Harghita, Austro-Ungaria)^[1] a fost unul dintre principalii poeți-militari români creatori de versuri cu tematică militară și patriotică^[2]. A fost ofițer de carieră în Armata României și a servit în mai multe unități militare din Craiova,^[3] Fălticeni^[4] și Piatra Neamț,^[5] ajungând până la gradul de căpitan.^[6]

A decedat la scurt timp după intrarea României în Primul Război Mondial,^[1] fiind primul căzut la datorie dintre ofițerii Regimentul 15 Infanterie „Războieni”,^[7][8] unitate din compunerea Diviziei 7 Infanterie „Roman”

S-a născut la Calafat în anul 1877, părinții săi fiind Ștefana și Petre Vulovici. A urmat cursurile școlii primare și ale liceului în orașul natal.^[10]

La 6 mai 1912 s-a căsătorit cu Elena Ghițescu din Rădășeni, cu care însă a avut o căsnicie nefericită. ^[11]

A fost legat printr-o prietenie durabilă de scriitorul Ion Agârbiceanu,^[11] pe care l-a cunoscut în anul 1906, atunci când a călătorit în Transilvania cu prilejul sărbătorilor societății ASTRA, dedicate împlinirii a 18 secole de la cucerirea Daciei de către romani.

Începând de la 1 iulie 1898 a urmat cursurile Școlii de Artilerie și Geniu din București, pe care a absolvit-o la 1 iulie 1900, cu gradul de sublocotenent, în arma geniu, după care, în perioada 1900-1901, a urmat cursurile Școlii Speciale de Artilerie și Geniu, fiind clasificat ultimul din promoția sa (32 din 32 absolvenți). Din acest motiv, a fost transferat în arma infanterie, fiind introdus în controalele armatei pe ultimul loc al promoției 1900, arma infanterie, după ultimul dintre absolvenții Școlii Militare de Infanterie și Cavalerie, clasificați în ordinea mediilor de absolvire.^[3]

A fost repartizat la Regimentul Rovine No. 26 din garnizoana Craiova, cu gradul de sublocotenent.^[3][5][10] După ce a fost avansat ca locotenent la 1 octombrie 1906,^[5][6] în anul 1908 a fost transferat la Regimentul Suceava No. 16 din Fălticeni.^[4][6][10] A fost avansat căpitan la 1 aprilie 1912 și transferat după câteva luni la Regimentul Războieni No. 15 din Piatra Neamț.^[5][6] Aici a comandat una dintre companiile regimentului (a 12-a), avându-l ca și comandant de pluton în Campania din Bulgaria din 1913 pe locotenentul de rezervă Mihail Sadoveanu.^[13]

A fost împușcat în frunte la Miercurea Ciuc (în maghiară Csíkszereda) la 8 septembrie 1916 în timpul Ofensivei Armatei Române în Transilvania,^[14] în timp ce comanda compania a 4-a^[15] aflată în batalionul de avangardă al regimentului.^[16]

În ziua respectivă Brigada 13 Infanterie (Divizia a 7-a), din a cărui organică făcea parte Regimentul 15 Infanterie „Războieni”, înaintase spre orașul Miercurea Ciuc pentru a-l prelua printr‑o manevră de dublă învăluire, realizată în cooperare cu Brigada 15 Infanterie din Divizia a 8-a.^[8]

A decedat în serviciul de ambulanță, în imediata apropiere a satului Sânmartin (în maghiară Csíkszentmárton). Pentru o perioadă scurtă a fost înmmormântat în Cimitirul Eroilor din Miercurea-Ciuc, fiind mutat după război la Craiova.^[15] A fost decorat cu Medalia Răsplata Muncii clasa a II-a în 1906, Medalia pentru bărbăție și credință clasa a II-a în 1910,^[5] iar post-mortem cu Ordinul național „Steaua României”. A fost avansat – tot post-mortem - la gradul de maior.

