MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU DUMINICĂ 8 SEPTEMBRIE 2019 - PARTEA ÎNTÂI

LA MULȚI ANI PENTRU MĂRII ȘI MĂRIOARE!

Maria este unul dintre cele mai întâlnite şi mai frumoase nume, deoarece astfel s-a numit Maica Domnului, Fecioara Maria, mama cea după trup a Mântuitorului nostru, Domnul Iisus Hristos. Maica Domnului este pentru creştini icoana dragostei fără sfârşit, ea rugându-se fără încetare pentru noi, oamenii. Este o pildă vie de sfinţenie, de bunătate şi smerenie.

Maria - din ebraică: cea iubită, cea îndrăgită, acest nume fiind cel mai răspândit şi mai drag nume folosit de credincioşii ortodocşi.

Pentru orice fată sau femeie este o binecuvântare să poarte acest sfânt nume, ce arată dragoste, ocrotire şi smerenie, căci doar cel simplu, iubitor şi smerit poate fi îndrăgit şi iubit de cei din jur. "Iubirea! Este aripa dăruită de Dumnezeu sufletului pentru a urca până la El." - Michelangelo Buonarotti.

Derivate: Mari, Mariana, Măria, Mărioara, Măriuţa, Mariţa ş.a.

Să nu treacă o zi din viaţa noastră în care să nu fi înălţat o rugăciune Maicii Domnului, de mulţumire, de slavă, cu recunoştinţă în suflet pentru tot ajutorul ei.

Sărbătorile cele mai importante închinate Maicii Domnului sunt: Naşterea Maicii Domnului (numită popular Sfânta Maria mică) - 8 septembrie; Intrarea în Biserică a Maicii Domnului - 21 noiembrie; Bunavestire - 25 martie; Adormirea Maicii Domnului (numită popular Sfânta Maria mare) - 15 august.

ISTORIE PE ZILE 8 Septembrie

Evenimente

·       780: Este incoronat imparatul bizantin Constantin al VI-lea (Orbul). A domnit pana in anul 797. La 18 august 797 a fost inlaturat de la conducerea Imperiului in urma unui complot. Conjuratii l-au orbit, l-au deportat departe de Constantinopol si l-au inchis intr-o manastire , unde probabil a murit la putin timp datorita ranilor, pe tron ramanand in urmatorii cinci ani mama sa, Irina Ateniana cunoscutǎ și ca Sfânta Irina.

·       1331 – Stefan Uroš al IV-lea Dušan se declara rege al Serbiei. A fost țar al sârbilor și grecilor (din 16 aprilie 1345), iar sub conducerea sa, Serbia și-a atins apogeul extinderii teritoriale, ajungand unul dintre cele mai mari state din Europa în acea vreme. Stefan Uroš IV Dušan și regele Ioan Alexandru al Bulgariei au realizat o alianță, consfințită prin căsătoria regelui sârb cu Elena a Bulgariei, soră a lui Ioan Alexandru, în ziua de Paști din anul 1332.

·       1380: Are loc batalia de la Kulikovo; armata rusa, in frunte cu cneazul Dmitri Donskoi a invins hoardele tataro-mongole in frunte cu hanul Mamai;

·       1495: A început domnia lui Radu cel Mare în Țara Românească.

·       1504 – David, o sculptură realizată de Michelangelo Buonarotti  care îl înfățișează pe eroul biblic David, a fost dezvelită la Florenta (Italia). Este o statuie de marmura alba care măsoară 4,34 metri (5,17 metri împreună cu soclul). Pentru a fi ferită de intemperii și acte de vandalism, statuia a fost îndepărtată din piață în 1873, și relocată în Galleria dell’Accademia. O replică a statuii a fost amplasată în 1910 în Piazza della Signoria.

·       1565: Colonistii spanioli, condusi de exploratorul Pedro Menéndez de Avilés, stabilesc prima asezare europeana permanenta din America de Nord la Saint Augustine, in Florida; 

·       1636 – Este fondată Universitatea americana Harvard , prin votul Înaltei Curți a coloniei britanice din golful Massachusetts, Province of Massachusetts Bay , fiind cea mai veche universitate din Statele Unite ale Americii de Nord. Instituția a fost denumită Colegiul Harvard pe 13 martie 1639, după cel care a investit cei mai mulți bani în universitate, un tânăr preot numit John Harvard. Absolvent al Colegiului Emmanuel, din Cambridge, John Harvard a lăsat prin testament câteva sute de cărți care să formeze baza de carte a bibliotecii universității și câteva sute de lire sterline.

·       1664: Orasul New Amsterdam devine New York, in memoria Ducelui de York care a avut un rol important in capitularea coloniei. Controlul orasului, detinut pana atunci de olandezi, a fost preluat de englezi. Dupa Revolutia americana a devenit prima capitala a SUA;

·       1761: Căsătoria regelui George al III-lea al Regatului Unit cu ducesa Charlotte de Mecklenburg-Strelitz.

·       1793 –  Se desfasoara Batalia de la  Hondschoote dintre  trupele Republicii franceze si cele ale Primei Coalitii.Trupele generalului francez Houchard inving armata ducelui de York si Albany si elibereaza orasul port Dunquerque.

·       1831: William al IV-lea este încoronat rege al Marii Britanii și al Hanovrei.

·       1854: A avut loc batalia de la Alma, imortalizata de pictorul roman Theodor Aman (Razboiul din Crimeea (1853-1856)); 

·       1888: La Londra este găsit corpul celei de-a doua victime a lui Jack Spintecătorul, Annie Chapman.

·       1900: Un uragan care a lovit orașul Galveston, Texas a făcut mai mult de 8 000 de victime umane.

·       1941: Începerea blocadei Leningradului, lichidată definitiv la 27 ianuarie1944.

·       1944: Al doilea război mondial: Londra este lovită pentru prima dată de rachetele germane V-2.

·       1951 – Se semneaza oficial Tratatul de la San Francisco, între Japonia  și o parte a Puterilor Aliate. A fost semnat oficial de 48 de țări la 8 septembrie 1951 și a intrat în vigoare la 28 aprilie 1952. Scopul tratatului a fost de a pune capăt oficial celui de -al Doilea Razboi Mondial si poziției Japoniei ca putere imperială și de a aloca despăgubiri civililor și foștilor prizonieri de război din țările aliate, care suferiseră din cauza crimelor de război comise de japonezi. Acest tratat a invocat carta Organizatiei Natiunilor Unite si Carta Universala a Drepturilor Omului. O delegatie  a Uniunii  Sovietice  condusa de viceministrul de externe Andrei Gromiko  a luat parte la conferința de la San Francisco, dar incă de la începutul conferinței,  și-a exprimat opoziția față de textul  tratatului pregătit de Statele Unite și de Regatul Unit. Delegația sovietică a făcut mai multe tentative procedurale nereușite de a tergiversa conferința,  pretinzand printre altele că tratatul încalcă Acordul de la Yalta  nerecunoscând suveranitatea Uniunii Sovietice asupra Sahalinului de Sud și asupra Insulelor Kurile. Abia la 19 octombrie 1956, Japonia și URSS au semnat o Declaratie Comuna   prin care au pus capăt războiului și au restabilit relațiile diplomatice.

·       1954: Americanul Jonas Edward a realizat primul vaccin împotriva poliomielitei; la 12 aprilie 1955, vaccinul a început să fie comercializat pe piața americană.

·       1959: România a fost inclusă în componența Comitetului pentru examinarea problemelor dezarmării, instituit în baza unui acord între cele patru mari puteri (SUA,Marea Britanie, Franța, URSS); Comitetul era format din zece state: SUA, Marea Britanie, Franța, Italia, Canada, URSS, Bulgaria, Polonia, România și Cehoslovacia (își va începe lucrările la Geneva, în martie 1960).

·       1966: Primul episod al serialului științifico-fantastic de televiziune Star Trek a fost difuzat la televiziunea americană NBC.

·       1975: Ia ființă compania de transport aerian LAR (Liniile Aeriene Române).

·       1990 – A avut loc, la Braşov, din iniţiativa „Mişcării 15 noiembrie 1987”, Prima Intrunire a Rezistenţei Române. Au participat Societatea Timişoara, GDS, AFDP, CADA, Asociaţia „21 Decembrie”.

·       1991 –  Republica Macedonia și-a declarat in urma unui referendum independența față de Iugoslavia, fiind numita Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei (FYROM). Denumirea  oficiala a acestei tari este disputata din cauza neintelegerilor cu Grecia vecina,care respinge aceasta denumire pentru motivul ca ea apartine istoriei sale nationale si unui teritoriu aflat in prezent in componenta sa.

·       1994: Are loc, la Berlin, ceremonia plecării trupelor aliate (americane, britanice și franceze) prezente în Berlinul de Vest după anul 1945. Ceremonia a avut loc în prezența președintelui Franței, François Mitterrand, a premierului britanic, John Major, a secretarului de stat american, Warren Christopher și a cancelarului german, Helmut Kohl.

·       1994: Un Boeing 737 cu 132 de oameni la bord, s-a prăbușit în apropiere de aeroportul internațional Pittsburgh; n-au fost supraviețuitori.

·       2004: Nava spațială Genesis, care a fost lansată în urmă cu patru ani pentru a explora vântul solar, s-a prăbușit în Utah pentru că nu s-a deschis parașuta de frânare.

·       2005: Iuri Iehanurov a devenit prim-ministru interimar al Ucrainei.

·       2009: La 74 de ani de la primele autoturisme Ford produse în România (București, Floreasca), noua uzină de la Craiova a început producția de serie cu o autoutilitară de clasă medie, Ford Connect.

Nașteri

·       1157: Richard I (n. 8 septembrie 1157, d. 6 aprilie 1199), a fost rege al Angliei în perioada 1189-1199. Era cunoscut și sub numele de Richard Inimă-de-Leu datorită reputației sale de mare lider militar
A fost al treilea fiu al regelui Henric al II-lea și al Eleonorei de Aquitania, fostă regină a Franței. Richard a fost fratele mai mic al lui William, Contele de Poitiers, Henric cel Tânăr și al Matildei a Angliei. Era, de asemenea, fratele mai mare al lui Geoffrey al II-lea, Duce de Brittany, Leonora a Angliei, Ioan Plantagenet și Ioan, Conte de Mortain (Ioan fără de Țară), care i-a succedat ca rege. Richard era fratele vitreg al Mariei de Champagne și al lui Alix a Franței. Adesea era descris ca fiind preferatul mamei sale, Eleanor de Aquitaine.

Deși născut la Palatul Beaumont, Oxford, Anglia, la fel ca și ceilalți Plantageneți, Richard a fost jumătate englez jumătate francez. Când părinții lui s-au despărțit, el a rămas cu mama sa în Franța. A moștenit ducatul de Aquitania în 1168 și comitatul Poitiers în 1172. În 1170, fratele său mai mare Henric a fost încoronat rege al Angliei ca Henric al III-lea în timpul vieții tatălui său. Istoricii l-au numit Henric cel Tânăr ca să nu fie confundat cu Henric al III-lea al Angliei, care a fost nepotul său.

Ca și frații săi, Richard a contestat frecvent autoritatea tatălui său. În primăvara anului 1174, la vârsta de 16 ani, Richard s-a alăturat fraților săi Henric și Geoffrey, într-o revoltă împotriva tatălui lor, încercând să-l detroneze. Henric a trecut în Normandia și a invadat Poitou și Aquitaine, domeniile mamei lui Richard, pe care a luat-o prizonieră.^[2]

Richard s-a concentrat asupra rezolvării problemelor legate de revoltele nobililor din Aquitaine, în special pe teritoriul Gascogne. Domnia sa din ce în ce mai crudă a condus la o mare revoltă în 1179. Sperând să-l detroneze pe Richard, rebelii au solicitat ajutor de la Henric și Geoffrey. Punctul de cotitură a venit în primăvara anului 1179 la Valea Charente. Cetatea Taillebourg era bine apărată și considerată impenetrabilă. Castelul era înconjurat de o faleză pe trei laturi și de un oraș pe cea de-a patra latură. Locuitorilor cetății le era atât de frică de Richard încât au renunțat la siguranța castelului și l-au atacat pe Richard. În două zile, Richard a reușit să cucerească castelul și a câștigat o reputație de comandant militar.

Irascibil, schimbător și generos, Richard își caută modelele în vechea cavalerie. Richard a fost viteazul cavaler care lipsea creștinătății devenite cinică și calculată. Cu el, cruciada și-a redobândit strălucirea, în lipsa unei victorii durabile.

El a devenit un exemplu pentru toți fiind primul care a devenit cruciat după anunțarea cuceririi Ierusalimului de către Saladin. Richard nu se simte deloc englez. El este, înainte de toate, un cavaler normand care știe să mânuiască lancea pe câmpul de luptă. În realitate, el nu a petrecut în Anglia decât câteva luni, spre sfârșitul domniei sale. Pentru moment, datoria îl cheamă spre Țara Sfântă. El îl convinge pe prietenul și rivalul său Filip al II-lea, rege al Franței, să pornească în cruciadă. Împăratul Germaniei, Frederic Barbarossa, nu poate să facă altceva mai bun decât să devină, la rândul lui, cruciat.

Încoronat rege la treizeci de ani, Richard conduce, în mod firesc, cea de-a treia cruciadă: Filip nu are decât douăzeci și trei de ani, iar Frederic Barbarossa s-a înecat în mod stupid într-un râu din Turcia. Richard ahtiat după mașini de război și expert în atacuri asupra locurilor întărite, cucerește într-o săptămână Saint-Jean-d'Acre, pe când Filip al II-lea bătuse pasul pe loc timp de șase luni. Conducerea cruciadei îi revine în întregime atunci când regele Franței, dezamăgit că nu dobândise nici un laur din această aventură cavalerească, se retrage și se întoarce în țara sa, pretextând că ar fi fost bolnav.

