MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 

JOI 26 SEPTEMBRIE 2019

PARTEA ÎNTÂI

Bună ziua, prieteni!

Să aveți o zi de joi plăcută în compania postărilor mele!

Nu uitați, materialele selecționate și prezentate zilnic de mine vă sunt destinate gratuit! Citiți-le și cu siguranță veți avea câte ceva de învățat din ele!

Eu sunt aici pentru toți prietenii mei și îmi voi continua misiunea cât timp va dori Domnul să fac această muncă!

Vă reamintesc denumirile grupurilor tematice pe care am onoarea să le administrez:

1.  ARTĂ CULINARĂ – REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI;

2.  COSTUMUL POPULAR ROMÂNESC – TRADIȚII ȘI MODERNISM;

3.  DAȚI INIMII MOTIV SĂ ZÂMBEASCĂ;

4.  DESPRE FRUMUSEȚILE ȚĂRII NOASTRE;

5.  GÂNDURI PESTE TIMP;

6.  GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR;

7.  INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET;

8.  ISTORIE PE ZILE;

9.  ÎȚI PLACE HISTORIA (ISTORIA);

10.              MUZICĂ;

11.              MUZICA – CHEIA FERMECATĂ CARE DESCHIDE SUFLETUL;

12.              PE O ARIPĂ DE CÂNT;

13.              POEZIE;

14.              PRIETENI CĂRORA LE PLACE RADIO SIMPLU;

15.              PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI;

16.              PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI DIN DOMENIUL ARTELOR;

17.              PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI DIN DOMENIUL ȘTIINȚELOR;

18.              PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI DIN DOMENIUL SPORTULUI;

19.              RELIGIE ORTODOXĂ;

20.              SFATURI UTILE;

21.              TEATRU/FILM;

22.              ISTORIE PUR SI SIMPLU

În aceste grupuri se pot înscrie NUMAI prietenii mei!
Intenționez ca de la 1 Octombrie 2019 să fac modificări care vor conduce la scurtarea materialelor prezentate. În partea de Istorie voi prezenta NUMAI informații mai puțin vehiculate până acum, în partea de MUZICĂ veți găsi numai înregistrări noi!
 Toate cele bune!

ISTORIE PE ZILE 26 Septembrie

Evenimente

·         46 î.Hr:  Iulius Cezar dedica  un templu lui Venus Genetrix  in urma unui  jurământ  făcut  in timpul bataliei de la Pharsalus. El a decis să dedice templul lui Venus Genetrix, considerata  a fi mama lui Aeneas, legendarul strămos  al ginţii  Julia, careia  Cezar i-a aparţinut. Bătălia de la Pharsalus, in centrul Greciei ,a decis in timpul Războiului civil roman victoria lui Iulius Cezar (care conducea forțele pro-populare), împotriva forțelor pro-aristocratice ale lui Pompei și ale Senatului roman. A avut loc pe 9 august 48 î.Hr.

·         70: Generalul Titus cucerește Ierusalimul.

·         1087: La Westminster Abbey, William al II-lea (Rufus) este încoronat rege al Angliei și va domni până în anul 1100.

·         1371: In timpul razboiului impotriva invadatorilor turci condusi de Lala Sahin Pasa, fortele sârbe comandate de regele  Vukasin Mrnjavcevic si fratele acestuia ,despotul Iovan Uglesia, sunt infrante  in urma unui atac de noapte surpriza al otomanilor. Regele Vukașin  si despotul Uglieșa sunt  ucisi. Mii de sârbi au fost macelaritii sau s-au înecat în râul Marița, atunci când au încercat să fugă.

·         1387: Petru I Muşat, domn al Moldovei (1375-1391), recunoaște printr-un act omagial făcut la Liov in ziua  Înălţarii Sfintei Cruci, suzeranitatea lui   Wladyslaw al II-lea Jagello, rege al Poloniei (1386-1434) si  mare cneaz al Lituaniei (1377-1434); începe rivalitatea ungaro-polonă pentru dominaţia asupra Moldovei

·         1497: începe asediul cetăţii Suceava, Ţara Moldovai, de către poloni. Asediul a durat „trei săptămîni zi şi noapte" însă fără nici un rezultat.

·         1580: Sir Francis Drake se întoarce în Anglia după o călătorie în jurul lumii pe mare care a durat trei ani.

·         1617: Este semnat Tratatul de alianţă de la Soroca între Radu Mihnea, domnitorul Moldovei şi Gabriel Bethlen, principele Transilvaniei.

·         1687: Partenonul din Atena a fost partial distrus in cursul luptelor din fortele venetiene si cele ale Imperiului Otoman, in timpul razboiului dintre cele doua puteri. Partenonul a fost construit in secolul V i. Hr., fiind inchinat zeitei Atena Partenos. A fost ridicat din initiativa lui Pericle, conducator al Atenei, ca semn de multumire pentru patroana cetatii. Partenonul a fost construit pe locul unui vechi templu distrus de persi. Lucrarile au fost conduse de sculptorul Fidias, care a fost ajutat de arhitectii Ictinios si Callicrates, coordonati de Fidias. Constructia a inceput in 447 i. Hr. si s-a finalizat in 438 i. Hr., insa decoratiile si sculpturile au fost gata abia cinci ani mai tarziu. Monumentul, realizat in stil doric, adapostea o statuie uriasa a zeitei Atena, care insa a fost furata ai distrusa cel mai probabil in timpul cruciadei din 1204. Templul, situat pe Acropole, este considerat o capodopera a arhitecturii grecesti si se numara printre cele mai faimoase constructii din lume. In 1687, armata otomana a transformat templul in magazie de explozibil. In timpul unui atac al venetienilor, Partenonul a fost partial distrus, structura de rezistenta a monumentului fiind avariata, iar sculpturile deteriorate in cea mai mare parte.

·         1815: A fost semnat, la Paris, actul de constituire a "Sfintei Alianțe", de către Alexandru I, țarul Rusiei (1801-1825), Francisc I, împăratul Austriei (1804-1835), șiFrederic Wilhelm al III-lea, rege al Prusiei (1797-1840).

·         1830: Prin decret imperial, ţarul  Rusiei acordă privilegii evreilor care doresc să se strămute în oraşele din Basarabia ţaristă.

·         1874: Are loc, la Bucureşti, prima competiţie internaţională din analele sportului românesc – un concurs de tir (tragere la semn), intre tragatori din Transilvania, (la data aceea teritoriu austro – ungar) si Romania. La inceputul secolului al XIX-lea (1831), se constituise la Arad, Asociatia Cetateneasca de Tir, prima structura organizatorica dedicata sportului cu arme de pe teritoriul actual al Romaniei, infiintata de militari si aristocrati pasionati de  partidele de tir de agrement sau vanatoare. Pe 5 mai 1862, in Principatele Romane, ia ființă prima societate de tir la nivel național, denumită: „Societatea Română de arme și dare la semn” având sediul la București, care la numai un an de la înființarea ei, avea un număr de 120 de membri și 5 membri de onoare. In 1865 prin Decretul Domnesc Nr. 1147 dat de Alex Ioan Cuza, au fost aprobate statutele “Societatii de dare la semn” in Principatele Unite. În urma acestui decret, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza donează societății din terenul Mânăstirii Radu – Vodă, teren trecut în patrimoniul statului, o suprafață de 47.514 mp, pentru a-l folosi drept poligon de tir cu condiția ca acest teren să nu fie înstrăinat. Terenul donat s-a adăugat la cel pe care societatea îl avea deja în folosință și care era poziționat în zona Clubului Progresul, unde până în anul 1900 se efectuau doar trageri cu arme de glonț – carabină și pistol – urmând ca mai apoi să se organizeze și trageri cu arme de vânătoare. Pe data de 1 aprilie 1900, printr-un alt Decret Regal, Societatea de Dare la Semn este recunoscută ca persoană juridică. Prima participare a unor trăgători români la un concurs internațional a fost în anul 1919 la Le Mans – Franța, unde românii au cucerit locul doi. La acest concurs au participat trăgători de elită din toate țările aliate în primul război mondial. În anul 1924, România participă la Jocurile Olimpice de la Paris cu un lot de trăgători, unde Constantin Tomescu ocupă locul 18.

·         1887: A aparut primul disc plat de gramofon.

·         1899: A  fost dezvelită statuia fostului primar al oraşului Bucureşti, Emilian Pake-Protopopescu. Monumentul  a fost realizat în marmură albă de Carrara de către sculptorul Ion Georgescu si era amplasat lângă Biserica Greacă din Bucureşti, în actualul Parc Izvorul Rece, pe locul unde la 6 decembrie 2007 a fost inaugurat monumentul „Nicolae Bălcescu”, turnat în bronz de sculptorul Mircea Corneliu Spătaru. Emilian Pake-Protopopescu (n. 1845; d. 1893), este considerat unul din cei mai buni primari pe care i-a avut  Bucureştiul , fiind cel care a modernizat oraşul: a pavat străzi, a introdus iluminatul electric, a deschis noi linii de tramvai, a reorganizat lucrul primăriei ş.a. Pake Protopopescu a deschis noul bulevard, care lega cartierul Cotroceni cu mahalaua Oborului, care se numea atunci Orizontului. În Piaţa Pache, lângă fântână, a fost ridicată   în cinstea sa  monumentul,demolatin 1948 de catre autoritatile comuniste. După 1989, bulevardul a reprimit numele fostului primar.

·         1912: A izbucnit primul razboi balcanic intre Alianta Balcanica (Bulgaria, Serbia, Grecia, Muntenegru) si Imperiul Otoman, incheiat prin victoria coalitiei antiotomane la 17/30 V 1913. Romania s-a declarat neutra.

·         1918: Primul Război Mondial: Începe Bătălia de la Meuse care se va termina în noiembrie cu victoria decisivă a Aliaților.

·         1929:  In Statele Unite, este folosit pentru prima data in cadrul unui zbor pilotul automat, sistem  inventat in 1914 de Elmer Sperry.

·         1944: Al doilea război mondial –  Operațiunea  anglo-americana Market-Garden  de invadare a Olandei ocupate de nazisti a eșuat.

·         1954:  Feribotul japonez Toya Maru s-a scufundat în timpul taifunului Marie în strâmtoarea Tsugaru, între insulele japoneze Hokkaido și Honshu. Peste 1.000 de oameni au murit.

·         1957: A avut premiera pe Broadway musicalul  de succes “West Side Story” al compozitorului Leonard Bernstein .

·         1960: La Chicago, Illinois, a avut loc prima dezbatere televizată, înaintea alegerilor prezidențiale din SUA, între Richard Nixon și John F. Kennedy. 

·         1960: Fidel Castro anunță sprijinul Cubei pentru U.R.S.S., a sustinut cel mai lung discurs din istoria ONU, de 4 ore si 29 de minute.

·         1961: Bob Dylan își face debutul.

·         1962: Republica araba Yemen a fost proclamata. 

·         1963: Legatia Romaniei din Viena a fost ridicata la rangul de ambasada.

·         1969: Formația The Beatles a lansat albumul de studio Abbey Road în Anglia.

·         1976: Autoturismul ARO 240 fabricat la Uzinele din Câmpulung este distins cu Medalia de Aur la Târgul internaţional de la Zagreb, in Iugoslavia.

·         1983:  Ofiţerul sovietic  Stanislav Petrov salvează  omenirea de un război nuclear,  identificand  corect o eroare de calculator care indica o lovitura nucleara americana.

·         1984: Marea Britanie este de acord sa retrocedeze  Hong Kong Republicii Populare Chineze. Marea Britanie şi China au finalizat un acord, care a încheiat  mai mult de 150 de ani de prezenta britanica  în Hong Kong.

·         1989: Ultimele trupe vietnameze părăsesc Cambodgia.

·         1991:  A patra mineriadă: Minerii revin în Piața Victoriei. Au loc negocieri cu ușile închise, între reprezentanții minerilor și cei ai conducerii țării. Se obține demisia Guvernului Roman, anunțată la orele 12,30, din balconul Palatului Victoria. Seara, minerii încearcă să patrundă în Televiziune. Au loc scene de violență și de vandalism.

·         1996: Astronauta americana Shannon Lucid a revenit pe Pamant dupa ce a petrecut sase luni pe statia spatiala Mir, devenind astfel prima femeie care a stat un timp atat de indelungat pe orbita.

·         1998:  Miniştrii Apărării din Turcia, Grecia, Italia, România, Bulgaria, Albania, Slovenia şi Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei au semnat, la Skopje, Acordul de constituire a Forţei multinaţionale pentru menţinerea păcii în sud-estul Europei.

·         1999: Președintele egiptean Hosni Mubarak este confirmat de un referendum pentru un al patrulea mandat de șase ani. Va deține funcția de președinte al Egiptului până în 2011, când va demisiona în urma unor proteste de masă.

·         2000: Comitetul Executiv al Comitetului Internaţional Olimpic (CIO) a decis, la propunerea Comisiei Medicale a acestui for, descalificarea gimnastei române Andreea Răducan de la Jocurile Olimpice desfăşurate la Sydney, retragându-i medalia de aur cucerită în concursul individual compus, sportiva fiind depistată pozitiv la un control antidoping.

·         2002: Timișoara a devenit primul oraș din România cu un sistem de iluminare stradală inteligentă: pe perioada nopții, când traficul scade foarte mult, are loc o reducere a nivelului de iluminare, fără a afecta însă siguranța circulației, astfel încât consumul de energie electrică se reduce cu până la 30 la sută.

·         2002: Feribotul senegalez supraîncărcat Le Joola s-a răsturnat în largul coastelor Gambiei; numărul estimat al morților a fost de peste 1.800 de persoane.

·         2005: Soldatul american Lynndie Anglia este găsită vinovată în scandalul de tortura de la închisoarea Abu Ghraib în timpul ocupației din Irak. A doua zi, ea a fost condamnată la trei ani de închisoare.

