MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU JOI 26 SEPTEMBRIE 2019

PARTEA A DOUA

Decese

* 1290: Margareta, Fecioara din Norvegia (n. 9 aprilie 1283, Bergen, Danemarca-Norvegia – d. 26 septembrie 1290, Orkney, Regatul Unit) a fost prințesa Norvegiei care a domnit ca regină a Scoției din 1286 până la moartea sa. Aceasta avea să moară în timp ce călătorea spre Scoția, declanșând succesiunea disputată care a dus la războaiele de independență scoțiene.

A fost fiica regelui Eric al II-lea al Norvegiei și a Margaretei, mama sa fiind fiica regelui Alexandru al III-lea al Scoției și murind la nașterea fiicei sale. Margareta a Scoției a fost născută în Tønsberg.

Atunci când tratatul de aranjare a căsătoriei dintre Margareta și Eric a fost semnat la Roxburgh, la 25 iulie 1281, fiul mai mic a lui Alexandru al III-lea, David, a murit în iunie 1281, lăsând Scoția doar cu un fiu legitim, Alexandru. În consecință, tratatul a inclus o prevedere prin care copii Margaretei și a lui Eric să fie moștenitorii tronului Scoției.

Alexandru al III-lea a făcut dispoziții similare atunci când a aranjat căsătoria fiului său, Alexandru, cu Margareta, fiica lui Guy de Dampierre, conte de Flandra, în 1281. Tratatul de aranjarea a căsătoriei, semnat în decembrie 1281, a inclus un document lung și complex care stabilea obiceiurile și uzanțele care au determinat succesiunea. Precum și declarația generală a principiilor, anexa includea exemple specifice ale drepturilor lui Alexandru și a Margaretei și a copiilor acestora. Documentul, fiind confuz pe alocuri, părea să favorizeze cel dintâi născut de sex masculin dintre mai mulți frați cât și descendenții acestora, cât și proximitatea de sânge pentru moștenitorii de sex feminin și descendenților acestora.

Tânărul Alexandru, prințul Scoției, a murit la 28 ianuarie 1284 lăsând ca descendent doar pe nepoata sa Margareta. Pe 5 februarie 1284, Alexandru al III-lea i-a adunat la Scone pe toți cei treisprezece conți din Scoția și pe cei douăzeci de baroni, unde au semnat acordul prin care o recunoșteau pe Margareta ca moștenitor de drept, în cazul în care Alexandru nu lăsa niciun moștenitor de sex masculin la moartea sa. Cu toate acestea, era puțin probabil ca acest lucru să îi permită Margaretei să conducă singură, ci mai degrabă împreună cu viitorul ei soț, indiferent de cine ar fi fost acela. În ciuda circumstanțelor, Alexandru al III-lea a decis să se recăsătorească cu Yolande de Dreux, însă a murit în urma unui accident la scurt timp după aceea, fără să lase niciun alt copil.

După ce regele Alexandru al III-lea a fost înmormântat la Dunfermline Abbey pe 29 martie 1286, magnații și clericii regatului s-au adunat la Scone pentru a alege Gardienii Scoției care aveau să păstreze regatul pentru moștenitorul de drept. În acel moment se credea că regina Yolande era însărcinată, astfel încât Margareta nu era considerată succesoare. Nu se știe exact ce s-a întâmplat cu copilul reginei Yolande; este posibil să fi avut un avort spontan în timp ce alții sunt de părere că aceasta a născut la Clackmannan în Ziua Sf. Ecaterina (25 noiembrie 1286), cu toți Gardienii prezenți pentru a asista martori, ori se crede că aceasta doar a mimat sarcina.

Acest lucru, în conformitate cu depunerea jurământului, a făcut-o moștenitoare pe Margareta care avea numai trei ani, însă în același an, Robert Bruce, al V-lea Lord de Annandale, s-a răzvrătit împreună cu fiul său, contele de Carrick. Cei doi au capturat fortărețele de la Galloway și, pentru ca rivalii lor din sud-vest, clanul Balliol își susțineau poziția, este posibil să se fi licitat pentru coroană. Cu toate acestea, Robert Bruce pare să fi supraestimat șansele sale de succesiune atunci când susținătorii săi nu au fost de partea lor și este dificil de dovedit faptul că aliații lor, precum cei din clanul Stuart au decis să-i susțină, în ciuda a ceea ce unii istorici au dedus. Revolta s-a stins relativ repede, deși nu au fost luate măsuri drastice împotriva celor doi după ce au înapoiat fortărețele confiscate. În acest fel, Gardienii au sperat să mențină pacea în Scoția între pretențiile concurente ale lui Robert Bruce și John Balliol, fără a pune în pericol loialitatea lor față de regat și față de Margareta.

În afara de scoțienii care își doreau să o aducă pe Margareta în Scoția, tatăl acesteia, Eric, a ridicat din nou problema succesiunii. Eric a trimis ambasadori oficiali la regele Eduard I al Angliei, apoi în Gasconia, în mai 1289, cu actele care făceau referire la Margareta ca regină de drept. Negocierile au fost duse mai departe între Eduard, care a revenit mai târziu în Anglia și Eric, excluzând scoțienii până când Eduard s-a întâlnit cu Robert Bruce și cu câțiva dintre Gardieni la Salisbury, în octombrie 1289. Scoțienii se aflau într-o poziție slabă deoarece Eric putea aranja căsătoria Margaretei cu fiul lui Eduard I sau cu oricine altcineva fără să facă referire la Gardieni. În consecință, Gardienii au semnat Tratatul de la Salisbury, prin care au fost de acord ca Margareta să fie adusă în Scoția înainte de 1 noiembrie 1290 și că orice acord cu privire la căsătoria acesteia va fi amânată până când avea să ajungă în Scoția.

Căsătoria lui Eduard, Prințul de Wales, a fost luată în considerare de regele Eduard al Angliei, acest lucru fiind clar din faptul că o dispensă papală a fost primită de la papa Nicolae al IV-lea la zece zile după ce a fost semnatul tratatul. După ce au primit dispensa Papala, Eduard, precum și Eric, i-au scris reginei Margareta. anticipând inaugurarea și căsătoria cu moștenitorul Angliei. Eduard și Gardienii au continuat negocierile, bazându-se pe presupunerea colectivă că Margareta va fi regină și că tânărul Eduard va fi rege, însă toate aceste planuri, incluzându-le pe cele ale regelui Alexandru, aveau să fie ruinate odată cu moartea Margaretei, pe 26 septembrie 1290, pe Insulele Orkney, cauzate de efectele răului de mare, în timp ce aceasta naviga către Scoția. Rămășițele sale au fost duse la Bergen și a fost înmormântată alături de mama sa.

La moartea sa nu a lăsat niciun moștenitor evident la tronul Scoției și problema succesiunii avea să fie ridicată din nou și rezolvată în 1291-1292.

Margareta nu a fost niciodată încoronată și nu a pus niciodată piciorul pe solul scoțian, drept urmare există unele îndoieli cu privire la faptul că ar trebui sau nu să fie considerată regina Scoției. Acest lucru ar putea fi în cele din urmă o chestiune de interpretare. Cele mai multe liste cu monarhii din Scoția o includ și pe ea, însă altele nu. Anumite documente contemporane, inclusiv Tratatul de la Salisbury a descris-o ca fiind "regină", dar s-a argumentat că nu ar trebui să fie în mod corespunzător considerată un monarh.

Din cauza lipsei unui precedent istoric clar în istoria Scoției ca țară complet separată în fața Uniunii Coroanelor din 1603, a mai existat un singur caz similar cu privire la moartea monarhului moștenitorul care a murit în afara țării și care nu a putut fi încoronat. Acest lucru a fost atunci când, la moartea lui Robert al III-lea în 1406, moștenitorul său, Iacob I, a fost prizonier în Anglia. Iacob a fost în cele din urmă eliberat și încoronat în 1424. În documentele oficiale din acea perioadă se face referire la el ca "moștenitor", iar regentul Robert Stewart, duce de Albany, a emis monede în nume propriu. Cu toate acestea, domnia lui Iacob este considerată ca începând din 1406, nu din 1424. Dacă se consideră a fi monarh, Margareta este prima regină din cadrul Insulelor Britanice.

Margareta

Părinți Eric al II-lea al Norvegiei Margaret of Scotland[*]  Frați și surori Ingeborg Eriksdottir of Norway[*]

·         1371: Vucașin Mrniavcevici (sârba chirilică: Вукашин Мрњавчевић) (n. cca. 1320 – d. 26 septembrie 1371) a fost un conducător sârb a centrului și nord-vestului statului modern Macedonia, domnind între 1365 și 1371

Potrivit istoricului din Ragusa secolului XVII, Mavro Orbin, tatăl său a fost un minor nobil numit Mrnjava din Zachlumia, ai cărui fii Vucașin și Uglieșa s-au născut în Livno, în vestul Bosniei de astăzi.^[3] Unele surse istorice ale lui Orbin se bazează pe tradițiile orale ale perioadei sale, dar un document ragusan din 1280 menționează un nobil Mrnjan din Trebinje, un oraș în Travunia, în imediata apropiere a Zachlumiei.^[4]

Același Mrnjan este menționată din nou într-o cartă din 1289 ca un trezorier al reginei Elena de Anjou, mama regelui sârb Milutin.^[4][5] După ce Zachlumia a fost anexată de Bosnia în 1326, familia de Mrnjan (sau Mrnjava) ar fi putut mutat la Livno.^[6] Eventual, familia a sprijinit invazia împăratului sârb Dușan în Bosnia din 1350, la fel ca și ceilalți nobili zachlumieni, și temându-se de pedeapsa, a emigrat în Serbia, atunci când războiul era pe cale să înceapă.

În favoarea unei origini zachumlene sau travuniene a lui Vukașin, relatează inscripția de pe mormântul dintr-o biserică din Ohrid, unde un anumit Ostoja Rajakovici din clanul Ugarcici (d. 1379), este menționată ca un văr al fiului mai mare a lui Vukașin.^[5] Clanul Ugarcici este atestat în sursele contemporane ca locuind în regiunea Trebinje.

După ce Serbia s-a extins spre sud în Macedonia, lorzii feudali locali greci au fost înlocuiți cu sârbi, majoritatea din Zachlumia și Travunia.^[7][8] În jurul anului 1350, împăratul Dușan l-a numit pe Vukașin jupan (guvernator de district) în Prilep.^[6][9] După aceasta, Vukașin rapid a devenit unul dintre cei mai puternici nobili sârbi în momentul morții subite a lui Dușan în 1355.^[6]

I-a fost oferit titlul de despot de către succesorul lui Dușan, împăratul Ștefan Uroș al V-lea al Serbiei. În 1365, a fost încoronat rege al sârbilor și grecilor, drept co-conducător al împăratului Uroș.^[2] A domnit peste un teritoriu care a inclus Prizren, Skopje și Prilep, având relații bune cu fratele său, despotul Uglieșa Mrniavcevici care au condus-o zona din jurul orașului macedonean Ser. Mai târziu, a devenit atât de puternic încât nu mai asculta de Uroș.

În 1370, a contribuit la mănăstirile de pe muntele Athos și a pregătit un război împotriva Imperiului Otoman, cu suportul fratelui său. În iunie 1371, Vucașin asedia orașul Trebinje, dar va eșua.^[10] În septembrie 1371, a înființat o coaliție cu fratele său împotriva otomanilor. Armata sârbă a coaliției număra cca. 20,000^[11] - 70,000^[11][12][13] de oameni, care au întâlnit armata otomană condusă de beglerbegul Rumeliei, Lala Sahin Pașa, în bătălia de pe Marița, pe 26 septembrie 1371, unde tacticile superioare otomane au învins armata coaliției. Otomanii au atacat armata sârbă în timp ce se odihneau, iar forțele lui Vukașin au fost învinse, mulți soldați sârbi ucigându-se între ei.

Vucașin Mrniavcevici

Rege al Sârbilor și Grecilor

Părinți Mrnjava[*]  Frați și surori Jovan Uglješa[*] Gojko Mrnjavčević[*]  Căsătorit cu Jelena Mrniavcevici Copii Marko Mrniavcevici Andrijaš Mrniavcevici Dmitar Mrniavcevici Ivaniš Mrniavcevici Olivera Mrniavcevici[1]

* 1736: Louise d'Orléans (Louise Diane; 27 iunie 1716 – 26 septembrie 1736) a fost a șasea fiică și ultimul copil al lui Filip, Duce de Orléans (Regent al Franței din 1715 până în 1723) și a soției lui, Françoise-Marie de Bourbon, fiica cea mică recunoscută a regelui Ludovic al XIV-lea și a metresei sale Madame de Montespan. Ca membră a Casei de Bourbon și a Casei de Orléans, Philippine Élisabeth a fost prințesă de sânge. S-a născut în timpul regenței tatălui ei pe durata minoratului regelui Ludovic al XV-lea. Prințesă Conti prin căsătorie a murit la naștere la vârsta de 20 de ani.

Louise

Prințesă Conti

Louise de Pierre Gobert Părinți Filip al II-lea, Duce de Orléans Françoise-Marie de Bourbon  Frați și surori Jean Philippe d'Orléans[*] Louis d'Orléans, Duce de Orléans Louise Elisabeth de Orléans Charlotte Aglaé de Orléans Marie Louise Élisabeth de Orléans Louise Adélaïde de Orléans Philippine Élisabeth de Orléans Angélique de Froissy[*]  Căsătorită cu Louis François, Prinț de Conti Copii Louis François Joseph, Prinț de Conti

* 1793: Jean Baptiste François Pierre Bulliard (n. 24 noiembrie 1752, Aubepierre-sur-Aube (Haute-Marne) – d. 26 septembrie 1793, Paris) a fost un botanist, micolog, anatom, fizician precum gravor și acuarelist francez care a reunit talentele unui artist cu cele ale savantului. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Bull..

Bulliard a fost cel mai tânăr dintr-o familie cu 13 copii, devenind devreme orfan. Totuși a fost făcut posibil să absolve colegiul iezuit la Langres. La vârsta de 15 ani, Pierre a compus un ierbar atrăgător și pasiunea sa pentru vânătoare a condus la o colecție largă de păsări împăiate. Profesorii săi au observat briliantul elev și i-au oferit un serviciu la abatele de Clairvaux care i-a dat posibilitatea să se ocupe cu științele naturale. În 1775, cu ajutorul starețului, a început să studieze anatomia, botanica și desenul la Paris. El a învățat tehnica de gravură la faimosul François-Nicolas Martinet^⁠(fr). Bulliard a trecut o școală bună, devenind un maestru de gravură și acuarelă. Mărturire dau cele 640 de plăți, privind flora pariziană respectiv plantele care cresc aproape de Paris, cu diferite denumiri, clase, ordine, și genuri care li se potrivesc, aranjate în funcție după metoda lui Carl von Linné care sunt cuprinse în cele șase volume editate de Pierre François Didot între 1776 și 1783. Plăcile gravate și colorate de mână sunt capodopere ale subtilității, delectației și atenției la detalii care demonstrează stăpânirea materiei și îndemânarea artistului. Conținutul cărții deține locația în clasament, detalii de piese caracteristice, calități și proprietăți precum utilizarea plantelor. Într-adevăr, Bulliard s-a străduit să publice în domeniul operelor botanice, accesibile cititorului educat, o lucrare științifică impecabilă. Mai departe savantul a deschis o practică medicală la Clairvaux.

Bulliard nu a efectuat mai mari cunoștințe noi în botanică, cu excepția tratatului său privind micologia, unde a descris numeroase specii noi. Lucrarea cea mai remarcabilă din punct de vedere științific în acest domeniu a fost Histoire des plantes vénéneuses et suspectes de la France (Istoria de plante otrăvitoare și suspecte ale Franței), reeditată între anii 1791-1812, sub titlul Histoire des champignons de la France (Istoria ciupercilor Franței), conținând 400 de ilustrații de bureți de înaltă calitate și fiind una din primele lucrări de referință în micologie.^[5] El este descoperitorul multor celor mai cunoscute ciuperci ale noastre, inclusiv celui mai popular între ele, Boletus edulis precum al „fratelui” său, amăruiul Tylopilus felleus.^[6]

Despre decesul savantului - primul micolog care a purtat o poreclă (surnumea: Pierre) - unii presupun, că ar fi fost executat în Revoluția franceză, ce pare incorect, cum scrie Scott Alan Redhead (n. 1950) care pretinde, Bulliard ar fi murit într-un accident de vânătoare. Heinrich Dörfelt și Heike Heklau constată în cartea lor din 1998 „Istoria micologiei”, că moartea sa timpurie rămâne un misteriu

Pierre Bulliard

Pierre Bulliard

* 1866: Carl Jonas Love Almqvist (n. 28 noiembrie 1793 - d. 26 septembrie 1866) a fost poet și prozator, respectiv desnator și ilustrator suedez.
Opera:

Ilustrare a temei rapirii sabinelor, Almqvist, 1823

• 1822: Amorina ("Amorina")
• 1834: Bijuteriile reginei ("Drottningens juvelsmycke")
• 1838: Capela ("Kapellet")
• 1839: Vânătoare lui Arthur ("")
• 1849: Cântece ("Songes")

Carl Jonas Love Almqvist

Carl Jonas Love Almqvist, portret realizat de Carl Peter Mazer prin 1835 Părinți Carl Gustaf Almquist[*][3] Birgitta Lovisa Gjörwell[*]  Frați și surori Gustaf Fridolf Almquist[*]   Copii Ludvig Carl Wilhelm Almquist[*]

* 1867: James Ferguson (n. 31 august 1797, Scoția - d. 26 septembrie 1867) a fost un astronom american și inginer. A ajutat la construirea canalului Erie. Este cel care a făcut prima descoperire a unui asteroid din America de Nord (31 Euphrosyne). Începând din 1847, el a lucrat la Observatorul marinei americane din Washington, DC.

Asteroidul 1745 Ferguson, descoperit la același observator, îi poartă numele.

James Ferguson

·         1877: Hermann Grassmann, matematician și fizician german (n. 1809)

·         1902: A murit Levi Strauss, creatorul celebrilor pantaloni “blue jeans”; (n. 26 februarie 1829). Emigrant din Bavaria, a venit in Statele Unite in 1850,  iar in 1853 a infiintat impreuna cu cei doi frati ai sai o fabrica specializata la inceput in confectionarea de pantaloni rezistenti pentru mineri apoi si pentru vacari.
* 1904: Ernst al II-lea, Conte de Lippe-Biesterfeld (Ernst Kasimir Friedrich Karl Eberhard; 9 iunie 1842 – 26 septembrie 1904) a fost șeful liniei de Lippe-Biesterfeld a Casei de Lippe. Din 1897 până la moartea sa a fost regent al Principatului de Lippe.

Ernest al II-lea

Conte de Lippe-Biesterfeld

Părinți Julius, Count of Lippe-Biesterfeld[*] Adelaide Castel-Castell[*]  Frați și surori Friedrich Count of Lippe-Biesterfeld[*]  Căsătorit cu Karoline de Wartensleben Copii Contesa Adelaide de Lippe-Biesterfeld Leopold al IV-lea, Prinț de Lippe Prințul Bernhard Prințul Julius Prințesa Karola Prințesa Mathilde

·         1909:  Apcar Baltazar (ortografiat și Abgar Baltazar) (n. 26 februarie 1880,^[1] București, România – d. 26 septembrie 1909,^[1] București, România) a fost un pictor, critic de artă, eseist, grafician, muralist, decorator de teatru, ceramist, ilustrator de carte și creator de afișe și de costume român, de origine armeană. A fost un reprezentant de seamă al stilului Art Nouveau în România.