Richard a recucerit coasta Palestinei, dar nu și Ierusalimul. Saladin, generos, acordă liberă circulație pelerinilor în Orașul Sfânt. Supărat că nu s-a putut acoperi de glorie în Palestina, la fel ca Richard, Filip al II-lea îl ajută pe Ioan fără de Țară să-i ia coroana lui Richard, luat prizonier în Germania pe când se întorcea din Țara Sfântă. Contra unei răscumpărări adunate în urma presiunii exercitate de popor, în fruntea căruia s-a aflat Robin Hood (zis și "Robin al Codrilor"), Richard își reia tronul și îl atacă imediat pe regele Franței. După ce a construit la frontiera de sud a Normandiei celebrul Château-Gaillard, moare într-un asediu împotriva unuia dintre vasalii săi trădători, contele de Limoges. La ultimul asediu din viața sa, Richard este lovit de o săgeată. Rana nu era mortală dar a fost prost îngrijită și după o săptămână s-a instalat septicemia care a provocat moartea. A fost îngropat la catedrala din Rouen dar revoluționarii francezi i-au distrus mormântul în 1789. În tezaurul catedralei se mai păstrează încă într-o cutie, inima lui Richard Inimă de Leu. Proprietățile lui Richard au fost de fapt proprietățile Angliei din Franța și au constituit unul dintre motivele războiului de 100 de ani.

Richard Inimă de Leu

Efigie (c. 1199) a lui Richard I la mănăstirea Fontevraud, Anjou Părinți Henric al II-lea al Angliei Eleanor de Aquitania  Frați și surori Ioan al Angliei William Longespée, 3rd Earl of Salisbury[*] Geoffrey[*] Henric Tânărul Rege Geoffrey II[*] William IX, Count of Poitiers[*] Morgan[*] Eleanor of England, Queen of Castile[*] Joan of England[*] Matilda a Angliei, Ducesă de Saxonia Alix de Franța Marie of France, Countess of Champagne[*]  Căsătorit cu Berengaria de Navara Copii Filip de Cognac (nelegitim)

·       1209: Sancho al II-lea al Portugaliei (d. 1248)

·       1474: Ludovico Ariosto (n. 8 septembrie 1474, Reggio Emilia - d. 6 iulie 1533, Ferrara) a fost un poet italian din epoca Renașterii, cunoscut mai ales ca autor al poemului eroic "Orlando furioso" (1516).

Ludovico Ariosto se naște pe 8 septembrie 1474 în Reggio Emilia, fiu al Dariei Malaguzzi Valeri și al contelui Niccolò Ariosto, căpitan al castelului din acel oraș. Familia se mută în 1481 la Rovigo, unde tatăl devine comandant de garnizoană la curtea ducelui d'Este, apoi în 1484 la Ferrara. În timp ce Italia era zdruncinată de războaiele dintre Franța și Spania purtate prin provinciile ei, Ferrara reprezenta o zonă de stabilitate.

Între 1489 și 1494, Ariosto studiază dreptul la Universitatea din Ferrara, în același timp intră în contact cu diverși literați și umaniști, ca Ercole Strozzi sau Pietro Bembo, cel ce avea să ajungă mai târziu cardinal și exeget al lui Petrarca. Abandonează studiul jurisprudenței și se dedică literaturii latine, începând să scrie versuri, fie în latină, cu caracter liric amoros sau elegiac, " De diversis amoribus", "De laudibus Sophiae ad Herculem Ferrariae ducem primum", fie în italiană, "Rime" (publicate postum în 1546).

În 1502, Ariosto devine căpitan al castelului din Canossa și intră în serviciul cardinalului Ippolito d'Este, pentru care scrie și înscenează primele piese de teatru ale literaturii italiene, în majoritate comedii ("La cassaria", 1508 sau "I suppositi" 1509 - reprezentată mai târziu în 1519 la Roma cu decoruri executate de Rafael în prezența Papei Leon al X-lea).

Orlando furioso, ediție din 1536

În anul 1516 apare prima ediție a operei sale majore, "Orlando furioso", considerată continuarea poemului epic "Orlando Innamorato" (1487) a poetului Boiardo, pe teme eroice și cavalerești din timpul lui Carol cel Mare în luptă cu Sarazinii, arabi din peninsula Iberică, având ca erou principal pe cavalerul Roland (în italiană "Orlando"). Poemul este scris în versuri "octaverine", fiecare strofă constând din opt versuri endicasilabice rimând între ele. Este considerat cea mai frumoasă operă în genul poemului eroic din câte au fost scrise și, de la prima sa apariție, s-a răspândit rapid în toată Europa, exercitând o puternică influență asupra dezvoltării literaturii Renașterii.

În criză financiară, acceptă în 1521 din partea ducelui Alfonso din Ferrara o slujbă administrativă într-o regiune muntoasă sălbatică din Garfagnana, unde rămâne până în 1525. Întors la Ferrara, este chemat să facă parte din "Maestrato dei Savi" ("Consiliul înțelepților") și este numit supraintendent al spectacolelor de la curtea ducală. În 1528 scrie o nouă comedie, "Lena", și însoțește pe ducele Alfonso în escorta de onoare a împăratului Carol Quintul, în trecere prin Modena.

Ariosto petrece ultimii ani ai vieții în vila sa din "Mirasole", lucrând la revizuirea poemului "Orlando furioso", a cărui ediție definitivă apare în 1532. Îmbolnăvit de enterită, moare pe 6 iulie 1533. În 1809 este reînhumat în sala mare a Bibliotecii "Ariostea" din Ferrara.

Ludovico Ariosto

* 1588: Marin Mersenne, Marin Mersennus sau Abatele Mersenne (n. 8 septembrie 1588 – 1 septembrie 1648) a fost un călugăr francez, filosof, matematician și teoretician al muzicii, supranumit „părintele acusticii”.

Marin Mersenne s-a născut într-o familie de țărani, lângă Oizé, pe valea râului Sarthe. A fost educat la Le Mans și la Colegiul La Flèche al iezuiților. A studiat teologia și limba ebraică la Paris, terminând în 1613.

În 1620 a studiat matematica și muzica la Roma împreună cu Descartes, Étienne Pascal, Gilles de Roberval și Nicolas-Claude Fabri de Peiresc. A purtat corespondență cu Giovanni Doni, Constantijn Huygens și alți învățați din Italia, Anglia și Olanda.

O perioadă de patru ani s-a dedicat în întregime filosofiei și teologiei, scriind și publicând Quaestiones celeberrimae in Genesim (1623), L'Impieté des déistes (1624), La Vérité des sciences („Adevărul științelor împotriva scepticilor”, 1624). A fost uneori incorect caracterizat ca fiind iezuit. A fost educat de iezuiți, dar s-a alăturat ordinului minimit. A predat teologia și filosofia la Nevers și la Berlin. În 1635 Mersenne s-a întâlnit cu Tommaso Campanella, despre care a spus că „nu l-a învățat nimic în știință (...), însă totuși are o memorie bună și o imaginație fertilă." Mersenne l-a întrebat pe René Descartes dacă nu vrea ca acesta (Campanella) să vină în Olanda să-l întâlnească, dar Descartes a refuzat. A vizitat Germania de 15 ori, în 1640, 1641 și 1645.

A murit ca urmare a unor complicații provenite dintr-un abces.

Quaestiones celeberrimae in Genesim (1623)

A fost scrisă ca un comentariu la cartea Genezei, cu referire la primele trei capitole ale acestei cărți. La o primă vedere, cartea apare ca fiind o colecție de opinii ce tratează diferite teme. Robert Lenoble a arătat că principiul lucrării este lupta împotriva magiei, artelor divinatorii, cabalei, animismului, panteismului filosofic. El îl menționează pe Martin Del Rio (Cercetări în magie) și îl critică pe Marsilio Ficino pentru acceptarea puterii imaginilor și caracterelor. El condamnă magia astrală, astrologia și conceptul anima mundi, foarte popular în Renaștere printre neo-platonici. Condamnă încercările de aplicare ale Cabalei în magie, mai ales în angelologie. De asemenea îi critică pe Pico della Mirandola, Cornelius Agrippa și Francesco Gorgio, avându-l pe Robert Fludd ca țintă principală. Fludd a răspuns cu Sophia cum moria certamen (1626), unde Fludd admite legătura sa cu rozacrucienii. Anonimul Summum bonum (1629), alt critic al lui Mersenne, este un evident text Rosicrucian. Cabalistul Jacques Gaffarel a fost de partea lui Fludd's, în timp ce Pierre Gassendi l-a apărat pe Mersenne.

Mersenne este amintit astăzi datorită asocierii numelui său cu numerele prime Mersenne. Oricum, el nu a fost în primul rând matematician; el a scris despre teoria muzicii și alte subiecte. A editat lucrări ale lui Euclid, Arhimede și a altor matematicieni greci. Dar poate că cea mai importantă contribuție la progresul cunoașterii a fost intensa sa corespondență (în limba latină, desigur) cu matematicieni și alți învățați din multe țări. Într-o perioadă în care jurnalele științifice nu apăruseră încă, Mersenne a fost centrul unei "rețele" de schimb de informații.

Opera sa filosofică este caracterizată de o erudiție clarvăzătoare. Marele serviciu adus filosofiei este entuziasmul cu care l-a apărat pe Descartes, al cărui agent a fost la Paris și pe care l-a vizitat în exil în Olanda. A prezentat unor eminenți gânditori din Paris copia manuscrisului lucrării Meditations on First Philosophy, și l-a apărat împotriva criticilor clerului.

În perioada târzie a vieții a renunțat la ideile speculative și s-a întors la cercetările științifice, în special în matematică, fizică și astronomie. În această conjunctură, cea mai bună lucrare a sa cunoscută este Traité de l'harmonie universelle (cunoscută și ca Armonia universală) din 1636, în care se ocupă de teoria muzicii și instrumentele muzicale. Este privită ca o sursă de informații despre muzica secolului 17, în special muzica franceză, rivalizând chiar cu lucrările lui Pietro Cerone.

Una din numeroasele sale contribuții la teoria muzicii a fost sugestia că numărul

este raportul unui semiton egal-temperat. El este mai precis decât cel al lui Vincenzo Galilei, 18/17 (1.05), și poate fi construit cu rigla și compasul. Descrierea lui Mersenne din "Armonia universală" din 1636 a primei determinări absolute a frecvenței unui ton audibil (de 84 Hz) implică faptul că el deja demonstrase că raportul frecvențelor absolute a două corzi vibrante care emit un ton muzical și octava sa, este 1:2. Armonia observată (consonanța) a două asemenea note ar putea fi explicată dacă raportul frecvențelor lor de oscilație în aer este de asemenea 1:2, ceea ce concordă cu ipoteza echivalenței frecvenței mișcării în aer.

Operă

• 1626 – Euclidis elementorum libri, Paris
• 1634 – Les Mécaniques de Galilée, Paris
• 1634 – Questions inouies ou recreations des savants
• 1634 – Questions théologiques, physiques
• 1636 - 1637 – Harmonie universelle, Paris
• 1639 – Nouvelles découvertes de Galilée
• 1644 – Cogitata physico-mathematica
• 1644 – Universae geometriae synopsis

Marin Mersenne

·       1621: Ludovic al II-lea de Bourbon, Prinț de Condé (8 septembrie 1621 - 11 noiembrie 1686) a fost un general francez și cel mai cunoscut reprezentant al Casei de Condé ramură a Casei de Bourbon. Înainte de moartea tatălui său în 1646, a fost Duce de Enghien. Pentru meritele sale militare a fost denumit Marele Condé (Le Grand Condé).

Ludovic s-a născut la Paris, ca fiul lui Henric al II-lea de Bourbon, prinț de Condé și al Charlottei-Marguerite de Montmorency. Tatăl său era verișor cu regele Henric al IV-lea al Franței iar mama sa era moștenitoarea uneia dintre cele mai importante familii ducale din Franța.

Ludovic a primit o educație aprofundată, a studiat istoria, dreptul și matematica în timpul celor șase ani de la școala iezuită de la Bourges. După absolvirea școlii a intrat la Academia Regală de la Paris. La șaptesprezece ani, în absența tatălui său, a guvernat Burgundia. Tatăl său l-a logodit cu Claire Clémence de Maillé Brézé, nepoata puternicului cardinal Richelieu, înainte de a intra în armată în 1640. La douăzeci de ani Ludovic s-a îndrăgostit de Mademoisellelle du Vigean (Marthe Poussard, numită mademoiselle du Vigean, fiica lui François Poussard, marchiz de Fors și baron du Vigean prin soția sa Anne de Neubourg) însă a fost obligat de tatăl său să se căsătorească cu logodnica aleasă.

În 1643 Ducele de Enghien a fost numit la comanda armatei împotriva spaniolilor în nordul Franței. Bătălia de la Rocroi (19 mai) a pus capăt supremației armatei spaniole și a inaugurat o lungă perioadă de predominare a armatei franceze. Însuși Ducele de Enghien a condus atacul decisiv și la vârsta de douăzeci și doi de ani și-a câștigat locul printre cei mai mari generali ai timpurilor moderne.

După o campanie de succese neîntrerupte, Ducele de Enghien a revenit la Paris în triumf și a încercat să uite eșecul mariajului său cu o serie de afaceri (după moartea lui Richelieu în 1642 a încercat anularea căsătoriei sale în speranța unei căsătorii cu Mademoisellelle du Vigean, până când ea a intrat la Carmelite în 1647^[1]) În 1644, a fost trimis cu întăriri în Germania pentru a-l ajuta pe Vicontele de Turenne. În finalul Bătăliei de la Freiburg (august) armata franceză a câștigat o mare victorie asupra bavarezilor comandați de Baronul Franz von Mercy.

Campania din vara anului 1645 s-a deschis cu înfrângerea Vicontelui de Turenne de către Baronul Franz von Mercy în Bătălia de la Mergentheim dar acest lucru a fost reparat prin victoria de la Nördlingen în care Mercy a fost ucis iar Ducele de Enghien rănit. Capturarea orașului Philippsburg a fost cea mai importantă realizare a acestei companii. În 1646 Ducele de Enghien a servit sub comanda lui Gaston, Duce de Orléans în Flandra și când după capturarea orașului Mardyck, Ducele de Orléans s-a întors la Paris, Ducele de Enghien lăsat la comanda armatei a capturat Dunkirk (11 octombrie).

Tatăl său moare lăsându-i titlul de Prinț de Condé. De asemenea, devine primul prinț de sânge toată lumea adresându-i-se de la rege în jos ca Monsieur le prince. Puterea enormă care a căzut pe mâinile prințului a alarmat serios pe regenta Ana de Austria și pe ministrul său.