 Nașteri

* 1582: Eitel Friedrich von Hohenzollern-Sigmaringen (n. 26 septembrie 1582 – d. 19 septembrie 1625) a fost un membru al Casei Hohenzollern-Sigmaringen, episcop romano-catolic și cardinal-preot al orașului Osnabrück. A fost fiul lui Charles II, Count of Hohenzollern-Sigmaringen, deci membru al vechii familii nobiliare Hohenzollern-Sigmaringen, dar unul dintre cei care a decis să-și dedice viața bisericii.

La data de 15 decembrie 1620, Eitel Friedrich von Hohenzollern-Sigmaringen a fost uns cardinal in pectore la biserica Saint Lorenzo Panisperma de către papa Papa Grigore al XV-lea. La data de 11 ianuarie 1621 a fost ridicat la rangul de cardinal-preot. Peste doi ani, la data de 28 aprilie 1623, a fost numit prinț episcop de Osnabrück. La 29 octombrie 1623 a decis să fie preot și a fost hirotonit.

Titlul de Eminență a fost folosit doar după decesul său din 1625, începând cu 1630.

Eitel Frederick von Hohenzollern-Sigmaringen

* 1754: Joseph Louis Proust (n. 26 septembrie 1754, Angers, Franța – d. 5 iulie 1826) a fost un chimist francez. Este cunoscut pentru introducerea legii proporțiilor definite în 1794.

Joseph Louis Proust

·        *  1791: Theodore Gericault, pictor și grafician francez (d. 1824)
* 1796: Prințesa Ida Caroline de Waldeck și Pyrmont (germană Ida Caroline Prinzessin zu Waldeck und Pyrmont; 26 septembrie 1796 – 12 aprilie 1869) a fost membră a Casei de Waldeck și Pyrmont și Prințesă de Waldeck și Pyrmont. Prin căsătoria ei cu Georg Wilhelm, Prinț de Schaumburg-Lippe, Ida a fost de asemenea membră a Casei de Lippe și Prințesă consort de Schaumburg-Lippe.

Prințesa Ida s-a căsătorit la 23 iunie 1816 la Arolsen cu Prințul Georg Wilhelm de Schaumburg-Lippe; ei au avut nouă copii:

• Prințul Adolf I (1817–1893)
• Prințesa Matilda (1818–1891); căsătorită cu Ducele Eugen de Württemberg (1820–1875)
• Prințesa Adelheid, Ducesă de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (1821–1899)
• Prințul Ernst (1822–1831)
• Prințesa Ida (1824–1894)
• Prințesa Emma (1827–1828)
• Prințul Wilhelm (1834–1906); căsătorit cu Prințesa Bathildis de Anhalt-Dessau.
• Prințul Hermann (1839–1839)
• Prințesa Elisabeta (1841–1926); căsătorită cu Prințul Wilhelm de Hanau și Horowitz, un fiu morganatic al lui Frederic Wilhelm, Elector de Hesse.

Prințesa Ida

Părinți George I Princess Augusta of Schwarzburg-Sondershausen[*]  Frați și surori George al II-lea Princess Mathilde of Waldeck and Pyrmont[*]  Căsătorită cu Prințul Georg Wilhelm de Schaumburg-Lippe Copii Adolf I, Prinț de Schaumburg-Lippe Matilda Adelheid, Ducesă de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg Ernst Ida Emma Wilhelm Hermann Elisabeta

·         1798: S-a nascut Eugene Delacroix, pictor francez. 

·         1837 - S-a născut Charles Jacques Bouchard, fiziolog francez, membru de onoare străin al Academiei Române (m.02.03.1915).
* 1842: Fritz Ulysse Landry (n.Locle^[3], Elveția, la 26 septembrie 1842 – d. Neuchâtel, la 7 ianuarie 1927) a fost un artist elvețian, cunoscut mai ales pentru că a fost autorul gravurii care împodobește cea mai cunoscută piesă monetară de aur, emisă în franci elvețieni, Vreneli.

Descendent al unei familii de gravori din cantonul Neuchâtel, și-a început formarea la Neuchâtel, a continuat-o pe lângă pictorul Barthélemy Menn la École des Beaux-Arts din Geneva, unde și-a obținut diploma, și și-a încheiat-o pe lângă Antoine Bovy^[4] la Paris. A rămas câtva timp în atelierul lu Bovy, unde a lucrat ca gravor.

În 1869 a fondat la Neuchâtel o școală de desen profesionist, acum École des arts et métiers^[5], unde a predat până în 1892.

În 1869, a devenit profesor de desen într-un colegiu latin din Neuchâtel, iar din 1874, la gimnaziul^[6] cantonal din același oraș.

A creat diverse monede și medalii, precum și mici bronzuri inspirate din tematică socială ; moneda cea mai cunoscută este moneda de aur de 20 de franci, Vreneli, bătută din 1897 până în 1949.

Proiect al lui Landry

Monedă de aur cu valoarea nominală de 100 franci elvețieni, cunoscută sub numele de Vreneli; gravură de Fritz Landry

·         1843: Joseph Furphy, romancier australian (d. 1912)

·         1849: Ivan Pavlov, fiziolog, psiholog și medic rus, laureat Nobel (d. 1936)
* 1867: Aurel Cosma (n. 26 septembrie S.V. 13 septembrie 1867, Beregsău Mare – d. 31 iulie 1931, Timișoara) a fost un deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, organismul legislativ reprezentativ al „tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească”, cel care a adoptat hotărârea privind Unirea Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918.
A fost un avocat și om politic, președinte al Partidului Național Român și al Consiliului Național Român din Timișoara, membru al Marelui Sfat Național Român, primul prefect al județului Timiș-Torontal după alipirea Banatului la România, deputat, senator și ministru al Lucrărilor Publice.

Aurel Cosma s-a născut ca fiu al învățătorului Damaschin (1844–1915) și al Mariei Panaiot. A urmat școala primară la Topolovățu Mare, unde tatăl său fusese mutat și — deoarece, pentru a putea urma liceul trebuia să termine școala generală la o școală de stat — la Școala Maghiară din Fabric. Gimnaziul și liceul l-a făcut la Liceul Piarist din Timișoara, luându-și bacalaureatul în 1888. În continuare, beneficiind de o semibursă (150 florini) „Emanuil Gojdu”, a urmat dreptul, inițial la Debrețin, apoi la Universitatea din Budapesta, unde la 28 aprilie 1894 a obținut titlul de doctor în științe juridice și în științe de stat cu teza Pedeapsa cu moartea. Timp de un an, între 1890–1891 și-a făcut stagiul militar la Școala de Artilerie de la Sibiu.^[3][5] În timpul studiilor a avut un rol important în distribuirea documentului Cestiunea română din Transilvania și Ungaria, interzis de autorități.^[6]

La 23 septembrie 1894 s-a căsătorit cu Lucia, una din fiicele lui Partenie Cosma

Aurel Cosma

·         1870: Christian al X-lea (Christian Carl Frederik Albert Alexander Vilhelm) (26 septembrie 1870 – 20 aprilie 1947) a fost rege al Danemarcei din 1912 până în 1947 și ultimul rege al Islandei între 1918 și 1944. S-a născut la Palatul Charlottenlund în apropiere de Copenhaga.

A fost primul născut al regelui Frederic al VIII-lea al Danemarcei și al soției sale Lovisa a Suediei, care era singurul copil supraviețuitor al regelui Carol al XV-lea al Suediei. Fratele său mai mic a fost regele Haakon al VII-lea al Norvegiei.

Christian s-a căsătorit cu prințesa Alexandrine, ducesă de Mecklenburg-Schwerin la Cannes la 26 aprilie 1898. Au avut doi copii:

• Prințul Frederic (1899-1972), mai târziu regele Frederic al IX-lea al Danemarcei
• Prințul Knud (1900-1976)

Christian devine rege la vârsta de 41 de ani iar la numai doi ani de la încoronare, izbucnește primul război mondial. Deși intenția sa a fost aceea de a ține regatul la adăpost de război, regele este obligat de către Germania să mineze strâmtorile pentru a împiedica invazia engleză în Marea Britanie. La 15 iunie 1915, în plin război mondial, are loc o modificare constituțională importantă pentru Danemarca: se instituie reprezentarea proporțională și se acordă drept de vor tuturor femeilor, indiferent de statutul acestora.

Christian al X-lea în 1925

În urma înfrângerii Germaniei, Danemarcei i s-a oferit de către puterile de la Versailles retrocedarea provinciilor Schleswig-Holstein. Danemarca a refuzat Holstein și a insistat asupra organizării unui plebiscit în ceea ce privește returnarea provinciei Schleswig. În 1920, în urma plebiscitului, Schleswigul de nord a reintrat în componența Danemarcei (75% din voturi pentru reunirea cu Danemarca, 25% pentru rămânerea în cadrul Germaniei). În Schleswigul central situația a fost exact invers, 80% pentru Germania și 20% pentru Danemarca.
Mulți naționaliști danezi au simțit că măcar orașul Flensburg situat în Schleswigul central ar fi trebuit retrocedat Danemarcei, în ciuda rezultatului plebiscitului, motivând importanta majoritate daneză din oraș și dorința generală de a slăbi Germania pentru o lungă perioadă de timp.

În acord cu aceste sentimente, Christian a ordonat prim-ministrului Zahle să includă Flensburg în procesul de reunificare. Zahle a refuzat și a demisionat câteva zile mai târziu după un schimb de replici cu regele. Ulterior, Christian al X-lea a concediat restul cabinetului Zahle și l-a înlocuit cu un guvern conservator. Acest lucru a provocat manifestații, o atmosferă aproape revoluționară plutea deasupra Danemarcei; pentru câteva zile viitorul monarhiei a fost incert. În aceste condiții, negocierile au fost deschise între regele Christian și membri ai social-democrației. În fața pericolului pentru coroana daneză, Christian și-a demis propriul guvern și a instalat un cabinet de compromis până la alegerile care au avut loc un an mai târziu.

A fost ultima oară când un suveran danez a luat măsuri politice fără aprobarea Parlamentului. Ca urmare a acestei crize, Christian al X-lea a acceptat reducerea considerabilă a rolului său politic, devenind un șef de stat simbolic.

În timpul ocupaţiei germane, regele călărea zilnic prin Copenhaga şi a devenit un simbol al suveranităţii daneze. Această imagine este de la aniversarea din 1940. Regele nu este acompaniat de gărzi.

În ciuda continuei neutralități, Danemarca a fost invadată de Germania (Operațiunea Weserübung), pe data de 9 aprilie 1940. Deși inițial i s-a acordat autonomie, Danemarca a rămas ocupată militar de-a lungul întregului război.

În contrast cu fratele lui, regele Haakon al VII-lea al Norvegiei și cu regina Wilhelmina a Olandei, care au plecat în exil în timpul ocupației naziste din țările lor, Christian al X-lea a rămas în capitala sa, fiind un simbol vizibil al cauzei naționale daneze. În ciuda vârstei sale și a situației precare, călărea zilnic calul său Jubilee prin oraș.

În 1942, Adolf Hitler i-a trimis regelui o lungă telegramă prin care îl felicita la aniversarea celor 72 de ani. Christian al X-lea i-a răspuns print-o telegramă simplă: Meinen besten Dank. Chr. Rex (română: Mulțumirile mele, regele Chr.). Această replică l-a indignat pe Hitler care și-a chemat ambasadorul de la Copenhaga și a expulzat ambasadorul danez din Germania. Presiunea germană a dus la demisia guvernului condus de Vilhelm Buhl și înlocuirea lui cu un nou cabinet condus de diplomatul Erik Scavenius, de la care germanii așteptau o mai mare cooperare.

După ce regele Christian a căzut de pe cal la 19 octombrie 1942 ^[1], a rămas invalid pentru tot restul vieții sale. Rolul pe care l-a jucat în criza din 1921 i-a redus popularitatea însă disidența sa în fața Wehrmachtului german, aparițiile zilnice din capitală și criza telegramelor l-au făcut din nou popular.

Christian al X-lea al Danemarcei a decedat la castelul Amalienborg la 20 aprilie 1947 și a fost înhumat la Catedrala Roskilde.

Christian al X-lea

Părinți Frederic al VIII-lea al Danemarcei Lovisa a Suediei  Frați și surori Haakon al VII-lea al Norvegiei Prințesa Louise a Danemarcei Prințul Harald al Danemarcei Prințesa Ingeborg a Danemarcei Prințesa Thyra a Danemarcei Prințul Gustav al Danemarcei Prințesa Dagmar a Danemarcei  Căsătorit cu Alexandrine de Mecklenburg-Schwerin Copii Frederic al IX-lea al Danemarcei Knud, Prinț al Danemarcei

* 1873: Alexei Viktorovici Șciusev (n. 26 septembrie 1873, Chișinău – d. 24 mai 1949, Moscova; în rusă Алексей Викторович Щусев) a fost un arhitect, istoric și teoretician al artei, arhitect–academician al Academiei de Arte a Imperiului Rus, membru al Academiei de Științe a URSS.

S–a născut în familia unui funcționar, a învățat la Gimnaziul nr. 2 din Chișinău (1883–1891). În prezent în Chișinău există un muzeu și o stradă care îi poartă numele – „str. Alexei Șciusev”.

Alexei Șciusev a proiectat, printre altele, Mausoleul lui Lenin din Piața Roșie de la Moscova. Stilul lui Șciusev este o sinteză dintre arhitectura imperială rusă și cea stalinistă.

Alexei Șciusev a primit premiul Stalin în anii 1941, 1946, 1948 și 1952 (postum) precum și Ordinul Lenin.

În cinstea lui Alexei Șciusev, în Moscova a fost instalată o placă memorială pe casa unde el a locuit între anii 1939 și 1949.