Și-a făcut studiile la Școala de Belle Arte din București și l-a avut ca profesor pe Alexandru Tzigara-Samurcaș care i-a fost un îndrumător foarte apropiat. Acesta l-a determinat să se ocupe cu arta decorativă și cu arta veche românească și l-a ajutat să devină redactor la revista Convorbiri Literare la care Samurcaș se afla în grațiile conducătorilor junimiști ai publicației. Aplecarea lui Baltazar spre studiul monumentelor de artă medievală s-a datorat exclusiv lui Tzigara-Samurcaș, care prin prelegerile sale de istoria artelor, le-a insuflat studenților dragostea pentru trecutul și vestigiile României.

Pictorul Baltazar a expus în mod constant, an de an, în cadrul expozițiilor pe care Tinerimea artistică le-a organizat. Ținând cont de evantaiul generos al preocupărilor artistice pe care le-a avut, care se regăsesc de altfel și în mod tipic la majoritatea reprezentanților curentelor care au format Art Nouveau-ul, Apcar Baltazar a întrunit însușirile „artistului orchestră” prin abordarea pe lângă pictură a afișului, a ilustrației de carte, a costumului, a decorului de teatru, a frescei, a ceramicii pictate și chiar a sculpturii. Din cauza vieții scurte pe care a avut-o, activitatea sa în unele din domeniile artistice anterior enumerate s-a redus uneori doar la proiecte. El a fost foarte preocupat de relația dintre artă și industrie, acest lucru ducând printr-o consecvență și pasiune rar întâlnită la o viziune modernă și predominantă a Art Nouveau-ului, fapt unic în România în acea epocă. Cei mai autorizați critici de artă au considerat cu unanimitate că Apcar Baltazar s-a dovedit a fi fost unul din cei mai mari coloriști români, acesta străduindu-se să reprezinte cu multă pasiune decantarea efectelor de lumină, prin numeroase modalități de expresie și procedee tehnice.

În domeniul picturii, Apcar Baltazar a ezitat să-și aleagă din curentele existente în epocă un curent anume. El a șovăit între mai multe direcții, lăsându-se dirijat în cadrul acestora pentru scurte momente de timp și de aceea el a lăsat în urmă o operă care oferă un spectacol din cele mai eclectice din pictura românească. Întreaga creație poate fi catalogată pe trei mari direcții: realismul secolului al XIX-lea, impresionism și postimpresionism. Adept al impresionismului în unele lucrări de gen sau în peisajele pe care le-a realizat, Apcar Baltazar s-a înscris de fapt pe o linie de ripostă contra acestuia. Procedeul pe care l-a urmat pentru depășirea esteticii specifice impresionismului nu a fost unul prea uzitat în epocă. Se poate spune că decorativismul, cloazonismul și sintetismul sunt caracteristicile capitale ale operelor pe care le-a realizat. Se poate vorbi și de un freschism dacă se ține seama și de analiza cromaticii cu tonuri palide, delicate, pastelate, clorotice de o intensitate deficitară. Pictura lui Apcar Baltazar este caracterizată de o desconsiderare a preciziei, de o nerespectare a realității obiectelor, de o mai puțină finisare a detaliului și în general de o neglijare accentuată a formei. El a împins mult mai departe acreditarea non-finitului decât au făcut-o în operele lor Nicolae Grigorescu, Ștefan Luchian sau Ion Andreescu. Creațiile sale sunt îndeobște foarte sumare și aspectul de schiță transpare în mai toate peisajele pe care le-a realizat. De aceleași elemente definitorii sunt caracterizate și picturile de gen, excepție făcând doar proiectele de artă decorativă unde linia se impune cu o precizie remarcabilă.

Referitor la tematica istorică, în opera lui Apcar Baltazar se cunoaște că artistul i-a acordat o importanță deosebită și ambițiile lui l-au determinat să creeze mari proiecte pentru lucrări monumentale executate pe pânze de mari dimensiuni. El dorea să evoce și să glorifice trecutul glorios prezent în istoriografia românească. Adeseori, el a renunțat să picteze evenimente cruciale din istoria poporul român și s-a oprit la evenimente mărunte sau chiar asupra vieții de tip patriarhal a omului de rând. Nu l-au preocupat virtuțiile eroice, ci s-a aplecat asupra celor estetice, folclorice și etnice. Astfel, artistul a avut preocupări retrospectiviste și a simțit nevoia pentru reprezentări estetizante, decorativiste, care în vechile compoziții romantice, neoclasice sau academiste nu-și aveau locul. Se poate constata că vechile compoziții care se încadrau în geometria regulată (trapez, piramidă) au fost abandonate, în locul lor fiind prezente asimetriile, unghiuri de vedere insolite și fragmentarismul, totul fiind centrat ca țintă spre decorativism.

Dacă în pictura de gen, Baltazar a folosit o manieră impresionistă prin care s-a preocupat de observarea detaliilor oferite de natură și, dacă în pictura istorică artistul s-a dovedit a fi un savant determinat să reconstituie amănuntul trecutului, în lucrările de inspirație mitologică pictorul a fugit de banal și de trivialitatea specific burgheză, pentru a crea imagini dorite a fi monumentale și sublime în stilul lui Edward Burne-Jones, Gustave Moreau, Arnold Böcklin sau Puvis de Chavannes.

Artistul s-a afirmat de asemenea, ca unul din cei mai fervenți militanți pentru prezervarea și protejarea artei medievale din România. Preocupările sale în acest domeniu au îmbrăcat mai multe aspecte. În primul rând, el a nutrit un mare interes pentru vestigiile trecutului. În al doilea rând, a fost îngrijorat de tratamentul deficitar la care erau expuse acestea. Această atitudine a fost una responsabilă și vizionară pentru acele timpuri, în care opinia publică nu conștientiza valorile culturale pe care trecutul le-a lăsat în acest spațiu plin de frământări. În mod asemănător altor artiști ca Nicolae Tonitza, Theodor Pallady și Ștefan Luchian, pictorul a fost angrenat în zugrăvirea unor lăcașuri de cult ortodoxe. Astfel, el a pictat Biserica din Drăcșani, Teleorman și a restaurat pictura murală executată de Gheorghe Tattarescu la Biserica Oțetari din București (vezi secțiunea Controverse, incertitudini).

Acest pictor a fost cel mai devotat și mai dotat din artiștii români din primul deceniu al secolului al XX-lea, în contribuțiile pe care le-a avut în domeniul artei decorative. În mod deosebit fața de colegii lui de breaslă care au acționat mai mult sau mai puțin intuitiv, el a fost preocupat până la obsesie de perspectiva creării unui stil autentic românesc în acest domeniu. A urmărit cu ardoare toate curentele și teoriile existente atunci în vogă și a criticat adesea soluțiile inadecvate pe care le-au adoptat alții și a propus în același timp principii de urmat. În abordarea decorațiunilor pentru vasele de ceramică, Apcar Baltazar s-a inspirat din olăritul tradițional românesc și a militat pentru realizarea în România a unei ceramici naționale care să fie bazată pe artă.

Apcar Baltazar a avut un aport și în domeniul teoriei și criticii de artă. Activitatea de comentator de artă și cronicar plastic, precum și studiile comparative pe care le-a făcut despre folclorul popoarelor au consemnat intrarea lui în rândul artiștilor culți cu un larg orizont.

A decedat din cauza unui stop cardiac în data de 26 septembrie 1909, astfel că întreaga sa carieră artistică a fost derulată pe o perioadă de circa șapte ani de activitate.

După terminarea liceului Apcar Baltazar a intrat în anul 1896 la Școala de Belle Arte din București ca bursier, prin concurs,^[8] până când și-a luat diploma în anul 1901.^[4][9] A fost elevul lui George Demetrescu Mirea, care l-a consiliat în unele probleme legate de portretistică și artă decorativă.^[4] În primul an de studii a obținut medalia de bronz clasa a II-a la concursul pentru natură statică,^[10] iar în cel de al patrulea an de studii a obținut medalia de bronz^[3] pentru categoria „dupe Compoziție pictură”.^[11] Pe timpul studiilor la Școala de Belle Arte a mai obținut o serie de medalii, după cum urmează: în anul 1900 - medalia de bronz clasa a III-a la concursul Antic bust desen; 1901 - medalia de bronz la concursul de Natură pictură și la concursul Cap de expresie; 1903 - medalia de bronz la concursul de compoziție.^[12] Ținând cont că distincțiile nu au fost cele mai meritorii, rezultatele studiilor nu par a fi semnificative.^[9] Nu sunt însă nici de disprețuit, deoarece Jean Steriadi a primit doar două mențiuni și Constantin Brâncuși trei mențiuni.^[9]

• 

  Mama (1)
 
• 

  Mama (2)
 
• 

  Fratele (1)
 
• 

  Fratele (2)
 
• 

  Bunica

Au rămas numeroase desene din anii de studii de la Școala de Belle Arte.^[9] Spre deosebire de Ștefan Luchian care nu avea abilitatea desenului, dar al cărui „... geniu a biruit în ciuda lipsei de talent”^[13] și spre deosebire de Ion Andreescu, care nu excela nici el ca desenator,^[9] Apcar Baltazar era încă de pe băncile școlii un desenator cu mână sigură, precisă și spontană. Era neîntrecut în redarea corpului uman și îndeosebi a corpului bărbătesc.^[14] Ca student, era foarte studios, nu avea disponibilități spre viața boemă a colegilor lui și de aceea a intrat deseori în conflict cu aceștia „... derutați cu totul de modul său original de a-și așterne cele ce vedea”.^[15] Baltazar avea o fire dificilă și o morozitate care s-a manifestat de timpuriu. Notorie este relația pe care Apcar a avut-o cu colegul său de gimnaziu Tudor Arghezi astfel că acesta își amintea că nutreau cu reciprocitate, unul față de altul, indiferență.^[6]

G. D. Mirea - autoportret

Alexandru Tzigara-Samurcaș

Perioada anilor 1896-1901, în care Apcar Baltazar a urmat cursurile Școlii de Belle Arte, a fost una plină de frământări și evenimente.^[16] El a fost martorul unui curent de înnoire în artă fără precedent în acele vremuri,^[16] opoziția studenților față de preceptele artistice pe care profesorii de la Belle Arte le emiseseră căpătând dimensiuni de revoltă.^[16] În luna iunie a anului 1896 studenții au protestat față de modul cum au fost evaluate lucrările de examen de către Constantin I. Stăncescu.^[16] Ostilitatea elevilor s-a accentuat cu trecerea anilor, astfel încât Stăncescu – considerat un dictator al artelor - a trebuit să-și dea demisia din funcția de director al școlii în anul 1899.^[16] El l-a propus pe Nicolae Grigorescu ca înlocuitor al său în funcția de conducere.^[17] Cum Grigorescu nu a fost numit director, locul fiind ocupat de George Demetrescu Mirea, Constantin I. Stăncescu și-a dat demisia și din funcția de profesor la catedra de istoria artei, locul fiind preluat de Alexandru Tzigara-Samurcaș.^[17] În anul 1896 s-a deschis prima Expoziție a artiștilor independenți, care a făcut opoziție artei oficiale reprezentate de către Salonul Oficial. În 1901 a luat ființă Societatea Tinerimea artistică, societate care s-a bucurat de un mare succes chiar dacă nu a avut un program bine articulat.^[17] Apcar Baltazar a devenit membru al acestei societăți începând din anul 1903 și a participat la toate manifestările pe care aceasta le-a organizat în timpul vieții sale.^[17] În anul 1903 a debutat la expoziția Tinerimea artistică cu un Studiu de cap, iar în critica de artă a debutat sub pseudonimul Ion Grozea la ziarul Voința Națională.^[18]

George Demetrescu Mirea a considerat că studenții trebuie mai întâi să facă studii care să-i ducă la deprinderea și aprofundarea desenului pentru ca, prin observarea atentă a modelului, acesta să fie cât mai fidel redat.^[17] Mirea a insuflat tinerilor studenți grija și acuratețea meșteșugului, cursurile sale începând cu desenul după model de ghips și continuând mai târziu cu desenul după model viu.^[17] Mirea a încercat să vadă în fiecare student valențele personale și nu a procedat la uniformizarea tiranică a impulsurilor creatoare,^[17] astfel că pecetea lui Mirea asupra operei lui Baltazar a fost mai mult decât evidentă în perioada de început a artistului.^[17] Ea nu a fost însă durabilă și s-a manifestat mai ales în portretistica făcută de Apcar Baltazar în anii de început ai secolului al XX-lea.^[17]

Vitellius

Nud de bătrân

Studentul Apcar Baltazar i-a făcut o bună impresie lui Alexandru Tzigara-Samurcaș, care era profesor de istoria artei și care l-a considerat în presă „... un elev eminent al Școalei din București”^[19] și „... unul dintre cei mai de seamă absolvenți ai școalei noastre de arte frumoase”.^[20] Tzigara-Samurcaș și-a asumat misiunea de îndrumător al lui Baltazar și l-a determinat să se ocupe cu arta decorativă și cu arta veche românească.^[21] A scris o serie de articole laudative la adresa artistului și a decorațiunilor pe care acesta le-a făcut. În plus, l-a introdus ca redactor la revista Convorbiri Literare, unde el se afla în grațiile conducătorilor junimiști ai publicației.^[21] Aplecarea lui Baltazar spre studiul monumentelor de artă medievală s-a datorat tot lui Tzigara-Samurcaș,^[17] profesor care le-a insuflat studenților prin prelegerile sale de istoria artelor dragostea pentru trecutul și vestigiile României.^[17] Tzigara-Samurcaș a fost de asemenea și printre primii profesori români care au semnalat necesitatea dezvoltării artelor decorative ca element esențial al înfloririi culturale.^[17]

Studentul Baltazar a fost studios și s-a dovedit un cititor pasionat.^[22] Tudor Arghezi a menționat că „... Baltazar citea cât mai mult, citea acasă, citea pe uliți, citea în tramvai și pretutindeni”.^[6] El a putut suplini astfel lipsa studiilor în Occident datorită unor însușiri intelectuale deosebite. „Intuiția lui în ale plasticii, atât de fină și acută, talentul lui înnăscut, modelat, împuternicit de muncă și concentrare, un fel de devinație firească și suprafirească, au umplut această lacună care pentru un altul ar fi putut fi dezastruoasă

Pictorul Baltazar a început activitatea publicistică în domeniul istoriei artei în anul 1904, când a publicat în Voința Națională mai multe cronici despre expozițiile acelor timpuri.^[24] În domeniul picturii el a expus în mod constant an de an în cadrul expozițiilor pe care Tinerimea artistică le-a organizat.^[24] În anul 1907 a deschis la Ateneul Român o expoziție personală, unde a prezentat 126 de lucrări în diferite genuri.^[24] Sculptorul Frederic Storck a comentat critic acest eveniment sub pseudonimul St. Sterescu și a vorbit despre „temperamentul nervos, zbuciumat” al artistului, despre varietatea impresiunilor lui și despre modul cum acesta a redat culorile din natură „căutând cu o îndrăzneală îndrăcită și liberă de prejudecăți” efectele de lumină.^[24] În cadrul comentariilor sale a găsit și deficiențe în compoziția Moartea lui Lumânărică.^[24][25]

După terminarea cursurilor Școlii de Belle Arte din București, Baltazar a făcut și el, asemenea altor artiști, demersuri la Ministerul Instrucțiunii și al Cultelor pentru a obține o bursă de studii în străinătate. Nu a reușit acest proiect și a îndeplinit pentru o vreme funcția de copist în cadrul ministerului.^[8][26] Din cauza acestui eșec, prietenii s-au scandalizat și au apărut numeroase regrete în presă scrise de N. Pora^[27], Alexandru Bogdan-Pitești^[28] și Dumitru Karnabatt.^[23] Din mențiunile Cecilei Cuțescu-Storck rezultă că Apcar Baltazar a făcut, totuși, o vizită la Paris. A rămas de la Cecilia Storck o scrisoare în care ea spunea: „... De ce nu mi-ai scris nimic despre moartea pictorului Baltazar? Am aflat de la colegul nostru Camil Ressu... Săracul Baltazar, artist atât de talentat! Ultima oară, la Paris, plănuisem să lucrăm împreună o frescă decorativă”.^[29] De fapt, chiar Apcar Baltazar a declarat:

Chivuțele

„Parisul, Muzeele, Luvrul!... Când voi mai revedea pe Fragonard, pe Fantin Latour, pe Corot sau pe Puvis de Chavennes? Mi-amintesc de bucuria ce am avut-o când, după ce văzusem decorațiunile de la Sorbona și Pantheon ale marelui maestru, am găsit în Paris, pe cheiul Senei, o reproducere a acestor decorațiuni cu care, în singurătatea odăii, retrăiesc clipe din trecut”.^[30]

Baltazar a fost un creator neobosit care a avut o minte frământată de mari probleme.^[4] În acest sens, Emil Gârleanu a fost impresionat de personalitatea artistului cu „... fața lui ciudată, cu obrajii ce se cunoșteau că-s afundați chiar sub barba neagră, deasă, ce-i năvălea chipul din toate părțile, până sub ochii din care sclipea o scânteiere ciudată” și de „... glasul lui cald, care își scutura arareori potolirea cea tristă, ca să se înflăcăreze când vorbea despre arta lui”.^[31] De o mare demnitate și mândrie, om de o mare sensibilitate cu un temperamental energic însă și visător, Baltazar s-a străduit să-și formeze o cultură serioasă și astfel și-a pus o seamă de întrebări și probleme majore în ceea ce privește arta sa.^[32] A avut o viață scurtă, dar în cei șapte ani de activitate artistică a reușit să-și maturizeze gândirea, lăsând o operă în urma sa care a transmis o serie de realizări și de ecouri a unor intenții și căutări de neegalat în arta românească.^[24]

Caracterizări făcute artistului au rămas din partea lui Dumitru Karnabatt,^[22] care a spus că „... figura lui palidă, brună de oriental, încadrată în catifeaua unei bărbi dense, cu ochii de tăciune, când mohorât, când scăpărător de viață interioară, atenuată, în ceea ce ar fi putut fi sobru, de un zâmbet bun, copilăresc, impunea discret, dar hotărât simpatie...”;^[23] din partea lui N. Pora „... gălbinicios și cam tras la față, pocâltit, Baltazar atrăgea prin licărirea stranie a ochilor de tăciune și printr-un fel aproape neverosimil de bizar în care căuta să-și lămurească ideile, desfăcând în gesturi pripite gândurile ce-l canoneau”^[15] și din partea lui Tudor Arghezi care a constatat că Baltazar „... formula cu greutate extraordinară materialul unei reflexii simple, dar care în spiritul lui afecta complicații nesfârșite”.^[6]

Apcar Baltazar a participat la un concurs ținut în perioada 10-18 septembrie 1908 pentru ocuparea unui post rămas vacant la catedra de artă decorativă de la Școala de Belle Arte din București,.^[33] Pentru ocuparea postului s-a organizat la Ateneul Român o expoziție la care au participat Apcar Baltazar, Costin Petrescu și Arthur Verona.^[34] În seara premergătoare concursului, toate lucrările expuse de Apcar Baltazar au dispărut din expoziție. (vezi secțiunea Controverse, incertitudini) Ca urmare concursul a fost câștigat de către Costin Petrescu.^[33] Au existat evaluări negative la adresa lucrărilor lui Baltazar formulate de către Al. Antemireanu și Mihail Dragomirescu, dar și aprecieri laudative emise de Theodor Cornel.^[33]

• 

  Casa din Silvestru nr. 8
 
• 

  Apcar Baltazar în atelier
 
• 

  Apcar Baltazar (2) cu doi prieteni
 
• 

  Apcar Baltazar (2) cu Bogdan-Pitești (5)