Copii:

Cu Claire Clémence de Maillé Brézé, nepoata Cardinalului Richelieu:

• Henric Jules (1643 – 1709)
• Louis (1652 – 1653)

Ludovic al II-lea

Prinț de Condé "le Grand Condé"

Ludovic, portret de Justus van Egmont Părinți Henric al II-lea, Prinț de Condé Charlotte Marguerite de Montmorency  Frați și surori Armand de Bourbon, Prinț de Conti Anne Genevieve de Bourbon-Condé  Căsătorit cu Claire-Clémence de Maillé Copii Henri Jules, Prinț de Condé Louis, Duce de Bourbon Mademoiselle de Bourbon

·       1749: Maria Luisa Teresa de Savoia (8 septembrie 1749 – 3 septembrie 1792) a fost membră a Casei de Savoia. S-a căsătorit la vârsta de 16 ani cu Louis Alexandre de Bourbon, Prinț de Lamballe, moștenitor al celei mai mari averi din Franța. După căsătorie, care a durat un an, a mers la Curte și a ajuns confidenta reginei Maria Antoaneta.

Moartea prințesei Lamballe
Pictură de Léon Maxime Faivre, 1908 (Muzeul Revoluției Franceze).

A fost ucisă, în condiții dramatice, de mulțimea furioasă, deoarece a refuzat să depună jurământ împotriva monarhiei.^[1]

Moartea ei a marcat începutul perioadei numită „Teroarea Iacobină”.

Marie Louise de Savoia

Prințesă de Lamballe

Marie Louise de Antoine-François Callet Părinți Louis Victor, Prince of Carignano[*] Landgravine Christine of Hesse-Rotenburg[*]  Frați și surori Leopoldina of Savoy[*] Eugenio, Count of Villafranca[*] Victor Amadeus II, Prince of Carignano[*]  Căsătorită cu Louis Alexandre de Bourbon

* 1749: Yolande Martine Gabrielle de Polastron, ducesă de Polignac (8 septembrie 1749 – 9 decembrie 1793) a fost favorită a Mariei Antoaneta, căreia i-a fost prezentată la Palatul Versailles în 1775, un an după ce Maria Antoaneta a devenit regină a Franței. A fost considerată una dintre marile frumuseți pre-revoluționare din înalta societate, însă din cauza extravaganței și a prieteniei cu regina și-a câștigat mulți dușmani.^[1]

Este stră-stră-stră-străbunica actualului monarh de Monaco, Prințul Albert

Yolande Martine Gabrielle de Polastron s-a născut la Paris în timpul domniei regelui Ludovic al XV-lea. Părinții ei erau Jean François Gabriel, conte de Polastron și Jeanne Charlotte Hérault. S-a născut într-o familie veche aristocrată însă în momentul nașterii lui Gabrielle, în ciuda descendenței lor, familia avea multe datorii iar stilul lor de viață era departe de cel de lux.^[3]

La vârsta de șaisprezece ani, Gabrielle a fost logodită cu Jules François Armand, conte de Polignac (1746-1817), cu care s-a măritat la 7 iulie 1767, la câteva luni după aniversarea de optsprezece ani.^[4] Jules era căpitan al regimentului regal de dragoni. În primii ani ai căsătoriei Jules și Gabrielle au avut doi copii: o fiică, Aglaé și un fiu. Câțiva ani mai târziu au urmat alți doi fii, inclusiv Jules prinț de Polignac care a devenit prim-ministru al Franței în 1829 sub Carol al X-lea.

În 1775, la o recepție în Sala Oglinzilor de la Versailles îi este prezentată reginei Maria Antoaneta acre a fost "orbită" ^[5] de ea și invitată să se mute permanent la Versailles. Costul de menținere la curtea de la Versailles era mare și Gabrielle a răspuns că soțul ei nu are bani pentru a finanța o mutare permanentă la palat.^[6] Regina a convenit să soluționeze familiei multe datorii restante și de a găsi o programare pentru soțul Gabriellei.

Odată instalată la palat, în apropiere de apartamentele reginei, Gabriela s-a împrietenit și cu fratele mai mic al regelui, contele d'Artois. Regele Ludovic al XV-lea a încurajat prietenia dintre soția sa și Gabrielle căreia îi era recunoscător pentru influența ei calmantă asupra soției sale.^[7]

Ducesa de Polignac

Carismatică și frumoasă, Gabrielle a devenit liderul nedisputat al cercului exclusivist al reginei, asigurându-se că puțini au intrat fără apobarea sa.^[8] Muți prieteni ai săi o considerau elegantă, sofisticată, fermecătoare și amuzantă.^[9] Întreaga familie Polignac a beneficiat enorm de generozitatea reginei însă averea lor în creștere și stilul de viață a revoltat multe familii aristocrate care au respins dominația lor la Curte. În cele din urmă, favoritismul reginei față de familia Polignac a fost una din numeroasele cauze care a alimentat nepopularitatea Mariei Antoaneta. În 1780, soțul ei a acordat titlul de duce de Polignac soțului Gabriellei, o altă sursă de iritare pentru curteni.

La sfârșitul anilor 1780, mii de pamflete pornografice au afirmat că Gabrielle ar fi amanta lesbiană a reginei și deși nu au existat dovezi să susțină aceste acuzații,^[10] au făcut pagube incomesurabile prestigiului monarhiei.

În 1782, guvernanta copiilor Franței, Victoire de Rohan, prințesă de Guéméné și soția lui Henri Louis de Rohan, a trebuit să demisioneze din cauza scandalului cauzat de falimentului soțului ei. Regina a înlocuit-o pe prințesă cu Gabrielle. Această numire a generat indignare la Curte, care credea că statutul social al Gabriellei era insuficient pentru un post de o asemenea magnitudine.^[11]

Ca urmare a noii poziții de Gouvernante des Enfants de France, Gabrielle a primit 13 camere în palat. Acest lucru era fără precedent, guvernanta anterioară deținuse patru sau cinci camere.

Căsătoria Gabriellei era o căsătorie aranjată tipic aristocrată. Timp de mulți ani ea a fost îndăgostită de căpitanul gărzii regale, Joseph Hyacinthe François de Paule de Rigaud, Conte de Vaudreuil, deși mulți prieteni spueau că Vaudreuil era prea dominator și prea ciudat pentru noua societate a Gabriellei.^[12]

Poate și din cauza faptului că regina nu-l plăcea pe Vaudreuil pe care îl găsea nepoliticos și iritant, inflența Gabriellei asupra reginei s-a diminuat temporar după 1785 când regina a născut al doilea fiu. Maria Antoaneta devenea din ce în ce în ce mai nemulțumită de ambiția favoritelor ei, mai ales atunci când au promovat un politician pe care regina însăși îl disprețuia.^[13]

După izbucnirea Revoluției franceze, Gabrielle a plecat cu familia în Elveția de unde a ținut contact cu regina prin scrisori. A murit în Austria în decembrie 1793, la scurtă vreme după execuția Mariei Antoaneta.

Yolande de Polastron

Ducesa de Polignac de Élisabeth Vigée Le Brun Căsătorită cu Jules, 1st Duke of Polignac[*]  Copii Aglaé de Polignac[*] Armand de Polignac[*] Jules de Polignac[*] Melchior de Polignac[*]

* 1774: Anne Catherine Emmerich (Germană: Anna Katharina Emmerick) (n. 8 septembrie 1774 – d. 9 februarie 1824) a fost o călugăriță a ordinului Augustinian din Windesheim al bisericii catolice, stigmatică, mistică, vizionară și extatică.^[4]

S-a născut în Flamschen, o comunitate de fermieri din Coesfeld, dioceza Münster, Westfalia, Germania și a murit la vârsta de 49 de ani în Dülmen, unde a fost călugăriță și, datorită bolii, țintuită la pat între 1813-1824, în ultima parte a vieții.^[5][6]

În acești ani de suferință unii contemporani cunoscuți au venit să o viziteze.^[4] Poetul Clemens Brentano i-a luat un lung interviu în urma căruia a scris două cărți despre viziunile călugăriței.^[7] Veridicitatea scrierilor lui Brentano a fost pusă la îndoială, criticii caracterizând cărțile drept “creațiile unui poet “ sau “invențiile” lui Bretano .^[7][8][9] Totuși, deși nici ea și nici Bretano nu au fost niciodată la Efes, clădirea descoperită acolo și considerată a fi fost casa Fecioarei Maria, corespunde exact scrierilor lui Brentano conform revelațiilor Caterinei, iar cartea a fost folosită pentru a descoperi clădirea.^[10]

Emmerich a fost beatificată pe 3 octombrie 2004 de către Papa Ioan Paul al II-lea.^[4] Vaticanul a ținut cont de smerenia și pioșenia sa și nu de cărțile scrise de Bretano despre care a spus “că nu este sigur că ea a scris acele lucruri."^[11][12]

Actorul și regizorul american Mel Gibson a indicat-o pe Emmerich ca sursă de inspirație alternativă evangheliilor la realizarea filmului Patimile lui Hristos

S-a născut Anna Katharina, într-o familie săracă de fermieri și a avut nouă frați și surori. Încă de mică a trebuit să ajute la muncă din gospodărie și de la fermă. Nu a urmat cursuri școlare pentru mult timp, dar toți cei care o cunoșteau au remarcat înclinația sa către rugăciune încă de la o vârsta foarte mică.^[4][6] La 12 ani a început să lucreze la o fermă mai mare din apropiere pentru trei ani, apoi a devenit croitoreasă lucrând astfel următorii ani.^[4][6]

A cerut să fie primită în mai multe mânăstiri dar acest lucru nu s-a întâmplat deoarece pentru a intra în mânăstire era cerută o anumită dotă și ea nu avea suficienți bani pentru aceasta. În cele din urmă mânăstirea Poor Clares (Sărmanele Clarise) din Münster a primit-o, cu condiția să învețe să cânte la orgă. A mers la organistul Söntgen din Coesfeld pentru a studia muzica și a învăța să cânte la orgă acolo, dar nu a apucat să facă acest lucru, căci datorită sărăciei familiei organistului Söntgen a fost obligată să lucreze acolo, epuizându-și astfel micile economii.^[4][6] Mai târziu una din fiicele Söntgen a mers împreună cu ea la mânăstire.

În 1802, la vârsta de 28 de ani, Ana Ecaterina și prietena sa Klara Söntgen au reușit în sfârșit să intre în ordinul măicuțelor augustiniene al mânăstirii Agnetenberg din Dülmen. În anul următor Ana Caterina și-a depus jurămintele religioase.^[4][6] În mânăstire a devenit cunoscută pentru respectarea strictă a regulilor ordinului dar încă de la început și până în 1811 era adesea foarte bolnavă îndurând mari dureri.^[4] Zelul și dorința ei de a respecta întocmai regulile mânăstirii a deranjat alte surori care nu erau atât de entuziaste și nu înțelegeau prea bine boala și extazele sale religioase.^[4][6]

Când Jérôme Bonaparte, regele Westfaliei a închis mânăstirea în 1812 s-a adăpostit în casa unei văduve. Aici, săraci și bolnavi veneau să-i ceară ajutor și conform spuselor contemporanilor, despre ea s-a pretins că știa în mod supranatural ce boli aveau și prescria remedii.

Casa în care Anne Catherine Emmerich s-a născut, din Coesfeld-Flamschen

Stigmatele

Conform adeptului ei Brentano, începând cu 1799 Ana-Ecaterina ar fi simțit durerile coroanei de spini a lui Iisus, iar sângele acestor stigmate ar fi curs în fiecare vineri, dar ar fi reușit să ascundă asta.^[14] Conform adeptului ei, în toamna lui 1807 ar fi apărut durerile stigmatelor la picioare și mâini, fără însă să fi apărut sânge sau semne exterioare. La 25 noiembrie 1812 o cruce i-ar fi apărute pe piept; crucea s-ar fi dublat în perioada Crăciunului și ar fi sângerat în fiecare miercuri.^[15] În ultima zi din 1812, stigmatele de la mâini, picioare și cel corespunzător rănii lăncii din coastă, ar fi devenit vizibile iar sângele ar fi început să curgă. Nici o viziune nu a acompaniat stigmatele în acel moment, după cum A.C. Emmerich avea să declare anchetei ecleziastice ce a avut loc.

Prin indiscreția unei surori care îi descoperă rănile de la mâini pe 28 februarie 1813, fenomenul ajunge să fie cunoscut.^[16] Medicul din Dülmen, W. Wesener (1782-1832), care o vizitează pe bolnavă cu scopul de a o demasca, a fost obiectul (așa cum și Dr. Druffel și alții apoi) unei impresionante dovezi a cardiognozei (comuniune cu Dumnezeu, sfințenie)^[17] ajungând să fie convins de sfințenia și autenticitatea stigmatelor.^[18]

Pe 25 martie , episcopul Clemens Augustus von Droste-Vischering (1773-1845), viitorul arhiepiscop de Köln, vine însoțit de doctorul Druffel și de superiorul seminarului Bernard Overberg (1754-1826). Doctorul Krauthausen, doctorul mânăstirii, a încercat să trateze rănile, dar fără succes; a fost însărcinat cu supravegherea medicală atentă a cazului.

Postul continuu

O supraveghere continuă timp de 10 zile (Iunie 10-19) a confirmat sângerarea stigmatelor și postul continuu. Odată cu apariția stigmatelor, într-adevăr, dorința de a mânca a dispărut, fără ca acest fenomen sa fie cauzat de vreo boală; curând Ana-Ecaterina nu va mai consuma nici apă, conform a ceea ce susțin adepții ei.^[16] Mai târziu o anchetă guvernamentală (August 5-29, 1819), a confirmat faptul că nu este vorba de vreun truc.

Doctorul W. Wesener și-a asumat responsabilitatea pentru îngrijirea medicală. Jurnalul său ce conține pagini consistente scrise între martie 1913 și noiembrie 1819 , ca și o scurtă istorie pe care a scris-o la moartea Anei-Caterina, pentru o publicație medicală, constituie «o sursă rară pentru studiul psihologiei religioase și pentru studii medicale asupra stigmatelor și al fenomenelor asemănătoare».