Alexei Șciusev

Ilustrație pe un timbru moldovean din 2003.

·         1881 (26 septembrie/ 8 octombrie): S-a născut in comuna Tirnauca, jud. Dorohoi (azi in Ucraina), Vasile Bogrea, filolog şi lingvist, poet şi traducător, specialist în limbile clasice; (m. 6 septembrie 1926, la Viena). A urmat Facultatea de Litere şi Facultatea de Drept din Iaşi (1902 – 1906), dupa care a audiat cursuri de filologie clasică la Berlin (1910 – 1913) si  incepand cu anul 1920 a fost profesor la Catedra de Limbi Clasice a Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cluj. S-a ocupat de lexicologie şi onomastică românească. Impreună cu Sextil Puşcariu, a pus bazele Muzeului Limbii Române (1919) şi ale Societăţii Etnografice din Cluj (1923). A fost membru corespondent al Academiei Române din 1920. A scris aproape 300 de studii si articole referitoare la istoria limbii, lexicologie, etimologie, toponimie si antroponimie. Umanist de o vasta eruditie, a avut o pregatire temeinica si o vocatie certa pentru filologia clasica. A fost, de asemenea, poet si traducator. Dintre studiile sale stiintifice: Etimologii si notite lexicografice, 1920;  Romanii in civilizatia vecinilor, 1925; Sfintii-medici in graiul si folclorul romanesc, 1926; Semantism romanesc si semantism balcanic, 1927. Dintre editiile postume : Pagini istorico-filologice, Cluj, Editura Dacia, 1971; Sacra Via. Pagini literare si publicistica, Cluj, Editura Dacia, 1973; Opere alese , Bucuresti / Chisinau, Editura Fundatiei Culturale Romane / Editura Stiinta, 1998.

* 1886: Victor Popescu (n. 26 septembrie 1886, Valea cu Apă, Gorj – d. 1970) a fost un partizan român din Primul Război Mondial care a luptat împotriva germanilor.

·         1886: Archibald Vivian Hill, fiziolog englez, laureat Nobel (d. 1977)

·         1888:  Thomas Stearns Eliot (n. 26 septembrie 1888 – d. 4 ianuarie 1965) a fost un poet anglo-american, dramaturg și teoretician literar, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1948). Prin arta sa remarcabilă, T.S. Eliot a revoluționat întreaga poezie modernă engleză.

S-a născut în St.Louis, Missouri și a fost mezinul răsfățat al unei familii cu 7 copii. Mama sa, profesoară și poetă aspirantă, este cea care îi face cunoștința cu poezia. În 1910, Eliot își încheie studiile de filozofie la Harvard, deși frecventează cursurile numai selectiv. Petrece un an la Paris unde scrie Cântecul lui Alfred Prufrock, poemul care îi aduce consacrarea. Aici va frecventa cursurile universității din Sorbona, iar în Anglia va studia și la Oxford. În 1914, pleacă în Anglia cu o bursă de studii. O întâlnește aici pe Vivienne Haigh-Wood (1888 - 1947), o guvernantă, dansatoare și morfinomană. În ciuda protestelor familiei, Eliot se căsătorește cu ea.

După moartea tatălui său, în 1919, suferă o cădere nervoasă. În timpul recuperării, scrie poemul Țara pustie, devenit simbolul generației postbelice, generație deziluzionată și debusolată, și totodată piatră de temelie a poeziei moderne. În 1933 divorțează de Vivienne, care va fi apoi internată într-un spital de boli mentale.

În 1930 scrie Miercurea păresimilor (Ash Wednesday) și ultimul ciclu, Patru cvartete (Four quartets) apare în 1940. Volumul său Old Possum's Book of Practical Cats, pe care l-a scris pentru nepoții săi, s-a transformat în libretul musicalului Cats și a rămas pentru câteva decenii consecutiv un mare hit pe Broadway.

În 1957 se căsătorește în secret cu Valery Fletcher (n. 17 august 1926), fosta lui secretară, o femeie cu 38 de ani mai tânără. Moare la 4 ianuarie 1965 la Londra. Corpul îi este incinerat și, conform dorinței sale, cenușa este dusă în satul din care strămoșii lui emigraseră spre America.

Opera

Poezie

• The Love Song of J. Alfred Prufrock (1917)
• Poems (1920)
• The Waste Land (Țara pierdută) (1922)
• The Hollow Men (1925)
• Ash Wednesday (Miercurea Cenușii) (1930)
• Poems (1930)
• Coriolan (1931)
• Old Possum's Book of Practical Cats (1939)
• Four Quartets (Patru Cvartete) (1945)

Piese

• Sweeney Agonistes (publicată în 1926, jucată în 1934)
• The Rock (1934)
• Murder in the Cathedral (Omor în Catedrală) (1935)
• The Family Reunion (1939)
• The Cocktail Party (1949)
• The Confidential Clerk (1954)
• The Elder Statesman (jucată în 1958, publicată în 1959)

Non-fiction

• The Sacred Wood: Essays on Poetry and Criticism (1920)
• The Second-Order Mind (1920)
• Homage to John Dryden (1924)
• Shakespeare and the Stoicism of Seneca (1928)
• For Lancelot Andrewes (1928)
• Dante (1929)
• Selected Essays, 1917?1932 (1932)
• The Use of Poetry and the Use of Criticism (1933)
• After Strange Gods (1934)
• Elizabethan Essays (1934)
• Essays Ancient and Modern (1936)
• The Idea of a Christian Society (1940)
• Notes Towards the Definition of Culture (1948)
• Poetry and Drama (1951)
• The Three Voices of Poetry (1954)
• On Poetry and Poets (1957)

Thomas Stearns Eliot

T.S. Eliot după Lady Ottoline Morrell (1934)

·         1889: S-a născut Martin Heidegger, unul dintre cei mai importanti  filosofi  al secolului al XX-lea. A avut o mare influenţă asupra filosofiei contemporane (“Fiinţă şi timp”, “Introducere în metafizică”);  (m. 26 mai 1976).

·         1889: Ivan Mosjukin, actor rus de film (d. 1939)

·         1897: Papa Paul al VI-lea, născut Giovanni Battista Enrico Antonio Maria Montini, (n. 26 septembrie 1897, Concesio, Lombardia, Italia – d. 6 august 1978, Vatican) a fost Papă între 1963 și 1978. A fost beatificat în data de 19 octombrie 2014^[7] și canonizat în data de 14 octombrie 2018.

S-a născut la Concesio (Lombardia) într-o familie bogată din clasa superioară a societății. Tatăl său a fost un avocat nepracticant, reprofilat ca editor și un curajos susținător al acțiunilor sociale. Giovanni era un copil firav dar inteligent, care a făcut primele studii pe lângă iezuiți, în Brescia, aproape de casă. Chiar și după intrarea în seminar (în 1916), i s-a permis să locuiască acasă din motive de sănătate. După hirotonirea sa în 1920, a fost trimis la Roma pentru a studia la Universitatea Gregoriană și la Universitatea din Roma, dar în 1922 a fost transferat la Academia dei Nobili Ecclesiastici pentru a studia diplomația, continuându-și studiile de Drept Canonic la Universitatea Gregoriană. În 1923 este trimis la Varșovia ca atașat pe lângă nunțiatură, dar este chemat la Roma (în 1924), datorită efectelor iernii grele poloneze asupra sănătății sale. În același an a fost numit la biroul Secretariatului de Stat, unde a rămas pentru următorii treizeci de ani. Pe lângă activitatea didactică la Academia de Nobili Ecclesiastici, a fost numit capelan al Federației Studenților Universitari Italieni (FUCI), o numire care avea să aibă un efect hotărâtor asupra relațiilor sale cu fondatorii Partidului Creștin Democrat de după al doilea război mondial.

În 1937 este numit locțiitor pentru probleme obișnuite, pe lângă Cardinalul Pacelli, secretar de stat, și-l însoțește pe acesta la Budapesta, la Congresul Internațional Euharistic (în 1938). După ce Cardinalul Pacelli a fost ales ca Papa Pius al XII-lea în 1939, Montini este reconfirmat pe poziția sa pe lângă noul secretar de stat, Cardinalul Luigi Maglione. După moartea Cardinalul Luigi Maglione în 1944, Montini continuă să-și desfășoare activitatea sub autoritatea directă a papei. În timpul celui de-al doilea război mondial a fost responsabil cu organizarea extinsei activități de ajutorare și de îngrijire a refugiaților politici.

În consistoriul secret din 1952 papa Pius al XII-lea a anunțat că avusese intenția să-i numească pe Montini și pe Domenico Tardini în Sfântul Colegiu dar că ambii au cerut să fie scutiți de obligativitatea acceptării. În schimb, papa Pius al XII-lea le-a conferit ambilor titlul de pro-secretar de stat. În anul următor Montini a fost numit arhiepiscop de Milano, dar încă fără titlul de cardinal. Și-a luat în primire noul sediu în ianuarie 1955 și curând s-a făcut cunoscut ca "arhiepiscopul muncitorilor". A revitalizat întreaga diaceză, a predicat mesajul social al Evangheliei, a depus eforturi pentru recâștigarea clasei muncitoare în favoarea cauzei catolice, a promovat educația catolică la toate nivelurile și a susținut presa catolică. Impactul său asupra orașului Milano în această perioadă a fost atât de mare încât a atras atenția lumii întregi. La conclavul din 1958, numele său a fost frecvent menționat. La primul consistoriu al papei Ioan al XXIII-lea, din decembrie 1958, a fost unul din cei 23 de prelați promovați la rangul de cardinal, iar numele său era în vârful listei. Răspunsul său la convocarea la Conciliu a fost prompt și chiar înainte de acesta, Montini era considerat un adept puternic al principiului colegialității. A fost numit membru în Comisia centrală preparatoare a Conciliului Vatican II și în comisia de organizare din punct de vedere tehnic.

După moartea papei Ioan al XXIII-lea la data de 3 iunie 1963, Montini a fost ales ca succesor al acestuia în ziua de 21 iunie 1963. Cu această ocazie și-a luat numele de Paul al VI-lea. În primul său mesaj adresat lumii, papa Paul al VI-lea s-a angajat să continue opera începută de predecesorul său. În cursul pontificatului său, tensiunea dintre primatul papal și colegialitatea episcopală a fost motiv de conflict. La 14 septembrie 1965 a anunțat înființarea Sinodului Episcopilor cerut de părinții conciliari, dar anumite probleme care ar fi trebuit să fie discutate de sinod, au fost rezervate pentru competența pontificală. Celibatul, discutat în cea de-a patra sesiune a Conciliului, a fost tema unei enciclici din 24 iunie 1967; reglementarea doctrinară nașterilor a fost tratată în ultima sa enciclică "Humanae vitae" din 24 iulie 1968. Controversele asupra acestor două luări de poziție au marcat ultimii ani ai pontificatului său.

Papa Paul al VI-lea a avut o presă extrem de săracă și imaginea sa publică a suferit din cauza comparației cu jovialul său predecesor. Cei care l-au cunoscut mai bine, oricum, îl descriu ca pe un om strălucit, profund spiritual, umil, rezervat și blând, un om de o "curtoazie infinită". A fost unul dintre papii care a călătorit cel mai mult și primul care a vizitat cele cinci continente. Corpusul remarcabil al gândirii sale trebuie descoperit în multiplele sale mesaje și scrisori, ca și în majoritatea discursurilor sale. Încheierea plină de succes a Conciliului Vatican II a marcat istoria Bisericii, dar istoria își va aminti și de riguroasa sa reformă a Curiei Romane, mesajul său de salut la ONU din 1965, enciclica sa Populorum progressio (din 1967), a doua mare scrisoare socială a sa Octogesima adveniens (din 1971) - prima care a arătat conștientizarea multor probleme care abia fuseseră scoase la lumină - și îndemnul său apostolic Evangelii nuntiandi, ultima sa declarație importantă care atingea în punctul central ideea de eliberare și mântuire.

În anul 1964 s-a întâlnit la Ierusalim cu patriarhul Athenagoras I de Constantinopol.^[8] A fost cea dintâi întâlnire dintre primații Bisericilor Romei și Constantinopolului după 1439 (Conciliul de la Florența). Cei doi primați s-au întâlnit din nou la Istanbul, în 1967, apoi, încă o dată, în același an, în timpul vizitei patriarhului la Vatican. În 1965, ei s-au pus de acord asupra revocării decretelor de excomunicare reciprocă din 1054: cardinalul Humbert de Moyenmoutier și patriarhul Mihail I Cerularie se excomunicaseră reciproc în Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol, fapt care a condus la ruptura durabilă dintre cele două Biserici.

Papa Paul al VI-lea a făcut una din cele mai importante contribuții teologice și doctrinare: prin declarația Nostra Aetate din 28 octombrie 1965, Vaticanul a adoptat o atitudine egalitară față de întreaga umanitate și a exculpat poporul evreu de acuzațiile legate de moartea lui Isus.

Concomitent cu destinderea americano-sovietică din anii 1970 papa Paul al VI-lea a inițiat o nouă Ostpolitik a Bisericii Catolice față de blocul comunist. În data de 26 mai 1973 l-a primit în audiență pe Nicolae Ceaușescu, care s-a arătat interesat de reglementarea situației Bisericii Române Unite prin trecerea greco-catolicilor la ritul latin (romano-catolic), propunere respinsă de Vatican.

La sfârșitul anului 1973 ambasada română de la Roma transmitea informații legate de faptul că „în acest an au avut loc cu regularitate întâlniri ale ambasadorului sovietic la Roma (...) cu șeful diplomației Vaticanului, Agostino Casaroli.

Papa Paul al VI-lea a fost victima unei crize cardiace la sfârșitul după-amiezii din 6 august 1978, în reședința sa de vară de la Castel Gandolfo. A murit patru ore mai târziu, la ora 21.00, în sărbătoarea Schimbării la Față.