Din amintirile și declarațiile celor care l-au cunoscut rezultă că Apcar Baltazar s-a zbătut toată viața în mari dificultăți financiare.^[22] A avut și momente mai fericite când a purtat discuții intelectuale cu boema acelor timpuri, din care au făcut parte Panait Cerna, Corneliu Moldovanu, Emil Gârleanu, Dumitru Nanu sau Ilarie Chendi.^[22] Dificultățile materiale cu care s-a confruntat l-au împiedicat să-și întemeieze o familie.^[A] Redresarea financiară s-a petrecut doar în anul 1909 când a încasat mai mulți bani, ca urmare a pictării a două biserici. A fost prea târziu, deoarece a decedat din cauza unui stop cardiac în data de 26 septembrie 1909.^[B]

Artistul a fost apreciat pentru realizările sale încă de pe timpul vieții lui.^[35] Dumitru Nanu și Emil Gârleanu erau prietenii lui cei mai buni și Vasile Morțun și Alexandru Bogdan-Pitești i-au achiziționat o mulțime de lucrări.^[35] Au existat și alți colecționari care i-au cumpărat operele: Anastase Simu, doctorul G. Severeanu ( vezi Muzeul Maria și dr. G. Severeanu ), Ioan D. Nicolau, Lazăr Munteanu, etc.^[35] O parte din lucrări au dispărut în timpul războiului, altele au părăsit România în Occident și o mare parte au rămas în țară, multe din ele fiind achiziționate de muzee și de Academia Română

Cu toate că opera pe care a lăsat-o în urma sa nu s-a bucurat de faima pe care contemporanii săi – Ștefan Luchian, Pallady, Șirato, Steriadi, Petrașcu, Iosif Iser, Dărăscu sau Tonitza - au cunoscut-o, nu este greu de constatat că niciunul din aceștia nu a depășit faza căutărilor la vârsta la care Apcar Baltazar s-a stins din viață.^[42] Dacă se face o analiză a ceea ce a realizat Ștefan Luchian până în anul 1897, Theodor Pallady la 1900, Francisc Șirato la 1906, Gheorghe Petrașcu la 1901, Nicolae Dărăscu la 1912, precum și Jean Steriadi alături de Camil Ressu la 1909, se poate constata cu mici excepții că nu au creat opere de mare valoare, ci cel mult de valoare medie.^[42] Puține din lucrările realizate de acești mari maeștri ai picturii românești până la vârsta de 30 de ani, excepție făcând Chivuțele lui Steriadi, sunt expuse prin muzee sau au făcut obiectul criticii de artă.^[42] În comentariile pe care Vasile Florea le-a făcut în monografia pe care i-a dedicat-o lui Baltazar în anul 2015 apare cu fermitate mențiunea că:

Apcar Baltazar văzut de Constantin Pascali

„... dacă ar fi murit la 29 de ani, artiștii enumerați nici n-ar fi intrat la loc de cinste în arta românească... Or atât cât a realizat (Apcar Baltazar - n.r.), și putem spune că de la el ne-au rămas multe lucrări de calitate și de o certă originalitate. În același scop, trebuie să mai arătăm că în epocă, pe parcursul unui lustru (între 1904 și 1909), după Grigorescu și Luchian, Baltazar a fost, în lumina criteriilor după care judecăm astăzi arta, cel mai interesant, cel mai activ, mai modern și mai valoros pictor român. Totodată, nefiind întrecut poate nici de Luchian de astădată, prin preocupările, proiectele și concepțiile sale, Baltazar a fost artistul român care a răspuns în modul cel mai adecvat la imperativele momentului; care s-a sincronizat cel mai bine cu mișcarea artistică europeană, aflată în plină ofensivă a „Artei 1900”; care a avut cele mai bune și mai evidente tangențe cu o latură sau alta a acestei mișcări, deși străini de ea n-au fost nici Luchian, Petrașcu, Pallady, Ștefan Popescu, Kimon Loghi, Cecilia Cuțescu-Storck, Costin Petrescu, Octav Băncilă, etc.”

—Vasile Florea: Apcar Baltazar, Editura Arc - 2000, București, 2015, pag. 5-6

Ținând cont de evantaiul generos al preocupărilor artistice pe care le-a avut, care se regăsesc de altfel și în mod tipic la majoritatea reprezentanților curentelor ce formează Art Nouveau-ul, Apcar Baltazar a întrunit însușirile „artistului orchestră” prin abordarea pe lângă pictură a afișului, a ilustrației de carte, a costumului, a decorului de teatru, a frescei, a ceramicii pictate și chiar a sculpturii.^[43] Din cauza vieții scurte pe care a avut-o, activitatea sa în unele dintre domeniile artistice anterior enumerate s-a redus uneori doar la proiecte.^[43] El a fost foarte preocupat de relația dintre artă și industrie, acest lucru ducând printr-o consecvență și pasiune rar întâlnită la o viziune modernă și predominantă a Art Nouveau-ului, fapt unic în România în acea epocă.^[43] Toată această dezvoltare artistică rapidă a pictorului trebuie corelată și cu o evidență demnă de luat în seamă: Apcar Baltazar a fost singurul artist care nu a beneficiat de o bursă de studii în Vestul Europei.^[43] El a depășit cu ușurință impedimentul acesta prin studiu individual și prin analizarea reproducerilor, reușind astfel să-și formeze o cultură plastică deosebită cu care s-a pronunțat pertinent în toate dezbaterile care au animat intelectualitatea la începutul secolului al XX-lea.^[43]

Cei mai autorizați critici de artă au considerat cu unanimitate, că Apcar Baltazar s-a dovedit a fi fost unul dintre cei mai mari coloriști români, acesta străduindu-se să reprezinte cu multă pasiune decantarea efectelor de lumină, prin numeroase modalități de expresie și procedee tehnice.^[44] A avut o viziune viguroasă, sobră și realistă și a reușit o transfigurare lirică plină de exuberanță și vervă în pictura de gen, în peisaj și în portret, ca și în ilustrația de carte.^[44] El a dovedit o deplină stăpânire a transparenței culorii, cu precizia magistrală a desenului, fiind un neîntrecut creator de atmosferă.^[44] Criticii de artă au vorbit de o amprentă Apcar Baltazar în arta decorativă și pictura istorică.^[44] Au vorbit, de asemenea, despre crearea imaginii novatoare a mahalalelor bucureștene și despre portretistica sa, caracterizată de o adâncime psihologică remarcabilă.^[44] Nu în ultimul rând s-a vorbit despre Portretul tatălui lucrat negru pe negru și despre Femeia în alb lucrată alb pe alb.^[44]

Apcar Baltazar a avut un aport în domeniul teoriei și criticii de artă. Ajutor în acest sens l-a avut din partea lui Alexandru Tzigara-Samurcaș, care l-a introdus ca redactor la revista Convorbiri literare, organ de presă al Societății literare Junimea.^[43] Și în această activitate Baltazar s-a dovedit a fi un scriitor precoce, deoarece niciunul din artiștii enumerați mai sus nu s-au îngrijit sistematic cu scrisul până la vârsta de 30 de ani și nu au avut preocuparea de a cuprinde un spectru atât de larg de tematici, cu pasiunea cu care a făcut-o Apcar Baltazar.^[43] Activitatea de comentator de artă și cronicar plastic, precum și studiile comparative pe care le-a făcut despre folclorul popoarelor, a consemnat intrarea pictorului în rândul artiștilor culți, cu un larg orizont.^[45]

Opera sa picturală a fost cantitativ mică, deoarece a murit tânăr la numai 29 de ani, după prima sa expoziție.^[46] Lucrările sale se găsesc în muzeul Simu, la Toma Stelian, altele fiind în colecții particulare (Dr. Severeanu, Lazăr Munteanu, Al. Râșcanu, Onic Zambaccian, Paucker, la fratele pictorului etc.)^[46] Câteva panouri decorative realizate de Baltazar se află la Paris, în colecția Dr. Dieulafoy.

Perioada de creație a lui Apcar Baltazar a durat șapte ani.^[47] Încercarea de a cataloga o succesiune cronologică a operei sale este sortită eșecului, deoarece el a experimentat, a tatonat și a încercat să se dezvolte ca un creator în paralel și în domeniul altor arte, teme sau genuri care necesitau tehnici din cele mai diferite.^[47] Întreaga sa creație este caracterizează de senzația de simultaneitate, fapt pentru care sistematizarea lucrărilor pe care le-a lăsat în canoanele unor etape succesive, este dificilă.^[47]

O piedică suplimentară în cercetarea operei lui Baltazar este și faptul că multe din lucrările sale au rămas nesemnate, datarea acestora făcându-se cu greutate în funcție de expozițiile la care a participat.^[47] Acest demers este și el unul greoi, deoarece artistul a avut în timpul vieții sale doar o expoziție personală, iar cele colective au fost sporadice.^[48] O regularitate în activitatea expozițională, el a avut-o doar în cadrul evenimentelor artistice organizate de către Tinerimea artistică.^[48]

Dacă imposibilitatea realizării unei cronologii a operei sale este o certitudine, se poate constata că și analiza evoluției artistice suferă de aceleași cusururi.^[48] În susținerea afirmației, vin mulțimea de procedee tehnice pe care le-a folosit, diversitatea preocupărilor și a tematicii alese, precum și o varietate debordantă a formulelor stilistice. Unele din ele au fost finalizate și multe altele au rămas posterității în formă de schițe sau de studii.^[48]

În domeniul picturii, Apcar Baltazar a ezitat să-și aleagă din curentele existente în epocă un curent anume.^[48] El a șovăit între mai multe direcții, lăsându-se dirijat în cadrul acestora pentru scurte momente de timp. De aceea, el a lăsat în urmă o operă care oferă un spectacol din cele mai eclectice, în pictura românească.^[49] Se poate observa că în timp ce a pictat Portretul de bătrână (expus în 1903 la Tinerimea artistică și în prezent la Muzeul de Artă din Cluj) în maniera realismului existent la sfârșitul secolului al XIX-lea, pictorul a sărit simultan la lucrări tipic impresioniste de origine plein air-istă, cum sunt Copil în soare și Copil la fântână.^[49] În același timp a pictat lucrări opuse impresionismului cu sorginte mitologică, așa cum este cea intitulată Sfântul Gheorghe ucigând balaurul.^[49] Întreaga creație în domeniul picturii poate fi catalogată pe trei mari direcții: realismul secolului al XIX-lea, impresionism și postimpresionism.^[49]

La sfat

De foarte multe ori cele trei curente care-l reprezintă, se întrepătrund și se combină în proporții diferite; de exemplu caracteristicile impresionismului au avut nevoie de cele ale realismului, pentru crearea atmosferei înconjurătoare prin raportul de lumină și culoare în care acesta apare.^[50] Indiferent însă de curentul în jurul căruia a gravitat, Baltazar a reușit să introducă note personale și, să lase în urmă nivelul atins de predecesorii săi mergând astfel pe calea modernizării mijloacelor de expresie.^[50] Se poate observa cu ușurință că direcția realist tradițională pe care Școala de Belle Arte din Iași a promovat-o prin G. D. Mirea, ca și cea din afara ei reprezentată de Grigorescu și epigonii săi, a fost depășită cu ușurință și în scurt timp de către artist.^[50] Cu totul remarcabil este că Baltazar nu a fost contaminat de personalitățile puternice ale lui Ștefan Luchian și Gheorghe Petrașcu și că el nu a urmat exemplul pe care l-a dat Nicolae Grigorescu.^[50] Cu toate că Baltazar nu a preluat tematica grigoresciană, el l-a apreciat însă pe acesta cu privire la aportul lui la arta românească.^[51] În mai multe cronici de artă l-a considerat „un artist de geniu”,^[52] „scumpa noastră glorie”^[53] sau a vorbit despre „operele complete ale unui uriaș ca Grigorescu”.^[51][54]

Nicolae Grigorescu, țăran la origini, a rămas fidel tematicii universului rural. Ion Andreescu, deși născut la oraș și-a ales cu predilecție motivele din mediul țărănesc.^[51] O dată cu trecerea în secolul următor, alături de estetica semănătoristă tributară într-o mare măsură și lui Grigorescu, s-a afirmat mișcarea modernistă, îndeosebi simbolistă, care a promovat tematica urbană, a orașului.^[51]

Fiind conectat la polemicile dintre moderniști și semănătoriști, Baltazar s-a raliat modernismului, acest lucru fiind dovedit de sfatul pe care i l-a dat lui Ipolit Strâmbu într-o critică de expoziție:^[55] „n-ar face (I. Strâmbu) un sacrilegiu dacă, câte o dată, și-ar întoarce privirile și spre o altă muză, înlocuind, pentru ca să întrebuințăm un termen consacrat de o recentă polemică literară, muza de la țeară cu <muza de la oraș>”.^[56] Spre deosebire de alți artiști ai vremii, Apcar Baltazar și-a dat sema de timpuriu că arta românească se afla pe atunci într-un mare impas.^[55] Observând imitarea excesivă a lui Grigorescu de către alți confrați, a declarat într-un articol:^[55]

„A fost o vreme în literatură când era la modă să faci versuri în felul cum a făcut Eminescu, să suspini cum a suspinat el, să-ți asemuiești suferința ta cu a lui și s-o cânți în struna lui. Vremurile acelea nu au dat multe talente originale.
Astăzi în pictură se face artă în planuri cum face Grigorescu, se fac care cu boi, se fac eboșe ușoare în factura lui Grigorescu. Am putea zice că după cum o dată mulți au învățat să fie poeți de la Eminescu, astăzi mulți cred că au învățat să fie artiști de la Grigorescu.^[55]”

—Ioan Grozea: Pe căi greșite, în Voința Națională, 6/19 februarie 1905

Fată dormind

Cu asemenea păreri despre epigonismul grigorescian și despre necesitatea schimbării tematicii tărănești privind spre o altă muză, adică spre oraș, se poate înțelege de ce pictorul Baltazar a urmat calea pe care a purces.^[57] Acest lucru s-a întâmplat cu ușurință, mai ales datorită faptului că el a era născut la oraș și nu avea dificultăți în a înțelege acest nou mediu care a început să fie prezent în pictură începând din anul 1898, reprezentativă pentru prezența acestuia în acest sens fiind lucrarea Mahalaua dracului, a lui Ștefan Luchian.^[57]

Adept al impresionismului în unele lucrări de gen sau în peisajele pe care le-a realizat, Apcar Baltazar s-a înscris pe o linie de ripostă contra acestuia atunci când a creat tablouri ca Sfântul Gheorghe ucigând balaurul.^[58] Procedeul pe care l-a urmat pentru depășirea esteticii specifice impresionismului nu a fost însă unul prea uzitat în epocă. Nu a mers pe calea pe care a indicat-o Cézanne sau pe cea a expresionismului lui Van Gogh, ci pe o înrudire cu viziunea artiștilor sfârșitului de secol al XIX-lea, înrudire care a reabilitat linia în detrimentul formei, cu soluția nabiștilor și cu cea adoptată de către Paul Gauguin.^[58] Ca și aceștia din urmă, Baltazar a fost un restaurator al conturului, adoptând un simbolism liniar și care a dorit crearea unui mod de exprimare unde linia să fie factorul esențial și nu culoarea.^[58] El a pus accentul pe bidimensionalism, aducând în prim plan suprafața plană și a renunțat la modularea prin lumini și umbre a volumelor, a perspectivei aeriene și a celei liniare.^[58] Astfel, el a reușit să creeze o imagine concepută sintetic, care în final a dobândit mari virtuți decorative.^[58] Se poate spune ca o concluzie că decorativismul, cloazonismul și sintetismul sunt caracteristicile capitale ale operelor pe care le-a realizat.^[58] Se poate vorbi și de un freschism dacă se ține seama și de analiza cromaticii cu tonuri palide, delicate, pastelate, clorotice de o intensitate deficitară

Autoportretele au reprezentat pentru Apcar Baltazar, lucrări de maturitate artistică.^[59] Pictorul și-a realizat autoportretul de mai multe ori ((3), (4), (5)), frământat de gânduri și interiorizat. Din ținuta sobră, personalitatea sa reiese plină de demnitate.^[59] Ochii sunt zugrăviți cu o profunzime psihologică ce caracterizează un om meditativ, sprâncenele sunt îmbinate și închid privirea, reliefând-o ca fiind plină de căutări.^[59] Simțământul răspunderii este pătruns de bunătate și omenie, calități care emană din privire și din întreaga fizionomie încununată de un păr bogat și de buze senzuale, care sunt încadrate de mustăți și o barbă mătăsoasă.^[59] Obrajii sunt puțin trași, ei fiind modelați cu multă sensibilitate, iar carnația este plină de delicatețe și de o puritate alb-trandafirie.^[59]

• 

  (1) - 1898
 
• 

  (2) - ?
 
• 

  (3) - ?
 
• 

  (4) - ?
 
• 

  (5) - ?

Apcar Baltazar a fost și un desăvârșit desenator. Astfel, el și-a făcut cel puțin două autoportrete în perioada de început a creației sale ((1) și (2)). Se remarcă cu predilecție tehnica sa deosebit de precisă, care are apropieri de acvaforte.^[60] Desenul executat în peniță în anul 1898 (1) a fost realizat într-o manieră realist-tradiționalistă, în care se observă imediat modelarea în clarobscur a volumelor.^[60] Într-un mod similar a făcut Portretul fratelui său în cărbune și pastel, precum și un Portret de bărbat în care a folosit laviul de tuș.

