MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU LUNI 9 SEPTEMBRIE 2019 - PARTEA A DOUA

Decese

·         1087: William Cuceritorul sau William I al Angliei sau William de Normandia (în franceză Guillaume le Conquérant și Guillaume II de Normandie, iar în engleză William the Conqueror; c. 1028 – 9 septembrie 1087) a fost rege al Angliei din 1066 până în 1087. Descendent al vikingilor, el a fost Duce de Normandia din 1035 sub numele de William al II-lea. După o luptă lungă pentru a-și stabiliza puterea, în anul 1060 poziția sa în Normandia era sigură iar el s-a lansat în cucerirea normandă a Angliei în 1066. Restul vieții sale a fost marcat de lupte pentru a-și consolida puterea asupra Angliei și a pământurilor sale continentale și de dificultățile cu fiul său cel mare.

Castelul medieval din Falaise, Normandia, Franța, locul de naștere al lui William.

William s-a născut la Falaise, Normandia ca fiu nelegitim al lui Robert I, Duce de Normandia și al metresei sale Herleva, fiica unui tăbăcar din orașul Falaise. Mai târziu, mama lui s-a căsătorit cu Herluin de Conteville cu care a avut doi copii. În afară de cei doi frați vitregi, Odo de Bayeux și Robert, Conte de Mortain, William a mai avut o soră, Adelaide de Normandia, un alt copil al lui Robert.

Ducele l-a desemnat moștenitor pe William, iar la moartea sa care a survenit în 1035, William a devenit duce de Normandia la vârsta de șapte ani. În primii ani ai domniei sale aveau loc în mod frecvent revolte, iar în câteva ocazii ducele abia a scăpat din fața morții. La vârsta de 20 de ani, William devenise un conducător abil și era susținut de regele Henric I al Franței. Ulterior, Henric i-a devenit dușman, însă William a supraviețuit în urma acestui conflict și în 1063 a extins granițele ducatului și asupra regiunii Maine.

În anul 1050, William s-a căsătorit cu Mathilde de Flandra, fiica lui Baudouin al V-lea, conte de Flandra. Papa Leon al IX-lea a avut unele reticențe privitoare la această căsătorie, întrucât între William și Mathilde exista o înrudire de sânge destul de apropiată. Mathildei i se atribuie celebra tapiserie păstrată la Bayeux (Franța), în care este povestită, în imagini, expediția lui William în Anglia (1066).

În anul 1051, William a vizitat Anglia și l-a întâlnit pe vărul său Eduard Confesorul, rege al Angliei, care nu avea moștenitori direcți. Potrivit istoricilor normanzi, Eduard i-a promis lui William să-l lase moștenitor. Totuși, pe patul de moarte, Eduard a încredințat regatul lui Harold Godwinson, capul celei mai importante familii nobiliare din Anglia, mai puternică decât însuși regele. În ianuarie 1066, regele Eduard a murit, iar Harold Godwinson a fost proclamat Regele Harold al II-lea. În septembrie, Tostig, fratele lui Harold al II, s-a aliat cu regele Harald al III-lea al Norvegiei și au invadat Anglia prin Scoția. Pe 25 septembrie, regele Harold i-a înfruntat pe amândoi la Stamford Bridge, unde i-a înfrânt și ucis.

Ridicând pretenții la tronul englez, William, duce de Normandia, invadează Anglia la Pevensey, pe coasta de sud-est a peninsulei britanice, la data de 28 septembrie 1066. Victoria ce a urmat asupra regelui Harold al II-lea în bătălia de la Hastings a marcat începutul unei noi ere în istoria britanică. William a avansat spre Londra care i s-a supus. În ziua de Crăciun a anului 1066, William Cuceritorul a fost încoronat ca întâiul rege normand al Angliei, la Catedrala Westminster, iar perioada anglo-saxonă a istoriei britanice s-a sfârșit. Limba franceză a devenit limba oficială a curții regale și treptat s-a contopit cu limba anglo-saxonă, dând naștere limbii engleze moderne.

William I s-a dovedit a fi un rege eficace pentru Anglia. În anul 1086 a fost realizat un mare recensământ - numit Domesday Book - al terenurilor și al populației din Anglia, prin care s-a ținut o evidență precisă a tuturor proprietăților funciare, fiind menționate suprafața fiecărui domeniu, animalele, inventarul agricol, venitul, numărul, situația juridică și obigațiile țăranilor dependenți, îndatoririle vasalilor etc.

La moartea lui William I, în 1087, fiul său, William Rufus, a devenit William al II-lea, cel de-al doilea rege normand al Angliei.

William Cuceritorul

William Cuceritorul, detaliu de pe Tapiseria din Bayeux Părinți Robert I Herleva[*]  Frați și surori Odo, Earl of Kent[*] Robert, Count of Mortain[*] Adelaida de Normandia  Căsătorit cu Mathilde de Flandra (1031–1083) Copii Robert Curthose William II Adela de Blois Henric I

Posesiunile lui Wilhelm la moartea sa în 1087

.

La moartea lui William I, în 1087, fiul său, William Rufus, a devenit William al II-lea, cel de-al doilea rege normand al Angliei.

Galerie de imagini[modificare | modificare sursă]

• 

  William Cuceritorul, detaliu de pe Tapiseria din Bayeux
 
• 

  Monedă emisă sub William Cuceritorul (1066 - 1087); cap încoronat, spre stânga (British Museum)
 
• 

  Statuia lui William Cuceritorul călare, în fața primăriei din Falaise (Calvados, Franța)
 
• 

  Arborele genealogic al lui William Cuceritorul

·         1438: Eduard (portugheză Duarte; 31 octombrie 1391 – 9 septembrie 1438) numit Filosoful sau Elocventul, a fost al 11-lea rege al Portugaliei și al doilea Lord de Ceuta din 1433 până la moartea sa. A fost fiu al regelui Ioan I al Portugaliei și a soției acestuia, Filipa de Lancaster, care era fiica lui Ioan de Gaunt. A fost numit după străbunicul său, regele Eduard al III-lea al Angliei.