Hierognozia

Hierognozia (gr:hieros sacru, gnosis, cunoaștere) este capacitatea de a distinge între ceea ce este sacru și ceea ce este profan.^[19]

W. Wesener este primul care o încadrează pe A.C. Emmerich în categoria celor care posedă această capacitate. În 1817, Christian Brentano descoperă la rândul său, așa cum deja o făcuseră mai înainte abatele Lambert și P. Limberg, extrema sensibilitate a stigmatizaților față de sacru, mai ales în timpul extazelor, sensibilitate care se poate manifesta prin puterea de a autentifica relicvele, de a recunoaște ostiile consacrate, sau supunerea față de autoritatea bisericească. Clement Brentano la rândul său, atrage atenția doctorului Wesener asupra faptului că stigmatizații acceptă voluntar să ia asupra lor bolile și suferințele celorlalți.^[20]

În scurta sa istorie, doctorul explică: "Abia de-a lungul ultimilor doi ani ai vieții sale am putut înțelege suferințele sale misterioase. Cea mai mare parte a bolilor sale, se datorau într-adevăr, acceptării spontane de a suferi în locul prietenilor săi care îi încredințau problemele și se încredeau în rugăciunile ei. În extazele sale a confirmat această realitate, indicând de cele mai multe ori momentul în care intervenția sa lua sfârșit." Ar fi fost și cazuri de vindecări spontane și simultane.

Anne Catherine Emmerich mărturisește că încă din copilărie a avut viziuni în care a stat de vorbă cu Iisus, în care a văzut sufletele în Purgatoriu pentru care s-a rugat, sau în care a văzut esența Sfintei Treimi sub forma a trei sfere concentrice ce se întrepătrundeau - cea mai mare dar mai puțin luminoasă reprezentând esența Tatălui, sfera mijlocie esența Fiului, iar cea mică dar cea mai luminoasă sfera reprezentând Duhul Sfânt. Fiecare sferă a omniprezentului Dumnezeu se extinde în infinitul care se desfășoară în jurul esenței Divinității plasată în Cer.

Datorită reputației în creștere, de-a lungul vieții sale, o serie de figuri ce au avut influență în mișcarea de renaștere a Bisericii începutului de secol 19, au venit să o viziteze, printre acestea aflându-se Clemens von Vischering, arhiepiscopul Kolnului; Johann Michael Sailer, episcopul din Ratisbon, Bernhard Overberg și autorii Luise Hensel și Friedrich Stolberg.^[4] Clemens von Vischering care era episcop în acea vreme a numit-o pe Emerich "prietenul special al Domnului" într-o scrisoare scrisă lui Stolberg

O reconstrucţie a interiorului camerei Anei Ecaterina Emmerich cu mobilierul original, în biserica “Sfânta Cruce” din Dülmen, Germania

În timpul celei de a doua examinări din 1819, faimosul poet Clemens Brentano a fost convins să o viziteze. Conform lui Bretano, ea imediat l-a recunoscut și a afirmat că Ana i-a spus că fusese ales pentru a o ajuta să își îndeplinească misiunea cu care Dumnezeu a însărcinat-o, mai exact, să scrie pentru binele sufletelor celor mulți revelațiile făcute ei. Bretano a devenit unul din mulții admiratori ai lui Emmerich la acea vreme, considerând-o “mireasa aleasă a lui Hristos”. Suzanne Stahl susține că Emmerich s-a substituit figurii materne în viața lui Bretano, datorită complexelor sale personale.^[7]

Din 1819 până la moartea sa din 1824 Brentano a consemnat conversațiile avute cu Emmerich despre viziunile ei, scriind mai multe caiete cu însemnări despre scenele din Noul Testament și viața Fecioarei Maria. Având în vedere că Emmerich nu vorbea decât dialectul westfalian, Brentano nu a transcris cuvintele Anei direct, adesea însemnările nefiind luate nici măcar în prezența ei.^[13] Brentano scria rapid un set de notițe pe baza a ceea ce își amintea din conversațiile avute cu Emmerich în germana standard, atunci când se întorcea în locuința sa.^[13] Brentano a editat aceste însemnări mai târziu, la mai mulți ani de la moartea Anei Ecaterina.^[13]

Conform biografiilor, Brentano îi citea ulterior Ecaterinei tot ceea ce notase și schimba și modifica textul până ce ea își dădea aprobarea completă.^[21][22]

Clement Brentano descrie astfel modul în care a consemnat viziunile Ecaterinei:

De obicei ea vorbea în germana comună, dar într-o stare de extaz limbajul ei devenea mult mai pur iar istorisirile îi erau în același timp de o simplitate copilărească și de o inspirație solemnă. Prietenul ei a scris tot ceea ce dânsa a spus, uneori se întorcea direct în apartamentul său, căci avea deseori posibilitatea a scrie foarte mult ca și cum se afla în prezența Anei. Dătătorul a toate l-a înzestrat cu memorie, zel și putere să îndure multe probleme și oboseală, fiind capabil să ducă la bun sfârșit această lucrare. Conștiința îi spune că a făcut tot ceea ce i-a stat în putință și, cu smerenie, îl roagă pe cititor, dacă este mulțumit de rezultatul muncii sale, să se roage din când în când și pentru el.^[23]

Cam in zece ani de la relatarea viziunilor, Brentano a reușit să termine de editat însemnările pentru a fi publicate.^[13] În 1833 publica primul volum: Dureroasele Patimi ale Domnului Nostru Iisus Hristos conform Meditațiilor Anei Ecaterina Emmerich. Apoi Bretano a pregătit pentru publicare Viața Preafericitei Fecioare Maria după Viziunile Anei Ecaterina Emmerich , dar a murit în 1842. Cartea a fost publicată postum în 1852 la München.

Preotul catolic Karl Schmoger a editat manuscriptele lui Brentano și din 1858 până în 1880 a publicat cele trei volume ale cărții Viața Domnului Nostru. În 1881 a urmat o ediție ilustrată și o biografie a Anei Ecaterina Emmerich în două volume, care a fost republicată în mai multe ediții în limba engleză.

Vaticanul nu girează autenticitatea scrierilor lui Bretano.^[11][12] Totuși consideră mesajul lor general ca „o extraordinară proclamare a adevărurilor biblice ce conduc spre mântuire”.^[24] Alți critici au fost mai puțin îngăduitori și au caracterizat cărțile lui Bretano realizate din însemnările sale, drept „creațiile unui poet romantic surescitat”.^[7]

Scrierile lui Brentano despre Emmerich afirmă că ea credea că Ham, fiul lui Noe, era strămoșul „națiilor negre, idolatre și stupide” ale lumii. „Dureroasele patimi” prezintă „un ton antisemit clar pe tot parcursul” cărții^[25] iar Brentano scria că Emmerich credea că „evreii... sugrumau copii creștini și foloseau sângele lor pentru tot felul de practici suspecte și diabolice”

Mormântul Annei Ecaterina în biserica Sfânta Cruce din Dülmen, Germania

În 1892 când cazul de beatificare al Anei a fost înaintat către Vatican, un număr de experți germani au început să compare și să analizeze notele originale ale lui Brentano din biblioteca personală a acestuia cu cărțile pe care le-a scris.^[8] Analizele făcute în biblioteca personală a lui Brentano după moartea acestuia de către experții germani au scos la iveală diferite surse biblice apocrife, hărți și ghiduri de călătorie printre lucrările sale ce ar fi putut să fie folosite pentru a îmbunătăți relatările lui Emmerich.^[8]

În 1923 în tezele sale teologice, preotul german Winfried Hümpfner care a comparat notele originale luate de Brentano cu cărțile publicate, susține că Brentano a fabricat o parte din materialul pe care l-a atribuit lui Emmerich.^[9][27]

În 1928 experții au concluzionat că numai o parte din cărțile lui Brentano poate să fie atribuită cu certitudine lui Emmerich.^[8][9]

În timpul beatificării din 2004 poziția Vaticanului în privința autenticității cărților publicate de Brentano a fost expusă de către Părintele Peter Gumpel, care a fost implicat în studiul acestei probleme în Congregaţia Cauzei Sfinţilor: "Nu este deloc sigur că ea a spus acele lucruri. Există o serioasă problemă în privința autenticității.”^[9][11][12] Conform lui Gumpel, scrierile atribuite lui Emmerich nu au fost luate în considerare de către Vatican în procesul beatificarii.^[8]

Helen Ram, autoarea unei biografii mai restrânse după cea a lui Schmoger, răspunde astfel acestor suspiciuni constante:

Obiecții au fost aduse de unele persoane în ultimii ani în privința veridicității relatărilor edițiilor lui Brentano, pe baza faptului că fiind poet, tentația de a adăuga ceva din propria eleganță a limbajului și bogăție a imaginației unui geniu ar fi putut să îl facă să dea simplelor povestiri ale călugăriței umile o strălucire și o perfecțiune a detaliilor care nu îi aparțineau. Acestor obiecții nu putem decât să le răspundem prin cuvintele Monseniorului de Cazales, care în prefața la traducerea în franceză a „Dureroaselor Patimi” spune că „o suficientă garanție a bunei credințe a lui Clement Brentano este dată de faptul că și-a dedicat întreaga viață unei sarcini pe care o considera sacră și pentru care s-a pregătit prin diferite exerciții de pietate și în care a perseverat cu hotărâre ani de zile, retrăgându-se în întregime din lume, în ciuda ironiilor pe seama poziției sale de secretar voluntar al unei “sărmane vizionare” câștigat în cercurile literare înalte unde până atunci era primit cu omagii și adulare.^[28]

În timp ce ea vorbea, Brentano nota principalele idei pe hârtie, completând ulterior din memorie, iar apoi aducea transcripțiile Anei pentru a fi revizuite, corectate și completate conform indicațiilor ei, anulând orice cuvânt care nu era în perfectă concordanță cu propriile sale viziuni.

 Ana Ecaterina a început să fie și mai slăbită în timpul verii anului 1823. A murit pe 9 februarie 1824 în Dülmen și a fost îngropată în cimitirul din apropierea localității, un număr mare de persoane luând parte la funeraliile sale.^[4] Mormântul ei a fost redeschis de două ori în săptămânile ce au urmat înmormântării datorită unor zvonuri legate de furtul trupului ei, dar trupul și coșciugul au fost găsite intacte.^[4][6] În februarie 1975, rămășițele lui Emmerich au fost mutate în biserica Crucea Sfântă din Dülmen unde se află și în prezent.

Casa Fecioarei Maria, acum capelă în Efes, Turcia

Nici Brentano și nici Emmerich nu au fost niciodată în Efes și într-adevăr orașul nu fusese excavat la acea vreme; viziunile cărții Viața Sfintei Fecioare Maria au fost folosite pentru a descoperi Casa Fecioarei Maria, locul unde se presupune că a locuit înainte de Adormire, aflat pe un deal în apropierea Efesului, după cum este descris în cartea Casa Mariei.^[10]

În 1881, un preot francez, abatele Julien Gouyet a folosit cartea Ecaterinei pentru a căuta casa din Efes, și a găsit-o urmând descrierile lui Emmerich. La început nu a fost luat în serios dar sora Marie de Mandat-Grancey a insistat până ce alți doi preoți au urmat aceeași cale și au confirmat descoperirea.^[30][31]

Sfântul Scaun nu a luat nici o poziție oficială în privința autenticității locației încă dar în 1896 Papa Leon al XIII–lea a vizitat lăcașul și mai târziu, în 1951, Papa Pius al XII-lea a declarat lăcașul drept loc sfânt. Papa Ioan al XXIII-lea a oficialiazat această declarație. Papa Paul al VI-lea în 1967, Ioan Paul al II-lea în 1979 și Benedict al XVI-lea în 2006 au vizitat casa și au considerat-o loc sfânt

Un portret din secolul 18 al Anei Ecaterina

“	Exemplul ei a deschis inimile atât celor săraci cât și celor bogați, atât celor simpli cât și celor cultivați, pe care i-a inițiat în iubirea consacrată lui Isus Hristos.	”
— Pope John Paul II Homily, Sunday, 3 October 2004

Procesul de beatificare al Anei Ecaterina a fost deschis în 1892 de către episcopul de Münster. Totuși în 1928 Vaticanul a suspendat acest proces atunci când Brentano a fost suspectat de inventarea unei părți a materialului ce apare în cărțile pe care le-a scris, atribuite lui Emmerich.^[33]

În 1973 Congregația Cauzei Sfinților a permis redeschiderea cazului beatificării focalizându-se asupra vieții sale fără să mai ia în seamă cărțile lui Brentano.^[33]

În Iulie 2003 Congregația pentru Cauza Sfinților a promulgat un decret al unui miracol atribuit ei iar asta a deschis drumul către beatificare.^[33][34]

Pe 3 octombrie 2004 Ana Ecaterina Emmerich a fost beatificată de către Papa Ioan Paul al II-lea.^[35] Totuși cărțile lui Brentano au fost lăsate deoparte, beatificarea bazându-se pe sfințenia și virtuțile personale.^[9] Părintele Peter Gumpel, care a fost implicat în analiza acestei problemă la Vatican a declarat: “Deoarece este imposibil să distingem între ce vine de la Sora Emmerich și ce a fost adăugat, nu am putut lua în calcul scrierile. Astfel ele au fost puse deoparte în procesul beatificării.

Ana Ecaterina Emmerich

Ana Ecaterina Emmerich

·       1778: Clemens Brentano, poet german (d. 1842)

·       1779: S-a nascut sultanul otoman Mustafa al IV-lea; (d.1808). A domnit din 29 mai  1807 pana la 15 noiembrie 1808, cand a fost inlaturat de la tron de fratele sau vitreg  Mahmud al II-lea.

·       1830 - S-a născut poetul francez de limbă provensală Frédéric Mistral, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe 1904 (împreună cu dramaturgul spaniol José Echegaray); în anul 1854 a fondat, în Provence, o grupare literară, numită a “felibrilor”, ce avea ca scop dezvoltarea limbii, literaturii şi tradiţiilor provensale. A fost prieten cu Vasile Alecsandri (m. 25 martie 1914)

·       1831: Wilhelm Raabe, prozator german (d. 1910)

·       1841: Antonín Dvořák, compozitor ceh, împreuna cu Bedrich Smetana, a pus bazele școlii muzicale naționale cehe (d.1904)

·       1844 - S-a născut Ioan C. Drăgoescu, medic, poet şi prozator (m. 21 aprilie 1915)
* 1854: Heinrich Carl Friedrich Kreutz (n. 8 septembrie 1854 la Siegen, în Renania de Nord-Westfalia - d. 13 iulie 1907, la Kiel) a fost un astronom german.