Influența pe care George Demetrescu Mirea a avut-o asupra lui Apcar Baltazar se poate observa în portretele pe care acesta din urmă le-a realizat.^[17] Înrâurirea a fost una evidentă, dar nu a fost de lungă durată. Se poate vedea acest lucru în analiza portretelor de început, realizate în primii ani ai secolului al XX-lea.^[17] Portretul propriu-zis a fost profilat pe fonduri întunecate, iar starea psihică a personajelor transpare prin atitudinea gânditoare în care ochii au prim planul.^[17] Elementele formale care țin de detaliu prezintă măestrii obținute prin materia picturală și care în final duc către portretele pe care G.D. Mirea le-a făcut.^[17]

După terminarea studiilor, Baltazar a creat cele mai multe portrete din scurta sa carieră.^[17] Artistul s-a concentrat, în general, asupra figurii și a pictat-o după model, compunând adesea în jurul lui o scenă de gen (vezi Bătrână cosând, La sfat).^[17] Alteori, a realizat portretul în mod clasic, de dimensiuni mari, alegând posturi impozante care să caracterizeze prestanța modelului.^[17]

Apcar Baltazar a fost preocupat de psihologia umană și, în acest sens a realizat o serie de portrete și picturi de gen în care și-a reprezentat rudele.^[61] Astfel, în pictura de gen intitulată La sfat apar mama și mătușa sa într-o postură oarecum rigidă, pictorul fiind mai degrabă preocupat de colorit și nu de aprofundarea psihologică a personajelor.^[61] O pictură remarcabilă este Portretul lui Gaspar Baltazar, tatăl său, în mărime naturală.^[61] El a fost înfățișat cu o privire îngândurată, în picioare cu mâinile la spate.^[61] Transpare din fizionomia bărbatului că viața sa nu a fost ușoară și a muncit din greu.^[61] Ochii sunt obosiți și fața este interiorizată, fapt ce contrastează cu alura energică a trupului.^[61] Din cromatica întunecată a lucrării se remarcă fruntea largă cu sprâncene stufoase, chipul albicios, obrajii scofâlciți, albul cămășii și al gulerului.^[61] Restul compoziției a fost pictat în negru așa cum este și fundalul care are pe alocuri unele reflexe roșiatice.^[59] Lucrarea sobră este plină de spiritualitate și forță.^[59]

• 

  Gaspar Baltazar
 
• 

  Nanu Muscel
 
• 

  Soția lui Nanu Muscel
 
• 

  Fiul lui Nanu Muscel
 
• 

  Portret de femeie (1)
 
• 

  Portret de femeie (2)
 
• 

  Portret de bărbat

Prin alternarea densităților pastei și a tușei, Baltazar a reușit în mod magistral să modeleze jiletca și surtucul cu falduri largi, așa cum era moda acelor timpuri.^[59] Portretul este lucrat în clarobscur cu o paletă cromatică bogată în brunuri. Similar a executat mai multe capete de expresie sau portrete, cum sunt cele ale doctorului Ion Nanu Muscel, al soției și al fiului acestuia.^[62] Dintre portretele care prin compoziția lor pot fi alăturate de tipuri și scene de gen, se disting cele intitulate Învățătorii, Păsărarul, Colomba, Pui de oltean, La portiță, Acalmie și Copil în soare, ele fiind expuse cu ocazia expoziției retrospective din anul 1936.^[59]

• 

  Portret de bătrân
 
• 

  La sfat
 
• 

  Portret de fată (1)
 
• 

  Misiții
 
• 

  Bătrână cosând
 
• 

  Portret de fată (2)

Calitățile de portretist, dau măsura măestriei pictorului în portretul de grup intitulat Misiții, cunoscut și sub numele de Samsarii.^[63] Privind această lucrare, gândul cunoscătorilor într-ale artelor se duce spre marile realizări ale genului din opera lui Rembrandt sau Frans Hals.^[63] Dispunerea personajelor este frontală și se observă unitatea lor prin constumație ca membrii ai unei ghilde oarecare.^[63] Profesia lor se poate ghici cu ușurință. Și în acest tablou, Apcar Baltazar a optat pentru negru și a zugrăvit o diversitate de caractere ce poate fi citită pe chipurile sondate adânc de către pictor.^[63] Lucrarea Misiții a rămas ca unicat în pictura românească și se poate compara doar cu portretele pe care Nicolae Grigorescu le-a făcut unor evrei.^[63] Portretul de grup Misiții se remarcă atât prin expresivitate, cât și prin forța de pătrundere a psihologiei umane, precum și mai ales prin mijloacele tehnice pe care Baltazar le-a folosit: desen, culoare și tușă, ele fiind mai laconice și chiar mai sumare decât tehnica lui Grigorescu în opere similare.^[63] Cu portretele de grup mai pot fi asimilate și Durus arator și Haimanalele, fiecare din ele fiind în felul ei o inovație.^[64] Petru Comarnescu califică lucrarea Misiții ca fiind un studiu remarcabil de psihologie umană și un portret de grup deosebit de plastic și bine închegat ca varietare compozițională.^[65] Tabloul Misiții a fost expus cu ocazia expoziției retrospective de la Ateneul Român din anul 1927 și este considerat în critica de artă ca o lucrare de top, în opera lui Apcar Baltazar

Apcar Baltazar	Ștefan Luchian
Colț de grădină - foto(a/n)	Colț din strada Povernei

Pictura lui Apcar Baltazar este caracterizată de o desconsiderare a preciziei, de o nerespectare a realității obiectelor, de o mai puțină finisare a detaliului și în general de o neglijare accentuată a formei.^[72] El a împins mult mai departe acreditarea non-finitului decât au făcut-o în operele lor Nicolae Grigorescu, Ștefan Luchian sau Ion Andreescu.^[72] Creațiile sale sunt îndeobște foarte sumare și aspectul de schiță transpare în mai toate peisajele pe care le-a realizat. De aceleași elemente definitorii sunt caracterizate și picturile de gen, excepție făcând doar proiectele de artă decorativă unde linia se impune cu o precizie remarcabilă.^[72]

În peisajele pe care le-a făcut, linia nu are niciun rol, ca și în scenele de gen unde forma se evidențiază mai mult sau mai puțin limpede datorită tușelor de culoare trasate cu dezinvoltură.^[72] Ca exemplu se pot analiza compozițiile Colț de grădină a lui Apcar Baltazar și Colț din strada Povernei^[4] a lui Luchian.^[72] Ambele au ca motiv curțile propriilor locuințe și au ca element comun sentimentul de bucurie dintr-o zi de vară. Ambele picturi impresionează prin abundența vegetației și a alternațelor de lumini și umbre ale vegetației.^[4][72] În timp ce în lucrarea lui Luchian se poate observa o construcție mai articulată a compoziției, Baltazar a redat o natură aparent turmentată de un pitoresc, străin de rigorile necesare unei compoziții.^[73] În mod evident Luchian era pe calea depășirii principiilor estetice caracteristice impresionismului, în timp de Baltazar înfățișa cu voluptate primele impresii, creând astfel cu spontaneitate și sinceritate o imagine plastică deosebită.^[73]

• 

  La marginea apei
 
• 

  Copil în soare
 
• 

  Copil la fântână
 
• 

  Curte interioară
 
• 

  Femeie croșetând
 
• 

  În piața Sfântul Anton

Peisajul Colț de grădină este considerat de specialiștii în critică de artă^[4][73] drept cel mai impresionist tablou pictat de către Apcar Baltazar.^[73] Dacă se poate admite că ar exista un impresionism de sorginte românească, eliminând pe de o parte unele elemente constitutive obligatorii ale acestui curent, Apcar Baltazar poate fi considerat unul din protagoniștii acestuia, în România.^[73] Artistul a realizat mai multe peisaje, unele având chiar unul sau mai multe personaje ca în La portiță, Copil la fântână, La marginea apei, Copil în soare, Către sat, Curtea, Femeie croșetând, În piața Sfântul Anton, La Obor, La sârbi, La târguit etc.^[73] În toate acestea, artistul a reprezentat sugestia mișcării folosind o tehnică liberă, reușind compoziția nu numai prin raporturile dintre formă și atmosferă, ci a înfățișat senzația de răcoare și căldură raportată la orele zilei.^[74] Alături de Nicolae Vermont, Arthur Verona și Ștefan Luchian, Apcar Baltazar s-a plasat în acest mod în grupul primului val de impresioniști din România, prin abordarea de procedee cum ar fi colorarea umbrelor și prin unele tentative de divizare a tonului și de fragmentare a tușei.^[74] După cei patru pictori enumerați mai înainte, a venit grupul consacraților, al celor mai consecvenți adepți ai impresionismului românesc: Jean Steriadi, Nicolae Dărăscu, Samuel Mützner și Lucian Grigorescu.^[74]

• 

  La Obor
 
• 

  La târguit
 
• 

  La Herăstrău
 
• 

  Peisaj
 
• 

  Piața Sfântul Anton

În toată cariera sa artistică pictorul a realizat o mulțime de peisaje, pornind de la cele de început de carieră cum au fost cele intitulate Mănăstirea Bistrița și Mănăstirea Căldărușani.^[75] Cele mai reușite au fost cele din ultimii săi ani de viață.^[75] Maniera impresionistă în abordarea peisajelor a fost folosită de către Apcar Baltazar și în lucrările în care a zugrăvit personajele sale din mahalalele bucureștene, cu atât mai mult cu cât a folosit peisajul drept cadru în care libertatea tușei și atmosfera luminoasă au adus valențele binecunoscute curentului.^[74] Armoniile pe care s-a bazat artistul sunt când pline de exuberanță și vervă, când sobre, în funcție de subiectele alese

Maniera impresionistă se face prezentă în opera lui Apcar Baltzar și la renumitele sale personaje din mahalaua bucureșteană. Pictorul a executat aceste compoziții cu aceeași libertate a penelului și cu aceeași atmosferă plină de lumină specifică esteticii impresionismului.

Muza mahalalei

Pân' la madam Popescu

Ca și la Ștefan Luchian în lucrările sale Birt fără mușterii, Alecu Literatu și Vezi tu, Stane, vine iarna, picturile realizate din tematica mahalalelor sunt lipsite de intenția literaturizantă. Interesul lui Baltazar pentru categoria femeilor din această categorie socială de la marginile Bucureștiului nu a avut precedent până atunci în pictura românească. În literatură, apăruse în schimb Ion Luca Caragiale. Titlurile puse de artist tablourilor pe care le-a făcut – ca Pân' la madam Popescu, Muza mahalalei și Madam Ionescu cu cățelul, fac ca realizările lui în acest domeniu să poată fi catalogate ca influențe din partea marelui autor satiric român. Personajele înfățișate sunt apropiate moftangioaicelor și suratelor Mițe și Zițe, create în dramaturgie de I.L. Caragiale. Nici măcar sentimentul cu care pictorul a atacat astfel de subiecte, nu diferă de marele dramaturg. La o privire sumară asupra acestor pânze, se poate observa ironia fină care reiese din compoziții și care se îmbină cu indulgență cu tarele umane printr-o nedisimulată simpatie.

Pictura de gen practicată de Apcar Baltazar este îndreptată atât spre caracterele pozitive ale vieții, cât și spre cele negative,^[65] cele din urmă fiind satirizate cu multă candoare.^[65] A zugrăvit în acest sens o serie de peisaje urbane bucureștene - Flori în Piața Sfântul Anton, Vânzătoare de pânzeturi în Bazaca, La obor (aflat la Galeria Națională) etc.^[65] El a prezentat mahalaua în toate ipostazele ei: sub zăpadă (vezi Pe uliță cunoscut și ca Efect de iarnă), sub soare (vezi La soare) sau sub imperiala dominație a naturii (vezi Colț de grădină).^[75]

Atmosfera mahalalelor a fost binecunoscută de către Apcar Baltazar, care s-a și născut în acest univers geografic.^[79] Scenele pictate sunt luate din mahalaua Silvestrului, unde s-a născut, iar personajele îi erau probabil vecine sau rude.^[79] Lucrările nu prezinta vreo critică socială sau morală atent gândită, cel mult se poate observa o critică la nivel estetic și nu a moravurilor, ci una a gustului.^[79] Se știe de altfel că lumea mahalalelor nu a excelat prin bun gust și în acest mediu s-a dezvoltat cu predilecție fenomenul kitsch-ului.^[79]

• 

  Case la mahala
 
• 

  Curte la mahala
 
• 

  Madam Ionescu cu cățelul
 
• 

  Maghernițe

Anii de creație ai lui Apcar Baltazar au coincis cu o perioadă de vârf din Europa Occidentală, care ca și în România, împreună cu mișcarea Art Nouveau, a afectat atât mobilierul, arhitectura, literatura, mentalitățile, atitudinile sau stările de spirit din așa-zisa belle époque.^[79] Kitsch-ul a fost un fenomen de entropie socio-culturală care a nivelat gusturile și a omogenizat întreaga societate, indiferent de clasa din care făceau parte membrii ei.^[79]

În poartă

Femeia în alb

În domeniul picturii sunt de remarcat lucrările O floare între flori (1870) a lui Nicolae Grigorescu,^[80] Ofelie a lui Theodor Pallady și tablourile lui Gheorghe Petrașcu cu peisaje cu nimfe, în atmosfere vesperale la margini de ape sau sub clar de lună.^[81] Față de aceștia care erau maeștrii picturii românești, au existat pictori cu gusturi mai puțin sigure, așa cum au fost Kimon Loghi, Arthur Verona, Ipolit Strâmbu, Nicolae Vermont, Octav Băncilă etc., unii din ei fiind și epigoni ai celor dintâi sau ai altor maeștri din Apusul Europei, epigonismul fiind și el o manifestare specifică kitsch-ului.^[81]

Om al epocii sale, Apcar Baltazar, prin forța lucrurilor, a reacționat la manifestările kitsch-ului, prezent pe cele mai felurite paliere ale creației artistice și ale vieții de zi cu zi din România.^[82] Modul lui de a riposta s-a transpus în tematica mahalalelor în care a realizat opere de gen remarcabile.^[82] Așa sunt Haimanalele, Femeia în alb, Muza mahalalei, Madam Ionescu cu cățelul, În poartă etc.^[82] În majoritatea lor a reprezentat matroanele clasei de mijloc, pline de pretenții, în posturi pline de ironie blândă, benignă, dar și de un umor discret. Lucrările lui Baltazar în această tematică nu au niciun pericol de a cădea în caricatură, deoarece preocuparea artistului a rămas în aceea de a face pictură și nu altceva.^[82] Această afirmație este susținută de tehnica impresionistă aleasă, în tușele scurte și nervoase sau în trăsăturile lungi ale penelului care definesc lapidar formele.^[82]

Este de menționat în analiza kitsch-ului, tabloul Pân' la madam Popescu, unde apar distonanțe și stridențe.^[83] Acest fapt este ușor de observat prin felul cum artistul a alăturat roșul gardului cu verdele caselor vecine.^[83] Vasile Florea, prin analiza complexă a operei lui Baltazar făcută în anul 2015, bănuiește în această lucrare un caz tipic de kitsch voit creat de autor.^[83] Nu se poate închipui o astfel de cromatică la artistul român, ținând cont de măiestria operei pe care a lăsat-o posterității.

Referitor la tematica istorică, în opera lui Apcar Baltazar se cunoaște faptul că artistul i-a acordat o importanță deosebită și ambițiile lui l-au determinat să creeze mari proiecte pentru lucrări monumentale, executate pe pânze de mari dimensiuni.^[84] El a dorit să evoce și să glorifice trecutul glorios prezent în istoriografia românească. Există mențiuni documentare făcute de către contemporanii pictorului, așa cum a fost Emil Gârleanu, care a amintit că Baltazar „... ținea cu deosebire la pânzele mari; aproape nici nu scotea unele schițe și peisaje mici, cari însă dădeau măsura marelui său talent”. Alexandru Tzigara-Samurcaș a menționat și el în revista Convorbiri Literare:^[84][85]

Domnițe bizantine

„... figura simpatică a artistului veșnic luminată de proiectele mărețe ce-i umpleau sufletul și-i învăpăiau imaginația. Presimțind parcă sfârșitul mult prea timpuriu, el plănuia mereu compoziții grandioase din cari puține numai le-a putut fixa pe pânză. Schițată numai a rămas, după numeroase transformări și dezvoltări chiar și marea lui compoziție din istoria națională, care trebuia să ne dea măsura talentului său”.^[86]

Se cunoaște că tematica istorică l-a preocupat din anii de studii la Școala de Belle Arte.^[87] Din scrisoarea adresată lui George Coșbuc din anul 1902, reiese că a realizat mai multe desene pentru ilustrarea unui volum de poezii al poetului ardelean.^[87] Baltazar l-a asigurat pe Coșbuc că-i va mai arăta trei compoziții istorice pe care le-a și enumerat „... un episod din 1877, Capul lui Bathory înaintea lui Mihai și coperta în care am încercat să rezum epopeea noastră națională”^[88].^[87] Nu se știe nimic (vezi secțiunea Controverse, incertitudini) despre soarta acestor ilustrații și proiecte, iar din investigațiile pe care Vasile Florea le-a făcut în analiza edițiilor de după anul 1902 asupra operei lui George Coșbuc, a rezultat faptul că toate acestea nu confirmă în realitate afirmațiile făcute în documente.^[87] Din lucrările care au rămas posterității, s-a păstrat doar o schiță intitulată Atelaj, care pare să evoce o scenă din conflictul armat din 1877 și un desen în care apare Mihai Viteazul care aleargă după un turc, intitulat Mihai Viteazul alungând pe Sinan Pașa.^[87]

Importanța pe care o dădea Apcar Baltazar tematicii istorice, poate fi văzută în critica de artă pe care a făcut-o în diferite ocazii în care a amintit pe Theodor Aman, cu lucrările Cea din urmă noapte a lui Mihai Viteazul, Bătălia de la Călugăreni și Aprodul Purice.^[89] Similar, l-a elogiat pe Nicolae Grigorescu, care nu ar fi devenit pictorul național dacă nu ar fi creat Atacul de la Smârdan sau Defilarea prizonierilor.^[89] Au urmat în critica lui imaginile realizate de Arthur Verona, G.D. Mirea și Mihail Simonidi și a spus că toți aceștia:^[89]

Domnița Ruxandra

„... dinaintea noastră... au răscolit trecutul nostru glorios, au întrebat cronicile bătrâne sau au cules ceea ce au găsit bun, ceea ce au găsit frumos și demn de reprezentat în istoria popoarelor apuse și, prin sforțări de voinici, ne-au asigurat o primă epocă de înflorire a artei noastre care ne va rămâne moștenire prețioasă pentru viitor”.^[89][90]

Apcar Baltazar nu a urmat calea pe care au parcurs-o înaintașii lui în pictura istorică și în epoca în care el a creat, deoarece trecutul strict istoric nu mai era de actualitate și nu mai interesa în modul în care îi preocupase pe pictorii romantici și pe cei academiști.^[89] Au existat alte aspecte ale trecutului pe care a dorit să-l evoce și anume cultura, obiceiurile, civilizația și viața cotidiană din Evul Mediu.^[91] Baltazar, dorind să-și creeze un stil propriu, a fost mult mai atent la formă decât la conținut, aceasta fiind o caracteristică tipică pentru Art Nouveau-ului timpului său.^[91] Adeseori, el a renunțat să picteze evenimente cruciale din istoria poporul român și s-a oprit la evenimente mărunte sau chiar asupra vieții de tip patriarhal a omului de rând.^[91] Nu l-au preocupat virtuțiile eroice, ci s-a aplecat asupra celor estetice, folclorice și etnice. Astfel, artistul avea preocupări retrospectiviste și a simțit nevoia pentru reprezentări estetizante, decorativiste, care în vechile compoziții romantice, neoclasice sau academiste nu și-au avut locul.^[91] Se poate constata că vechile compoziții care se încadrau în geometria regulată (trapez, piramidă) au fost abandonate, în locul lor fiind prezente asimetriile, unghiuri de vedere insolite și fragmentarismul, totul fiind centrat ca țintă spre decorativism.^[91]

Procupări similare în Apusul Europei le-au avut grupul prerafaeliților englezi – Pierre Puvis de Chavannes și Gustave Moreau, unii nazarineni germani sau rușii – Mihail Vrubel, Andrei Riabușkin, Victor Borisov-Musatov și mulți alții.^[91] La o analiză mai aprofundată se poate constata că Apcar Baltazar are cu cei din urmă unele apropieri și similitudini, fără ca între aceștia să fie o relație evidentă.^[91]

Semnificative în tematica istorică a operei lui Apcar Baltazar sunt lucrările Capul lui Moțoc vrem!, Domnița Ruxandra și Domnițe bizantine.^[91] Cele din urmă lucrări sunt realizate cu profiluri exagerat de lungi și podoabele medievale redate în gros-plan similar unui cadru cinematografic duc spre un efect decorativ remarcabil.^[91] În Domnițe bizantine, un efect suplimentar îl aduce și silueta proiectată într-o perspectivă plonjată care traversează ulița pustie. O atmosferă tipic medievală este prezentă și în tabloul Curte la mănăstire și Călugărița.^[91]

• Tematica istorică în opera lui Apcar Baltazar
• 

  Ștefan cel Mare (schiță)
 
• 

  Oștean din timpul lui Ștefan cel Mare
 
• 

  Mihai Viteazul alungând pe Sinan Pașa
 
• 

  Curte de mănăstire
 
• 

  Domnițe
 
• 

  Călugărița

Apcar Baltazar a visat să creeze o artă decorativă care să aducă o înnoire potrivit perceptelor realiste ale contemporaneității de atunci, folosind vechile elemente tradiționale.^[92] Și în această direcție preocupările sale au cunoscut două componente. El s-a inspirat în pictura de șevalet din frescele românești în stil bizantin, precum și din artele de origine orientală, realizând fie imagini de vis precum lucrarea Domnițe bizantine, fie reprezentări expresioniste ca portretul Domniței Ruxandra.^[92] Cele două domnițe sunt înfățișate hieratic, părând a coborî dintr-un basm în fața treptelor unui templu. Treptele sunt executate cu o trăsătură de penel, diferențele dintre ele făcând-o pasta albă și intensitatea loviturii de pensulă.^[92] Lucrarea are în schimb unele deficiențe precum lipsa de perspectivă a imaginii dată în principal de lipsa de volum a personajelor. Aceleași lipsuri apar și la Domnița Ruxandra unde lipsa de consistență a chipului este lucrată cu o pastă subțire și transparentă.^[93] În schimb, artistul a reușit să înfățișeze nemăsurata tristețe a Ruxandrei (fiica lui Petru Rareș și soția lui Alexandru Lăpușneanu) - cu niște obraji scofâlciți și urâțiți de suferință, cu buze pline de amărăciune.^[93] Petru Comarnescu a considerat că Baltazar s-a inspirat pentru această lucrare din frescele de la Mănăstirea Hurezi și nu de la chipul domniței existent în frescele de la Rădăuți (respectiv Mănăstirea Slatina), sau de la Mănăstirea Dochiaru de la Muntele Athos.^[93]

Apcar Baltazar a avut o mulțime de proiecte cu privire la pictura cu tematică istorică și în acest sens a lucrat o serie de desene în care a reprezentat pe Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, Sinan Pașa, Doamna Despina (aflat la colecția de stampe a Academiei Române), precum și pictura intitulată Oștean din timpul lui Ștefan cel Mare. Această ultimă lucrare este lucrată neglijent și pare a fi un tablou executat de un începător.