Eduard

Părinți Ioan I al Portugaliei Filipa de Lancaster  Frați și surori Henric Navigatorul Ferdinand the Holy Prince[*] Infante Peter, Duke of Coimbra[*] Afonso I[*] John, Lord of Reguengos de Monsaraz[*] Beatrice, Countess of Arundel[*] Isabela a Portugaliei, Ducesă de Burgundia  Căsătorit cu Eleanor de Aragon Copii Afonso al V-lea al Portugaliei Infantele Ferdinand, Duce de Viseu Eleanor, Împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman Infanta Ecaterina Ioana, regină a Castiliei

·         1487: Chenghua, împărat al Chinei din dinastia Ming (n. 1447)

·         1513: Regele Iacob al IV-lea al Scoției (n. 1473)

* 1516: Hieronymus Bosch [ɦijeːˈɾoːnimʏs ˈbɔs] (sau Jeroen Bosch sau Hieronymus van Aken [jeɪˈɾoːnimʏs vɑn ˈaːkə(n)]; n. cca. 1453, 's-Hertogenbosch – 9 septembrie 1516) a fost un pictor neerlandez renascentist, a cărui operă fantastică și grotescă ilustrează în principal păcatul și decăderea umană. Acest artist născut în secolul al XV-lea, considerat eretic, alchimist și chiar alienat mintal, este reprezentantul exponențial al sfârșitului de Ev Mediu, care a turnat în formă artistică temerile și credințele epocii sale.

Numele său adevărat a fost Hieronymus (sau Jeroen) van Aken, dar a semnat tablourile cu numele Bosch, nume derivat din toponimul 's-Hertogenbosch, locul nașterii sale și unde a trăit până la sfârșitul vieții. În limba spaniolă i se mai spune El Bosco. Aflat în sudul Olandei de astăzi, 's-Hertogenbosch a fost unul din cele mai mari orașe ale ducatului Brabant, care aparținea din 1430 ducilor de Burgundia.

Nu se cunosc detalii din viața sa. Fiu și nepot de pictori, proveniți probabil din Aachen (în flamandă: Aken), Hieronymus Bosch continuă tradiția familială. Când a murit tatăl său, în anul 1478, trebuie să fi avut în jur de 25 de ani. În anul 1481, Bosch este pentru prima dată pomenit în arhive ca bărbat însurat. În 1480 sau chiar puțin mai devreme, el se însoară cu Aleyt Goyaert van den Meervenne, fiica unui înstărit cetățean al orașului. Din câte se știe, nu au avut copii. Hieronymus Bosch devine membru al breslei Notre Dame în 1486 sau 1487, în care tatăl său îndeplinise rolul de consilier artistic. În secolul al XV-lea, confreria Notre Dame ("Lieve-Vrouwe Broederschap") este bogată și influentă. Comunitatea angajează muzicanți pentru ceremoniile religioase și apelează la sprijinul artiștilor pentru decorarea capelei din oraș.

Hieronymus Bosch: Tripticul Ispitele Sfântului Anton - Tabloul central, 1505-06 - Museu Nacional d'Arte Antiga, Lisabona

La cererea breslei, Bosch pictează prin anul 1490 voleurile exterioare ale unui retabulum (fundal al altarului). Mai târziu va executa și alte lucrări de dimensiuni mai mici. Arta lui Bosch este recunoscută curând și dincolo de granițele orașului. Astfel, Filip I cel Frumos, suveranul Olandei, îi comandă în 1504 un tablou de altar reprezentând "Judecata de Apoi", iar Margareta de Austria îi cumpără Tripticul intitulată "Ispitele Sfântului Anton".

Hieronymus Bosch moare în 1516 și este înmormântat la 's-Hertogenbosch. Conform datelor din arhiva confreriei Notre Dame, slujba de înmormântare a pictorului a avut loc pe data de 9 septembrie. În afara acestor fapte, nu știm nimic sigur despre viața particulară a lui Bosch. Mai multe întrebări, rămase încă fără răspuns, se ridică în legătură cu acest artist flamand. După opinia unor comentatori, simbolica operei lui Hieronymus Bosch ar putea fi legată de faptul că ar fi fost membru al sectei "Homines Intelligentiae", care - năzuind la atingerea inocenței cerești - asocia libertinajul cu emanciparea mistică.

Este cunoscută și ipoteza privind preocupările alchimiste ale lui Bosch, fiindcă în unele opere ale pictorului se regăsesc elemente cu caracter ezoteric. Dovezi nu există, însă, nici în acest sens. Câțiva critici pun sub semnul îndoielii integritatea mintală a artistului, văzând în el un predicator dăunător din punct de vedere moral. De fapt, imaginația exuberantă a lui Bosch se hrănește din folclorul flamand și din lumea fantastică a Evului Mediu, populată de numeroase figuri legendare și grotești. Hieronymus Bosch pictează satire, lucrările sale moralizatoare amestecă mereu profanul cu sacrul, obișnuitul cu supranaturalul, în consens cu regulile greu de descifrat ale poeziei, care este o prezență puternică în arta sa.

Hieronymus Bosch: Tripticul Judecata de Apoi - Tabloul central, 1500-1510 - Akademie der Bildenden Künste, Viena

În tripticul "Judecata de Apoi" (ca. 1500-1510), năzuința sa moralizatoare nu este numai expresia credinței totale, ci și a terorii infernului, ceea ce se leagă strâns cu tradițiile vremii. Se pare că imaginația lui Bosch nu cunoaște limite.

Creaturile sale din infern sunt niște monștri stranii, balauri, broaște râioase, șerpi și alte jivine hidoase, dar moderația le face credibile. Inventivitatea metodică, temeinică sporește senzația de grotesc.

Hieronymus Bosch: Tripticul Grădina desfătărilor umane, 1503-04 - Museo del Prado, Madrid

"Grădina desfătărilor umane" (numită și "Împărăția milenară", 1503-1504) este considerată, adesea, drept cea mai importantă operă a lui Bosch, constituie ilustrarea excesului plăcerilor senzuale, interpretată și ca argument în favoarea teoriei apartenenței pictorului la unele secte eretice. Ipoteza este puțin credibilă, ținând seama și de faptul că Tripticul a aparținut regelui Filip al II-lea al Spaniei, rege catolic, profund religios, care nu ar fi tolerat în palatul său picturi ce ar fi fost suspectate de erezie.

În opera tardivă "Purtarea crucii" (1515-1516), Bosch renunță la abordarea narativă caracteristică primelor sale compoziții religioase.

Hieronymus Bosch: Purtarea crucii, 1515-1516 - Museum voor Schone Kunsten, Gent

El invită credincioșii să resimtă din plin violența, spiritul demonic ce sălășuiește în indivizii din mulțime le schimonosește chipurile, în contrast cu durerea imobilă de pe chipul lui Iisus. Scena este compusă într-un fundal fără cer și peisaj, astfel încât chipurile deformate de grimase bolnave ies și mai mult în evidență.

Hieronymus Bosch s-a născut după epoca pictorilor flamanzi primitivi, dominată de personalitatea lui Jan van Eyck, și moare în momentul în care începe epoca de aur a picturii din Țările de Jos. Contemporan cu Memling și Dürer, Bosch a lucrat exclusiv pe pământul său natal, în Brabant, creând o pictură originală și fermecătoare, nemaiîntâlnită în arta europeană de până atunci.