A debutat literar în Gazeta Nouă din Craiova în anul 1901.^[10] În perioada 1903-1904 a contribuit la editarea revistei lunare Noua Revistă Olteană din Craiova, împreună cu căpitanul Ștefan Braborescu (actorul de mai târziu), iar din anul 1905 a colaborat la revista sămănătoristă Ramuri^[17], unde a făcut parte din comitetul de redacție, împreună cu Emil Gârleanu. A publicat și în Sămănătorul, Neamul românesc literar, Junimea literară,^[1] Patria, Reporterul, Universul, Cazarma, Foaia Ilustrată, Frăția românească, Fluierașul, Calendaru Ligii pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor, Almanahul Societății Scriitorilor Români, Viața literară, Zorile.^[10]

A fost unul dintre principalii poeți români creatori de versuri cu tematică militară și patriotică.^[2] Versurile scrise de el au avut ca scop creșterea moralului trupelor^[18] și sunt o expresie a avântului și a credințelor sale ostășești.^[19] Tematica și conținutul poeziilor au fost inspirate din istoria României, pe prim plan fiind situat Războiul de la 1877.^[14]

La Wikisursă există texte originale legate de Nicolae Vulovici

Volume antume:

• Vitejești, 1905^[1] (1906 după o altă sursă) – republicat în 1925 și 1978.^[10]
• Stihuri oțelite, 1909^[1][10] (1910 după o altă sursă), carte apărută la Fălticeni.^[14]

A semnat traduceri (inclusiv cu pseudonimul Nepeve) din Petőfi și Prudhomme

Nicolae Vulovici

* 1917: Gaspare Invrea (n. 23 ianuarie 1850 la Torino - d. 8 septembrie 1917 la Genova), cunoscut și sub pseudonim Remigio Zena, a fost un scriitor și poet de origine italiană.

·       1926 – A încetat din viaţă Vasile Bogrea, filolog şi lingvist, specialist în limbile clasice. A pus împreună cu Sextil Puşcariu, bazele Muzeului Limbii Române. A fost membru corespondent al Academiei Române; (n. 6 octombrie 1881)

* 1940: Constantin Gheorghe Banu (n. 20 martie 1873, București, România – d. 8 septembrie 1940, Roman, România) a fost un jurnalist, politician și scriitor român, care a funcționat ca ministru al Ministerului culturii și al patrimoniului național din România între 1922 – 1923.

Ca scriitor, director și editor de revistă, Constantin Banu este fondatorul, editorul și directorul revistei Flacăra, pe care a publicat-o în două serii, alături de Petre Locusteanu, Ion Pillat, Adrian Maniu, și, mai târziu, împreună cu Vintilă Russu-Șirianu. Una din apreciatele și bine vândutele reviste literare ale timpului interbelic din România Mare, Revista Flacăra a fost o continuă rampă de lansare pentru numeroși scriitori ai Simbolismului din România.

Născut în București,^[1] Gheorghe i-a avut ca părinți pe Gheorghe N. Banu și Smaranda (ori Coralia) Banu.^[2] De origine franceză din partea mamei și română din partea tatălui,^[3] Banu a fost botezat ortodox.^[4] A terminat liceul la Colegiul Național „Sfântul Sava” din București, fiind coleg de clasă cu Ioan A. Bassarabescu, viitorul actor Ion Livescu și viitorul politician Scarlat Orăscu.

La data de 11 octombrie 1911,^[5] Banu și Locusteanu au scos primul numă al revistei Flacăra, un săptămânal de evenimente literare și culturale.

·       1949: Richard Strauss (n. 11 iunie 1864, München – d. 8 septembrie 1949, Garmisch-Partenkirchen) a fost compozitor și dirijor german, strălucit reprezentant al muzicii cu program. I-a urmat ca dirijor lui Hans von Büllow la conducerea orchestrei din Meiningen. A dirijat la operele din Berlin, München, Viena.
Realizează o sinteză modernă a unui romantism aflat în prelungirea idealului clasic.