A cerut ca funeraliile sale să fie simple, fără catafalc și fără monument pe mormânt. A fost înhumat la 12 august 1978, potrivit dorințelor sale, în grotele Vaticanului, după o ceremonie care a avut loc în Piața Bazilicii Sf. Petru din Roma.

În timpul pontificatului papei Ioan Paul al II-lea, procesul de beatificare al papei Paul al VI-lea a fost deschis în 1993, prin recunoașterea oficială ca „Servitor al lui Dumnezeu” de către Biserica Catolică. Papa Benedict al XVI-lea i-a proclamat eroicitatea virtuților sale, la 20 decembrie 2012: prin acest act, papa Paul al VI-lea a devenit venerabilul Paul al VI-lea

Paul al VI-lea

·         1898: George Gershwin, cu numele real Jacob Gershowitz, (n. 26 septembrie 1898, New York - d. 11 iulie 1937, Los Angeles) a fost unul din cei mai populari compozitori americani din prima jumătate a secolului al XX-lea. Reușind să reunească elementele de jazz simfonic cu muzica ușoară, Gershwin a compus atât pentru teatrele muzicale de pe Broadway cât și pentru sălile de concert clasic. S-a bucurat de mult succes prin compunerea unor melodii (songs), interpretate de cei mai cunoscuți instrumentiști și cântăreți americani ca Louis Armstrong, Ella Fitzgerald, Frank Sinatra, Herbie Hanock și mulți alții.

Jacob Gershowitz s-a născut într-o familie de evrei ruși imigrați în Statele Unite. În 1910, părinții cumpără un pian pentru fratele său mai mare, Israel. Însă curând, Jacob pune stăpânire pe pian, cântând "după ureche" și dovedind un talent muzical deosebit. Începe să ia lecții de la diverși muzicieni, până când fu prezentat cunoscutului pedagog, Charles Hambitzer, care îl învață tehnica de execuție convențională, îi face cunoscuți maeștrii muzicii europene și-l încurajează să frecventeze concertele de muzică clasică. Ia în același timp lecții de compoziție cu compozitorul Rubin Goldmark. În 1916, prima sa compoziție, "Rialto Ripples", înregistrează un oarecare succes comercial. Doi ani mai târziu, cunoaște primul succes răsunător cu cântecul "Swanee", scris pentru musical-ul The Capitol Revue și interpretat de Al Jolson. Primește un contract din partea editorilor muzicali "Harms Publishers", specializați în Musicals, pentru 35 USD pe săptămână. Adoptă pseudonimul George Gershwin, la fel ca și fratele său Israel, care devine Ira Gershwin. În 1920, directorul de orchestră Paul Whiteman îi comandă o bucată instrumentală pentru formația sa. Rezultatul a fost celebra "Rhapsody in blue", o compoziție pentru pian și orchestră, care este executată în primă audiție la 12 februarie 1924 în Aeolian Hall din New York cu un succes enorm.

Frații Gershwin

Între timp, George Gershwin începe o fructuoasă colaborare cu fratele său Ira, care scrie textele pentru melodiile compuse. Prima lor lucrare comună este comedia muzicală "Lady Be Good" (1924). Partitura cuprindea, printre altele, două cântece, care devin rapid cunoscute și interpretate în lumea întreagă: "Fascinanting Rhythm" și ""The Man I Love". Urmează spectacolele muzicale "Oh,Kay", "Treasure Girl", "Funny Face" și "Strike Up The Band" (cu celebra melodie "I've Got A Crush On You").

În 1928, frații Gershwin fac o călătorie la Paris, care constituie pentru George sursa de inspirație pentru fantezia orchestrală "An American in Paris". Marea recesiune economică din 1929 se resimte și în lumea spectacolelor. Frații Gershwin continuă totuși să lucreze, montând pe Broadway spectacolele de musicals, "Girl Crazy" (1930) ce conține faimoasele melodii "I Got Rhythm" și "Embraceable You", și "Of Thee I Sing", prima comedie muzicală căreia în 1931 i se decerne "Premiul Pulitzer".

În anul 1933, George și Ira încep să lucreze la un proiect îndrăzneț: punerea în scenă sub forma unei opere muzicale populare (opera folk) a povestirei "Porgy and Bess" de Dubose Heyward, inspirată din viața populației afro-americane. Pentru partitură compun arii devenite mai târziu songs de mare popularitate: "Summertime", "I Got Plenty of Nothing", "It Ain't Necessarily So". Opera este reprezentată în premieră la 30 septembrie 1935 în Boston, fiind salutată de public la sfârșit cu 15 minute de aplauze.

Începând cu anul 1936, George Gershwin se dedică în special muzicii de filme și se mută la Hollywood. Obține un contract pentru compunerea coloanei sonore la filmul "The Magnificent Adventure" cu Ginger Rogers și Fred Astaire. În timp ce lucra la partitura pentru filmul "The Goldwyn Follies", George Gershwin, care suferea de câtva timp de dureri de cap, face o criză de pierderea cunoștinței. Se descoperă o tumoră a creierului, este operat dar nu-și mai revine. Moare la 11 iulie 1937, cu 77 zile înainte de a împlini 39 de ani. A fost înmormântat în cimitirul Westchester Hills din Hastings-on-Hudson (New York).

Dintre compozițiile sale în domeniul clasic sunt de menționat și un Concert pentru pian și orchestră (1925) și Trei preludii pentru pian (1936).

George Gershwin

Frați și surori Ira Gershwin Arthur Gershwin[*] Frances Gershwin[*]

·         1905: S-a născut geograful Tiberiu Morariu, autor al unor  studii de etnografie şi geografia populaţiei si membru corespondent al Academiei Române din 1955; (m. 1982).

·         1907: Dan Botta, poet, eseist, dramaturg român (d. 1958). A fost fratele actorului şi poetului Emil Botta. Descendent al unei familii nobiliare ardelene care cuprindea foști voievozi ai cetății și ținutului Chioarului din Maramureș,^[1] Dan Botta urmează școala primară la Adjud și începe studiile liceale la Liceul Unirea din Focșani, continuându-le la Colegiul Sf. Sava din București. Urmează apoi studii universitare clasice (limba latină și limba greacă) la Facultatea de Litere a Universității din București, fiind dublu licențiat în Educație Fizică și Sport. Publică în diverse reviste: Rampa, Gândirea, Vremea, La Nation Roumaine, etc. Participă la conferințele grupului Criterion și este cooptat în comitetul de redacție al revistei, apoi va face parte, sub conducerea sociologului Dimitrie Gusti, din comitetul de direcție al Enciclopediei României, proiectul debutând în 1938.
Debutul are loc în 1931 cu volumul de poezii „Eulalii”. Personalitatea stilistică a acestei poezii stă deopotrivă ca și a colegilor de generație Emil Gulian și Simion Stolnicu, sub zările autohtone barbiene și sub fantasticul misterios și tragic al lui Edgar Allan Poe. Cuvântul gustat și visat al acestor tineri triumviri poetici este eleat. Dealtfel, Simion Stolnicu își intitulează unul dintre volume: „Pod eleat”. Eleații Parmenide, Zenon și Melissos susțineau unitatea, imobilitatea și imuabilitatea existentului, considerând iluzorie multiplicitatea, mișcarea și devenirea.Ridicarea așadar în „nadirul latent” vine la Dan Botta pe mai multe căi. Corsican după mamă, el va avea nostalgia coloniei Eleea, aflată în aceeași geografie mediteraneană cu locurile natale ale aceleia ce i-a dat viață..Pe lângă volumul de versuri Eulalii, a publicat, în timpul vieții, două volume de eseuri. Postum au apărut patru volume de Scrieri. Pe lângă opera originală, este și autor al unor traduceri din literatura universală: poeziile lui Edgar Allan Poe și romanul Oile Domnului (A Lã e a Neve), al scriitorului portughez Ferreira de Castro. A urmat  studii universitare clasice (limba latină şi limba greacă) la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, fiind apoi licenţiat si  în Educaţie Fizică şi Sport. Publică în diverse reviste: Rampa, Gândirea, Vremea, La Nation Roumaine, etc. Participă la conferinţele grupului Criterion şi este cooptat în comitetul de redacţie al revistei, apoi va face parte, sub conducerea sociologului Dimitrie Gusti, din comitetul de direcţie al Enciclopediei României, proiectul debutând în 1938. A debutat  în 1931 cu volumul de poezii „Eulalii” si a mai  publicat, în timpul vieţii, două volume de eseuri. Postum i-au apărut patru volume de Scrieri. Pe lângă opera originală, este şi autor al unor traduceri din literatura universală: poeziile lui Edgar Allan Poe şi romanul Oile Domnului (A Lã e a Neve), al scriitorului portughez Ferreira de Castro. In 1956, Dan Botta a dat o excepţională traducere a „Baladelor villoneşti”, ediţie prefaţată de Tudor Arghezi. A fost  colaborator al revistei legionare Sfarmă-Piatră  si a fondat  în 1941 revista „Dacia” împreună cu Octavian Tăslăuanu şi Emil Giurgiuca.
Opere publicate: 

• Eulalii, poeme, 1931
• Limite, eseuri, 1936
• Comedia Fantasmelor, 1939
• Alkestis, 1939
• Scenariu pentru un film romantic „Sărmanul Dionis”, 1940
• Charmion sau Despre muzică, 1941
• Scrieri, vol 1-4 cu un studiu interogativ de Ion Biberi și un fragment de monografie neterminată de Eugen Schileru, București, 1968
• François Villon, Balade și alte poeme, traducere de Dan Botta, prezentare de Tudor Arghezi, București, 1956.

Traduceri:

• Ferreira de Castro - Oile Domnului, roman, Editura de Stat pentru Literatura și Artă, 1955
• Edgar Allan Poe - Scrieri Alese, Editura pentru Literatură Universală, 1963, (cu două variante de traducere artistică a poeziilor, de Emil Gulian și de Dan Botta)
• William Shakespeare, Regele Ioan
• François Villon, Balade și alte poeme, traducere de Dan Botta. Prezentare de Tudor Arghezi, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București 1956.

Dan Botta

A făcut parte din Mișcarea Legionară

* 1908: Edgar Papu (Edgard I. Pappu) (n. 13 septembrie/26 septembrie 1908, București- d. 30 martie 1993) a fost un eseist și critic literar român, profesor universitar, ales ca membru post-mortem al Academiei Române (în 2006). Este considerat unul dintre cei mai importanți comparatiști români postbelici, autorul unor studii de literatură universală și teorie literară. Una dintre cărțile sale fundamentale este Barocul ca tip de existență (1977).

Se naște în 1908 la București din părinți contabili (Iacob Pappu și Italia Pappu, născută Bettelli).

Între 1915-1927-gimnaziul și liceul la Colegiul "Sf. Sava" din București, apoi urmează Facultatea de Litere și Filozofie între 1927-1931, 1928-1932. În 1930 audiază cursuri la Universitatea din Viena iar în 1932 la Instituto Interuniversitario Italiano din Florența. În 1934 urmează cursuri de istoria artei italiene la Perugia. Între 1935-1937 își pregătește lucrarea de doctorat la Viena cu profesorul Friederich Kainz, lucrare susținută în România (Formele deschise în artă). Mai târziu devine profesor la Liceul Național din Iași iar apoi profesor de estetică la Universitatea din București.

În 1951 se căsătorește cu Angela Pappu, inginer chimist, iar în 1956 li se naște unicul fiu Vlad-Ion Pappu, cunoscut eseist. La 15 decembrie 1961 este arestat, fiind acuzat de "înaltă trădare" și condamnat la opt ani de închisoare. I se confiscă averea și face închisoare la Bacău în grajdurile din apropierea orașului. După eliberarea sa în 1964 duce o viață de om marginalizat, nemaifiind primit la Universitate. Scriitorii grupați în jurul revistelor Luceafărul și Săptămâna îl vor convinge să gireze cu prestigiul său de intelectual umanist protocronismul (curent de idei care afirmă în mod nejustificat anticiparea românească a unor creații artistice și științifice universale).

Se stinge la din viață pe data de 30 martie 1993 la București.

Lucrări - selectiv:

• Barocul ca tip de existență, București, 1977
• Din clasicii noștri, Editura Eminescu, București, 1977
• Orizonturi la început de veac, Editura Eminescu, București, 1982
• Motive literare românești, Editura Eminescu, București, 1983
• Apolo sau ontologia clasicismului, Editura Eminescu, București, 1985
• Despre stiluri, Editura Eminescu, București, 1986
• Lumini perene, Editura Eminescu, București, 1989
• Excurs prin literatura lumii, Editura Eminescu, București, 1990

·         1909: S-a născut la Dumbrăvița, jud.Timiș, Ştefan (Istvan) Dobay, fost internaţional de fotbal şi antrenor, nume de legendă a fotbalului românesc; (m. 7 aprilie 1994 la Târgu Mureș). S-a consacrat pe postul de extremă stânga, post pe care a evoluat și în echipa națională, cu care a participat la două turnee finale ale Campionatului Mondial, în 1934 și 1938 și la cinci ediții ale Cupei Balcanice. După ce și-a încheiat cariera de fotbalist, Dobay a urmat și cariera de antrenor. A început la Constanța, la echipele CFR și Dezrobirea, continuând la Locomotiva Tg Mureș, Flacăra Moreni, Dinamo București, CCA, ASM Lugoj, UTA și CFR Cluj. Dobay a fost și antrenor de lot național, cele mai bune rezultate ca tehnician obținându-le cu CCA, prin câștigarea Cupei României (1955) și obținerea titlului național (1956).