Hieronymus Bosch

Hieronymus Bosch: Presupus autoportret - Bibliothèque municipale, Arras Părinți Anthonis van Aken[*][2]  Frați și surori Goessen van Aken[*]

·         1569: Pieter Bruegel cel Bătrân, pictor flamand (n. 1525). Pieter Bruegel cel Bătrân (n. ca. 1525, Kempen – d. 18 septembrie 1569, Bruxelles), numit și Bruegel al Țăranilor, este cel mai de seamă pictor flamand al secolului al XVI-lea. Este considerat cel mai de seamă pictor flamand al secolului al XVI-lea care, datorita originalității și unicității operei sale, ocupă un loc excepțional în istoria picturii.
* 1696: Prințesa Eleonore Erdmuthe Louise de Saxa-Eisenach (13 aprilie 1662 – 9 septembrie 1696) a fost prințesă de Saxa-Eisenach, mama Carolinei de Ansbach, care va deveni regină a Marii Britanii ca soție a regelui George al II-lea al Marii Britanii.

Eleonore Erdmuthe Louise a fost fiica cea mare a lui Johann Georg I, Duce de Saxa-Eisenach și a soției acestuia, Joanna de Sayn-Wittgenstein.

În 1681 ea a devenit a doua soție a lui John Frederick, Margraf de Brandenburg-Ansbach. A avut un fiu Wilhelm Frederick, și o fiică, Caroline. În 1685 a devenit văduvă. Ea și copii ei au trăit în sărăcie la Crailsheim.

La Leipzig, la 17 aprilie 1692, Eleonore Erdmuthe s-a recăsătorit cu Johann Georg al IV-lea. Tânărul Elector a fost forțat să se căsătorească de către mama sa, Prințesa Anna Sofia a Danemarcei, care dorea moștenitori legitimi pentru Electorat și în special dorea să pună capăt relației dintre fiul ei și Magdalena Sibylla de Neidschutz. O altă cauză ar fi putut fi o alianță între Brandenburg și Saxonia.

Al doilea soț al Eleonorei, Johann Georg al IV-lea, Elector de Saxonia

Imediat după ce a devenit Elecor de Saxonia, Johann Georg al IV-lea a trăit în mod deschis cu metresa sa, care a devenit prima metresă oficială înregistrată vreodată (Favoritin) a Electoratului de Saxonia. Eleonore Erdmuthe, umilită în fiecare zi de la nuntă, a fost trimisă la Hofe (reședința oficială a Electorului). Johann George s-a mutat în alt palat împreună cu Magdalena Sybilla.

Disperat să se căsătorească cu metresa sa, Johann George a încercat să-și omoare soția dar a fost împiedicat de către fratele său mai mic, Frederic August (viitorul rege August al II-lea al Poloniei). Când Johann George a încercat să o înjunghie pe Eleonore cu o sabie, Frederic neînarmat a întors impactul cu mâna lui, lăsându-l cu un handicap pe tot parcursul vieții.

Eleonore a pierdut două sarcini în timpul mariajului, în august 1692 și februarie 1693. Ea s-a confesat diplomatului englez George Stepney, care a scris pe larg despre ea și curtea saxonă. Magdalene Sybille s-a îmbolnăvit de variolă și a murit la 4 aprilie 1694, în brațele Electorului, care, de asemenea, a fost infectat. Johann George a murit 23 de zile mai târziu, la 27 aprilie, la vârsta de 25 de ani. Ca văduvă, Eleonore și copiii ei s-au exilat la Pretzsch. A murit după doi ani, la 9 septembrie 1696, la 34 de ani. După 9 ani, fiica ei se va căsători cu George Augustus, prinț de Hanovra care în 1727 va deveni regele George al II-lea al Marii Britanii.

Prințesa Eleonore Erdmuthe

Părinți John George I, Duke of Saxe-Eisenach[*] Johannetta of Sayn-Wittgenstein[*]  Frați și surori Friederike Elisabeth of Saxe-Eisenach[*] Johann Wilhelm al III-lea, Duce de Saxa-Eisenach Friedrich August von Sachsen-Eisenach[*] John George II, Duke of Saxe-Eisenach[*]  Căsătorită cu John Frederick, Margraf de Brandenburg-Ansbach (c. 1681–86) Johann Georg al IV-lea, Elector de Saxonia (c. 1692–94) Copii Caroline, regină a Regatului Unit Prințul Friedrich August Wilhelm Frederick, Margraf de Brandenburg-Ansbach

* 1813: George I, Prinț de Waldeck și Pyrmont (germană Georg Fürst zu Waldeck und Pyrmont; 6 mai 1747 – 9 septembrie 1813) a fost Prinț de Waldeck și Pyrmont din 1812 până în 1813.

A fost fiul lui Karl August, Prinț de Waldeck și Pyrmont și a Christiane Henriette, Contesă Palatină de Zweibrücken.

George I

Părinți Karl August Christiane Henriette de Zweibrücken  Frați și surori Princess Caroline of Waldeck and Pyrmont[*] Friedrich Karl August, Prince of Waldeck and Pyrmont[*] Prince Christian August of Waldeck and Pyrmont[*] Princess Luise of Waldeck and Pyrmont[*]  Căsătorit cu Prințesa Augusta de Schwarzburg-Sondershausen Copii Prințesa Christiane Prințul Karl George al II-lea, Prinț de Waldeck și Pyrmont Prințul Friedrich Prințul Christian Prințesa Augusta Prințul Johann Ida, Prințesă de Schaumburg-Lippe Prințul Wolrad Prințesa Mathilde Prințul Karl Christian Prințesa Karoline Prințul Hermann

* 1835: Prințesa Marie Agnes Henriette de Hohenlohe-Langenburg, Marie Agnes Henriette, Prinzessin zu Hohenlohe-Langenburg (5 decembrie 1804 – 9 septembrie 1835) a fost membră a Casei de Hohenlohe-Langenburg și Prințesă de Hohenlohe-Langenburg prin naștere. Prin căsătoria cu Constantin, Prinț Ereditar de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg, Agnes a devenit, de asemenea, membră a Casei de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg și Prințesă Moștenitoare de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg. Prin fiica sa Adelaide de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg, Agnes este strămoașa a numeroase familii regale europene.^[3]

La 31 mai 1827, Agnes s-a căsătorit cu Constantin, Prinț Ereditar de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg. El era singurul fiu al Prințului Karl Thomas de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg și a soției acestuia, Sophie de Windisch-Graetz. Cuplul a avut doi copii:

• Adelaide de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg (3 aprilie 1831 - 16 decembrie 1909). În 1851, ea s-a căsătorit cu fostul rege Miguel de Braganza, care a domnit în Portugalia din 1828 până în 1834.
• Karl Heinrich, Prinț de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg (21 mai 1834 – 8 noiembrie 1921. S-a căsătorit cu Prințesa Sophie de Liechtenstein.