Poeme simfonice

• Don Juan
• Moarte și transfigurație
• Till Eulenspiegel
• Don Quichotte
• Așa grăit-a Zarathustra
• O viață de erou

Simfonii

• Simfonia Alpilor
• Simfonia Domestică

Opere

A compus 14 opere, printre care se pot menționa:

• Salomeea
• Cavalerul rozelor
• Electra
• Ariadna pe Naxos
• Femeia fără umbră
• Arabela

Balete

• Legenda lui Iosif
• Frișca

Richard Strauss

·       1954: André Louis Derain n. 10 iunie 1880, Chatou, Franța – d. 8 septembrie 1954,Garches, Franța  a fost un pictor, grafician și sculptor francez, unul din reprezentanții principali - alături de Henri Matisse, Maurice de Vlaminck și Raoul Dufy - ai fauvismului, mișcare artistică din anii 1904 - 1908, care punea accentul pe intensitatea și puritatea culorilor, mișcare de care s-a distanțat ulterior. Prețuit încă din timpul vieții, a fost mai târziu criticat pentru a faptul de a fi revenit la formele considerate "tradiționale".
André Derain s-a născut la 10 iunie 1889 în localitatea Chatou din Île-de-France, în apropierea Parisului. Părinții viitorului pictor plănuiseră pentru fiul lor o carieră de inginer sau ofițer, dar rezultatele mediocre la învățătură ale tânărului André le spulberă orice speranță de înfăptuire a acestor aspirații. Singurul obiect la care obține note bune este desenul. Începe să consacre tot mai mult timp picturii și, în anii 1898-1899, frecventează Academia Camillo în clasa de pictură a lui Eugène Carrière, un prieten al lui Puvis de Chavannes. Aici se va întâlni cu Henri Matisse, Jean Puy și Albert Marquet. Autodidact, frecventează împreună cu Matisse muzeele de artă și copiază tablouri ale marilor maeștrii. Citește mult, mai ales literatură și filosofie, autorii săi preferați fiind Émile Zola și Friedrich Nietzsche.

În anul 1900, Derain îl întâlnește întâmplător într-un tren pe Maurice de Vlaminck. Este impresionat de caracterul puternic al acestuia, și între cei doi pictori se naște o adâncă prietenie. În iarna anului 1900, închiriază împreună încăperea unui fost restaurant din Chatou, pe care o vor transforma în atelier. Acolo vor crea tablouri pline de culoare și dinamism. Această situație nu este de durată, căci din septembrie 1901 până în toamna anului 1904 Derain este recrutat la armată. În toată această perioadă întreține o susținută corespondență cu Vlaminck.

Derain își petrece vara anului 1905 la Collioure, pictând împreună cu Henri Matisse, care îl convinge să-și expună pânzele la "Salonul de toamnă". Derain expune în aceeași sală din Grand Palais împreună cu Matisse, Maurice de Vlaminck, Albert Marquet, Jean Puy, Louis Valtat, sală pe care criticul Louis Vauxcelles o numește în mod ironic "la cage aux fauves" ("cușca fiarelor sălbatice"), datorită coloritului crud și violent al tablourilor. Expresia va face carieră, stilul creat de acest grup de artiști intrând în istoria artelor sub numele de Fauvism. Derain este un fauvist tipic, paleta sa strălucitoare, culorile violente în cruditatea lor, accentul pe expresivitate aparțin acestei orientări.

În primăvara anului 1906, Derain pleacă la Londra, unde descoperă pictura lui William Turner, și pictează peisaje urbane, ca podul Charing Cross sau imagini din Hyde Park.

În 1908, Derain părăsește atelierul din Chatou și se stabilește la Paris, în cartierul Montmartre, nu departe de Bateau-Lavoir. Aici ia contact cu Pablo Picasso, Georges Braque, Guillaume Apollinaire, Kees van Dongen și Max Jacob. Cunoaște pe viitoarea lui soție, Alice Gery. Derain începe să se îndepărteze de fauvism, apropiindu-se pe de o parte de cubism, pe de alta fiind atras de arta lui Paul Cézanne, al cărui efort de recuperare a realului în imagine se cristalizase în noul său tip de perspectivă bazată pe raporturile între tonurile "calde" și "reci".

Drumul lui Derain va fi unul din cele mai interesante, oferind, la capătul unei lungi și fecunde experiențe, spectacolul unei dramatice și personale întâlniri între un temperament vulcanic și un spirit ordonator. O permanentă nostalgie pentru idealuri clasice îl face să zăbovească în muzeele pariziene, iar mai târziu să admire arta neagră, fresca pompeiană, mozaicul bizantin.