·         1909: S-a născut Horia Stanca, cronicar dramatic, memorialist şi traducător;  (m. 2002). Provine dintr-o veche si prestigioasa familie de carturari ardeleni, inrudita, pe linie materna, cu Titu Maiorescu : tatal a fost colaborator al revistei Luceafarul de la Pesta, unchiul, Dominic, era medic scriitor, iar fratele, Radu si varul primar, Dominic Stanca – nume de referinta ale culturii romanesti moderne. A absolvit Facultatea de Drept a Universitatii din Cluj (1928-1932) si a luat doctoratul in Drept Este avocat la baroul Cluj si colaborator la Natiunea romana si Tribuna. Dupa cedarea Ardealului de Nord, in 1940, se stabileste la Bucuresti. intre 1940 si 1941 este jurisconsult in Bucuresti. Ofiter de rezerva de artilerie, este mobilizat si trimis pe front, la Odesa si in Crimeea. Ultimii doi ani de razboi este atasat de presa si secretar cultural la Legatia Romana din Berlin. Imediat dupa iesirea Romaniei din razboi este internat in lagarele de schimb diplomatic (1944-1945); grav ranit, din eroare, de un soldat englez, este internat, timp de sase luni, in spitalele engleze de campanie din Italia. Revenit in tara, este functionar in Ministerul de Externe si in Ministerul Informatiilor (1945-1946). Epurat in 1946, in urma refuzului de a se inscrie in partidul comunist, este apoi contabil la Directia livrarilor catre URSS (1947-1950) si la Sovromconstructie (1950-1952). Arestat, este condamnat la trei ani de munca silnica (1952-1954), pe care ii ispaseste, pentru activitate de presa indreptata impotriva comunismului. Trece prin Jilava si pe la Canalul Dunare-Marea Neagra. Revenit in viata publica, lucreaza ca traducator la cooperativa „Dactilografia” din Bucuresti (1955-1957), sef de sectie periodice la Biblioteca Centrala Universitara, Bucuresti (1958-1959), din nou traducator, pina in 1970, cind se pensioneaza. In 1959 publica  monografia Giuseppe Verdi, aparuta, din cauza interdictiei de semnatura, sub pseudonimul (Dan Vulcan). Este, intre 1971 si 1974, redactor pentru germana la revista Secolul . A mai colaborat cu cronici literare, dramatice si muzicale la revista Symposion, Gind romanesc, Viata Romaneasca, Transilvania, Steaua etc. intretine strinse legaturi de prietenie cu membrii Cercului literar de la Sibiu.

* 1910: Alexandru Cuedan (n. 26 septembrie 1910; d. 9 mai 1976) a fost un fotbalist român, care a jucat în echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1934 (Italia).

·         1914:  S-a născut in localitatea Măceșu de Jos, jud.Dolj, medicul şi dramaturgul Ştefan Berceanu, specializat în hematologie şi imunopatologie, membru post-mortem al Academiei Române (ianuarie 1991);  (m. 9 noiembrie 1990, Bucuresti). A fost cercetător bursier al Institutului de Cancerologie şi Imunogenetică din Villejuif (Franţa). Autor a peste 800 de lucrări, studii, rapoarte, comunicări ştiinţifice, a abordat variate domenii ale medicinii interne. A fost medic primar şi şef al Clinicii de Hematologie la Spitalul Clinic „Fundeni”; profesor la Institutul de Medicină şi Farmacie din Bucureşti, cercetător la Institutul „Dr. Ioan Cantacuzino”, unde a deţinut funcţia de şef al Laboratorului de Imunologie şi Histopatologie Experimentală (1953-1963), director ştiinţific şi şef al Secţiei de Hematologie din cadrul Institutului de Medicină Internă „Dr. N. Lupu” (1963-1970). 

* 1914: Francois Henri "Jack" LaLanne (n. 26 septembrie 1914 – d. 23 ianuarie 2011) a fost un antrenor de fitness, nutriționist și gazdă TV supranumită drept „Tatăl aerobicului” și „primul supererou de fitness.”^[1] El considera că „cultura fizicului și nutriția reprezintă salvarea Americii”.^[2]

Recordmen mondial la abdomene: 1.033 în 23 minutes (o medie de 45/minut)^[3] în anul 1956 la vârsta de 42 de ani

* 1918: Grigore Petrovici Klimov (rusă: Григорий Петрович Климов; în Germania cunoscut sub numele de Ralph Werner; n. 26 septembrie 1918, Novocherkassk - d. 10 decembrie 2007, New York) a fost un scriitor ruso-american, jurnalist, editor, autor a numeroase publicații și prelegeri.

·         1919: Matilde Camus, poetă spaniolă (d. 2012)
* 1920: Nicolae Boboc (n. 26 septembrie 1920, Ilia județul interbelic Hunedoara — d. 8 august 1999, Timișoara), ca dirijor și compozitor, a fost o personalitate muzicală marcantă pentru Filarmonica din Arad, Filarmonica Banatul din Timișoara și Opera Națională Română din Timișoara. După absolvirea școlii din Deva, a studiat la Conservatorul din București între 1940-1947, clasa de compoziție, dirijat și pedagogie, unde îi are ca profesori pe Ioan D. Chirescu și George Breazul (teorie-solfegiu), Mihail Jora (armonie, contrapunct, compoziție), Constantin Brăiloiu (istoria muzicii, folclor), Tiberiu Alexandru (folclor), Ion Ghiga (citire de partituri, dirijat de orchestră), Ștefan Popescu (dirjat de cor), Dimitrie Cuclin (estetică muzicală), Eugenia Ionescu (pian auxiliar), Constanța Bădescu (canto).

A studiat în paralel și Facultatea de Litere a Universității din București pe care a absolvit-o în 1946 cu magna cum laude, având ca lucrare de licență Psihologia percepției auditive. A beneficiat de îndrumarea unor profesori de renume: Ion Petrovici (istoria filozofiei), Mircea Florian (istoria filozofiei vechi și medievale; logică), Dimitrie Gusti și Henri H. Stahl (sociologie), Traian Herseni (sociologie rurală) Mircea Vulcănescu (etică), Tudor Vianu (estetică și critică literară), Nicolae Bagdasar (teoria cunoașterii), Anton Dumitriu (logică), G. Zapan (psihologie), G. G. Antonescu și Constantin Narly (pedagogie). Nicolae Boboc și-a început activitatea ca profesor de muzică la liceele Spiru Haret și Gheorghe Sincai din București. Se transferă apoi la Arad unde exista perspectiva înființării unei filarmonici. Predă muzica la liceele Moise Nicoară și cel pedagogic pentru a activa mai târziu ca profesor de armonie, contrapunct și istoria muzicii la Conservatorul din Arad (1948-1953).

Prin eforturi conjugate cu cele ale muzicianului Nicolae Brânzeu, dirijor și compozitor deja afirmat, se pun în anul 1948 bazele Filarmonicii de Stat din Arad, devenind astfel dirijor și primul director pe timp de 11 ani, între 1948-1959 când se transferă la Timișoara.

O viață dedicată muzicii între anii 1959-1982, ca și prim-dirijor la Filarmonica Banatul din Timișoara, alături de colegii lui de la vremea respectivă: Mircea Popa (1947-1964), Alexandru Șumski (1965-1968), Remus Georgescu (1968-), Peter Oschanitzky (1983-1993). A beneficiat cu ocazia concertelor corale de profesionalismul dirijorilor permanenți de cor Mircea Hoinic (1951-1972), Ion Românu (1957-1969) și Diodor Nicoară (1969-2006).

Instituțiile artistice din Arad și Timișoara fiind în plină ascensiune, are ocazia să acompanieze soliști deja confirmați și e un susținător fervent al celor în devenire, pentru a-i pomeni doar pe români: Marta Steinfeld (Adorian, Lazoc), Corneliu Gheorghiu, Kurt Mild - printre primii soliști ai filarmonicii din Arad, Liana Șerbescu, Alexandru Demetriad, Lidia Cristian, Maria Fotino, Mîndru Katz, Radu Aldulescu, frații Valentin Gheorghiu și Ștefan Gheorghiu, Sofia Cosma, Gheorghe Halmos, Dan Grigore, Ion Voicu, Ștefan Ruha, Stanciu Ștefan, Aurelian-Octav Popa, Cornelia Vasile, Ilinca Dumitrescu, Tudor Dumitrescu-regretatul pianist plecat dintre noi la numai 19 ani, Dan Atanasiu, Marin Cazacu, Paul Florin, Corina Belcea, lista fiind lungă.

Nicolae Boboc activează ca dirijor cu jumătate de normă la Opera Națională Română Timișoara și preia frânele directoratului la Operă pentru 11 ani, între 1963-1974. Este invitat să dirijeze și să monteze spectacole de operă și în străinătate. Urmează o carieră artistică pe patru decenii purtând filarmonica și opera des peste hotare, prin Europa dar si Turcia, URSS, Israel, Egipt, SUA.

Revine la filarmonica din Arad între 1982-1987 iar după reînființarea facultății de Muzică din Timișoara, predă cursul de Istorie a muzicii universale. Ține regluat conferințe legate de muzică la studioul de Radio, la secția de artă a bibilotecii județene (1980-1991), cicluri organizate de Aquilina Birăescu cât și pentru studenții de la facultatea de Electrotehnică (1985-1989).

În semn de prețuire pentru înregistrarea lucrării sale, Variațiuni pe o temă proprie, Ionel Perlea i-a transmis lui Nicolae Boboc bagheta primită de la dirijorul Arturo Toscanini. La rându-i, Nicolae Boboc, la sfârșit de carieră, l-a ales pe dirijorul Gheorghe Costin spre a-i transmite acest trofeu.

La inițiativa lui Nicolae Boboc ca director al operei și a lui Ion Românu, director al filarmonicii, în stagiunea 1968-1969 are loc la Timișoara prima ediție a Festivalului Timișoara Muzicala, gândit să devină un eveniment al anului, o manifestare de ținută. Dupa cea de-a VI-a ediție, festivalul devine anual, iar din 1993 va primi un caracter internațional. 

Muzică simfonică

• Mic divertisment în stil clasic (1951)
• Țara Hălmagiului suită simfonică (1952) revizuită pentru cerințele unui spectacol de balet cu titlul Ia-ți mireasă ziua bună
• Rapsodia bănățeană (1977)
• Triptic Hunedorean pentru soliste, cor mixt și orchestră (1985)
• Balada Unirii pentru cor mixt și orchestră pe versurile lui Tudor Arghezi (1989)

Muzică corală

• Bate, Doamne, muma loru (1948)
• Fecioriță de-ocheșiță (1978)
• Fiica ce-i mi-ți dare (1979)
• Colo-n sus si mai din susu (1980)

Cărți

• Boboc, Nicolae (1985). Motivul premioritic în lumea colindelor, Editura Facla

Nicolae Boboc

* 1922: Nicolae Romanovici Romanov, Prinț al Rusiei(rusă Николай Романович Романов; n. 26 septembrie 1922 – d. 15 septembrie 2014) a fost pretendent la conducerea Casei Romanov și președinte al Asociației Familiei Romanov. Deși, fără îndoială, a fost un descendent al țarului Nicolae I al Rusiei, titlurile sale au fost revendicate de cei care susțineau că mariajul părinților săi a încălcat legile Rusiei Imperiale

Prințul Nicolae copil împreună cu tatăl său Prințul Roman Petrovici și bunicul său Marele Duce Petru Nicolaevici.

Prințul Nicolae s-a născut la Cap d'Antibes în apropiere de Antibes, Franța, ca fiul cel mare al Prințului Roman Petrovici și a soției acestuia, prințesa Praskovia Dmitrievna Sheremeteva (născută contesă Sheremeteva). Prințul Nicolae a avut un frate mai mic, Prințul Dimitri. Tatăl lor, Prințul Roman Petrovici a fost singurul fiu al Marelui Duce Petru Nicolaevici și al Marii Ducese Milica Nikolaievna (născută Prințesă de Muntenegru).

Bunicii paterni ai Prințului Nicole au fost Marele Duce Nicolai Nicolaevici al Rusiei și Marea Ducesă Alexandra Petrovna (născută ducesă de Oldenburg). Străbunicii săi au fost împăratul Nicolae I al Rusiei și împărăteasa Alexandra Feodorovna (născută Prințesa Charlotte a Prusiei).

Prințul Nicolae a fost adus la Cap d'Antibes cu familia sa și a vorbit fluent atât rusa cât și franceza din copilărie.^[2] A crescut într-un mediu rusesc; biserica locală avea un preot rus iar familia sa a angajat personal rus și o bonă rusă.^[6]

Prințul Nicolae a primit o formă de învățământ privat în Franța, studiile sale urmând vechea programă școlară rusească. În 1936 familia s-a mutat în Italia datorită standardului de școlarizare presupus a fi mai bun acolo.^[6] El și-a dorit să devină ofițer de marină și și-a convins părinții la vârsta de 12 ani că acesta este visul său. Totuși el era un Romanov și exista o marină sovietică nu marina imperială rusă așa că s-a decis pentru o carieră în marina italiană. Utilizând relația strânsă a familiei sale cu familia regală italiană (ambele sale bunici, atât bunica Milica cât și regina Elena a Italiei, soția regelui Victor Emanuel al III-lea, au fost fiicele regelui Nicolae I al Muntenegru) a început să studieze în Italia sub tutela unui italian pensionar ofițer de marină, cu scopul de a urma Academia Navală din Livorno. Speranțele lui Nicolae pentru o carieră marină s-au evaporat când el a arătat semnele unei miopii.