Prințesa Agnes de Hohenlohe-Langenburg

Tată Karl Ludwig, Prinț de Hohenlohe-Langenburg Mamă Contesa Amalie Henriette de Solms-Baruth Căsătorit(ă) Constantin, Prinț Ereditar de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg

* 1841: Augustin Pyramus de Candolle numit și Augustin Pyrame de Candolle (n. 4 februarie 1778, Geneva – d. 9 septembrie 1841, Geneva) a fost un botanist și naturalist elvețian de proveniență franceză. Cu toate că accentul principal al savantului a fost botanica, de asemenea, el a contribuit la domenii asociate cum ar fi fitogeografia (pe care a stabilit-o ca știință independentă), agronomia, paleontologia, botanica medicală, și botanica economică. Abrevierea numelui său în cărți științifice este DC..

Candolle s-a născut într-o familie nobilă care a avut originea în Provența (Franța). Aceasta a părăsit regiunea cu aproape 200 de ani în urmă, mai devreme de a trăi în Elveția, pentru a scăpa astfel de persecuțiile religioase din secolul al XVII-lea. Ramura mai tânără a familiei a rămas în Marsilia. Șeful de familie, marchizul de Candolle, a fost consul la Nisa (1823).

În anul 1802, Augustin s-a căsătorit cu Anne-Françoise Torras (1782-1854) cu care a avut trei copii: Amella Louise (1803-1804), Alphonse Louis Pierre Pyrame (1806-1893), și Benjamin Charles François (1812-1825). Patru generații ale descendenților lui au devenit de asemenea persoane proeminente în activitatea botanică, în primul rând sus numitul fiu Alphonse, care a fost un succesor al tatălui său ca profesor de botanică la universitatea din Montpellier. Alphonse a continuat lucrările tatălui său

Ca copil, Augustin sa bucurat de școală și după absolvirea ei, a început un studiu de medicină la Collège Calvin (fostul Collège de Genève, fondat de Jean Calvin) sub tutela teologului și botanistului elvețian Jean-Pierre Étienne Vaucher (1763-1841) care l-a încurajat pe tânărul student să-și concentreze atenția în principal pe botanică. A terminat studiile sale la Paris, unde a găsit primul loc de muncă într-un ierbar din oraș. Acolo a documentat multe sute de plante. În același timp a început să se ocupe cu un nou sistem de clasificare a familiilor de plante. Deja la vârsta de 20 de ani a devenit membru al Asociației de Fizică și Științe Naturale din Geneva (Société de Physique et d'Histoire naturelle de Genève) (SPHN).

Augustin de Candolle - Cimetière des Rois

În 1807 Augustin a fost numit profesor de botanică la facultatea de medicină al universității din Montpellier, iar, trei ani mai târziu, a preluat conducerea acesteia. Revenit la Geneva în 1816, a preluat un an mai târziu, a fost însărcinat cu conducerea facultății de istorie naturală (botanică și zoologie) la universitatea de acolo (până în 1834). Tot în 1817 a fondat grădina botanică a orașului (Jardin botanique des Bastions).^[13] Între anii 1830 și 1832 a fost rectorul universității din Geneva. Dar Candolle a fost și un om politic. Astfel a fost membru al parlamentului cantonal genevez din 1816 până la moartea sa. În anul decesului său, Augustin Pyramus de Candolle a instituit Prix de Botanique (Premiul de botanică, astăzi Prix Augustin-Pyramus de Candolle) care este destinat să recompenseze un autor sau coautor al celei mai bune monografii despre un gen sau o familie de plante. Premiul a fost remis de 27 de ori, ultimul laureat fiind Alison M. R. Davies pentru lucrarea lui The systematic revision of Chaetanthera Ruiz & Pav. and the reinstatement of Oriastrum Poepp. & Endl. (Asteraceae: Mutisieae) (2012).^[14][15]

Marele savant a fost înmormântat în Cimetière des Rois din Geneva, unde se află și mormântul lui Jean Calvin.

Opere:

• Histoire des plantes grasses (1799–1803)
• Monographie des Astragales (1802)
• Essai sur les propriétés médicinales des plantes comparées avec leurs formes extérieures et leur classification naturelle (1804)
• Coautor și prelucrător al „Flore française“ de Jean-Baptiste de Lamarck, la care a adăugat 1300 de specii (1805)
• Catalogus Plantarum Horti Botanici Monspeliensis (1813) [1]
• Théorie élémentaire de la botanique, Editura Deterville, Paris 1813
• Flore française ou descriptions succicntes de toutes les plantes qui croissant naturellement en France, vol. 5 și 6, Editura Desray, Paris 1815 [2]
• Essai élémentaire de géographie botanique (1820)
• Prodromus systematis naturalis regni vegetabilis, volumele 1-7 (1824–1841) [3] (volumele 8-17 de la fiul lui Alphonse)
• L'Organographie, 2 volume (1827)
• Revue de la Famille des Cactées, în: Memoires du Museum d'Histoire Naturelle, vol 17, p. 1–119, 21 de tablouri (1828) [4]
• Physiologie végétale, 3 volume (1832)
• Mémoire sur quelques espèces de cactées, nouvelles ou peu connues, Editura Treuttel & Würtz, Paris 1834 [5]
• Mémoires et souvenirs de Augustin-Pyramus de Candolle, scris de el însăși și publicat de fiul lui Alphonse, Editura Joël Cherbuliez, Paris 1862

Augustin Pyramus de Candolle

* 1849: Marele Duce Mihail Pavlovici al Rusiei (rusă Михаи́л Па́влович; Mikhail Pavlovich) (8 februarie 1798 - 9 septembrie 1849) a fost fiul cel mic al Țarului Pavel I al Rusiei și a celei de-a doua soții Sophie Dorothea de Württemberg.

Marele Duce Mihail s-a născut Sankt Petersburg și a fost fiul cel mic al împăratului Paul I și al soției sale Sophie Marie Dorothea de Württemberg, rebotezată în Rusia ca Maria Fiodorovna. A fost fratele viitorilor țari Alexandru I și Nicolea I și al Marelui Duce Constantin Pavlovici.

Copil, Marele Duce Mihail l-a avut preceptor pe generalul M.I. Lamsdorff, dar în cea mai mare pate a fost educat de mama sa, împărăteasa Maria Fiodorvona. Ea a încercat să-și devieze fiul de la arta războiului predându-i știința însă fără folos.