Heinrich Kreutz

·       1857: Georg Michaelis, politician german, al 6-lea Cancelar al Germaniei (d. 1936)

·       1866, s-a născut George Coşbuc, poet, membru al Academiei Române; publicist (revista "Semănătorul", "Viaţa Literară"); traducător: "Odiseea", "Eneida", "Divina Comedie"; poezii: "Nunta Zamfirei", "Noi vrem pământ!", " Trei, Doamne, şi toţi trei", "Paşa Hassan", "Iarna pe uliţă". (n. 8/20 septembrie 1866; data de 8 septembrie este cea dată de poet) (m. 9 mai 1918)

* 1867: David Voniga (n. 8 septembrie 1867, Giula, Regatul Ungariei, Imperiul Habsburgic, d. 8 iulie 1933, Giroc, Timiș) a fost un preot, scriitor, gazetar, activând in Banat și Crișana. Timp de 33 de ani a fost preot în comuna Giroc, judetul Timiș. Astăzi, liceul din această localitate îi poartă numele.

·       1873: Alfred Jarry, dramaturg și prozator, precursor al suprarealismului (d. 1907)

·       1884 - S-a născut scriitorul Grigore Ulieru (m. 1943)

·       1892: Ernő Ágoston, scriitor, poet și traducător maghiar de origine evreiască

* 1909: Max L. Blecher^[2][3] (n. 8 septembrie 1909, Botoșani - d. 31 mai 1938, Roman) a fost un romancier român de origine evreiască. Și-a semnat toate cărțile M. Blecher. În schimb, corespondența privată o semna Max L. sau Marcel.^[4]

Tatăl său, Lazăr Blecher, proprietarul unei fabrici de sticlă, era destul de înstărit. Prozator și poet cu o sensibilitate maladivă, Max Blecher face parte din aceeași generație literară cu Mircea Eliade sau Anton Holban, scriitori care aduc în spațiul literaturii române un spirit confesiv fără false pudori, remarcabil grație coordonatei unei lucidități dilatate de veritabilă febră existențialistă. Din acest motiv, Max Blecher este considerat de critica literară drept principalul reprezentant al literaturii autenticității.

Își întrerupe cursurile la Facultatea de medicină din Paris imediat după declanșarea bolii sale: Max Blecher suferea de o boală pe atunci incurabilă, morbul lui Pott, tuberculoză la coloana vertebrală. A fost internat în câteva sanatorii, întâi la Berck-sur-Mer, în Franța, apoi la Leysin, în Elveția. Apoi a fost internat în sanatoriul de la Techirghiol. Operele sale sunt în foarte mare măsură autobiografice. Suferințele sale atroce l-au impresionat profund pe Mihail Sebastian, care a făcut din Max Blecher un personaj foarte important al Jurnalului său.

O primă și ultimă plachetă de versuri, intitulată Corp transparent (1934) îi apare cu ajutorul prietenului său Geo Bogza, versurile fiind uneori suprarealiste, dar mai adesea destul de convenționale ca tehnică. Geo Bogza l-a ajutat de altfel să-și tipărească și cele trei romane și cu el avea să poarte o corespondență asiduă. A colaborat la revista Le Surréalisme condusă de André Breton^[

Romanul său de debut, Întâmplări din irealitatea imediată este o evadare din viața de zi cu zi a tânărului cu o sensibilitate excesivă, „țintuit la pat” de o boală cumplită. Inimi cicatrizate, roman în care descoperim începutul bolii sale (morbul lui Pott la coloana vertebrală), care-l va doborî mult prea timpuriu. Ultimul său volum, tipărit postum de amicul său Sașa Pană, Vizuina luminată, un "jurnal de sanatoriu", închid trăirile sale. Tânărul critic Eugen Ionescu a făcut pentru prima oară o apropiere între scrisul său și cel al lui Franz Kafka. Corpul lui avea, într-adevăr, „să se frângă... ca un copac rupt, ca o păpușă de cârpă.”

Paul Cernat^[6] menționează „experiențele avangardiste și romanele poematice, atipice” ale lui Blecher.

Opere:

• Corp transparent, 1934
• Întâmplări în irealitatea imediată, Editura Vremea, București, 1936, tirajul de lux are 26 de exemplare
• Inimi cicatrizate, 1937^[8]
• Vizuina luminată, Cartea Românească, București, 1971 (ediție și note de Sașa Pană)
• M. Blecher, mai puțin cunoscut: corespondența și receptare critică, ediție întocmită de Madalina Lascu ; prefață de Ion Pop; Hasefer, București, 2000

·       1910: Jean-Louis Barrault, actor de teatru și film, mim, regizor și director de teatru francez (d. 1994)
* 1911: Mia Braia (n. 8 septembrie 1911, Craiova – d. 3 iulie 1996, New York) a fost o solistă de muzică ușoară, cântece în stil popular și romanțe. A trăit o parte din ultimii ani ai vieții în exil (în RFG și SUA). A fost sora Ioanei Radu.

S-a născut la data de 8 septembrie 1911 la Craiova.^[1]

Studiile muzicale le face la Conservatorul „Cornetti” din Craiova, cu Jeny Ciolac (canto), Ion Vasilescu (teorie-solfegiu) și Dan Demetrescu (actorie). Urmează apoi studiile la Conservatorul din București, între 1929-1932, cu profesorii Livia Vețianu (canto), Victor Gheorghiu (teorie-solfegiu) și Ion Nonna Otescu (armonie). În particular, ia lecții de canto cu Elena Drăgulinescu.^[1]

Debutează cântând muzică ușoară la restaurantul „Minerva” din Craiova, în trupa actorului Manu Nedeianu.

Între 1925-1929 este solistă a Corului „Armonia” din Craiova.

Din 1929 începe să cânte în Societatea corală „Carmen” din București, până în 1934.

În 1936 debutează la Radio București susținând un program de muzică ușoară.

Între 1936-1940 face numeroase imprimări la casa de discuri Cristal (Electrecord). Tot în 1936 lansează compoziția lui Ion Vasilescu, Nu-ți pare rău când vezi că plâng, cu orchestra Teatrului „Alhambra”, dirijată de compozitor, pentru care va primi premiul discului în același an.

În perioada 1937-1945 a cântat cu cele mai importante formații ale vremii în restaurantele „Coșna-Cireșoaia” (cu orchestra lui Vasile Julea)^[2], „Balotha”, „Luther” (cu orchestra lui Costică Tandin) din București, „Dori” din Neptun, Constanța și la cinematograful „Marna”.

După 1948 colaborează cu orchestrele „Barbu Lăutarul” și „Perinița” din București, „Lazăr Cernescu” din Caransebeș, „Taraful Gorjului” din Târgu Jiu, „Doina Olteniei” din Craiova și cu Teatrul de Revistă „Constantin Tănase” din București.^[1]

A întreprins numeroase turnee în țară și în străinătate (Israel, Germania, SUA).

A compus numeroase romanțe, cântece în stil popular și piese de muzică ușoară.

A fost căsătorită cu interpretul de muzică ușoară și romanțe Petre Alexandru între anii 1936-1950, recăsătorindu-se apoi cu Emanuel Blaga, nepotul poetului Lucian Blaga

Moare la data de 3 iulie 1996, departe de casă, în Statele Unite, la New York.

Mia Braia

* 1914: Demetrios I, pe numele laic Dimitrios Papadopoulos, (n. 8 septembrie 1914, lângă Istanbul - d. 2 octombrie 1991, Istanbul) a fost de la 16 iulie 1972 până în 1991 patriarh în Constantinopol.

În timpul păstoririi sale a avut loc o apropiere între biserica ortodoxă și cea romano-catolică. În anul 1980 a avut loc prima sesiune plenară a Comisiei Mixte de Dialog Teologic Catolic-Ortodox. În 1987 patriarhul Demetrios a făcut o vizită cu însemnătate istorică la Roma, unde s-a întâlnit cu papa Ioan Paul al II-lea.

Succesorul său este patriarhul Bartolomeu I.

* 1914: Sir Denys Lasdun CH (n. 8 septembrie 1914 - d. 11 ianuarie 2001) a fost un arhitect faimos englez al secolului XX, cel mai des asociat proiectului său modernist de factură brutalistă al Teatrului Naţional Regal de pe malul stâng al Tamisei din Londra.

Lasdun a studiat la Architectural Association School of Architecture din capitala Regatului Unit, practicând în perioada sa de ucenicie arhitecturală la firma de arhitectură a cunoscutului arhitect canadian expatriat Wells Coates.

La fel ca alți arhitecți moderniști, printre care și Sir Basil Spence sau Peter și Alison Smithson, Lasdun a fost influențat profund de Le Corbusier și Ludwig Mies van der Rohe, dar a existat și o influență clasică, datorată lui Nicholas Hawksmoor.

Printre proiectele lui Lasdun se numără:

• Colegiul Fitzwilliam, Cambridge (1959 - 1960);
• Colegiul Regal de Medici, Londra (1960 - 1964);
• Căminele Universității Angliei de Est, Norwich (1962 - 1968);
• Casa Keeling și Casa Bradley, Bethnal Green, Londra de est;
• Institutul de Educație și biblioteca Școala de Studii Orientale și Africane, Bloomsbury, Londra;
• Teatrul Naţional Regal, Londra (1967 - 1976)
• Prima fază a Băncii Europene de Investiții, Luxemburg (1974 - 1980)

Denys Lasdun

* 1917: Arthur Charles Wahl (n. 8 septembrie 1917, Des Moines, SUA – d. 6 martie 2006, Santa Fe, SUA) a fost un chimist american care – în calitate de doctorand a lui Glenn T. Seaborg la Universitatea din California din Berkeley – a izolat pentru prima oară plutoniu în februarie 1941.^[1] De asemenea, a lucrat la Proiectul Manhattan.

Arthur Wahl

Arthur Wahl

·       1918: Derek Barton, chimist britanic, laureat al Preiului Nobel pentru Chimie în 1969 (d. 1998)
* 1919: Vasile D. Nicolescu (n. 8 septembrie 1919, Glodeanu-Cârlig, județul Buzău - d. 19 decembrie 1982, Piatra Neamț, județul Neamț) a fost un folclorist muzical și profesor român.

S-a născut la data de 8 septembrie 1919 în comuna Glodeanu-Cârlig, județul Buzău. Studiază la seminarul teologic din Buzău.

Între 1945-1950 studiază la Conservatorul din București cu profesorii Ioan D. Chirescu (teorie-solfegiu), I. Dumitrescu și Dimitrie Cuclin (armonie), L. Klepper (contrapunct), T. Ciortea (forme muzicale), Z. Vancea (istoria muzicii), Tiberiu Alexandru și Emilia Comișel (folclor muzical), Fl. Eftimescu (pian), D. Cutavas (psaltichie), Paraschiv Angelescu (imnologie), V. Popovici (cânt gregorian).

Între 1945-1948, în paralel cu studiile muzicale, urmează și Facultatea de Teologie.

Între 1949-1967 este cercetător științific în cadrul Institutului de Folclor din București.

Desfășoară și o fructoasă activitate didactică, funcționând ca profesor de muzică în București, la școlile nr. 4 și nr. 16 (1950-1952), liceul de muzică nr. 1 (1955-1959), liceul de muzică „George Enescu” (1955-1962), școala postliceală de bibliotecari și activiști culturali (1955-1958), liceul de poligrafie și tehnică cinematografică (1964-1975).

Între 1962-1966 este lector universitar la catedrele de folclor, istoria muzicii românești, cor și dirijat, teorie-solfegiu la Institutul pedagogic de trei ani din București.

Între 1967-1971 este cercetător științific principal la Institutul de științe pedagogice din București.

În 1971 devine lector titular, inspector metodist la Institutul central de perfecționare a personalului didactic din București.

A fost colaborator la „Demos” (Berlin), „Gazeta literară”, „Revista de folclor”, „Revista de pedagogie”, „Steagul Roșu” ș.a.

Moare la data de 19 decembrie 1982 la Piatra Neamț, la vârsta de 63 de ani.

Lucrări:

Cărți

• Manuscrisul Ucenescu. Cînturi, București, Editura Muzicală, 1979, 370 pag.

Culegeri de folclor

• 200 Cîntece și doine, prefață de Al. Amzulescu, București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1955 (în colaborare cu Gheorghe Ciobanu)
  ediția a II-a, București, Editura Muzicală, 1962, 193 p.
• Cîntece și jocuri populare din Moldova, București, Editura Muzicală, 1963, 192 p. (în colaborare cu Constantin Gh. Prichici)
• Cîntece și strigături populare noi, București, Editura Muzicală, 1963, 192 p. (în colaborare cu Eugenia Cernea, Monica Brătulescu, Nicolae Rădulescu)

Articole:

• „Naiul - contribuție la cunoașterea instrumentelor populare” în Muzica, nr. 6, supliment
• „Pe marginea primei culegeri de cîntece noi din Dobrogea” în Revista de folclor, tomul 4, nr. 3-4, 1959
• „Din viața unor vechi cîntece muncitorești-revoluționare” în Revista de folclor, tomul 6, nr. 1-2, 1962
• „Din materialele premiate la concursul de cîntece muncitorești revoluționare” în Revista de folclor, tomul 7, nr. 1-2, 1962

·       1924 - S-a născut compozitorul Gheorghe Carp (m. 15 martie 1988)
* 1925: Gheorghe Coman (n. 8 septembrie 1925, Ploiești - d. 9 august 2005) a fost un sculptor român, absolvent al Institutului de Artă „Nicolae Grigorescu” - București, secția sculptură, seria 1945-1950, membru al Uniunii Artiștilor Plastici.

A trăit la Ploiești, fiind unul dintre cei mai cunoscuți artiști plastici de pe meleagurile prahovene. Lui i se datorează celebrul bust al lui Caragiale din centrul Ploieștiului. Sculpturile sale, dedicate reprezentării unora dintre cele mai mari figuri ale istoriei și culturii naționale, ca și decorării spațiului urban, monahal, turistic, sunt expuse în Ploiești, Buzău, Târgoviște. A fost creatorul și animatorul vestitei Tabere de sculptură Măgura, de la mânăstirea Ciolanu - Buzău, printre primele de acest gen din România, inițiativă care a avut un larg ecou și peste hotare. A pus la punct acest proiect împreună cu ziaristul Paul Lampert de la România liberă. Gheorghe Coman s-a remarcat, de asemenea, printr-un gest de mare probitate morală, refuzând o comandă foarte promițătoare sub raport pecuniar, de a prezenta figura dominantă a așa-numitei ,,epoci de aur" - Nicolae Ceaușescu -, lucrare preluată ulterior de alt sculptor. După 1989 a desfășurat și o susținută activitate publicistică.