El și-a completat educația în Italia absolvind liceul clasic în 1942.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Prințul Nicolae și familia sa au locuit la reședința regelui Victor Emmanuel al III-lea al Italiei. Când regele a părăsit Roma, Nicolae și familia sa s-au ascuns timp de nouă luni. În timpul ocupației Romei de către trupele germane, bunica lui Nicolae, care era într-un mare risc de deportare ca soră a reginei, a trebuit să se adăpostească la Sfântul Scaun.^[2] În 1942, guvernul fascist din Italia l-a abordat pe Prințul Nicolae să-i ofere tronul din Muntenegru. El a refuzat.^[7][8]

Prințul Nicolae a vrut să studieze ingineria la Universitatea din Roma, dar războiul l-a împiedicat să facă acest lucru, astfel încât în urma încheierii acestuia, el a lucrat ca civil pentru Aliați în Divizia de război psihologic și Serviciul de Informații al Statelor Unite ale Americii. La sfatul regelui Umberto al II-lea, Prințul Nicolae și familia sa au plecat din Italia în Egipt în 1946.^[9] În timp ce trăia în Egipt a fost implicat în achiziționarea și vânzarea de tutun turces și a lucrat într-o companie de asigurări.

Revenind în Europa în 1950, Prințul Nicolae a lucrat la Roma pentru compania Austin Motor până în anul 1954. După moartea cumnatului său, el a preluat gestionarea proprietăților soției sale și afacerile din Toscana. Afacerea era constituită dintr-o fermă mare pe care a condus-o timp de 25 ani, între 1955-1980, unde a crescut rasa de bovine Chianina și a produs vin.^[6] A vândut ferma în 1982 și s-a mutat la Rougemont, Elveția.^[2]

Refugiat din naștere, Prințul Nicolae a fost un apatrid și a folosit pentru a călători în străinătate o scrisoare emisă de regele Greciei. În cele din urmă a devenit cetățean al Italiei în 1988.^[9] Prințul Nicolae a vizitat Rusia pentru prima dată în iunie 1992, când a acționat ca un al doilea ghid turistic pentru un grup de oameni de afaceri.^[10]

De multe ori el a apărut în mass-media pentru a vorbi despre Romanovi, oferind peste 100 de interviuri televizate,^[2] și apărând în documentare de televiziune, cum ar fi documentarul danez din 2003 En Kongelig familie și în 2007 la France 3 în documentarul numit Un nom en héritage, les Romanov.^[11] În 1999, un documentar despre viața lui a fost produs de canalul de televiziune rus NTV.

Tatăl său Roman Petrovici a venit cu ideea unei asociații a Romanovilor la mijlocul anilor 1970.^[9] După ce a căutat prin hârtiile tatălui său, care a murit în 1978, Nicolae a constatat că totul era pregătit pentru crearea asociației. El a scris tuturor membrilor familiei Romanov care erau în relații de comunicare cu tatăl său și s-a convenit că ar trebui creată o asociație de familie. Un an mai târziu, în 1979, Asociația familiei Romanov a fost formată oficial cu prințul Dmitri Alexandrovici în calitate de președinte și Nicolae ca vicepreședinte. Când Vasili Alexandrovici a devenit președinte în 1980, Nicolae a rămas vicepreședinte.

În 1989, după decesul lui Vasili Alexandrovici, Prințul Nicolae a fost ales noul președinte al asociației. În prezent asociația are ca membri majoritatea descendenților masculini ai împăratului Nicolae I al Rusiei, deși Marea Ducesă Maria Vladimirovna nu a niciodată membră și nici tatăl ei, Marele Duce Vladimir Kirilovici.

Poziția oficială a Asociației familiei Romanov este că drepturile familiei la tronul Rusiei au fost suspendate când împăratul Nicolae al II-lea a abdicat pentru el și pentru fiul său Țareviciul Alexei în favoarea fratelui său, Marele Duce Mihail Alexandrovici, care apoi a amânat ascendența la tron până la o Adunare Constituantă care să ratifice domnia sa. Împăratul Mihail al II-lea, așa cum a fost declarat legal de către Nicolae al II-lea, nu a abdicat, dar a împuternicit Guvernul Provizoriu să se pronunțe. "Domnia" lui Mihail s-a încheiat cu executarea lui în 1918 de către bolșevici.^[13]

Prințul Nicolae a considerat că, în urma decesului Marelui Duce Vladimir Kirilovici în 1992, el a devenit șeful Casei Romanov și succesorul său de drept.^{[2][4][14][15]} Pe baza faptului că Vladimir Kirilovici a fost ultimul dinast masculin și toți ceilalți Romanovi sunt excluși din cauza căsătoriilor "inegale" ale părinților, fiica lui Vladimir, Marea Ducesă Maria Vladimirovna, de asemenea, a pretins șefia Casei Romanov după moartea tatălui său.

Cu excepția Marii Ducese Maria, Prințul Nicolae a fost recunoscut de restul familiei ca șef al Casei imperiale.^[16] Totuși, în ultima ediție a Almanahului de la Gotha publicat de Justus Perthes în 1944 se declară că mariajul părinților lui Nicolae "nu a fost în conformitate cu legile casei",^[17] deși ediții anterioare l-au listat ca membru dinastic al casei imperiale.

Prințul Nicolae a condus familia Romanov la înmormântarea de la Sankt Petersburg a ultimului împărat rus Nicolae al II-lea și a familiei sale, în iulie 1998.^[2] În calitate de șef al familiei a fost, de asemenea, prezent la reînhumarea rămășițelor împărătesei Maria Feodorovna a Rusiei în septembrie 2006.^[18] Prințul Nicolae și fratele său Prințul Dmitri au fost responsabili pentru activitatea de lobby față de familia regală daneză și președintele rus Vladimir Putin pentru a permite transferul rămășițelor împărătesei Rusiei pentru a putea fi îngropată alături de soțul ei, împăratul Alexandru al III-lea.^[19]

Prințul a fost în linia de succesiune la tronul britanic prin strămoașa sa, soția țarului Nicolae I, Charlotte a Prusiei, o descendentă a regelui George I al Marii Britanii, până la căsătoria sa cu o romano catolică.

În 1950, Prințul Nicolae și contesa Sveva della Gherardesca (n. 1930), membră a nobilei familii italiene della Gherardesca din Toscana și descendentă directă a contelui Ugolino della Gherardesca, s-au întâlnit la o petrecere la Roma. Ei s-au căsătorit la Florența printr-o căsătorie civilă la 31 decembrie 1951 urmată de o căsătorie religioasă la 21 ianuarie 1952 într-o catedrală rusă la Cannes.^[2]

Prințul Nicolae și soția sa au împreună trei fiice:

• Prințesa Natalia Nikolaevna Romanova (n. 1952), căsătorită cu Giuseppe Consolo (n. 1948). Fiica ei este actrița italiană Nicoletta Romanoff.
• Prințesa Elisaveta Nikolaevna Romanova (n. 1956), căsătorită cu Mauro Bonacini (n. 1950);
• Prințesa Tatiana Nikolaevna Romanova (n. 1961), căsătorită prima dată cu Giambattista Alessandri (n. 1958), apoi cu Giancarlo Tirotti (n. 1947).

Părinți	Prințul Roman Petrovici al Rusiei Q61637775[*]
Frați și surori	Dimitri Romanov
Căsătorit cu	Contesa Sveva della Gherardesca
Copii	Prințesa Natalia Nikolaevna Prințesa Elisabeta Nikolaevna Prințesa Tatiana Nikolaevna

·         1926 - S-a nascut Julie (Peck) London, cantareata si actrita americana.

·         1928: Niculae Nedeff, ortografiat și Nicolae Nedef (n. 26 septembrie 1928, București, România – d. 24 iulie 2017,^[1] București, România^[1]) a fost un handbalist și antrenor român de handbal. Este unul dintre cei mai titrați antrenori de handbal din lume, câștigând șapte titluri de campion mondial la handbal, dintre care trei cu echipa națională feminină (1956, 1960 și 1962) și patru cu echipa națională masculină (1961, 1964, 1970 și 1974), plus alte medalii la Campionatele Mondiale și la Jocurile Olimpice de vară.

·         1931 - S-a nascut George Chambers, basist si vocalist american (Chambers Brothers).
* 1932: Vladimir Nikolaevici Voinovici (n. 26 septembrie 1932,^[2][3] Dușanbe, Tadjikistan – d. 27 iulie 2018,^[4][5] Moscova, Rusia) a fost un scriitor rus și fost disident sovietic. S-a făcut cunoscut prin operele sale de ficțiune satirică, între care Viața și neobișnuitele aventuri ale soldatului Ivan Cionkin^[6][7] care au circulat grație samizdatului și au ajuns în Occident. Victimă a represiunii regimului sovietic, pentru activitatea sa de apărare a drepturilor omului, a fost constrâns să emigreze în 1980 și s-a instalat în Germania.

Vladimir Voinovici s-a născut la Stalinabad, Republica Sovietică Socialistă Tadjikă, Uniunea Sovietică. Tatăl său, Nikolai Pavlovici Voinovici (1905-1987) a fost un ziarist de origine sârbă, care a lucrat ca editor la ziarele locale; strămoșii săi s-au mutat în Imperiul Rus în secolul al XIX-lea. Vladimir Voinovici a afirmat, de asemenea, că tatăl său aparținea familiei nobile Vojnović, deși acestă afirmație se bazează exclusiv pe numele său și pe cartea scriitorului iugoslav Vidak Vujnovic „Vojinovici i Vujinovici od verednjeg veka do danas”^[8] (1985) pe care a primit-o drept cadou de la autor, în timpul șederii sale în Germania.^[9]Din lucrarea autobiografică Autoportretul: romanul vieții mele, rezultă că mama sa Rozalia Klementievna (născută Revekka Kolmanovna) Goihman (1908-1978) era de origine evreiască. Ea a și-a început activitatea ca jurnalistă, colaborând cu soțul ei, dar mai târziu a devenit profesoară de matematică.

În 1936, tatăl lui Voinovici a fost arestat fiind acuzat de agitație antisovietică și a petrecut cinci ani în închisoare. El a fost eliberat în 1941. Familia s-a mutat apoi la rudele lor din Zaporijjea, dar odată cu începerea Războiului Patriotic, Nikolai Voinovici a fost trimis în prima linie. Familia a fost evacuată de mai multe ori ca urmare a ocupației naziste. În 1945, ei s-au întors în Zaporojie unde Vladimir Voinovici a terminat o școală profesională. Între anii 1951 și 1955 el a făcut serviciul de pace în Armata Sovietică. În acel timp a început să-și publice poezia în ziarul armatei.

În urma demobilizării, Voinovici s-a mutat la Moscova și a încercat să intre la Institutul de Literatură Maxim Gorki (cunoscut și ca Litinstitut). După o încercare eșuată, a intrat la Institutul Pedagogic Nadejda Krupskaia din Moscova, la facultatea de istorie.^[10] A studiat timp de un an și jumătate și i s-a impus apoi să se mute la Kazahstan, unde să participe la Campania Pământuri Virgine. Potrivit lui Voinovici, deși nu-și plănuise o astfel de participare, el a decis să accepte oferta, după ce unul dintre studenți și-a publicat conversația privată în care Voinovici a criticat puternic sistemul colhozurilor sovietice. A petrecut ceva timp în Kazahstan, „căutând inspirație”, iar la întoarcerea sa la Moscova a început să lucreze la primul său roman.

Voinovici este renumit pentru ficțiunea sa satirică, dar și pentru scrierea unor poezii. În timp ce lucra la postul de radio din Moscova, la începutul anilor 1960, el a scris versurile pentru „Imnul cosmonautului”, 14 minute până la start, în rusă, 14 минут до старта.

La începutul perioadei de stagnare Brejnev, scrierile lui Voinovici au încetat să mai fie publicate în URSS, dar au devenit foarte populare în samizdat și în Occident. În 1974, din cauza scrisului său și a participării sale la mișcarea pentru drepturile omului, Voinovici a fost exclus din Uniunea Scriitorilor Sovietici. Linia sa telefonică a fost întreruptă în 1976, iar el și familia sa au fost forțați să emigreze în 1980. S-a stabilit la München, în Germania de Vest, și a lucrat pentru Radio Libertatea.

Voinovici l-a ajutat pe Vasili Grossman să-și publice romanul Viață și Destin, în Occident, prin contrabandă cu filme fotografie, care conțineau manuscrisul romanului, preluate în secret de Andrei Saharov.

Mihail Gorbaciov i-a restabilit cetățenia sovietică în 1990 și de atunci scriitorul și-a petrecut cea mai mare parte a timpului în Rusia.

În prima și a doua parte a lui capodoperei Viața și neobișnuitele aventuri ale soldatului Ivan Cionkin (în rusă: Жизнь и необычайные приключения солдата Ивана Чонкина) eroul se află în Armata Roșie în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, lucrarea expunând satiric absurditățile zilnice ale regimului totalitar. Cionkin este acum o figură cunoscută în cultura populară rusă, iar cartea a fost transpusă într-un film de regizorul ceh Jiří Menzel. Cionkin este adesea denumit „Švejk rus”. Cea de-a treia parte a romanului a fost publicată în 2007. Nu este la fel de cunoscută ca și primele două părți; partea a treia ilustrează viața postbelică a personajelor până în prezent, inclusiv emigrarea involuntară a lui Cionkin în Statele Unite ale Americii.

O atenție deosebită este acordată și figurilor lui Lavrenti Beria și Iosif Stalin, acesta din urmă fiind prezentat batjocoritor ca fiu al lui Nikolai Prjevalski, Calul lui Przewalski. Potrivit autorului, scrierea întregului roman i-a luat aproape cincizeci de ani.