Participă la câteva manifestări din Germania (expoziția Noii Asociații a Artiștilor din München, 1910; expozițiile grupului Der Blaue Reiter). Nu se lasă însă atras de nici unul dintre curentele care animă epoca. Se interesează de grafica de carte, ilustrând primul volum de poezii al lui Guillaume Apollinaire, L'Enchenteur pourrissant (1909), și o colecție de poeme ale lui Max Jacob în 1912. În 1916, ilustrează prima carte a lui André Breton, Mont de Piété. Începe să se ocupe de sculptură și de ceramică. După primul război mondial, lucrează decoruri și costume pentru spectacolul La Boutique Fantastique (1919) al lui Serge Diaghilev cu celebrele "Ballets russes".

André Derain

·       1955: Ștefan Vencov, fizician român (n. 1899)

·       1965 – A încetat din viaţă chimistul Hermann Staudinger, (Premiul Nobel, 1953), considerat întemeietorul chimiei macromoleculare; a descoperit şi a explicat fenomenul polimerizării; (n. 23 martie 1881).
* 1965: Dorothy Jean Dandridge (n. 9 noiembrie 1923 - d. 8 septembrie 1965) a fost o actriță, cântăreață și dansatoare americană. A fost prima actriță afro-americană nominalizată la premiul Oscar pentru cea mai bună actriță pentru rolul din Carmen Jones.^[5] A cântat în localuri precum Cotton Club și Apollo Theater

Dorothy Dandridge

* 1967: Marea Ducesă Kira Kirillovna a Rusiei (9 mai 1909 – 8 septembrie 1967) a fost a doua fiică a Marelui Duce Kiril Vladimirovici al Rusiei și a Prințeseia Victoria Melita de Saxa-Coburg și Gotha. S-a căsătorit cu Prințul Louis Ferdinand al Prusiei.

Marea Ducesă Kira Kirillovna

Prințesă a Prusiei

Părinți Marele Duce Kiril Vladimirovici al Rusiei Prințesa Victoria Melita de Saxa-Coburg și Gotha  Frați și surori Vladimir Kirillovici, Mare Duce al Rusiei Grand Duchess Maria Kirillovna of Russia[*] Princess Elisabeth of Hesse and by Rhine[*]  Căsătorită cu Prințul Louis Ferdinand al Prusiei Copii Prințul Friedrich Wilhelm Prințul Michael Prințesa Marie Cécile Prințesa Kira Prințul Louis Ferdinand Prințul Christian-Sigismund Prințesa Xenia

·       1970: Percy Spencer, inginer american, inventator al cuptorului cu microunde (n. 1894)
* 1978: Ricardo Zamora (n. 21 ianuarie 1901 – d. 8 septembrie 1978) a fost un jucător și antrenor de fotbal spaniol

·       1980: Willard Frank Libby (n. 17 decembrie 1908,Grand Valley[*], SUA – d. 8 septembrie 1980, Los Angeles, SUA^[9]) a fost un chimist american, unul din oamenii Proiectului Manhattan, laureat al Premiului Nobel pentru chimie (1960).

·       1981: Hideki Yukawa (în japoneză 湯川 秀樹) (n. 23 ianuarie 1907; d. 8 septembrie 1981) a fost un fizician japonez, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică. A fost renumit pentru descoperirea mezonului.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a participat la programul nuclear japonez care urmărea obținerea bombei atomice.

Hideki Yukawa

·       1985: John Franklin Enders, virusolog american, laureat al Premiului Nobel pentru Medicină în 1954 (n. 1897)
* 1995: Eileen Chang (Wade-Giles: Chang Ai-ling, Pinyin: Zhāng Àilíng) (30 septembrie, 1920 – 8 septembrie, 1995) a fost o scriitoare originară China, stabilită în Statele Unite.
* 2000: Marin Cotoanță (n. 23 iulie 1926, Măldăeni, județul Teleorman - d. 8 septembrie 2000, București) a fost un cunoscut cobzar și lăutar virtuoz din România.