Apcar Baltazar a realizat multe lucrări înspirate din mitologia creștină – cu atmosferă medievală, sau din folclor – mai ales din basme.^[99] Cum pictura cu tematică istorică este înrudită de cea mitologică, aspectul recuzitei folosite nu a diferit prea mult între o pictură ca Sfântul Gheorghe ucigând balaurul și una ca Făt Frumos în luptă cu smeul.^[99] Ambele imagini au la bază un oștean medieval, care se situează ca postură între voievodul și împăratul descris în basmele populare românești.^[99]

Cristos plângând cetățile

Diferențele dintre o jupâneasă și o Ileană Cosânzeană nu a prezentat deosebiri majore în iconografia existentă până atunci.^[99] Artistul a studiat cu abnegație istoria, armele, podoabele, vestimentația și mobilierul, pentru a aduce la viață epoci și întâmplări din trecut și astfel nu i-a fost greu să-și imagineze personaje de basm și scene în care acestea să acționeze.^[99] Într-un fel anume, lucrările inspirate din mitologia creștină sunt însă mai specifice mișcării Art Nouveau decât cele care fac parte din tematica istorică.^[99]

Pictorul Baltazar s-a apropiat în abordarea tematicii simbolist mitologice de prerafaeliți ca Ferdinand Hodler, Gustave Moreau, Arnold Böcklin, Lovis Corinth, Wilhelm Leibl și Pierre Puvis de Chavannes, mai mult decât în genul picturii istorice .^[99] Pe tematica simbolist mitologică artistul nu a pictat prea multe lucrări; se cunosc doar două mai importante: Cristos plângând cetățile și Sfântul Gheorghe ucigând balaurul, ambele fiind expuse în anul 1909, prima la Tinerimea artistică și ultima la Salonul oficial din acel an.^[99] Părerile criticilor au fost din cele mai diverse și mai controversate.^[99] Astfel, Tudor Arghezi a considerat-o pe prima dintre ele ca fiind ... o pânză viguroasă, de o colorație gândită și cu un accent de eternitate în suprafața ei.^[99][100] Pictorul Vasile Ravici a considerat însă că lucrarea ... n-are armonia coloristică între fond și figură, fondul absolut galben al cetăților tratat pete-pete... negăsindu-și... complementarul său ca valoare coloristică pentru figura lui Cristos.^[99][101] Ravici i-a lăudat în schimb tabloul La sârbi. Similar lui Ravici a fost și Léo Bachelin pentru care ...Apcar Baltazar pare că este un pictor modern scăpat de la ultima expoziție secesionistă de la Viena. Cristosul lui cu profilul și gestul vulgar plângând pe Ierusalimul făcut din pete galbene îngrămădite pe o masă luminoasă mă lasă nedumerit, cu toată antiteza puternică și totuși prea ușoară care există între culorile fondului și ale figurei. Prefer tabloul „La sârbi”...^[99][102]

Sfântul Gheorghe ucigând balaurul

Arderea pe rug

Pentru tripticul Sfântul Gheorghe ucigând balaurul nu au fost prea multe analize critice în acea vreme.^[103] El a fost expus în anul 1908, la expoziția concurs la care Apcar Baltazar a participat pentru ocuparea unui post la catedra de pictură a Școlii de Belle Arte din București.^[103] Aici i s-a adus critica că nu poate fi ... nici ca decorație, nici ca pictură, prea multă decorație pentru o lucrare de caracter pictural și prea multă pictură pentru o lucrare cu caracter decorativ.^[103][104] Un admirator nedisputat al pictorului a fost criticul și colecționarul Alexandru Bogdan-Pitești, care a considerat că cele două lucrări sunt cele mai bune făcute vreodată în România.^[103] Se cunoștea că Bogdan-Pitești era unul din cei mai fervenți susținători ai mișcării de înnoire a artei românești, împreună cu Ștefan Luchian.^[103] Se cunoștea, de asemenea, că era apropiat de Theodor Pallady, M. H. Maxy, Camil Ressu sau Constantin Brâncuși, deci nu poate surprinde o astfel de opinie în elogierea pe care a făcut-o celor două lucrări ale lui Baltazar.^[103] Astfel, a scris că Apcar Baltazar .... cu sensul decorativ ce avea, cu însușirile sale de colorist și de sintetizator, el singur poate ar fi fost capabil să ne creeze un stil și o artă proprie, caracteristică acestei țări.^[103][105]

Ca și concluzie, dacă în pictura de gen Baltazar a folosit o manieră impresionistă unde s-a preocupat de observarea detaliilor oferite de natură și dacă în pictura istorică artistul s-a dovedit a fi un savant determinat să reconstituie amănuntul trecutului, în lucrările de inspirație mitologică pictorul a fugit de banal și de trivialitatea specific burgheză, pentru a crea imagini dorite a fi monumentale și sublime în stilul lui Edward Burne-Jones, Gustave Moreau, Arnold Böcklin sau Puvis de Chavannes.^[103] Apcar Baltazar l-a denumit pe cel din urmă divinul și l-a considerat a fi un geniu în viață, admirând decorațiile murale pe care Chavannes le-a făcut la Sorbona și la Pantheon.^[103] Avea și reproduceri după aceste picturi și exclama adesea privindu-le: ... artă superioară, artă simțită, gândită de un cap superior, o fire distinsă.^[58][106] Analizând opera lui Baltazar și pe cea a lui Chavannes, criticul Vasile Florea a determinat o apropiere importantă între cei doi, făcând comparație între Sfântul Gheorghe ucigând balaurul și decorațiile cu Sfânta Geneviéve a lui Chavannes.^[58] Ambele lucrări aparțin simbolismului trasat de Albert Aurier, care a cerut ca opera de această sorginte să fie una ideistică, subiectivă, sintetică și mai ales decorativă. Ultimul atribut este cel care caracterizează cel mai plenar opera pe care a lăsat-o în urmă artistul Apcar Baltazar

Similitudini cu fenomenul neobizantinismului rusesc au apărut și în arta românească, unde artiștii au simțit nevoia racordării la stilul neoromânesc care s-a manifestat cu predilecție în arhitectură, cu plusurile și minusurile de rigoare.^[107]

Sfântul Eustație - Apcar Baltazar

Art Nouveau-ul, ca variantă a romantismului târziu este ilustrat de conceptul Einfühlung-ului. În estetică a fost definit ca simpatie și mai apoi a fost tradus ca empatie), conceptul fiind inventat de către Robert Vischer.^[108] Arta 1900, așa cum mai este denumit Art Nouveau-ul, este caracterizată prin valorificarea elementelor stilistice medievale și ale artei populare într-un mod novator. O atitudine similar romantică o reprezintă în Occident pasiunea pentru goticul european care a cunoscut o adevărată reînviere în turnura neogotică care a urmat.^[108] Astfel, cei care au intuit evoluția curentului - William Morris, John Ruskin, Eugène Viollet-le-Duc etc. - au studiat și au relevat virtuțiile catedralelor și au stimulat interesul pentru ele în lumea artistică.^[109] Imediat după ei, pictorii, arhitecții și graficienii au preluat elementele stilistice gotice și le-au integrat propriilor mijloace de exprimare.^[109] Pe renașterea gotică s-a bazat Mișcarea artistică Arts and Crafts și unii arhitecți ca Henry Van de Velde și Arthur Mackmurdo.^[109] Limbajul neogotic a fost folosit și de Victor Horta, Eugène Samuel Grasset și Antoni Gaudí.^[109]

În estul Europei și în Rusia, o parte dinte artiști și arhitecți s-au interesat și ei de valorile artistice medievale.^[109] Elementele gotice fiind practic inexistente, aceștia și-au îndreptat atenția spre arta rusă veche care era de inspirație bizantină.^[110] Rezultatul acestei mișcări novatoare s-a întrupat într-un stil național identificat mai apoi ca un stil neorusesc sau stil neobizantin.^[110] Sub pretextul revenirii la valorile autentice tradiționale, neobizantinismul a dat de fapt drumul spre impunerea unui gust îndoielnic pe care burghezia l-a promovat sub o mască patriotardă, tocmai pentru a-și susține interesele sale triviale.^[110] Tradiția nu era întotdeauna fructificată într-un mod creator, ci tocmai într-un spirit conservatorist și mai ales în elementele ei lăturalnice, deci minore.^[110] Arhitecții se comportau ca niște decoratori și s-au limitat să repete la infinit motivele ornamentale ale arhitecturii ruse vechi.^[110] Rezultatele acestor demersuri au fost niște edificii inestetice, greoaie, care frizau adesea kitsch-ul.^[110] Neobizantinismul a avut doar în pictură unele succese, datorită unor pictori absolut excepționali precum Mihail Vrubel și frații Viktor Vasnețov și Apollinary Vasnețsov.^[107]

Apcar Baltazar s-a afirmat ca unul din cei mai fervenți militanți pentru prezervarea și protejarea artei medievale din România.^[107] Preocupările sale în acest domeniu au îmbrăcat mai multe aspecte. În primul rând, el a nutrit un mare interes pentru vestigiile trecutului^[107] și în al doilea rând, era îngrijorat de tratamentul deficitar la care erau expuse acestea.^[107] Această atitudine a fost una responsabilă și vizionară pentru acele timpuri, în care opinia publică nu conștientiza valorile culturale pe care trecutul le-a lăsat în acest spațiu plin de frământări.^[107]

În mod asemănător altor artiști, ca Nicolae Tonitza, Theodor Pallady și Ștefan Luchian, Apcar Baltazar a fost angrenat în zugrăvirea unor lăcașuri de cult ortodoxe.^[111] Baltazar a pictat biserica din Drăcșani, Teleorman și a restaurat pictura murală executată de Gheorghe Tattarescu la Biserica Oțetari din București (vezi secțiunea Controverse, incertitudini).^[92][111][C]

• Motive ornamentale, desene și frescă de Apcar Baltazar
• 

  Isus în slavă (1)
 
• 

  Uși împărătești
 
• 

  Motiv ornamental (1)
 
• 

  Motiv ornamental (2)
 
• 

  Motiv ornamental (3)
 
• 

  Isus în slavă (2)

Pictorul Baltazar s-a documentat temeinic înainte de a aborda zugrăvirea în frescă, fiind un studios înveterat; el a cercetat amănunțit nu doar vechile așezăminte românești, ci și arta bizantină.^[111] A executat releveuri și schițe pregătitoare – cum au fost cele de la Mănăstirea Hurezi.^[111] Astfel, Nicolae Pora a menționat că Baltazar a făcut „... o serie întreagă de desenuri, adevărate bijuterii de artă străveche adunate pe nenumărate planșe, muncind cu răbdare de benedictin, copiind pe încetul elementele caracteristice necesare unei vaste lucrări asupra vechei noastre picturi”.^[111][112] Toate desenele pe care pictorul le-a făcut au o valoare de sine stătătoare datorată fineții execuției și dezvăluie calitățile de decorator ale artistului.^[111] Acesta a publicat în perioada anilor 1908-1909 în Buletinul monumentelor istorice monografii tematice precum: Frescurile de la Hurezi, Decorațiunile de la paraclisul Mitropoliei din București și Frescurile de la Colțea.^[111] Printre ultimele lucrări de grafică pe care pictorul le-a realizat au fost copiile făcute la Mănăstirea Hurezi și la Filipeștii de Pădure.^[113] În acestea se poate observa atenția pe care el a acordat-o motivelor ornamentale pe care a intenționat să le utilizeze în viitoarele sale creații artistice.^[113] Fiind trimis de Ministerul Instrucțiunii la Mănăstirea Hurezi, el a fructificat pe deplin caracteristicile picturilor murale pe care le-a studiat la fața locului.^[113] Amplul studiu monografic intitulat Frescurile de la Hurezi, bogat ilustrat, urma să fie publicat în trei părți în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice.^[113] A publicat prima parte, partea a doua și a treia însă au rămas în manuscris, din cauza decesului prematur din data de 26 septembrie 1909.^[113]

Arhanghelul Mihail - Apcar Baltazar

Sfântul Dumitru - Apcar Baltazar

În activitatea publicistică pe care a practicat-o, Apcar Baltazar a fost preocupat într-un mod deosebit de problemele de restaurare ale monumentelor istorice.^[114] El s-a poziționat împotriva înlocuirii frescelor tradiționale bisericești cu imaginile fasonate după moda cea nouă a sfinților chipeși, care nu sunt autentici românești și care nu au nici măcar un caracter decorativ specific unei picturi murale.^[114] Artistul a militat pentru păstrarea și îmbogățirea tradiției românești, criticând vehement toate intervențile neadecvate la restaurarea vechilor ansambluri de pictură murală, așa cum a fost de exemplu la Biserica Zlătari din București.^[114] El a atras atenția că, tradiția nu înseamnă preluarea unor elemente caracteristice exterioare – cum sunt motivele populare de pe cusături sau crestăturile din lemn și plantarea lor talequale în pictură sau arhitectură, pentru a căuta să reprezente ceva specific românesc.^[114] Având însă o fire cercetătoare, artistul a căutat surse de inspirație și cunoaștere și în valorile culturale ale altora, în special ale armenilor, persanilor și georgienilor.^[92] În opinia sa, din toate elementele care au avut contact în mod istoric cu arta românească au rămas ceramica, desenele de pe scoarțele românești, cusăturile și crestăturile în lemn.^[92]

Recomandările lui Apcar Baltazar au fost prezervarea nealterată a motivelor populare și a modului de tratare a monumentelor românești medievale și bizantine, instrucțiuni pe care și el însuși le-a aplicat cu ocazia picturilor murale pe care le-a făcut la cele două biserici, unde a obținut contracte de execuție.^[114] Frescele menționate mai sus ca și o multitudine de scene pictate în acuarelă pe hârtie sau tempera - Cuvioasa Veronica, Împărații Constantin și Elena, Arhanghelii Mihail și Gavril - relevă privitorului nu numai calități stilistice, ci și un spirit care răzbate din vechile fresce românești.^[114] Dumitru Karnabatt a văzut multe din lucrările executate de Baltazar și care astăzi sunt pierdute și a menționat că:^[114]

„Stilul bizantin în mâna lui inspirată se însuflețește de comunicativa viață interioară, se luminează cu poezie și vis, se îmbogățește cu sugestiune de transcendență estetică, curgând în linii subtile ca firele de aur și mătase, înveșmântând forme de o grație botticelliană. Frumusețea interioară este exprimată într-o rară frumusețe de atitudine, este îmbrăcată într-o elegantă frumusețe decorativă.”

—Dumitru Karnabatt: Expoziția retrospectivă a pictorului A. Baltazar, în ziarul Curentul, 13 iunie 1936.

 „Oriunde există inteligență ce dă fiecăruia o voință de dezvoltare și bunăstare se naște o artă decorativă... arta decorativă este odată cu arhitectura, arta cea mai universală ce există, aceea care interesează pe toți oamenii fără excepție, bogați sau săraci.^[115]”

—Jacques Lassaigne: În căutarea stilului timpului nostru. Arta decorativă în ajunul expoziției din 1937, în Revista Fundațiilor Regale, din 1 aprilie 1937, pag. 131-136

Făt-Frumos în luptă cu smeul

Făt-Frumos cu torța

Arta decorativă ca parte integrantă a curentului Art Nouveau a cunoscut cel mai mare avânt în jurul anilor 1900.^[115] Rădăcinile sale se regăsesc într-o epocă care coboară până la jumătatea secolului al XIX-lea, în perioada prerafaelițiilor englezi, tocmai datorită interesului manifestat de către aceștia pentru arta aplicată.^[115] Frăția prerafaelită a reacționat imediat la mulțimea produselor de fabrică apărute în acea perioadă, fapt care i-a încurajat în integrarea artelor în viața cotidiană.^[115] Astfel, ei au făcut primele schițe de mobilier sau imprimeuri, urmând exemplul pe care l-au dat mentorii lor, William Blake și John Ruskin.^[115] Separat de aceștia, Oscar Wilde a fost atras de înfrumusețarea obiectelor uzuale și a ținut conferințe intitulate Decorația în artă și Arta și meșteșugul.^[115] În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea a apărut mișcarea lui William Morris, Art and Crafts, al cărui țel era introducerea frumosului în aceleași obiecte de uz cotidian.^[115] Alte organizații ca Century Guild (Ghilda secolului) și-au propus modificarea tuturor orizonturilor ramurilor artei din unul comercial într-un estetic.^[116] Aceleași obiective le-au avut și Cristopher Dresser, Walter Crane și alții, în domeniul ilustrației de carte. Astfel, în Marea Britanie s-a născut un nou concept, mai larg și mai cuprinzător, numit Modern Style.^[115]

În Franța a triumfat la nivel oficial ideea contopirii dintre industrie și artă, imediat după expoziția de ceramică care a avut loc la Salon du Champ-de-Mars din anul 1891.^[115] Exponent al mișcării a fost Henry Van de Velde, un adevărat „om orchestră” care a activat în mai toate domeniile, începând de la arhitectură, tapet, sticlă, metal, vitralii, costume, bijuterii și până la mobilier, grafică și pictură.^[117] În Austria și Germania au existat preocupări similare în secesionismul vienez, munchenez și berlinez, în care s-a remarcat Josef Hoffmann care a reușit să creeze un stil care-i să-i poarte numele: Quadratele Hoffman.^[117] În Rusia s-a format curentul intitulat Mir iskusstva și au apărut unele ateliere de artă aplicată – cum au fost cele din Abramțevo și Talașkino, unde au lucrat o mulțime de artiști, dintre care cei mai renumiți au fost Mihail Vrubel, Vasili Polenov și Viktor Vasnețov.^[117]

În România, încă din anul 1899 B. Brănișteanu a consemnat că „... în pictură, în mobilă și în porțelanuri secesiunea a pătruns și la noi”.^[118][119] Semnificative în acest sens sunt grafica și concepția revistei Ileana, unde Nicolae Vermont, Kimon Loghi, Constantin Artachino și Ștefan Luchian au semnat ilustrații, frontispicii și coperte în același spirit al secesionismului.^[119][120] Luchian, cel mai activ dintre artiștii români în interesul pe care l-a acordat artei decorative,^[121] s-a oprit la Viena după absolvirea Școlii de Belle Arte din București pentru a vedea virtuțile decorativiste ale lui Gustav Klimt.^[122][123] Mai apoi, a făcut binecunoscutele panouri decorative din anul 1901 intitulate Anotimpurile, pentru Victor Antonescu.^[123] La fel s-a manifestat Theodor Pallady în panoul decorativ Torcătoarea în acuarelă și creioane colorate, sau în Ofelia în tuș și laviu.^[124] Au mai fost Cecilia Cuțescu-Storck, Ion Theodorescu-Sion, Ștefan Popescu, G. Sterian, Gheorghe Petrașcu care a semnat coperta revistei Literatură și artă română și mulți alții.^[124]