Expoziții personale:

• 1965 - Vălenii de Munte,
• 1965 - Ploiești,
• 1991 - Lumsden - Scoția,
• 2000 - Ploiești,
• 2000 - București – sala Simeza;

·       1925: Peter Sellers, actor britanic (d. 1980)

·       1926 - S-a născut Gabriel Ştrempel, istoric literar, membru de onoare al Academiei Române, directorul Bibliotecii Academiei Române
* 1927: Ioan Moraru (n. 8 septembrie 1927, Dârlos, județul Târnava Mare - d. 20 decembrie 1989, București) a fost un medic român, ales post-mortem membru al Academiei Române.

Ioan Moraru, alături de Mihail Kuzin (Uniunea Sovietică) și Bernard Lown (Statele Unite), a fost copreședinte al organizației „Medicii lumii pentru prevenirea războiului nuclear”, căreia i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Pace în anul 1985.

A fost absolvent al Facultății de Medicină din Cluj, doctor în științe medicale (din 1957) și doctor docent (din 1968). A activat succesiv la catedrele de fiziopatologie, medicină legală și morfopatologie, parcurgând toate etapele ierarhice, de la preparator până la profesor șef de catedră.

A fost directorul Institutului Medico-Legal Mina Minovici și director al Institutului Victor Babeș, membru titular și vicepreședinte al Academiei de Științe Medicale. A reprezentat România la Organizația Mondială a Sănătății ca membru al Comitetului Executiv și vicepreședinte al acestui comitet.

A fost membru al organizației „International Physicians for the prevention of Nuclear War” căreia i-a fost acordat Premiul Nobel pentru Pace (1985). Anterior a fost secretar general (1964-1966) și apoi ministru adjunct la Ministerul Sănătății (1966-1969); a descris pentru prima oară receptorul Fc pentru IgA pe timocitele umane din myastenia gravis.

Activitatea sa științifică se concretizează în tratate și monografii și peste 300 de lucrări publicate în reviste din țară și străinătate. Este autorul unei „Introduceri în genetica moleculară” (în colaborare cu Ștefan Antohi, 1964), iar sub redacția sa apar tratatele de „Medicină legală” (1967), „Anatomia patologică” (1980), „Dicționar de imunologie” (împreună cu E. Păunescu, 1981), „Imunopatologie” (1984) și colaborează la volumul „Methods in Enzymology” (New York, 1983).

Lucrând peste 3 decenii în domeniul anatomiei patologice în laboratoarele Catedrei de anatomie patologică a Institutului de Medicină din Moscova, la secția de anatomie patologică a IML București și apoi la Institutul „Victor Babeș” din București, a studiat o variată cazuistică legată de boala membranelor hialine, docimazia histologică pulmonară la nou-născut, pneumopatia intrauterină, meningita hipertoxică, leziunile vasculare cerebrale în intoxicația cu alcool metilic, tanatogeneza prin fibroblastoză și miocardită primitivă la copii, metastazele cancerului pulmonar, metastazele în glandele endocrine, carcinomul mamar, mecanismul de producere al leziunilor hepatice, hepatitele toxice și cirozele experimentale nutriționale și altele.

Ioan Moraru

·       1929 - S-a născut Ştefan Bănulescu, prozator, eseist, jurnalist; a fost distins cu Premiul Naţional pentru Literatură al Uniunii Scriitorilor, în anul 1997 ("Iarna bărbaţilor", "Cartea de la Metropolis") (m. 25 mai 1998)

·       1930: Aretin Corciovei, fizician român (d. 1992)

·       1930 – S-a născut dramaturgul, publicistul şi scenaristul Tudor Popescu (“Satana cel Bun şi drept”, “O dragoste nebună, nebună, nebună”); (m. 22 august 1999)

·       1930: Petre Sălcudeanu (n. 8 septembrie 1930, Gligorești, județul Turda, România – d. 6 noiembrie 2005^[1]) a fost un scriitor, scenarist de film și om politic român. Sălcudeanu a ocupat funcția de ministru al Culturii din România în 1993 (28 august - 5 noiembrie) și a fost un membru fondator al Uniunii Scriitorilor din România. A absolvit Facultatea de Critică și Literatură din Moscova și Facultatea de Filozofie din București.

Romanul Biblioteca din Alexandria i-a adus Premiul Uniunii Scriitorilor și al Academiei Române. Este creatorul personajului de ficțiune Bunicul, ce figureaza ca protagonist al unei serii de romane polițiste pe teme criminalistice:

• Un biet bunic și o biată crimă
• Moartea manechinului
• Detectiv la paisprezece ani
• Bunicul și păcatele lumii
• Bunicul și porunca să nu ucizi
• Bunicul și doi delicvenți minori
• Un bunic și o biată aventură
• Bunicul și o lacrimă de fată

Deși scrisese romane cu activiști de partid, în epoca Realismului socialist [Cântecul muncitoresc (1950), Strada Lux (1962), Săptămâna neterminată (1965)], Petre Sălcudeanu a publicat cărți de succes la public și critici atît în perioada comunismului [Ucenicie printre gloanțe (1974), Biblioteca din Alexandria (1980), Cina cea de taină (1984), Judecata de apoi (1987), Ochiul și marea (1989)], cât și după Revoluția din 1989.

Scenarist

• Răscoala (1965)
• Cu mîinile curate (1972) - în colaborare cu Titus Popovici
• Ultimul cartuș (1973) - în colaborare cu Titus Popovici
• Toamna bobocilor (1975)
• Împușcături sub clar de luna (1977)
• Soldaty svobody (Vojaci slobody) (1977)
• Iarna bobocilor (1977)
• Lacrima de fata, O (1980)
• La răscrucea marilor furtuni (1980)
• Munții în flăcări (1980) - despre Avram Iancu
• Lovind o pasare de prada (1984)
• Bunicul și o biata cinste (1984)
• Primăvara bobocilor (1987)
• Privește înainte cu mânie (1993)
• Dulcea sauna a morții (2003)

Actor

• Eu, tu, și... Ovidiu (1978)

Petre Sălcudeanu

·       1932: Patsy Cline, numele la naștere, Virginia Patterson Hensley, (n. 8 septembrie 1932, Gore, Virginia — d. 5 martie 1963) a fost o cântăreață de muzică country care și-a cunoscut gloria în era cunoscută drept Nashville Sound, la începutul anilor '960. De la moartea sa, la vârsta de doar 30 de ani, în 1963, survenită în urma unui accident aviatic, este considerată una ditre cele mai mari voci ale muzicii secolului XX. Viața și cariera sa au făcut obiectul a numeroase cărți, filme, documentare, și chiar piese de teatru.
Cline a fost recunoscută pentru vocea sa puternică gen contra-alto, care a impresionat și zguduit industria americană de muzică country. Postum, au fost vândute milioane de albume, a primit numeroase premii, fiind asemuită ca valoare cu legende ca Johnny Cash sau Elvis Presley. La zece ani după moartea sa, devine prima artistă solo care intră în Country Music Hall of Fame. În 2001, a fost votată de către artiști și membri ai industriei de muzică Country, numărul 1 în Topul 40 Greatest Woman of Country Music, iar în 1999 a fost votată numărul 11 de către VH1 în topul The 100 Greatest Woman in Rock and Roll. Pe placa memorială Country Music Hall of Fame stă scris: "Nemuritoarele sale înregistrări stau mărturie valorii sale artistice". Printre hiturile sale se numără: "Walkin' After Midnight", "Crazy" și "Sweet Dreams". Cea mai cunoscută ecranizare biografică este filmul Sweet Dreams din 1985, ce îi are în distribuție pe Jessica Lange și Ed Harris.

Patsy Cline

* 1935: Teddy Mayer (n. 8 septembrie 1935 — d. 30 ianuarie 2009) a fost cofondatorul echipei de Formula 1 McLaren.
* 1936: Virna Pieralisi (n. 8 noiembrie 1936, Ancona, Italia – d. 18 decembrie 2014, Roma, Italia) a fost o actriță italiană de film.

· 

Virna Lisi

Lisi în martie 2011

      1937: S-a nascut Jimmie Rodgers, muzician american;

·       1940: Marioara Tănase, interpretă română de muzică populară și romanțe (d. 1970)

·       1941: Dan Coe (n. 8 septembrie 1941, București - d. 19 octombrie 1981, Köln, Germania) a fost un fotbalist român, care a făcut parte din Echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din Mexic, 1970. El a jucat ca fundaș central, fiind supranumit "Ministrul apărării

Dan Coe s-a născut la 8 septembrie 1941 în orașul București. Tatăl său, Duce Coe, a fost, înainte de război, component al echipei Sportul Studențesc, echipa care reușea prima promovare în Divizia A în 1937 avându-l ca antrenor pe Coloman Braun-Bogdan.

În anul 1956, Dan Coe a debutat la juniorii echipei Rapid București și în anul 1960 în echipa de tineret. Postul pe care a jucat a fost cel de fundaș central (stoper). A debutat în Divizia A la 18 martie 1962 în meciul Minerul Lupeni-Rapid București (1-1).

În Divizia A a jucat un număr de 214 meciuri și a marcat 12 goluri. A jucat timp de 11 sezoane la echipa feroviară, fiind căpitan al echipei. El a câștigat cu această echipă în 1967 titlul de campion al României la fotbal, apărarea Răducanu - C. Lupescu - Dan Coe - Motroc - Greavu fiind considerată una din cele mai bune din acel campionat.^[2] Cu echipa Rapid București, a jucat în Cupa Campionilor Europeni în sezonul 1967-1968 (4 meciuri) și apoi în Cupa Orașelor Târguri, precursoarea Cupei UEFA în sezoanele 1968-1969 (2 meciuri) și 1969-1970 (2 meciuri), fără să înscrie un gol. În anul 1970 i s-a decernat titlul de maestru emerit al sportului.

Între anii 1971-1973 a jucat timp de două sezoane în Belgia la echipa Royal Antwerpen F.C. În anul 1973, a revenit în România însă nu a fost reprimit la Rapid, fiind considerat prea bătrân. Coe a plecat atunci la echipa F.C. Galați, aflată în Divizia B. A ajutând-o să promoveze în anul 1974 în Divizia A. Ca o coincidență, în același sezon, Rapidul a retrogradat în Divizia B.

Dan Coe evoluat pentru ultima oară în Divizia A la 8 decembrie 1974 în partida Universitatea Craiova-FC Galați (6-0), după care s-a retras din fotbal.

* 1941: Niculae Lăzărescu, cunoscut ca Nae Lăzărescu, (n. 8 septembrie 1941, București - d. 19 decembrie 2013^[1]) a fost un actor român de comedie. A format un cuplu comic alături de Vasile Muraru.

Nae Lăzărescu s-a născut pe 8 septembrie 1941, într-un cartier modest al Bucureștilor de altădată^[2]. Înconjurat de dragostea părinților săi, a trăit în condiții greu de imaginat, învățând într-o clasă cu 64 de copii, conform spuselor marelui actor.^[3]

Primele veleități artistice le-a căpătat încă de foarte mic, de pe băncile școlii primare, unde i-a întâlnit pe Bimbo Mărculescu, Vasile Tomazian, un actor de monologuri foarte bun, iar la pauzele dintre filmele cinematografe a dat mâna cu regretații Puiu Călinescu, Alexandru Giugaru,Nae Roman etc.^[4]

În perioada în care era student la ASE, Nae Lăzărescu juca într-un grup de teatru satiric cu care participa la festivaluri de amatori, apoi a lucrat timp de trei ani la Rapsodia Română, la secția de estradă. L-a cunoscut pe Aurelian Andreescu, de care actorul își amintește cu nostalgie: "Din glumă în glumă sunt ceea ce vedeți. Am făcut și multe găinării la viața mea. Am fost unul dintre olimpicii alcoolicilor din România. După ce a murit prietenul meu Aurelian Andreescu, m-am lăsat. Au trecut mai bine de 30 de ani. Mai am un pic și mă las și de restul...".^[3] Debutul l-a cunoscut în 1963, moment din care a lucrat la Teatrul de revistă „Constantin Tănase”, alături de Vasile Muraru, iar cupletele interpretate de ei sunt memorabile, acesta reușind să joace vreme de aproape 50 de ani.^[4]

Într-un interviu acordat pentru site-ul Teatrului de Revistă, Nae Lăzărescu spunea că a avut mai multe modele în carieră: "Am avut mai multe modele. Atunci Franța deținea crema comicilor. Bourvil, Fernandel, mai târziu au apărut Jean Le Trevle și mulți alții. Marcel Sardou, celebru critic de film, spune că cel mai bun film trebuie să îl facă englezii, să îl finanțeze americanii și să îl vadă francezii".

De asemenea, vorbind despre rolurile în care a jucat, maestrul Nae Lăzărescu spunea: "Toate rolurile îmi sunt dragi, bineînțeles că am avut și "copii nereușiți", că nu se poate altfel. Teatrul de revistă este ca un ziar, un ziar vorbit. Textul de revistă durează cel mai puțin, se schimbă împrejurările".^[3] "Genul teatrului de revistă poate părea la prima vedere ușor, dar, dacă este luat în serios, este destul de dificil", mai spunea Nae Lăzărescu în același interviu.

Despre experiența cu televiziunea, Nae Lăzărescu spunea că a început să facă spectacole cu ocazia diverselor sărbători. "Știu că televiziunea era în Moliere. Acum, la ce să mă duc? La mese rotunde cu capete pătrate?! Toți știu tot. Noi, studenții, aveam emisiune lunară. Aveam formații una mai bună ca alta. La cuplete, pe noi ne acompania la pian Eugen Ciceu. Aveam cântăreți buni. Era Dan Spătaru, Pompilia Stoian, Anca Agemolu...".

Nae Lăzărescu a jucat și în filme, printre care "Grăbește-te încet", "Șantaj", "Baloane de curcubeu", "Căsătorie cu repetiție" și "Viraj periculos". De asemenea, în animația "Mașini", i-a dat voce personajului Clang.