La St. Petersburg la 20 februarie 1824, Mihail s-a căsătorit cu Prințesa Charlotte de Württemberg (1807–1873), fiica Prințului Paul de Württemberg și Charlotte de Saxa-Hildburghausen. Charlotte a luat numele de Elena Pavlovna după convertirea la religia ortodoxă. Au avut cinci copii:

• Marea Ducesă Maria Mihailovna (9 martie 1825 Moscova – 19 noiembrie 1846 Viena); a murit necăsătorită
• Marea Ducesă Elisabeta Mihailovna (26 mai 1826 Moscova – 28 ianuarie 1845 Wiesbaden); s-a căsătorit cu Adolf, Duce de Nassau și a murit la naștere.
• Marea Ducesă Ecaterina Mihailovna (28 august 1827 – 12 mai 1894), s-a căsătorit cu Ducele Georg August de Mecklenburg-Strelitz
• Marea Ducesă Alexandra Mihailovna (28 ianuarie 1831 Moscova – 27 martie 1832 Moscova)
• Marea Ducesă Anna Mihailovna (27 octombrie 1834 Moscova – 22 martie 1836 Sankt Petersburg)

Palatul Mihailovski a fost construit de Carlo Rossi pentru Marele Duce Mihail între 1819–1825. Astăzi, palatul este muzeu.

Stră-stră-strănepotul Marelui Duce Mihail, Ducele Georg Borwin de Mecklenburg este actualul Șef al Casei de Mecklenburg-Strelitz.

Marele Duce Mihail Pavlovici

Părinți Pavel I al Rusiei Sophie Dorothea de Württemberg  Frați și surori Marea Ducesă Anna Pavlovna a Rusiei Marea Ducesă Maria Pavlovna a Rusiei Grand Duchess Olga Pavlovna of Russia[*] Marea Ducesă Alexandra Pavlovna a Rusiei Marea Ducesă Ecaterina Pavlovna a Rusiei Marea Ducesă Elena Pavlovna a Rusiei Marele Duce Constantin Pavlovici al Rusiei Alexandru I al Rusiei Nicolae I al Rusiei  Căsătorit cu Elena Pavlovna de Württemberg Copii Marea Ducesă Maria Mihailovna Marea Ducesă Elisabeta Mihailovna Marea Ducesă Ecaterina Mihailovna Marea Ducesă Alexandra Mihailovna Marea Ducesă Anna Mihailovna

* 1883: Victor Alexandre Puiseux (n. 16 aprilie 1820, Argenteuil – d. 9 septembrie 1883, Frontenay) a fost un matematician, astronom și alpinist francez.

Elev la colegiul din Pont-à-Mousson, apoi bursier la collège Rollin (rue Saint-Jacques, Paris), Victor Puiseux a obținut încă din 1836 (el nu avea atunci decât 16 ani) premiul întâi pentru fizică la „concursul general”.^[4] A fost admis în 1837 la École normale și a fost admis la concursul de agregație de științe în 1840. A obținut doctoratul în științe matematice în 1841, apoi a fost profesor de matematici la colegiul regal din Rennes până în 1845. A obținut apoi o catedră de matematici la Facultatea de Științe din Besançon, apoi a fost numit conferențiar la École normale supérieure în 1849. Era și suplinitor la Facultatea de Științe din Paris și la Collège de France. A fost însărcinat cu examenele de admitere la École polytechnique (în română: Școala Politehnică) în 1853 și 1854. În 1855 a fost numit astronom adjunct la Observatorul din Paris, însărcinare pe care a îndeplinit-o până în 1859. A fost membru al „Biroului longitudinilor” (în franceză: Bureau des longitudes). În 1857 i-a succedat lui Augustin Louis Cauchy la catedra de astronomie matematică de la Facultatea de Științe și a fost înlocuit în 1888 de Félix Tisserand.

A colaborat cu Cauchy la numeroase lucrări, între care funcțiile analitice.

Strălucitor în analiză, a introdus noi metode în munca sa asupra funcțiilor algebrice (de exemplu: seriile lui Puiseux) și a contribuit la dezvoltarea mecanicii cerești. La 10 iulie 1871 a fost ales în unanimitate membru al Academieo Franceze de Științe, secția geometrie.

Fiul său, Pierre Puiseux, a fost și el matematician, astronom și alpinist. Fratele său a fost istoricul Léon Puiseux.

Victor Puiseux

·         1891: Jules Grévy, om politic francez, președinte al Franței (n. 1807)

·         1895 - A încetat din viaţă Octav Mayer, matematician, membru al Academiei Române, primul doctor în matematică pură din ţara noastră; este considerat unul dintre principalii realizatori ai teoriei reţelelor unei suprafeţe (n. 22 septembrie/6 octombrie 1895) (n. octombrie 1895)

·         1896: A încetat din viaţă Matei Millo, actor şi cântăreţ, autor de texte dramatice, unul dintre pionierii teatrului românesc (“Baba Hârca”, piesă reprezentată pentru prima dată la Iaşi, la 27 ianuarie 1849, în care a jucat rolul principal) (n. 24/25 noiembrie 1814).

·         1898: Stéphane Mallarmé (n. 18 martie 1842 - d. 9 septembrie 1898), de fapt cu numele real Étienne Mallarmé, a fost un poet și critic francez, o figură de seamă a curentului simbolist european.

A cultivat o poezie cerebrală, voit obscură, bogată în sensuri filozofice, de o rară muzicalitate și forță sugestivă. Creația sa („Herodiada”, „După-amiaza unui faun”, „Poezii”) constituie o expresie viguroasă și originală a poeziei moderne. Mai târziu, prin opera sa a influențat decisiv școli artistice reprezentative ale secolului al XX-lea, cum ar fi: cubismul, futurismul, dadaismul, suprarealismul.

Primele scrieri ale lui Mallarmé sunt inspirate din stilul lui Charles Baudelaire, mai târziu creându-și propriul stil. El anticipează fuziunile dintre poezie și celelalte arte care au început să înflorească secolul următor. Cea mai mare parte dintre lucrările sale a explorat relația dintre conținut și forma, între text și aranjamente de cuvinte și spatiile de pe pagină. Acest lucru este evidențiat mai ales în ultimul sau poem reprezentativ („Un coup de des jamais n`abolira le hasard” - „O aruncătură de zaruri nu va elimina șansa”) din anul 1897.

Unii consideră ca Mallarmé este unul dintre cei mai dificili poeți de tradus în alte limbi. Dificultatea se datorează complexității textului, natura multistratificată, dar rolul cel mai important îl are muzicalitatea cuvintelor. Când poeziile sunt recitate în limba franceză, poezia admite sensuri care nu sunt evidente la lecturare. De exemplu în „Sonetul lui Mallarmé”, un vers începe cu „Ses ongles purs”(„Unghiile ei pure”), prima silabă când este pronunțată este foarte asemănătoare cu „C`est pure sound”(„Este un sunet pur”). Aspectul poeziei sale este un subiect de analiză muzicală, poezia neputând fi tradusă fără a-i schimba sensul.