S-a născut la 23 iulie 1926 în comuna Măldăeni, județul Teleorman într-o familie de vestiți lăutari de pe meleagurile Brumnașului.

Din 1936 începe să studieze cobza cu bunicul său, în 1945 intrând în orchestra Mariei Tănase.

În 1953 este angajat la Orchestra de muzică populară Radio, înregistrând până în 1965 o serie de balade și melodii lăutărești rurale pentru fonoteca de aur a radiodifuziunii.

În 1966, respectiv 1968 înregistrează cele două discuri mici ale sale, sub bagheta dirijorilor George Vancu și Radu Voinescu.

Marin Cotoanță i-a însoțit în concerte pe marii artiști români, începând cu Maria Tănase, Fărâmiță Lambru, Ion Albeșteanu, Marin Chisăr și alții.

Moare la 8 septembrie 2000.

Marin Cotoanță

·       2003:  Leni Riefenstahl, născută Helene Bertha Amalie Riefenstahl, (n. 22 august 1902, Berlin - d. 8 septembrie 2003, Pöcking) a fost o fotografă, operatoare de film, regizoare de film, dansatoare și actriță germană, care s-a remarcat prin estetica proprie și tehnica de realizare a filmelor, fiind și una dintre cele mai controversate personalități feminine ale secolului al XX-lea.

Cele mai faimoase opere ale lui Riefenstahl sunt filme documentare de propagandă pentru partidul naziștilor NSDAP. A introdus estetica corpurilor nude în film. Deși valoarea propagandistică a filmelor sale este adesea criticată (în 1938 i s-a acordat Cupa Mussolini pentru „Olympia”, considerat cel mai bun film străin, în cadrul Expoziției Internaționale de Artă cinematografică de la Veneția), estetica lor este considerată de mulți realizatori și critici de film ca excepțională.

Fiind exclusă din lumea filmului după război, s-a dedicat fotografiei și filmelor despre viața marină. În anul 2002, ultimul ei film, documentarul „Impresii sub apă", difuzat de canalul de televiziune ARTE cu ocazia împlinirii vârstei de 100 de ani, a fost considerat o adevărată capodoperă, însă comentariile criticilor nu au omis să pună din nou în evidență răspunderea morală a creatorului de artă.

Leni Riefenstahl

Leni Riefenstahl în 1931.

·       2004: Dan Spătaru, interpret român de muzică ușoară (n. 1939). Dan George Spătaru s-a născut în octombrie 1939, într-o familie de învățători, Gherghina și Aurel Spătaru. Și-a petrecut copilăria și adolescența la Aliman, comuna natală, în Ion Corvin și la Medgidia, alături de sora mai mare Puica (Maria Nicola) și a bunicilor, agricultori. Caii erau pasiunea lui de copil, mai tîrziu a apărut o altă pasiune, mult mai puternică, aceea pentru fotbal. Dan a crescut printre poveștile bunicilor și cîntecele interpretate de părinți. Cînd avea 12 ani însă, mama sa a murit, iar cei doi copii s-au mutat la Medgidia la o matușa pentru a îndeplini dorința mamei "copiii mei să învețe carte". Aici Dan a făcut liceul și a început cariera de fotbalist. Postul pe care a evoluat a fost cel de mijlocaș. A jucat la "Progresul", apoi la "Știința București". În anul III la "Facultatea de Educație Fizică și Sport" a trebuit să se lase de fotbal, avea hernie de disc. S-a dedicat școlii și muzicii. Dan Spataru era student cînd a început să cînte la "Casa Studenților" în anul 1962. A început cu muzică italiană, asta era la modă. Dragostea pentru muzică a moștenit-o din familie. Tatăl său cînta la vioara. Camelia Dăscălescu a fost aceea care l-a descoperit. L-a ascultat odată la "Mon Jardin" și a făcut cu el lecții. Primele bucăți muzicale interpretate de Dan Spătaru, au fost ale Cameliei Dăscălescu. Odată la o terasă l-a întîlnit Temistocle Popa, care i-a făcut aproape toate șlagărele. Primul mare succes l-a avut cu "Măicuța mea", de Temistocle Popa.
 În anul 1972 o cunoaște pe viitoarea soție, Sida, la "Teatrul Fantasio" din Constanța. S-au căsătorit în 1974 și au avut un copil, Dana. După mărturiile soției, Dan Spătaru a fost "familist convins" și "un model de tătic". Dan Spătaru a fost o veritabilă personalitate a lumii muzicale românești, a rezistat timpului, ne-a învățat să-i acceptăm slăbiciunile și a reușit să-și lase amprenta timbrului vocal în amintirea fiecăruia dintre noi. A urmat un lung sir de şlagăre şi un succes la public incredibil. "Ţărăncuţă, ţărăncuţă", "Nici o lacrimă", "Nu-ţi şade bine cînd plîngi", "Nu m-am gîndit la despărţire", "Oare, Oare", "Îţi pare rău”, "În rîndul patru" ori "Drumurile noastre" sunt cîntece pe care multă lume le ştie încă pe de rost. Dan Spătaru a bătut, în Cuba, recordul la aplauze: 16 minute și 19 secunde: „prin 1967 am fost la un festival internațional în Cuba, la Varadero, unde sunt trecut în Cartea Recordurilor pentru aplauze: 16 minute și 19 secunde!“
Dan Spătaru se stinge din viaţă în urma unui atac de cord în data de 8 septembrie 2004 la Bucureşti. Decesul asrtistului a adus la înmormîntarea sa peste 10 000 de oameni. Dan Spătaru ramîne în memoria tutoror iubitorilor de muzica şi şlagărele sale sunt încă fredonate de marii artişti de astăzi precum Paul Surugiu sau Rareş Borlea.