Actorul trage cortina, la orele dimineții, la data de 19 decembrie 2013, neavând șansa să încânte publicul cu aceleași scene comice de revelion, pe care a reușit să le aducă la Antena 1, de câțiva ani încoace. ^[5]

Partenerul de scenă și de ecran al lui Nae Lăzărescu, Vasile Muraru, a declarat că Nae Lăzărescu a decedat în urma unei boli îndelungate și cu un parcurs sinuos, cu reveniri și căderi.

Filmografie:

• Grăbește-te încet (1981)
• Șantaj (1981)
• Baloane de curcubeu (1982)
• Viraj periculos (1983) - lăutarul Jean
• Căsătorie cu repetiție (1985)
• Mașini (2006) - Clang (voce, versiunea română)

Nae Lăzărescu

Nae Lăzărescu (decembrie 2011)

·       1942 - S-a nascut Sal Valentino (Salvatore Wiliard Spanpinato), vocalist american (The Beau Brummels, Stoneground).

·       1945 - S-a nascut Kelly Groucutt, basist, chitarist si vocalist britanic (Electric Light Orchestra).

·       1945: S-a nascut Ron “Pig pen” McKernan, membru in formatia Grateful Dead;
* 1947: Ioan Moisin (n. 8 septembrie 1947, Câmpina - d. 2 noiembrie 2017, București)^[1] a fost un inginer și om politic român, senator de Sibiu din partea PNȚCD în legislatura 1996-2000, ales pe lista CDR. A fost fiul canonicului Octavian Moisin. În cadrul activității sale parlamentare, Ioan Moisin a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Mongolia, Macedonia, Republica Italiană și Australia. Ioan Moisin a fost membru în comisia economică, industrii și servicii (din dec. 1996) și comisia pentru drepturile omului, culte și minorități.

În anul 1998 a inițiat prima propunere legislativă privind declararea calității de agent sau colaborator al Securității, propunere tergiversată și în cele din urmă clasată în anul 2000, după revenirea la putere a PSD.^[2]

În anul 1999 a propus un proiect de lege de interzicere a contracepției și avortului mult mai draconic decât cel din perioada comunistă, al lui Ceaușescu.^[3]

A inițiat de asemenea un proiect reparatoriu față de Biserica Română Unită cu Roma, inițiativă legislativă clasată de asemenea în 20 decembrie 2000, imediat după revenirea PSD la guvernare.^[4]

Tot la 20 decembrie 2000 a fost retrasă inițiativa sa legislativă privind accesul la dosarele de securitate ale șefilor de culte, ierarhilor și șefilor comunităților locale ale cultelor religioase din România.

* 1948: Marilyn Lorraine „Lynn” Abbey (n. 8 septembrie 1948, Peekskill, New York, SUA) este o scriitoare american. A început să publice în 1979 odată cu romanul Daughter of the Bright Moon și povestirea „The Face of Chaos”. După începutul său, a avut parte de încurajări de la Gordon R. Dickson.

În anul 1980 s-a căsătorit cu Robert Asprin și a devenit co-editor la Thieves World books. De asemenea a contribuit la alte serii de cărți, cum ar fi: Heroes in Hell și Merovingen Nights.

Lynn Abbey și Robert Asprin au divorțat în anul 1993, așa că Abbey s-a mutat în Oklahoma City. A continuat să scrie romane în această perioadă. Afundată în supărarea vieții amoroase, aceasta s-a concentrat asupra muncii^{[necesită citare]}, ca în 2002 să revină la editura Thieves World books, cu un roman intitulat Sanctuary. După aceea a început să editeze noi antologii.

* 1948: Ion Arachelu (în rusă Ион Аракелу) (n. 8 septembrie 1948, Chișinău, URSS) este un actor de teatru și film din Republica Moldova, de etnie armeană.

Filmografie:

• Zece ierni pe-o vară (1969) - Toderică
• Povârnișul (1970) - Mihăeș
• Viforul roșu (1971) - Costăchel
• Vara ostașului Dedov (1971) - Persucov
• Crestături spre amintire (1972) - Siomka
• Ultimul haiduc (1972) - Toderică
• Podurile (episod, 1973)
• Durata zilei (episod, 1974)
• Bărbații încărunțesc de tineri (1974) - Anton
• Pe urmele fiarei (episod, 1976)
• O întâmplare la festival (1976) - Petko
• Cocostârcul (1978)
• Casa lui Dionis (1981) - Hariton
• În zorii revoluției (episod, 1984)
• Un autobuz în ploaie (episod, 1986)
• Am onoarea (episod, 1987)
• Cine arvonește, acela plătește (1989)
• Magie neagră sau întâlnirea cu diavolul (1990)
• Văleu, văleu, nu turna! ("Telefilm-Chișinău", 1991)
• Dezertorul (1996)

Actorul moldovean Ion Arachelu, la o filmare din anii '70

·       1951: Béla Markó, politician român de etnie maghiară
* 1956: Vasile Nistor (n. 8 septembrie 1956, Rogoaza, Bacău, România) este un om politic român. Vasile Nistor a absolvit Facultatea de drept, a făcut cursuri de specializare în științe politice și a studiat la Colegiul Superior de Siguranță Națională.

·       1958 - S-a nascut Michael Lardie, clapar, chitarist si compozitor american (Great White).

·       1958 - S-a nascut David Lewis, chitarist, vocalist si compozitor american (Atlantic Starr).

·       1960 - S-a nascut David Steele, basist si compozitor britanic (Beat, Five Young Cannibals).

·       1960: Marian Sorin Paveliu, politician român
* 1961: Corneliu Popescu (n. 8 septembrie 1961) este un senator român, ales în legislatura 2012-2016 din partea PNL.

·       1963: Gabriel Sandu, politician român

·       1968: Andrei Dominic Gerea (n. 8 septembrie 1968, în București) este un om politic român, deputat de Argeș în Parlamentul României din 2004, fost ministru al economiei în cadrul guvernului Victor Ponta (2) și ministru-delegat pentru energie și IMM în guvernul Victor Ponta.

În cadrul activității sale parlamentare, Andrei Gerea a fost membru în următoarele grupuri parlamentare de prietenie:

• în legislatura 2004-2008: Regatul Maroc, Republica Portugheză;
• în legislatura 2012-2016: Republica Portugheză, Republica Arabă Egipt, Republica Finlanda, Republica Elenă, Republica Federală Germania;
• în legislatura 2012-2016: Regatul Țărilor de Jos (Olanda), Republica Arabă Siriană, Republica Turcia;
• în legislatura 2016-2020: Regatul Țărilor de Jos (Olanda), Republica Portugheză, Muntenegru.

Din decembrie 2016, Andrei Gerea este membru al Biroului Permanent al Camerei Deputaților, cu funcția de chestor.

* 1968: Ștefan Nanu (n. 8 septembrie 1968, Filiași, Dolj, România) este un fost fundaș român de fotbal. A debutat în Liga 1 pe 25 august 1991, în meciul Electroputere Craiova - Inter Sibiu 1-1.

* 1970: Cornel Milan (n. 10 martie 1970) este un scrimer olimpic român specializat pe spadă și un antrenor de scrimă.

* 1971: David James Arquette (n. 8 septembrie 1971) este un actor american, regizor, producător, scenarist, designer de modă și, ocazional, luptător de wrestling. Provine din familia de actori Arquette. A devenit cunoscut pentru rolurile sale din ultima parte a anilor 1990, când a jucat în mai multe filme de Hollywood, înclusiv seria Scream. De atunci a avut mai multe roluri în televiziune, inclusiv în serialul In Case of Emergency difuzat de ABC, jucând rolul lui Jason Ventress. În același timp și-a urmat pasiunea pentru wrestling și a participat chiar la Campionatul Mondial de Wresling, câștigând chiar o centură la categoria grea,^[1] care i-a făcut pe comentatori să declare că titlul s-a degradat și e depășit
A apărut în filme precum Buffy the Vampire Slayer (în rolul Benny) sau Airheads (în rolul Carter). A mai apărut în seriale precum Blossom (din 1992), Beverly Hills, 90210 (din 1992), Friends (din 1996). A jucat alături de Drew Barrymore în filmul Never Been Kissed din 1999, având rolul fratelui mai mare. Succesul la care spera a venit însă odată cu seria Scream unde a interpretat rolul lui Dewey Riley. În timpul filmărilor din 1996 a cunoscut-o pe viitoarea sa soție Courtney Cox. Chiar dacă sunt caractere complet diferite, s-au înțeles bine și s-au căsătorit în 1999. Au apărut împreună în reclama la Coke, iar în același an au înființat compania de producție Coquette.

David Arquette

Arquette în San Francisco, octombrie 2008

* 1972: Peter Connelly (născut în 8 septemberie 1972, în Anglia)^[1] este un compozitor de muzică și designer de sunet pentru jocuri video. A lucrat în special cu Core Design pentru 3 jocuri din seria Tomb Raider, dar și cu Eutechnyx și Ubisoft Reflections.^[2]

Peter deține un studiou-companie de compoziție, producție muzicală, inginerie de sunet și design de sunet, numit Universal Sound Design.^[3]

A studiat la violoncel, chitară și pian, și este calificat în Tehnologia Muzicii la Colegiul Newcastle. Îi consideră pe John Williams și Danny Elfman ca fiind mari compozitori ce i-au influențat stilul compozițional.^[4][5]

Coloana sonoră a jocului Tomb Raider: The Angel of Darkness este prima compusă pentru orchestră reală. A ales instrumente precum oboiul, cornul englez, harpa and flautul pentru a o reprezenta pe Lara

Peter Connelly

* 1972: Rodney Hylton Smith (născut în 1972), mai cunoscut după numele de scenă Roots Manuva, este un rapper britanic din Stockwell, South London. În prezent are contract cu casa de discuri Big Dada.

Roots Manuva

·       1973: Petre Marin (n. 8 septembrie 1973, București) este un fotbalist român retras din activitate.^[1] În prezent este directorul sportiv al echipei Concordia Chiajna.^[2] Este cunoscut pentru activitatea sa ca fundaș stânga la echipa Steaua București, unde a obținut două titluri de campion, o supercupă, o calificare în semifinalele Cupei UEFA și trei calificări consecutive în Liga Campionilor.^[3] Fiul său, Răzvan Marin, este tot fotbalist.
* 1973: Florin-Dan Tripa (n. 8 septembrie 1973) este un deputat român, ales în 2016.

·       1974: Bobby Păunescu (George Marius Păunescu) (n. 8 septembrie 1974 București) este un regizor, producător, scenarist și om de afaceri român.

S-a născut în București, iar de la vârsta de un an s-a mutat cu familia în Italia, la Milano, unde a rămas până la vârsta de 10 ani.

A terminat Facultatea de International Management în Elveția în 1998. În 2007 a urmat un curs intensiv de film la Universty of Southern California - School of Cinematic Arts. La USC scrie și regizează primul scurt metraj - Dear D (rolul principal Monica Bîrlădeanu). În 2007 scrie și regizează primul lui film de lung metraj, "Francesca". Filmul este produs de Mandragora, casa de producție de film ce a fost fondată de Cristi Puiu și Bobby Păunescu. Filmul "Francesca" a avut premiera în deschiderea secțiunii Orizzonti a Festivalului de film de la Veneția din 2009. Filmul "Francesca" a fost selecționat la mai multe festivaluri de film internaționale, printre care East End London Film Festival (unde a primit premiul pentru cel mai bun debut), Gijon International Film Festival Spania (unde a primit premiul FIPRESCI), Silk Road International Film Festival, Turcia (unde a primit premiul pentru cel mai bun regizor, cea mai bună actriță și premiul criticii din Turcia). Filmul a mai participat și la festivalurile internaționale de film din: Buenos Aires BAIFICI, Reykjavik, Bergen și Wiesbaden.

Bobby Păunescu fondează împreună cu Anca și Cristi Puiu casa de producție Mandragora. Mandragora a produs : Moartea domnului Lăzărescu 2005, (câștigător Un certain regard la festivalul de film de la Cannes 2005 precum și alte 45 de premii internaționale, filmul este considerat întemeietorul valului românesc de film). În 2008 a produs filmul de scurt metraj Megatron (regizor Marian Crișan), film ce a câștigat Palme d'Or pentru scurt metraj. În 2009, Bobby Păunescu a produs filmul Aurora, regizat de Cristi Puiu. Aurora a avut premiera la Festivalul de film de la Cannes 2010. Tot în 2009 a produs si filmul Morgan al regizorului Marian Crișan. În același an, 2009, Bobby Păunescu împreună cu Cristi Puiu au produs filmul Francesca, film ce a avut premiera la Festivalul de Film de la Veneția în 2009. În anul 2012 a produs filmul Diaz: Don't Clean Up This Blood

Filmografie:

Producător sau co-producător:

• 2003: Viața în direct (serial TV)
• 2005: Moartea domnului Lăzărescu
• 2006: Lombarzilor 8
• 2009: Francesca (de asemenea și regizor) ^[3]
• 2010: Stopover
• 2010: Aurora
• 2012: După dealuri
• 2012: Diaz: Don't Clean Up This Blood
• 2013: Closer to the Moon

În 2007, revista Capital anunța apariția unui nou miliardar român. Era vorba de Bobby Păunescu, care, prin investițiile imobiliare din țară și de peste hotare, devenise posesorul unei averi estimate la 1,6 miliarde dolari, înainte de criză. El este și moștenitorul unui imperiu financiar ale cărui baze au fost puse de tatăl său, omul de afaceri George Constantin Păunescu.^[4]

Un comunicat de presă al trustului Ringier, din 11 februarie 2010, anunța că Ringier România și Bobby Păunescu au ajuns la un acord în vederea transferării proprietății cotidianului Evenimentul zilei și a revistei Capital către nou înființata companie "Editura Evenimentul și Capital", al cărei acționar majoritar este Bobby Păunescu. Claudiu Șerban, care deținuse până la data tranzacției funcția de Director General Adjunct, a fost numit Director General al “Editurii Evenimentul și Capital”.^[5]

În prezent, Bobby Păunescu este și un cunoscut om de presă din România. Este proprietarul ziarelor Evenimentul zilei, Capital, Curierul Național, Gazeta de sud, Gazeta de Olt^[6][7] precum și a televiziunii B1TV.