Poezia lui Mallarmé a fost sursă de inspirație pentru mai multe părți musicale, în special muzica lui Claude Debussy în anul 1894 care interpretează poezia „Prélude à l'après-midi d'un faune” ce creează impresii puternice prin utilizarea unor fraze izbitoare dar izolate. Maurice Ravel pune și el opera lui Mallarmé pe muzică în anul 1913 cu poezia „Trois poèmes”. Alți compozitori ce au folosit opera lui Mallarmé pentru a crea cântece au fost Darius Michaud în anul 1917 cu poezia „Chansons bas” și Pierre Boulez în anul 1957 și 1962 cu poezia „pli selon pli”.

Ultimul film al lui Man Ray, intitulat „Mystères du Château de Dé”(„Misterul din castelul de zaruri”) apărut în anul 1929 a fost puternic influențat de lucrările lui Mallarmé .

Mallarmé este menționat pe larg într-o secțiunea din „Joris-Karl Huysmans À rebours” : „Acestea au fost capodoperele lui Mallarmé și de asemenea au fost clasate printre capodoperele poeziei în proză, pentru că a combinat un stil atât de magnific pentru ca în sine a fost așa de lină ca o incantație melancolică, o melodie îmbătătoare cu gânduri sugestive irezistibile, sufletul pulsează ca al unui artist sensibil ai căror nervi tremură cu o intensitate pe care le umple cu un extaz dureros”. - Robert Baldick

Stéphane Mallarmé, portret de Édouard Manet

Poezia lui Mallarmé a fost sursă de inspirație pentru mai multe părți musicale, în special muzica lui Claude Debussy în anul 1894 care interpretează poezia „Prélude à l'après-midi d'un faune” ce creează impresii puternice prin utilizarea unor fraze izbitoare dar izolate. Maurice Ravel pune și el opera lui Mallarmé pe muzică în anul 1913 cu poezia „Trois poèmes”. Alți compozitori ce au folosit opera lui Mallarmé pentru a crea cântece au fost Darius Michaud în anul 1917 cu poezia „Chansons bas” și Pierre Boulez în anul 1957 și 1962 cu poezia „pli selon pli”.

Ultimul film al lui Man Ray, intitulat „Mystères du Château de Dé”(„Misterul din castelul de zaruri”) apărut în anul 1929 a fost puternic influențat de lucrările lui Mallarmé .

Mallarmé este menționat pe larg într-o secțiunea din „Joris-Karl Huysmans À rebours” : „Acestea au fost capodoperele lui Mallarmé și de asemenea au fost clasate printre capodoperele poeziei în proză, pentru că a combinat un stil atât de magnific pentru ca în sine a fost așa de lină ca o incantație melancolică, o melodie îmbătătoare cu gânduri sugestive irezistibile, sufletul pulsează ca al unui artist sensibil ai căror nervi tremură cu o intensitate pe care le umple cu un extaz dureros”. - Robert Baldick

Scrieri:

• 1869: Hérodiade, poem tragic, capodoperă a școlii parnasiene;
• 1876: L'après-midi d'un faune ("După-amiaza unui faun");
• 1887: Poésies ("Poezii");
• 1893: Vers et prose ("Versuri și proză");
• 1897: Un coup de dés jamais n'abolira le hasard ("O aruncare de zar nu va desființa hazardul");
• 1897: Divagations ("Divagații"), eseuri.

Mallarmé a tradus din Edgar Allan Poe și a editat revista La dernière mode.

Stéphane Mallarmé

·         1901: Henri de Toulouse-Lautrec (n. 24 noiembrie 1864, Albi - d. 9 septembrie 1901, Malromé/Gironde) a fost un pictor francez din perioada postimpresionistă. În ciuda faptului că experiențele diferitelor curente artistice de la sfârșitul secolului al XIX-lea nu-i erau străine, activitatea sa nu poate fi încadrată în vreo categorie schematică. O spunea el însuși: "Nu aparțin nici unei școli. Lucrez singur în ungherul meu". Originalitatea picturii sale corespunde personalității sale neobișnuite. Stilul lui deosebit de personal i-a dat posibilitatea să capteze spiritualitatea epocii sale, a acelei epoci în care a trăit și pe care a observat-o atât de pătrunzător.
Henri de Toulouse-Lautrec s-a născut în 1864 în orășelul Albi situat în partea de sud-est a zonei centrale muntoase a Franței.A fost fiul contelui Alphonse Toulouse-Lautrec-Montfa, care provenea dintr-o veche familie de aristocrați care trăia în vecinătatea orașului Toulouse începând din secolul al XII-lea.
Toulouse-Lautrec s-a bucurat de educația care se acorda unui copil din familie de aristocrați. În 1872, începe studiile la liceul de elită Fontanes (astăzi liceul "Condorcet"), dar, din cauza problemelor de sănătate, întrerupe studiile și rămâne acasă, urmărind viața colorată și palpitantă a părinților săi. Cursele de cai și plimbările cu câini determină tipul de viață al tânărului Lautrec. La 30 mai 1878, cade de pe un scaun și-și fracturează femurul stâng. Vara următoare accidentul se repetă, de data aceasta de partea dreaptă, tot la nivelul femurului. Probabil din cauza unei tulburări înnăscute de calcificare, consolidarea fracturilor se face defectuos, băiatul rămâne invalid, nu mai crește în înălțime (talia lui Toulouse-Lautrec la maturitate este de numai 152 cm.). Viitorul artist însă nu disperă. Legat de pat pentru mult timp, își descoperă înclinația pentru desen. Talentul său devine evident, mama înțelege că are de-a face cu un viitor pictor.
În anul 1882, Toulouse-Lautrec începe studiile de pictură sub îndrumarea lui Léon Bonnat, reprezentant al stilului academic. Continuă apoi în atelierul lui Fernand Cormon, lucrează enorm de mult și ia contact cu o serie de pictori tineri, cu care începe să depășească stilul tradițional de școală. La început pășește în direcția impresionismului, dar mai târziu alege curente mai moderne. Această epocă coincide cu schimbările care apar în viața lui Toulouse-Lautrec. Tânărul artist descoperă cartierul Montmartre, în vara anului 1884 părăsește casa părintească din Paris și se mută în locuința tânărului pictor Grenier, într-o casă unde fusese atelierul lui Edgar Degas, pe care Lautrec îl considera ca fiind unul dintre maeștri săi.

Hotărârea pictorului nemulțumește pe părinți, temându-se că fiul o va apuca pe o cale greșită. Curând, se dovedește că îngrijorările părinților n-au fost lipsite de temei, deoarece viața tânărului artist se schimbă rapid.