Alb Împărat în jilț

Apcar Baltazar a fost în primul deceniu al secolului al XX-lea cel mai devotat și mai dotat dintre artiștii români, în contribuțiile pe care le-a avut în domeniul artei decorative.^[124] În mod deosebit fața de colegii lui de breaslă care au acționat mai mult sau mai puțin intuitiv, el a fost preocupat până la obsesie de perspectiva creării unui stil autentic românesc, în acest domeniu.^[124] A urmărit cu ardoare toate curentele și teoriile existente atunci în vogă și a criticat adesea soluțiile inadecvate pe care le-au adoptat alții, propunând în același timp principii de urmat.^[124] Elocvent ca exemplu este articolul său intitulat Spre un stil românesc, care a fost publicat în luna noiembrie 1908 în Viața românească.^[124] Așa cum s-a mai spus, artistul a identificat componenta artei bizantine existentă în monumentele medievale, din România.^[125] A recomandat-o cu ardoare, dar nu ca un element de împrumut lăsat neasimilat și ieșit din context.^[125][126] A respins de la început motivul brâurilor în torsadă din picturile murale din vechile biserici românești, ca element decorativ aplicat pe cutiile de chibrituri.^[125][126] Similar, a avut reticențe și a criticat deplasarea culei, ca formă arhitectonică a cărei destinație este specifică locului ei de obârșie, în spațiul urban modern.^[125][126] Baltazar a militat pentru integrarea motivelor țărănești din meșteșugurile artistice populare în arta decortivă modernă, asta pentru că:

„... orișicând aceste cusături, aceste săpături în lemn, aceste crestături pe furcile de tors, pe cozile de linguri și pe alte obiecte de gospodărie casnică, examinate la lumina științei decorative moderne, vor prezenta lipsuri, imperfecțiuni care, firește, nu se puteau înlătura la artistul care le-a făcut, țăranul sau țăranca noastră. Totuși așa cum sunt, ele cadrează de minune cu „obiectele pentru care sunt făcute” și suntem convinși că nicio altă decorațiune, oricare ar fi ea, nu s-ar potrivi atât de bine cu obiectele din gospodăria românească... dar (n.r)... ar fi o greșeală de a transpune, așa cum se găsește, caracterul rustic primitiv al decorațiunilor de artă casnică în opera cu caracter orășenesc înaintat, din arta decorativă modernă[...] Oricât de mare și legitimă va fi admirația noastră pentru arta trecutului, sau mai bine, a artei întâlnite pe pământul țării noastre, să ne ferim de a părea arheologi în decorațiune[...] Și atunci care ar fi drumul pe care trebuie să mergem, pentru a ne găsi în fața unui stil românesc?[...] Toată această artă populară se va putea folosi ca fond de inspirație, pe care însă să se altoiască noi motive reprezentative ale unei noi forme, noi idei, reunite laolaltă, cimentate prin regulile artei decorative moderne.^[127][128]”

—Apcar Baltazar: Spre un stil românesc, în Viața Românească din noiembrie 1908

• Apcar Baltazar - motive și proiecte decorative, vitralii
• 

  Motiv decorativ
 
• 

  Proiect de decorație pentru sufragerie (1)
 
• 

  Proiect de decorație pentru sufragerie (2)
 
• 

  Proiect de vitraliu - Legenda lui Făt Frumos
 
• 

  Proiect de vitraliu - Doi cocoși

Artistul a folosit în arta decorativă motive preluate din arta populară românească, așa cum apar în reprezentările stilizate ale cocoșilor în Proiectul de decorație pentru sufragerie (acuarelă și creion), sau în Proiectul de cortină pentru Teatrul Eforie, precum și în Proiectul de vitraliu.^[129] Similar este și motivul stilizat cu raci care ar fi urmat a fi folosit în decorarea unei sufragerii.^[128] Toate acestea sunt prezente astăzi în Cabinetul de stampe al Academiei Române.^[129] Motivul celor doi cocoși, cortina și subiectul panoului decorativ intitulat Povestea cerbului, au fost preluate mai târziu și de Ion Theodorescu-Sion.^[130] Theodorescu-Sion a fost acuzat de către Adrian Maniu că acesta „... cubizează prin tehnica lui Arthur Segal pe Baltazar... extrăgând tot felul de inspirații, meserie pe care un artist ar socoti-o incorectă și nedemnă”.^[130][131] Apcar Baltazar a mai folosit personaje din folclorul românesc ca Făt-Frumos, Ileana Cosânzeana, Păcală și Tândală și pe Făt Frumos din Lacrimă sau pe Alb Împărat.^[130] Se poate observa că nu există o diferență semnificativă în modul de abordare între înfățișarea unui sfânt pentru o frescă dintr-o biserică și guașa Făt Frumos cu torța, compoziție care poate fi asimilată și ca o reprezentare a unui sfânt militar de tip arhanghel.^[130]

• Apcar Baltazar - schițe de costume de teatru și motive decorative pe ceramică
• 

  Schiță de costum (1)
 
• 

  ... (2)
 
• 

  ... (3)
 
• 

  Proiect de cortină pentru Teatrul Eforie
 
• 

  Proiect decorativ (1)
 
• 

  ... (2)
 
• 

  ... (3)
 
• 

  ... (4)

În abordarea decorațiunilor pentru vasele de ceramică, Baltazar s-a inspirat din olăritul tradițional românesc. Realizarea motivelor este plină de originalitate și ea urmărește ideea obsesivă pe care acesta a avut-o în arta aplicată pe obiectele gospodărești.^[132] A scris o serie de studii și articole unde, după ce a apreciat la superlativ Figurinele de Tanagra, Emailurile de Limoges, vasele de Sévres și pe unele personalități artistice ca Alexandre Charpentier, József Rippl-Rónai, Benvenuto Cellini sau René Lalique, s-a manifestat cu predilecție pentru crearea în România a unei ceramici naționale care să fie bazată pe artă.^[126][132] Majoritatea proiectelor de decorații pentru vase ceramice au benzi decorative cu motive preluate din basme: Făt-Frumos omorând balaurul, Răpirea Ilenei Cosânzeana, Isprăvile lui Păcală, Fetele lui Alb Împărat și Tândală la vânătoare, adică tocmai temele pe care le-a folosit și la proiectele de panouri decorative.^[33]

Cu astfel de abordări în arta decorativă, se poate înțelege de ce Apcar Baltazar a participat în anul 1908 la concursul pentru ocuparea unui post vacant la catedra de artă decorativă a Școlii de Belle Arte din București

Ținând cont de apartenența sa fără echivoc la curentul Art Nouveau, apartenență pe deplin argumentată de proiectele de artă decorativă pe care le-a făcut, Apcar Baltazar s-a dovedit a fi și un grafician desăvârșit încă de pe băncile Școlii de Belle Arte.^[60] Toate proiectele sale decorativiste au fost realizate în guașă, acuarelă, cretă, creioane colorate etc.

Cap de expresie - Studiu de academie

Cap de expresie - Studiu de academie

Din cauza nefinalizării proiectelor pe care le-a început, el a oferit posterității studii, idei, schițe, crochiuri și note nenumărate. Grafica lui, ținând cont de timpul de care a dispus pentru creație, s-a dovedit a fi una dintre cele mai prodigioase.^[60]

Similar picturii pe care a făcut-o, ea poate fi categorisită stilistic. A realizat pe vremea studenției studii de nud și capete de expresie academiste în cărbune și portrete în creion sau tuș ale rudelor sale și ale prietenilor.^[60] Și-a făcut autoportretul în peniță în anul 1898 într-o manieră tradițional-realistă, cu modelarea volumelor în clarobscur.^[60] Similar și-a portretizat fratele (vezi portretul Fratele artistului) și a creat Portret de bărbat unde a folosit laviul de tuș.^[60] Acuarela și laviul au fost folosite cu măiestrie la portretul mamei sale (Portretul mamei) și al bunicii (Bunica).^[60] În acuarelă/laviu a lucrat la subiecte mai complexe cum au fost Tineri îmbrățișându-se, Pompier accidentat (laviu), Bătrân cu pipă (laviu), Marină (laviu), etc.^[133]

Pe lângă mulțimea de proiecte de artă decorativă unde talentul de grafician s-a manifestat cu predilecție, artistul a realizat ilustrații de carte, coperți, numeroase schițe de costum și proiecte de afiș, toate râmânând din păcate în fază de proiect.^[134] A rămas într-un mod impresionant preocuparea lui Baltazar pentru schițele de costum, multe din ele fiind executate după natură și altele din imaginație.^[134] Activitatea sa în această direcție a avut ca scop crearea unor mari compoziții istorice, care l-au determinat să studieze costumele medievale. Reconstituirea lor sub mâna lui Apcar Baltazar a atins performanțe pe care, după părerea criticilor de artă, nu le-au atins predecesorii săi.^[134]

Pe de altă parte, pictorul Baltazar și-a aplecat atenția asupra prezentării grafice a cărții în general și a ilustrației de carte în special, activitate caracteristică de altfel a artistului de tip Secession-Art Nouveau.^[135] Artistul român a debutat cu ilustrații de carte pentru un volum de George Coșbuc încă de pe băncile școlii, ilustrații care au rămas necunoscute până astăzi.^[135] Au rămas în schimb, ilustrațiile la volumul lui Emil Gârleanu intitulat Cea dintâi durere.^[136] Au mai rămas o copertă pentru volumul Bătrânii și o ilustrație pentru nuvela Înecatul, publicată în revista Convorbiri literare.^[136] Ilustrațiile pe care le-a făcut la proza lui Gârleanu au urmărit textul scris și se remarcă dintre ele Bătrânul cu pipă, Pompierul accidentat, Țărani la căpătâiul unui mort și Peisaj, ultimele două fiind mai degrabă identificate ca viniete. Chiar și așa, ca și viniete, ele au conferit un statut de lux într-o manieră tradițional-realistă.^[137]

• 

  Personaje medievale
 
• 

  Oștean (1)
 
• 

  Oștean (2)
 
• 

  Cap de călugăr
 
• 

  Portret de bărbat
 
• 

  Cap de expresie
 
• 

  Studiu de nud (1)
 
• 

  Studiu de nud (2)

Apcar Baltazar a fost introdus de către prietenii săi Dumitru Nanu, Corneliu Moldovanu și Emil Gârleanu în calitate de colaborator artistic la revista Convorbiri literare, al cărui director era atunci Mihail Dragomirescu.^[138] Activitatea sa la această revistă a fost una complexă și în același timp contradictorie. Astfel, Dragomirescu a menționat într-o cronică că Baltazar ... prea se lasă - ca unul ce este și bun scriitor - în voia inspirațiilor literare care n-au ce căuta în pictură decât ca accesorii.^[138][139] Artistul a semnat o mulțime de frontispicii la proza și poeziile lui Panait Cerna, D. Munteanu, Ion Dragoslav, Emil Gârleanu, Corneliu Moldovanu, Dumitru Nanu sau Cincinat Pavelescu, în numerele 4, 5, 7, 8 și 10 din edițiile revistei din anul 1907.^[138] A colaborat la revista Convorbiri critice, continuare a publicației Convorbiri literare și în anul 1908, în numerele 2, 3, 4 și 5.^[138]

• 

  Tineri îmbrățișându-se
 
• 

  Pompier accidentat
 
• 

  Bătrân cu pipă
 
• 

  Țărani la căpătâiul unui mort
 
• 

  Peisaj

Între Mihail Dragomirescu și Apcar Baltazar, s-a purtat între anii 1907-1909 polemici contradictorii referitoare la expoziția concurs din 1908 în ziarele Viața românească^[140] (Baltazar) și Ordinea^[139] (Dragomirescu sub pseudonimul Gealău&Rândea), unde pictorul a fost catalogat ca ... unul din pictorii noștri fără talent.^[138] Disputa a durat însă doar până la moartea artistului, deoarece în necrologul din revista patronată de Dragomirescu, a fost scris că Baltazar era un pictor de valoare și scriitor de talent... și că articolele sale erau ... limpezi, îndrăznețe, erudite, deși nu întotdeauna drepte.^[138]

Criticul Vasile Florea a considerat că prin ilustrațiile pe care Baltazar le-a publicat în Convorbiri literare, acesta a făcut un pas important pe calea modernizării expresiei, în comparație cu ce a realizat în ilustrarea volumului lui Emil Gârleanu.^[141] Ca exemplu, se poate lua ca motiv o casă țărănească (Frontispiciu (2)) cu pridvorul înălțat deasupra pivniței cu gârlici din zona dealurilor, pictată adesea de Nicolae Grigorescu, observându-se modul de tratare a compoziției care diferă fundamental de ce s-a pictat tradițional până atunci.^[141] Cultul liniei având ca scop frumusețea ei în sine, se distinge remarcabil în arabescul copacilor și al norilor, în contrastul umbrelor sugerate printr-o rețea fină de segmente șerpuite paralel cu albul hârtiei care sugerează lumina, totul ducând la un efect puternic decorativ al graficii de stil Secession-Art Nouveau.^[141]

• 

  Frontispiciu (1)
 
• 

  ... (2)
 
• 

  ... (3)
 
• 

  ... (4)

Exemplu elocvent este și peisajul cu un car cu boi (Frontispiciu (1)), care a fost realizat pe baza unui model tradițional, cu o tehnică a stilizării motivelor care-i dă imaginii o notă modernă specifică graficii de tip Art Nouveau.^[141]

În același stil au fost create frontispiciul la nuvela Înecatul și ilustrația la povestirea Primăvara! ale lui Emil Gârleanu.^[142] În acestea se pot vedea motivele preferate ale poeților simboliști, cum sunt lacul plin cu nuferi (Înecatul) și arborii (Primăvara!) ca simbol al puterii organice, simbol al energiei.^[142] Prin motivele abordate, Baltazar s-a alăturat concepției lui Maurice Denis care spune că ... ilustrația reprezintă decorația unei cărți [...] o broderie de arabescuri pe pagină, un acompaniament al liniilor expresive.^[142][143]

• 

  Ilustrație la Emil Gârleanu
 
• 

  Ilustrație la Catedrala lui Dumitru Nanu
 
• 

  Natură moartă - Ilustrație
 
• 

  Comediant de circ

După cum se știe, decorația caracteristică stilului Modern Style, Secession, Art Nouveau urmează două tendințe contrare.^[142] O tendință este simbolistă, iraționalistă și cea de a doua este funcționalistă, raționalistă.^[142] Ambelor tendințe le corespund două canoane: unul care pune accentul pe liniile curbe, sinuoase, ondulatorii și pe arabesc, învolburări și volute ce definesc stilul baroc și unul care se bazează pe formele mai sobre, rectangulare, caracteristice școlilor din Glasgow și Viena.^[142] Din analiza critică a lui Vasile Florea, tributar firii sale dionisiace și imaginative, Apcar Baltazar a ales prima tendință. Opera lui are descendență prerafaelită, urmărind linia ilustratorilor Cristopher Dresser, Walter Crane, Aubrey Beardsley, Selwyn Image, Eugène Grasset, Robert Burns și alții.^[144]

• 

  Făt-Frumos din lacrimă (triptic)
 
• 

  Sfântul Gheorghe ucigând balaurul (triptic)
 
• 

  Cerbul de aur (triptic)
 
• 

  Dumnezeu și Scaraoțchi
 
• 

  Caricatura Lăzărescu în chip de pește

Ilustrațiile realizate de Baltazar au o atmosferă de mister care transpare în mod evident, așa cum sunt de exemplu grafica care ilustrează poezia Catedrala lui Dumitru Nanu și cea la poezia Chemare a lui Panait Cerna.^[144] Simbolismul de sorginte prerafaelită apare în frontispiciile la poezia Țiganii de D. Munteanu și la nuvela Isus pe apă a lui Cincinat Pavelescu.^[144] Semnificativ pentru grafica secesionistă este frontispiciul la poezia tradusă de Cincinat Pavelescu, Antoniu și Cleopatra a lui José Maria de Hérédia.^[144] Stilul tipic al lui Robert Burns și Beardsley apare la ilustrația povestirii lui Ion Dragoslav intitulată Dumnezeu și Scaraoțchi.^[145] Aici artistul definește formele curbilinii și lungi, reprezentând aripile geniului luciferic și faldurile bogate într-un mod admirabil.^[145] Tipică Art Nouveau-ului este și grafica Pasteluri arhaice, executată pentru poeziile lui Corneliu Moldovanu publicate în Convorbiri literare.^[145] Ea a fost transpusă într-un triptic care evocă vremurile din trecutul zbuciumat al românilor.^[145] Tripticele Făt-Fumos din lacrimă, Cerbul de aur și panoul Legenda lui Făt-Frumos aflate astăzi la Muzeul Național de Artă al României, au fost realizate ca proiecte pentru vitralii.^[146]

• 

  Proiect de afiș - Expoziția Societății agrare
 
• 

  Proiect de afiș - Expoziția Societății agrare
 
• 

  Proiect de copertă - Revistă
 
• 

  Proiect pentru - Viitorul - Ziar de Dimineață
 
• 

  Proiect de copertă pentru volumul lui Atanasie Mândru - Zări senine
 
• 

  Proiect de copertă a romanului lui Gh. Becescu Silvan - Valea Alba
 
• 

  Proiect pentru - Calendarul Independenței - 1904
 
• 

  Proiect pentru - Calendarul tipografiei - 1904

Apcar Baltazar a încununat întreaga activitate în domeniu graficii și a ilustrației de carte cu creația de afiș și calendare și mai ales cu grafica coperților de carte sau de ziare și reviste.^[147] Criticul Vasile Florea a considerat că Alexandru Busuioceanu a exagerat când acesta a caracterizat ultimii trei ani de activitate ai artistului, spunând că lucrările realizate ar fi imitații după Toulouse-Lautrec.^[147][148] Pe de altă parte, Vasile Florea îi dă dreptate lui Busuioceanu în momentul când analizează comparativ modul de realizare și motivele folosite la afișul Viitorul, coperțile la Calendarul Tipografiei din 1904, precum și a două afișe pentru Expoziția societății agrare.^[147] În unul din cele din urmă, spune Florea, amprenta pictorului Toulouse-Lautrec este pregnantă.^[147] În susținerea afirmației vine personajul feminin, care se constituie ca element principal și dominant al imaginii și care amintește de inconfundabila iconografie a lui Lautrec.^[147]

Artistul a fost nu numai un neintrecut grafician și pictor.^[35] El a urmărit și potrivirea dintre ansamblul unei lucrări și rama ei.^[35] Câteva din operele lui poartă și astăzi rame concepute și create de el, așa sunt tablourile Domnița Ruxandra, Oștean din vremea lui Ștefan cel Mare, La sârbi și Moartea lui Lumânărică

* 1914: August Macke (n. 3 ianuarie 1887, Meschede/Westfalia - d. 26 septembrie 1914, Perthes-lès-Hurlus / Champagne) a fost un pictor german, unul din cei mai cunoscuți reprezentanți ai expresionismului.

August Macke s-a născut la 3 ianuarie 1887 la Meschede în provincia Westfalia in Germania. Curând după nașere, familia se mută la Köln, apoi - în anul 1900 - la Bonn, unde August frecventează gimnaziul real din localitate. Încă din această perioadă, August Macke arată o deosebită înclinație pentru desen și pictură, precum și un deosebit interes pentru artă. Împotriva voinței părinților, părăsește școala și se înscrie la Academia de Arte (Kunstakademie) din Düsseldorf. În același timp, frecventează și Școala de Arte Aplicate (Kunstgewerbeschule) din aceeași localitate, unde urmărește cu pasiune cursurile lui Fritz Helmut Ehmke (1878-1965). Prin intermediul prietenului său, Wilhelm Schmidtbonn, intră în 1906 în contact cu Louise Dumont și Gustav Lindemann, de la teatrul din Düsseldorf. Macke, mare admirator al teatrului, execută câteva proiecte de decoruri și costume pentru o serie de reprezentații. Împreună cu Walter Gerhardt și sora acestuia Elisabeth, care îi va deveni soție patru ani mai târziu, pleacă în Italia, după care vizitează Olanda și Belgia.