Luând de model romanul O mie nouă sute optzeci și patru de George Orwell, Vladimir Voinovici a scris, în 1986 un roman distopic, Moscova 2042^[12] (publicat în 1987). În acest roman, Voinovici a portretizat o Rusie condusă de „Partidul Comunist al Securității de Stat” care combină KGB, Biserica Ortodoxă Rusă și Partidul Comunist. Acest partid est condus de un general al KGB, Bukașev^[13], care îl întâlnește pe personajul principal al romanului în Germania. Un slavofil, Sim Karnavalov (aparent inspirat de Aleksandr Soljenițîn), în cele din urmă răstoarnă Partidul și intră în Moscova pe un cal alb

Voinovici s-a căsătorit de trei ori. Între anii 1957 și 1964 a fost căsătorit cu Valentina Vasilievna Boltușkina (1929-1988); împreună au avut doi copii: o fiică, Marina Voinovici (1958-2006) și un fiu, Pavel Voinovici (născut în 1962), scriitor și publicist rus, autor de romane istorice.^[15]A doua soție a fost Irina Danilovna Braude (1938-2004). Au avut o fiică, Olga Voinovici (născută în 1973), scriitoare germană.^[16] După moartea Irinei în 2004, Voinovici s-a căsătorit cu Svetlana Iakovlevna Kolesnicenko (născută Lianozova), antreprenor, văduvă a jurnalistului rus Tomas Kolesnicenko.^[17] În prezent ei locuiesc la Moscova.

Vladimir Nikolaevici Voinovici a decedat la 27 iulie 2018, la Moscova.

Vladimir Voinovici

Vladimir Voinovici Președintele rus Vladimir Putin îi înmânează lui Vladimir Voinovici Premiul de Stat al Federației Ruse, la 12 iunie 2001

·         1934 - S-a nascut Dick Heckstall-Smith, saxofonist britanic (Colosseum).

·         1934: Mihailo Mihailov, scriitor și filosof sârb

·         1934: Aurel Bulgariu, handbalist român (d. 1995)

·         1936: S-a nascut Winnie Mandela, pe numele real Nomzamo Winifred Zanyiwe Madikizela, activista antiapartheid, fost sotie a presedintelui Africii de Sus, Nelson Mandela. 

·         1938: Mihai Radan, politician român

·         1941 - S-a nascut Joe Bauer, baterist american (Youngbloods).

·         1945 - S-a nascut Bryan Ferry, vocalist, clapar si compozitor britanic (Roxy Music).
* 1946: Claudette Antoine Werleigh (născută la 26 septembrie 1946, la Cap-Haitien, în Haiti) este o personalitate politică feminină din țara sa, care a îndeplinit funcția de prim-ministru^[1] al țării sale între 7 noiembrie 1995 și 7 februarie 1996.
Claudette Werleigh s-a născut în 1946, la Cap-Haitien, Haiti, într-o familie înstărită^[2]. A studiat medicina în Statele Unite ale Americii și în Elveția, înainte de a reveni în Haiti, pentru a obține o diplomă în drept și economie la Universitatea de Stat din Port-au-Prince.^[2]. A lucrat într-o serie de organizații non-guvernamentale în domenii de alfabetizare a adulților și de ajutor umanitar. În perioada 1976 - 1987, a fost secretar general al Caritas^[3] Haiti, o organizație înființată de Conferința Episcopilor Haitieni.

Claudette Werleigh a fost director executiv al ambasadei statului Haiti la Washington, DC.

A fost și ministru al afacerilor străine și al religiei în 1993 și în 1995. Claudette Werleigh a îndeplinit funcția de prim-ministru al țării sale între, 7 noiembrie 1995 și 7 februarie 1996.

Din 1999 până în 2007, Claudette Antoine Werleigh a exercitat funcția de Director al Programelor de Transformare a Conflictelor în sânul Institutului pentru Viață și Pace^[4] de la Uppsala, Suedia, institut care supervizează cercetările pentru rezolvarea conflictelor și a posibilităților de reconciliere.

Doamna Werleigh este noul Secretar General al Pax Christi International, din noiembrie 2007, când i-a succedat în funcție lui Etienne De Jonghe.

·         1947 - S-a nascut Lynn Anderson, cantareata country americana.

·         1948: Olivia Newton-John (n. 26 septembrie 1948, Cambridge, Anglia) este o cântăreață pop, compozitoare și actriță australiană originară din Anglia, câștigătoare a patru premii Grammy și nominalizată la premiile Globul de Aur. Este o activistă convinsă atât pe domeniul problemelor ecologice, cât și pe cel al cancerului la sân.
Olivia Newton-John s-a născut la Cambridge, Anglia, tatăl ei fiind galez, Brinley ("Bryn") Newton-John, iar mama sa fiind născută la Berlin, Irene Helene (născută Born). Mama sa este cel mai mare copil al fizicianului teoretician, laureat cu Premiul Nobel, Max Born. ^[2][3] Familia mamei sale a părăsit Germania înainte de cel de-al doilea război mondial pentru a evita regimul nazist (Max Born, bunica Oliviei din partea mamei având părinți evrei). Este o rudă îndepărtată a lui Ben Elton.

Olivia Newton-John

Olivia Newton-John în Sydney, Australia, 2012 Căsătorită cu Matt Lattanzi (c. 1984–95) John Easterling (c. 2008) Copii 1

* 1948: Vladimír Remek (n. 26 septembrie 1948, České Budějovice) este primul cosmonaut ceh, erou al Uniunii Sovietice. În anul 2004 a fost ales membru al Parlamentului European din partea Cehiei, reales în 2009. Este membru al Partidului Comunist din Boemia și Moravia.

Începând cu anul 1966 a frecventat cursurile Școlii de Ofițeri de Aviație din Cașovia. În 1972 a fost trimis la studiu la Academia Militară de Aviație Iuri Gagarin din Moscova. Remek a absolvit cursurile academiei de aviație și a activat ca pilot militar al Cehoslovaciei. În 1976 a fost selecționat ca aspirant pentru zborul în spațiul cosmic și a luat parte la programul sovietic Interkosmos, ca pilot militar. Între 2-10 martie 1978 a zburat la bordul rachetei Sojuz 28 („Unirea”), timp de șapte zile, 22 de ore și 17 minute. Scopul misiunii a fost cuplarea rachetei Soiuz la stația orbitală Saliut 6.

Vladimír Remek

·         1950: S-a născut la Bucuresti, gimnastul de performanţă Dan Grecu. A concurat fiind rănit, la Jocurile Olimpice de la Montreal (1976) si s-a  clasat  pe locul al III-lea. In prezent este antrenor de gimnastică  ulterior antrenor coordonator al lotului naţional masculin de gimnastică, arbitru internaţional; vicepreşedinte al Federaţiei Române de Gimnastica.

* 1950: Valeriu Penișoară (n. 26 septembrie 1950, Duda, județul Vaslui - d. 11 mai 2004)^[1] a fost un cântăreț de muzică folk care a cântat în anii 1970 în Cenaclul Flacăra. A absolvit Liceul Pedagogic din Iași și a fost învățător la școala din comuna Duda-Epureni.

Valeriu Penișoară era cunoscut pentru cântecele „Cuvântul lui Roată către Divan”, „Povestea eroilor”, „Bătălia de la Vaslui”, „Copii de țărani” sau „Nuntă scurtă”.^[2][3] Melodia care l-a făcut însă celebru este „Cântec pentru Oltenia”, pentru care a compus muzica, versurile fiind de Adrian Păunescu. Cântecul a devenit ulterior imnul clubului de fotbal Universitatea Craiova.^[4] În noiembrie 2013, Andrei-Alexandru Păunescu, fiul poetului Adrian Păunescu, a anunțat cedarea cu titlu gratuit a imnului „Cântec pentru Oltenia” echipei Clubului Sportiv Universitatea Craiova

Din anul 2005 Centrul Cultural din comuna Duda-Epureni îi poartă numele.^[6] În anii 2005 și 2007, în luna septembrie, Muzeul Județean „Ștefan cel Mare” din Vaslui a organizat în comuna Duda-Epureni spectacole comemorative în memoria lui Valeriu Penișoară.^[7]

În memoria interpretului a fost organizat la Vaslui, în perioada 8-11 mai 2008, prima ediție a Festivalului Național de Muzică Folk „Valeriu Penișoară”.^[2] De asemenea, în cadrul Festivalului Concurs pentru Tineret „Fălticeni Folk”, organizat de Asociația „Fălticeni Cultural” și Primăria municipiului Fălticeni și rezervat creatorilor și interpreților de muzică folk cu vârsta până în 30 de ani, unul din premii îi poartă numele

Valeriu Penișoară

·         1951 - S-a nascut Stuart Tosh, baterist britanic (Pilot, 10 CC).

·         1952: Viorel Constantinescu, politician român

·         1954 - S-a nascut Craig Chaquico, chitarist si compozitor american (Jefferson Starship).

·         1956: Linda Carroll Hamilton (n. 26 septembrie 1956) este o actriță americană nominalizată la premiile Emmy și la Globul de Aur, foarte cunoscută datorită rolului Sarah Connor din filmul Terminatorul și urmarea Terminatorul 2: Ziua Judecății precum și rolul lui Catherine Chandler în The Beauty and the Beast.
Hamilton s-a născut în Salisbury, statul Maryland. Are are o soră geamănă identică (Leslie Hamilton Gearren), o soră mai mare și un frate mai mic. Tatăl lui Hamilton, Carroll Stanford Hamilton, un medic, a murit când ea avea cinci ani, iar mama ei s-a recăsătorit cu un șef de poliție.^[1][2][3] Hamilton a urmat școala din Wicomico, și apoi liceul din Salisbury împreună cu sora ei geamănă, Leslie. A studiat doi ani la Washington College din Chestertown, înainte ca să se mute la New York City pentru a studia actoria. În timp ce frecventa universitatea Washington, profesorul ei de actorie i-a spus că nu există nicio speranță ca ea să ajungă actriță. În New York ea a participat la cursurile de actorie ținute de Lee Strasberg.
Hamilton și-a făcut debutul ca actriță, fiind oaspete într-o apariție la televiziune, urmată de un rol principal în telenovela Secrets of Midland Heights în 1980. Debutul în film a fost în 1984, în rolul principal din pelicula Children of the Corn, care a încasat $14 milioane la box office.^[5] Următorul film a lui Hamilton a fost Terminatorul, la care a lucrat împreună cu Arnold Schwarzenegger în 1984. Înainte să apară în urmarea Terminatorul 2: Ziua Judecății, aceasta a interpretat în Black Moon Rising alături de Tommy Lee Jones, a jucat în serialul Tv Beauty and the Beast împreună cu Ron Perlman, serialul primind nominalizări la Globul de Aur și la premiile Emmy . În 1991, Hamilton se întoarce pe ecrane cu urmarea Terminatorului, Terminatorul 2: Ziua Judecății ce a încasat peste 500$ de milioane, fiind cel mai mare buget al unui film din acel an. Hamilton a primit două premii MTV pentru rolul său, unul la categoria Cea mai bună performanță feminină și la categoria Cea mai oportună femeie. După aceste roluri, a mai interpretat în Silent Fall (1994), Separate Lives (1995), T2 3-D: Battle Across Time (1996), Dante's Peak (1997), Shadow Conspiracy (1997), On the Line (1998), Point Last Seen (1998), The Secret Life of Girls (1999), Skeletons in the Closet (2000) și altele. În 2009, Linda Hamilton se întoarce pentru rolul lui Sarah Connor în Terminatorul: Salvarea, interpretând doar cu vocea. Regizorul filmului Terminatorul: Salvarea crede că Linda Hamilton va fi starul filmului Terminatorul 5.

Hamilton a apărut într-un episod Larry King Live pe 4 octombrie 2005 unde a dezvăluit că suferea de o tulburare bipolară, despre care, spunea ea, că i-a distrus mariajul cu Abbott.^[6] A mai dezvăluit și alte lucruri, printre care și că nu a fost căsătorită niciodată cu Peter Horton în ciuda zvonurilor de pe internet.Hamilton a fost căsătorită de 2 ori.^[6] Prima dată cu Bruce Abbott pe 18 decembrie 1982, împreună având un fiu pe nume Dalton. Cuplul s-a despărțit însă pe 4 octombrie 1989.^[7][8] În 1991, ea a început să trăiască cu James Cameron, care a regizat ambele ei filme, Terminatorul și Terminatorul 2: Ziua Judecății, după ce acesta a divorțat de Kathryn Bigelow.^[8] Cei doi s-au căsătorit în 1997; dar mariajul lor a fost de scurtă durată, încheindu-se în 1999 cu un divorț în urma căruia Hamilton a primit 50 de milioane de dolari.^[9] Cauza divorțului pare să fie o idilă din 1999 a lui James Cameron cu actrița Suzy Amis. Hamilton și Cameron au împreună o fiică pe nume Josephine Archer, născută pe 15 februarie 1993.

Linda Hamilton
Căsătorită cu Bruce Abbott (1982–1989; divorțați; 1 fiu) James Cameron (1997–1999; divorțați; 1 fiică) Linda Hamilton în 2009

* 1960: Uwe Bein (n. 26 septembrie 1960) este un fost fotbalist german.

·         1962 - S-a nascut Tracey Thorne, cantareata si compozitoare britanica (Everything But The Girl).
* 1965: Petro Oleksiiovici Poroșenko (în ucraineană Петро Олексійович Порошенко; n. 26 septembrie 1965, Bolgrad, RSS Ucraineană, URSS) este un om de afaceri miliardar și politician ucrainean, care din 7 iunie 2014  este Președinte Ucrainei. Poroșenko a mai fost Ministru al Afacerilor Externe al Ucrainei între 2009 și 2010, Ministru al Comerțului și Dezvoltării Economice în 2012, iar între 2007 și 2012 a condus Consiliului Băncii Naționale a Ucrainei. Pe lângă politică, Poroșenko deținea o serie de companii, printre care și fabrica de ciocolată „Roshen”, care i-a adus supranumele ”Regele Ciocolatei”.

Uneori este prezentat ca unul dintre cei mai influenți oameni din politica ucraineană.

El a fost ales Președinte al Ucrainei pe 25 mai 2014, obținând 54% din totalul voturilor în primul tur al scrutinului.