În martie 2012, Bobby Păunescu a înființat Solar Pictures, o casă de producție aflată în Statele Unite ale Americii.

* 1977: Đorđe Vlajić (n. 8 septembrie 1977, Belgrad, Iugoslavia) este un fotbalist sârb care evoluează în prezent la FK Belgrad. De-a lungul carierei a mai evoluat la OFK Belgrad, CFR Cluj și la Győr ETO FC.

·       1979: Alecia Beth Moore (n. 8 septembrie, 1979^[4]), cunoscută sub numele de scenă Pink (uneori scris P!nk), este o cântăreață câștigătoare a două premii Grammy care a devenit celebră în 2000 datorită albumului Can't Take Me Home. Al doilea ei album, Missundaztood a devenit cel mai bine vândut din cariera sa. Spre deosebire de primul, care a avut influențe R&B, Missundaztood a fost orientat mai mult spre pop rock. Al treilea material discografic, Try This, nu s-a bucurat de un succes la fel de mare ca anteriorul. După o pauză, Pink s-a reîntors pe scena muzicală cu albumul I'm Not Dead (2006) care s-a comercializat în peste 1,5 milioane de exemplare numai în Statele Unite.^[5] În total, Pink a vândut peste 29 de milioane de unități ale albumelor ei în toată lumea. Al cincilea album, Funhouse, a fost lansat în octombrie 2008.

Este recunoscută prin simțul ei vestimentar neconvențional și glasul său puternic. P!nk a fost clasată pe locul 12 în UK Music Hall of Fame pentru primii ani ai secolului al XXI-lea. Calitățile ei vocale au fost comparate cu cele ale lui Janis Joplin, considerată de P!nk unul dintre idolii săi. În septembrie 2013 Pink a fost desemnată Femeia Anului 2013 de către revista Billboard, după ce artista americană a reușit să ajungă în acest an pentru prima oară pe primul loc în topul Billboard al albumelor

Pink s-a născut în Doylestown, Pennsylvania, tatăl ei James Moore fiind veteran al războiului din Vietnam, iar mama ei, Judy Kugel, asistentă. Din partea tatălui are origini germane și irlandeze iar din partea mamei lituaniene evreiești.^[7][8] Pink se numește singură „Evreică-irlandezo-germano-lituaniană”^[9].^[10] A crescut în Doylestown, Pennsylvania, unde a frecventat liceul Central Bucks West High. Tatăl îi cânta melodii la chitară și cu vocea, astfel Pink și-a dorit de mică să devină un star rock. În timpul liceului, Pink s-a alăturat primei sale formații, numită Middleground, care însă nu a devenit cunoscută decât pe plan local. Aceasta a declarat că cel mai mult au influențat-o Janis Joplin, Steven Tyler, Bad Religion, Mary J. Blige, Bob Marley, Billy Joel, Indigo Girls, Don McLean și The Notorious B.I.G..^[11]

Pink și-a dezvoltat vocea devreme.^[12] Cu toate că a fost sănătoasă la naștere, a început să sufere de astm de mică.^[13] Când era adolescentă, Pink a început să compună versuri despre sentimentele ei, mama ei zicând despre acestea: „primele ei versuri erau întotdeauna foarte introspective.”

Pink l-a cunoscut pe motocicistul de specialitate Carey Hart în 2001, la jocurile X în Philadelphia. În 2005 cântăreața l-a cerut pe Hart în căsătorie între tura 2 și 3, scriind pe o tablă "te căsătorești cu mine?" și pe cealaltă parte "vorbesc serios". S-au căsătorit în Costa Rica pe 7 ianuarie 2006. Melodia "So What" este despre relația lor și începutul unui divorț. Carey a apărut în video. Nu au finalizat divorțul, iar Carey a confirmat în martie 2009 că vor încerca să lucreze la relație. Pe 5 februarie 2010 Pink a confirmat că ea și soțul ei, Carey, s-au împăcat. A admis și că despărțirea a învățat-o să nu mai încerce să îl schimbe și a învățat-o să lucreze mai mult la căsătorie. Pink a confirmat faptul că era însărcinată, în noiembrie 2010, după ce a fost fotografiată purtând o rochie pentru femei gravide și a fost felicitată pe Twitter de un prieten. Ea a anunțat ulterior pe Twitter nașterea fetiței ei, Willow Sage Hart, în iunie 2011.

P!nk

* 1981: Teruyuki Moniwa (n. 8 septembrie 1981) este un fotbalist japonez.
* 1981: Daiki Takamatsu (n. 8 septembrie 1981) este un fotbalist japonez.
* 1982: Marian Cozma (n. 8 septembrie 1982, București — d.8 februarie 2009, Veszprém) a fost un handbalist român, campion al României și Ungariei la handbal masculin și câștigător al Cupei Cupelor EHF.

Marian Cozma a fost lansat în handbal de clubul bucureștean Dinamo București. Tatăl lui Marian, Petre, a fost cel care l-a îndrumat pe fiul său către acest sport, deoarece și el fusese handbalist.

Cozma a debutat în echipa mare a celor de la Handbal Club Dinamo București în sezonul 2002-2003. A participat, alături de echipa bucureșteană, în Cupa EHF. A evoluat la Dinamo până în anul 2006, timp în care a reușit să câștige campionatul României de handbal la finele sezonului 2004-2005. În 2006, Cozma s-a transferat în Ungaria, la KC Veszprém.

La Veszprém, Cozma a avut din nou șansa să participe în Liga Campionilor a Federației Europene de Handbal, marcând 17 goluri în meciurile din sezonul 2006-2007. În 2008, Cozma a câștigat pentru prima oară titlul de campion al Ungariei cu formația sa. Tot în același an, el a reușit să câștige primul trofeu european din carieră: Cupa Cupelor EHF, după o finală în care KC Veszprém a învins formația germană Rhein-Neckar Löwen.

În anul 2009, Marian Cozma a fost selecționat de către antrenorul naționalei României de handbal, Aihan Ömer, la turneul final al Campionatului Mondial de Handbal din Croația. Din păcate pentru Cozma, el nu a fost folosit prea mult, fiind titular doar în meciul cu Australia, în celelalte meciuri evoluând foarte puțin.

În momentul desfășurării Campionatului Mondial de Handbal, Cozma era cel mai înalt handbalist de la această competiție și chiar din lume, datorită înălțimii sale impresionante (2,11 m) el fiind poreclit de colegi „Păsărilă”. Cel mai bun prieten al handbalistului era Rareș Jurcă, component și el al echipei naționale de handbal a României.

După acest Campionat Mondial, Marian Cozma a declarat că nu va mai juca niciodată la echipa națională cât timp antrenor va fi Aihan Ömer.^{[necesită citare]} Visul lui era să ajungă la formația THV Kiel, unde dorea să fie coleg cu francezul Nikola Karabatić.^{[necesită citare]} Handbalistul era în tratative cu mai multe formații importante din Spania, vorbindu-se chiar de Barcelona, însă nu s-au realizat datorită decesului său tragic. Când a fost înmormantat au venit peste 2000 de oameni ca să-l mai vadă pentru ultima dată pe Marian Cozma.

Tatăl său Petre Cozma a înființat o asociație în memoria fiului său care se numește: Asociația MARIAN COZMA sau pe scurt AMC.

În noaptea de 7 spre 8 februarie 2009, Marian Cozma se afla în discoteca Patriota Lokal de pe strada Virág Benedek din orașul maghiar Veszprém împreună cu alți colegi, pentru a sărbători nașterea copilului unuia dintre colegii săi. A avut loc o altercație, Cozma fiind atacat de un grup de trei țigani, fiind înjunghiat de trei ori, inclusiv în inimă. Această plagă i-a cauzat decesul.[1]

Alți doi colegi, croatul Ivan Pešić și sârbul Žarko Šešum au fost și ei atacați, primul fiind înjunghiat în rinichi, iar cel de-al doilea suferind un traumatism cranio-cerebral. Un alt handbalist maghiar, dar născut în România, Ferenc Ilyés, a încercat să-l salveze făcându-i respirație gură la gură, dar nu a reușit. Cozma mai fusese implicat într-un incident asemănător în 2005, când a fost înjunghiat de un grup de opt persoane, suporteri ai unei echipe adversare, la București, scăpând cu viață și reușind să revină în scurt timp pe teren.

În memoria lui Marian Cozma, Comitetul Director al Federației Române de Handbal a decis ca Centrul Național Olimpic de Excelență de la Sighișoara să poarte numele sportivului, iar în Veszprém s-a ridicat o statuie cu el aruncând la poartă.

Marian Cozma

* 1983: Diego Orlando Benaglio (n. 8 septembrie 1983 în Zürich) este un fotbalist elvețian care evoluează la AS Monaco în Ligue 1, ca portar.
* 1983: Michel Platini Ferreira Mesquita, cunoscut mai mult ca Michel Platini, este un fotbalist brazilian care evoluează pentru clubul ȚSKA Sofia. A nu se confunda cu președintele UEFA, francezul Michel Platini.
* 1984: Vitali Aleksandrovici Petrov (în rusă Вита́лий Алекса́ндрович Петро́в; n. 8 septembrie 1984, Vîborg) este un pilot rus de curse auto. A concurat în GP2 Asia Series și GP2 Series, după care a promovat în Formula 1, unde a concurat pentru Caterham în 2012 și pentru Renault în 2010 și 2011.
* 1986: Anton Alekseevici Aveev (în rusă Антон Алексеевич Авдеев, n. 8 septembrie 1986, Voskresensk, Rusia) este un scrimer rus specializat pe spadă, campion mondial în 2009.
* 1986: Carlos Arturo Bacca Ahumada (pronunție în spaniolă: /ˈkarloz ˈβaka/; n. 8 septembrie 1986) este un fotbalist columbian, dublu câștigător al Europa League, care în prezent joacă la Villarreal CF și la naționala Columbiei pe postul de atacant. A fost golgheterul lui FC Sevilla în sezoanele 2013-2014 și 2014-2015.
* 1986: Johan Dahlin (n. 8 septembrie 1986, Trollhättan) este un portar suedez, care joacă în present in Suedia, la Malmö FF. A făcut parte din echipa națională de fotbal sub 21 de ani a Suediei.
* 1986: João Filipe Iria Santos Moutinho (pronounție în portugheză: /ˈʒwɐ̃w fɨˈlip iˈɾi.ɐ ˈsɐ̃tuʒ mo(w)ˈtĩɲu/; n. 8 septembrie 1986) este un fotbalist portughez care evoluează la clubul Wolverhampton Wanderers în Premier League și la echipa națională de fotbal a Portugaliei.

Moutinho a reprezentat naționala Portugaliei la două Campionate Europene de Fotbal: Euro 2008 și Euro 2012.

* 1987: Marcel Van Minh Phuc Long Nguyen (n. 8 septembrie 1987, München) este un gimnast german, laureat cu argint la individual compus și la paralele la Jocurile Olimpice de vară din 2012. A cucerit mediala de bronz pe echipe la Campionatul Mondial de Gimnastică Artistică din 2007. A fost campion european pe echipe în 2012 și dublu campion european la paralele în 2011 și în 2012.

* 1987: José Antonio Romera Navarro (născut la data de 8 septembrie 1987) este un fotbalist profesionist de origine spaniolă care evoluează în prezent pentru Dinamo București în Liga I, pe postul de fundaș dreapta.

* 1989: Tim Bergling (n. 8 septembrie 1989 Stockholm, Suedia^[4] – d. 20 aprilie 2018,^[3] Muscat, Oman^[5]), cunoscut sub numele scenic Avicii, a fost un DJ, remixer și producător muzical suedez.^[6] În 2012 Avicii s-a clasat pe locul 3 în topul anual ”Top 100 DJs” publicat de către revista DJ Magazine,^[7] iar în 2013 a repetat performanța.^[8] El a fost nominalizat de zece ori la Premiile Grasy, în 2009 pentru piesa "Sunshine" în colaborare cu David Guetta^[9] și în 2013 pentru piesa "Levels".
Tim Bergling s-a născut pe 8 septembrie 1989 în Stockholm, Suedia. În 2010, Avicii a scos în colaborare cu alt DJ suedez, John Dahlbäck, un single intitulat "Don't Hold Back". După aceea a lucrat la numeroase proiecte cu DJ cunoscuți pe plan mondial ca DJ Tiesto și Sebastian Ingrosso. Chiar dacă principala sa muncă o reprezintă melodiile electronice sintetice, EMI a scos o versiune vocală a melodiei lui "Bromance", intitulată "Seek Bromance". "Seek Bromance" a ajuns în top 20 în mai multe țări incluzând Belgia, Franta, Olanda, Regatul Unit și Suedia. De asemenea a mai remixat și single-ul Nadiei Ali "Rapture" de pe albumul ei "Queen of Clubs Trilogy: Onyx Edition". În octombrie 2010, Avicii a semnat cu echipa europeană A&R si EMI Music Publishing, considerată a fi una dintre cele mai mari patru case de discuri. În 2011, melodia sa în colaborare cu David Guetta, Sunshine, a fost nominalizată la Grammy la categoria cea mai buna piesă dance. Melodia sa 'Penguin' a fost preluată de Leona Lewis pentru cântecul ei 'Collide'. Această preluare nu a fost autorizată de către Avicii și a dus la controverse, iar Avicii a încercat să blocheze publicarea melodiei cântăreței. Totuși, aceste controverse au fost rezolvate în afara judecătoriei cu reprezentanții celor doi producători declarând: Leona și Avicii vor lucra împreună la al patrulea single Collide'. În 2011 Avicii a scos 'Levels' (preluând un sample din melodia 'Something's Got a Hold On Me' de Etta James), care a ajuns în top zece în India, Croația, Bosnia, Austria, Belgia, Danemarca, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Olanda și Regatul Unit, iar în Ungaria, Norvegia și Suedia a condus topurile.

Avicii

Avicii în Londra, 2011

* 1992: Bernard Anício Caldeira Duarte (n. 8 septembrie 1992), cunoscut ca Bernard, este un fotbalist brazilian care joacă pentru Everton.
* 1995: Julian Weigl este un fotbalist German născut în Bad Aibling, Germania pe data de 8 septembrie 1995. Joacă ca mijlocaș defensiv și actuala lui echipă este Borussia Dortmund din Bundesliga din Germania.