Toulouse-Lautrec - Ambassadeurs: Aristide Bruant, 1892, Colecţia Baldwin

Toulouse-Lautrec - Moulin Rouge - La Goulue, 1891 - Afiş

Toulouse-Lautrec descoperă o lume complet necunoscută pentru el până acum, și acest lucru nu rămâne fără urmări nici asupra picturii sale. Pentru început, abordează temele preferate naturaliștilor, care vor predomina și în pictura sa ulterioară: distracțiile de bulevard, petrecerile dansante, circul, cabaretul, teatrele, precum și portretele oamenilor de la periferia societății (prostituate, alcoolici). Începând de la mijlocul anilor optzeci, Lautrec trăiește aproape în exclusivitate o viață de noapte. Este un vizitator permanent al cabaretelor, în primul rând "Mirliton", condus de un prieten, cântărețul Aristide Bruant. Mai târziu, în Moulin Rouge, privea mișcările frenetice ale cancanului și se entuziasmează de performanțele dansatoarelor La Goulue, Jane Avril și Cha-U-Kao. Consumă din ce în ce mai mult alcool, în special absint, și i se întâmplă să petreacă săptămâni întregi în stabilimente rău famate, ca bordelul de lux de pe Rue des Moulins.

Toulouse-Lautrec - În Salonul de pe Rue des Moulins, 1894 - Musée Toulouse-Lautrec, Albi

Aceste peregrinări nocturne reprezintă surse de inspirație ale lucrărilor sale. Prima expoziție personală a avut loc în 1886 în cabaretul "Mirliton", un an mai târziu expune la Toulouse, la expoziția internațională a reprezentanților Academiei de Arte Frumoase. Nu participă la expozițiile Salonului oficial de la Paris, în schimb se prezintă la Salonul Independenților, care se desfășoară sub deviza "Fără juriu, fără premii". Aici expune în compania unor artiști ca Georges Seurat, Paul Signac sau Camille Pissarro. În martie 1890, la cel de-al șaselea Salon al Independenților, Toulouse-Lautrec prezintă tabloul "Dansul la Moulin Rouge".

Toulouse-Lautrec se alătură avangardei artistice. În 1891, definitivează stilul său ușor de recunoscut, intrând în epoca de maturitate a creației.Tablourile, ca și litografiile, vorbesc despre completa înflorire a talentului său. Devine un pictor căutat de colecționari, organizatori de expoziții și editori. Critica îi rezervă, de asemenea, cronici pline de apreciere. La începutul anului 1896, galeria pariziană "Manzy-Joyant" organizează o mare expoziție cu lucrările lui Toulouse-Lautrec. Dar starea sănătății artistului se deteriorează, ceea ce se răsfrânge și asupra activității sale.

Ultima parte a vieții lui Toulouse-Lautrec devine dramatică. Modul de viață pe care l-a dus timp de zece ani nu rămâne fără efect asupra sănătății sale și așa deficitară. Devine din ce în ce mai neliniștit, mai agresiv și se neglijează. Creează însă în continuare, chiar și după nopțile pierdute. În această stare, realizează circa șaizeci de litografii care sunt expuse în aprilie 1898 în filiala londoneză a Galeriei "Goupil". Artistul adoarme la vernisaj... Toată iarna suferă din cauza intoxicației alcoolice și din cauza lipsei de somn, are halucinații. O cură de dezintoxicare rămâne fără succes. La 15 iulie 1901 părăsește Parisul, mama sa îl duce la moșia familiei, la Malromé din departamentul Gironde. La 9 septembrie moare în brațele acesteia.

Toulouse-Lautrec - Dansul la Moulin Rouge, 1889-1890 - Philadelphia Museum of Art

Toulouse-Lautrec - La Goulue sosind la Moulin Rouge, 1892 - Museum of Modern Art, New York

Ca toți artiștii importanți, Toulouse-Lautrec este legat de tradiții și continuă experiențele marilor maeștri. La început a luat contact cu impresionismul, fiind atras în special de aceia, pe tablourile cărora figurile predomină față de peisaje, Édouard Manet, Auguste Renoir. Admiră pe Edgar Degas, în special metoda prin care acesta vizualizează lumina. La începutul anilor nouăzeci, se află în apropierea "nabiștilor" și a simboliștilor, ceea ce a avut ca rezultat o utilizare mai armonică a culorilor. Litografiile lui Lautrec devin mai decorative, începe epoca lor de strălucire. Nu se rupe de temele aflate aproape de naturalism, în același timp utilizând în activitatea sa formele sintetice aflate în armonie cu ironia sa atât de caracteristică. Trebuie însă menționat faptul că poziția ironică a lui Lautrec nu rezultă din malițiozitate. Dimpotrivă, comentariile sale satirice sunt pline de simpatie caldă. Aceasta este mărturisită de afișele care o reprezintă pe dansatoarea Jane Avril sau de portretul cântăreței de cabaret Yvette Guilbert.

Toulouse-Lautrec - Yvette Guilbert cântând "Linger, longer, loo", 1894 - Muzeul Puşkin, Moscova

În ciuda faptului că Lautrec nu face niciun fel de concesie, deformarea siluetelor nu este lipsită de o anumită gingășie. Amplificarea importanței desenului și a liniei îi dă posiblitatea să redea adevărul realității sfârșitului de secol. În aceasta se află importanța artei lui Toulouse-Lautrec. În acel timp tehnica reproducerii cunoștea o mare dezvoltare: desene în reviste, schițe în ziare, litografii în caietele-program ale teatrelor, reclame pe pereți. Toulouse-Lautrec se adaptează cu talentul său la noile forme de comunicare. Atunci când realizează afișe, este obligat să folosească cantități de culoare depuse în tușe uniforme, găsește soluții surprinzătoare și riscante, ceea ce devine în final un element caracteristic al activității sale creatoare.

Toulouse-Lautrec și-a trăit viața repede și cu patimă. În ciuda invalidității sale, n-a vrut să ceară milă de la oameni. Și-a dedicat viața artei și s-a hotărât să și-o trăiască fără prea multe rezerve. Rezultatul a fost o creație singulară care ne umple de admirație și încântare.

Henri de Toulouse-Lautrec

* 1923. Prințesa Victoria Margaret Elizabeth Marie Ulrike a Prusiei (17 aprilie 1890 - 9 septembrie 1923) a fost membră a Casei de Hohenzollern. A fost fiica Prințului Friedrich Leopold al Prusiei și a soției sale, Prințesa Louise Sophie de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg

Prințesa Victoria Margaret și familia

Bunicii paterni ai Victoriei au fost Prințul Friedrich Karl al Prusiei (1828-1885) și Prințesa Maria Anna de Anhalt-Dessau (1837-1906). Bunicii materni au fost Frederic al VIII-lea, Duce de Schleswig-Holstein și Prințesa Adelheid de Hohenlohe-Langenburg.