Petro Poroșenko și-a petrecut anii copilăriei în Tighina, unde a învățat limba română

Petro Poroșenko Петро Порошенко

Părinți Oleksii Ivanovîci Poroșenko[*] Ievhenia Cerhiivna Poroșenko[*]  Frați și surori Mikhaylo Poroshenko[*]  Căsătorit cu Marina Poroșenko Copii Olexii Evhenia Oleksandra Mihailo

* 1966: Mark Tkaciuk (n. 26 septembrie 1966, Soroca, RSS Moldovenească) este un politician din Republica Moldova, fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova între 2001–2002 și 2009–2014, și consilierul Președintelui Republicii Moldova (Vladimir Voronin) pe probleme de politică internă din 2002 până în 2008.

Mark Tkaciuk a fost considerat și supranumit „ideologul”,^[2] „strategul”,^[3] „creierul”, sau „eminența cenușie” a Partidului Comuniștilor din Republica Moldova.^[4]

În 2001 a fost unul dintre organizatorii campaniei electorale a Partidului Comunist. Ulterior a fost ales de cinci ori deputat în Parlament pe listele PCRM. De două ori, în 2001 și în 2005, a renunțat la mandat în favoarea funcției de consilier prezidențial al lui Vladimir Voronin.^[4]

Tkaciuk a dispus de mandatul de deputat în Parlamentul Republicii Moldova, până ce a renunțat la acesta din proprie dorință, în ziua de 23 mai 2014,^[2] ulterior fiind exclus, alături de Grigore Petrenco din Comitetul Executiv al PCRM.

Într-un interviu din 11 septembrie 2014, acesta a declarat că se retrage definitiv din politică și că-și va consacra activitatea de mai departe lucrărilor științifice și că nu va mai colabora cu niciun politician.^[5][6]

În anii 2005 și 2006, revista VIP Magazin l-a inclus pe Mark Tkaciuk în topul „Cei mai influenți moldoveni” pe pozițiile 11 și 6, respectiv

Mark Tkaciuk

* 1968: James Patrick "Jim" Caviezel (n. 26 septembrie 1968) este un actor american de film și televiziune. Este cel mai cunoscut pentru portretizarea lui Iisus Hristos în filmul din 2004 regizat de Mel Gibson Patimile lui Hristos. Alte roluri notabile ale sale sunt: Bobby Jones în Bobby Jones: O sclipire de geniu, detectivul John Sullivan în Frecvența vieții, Edmond Dantès în Contele de Monte Cristo, Catch Lambert în Ochi de înger, Carroll Oerstadt în Déjà Vu, soldatul Witt în La hotarul dintre viață și moarte^[1] sau Willard Hobbes în Testul suprem. Din septembrie 2011, joacă rolul John Reese în drama CBS Person of Interest. 
Filme:

• Frecvența vieții (2000)
• Memorie finală (2004)
• Patimile lui Hristos (2004)

Jim Caviezel

Caviezel at Paley Center, 2012 Căsătorit cu Kerri Browitt (1996–prezent) Copii 3

* 1971: Michael Paradinas (n. 26 septembrie 1971), ce creează mai mult sub numele scenic μ-Ziq (ce se pronunță precum cuvîntul "music")^[1][2] plus multe alte nume scenice, este un muzician și compozitor Britanic de muzică electronică.

Mike Paradinas

* 1973: Łukasz Sebastian Gottwald (n. 26 septembrie, 1973), mai bine cunoscut ca Dr. Luke, este un muzician, compozitor și producător de muzică.

Gottwald a lucrat cu artiști precum Sugababes, Kelly Clarkson, Ke$ha, Avril Lavigne, P!nk, Backstreet Boys, The Veronicas, Katy Perry, Lady Sovereign și Britney Spears, printre alții.

Patru dintre cele mai de succes melodii a lui Gottwald sunt „Girlfriend” de Avril Lavigne, „Tik Tok” de Ke$ha și „I Kissed a Girl” și „Hot 'N Cold” de Katy Perry, care au condus muzica internațională.

Dr. Luke

·         1976: Michael Ballack (n. 26 septembrie 1976 în Görlitz, Saxonia) este un fost jucător german de fotbal. El a fost căpitanul echipei naționale de fotbal a Germaniei și s-a retras de la clubul Bayer Leverkusen în campionatul german Bundesliga.
* 1976: Bojan Simić (sârbă Бojaн Cимић; n. 26 septembrie 1976 în Leskovac) este un fotbalist sârb, care în prezent evoluează la echipa Santa Tiziana din Italia.
* 1976: Sami Vänskä (n. 26 septembrie, 1976) este fostul basist al formației finlandeze Nightwish
* 1977: Sergiu Cosmin Vlad (n. 26 septembrie 1977) este un deputat român, ales în 2016.
* 1977: Alexandru Ovidiu Vintilă (n. 26 septembrie 1977, Suceava) este un poet român.
Alexandru Ovidiu Vintilă este absolvent al Facultății de Inginerie și Management Agroturistic și absolvent al Facultății de Istorie - Filosofie, doctor în științe socio-umane în cadrul Universității „Ștefan cel Mare” Suceava.
Alexandru Ovidiu Vintilă este membru al Uniunii Scriitorilor din Romania, vicepresedinte al Societății Scriitorilor Bucovineni și redactor sef al revistei Bucovina Literară. Activează ca membru în colegiul de redacție al revistei Scriptum a Bibliotecii Bucovinei. A publicat în revistele: „Bucovina Literară” (debut în 2002 după ce în prealabil i-au aparut o serie de poezii în ziarul local ”Crai Nou”(2001), pagina culturală), "Vatra", „Poesis”,„Ateneu”, „Luceafărul”, „Bucovina Literară”, „Crai Nou”, „Cetatea Culturală”, „Convorbiri Literare”, „Steaua”, "Apostrof', „Timpul”, „Oglinda Literară”, „Cafeneaua literară”, „Cronica”, „Dunărea de Jos”, „Poezia”, „Spații Culturale”, "Zona literara", "Revista romana de sociologie", "Glasul Bucovinei", "Limba romana", "Anuarul Muzeului Bucovinei" etc.
Cărți publicate:

• volumul de poezie „caricatura de cretă” (Editura Cartea Românească, București, 2004;
• volumul de poezie „miezonoptice. tradiția rupturii” (Editura Timpul, Iași, 2008);
• volumul de poezie „cartea lui koch” (Editura Brumar, Timișoara, 2009);

volumul de eseistica "Demersul dialogic. Semne ale unei experiente a intelegerii", Bucuresti, Tracus Arte, 2011;

cartea de poezie "viata preschimbata", Iasi, Timpul, 2011;

cartea "Traian Braileanu. Intruchiparile ratiunii. Fapte, idei, teritorii ale realitatii din interbelicul bucovinean", Bucuresti, Paideia, 2012;

cartea "Traian Braileanu. Dialectica unei istorii pesonale", Bucuresti, Tracus Arte, 2013;

volumul de poezie „obiecte pshice”, București, Karth, 2014;

volumul de eseistică intitulat „Poetici ale sinelui. Faptul-de-a-fi-în-modul-cel-mai-propriu”, București, Eikon, 2017.

* 1980: Kazuki Ganaha (n. 26 septembrie 1980) este un fotbalist japonez.

·         1981: Serena Jameka Williams (n. 26 septembrie 1981) este o jucătoare profesionistă de tenis din SUA, fost lider mondial. În cariera sa, a câștigat 72 de titluri WTA: 49 la simplu, dintre care 23 titluri de Grand Slam, 21 la dublu feminin, și două la dublu mixt. A câștigat și patru medalii olimpice trei la dublu feminin și una la simplu feminin.^[7] Williams a câștigat în cariera sa mai mulți bani din premii decât orice altă sportivă.^[8]

Este considerată cea mai bună jucătoare din istoria tenisului. Este sora mai mică a jucătoarei de tenis Venus Williams și soția fondatorului Reddit, Alexis Ohanian, cu care are o fiică.

* 1981: Kanako Urai (浦井 佳奈子 Urai Kanako^?); n. 26 septembrie 1981, Osaka, Japonia este o wrestleră japoneză. În prezent, evoluează pentru WWE în marca Raw. Este fostă campioană NXT, deținând titlul timp de 510 zile^[1] fiind cea mai lungă domnie a acestei centuri. Asuka este câștigătoarea primului Royal Rumble de femei avut loc pe 28 ianuarie 2018
* 1982: Ionuț Atodiresei (n. 26 septembrie 1982) este un kickboxer român, de categoria mijlocie, care evoluează în gala Local Kombat și SUPERKOMBAT Fighting Championship.
* 1983: Ricardo Andrade Quaresma Bernardo (n. 26 septembrie 1983, Lisabona, Portugalia) este un fotbalist portughez, care joacă pentru clubul Beșiktaș, și pentru echipa națională de fotbal a Portugaliei.
* 1984: Dare Vršič (n. 26 septembrie 1984 în Záložník, Podčetrtek) este un mijlocaș de fotbal sloven, care în prezent este legitimat la clubul Olympija Ljubljana.
* 1985: Mirela Mădălina Nichita (n. 26 septembrie 1985, în Tulcea) este o handbalistă din România care joacă pentru SCM Craiova pe postul de portar
* 1985: Dana Rogoz (n. 26 septembrie 1985,^[1] București, RS România^[2]) este o actriță de film și televiziune, designer, model, personalitate publică și prezentatoare de televiziune română.

La vârsta de 3 ani a intrat în grupul Minisong, sub conducerea lui Ioan Luchian Mihalea. A urmat un an la Teatrul Evreiesc de Stat, unde cânta și unde a descoperit-o Cristi Rotaru, cel care a adus-o la TVR. Actrița a debutat la vârsta de numai 4 ani, când făcea primul ei turneu, și când avea să înceapă să joace la TVR.

La 9 ani juca rolul Abramburicăi în serialul TV Abracadabra difuzat de TVR. În anul 2003 a interpretat rolul Ioanei în filmul Dulcea saună a morții, în regia lui Andrei Blaier. În perioada 2002-2007 a jucat în mai multe seriale difuzate de Pro TV: La Bloc.

În anul 2007 a fost membru al juriului la concursul Dansez pentru tine (Bailando por un sueño) din Mexic.

În anul 2008 a început să joace rolul lui Ingrid în serialul Îngerașii, difuzat pe canalul „Acasă”.

Din anul 2009 joacă în serialul de comedie State de România, în rolul fetei primarului, Andreea Popeanga .^[3]

De asemenea, este de adăugat că a participat, la dublajul în limba română a filmului Povestea Jucăriilor 3, unde îi dă glas, în 2010, păpușii Barbie.

* 1987: Zlatko Junuzović (sârba chirilică: Златко Јунузовић, n. 26 septembrie 1987, Lozica, RSF Iugoslavia) este un fotbalist austriac de origine bosniacă, care în prezent joacă la Werder Bremen în Bundesliga pe postul de mijlocaș.
* 1987: Vladimir Niculescu (n. 26 septembrie 1987 în Ploiesti) este un fotbalist român care a jucat la Universitatea Cluj pe postul de portar.
* 1989: Măriuca Verdeș (n. 27 septembrie 1989, Desești, județul Maramureș) este o tânără interpretă de muzică populară și religioasă din Maramureș. Până în prezent interpreta a lansat trei albume dintre care unul cu muzică populară, unul cu colinde și unul cu pricesne.

Măriuca Verdeș provine dintr-o familie mare, în care mama, tatăl, dar chiar și bunicii și străbunicii au cântat muzică populară.

La vârsta de 4 ani, în urma sfatului unui dascăl din sat, părinții au înscris-o la Școala de Artă „Gheorghe Chivu” din Sighetu Marmației, unde a studiat timp de patru ani canto-popular. Iar la doar patru ani și jumătate a început să cânte în Ansamblul Mara și Ansamblul Mugurelul din Sighetu Marmației.

A absolvit Liceul de Artă din Baia Mare și Universitatea Națională de Muzică din București.^[1]

La 8 aprilie 2012 a susținut un concert tradițional de Paști, împreună cu Grigore Leșe în catedrala catolică Sf. Ioan Nepomuk din Suceava.^[2]

Iată cum este descrisă Măriuca Verdeș de către etnologul și folcloristul Pamfil Bilțiu:

„Astăzi, când industria muzicală impune pe piață subprodusul folcloric aparținând diverselor genuri ale așa numitei creații populare, colinda nu face excepție. Drept urmare, magazinele abundă de discuri cu piese în care descoperim un conglomerat de cântece bisericești, pricesne, cântece de stea sau chiar muzică ușoară, lipsite total de valențe artistice, atât sub raport melodic cât și în privința textelor, și care sunt denumite colinde. Măriuca Verdeș, prin discul recent realizat, reprezintă o excepție, dacă avem în vedere că prin interpretă și repertoriul ales ne întoarcem la izvoarele autenticului. Valoarea artistică a melodiilor precum și a textelor ne argumentează modul în care colindele de la sursă înalță sărbătoarea Crăciunului și o înnobilează, făcându-ne să-i trăim bucuria și strălucirea. (...) Înzestrată cu o sensibilitate aparte, cu un simț al autenticului, cu o voce plăcută, cu un timbru catifelat plin de nuanțe, Măriuca Verdeș ne restituie integral frumusețea colindei, așa cum au zămislit-o moșii și strămoșii și cum le cântă poporul

 

Măriuca Verdeş

* 1989: Kieran James Ricardo Gibbs, (n. 26 septembrie 1989 în Lambeth, Londra), este un fotbalist englez, care joacă în prezent pentru West Bromwich Albion.
* 1999: Dione Housheer (n. 26 septembrie 1999, în Gendringen)^[2] este o handbalistă olandeză

URMEAZĂ PARTEA A DOUA