·       2009: Aage Niels Bohr (API: /ˈɔːʊ̯̩ nels ˈb̥oɐ̯ˀ/) (n. 19 iunie 1922, Copenhaga, Danemarca – d. 8 septembrie 2009, Copenhaga, Danemarca) este un fizician danez, fiul lui Margrethe și al fizicianului teoretician Niels Bohr, laureat al Premiului Nobel în 1975.Crescând printre fizicieni ca Niels Bohr (propriul lui tată), Wolfgang Pauli și Werner Heisenberg, a devenit el însuși un important specialist în fizica nucleară, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1975. În 1946, a devenit asociat la Institutul Niels Bohr de fizică teoretică de la Universitatea Copenhaga. A fost director al Institutului din 1963 până în 1970.

În 1948, Bohr a lucrat cu Ben Mottelson și Leo James Rainwater la Copenhaga pentru a scrie o monografie a cunoștințelor curente de structura nucleului. Primul volum, Mișcarea unei singure particule, a apărut în 1969, iar al doilea volum, Deformări nucleare, în 1975. Eforturile lor la acest proiect și colaborarea la teoria nucleară au condus la acordarea celor trei a premiului Nobel pentru Fizică în 1975, pentru cercetările asupra descrierii conform mecanicii cuantice a nucleonilor care orbitează într-o picătură în rotație și oscilație.

Aage Niels Bohr

·       2012:   A decedat in California, Bill Moggridge, designer britanic, autor și educator, realizatorul primului laptop din lume, Grid Compass, un computer pliabil care a fost folosit si pe naveta spatiala Discovery in 1985;  (n. 25 iunie 1943).

Sărbători

·       În calendarul ortodox: (+) Nașterea Maicii Domnului; Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci

·       În calendarul romano-catolic: Nașterea sf. Fecioare Maria

·       România: Ziua petrolistului (sărbatorită, din 1990, la inițiativa Federației Sindicatelor Libere și Independente Petrom); se desfășoară sub patronajul Sfintei Maria, aleasă drept protectoare a petroliștilor.

·       Ziua internațională a alfabetizării; se marchează din anul 1966, la inițiativa Congresului mondial pentru lichidarea analfabetismului desfășurat la Teheran, în septembrie 1965. La 19 decembrie 2001, Adunarea Generală a ONU a proclamat, prin Rezoluția 56/116, perioada 2003-2012 Deceniul ONU pentru alfabetizare: educație pentru toți.