Staudacherhaus în Tegernsee, 1910

Macke se hotărăște să renunțe la studiile academice și pornește într-o altă călătorie, petrecându-și vara anului 1907 la Paris. Aici studiază operele pictorilor impresioniști, în special Manet, Toulouse-Lautrec și Degas. În toamnă, pleacă la Berlin, unde lucrează timp de șase luni în atelierul lui Lovis Corinth. Se întoarce la Bonn, de unde va pleca în Italia și din nou la Paris, însoțit de Elisabeth Gerhardt și Bernhard Koehler.

Începând din octombrie 1908 își îndeplinește timp de un an serviciul militar, fapt care îi întrerupe activitatea artistică. În 1909, August Macke se căsătorește cu Elisabeth Gerhardt și pleacă împreună la Paris, unde - de data aceasta - este atras mai ales de operele fauviștilor. După ce se întoarce în Germania, locuiește timp de un an împreună cu Elisabeth la Tegernsee, în Oberbayern.

La începutul anului 1910, cu ocazia unei expoziții, Macke se întâlnește cu Franz Marc, cu care va lega o trainică prietenie. În anul următor (1911), participă la întemeierea grupului artistic Der Blaue Reiter ("Călărețul albastru"), împreună cu Vasili Kandinski, Alfred Kubin și Franz Marc. În cadrul primei expoziții organizate de acest grup în 1911 la München, Macke expune trei tablouri.

În luna februarie 1911, Macke se reîntoarce la Bonn. În locuința sa din Bornheimer Straße - devenită Casa-Muzeu "August Macke" - a realizat cea mai mare parte a operelor sale. În a doua expziție a grupului "Der blaue Reiter", organizată 1n anul 1912, Macke expune mai multe tablouri. Prietenia cu pictorul francez Robert Delaunay îi dă prilejul să facă unele experimente în pictura abstractă ("Cerc din culori", 1912). Rămâne totuși fidel artei figurative, motivele sale fiind mai ales peisjele și figurile omenești în cadrul naturii.

Despărţirea (Der Abschied), 1914)

În anul 1913, părăsește Germania și se stabilește în Elveția. În timpul unei călătorii de trei săptămâni în Tunisia în anul 1914, împreună cu Paul Klee și Louis Moillet, cu care ocazie realizează numeroase acquarele cu motive locale. Vizitează ținuturile din zona "Pădurea Neagră" (Schwarzwald) din sudul Germaniei și pictează neobosit după natură. Ultimul său tablou "Despărțirea" (Der Abschied), în care predomină culorile sumbre, pare să-i prevestească sfârșitul.

Mobilizat in luna august 1914, câteva zile după izbucnirea primului război mondial, moare pe front în ziua de 26 septembrie în lupta de la Perthes-lès-Hurlus pe teritoriul Franței.

În scurta sa carieră, August Macke s-a arătat deschis diverselor curente artistice ale timpului și a experimentat în tablourile sale cu noile tendințe stilistice. Numărul mare de portrete din prima perioadă a creației sale corespunde dorinței sale de a exprima prin pictură structura personalității modelelor sale. Unele din aceste tablouri dezvăluie influența exercitată asupra stilului său de către Arnold Böcklin, a cărui creație simbolistă încearcă să exprime cu mijloacele picturii idei, stări de spirit și dispoziții afective ale personajelor reprezentate.

În 1907, în timpul vizitei la Paris, are primul contact direct cu arta impresioniștilor francezi, fapt care a dat un impuls creației sale. Începe să acorde mai puțină atenție tematicei și insistă asupra efectului luminii și culorilor asupra privitorului. Ulterior, își schimbă din nou maniera, de dara aceasta sub influența fauvismului, dar și a expresioniștilor germani grupați în "Neue Künstlervereinigung" ("Noua Uniune a Artiștilor") din München, ca Franz Marc și Gabriele Münter. Tablourile din această perioadă (1910-1912) au o cromatică luminoasă și forme simplificate, conturate adesea de o linie mai întunecată. Adâncimea spațiului cedează locul suprafețelor în diverse planuri și se recunoaște un interes crescând pentru decoruri ornamentale.

August Macke

August Macke: Autoportret, 1909 - Kunstmuseum, Berlin Căsătorit cu Elisabeth Erdmann-Macke[*]

• 

  Furtuna, 1911
 
• 

  Grădină restaurant, 1912
 
• 

  Cerc din culori, 1912
 
• 

  Reflexie în vitrină, 1913

• 

  La lacul albastru, 1913
 
• 

  Peisaj din Tunis, 1914
 
• 

  Pereche în grădină, 1914
 
• 

  Peisaj cu vaci şi cămilă, 1914

·         1937   - A încetat din viaţă Bessie Smith, cântăreaţă de blues; supranumită “Queen of Blues”, interpretarea ei a marcat trecerea de la creaţia populară la blues-ul privit ca produs semnat artistic de o individualitate (n. 15 aprilie 1894). Supranumită “Queen of Blues”, a fost cea mai populara  cantareata de blues din anii 1920 și 1930, fiind adesea considerata  una dintre cele mai mari cântărețeale epocii sale care, împreună cu Louis Armstrong, a exercitat o influență majoră asupra altor interpreti de jazz.

·         1945: Béla Viktor János Bartók (n. 25 martie 1881, Sânnicolau Mare, Austro-Ungaria – d. 26 septembrie 1945, New York) a fost un compozitor și pianist maghiar, unul din reprezentanții de seamă ai muzicii moderne.
Primele lecții de pian le-a primit de la mama sa. Din 1899 a studiat pianul și compoziția la Preßburg (azi: Bratislava, Slovacia) și la Academia Regală de Muzică din Budapesta, unde între 1908 și 1934 a funcționat ca profesor de pian. Între anii 1934 și 1940 a lucrat la Academia de Științe din Budapesta în domeniul folclorului muzical. În 1940 a emigrat în Statele Unite ale Americii, unde, pentru o scurtă perioadă (1940-1941), a lucrat pe lângă "Columbia University" și ca profesor de muzică în New York, având venituri financiare modeste. A murit bolnav de leucemie pe 26 septembrie 1945 în New York.

În primele sale opere, Béla Bartók se orientează în tradiția muzicii vest-europene, fiind în special influențat de Johannes Brahms, Richard Wagner, Franz Liszt și Claude Debussy. În poemul simfonic "Kossuth" (1904) se recunoaște influența muzicii lui Richard Strauss. Începând cu anul 1905, Béla Bartók studiază tot mai mult muzica populară maghiară, românească și cea tradițională a artiștilor țigani. În colaborare cu prietenul său, compozitorul Zoltán Kodály, realizează o culegere de muzică folclorică maghiară, românească, sârbească, croată, turcească și nord-africană, publicată în 12 volume.

Béla Bartók a fost un excelent pianist și a compus mai multe lucrări în scop pedagogic, ca "Microcosmos" (1935), cuprinzând 153 piese pentru pian cu grade de dificultate crescândă. Cele șase cvartete de coarde sunt considerate unele din cele mai importante compoziții ale genului.

În 1924, Societatea Compozitorilor Români organizează un concert dedicat aproape în întregime operelor lui Bela Bartok, ocazie cu care Enescu cântă, acompaniat la pian de Bartok însuși, Sonata a II-a pentru vioară și pian a acestuia. Doi ani mai târziu, compozitorul maghiar revine la București ca pianist solist în propria Rapsodie pentru pian și orchestră - lucrare de debut - dar stârnește interes și prin alte două opus-uri pianistice ale sale, expresionistul „Allegro barbaro” și „Dansurile românești”, oferite ca supliment în același concert.

• "Allegro barbaro" pentru pian (1911)
• "Dansuri populare românești" pentru pian (1915, prelucrate mai târziu pentru orchestră)
• Opera Castelul Prințului Barbă-Albastră (1911)
• "Prințul cioplit din lemn", piesă de balet (1914-1916)
• "Mandarinul Miraculos", balet (1919)
• 6 Cvartete pentru instrumente de coarde (1908, 1915-1917, 1927, 1928, 1934 și 1939)
• Trei concerte pentru pian și orchestră (1926, 1931 și 1945)
• Muzică pentru instrumente de coarde, percuție și celestă (1937)
• Concert pentru orchestră (1943)
• Concert pentru vioară și orchestră (1943) - executat în primă audiție de Yehudi Menuhin
• Muzică pentru două piane și instrumente de percuție (1937)
• Concert pentru violă și orchestră (1945), definitivat de Tibor Serly.

Béla Bartók

Părinți Béla Bartók[*] Paula Voit[*]  Căsătorit cu Ditta Pásztory-Bartók[*]  Copii Péter Bartók[*] Béla Bartók[*]

Bustul lui Béla Bartók din Parcul Herăstrău din București

·         1973: Anna Magnani (n. 7 martie 1908 – d. 26 septembrie 1973) a fost o actriță italiană de film, laureată a premiului Oscar.

Anna Magnani

Căsătorită cu Goffredo Alessandrini[*] (1935–1950)

·         1974 - A murit actorul Titus Lapteş (n.01.04.1903).

·         1976: Lavoslav Ružička, chimist croat, laureat Nobel (n. 1887)

·         1978: Karl Manne Georg Siegbahn (n. 3 decembrie 1886 - d. 26 septembrie 1978) a fost un fizician suedez, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1924 pentru cercetările și descoperirile sale în domeniul spectroscopiei razelor X.

Născut în Örebro, Suedia, Siegbahn și-a obținut doctoratul la Universitatea Lund în 1911, cu o lucrare intitulată Magnetische Feldmessungen (Măsurări ale câmpului magnetic). A fost profesor suplinitor pentru Janne Rydberg în perioada de boală a acestuia, și i-a succedat ca profesor titular în 1915.

Fiul său, Kai Siegbahn, este și el laureat al Premiului Nobel pentru Fizică, în 1981.

Karl Manne Georg Siegbahn

Copii Kai Siegbahn

* 1978: Jan Parandowski (n. 11 mai 1895 – d. 26 septembrie 1978) a fost un scriitor, prozator, eseist și tălmăcitor polonez.
Jan Parandowski se impune de timpuriu în literatura polonă. Scrierile sale, inspirate fie din lumea contemporană, fie din mitologie și istorie antică, relevă cu consecvență preocuparea pentru formă, stil, limbaj a unui fervent admirator și cercetător al culturii clasice. Pe lîngă nenumăratele volume de proză scurtă: „Mitologie" (1923), „Eros în Olimp", „Două primăveri" (1927), „Trei semne ale zodiacului" (1938), „Ceas mediteranean" (1942) „Îuvenilia" (1960), „Noapte de septembrie" (1962-1965), „Salcîmul" (1967) etc. Parandowski publică lucrări de eseistică și de critică literară: „Vizite și confruntări" (1934), „Schițe" (1953), „Călătorii literare" (1958), „Roma mea" (1959)..., povestiri închinate amintirilor din copilărie reunite în volumul „Ceasul solar" (1952), romane remarcabile: „Regele vieții" (1930), „Disсul olimpic" (1933), „Cerul în flăcări" (1936), „Întoarcerea la viață" (1961)...

Jan Parandowski

·         1979    - A încetat din viaţă, la New York, contesa Alexandra Tolstoi, fiica şi secretara scriitorului Lev Nikolaevici Tolstoi; a scris “Tolstoi – viaţa tatălui meu”, “Tragedia lui Tolstoi”  (n. 1 iulie 1884)

·         1990: Alberto Moravia (Alberto Pincherle), scriitor italian (n. 1907)
* 1994: Louis Ferdinand, Prinț al Prusiei (Louis Ferdinand Victor Eduard Adalbert Michael Hubertus Prinz von Preußen; 9 noiembrie 1907 – 26 septembrie 1994), a fost membru al familiei Hohenzollern.

Louis Ferdinand și soția sa Kira Kirillovna în 1938.

Louis Ferdinand s-a născut la Potsdam și a fost al treilea în linia de succesiune la tronul Imperiului German, după tatăl său, Prințul Moștenitor Wilhelm, și fratele său mai mare, Prințul Wilhelm al Prusiei. Monarhia a fost abolită după revoluția germană din 1918. Când fratele mai mare a lui Louis Ferdinand a renunțat la drepturile de succesiune pentru a se căsători în 1933 cu o femeie care nu aparținea vreunei familii regale (mai târziu a fost ucis în misiune în Franța în 1940 luptând pentru armata germană).

Louis Ferdinand a fost educat la Berlin și nu a urmat tradiția familiei de a urma o carieră militară. A călătorit mult și s-a stabilit pentru o vreme la Detroit unde s-a împrietenit cu Henry Ford și l-a cunoscut printre alții pe Franklin Delano Roosevelt. A fost foarte interesat de inginerie. Rechemat din Statele Unite după ce fratele său a renunțat la drepturile succesoriale la tron, s-a implicat în industria germană de avioane însă Hitler i-a interzis să ia parte la activități militare germane.

Louis Ferdinand s-a disociat de naziști după aceasta. El nu a fost implicat în atentatul din 20 iulie împotriva lui Hitler în 1944, dar a fost interogat de Gestapo imediat după atentat.^[1]

S-a căsătorit cu Marea Ducesă Kira Kirillovna a Rusiei în 1938 în cadrul unei ceremonii ortodoxe la Potsdam apoi, în cadrul unei ceremonii luterane la Huis ten Doorn, Olanda. Kira a fost a doua fiică a Marelui Duce Kiril Vladimirovici și a Prințesei Victoria Melita de Saxa-Coburg și Gotha. Cuplul a avut patru fii și trei fiice. Primii doi fii au renunțat la drepturile la succesiune pentru a se căsători cu oameni obișnuiți. Al treilea fiu și moștenitor, Prințul Louis Ferdinand a murit în 1977 în timpul unor manevre militare iar fiul său în vârstă de 18 ani, Prințul Georg Friedrich, a devenit moștenitor și șeful Casei de Hohenzollern după decesul lui Louis Ferdinand în 1994.

Prințul Louis Ferdinand

Prinț al Prusiei

Părinți Wilhelm, Prinț Moștenitor al Germaniei Ducesa Cecilie de Mecklenburg-Schwerin  Frați și surori Princess Cecilie Viktoria of Prussia[*] Princess Alexandrine of Prussia[*] Prince Frederick of Prussia[*] Prince Hubertus of Prussia[*] Prințul Wilhelm al Prusiei  Căsătorit cu Kira Kirillovna a Rusiei Copii Prințul Friedrich Wilhelm Prințul Michael Prințesa Marie Cécile Prințesa Kira Prințul Louis Ferdinand Prințul Christian-Sigismund Prințesa Xenia

·         1996: Nicu Ceausescu, fiul dictatorului Nicolae Ceausescu, a decedat la Spitalul Municipal din Viena, in urma unei hemoragii provocate de spargerea unor varice esofagiene, pe fondul unei ciroze hepatice si a unei hepatite C. 

·         1998: Ion Dumitriu, pictor român (n. 1943)

·         2003: A încetat din viaţă cântăreţul englez Robert Allan Palmer; (n.19 ianuarie 1949).
* 2004: Ion Aramă (n. 18 octombrie 1936 - d. 26 septembrie 2004, București) a fost un scriitor român, prozator, publicist și ofițer de marină.

Ion Arama

Ion Aramă a fost unul dintre cei mai prolifici scriitori militari de la sfârșitul secolului trecut. Cărțile sale, publicate între 1959 și 2002, ocupă un întreg raft de bibliotecă (30 de volume originale, la care se adaugă 9 traduceri din literatura universală). Printre cele mai cunoscute romane scrise de Ion Aramă sunt cele construite în jurul evenimentelor din primul și cel de-al doilea război mondial: Trecătoarea de fier, Câmpia de foc, Ultima redută, Detașamentul Călina, Mareșalul și soldatul, Am fost cu toții soldați și cele inspirate din viața marinarilor militari –Cu Bricul Mircea în jurul Europei, Rapsodia albastră, Furtuna albă, Țărm fără catarge, Ne-așteaptă marea.(5)

Ion Aramă s-a născut pe 18 octombrie 1936 la București. Tatăl lui, Dumitru Aramă, fost timonier pe pachebotul „Împăratul Traian”, l-a îndemnat spre Liceul Militar de Marină din Galați, unde Ion și-a găsit dragostea pentru mare și pentru viața ostășească. În anii de liceu a trimis reportaje și poezii la Flota patriei, gazeta Marinei Militare editată pe atunci la Constanța. A fost remarcat de tânărul locotenent Constantin Lambă, care s-a dus personal la Galați, pentru a-l cunoaște, și după terminarea liceului, a fost cooptat în echipa redacțională de la Flota patriei. (4) Între ianuarie 1955 și decembrie 1968, a fost redactor la gazeta Flota Patriei, unde a lucrat cu Mircea Giosanu, Constantin Lambă și Dan Mihale. A debutat în 1956 cu volumul de versuri Marinar de Frunte.

În 1953 fiind elev Liceul Militar de Marină, a navigat cu celebra navă școală "Bricul Mircea", și cîțiva ani mai tîrziu  (1967 - 1968),  a însoțit echipajul navei școală în alte două călătorii, care i-au fost sursa de inspirație pentru volumul "Cu Bricul Mircea în jurul Europei" – note de călătorie, publicat la Editura Militară în 1970.

A urmat  cursurile Facultății de Limba și literatura română de la Universitatea București pe care a absolvit-o în 1964 și a susținut examenul de licență în 1969. A devenit membru al Uniunii scriitorilor (1972).

În 1971 Ion Aramă a scris romanul științifico-fantastic Stăpânul oceanelor care a apărut în numerele 387 - 389 ale Colecției „Povestiri științifico-fantastice”.

După ce s-a mutat la București în 1968, și până în 1981 Ion Aramă a fost redactor șef la Secția Beletristică a Editurii Militare a Ministerului Forțelor Armate. În acest timp a fost redactor la peste 150 de cărți. A lucrat cu Nichita Stănescu la volumul Un pămînt numit România, cu D.R. Popescu la Prea mic pentru un război atît de mare, cu Virgil Carianopol, Laurențiu Fulga, Gheorghe Tomozei, Marin Preda, Ion Grecea și alții. În 1976 a prelucrat literar cartea Sergent în linia întâi, a lui Alexandru Buligă, care a luptat în al doilea război mondial. In tot acest timp Ion Aramă a făcut eforturi pentru promovarea literaturii militare participând la numeroase cenacluri literare, întâlniri cu cititorii și simpozioane. In 1973 a fost decorat cu medalia "Meritul militar clasa a II-a.”

Între 1981și 1987 a fost redactor principal la ziarul Apărarea patriei , apoi redactor-șef adjunct la revista Viața militară și la Îndrumătorul cultural și artistic din armată (1987-1993). In această perioadă a vizitat aproape toate regimentele din România,  a intervievat veterani și martori oculari din primul și al doilea război mondial, ale căror relatări le-a folosit in reportajele și romanele sale. A participat la emisiuni radio (Ora Armatei) și a fost membru în juriul etapei republicane a Festivalului național Cântarea României. In 1985, Ion Aramă a condus la ziarul Apărarea patriei campania de presă consacrate „împlinirii a 40 de ani de la victoria împotriva Germaniei hitleriste. A asigurat un număr mare de pagini de ziar semnate de istorici, și a scris personal materiale inspirate din faptele de arme ale ostașilor români pe frontul antihitlerist”. (3)

"A fost membru al Consiliului de conducere al colegiului de redacție al revistei Viața militară, precum și membru al biroului Cenaclului scriitorilor militari. Cunoscător al limbilor engleză, franceză și rusă, s-a implicat în editarea versiunilor pentru străinătate a revistei Viața militară, devenită după decembrie 1989 Viața armatei, după cum Îndrumătorul cultural s-a transformat în Caietul cultural artistic ostășesc, Ion Aramă ajungând acum redactor-șef al acestei ultime publicații." (1)

In 1988 a susținut teza de doctorat la Universitatea București și a devenit doctor în filologie cu o lucrare originalǎ despre motivul cālātoriei in literatura fantasticā a secolului XIX . Tot in 1988 a fost avansat la gradul de colonel. După ce a fost trecut în rezervă în 1993, a lucrat în cadrul unor edituri bucureștene precum Phobos sau Detectiv, a fost membru fondator al revistei Ligii navale și redactor șef al revistei Marea Noastră pentru tineret. S-a stins din viață intempestiv, pe 26 septembrie 2004, la București.

Note critice

Scriitor realist de mare anvergură, printre cei mai prolifici din generația sa, Ion Aramă [...] a zugrăvit cu pasiune și talent un tablou amplu, de referință pentru istoria literaturizată a războaielor românilor, lucrând până în ultima clipă acasă, cu statornică abnegație, dând la iveală creații proprii și traduceri. (1)

Scriitorul Ion Aramă a publicat 30 de cărți. Deși tematica a cunoscut cu timpul o diversificare (romane inspirate din viața marinarilor militari, romane de război, de acțiune, istorice, pentru copii etc.) critica literară l-a perceput ca pe unul din cei mai atrăgători scriitori din mediul marinăresc și l-a așezat, cu o anumită parcimonie, între Jean Bart și Radu Tudoran. Indubitabil, stilul său îmbină culoarea și gustul pentru exotic al celui dintîi cu poezia și mobilitatea imaginativă al celui de-al doilea. Tehnica epică este însă inconfundabilă. Naturalețea dialogului, propozițiile scurte, percutante, care creează un ritm alert, bogăția lexicală, tensiunea conflictuală acumulată gradat, fundalul veridic de epocă, reflectând cu minuție starea de spirit, ipostazele limită în care sunt surprinși marinarii militari, extraordinara camaraderie dintre soldați și ofițeri, fără urmă de aliniere ideologică, dau cărților despre mare semnate de Ion Aramă o vrajă și o prospețime continue.

Referitor la romanele de război și istorice apărute mai tîrziu, putem vorbi despre ingeniozitatea decodificării documentelor de arhivă și despre maniera originală și temerară de a evita la minimum implicarea politică și de a nu face concesii cenzurii. Toate acestea au făcut ca romanele lui Ion Aramă să aibă un mai mare succes la publicul cititor decît la critica oficială. În sprijinul acestei afirmații vine și faptul că romanele sale s-au aflat de trei ori în topul vînzărilor.

Nu întîlnim la Ion Aramă tactica de dedublare a sensului, acea vocație esopică, în sensul uzitat și apreciat de Laurențiu Ulici. Ion Aramă merge la țintă - și la inima cititorului - cu o sinceritate dezarmantă. Romanele sale par acum ca niște fotografii sepia ale unei epoci revolute. Se constituie într-o frescă de crîmpei social. Acest lucru dă perenitate și soliditate operei lui Ion Aramă, unul dintre cei mai de seamă scriitori care, cu onoare, a purta uniforma militară.(2)

Opera literară:

• Marinar de frunte versuri, 1956
• Echipajul navei R-305 nuvelă, 1961
• Catarge la orizont nuvelă, 1963
• Pasagerul clandestin povestire, 1965
• Ne-așteaptă marea roman, 1968
• Vigilenți la datorie schițe, 1968
• Vedeta 70 atacă povestire, 1969
• Cu Bricul Mircea în jurul Europeinote de călătorie, 1970
• Stăpânul oceanului fictiune stiintifică, 1971
• Rapsodie albastră roman, 1971
• Furtuna albă roman, 1972
• Gloria de toate zilele roman, 1974
• Luntrașii lui Vlad Vodă roman, 1975
• Alarmă la Dana zero roman, 1975
• Tărm fără catarge roman, 1976
• Ultima redută roman, 1977
• Trecătoarea de fier roman, 1977
• Câmpia de foc roman, 1978
• Oamenii visează trandafiriroman, 1979
• Stinca speranței roman, 1980
• Strada Ancorei roman, 1980
• Tronsonul B.N. roman, 1983
• Am fost cu toții soldați roman, 1985
• Poligonul cu trandafiri roman, 1987
• Detașamentul Calina roman, 1989
• Pericol în amonte roman, 1990
• Singur împotriva lui Ceausescupublicistică, 1991
• Mareșalul și soldatul roman, 1992
• Nu trage, Sahib! roman, 2001
• Soldații ultimei sanse roman, 2002

·         2007: A încetat din viaţă violonista americană Dorothy Schwartz; (n. 1913).

·         2008: Paul Leonard Newman (n. 26 ianuarie 1925, Cleveland, Ohio - d. 26 septembrie 2008, Westport, Connecticut, SUA) a fost un actor, regizor și producător american. În afara carierei artistice s-a făcut remarcat și ca antreprenor, filantrop și pilot de curse.

Cariera artistică în lumea filmului i-a adus numeroase premii, printre care se numără: un premiu Oscar, de trei ori Globul de Aur, câte o dată BAFTA, Screen Actors Guild, Festivalul de Film de la Cannes și Emmy, precum și numeroase premii onorifice.

Newman fost nominalizat de 9 ori pentru premiul Oscar ca actor și o dată ca producător pentru filmul Rachel, Rachel. În 1986 a fost distins cu acest premiu pentru rolul din pelicula Culoarea banilor în regia lui Martin Scorsese.

În România a fost cunoscut mai ales datorită filmelor sale din anii 1960 și 1970, în care se remarcă rolurile sale, alături de Robert Redford, din Butch Cassidy and the Sundance Kid și Cacealmaua, iar recent pentru dublarea vocii în engleză a personajului Doc Hudson din producția Pixar/Disney Mașini, lansată în vara lui 2006. Alte roluri remarcabile sunt cele din Dulcea pasăre a tinereții, Pisica pe acoperișul fierbinte.

Ca pilot de curse, Paul Newman a câștigat numeroase curse în competițiile organizate de Sports Car Club of America, iar el și echipa sa au câștigat mai multe titluri naționale în secțiunea open wheel a curselor IndyCar.

Newman a fost cofondator al companiei Newman's Own, o companie a cărei venituri după taxare au fost donate integral unei societăți de caritate.

Newman a fost căsătorit de două ori. Prima căsătorie a avut-o cu Jackie Witte^[1] din 1949 până în 1958. Împreună au avut un băiat, Scott (1950–1978), și două fete, Susan (n. 1953) și Stephanie Kendall (n. 1954).^[1] Scott, care a apărut în filmele Breakheart Pass, Infernul din zgârie-nori și filmul din 1977 Fraternity Row, a murit dintr-o supradoză de droguri.^[2] Newman a pornit o campanie împotriva cosumurilor de droguri înființând Centrul Scott Newman în memoria fiului său.^[3] Susan este o realizatoare de documentare și filantroapă, a avut câteva apariții pe Broadway și în filme, incluzând un rol al unei fan al unuia din cei patru Beatles din filmul I Wanna Hold Your Hand (1978), de asemenea un mic rol de compoziție alături de tatăl ei în Slap Shot. A primit o nominalizare Emmy ca și co-producătoare a filmului ei The Shadow Box.

A fost căsătorit, începând din 1958, cu actrița Joanne Woodward. „Nunta de aur” au celebrat-o în ianuarie 2008.^[4]

Newman a decedat la 26 septembrie 2008 în locuința sa din Westport, Connecticut, din cauza unei serii de complicații din urma unui cancer pulmonar. 

Paul Newman

Căsătorit cu Jackie Witte (1949 - 1958) Joanne Woodward (1958 - 2008) Copii Scott Newman[*] Nell Newman[*] Melissa Newman[*]

* 2010: Ioan Brezeanu (n. 27 februarie 1916, Ludișor, județul Brașov - d. 26 septembrie 2010, Galați) a fost filolog și folclorist, unul dintre întemeietorii învățământului universitar gălățean.

Ioan Brezeanu a fost decan al Facultății de Filologie din Galați (1962-1973), rector al Institutului Pedagogic din Galați (1973-1974) și unul dintre primii prorectori ai Universității din Galați (1974-1981)

Fost elev al savantului Nicolae Iorga^[2], licențiat „Magna cum laude“ al Facultății de Litere și Filosofie a Universității din București (1938) și doctor în Științe Filologice de la Universitatea din Cluj-Napoca.

Și-a început cariera didactică la Galați, și a urcat cu demnitate toate treptele carierei didactice, de la aceea de profesor de liceu la cea de profesor universitar. De-a lungul întregii cariere, a îndeplinit și funcții de conducere: director al Colegiului Național “Alexandru Ioan Cuza” (1948-1959), șef al Catedrei de limba și literatura română, Decan al Facultății de Filologie (1959-1978), rector al Institutului Pedagogic (1973 și 1974) și prorector al Universității "Dunărea de Jos” din Galați (1974-1981).

Ca om de învățământ, a fost profund atașat școlii, pe care o consideră instituția morală care promovează valorile de adevăr, de bine, de frumos și de dreptate, și era convins că tânăra generație are nevoie de o combustie spirituală care nu poate fi limitată la consumul de informație, urmărind în egală măsură educarea abilităților, modelarea componentei psihocomportamentale, aptitudinale și valorice. Profesorul Ioan Brezeanu consideră, cu drept temei, că așezămintele de învățământ, în care sufletele generațiilor se modelează, îmbogățind tezaurul spiritual al omenirii, reprezintă "garantul sigur al supraviețuirii și afirmării perene a unui popor". El a promovat actul educațional și cultural ca o îndatorire patriotică și o strădanie continuă de înnobilare sufletească.

În activitatea științifică, dominante au fost cercetările și studiile din domeniile folclorului literar, puțin cercetat și cunoscut în zona noastră, - ceea ce a condus la ideea că zona Galațiului ar constitui o "pată albă" pe harta țării -, în istoria municipiului Galați, precum și al învățământului de toate gradele.

Prin cercetări ample și de lungă durată în comunele și satele județelor Galați și Brăila a fost realizată o impresionantă ARHIVĂ DE FOLCLOR, care cuprinde 70 de volume cu înregistrări manuscrise și cu mii de metri de benzi magnetice. Arhiva a fost unanim apreciată de către marii folcloriști: Prof. univ. dr. docent Mihai Pop, directorul Institutului de Etnografie și Folclor din București, Prof. univ. dr. docent Augustin Z.N. Pop, istoric literar și folclorist, Academician Alexandru Dima, Academician Ion Zamfirescu, Prof. univ. dr. Ion Lăudat de la Universitatea “Al.I. Cuza” din Iași, ș.a.

A lăsat în urmă o valoroasă arhivă de folclor, formată din 68 de volume. A publicat 23 de monografii din domeniile folclorului și artei populare, învățământului preuniversitar și universitar, istoriei și culturii^[3], dintre care:

• “Pe-un picior de plai”, (în colaborare cu Gh. Nadoleanu), 1967, 396 p.;
• “La izvoarele cântecului”, 1969, 450 p.; “În Vadul Brăilei”, 1970, 306 p.;
• “Folclor literar de la Dunărea de Jos”, 1976, 178 p.;
• “Păcală, erou al culturii populare românești” (colaborator Cornel Dimitrie), 1978, 223 p.;
• “Studii de folclor”, 1968, 193 p.;
• “Valori ale culturii populare din zona de Sud a Moldovei. Credințe. Datini. Ritualuri”, 1997, 268 p.;
• “Colindele de la Dunărea de Jos. Ritualuri. Poetică”, Galați, 2000, 386 p.;
• “Folclorul literar de la Dunărea de Jos”, 1987, 176 p.;
• “Valea Horincii – vatră culturală”, 364 p.;
• “Institutul Pedagogic de 3 ani din Galați”, 1964, 86 p.;
• “Școala gălățeană, 1765-1948” (în colaborare cu Gh. Ștefănescu), Galați, 1994, 416 p.;
• “Universitatea din Galați”, Galați, 1990, 386 p.;
• “Universitatea «Dunărea de Jos» din Galați. 50 de ani de tradiție universitară 1948-1998”, 1998, 360 p.;
• “Colegiul Național «Alexandru Ioan Cuza» (1864-1998)”, 286 p.;
• “Galați” în limbile română, engleză, franceză și rusă (în colaborare cu Gh.Marinescu și D.Vrabie), 76 p.+hărți și ilustrate;
• “Regiunea Galați” (colaborare cu Gh.Marinescu), 1972, 270 p.;
• “Județul Galați pe scara timpului”, (coautor și coordonator), 1972, 464 p.+ilustrații;

“Județul Galați” (coautor și coordonator), 280 p.+hărți și ilustrații;

• “Pechea, arc peste timp”, 1972, 174 p.;
• “Satul Ludișor”, 1990, 238 p.;
• “Galați - Biografie spirituală”, 2 volume, 2006.

A încetat din viață la sfârșitul anului 2010, în urma unor afecțiuni cardio-respiratorii.

Purtat de tineri militari, generalul de brigadă Ioan Brezeanu, în uniformă militară, a fost salutat la ieșirea din Biserica Mavramol de o companie de militari echipați cu armamentul din dotare.^[4] Înmormântarea a avut loc miercuri, 29 septembrie, la cimitirul "Eternitatea"

Ioan Brezeanu

* 2010: Gloria Frances Stewart,^[8] (n. 4 iulie 1910 - d. 26 septembrie 2010) a fost o actriță americană. Pentru interpretarea lui Rose Dawson Calvert din Titanic a fost nominalizată la premiul Oscar pentru cea mai bună actriță în rol secundar, fiind cea mai în vârstă persoană care reușește acest lucru.^[9] A fost unul dintre membrii fondatori ai Screen Actors Guild

Gloria Stuart

Căsătorită cu Arthur Sheekman[*] (1934–1978)  Copii Sylvia Vaughn Thompson[*]

·         2016: Ioan Gyuri Pascu, actor și cântăreț român a murit acasă în urma unui stop cardio-respirator. Avea   55 de ani şi se retrăsese din viaţa artistică din cauza problemelor de sănătate. In 2010, actorul suferise un infarct si s-a recuperat la Spitalul Universitar din Bucuresti. Gyuri Pascu, născut pe 31 august 1961, la Agnita, jud.Sibiu, a fost muzician şi actor, membru al grupului de umor Divertis, din anul 1987. Mama lui este unguroaica si tatal român. In 1980, la absolvirea liceului, a dat examen de admitere la Institutul de Teatru din Târgu Mureș, fără succes. A înființat formația rock Fundal si a participat la Cântarea României, iar in 1982 a fost chemat sa cânte la Radio Vacanța, si   la concertele Cenaclului Flacăra. In anul 1984 intra la Facultatea de Filologie din cadrul Universitătii din Cluj, la secția română-spaniolă, pe care a absolvit-o in 1988. In timpul facultății s-a înscris in trupa de teatru studențească Ars Amatoria si fiii, condusă de Ion Vartic si a participat la turnee cu piese de I.L. Caragiale. I-a întâlnit pe membrii grupului comic Divertis si a colaborat cu ei din 1987. S-a lansat în cariera muzicală în anul 1982 şi de atunci a abordat diverse stiluri muzicale, printre care pop, rock, blues, reggae. A fost repartizat ca profesor la Ulmu, in județul Călărași, dar a renuntat la învățământ si s-a ocupat in continuare de muzică. A cântat împreună cu grupurile The Blue Workers, Pacific. A lansat mai multe albume muzicale, printre care se numără „Mixed grill” (1993), „Maşina cu jazzolină” (1994) şi „Gânduri nevinovate” (1997). S-a născut pe 31 august 1961, la Agnita, si a fost membru al grupului de umor Divertis, din anul 1987. S-a lansat în cariera muzicală în anul 1982 şi de atunci a abordat diverse stiluri muzicale, printre care pop, rock, blues, reggae. A cântat împreună cu grupurile The Blue Workers, Pacific. A lansat mai multe albume muzicale, printre care se numără „Mixed grill” (1993), „Maşina cu jazzolină” (1994) şi „Gânduri nevinovate” (1997).  A apărut in 1991 in filmul Tv german Die Bank geschädigt ist nicht, in 1993 a jucat in filmul O vară de neuitat regizat de Lucian Pintilie, alături de Kristin Scott Thomas, Claudiu Bleonț, Marcel Iures, film premiat in 1994 la Cannes. A continuat timp de 20 de ani colaborarea cu Grupul Divertis. In 1995 a cântat la Cerbul De aur, in anul 2000 a compus coloana sonoră a filmului Zapping, regizat de Mircea Mungiu si a jucat in Corul pompierilor. A continuat să susțină concerte, din anul 2003 a fost gazda spectacolului muzical Taverna la TVR, a participat împreuna cu Divertis la un program pentru Antena 1. In 2007 a renunțat la colaborarea cu Divertis, revenind in 2009, la Pro Tv. A jucat apoi teatru, rolul lui Rica Venturiano din piesa O noapte furtunoasa de I.L. Caragiale, in Take, Ianke și Cadâr, după Victor Ion Popa. A mai jucat in filme ca Occident (2002), Offset (2006), Die Tränen meiner Mutter (2008), in 2008-2009 a jucat in serialul Tv Vine Poliția!- rolul inspectorului Fane Popovici, apoi in serialul SOKO Köln (2010) si filmul Tv german Go West – Freiheit um jeden Preis (2011).

* 2016: Anastasia Istrati (n. 23 noiembrie 1942, Sireți, raionul Strășeni, Moldova^[1] – d. 26 septembrie 2016) a fost o interpretă de muzică populară românească din Republica Moldova.

A făcut studii la Școala de Muzică din Slobozia (1959-1963) în clasa de dirijor cor a profesorului Petre Stroiu.^[2]

Anastasia a fost coristă în Capela „Doina” a Filarmonicii din Chișinău în anii 1963-1966 și 1974-1975 și la Teatrul de Operă și Balet din Chișinău în anii 1977-1981 și din 1982. A fost solistă în orchestrele de muzică populară „Mugurel” (1966-1974) și „Fluieraș” (1974-1977). A fost în turnee în orașe ca Budapesta, Berlin, Madrid, Bruxelles. La Radio Moldova a înregistrat melodiile Neicuță, să nu mă uiți, Mie-n roșu-mi șade bine, Hai, poftim la mese mari etc.^[2] În 1967 a jucat într-un film muzical realizat de Emil Loteanu.^[3]

A fost distinsă cu Premiul I la un Festival de Muzică Populară de la Moscova.^[2] În 2010, a fost decorată de Președintele Republicii Moldova Mihai Ghimpu cu Titlul onorific „Maestru în Artă”

Sărbători

·         În calendarul orthodox: +) Mutarea Sf Ap și Ev Ioan; +) Sf Voievod Neagoe Basarab; Dreptul Ghedeon

·         În calendarul romano-catolic: Ss. Cosma şi Damian, m. *; Ghedeon.

·         Ziua Mondială a Inimii

·         Ziua Națională a Contracepției

·         Ziua Limbilor Europei. Manifestarea a debutat în anul 2001, an care a fost declarat de Consiliul Europei Anul european al limbilor vorbite. În Europa se vorbesc 23 de limbi oficiale, dar există şi peste 60 de comunităţi autohtone care vorbesc o limbă regională sau minoritară.

URMEAZĂ PARTEA A TREIA ȘI ULTIMA