Victoria a avut trei frați: Prințul Friedrich Sigismund al Prusiei, Prințul Friedrich Karl al Prusiei și Prințul Friedrich Leopold al Prusiei. Prin mama ei, Victoria a fost nepoată a împărătesei Augusta Victoria, soția împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei.

La 17 mai 1913, ea s-a căsătorit cu Heinrich XXXIII Reuss de Köstritz, un membru al unei dintre cele mai vechi Case regale din Europa.^[1][2][3] Prin mama lui, Prințesa Maria, el era nepot al lui Karl Alexander, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach. Prințesa Victoria Margaret a fost condusă la altar de unchiul ei, împăratul Wilhelm.^[2]

Cuplul a avut doi copii:

• Prințesa Marie Luise Reuss de Köstritz (9 ianuarie 1915 - 17 iunie 1985)
• Prințul Heinrich II Reuss de Köstritz (24 noiembrie 1916 - 24 decembrie 1993)

Mariajul s-a terminat prin divorț în 1922.^[3] Prințesa Victoria Margaret a murit anul următor, la vârsta de 33 de ani.^[3] A fost înmormântată la Palatul Glienicke. El s-a recăsătorit cu văduva americană Allene Tew Burchard în 1929

Victoria Margaret a Prusiei

Prințesă Heinrich XXXIII Reuss de Köstritz

Părinți Prințul Friedrich Leopold al Prusiei Prințesa Louise Sophie de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg  Frați și surori Prințul Friedrich Karl al Prusiei Prince Friedrich Sigismund of Prussia[*] Friedrich Leopold von Preußen jun.[*]  Căsătorită cu Prințul Heinrich al XXXIII-lea Reuss de Köstritz Copii Prințesa Marie Luise

·         1931: Matilda Cugler-Poni, poetă română (n. 1851)

·         1940: Asasinatele hortyste din comuna Treznea, judetul Salaj. Au fost uciși sau răniți 263 de români; drama populației românești din Transilvania de Nord-Est a continuat și în celelalte zile, în perioada 1 septembrie 1940 – 1 septembrie 1942, fiind asasinați 991 de români (în comuna Ip au fost asasinati, în noaptea de 13-14 septembrie 156 de români). La cinci zile după Dictatul de la Viena, 5 septembrie 1940, ora 7, prima unitate militară ungară a trecut frontiera pe la Sighetul Marmației. Trupe maghiare aparținând batalionului 22 de Grăniceri Debrețin aflat sub comanda locotenentului Akosi au intrat în comuna Treznea pe 9 septembrie. După ocuparea satului, unitățile maghiare au dezlănțuit măcelul rămas în istorie sub denumirea de „Masacrul de la Trăznea”. Primele victime au fost copii aflați cu vitele la păscut. Cadavrele lor au fost descoperite pe izlazul comunal. Români și evrei au fost masacrați cu focuri de mitraliere, străpunși cu săbiile și baionetele, iar casele atacate cu grenade și incendiate. Cotidianul „România nouă” din 1 ianuarie 1941, relata cazul lui Nicolae Brumar, român ridicat din propria sa casă de trupele ungare și împușcat lângă o căpită de fân, împreună cu soția și cele două fiice ale sale. Cadavrele au fost descoperite ciopârțite cu baioneta. Un alt caz foarte cunoscut în epocă a fost cel al lui Vasile Mărgăruș. Acesta a fost străpuns cu baioneta în mai multe părți ale corpului și apoi împușcat în cap cu gloanțe model „dum-dum”. Preotul ortodox a căzut de asemenea victimă trupelor horthyste. A ars in casa parohiala care a fost incendiată. În Trăznea se aflau și 9 soldați români reîntorși acasă și demobilizați. Aceștia au fost împușcați cu efectele militare pe ei. Învățătorul și soția au încercat să se refugieze în comuna Pusta. Au fost prinși și aduși la sediul jandarmilor maghiari de la Agrij, de unde au fost duși pe un câmp și împușcați. Într-un raport statistic al Secretariatului de stat pentru naționalități, din București, privind situația din Ardealul de Nord, pana la 1 noiembrie 1941, ocupantii maghiari au savarsit 919 omoruri, 1126 schingiuiri, 4126 bătăi, 15893 arestări, 124 profanări, 78 respectiv 447 devastări colective și individuale.

·         1941    - A încetat din viaţă biologul Hans Spemann; studii asupra embrionului şi evoluţiei ulterioare; laureat al Premiului Nobel pentru medicină, 1935 (n. 27 iunie 1869)

·         1945: Zinaida Gippius, poet rus (n. 1869)
* 1947: Victor Horta (n. 6 ianuarie 1861, Gent - d. 9 septembrie 1947, Etterbeek) a fost un arhitect și designer belgian. Este descris de John Julius Norwich ca fiind „fără îndoială arhitectul european cheie al [mișcării artistice] Art Nouveau”. Horta este unul dintre cele mai importante nume în arhitectura Art Nouveau.
Construirea clădirii Hôtel Tassel din Bruxelles în perioada 1892–1893 are semnificația de a reprezenta, foarte probabil, pentru prima dată, trecerea stilului de la arte decorative și realizarea de artefacte la arhitectură, respectiv realizarea concretă de clădiri în maniera stilului. Arhitectul francez Hector Guimard a fost semnificativ influențat de opera lui Horta, fiind unul dintre cei care a continuat să răspândească stilul whiplash (cum a fost adesea numit), atât în Franța cât și în alte țări.

Victor Horta

* 1960: Charles Upson Clark (n. 14 ianuarie 1875, Springfield, Massachusetts – d. 9 septembrie 1960, New York) a fost un istoric american, profesor la Columbia University. El este cunoscut ca fiind cel care a descoperit Barberini Codex (Badianus Manuscript),^[1] cea mai veche lucrare botanică aztecă păstrată până în zilele noastre

Charles Upson Clark s-a născut în familia lui Edward Perkins Clark și Catharine Pickens Upson.^[3] A obținut un doctorat în limba latină la Universitatea Yale (1897). Și-a continuat studiile la München, Roma și Paris. În timpul primului război mondial, a lucrat în serviciul de informații al armatei americane.

În anul 1919, a acceptat o invitație a Guvernului României și a venit pentru prima dată în România. A mai vizitat România de opt ori între 1921 și 1940. A susținut cursuri și conferințe la universitățile din Chișinău, Timișoara și Cluj. S-a documentat în ceea ce privește geografia, istoria, cultura și arta românească, învățând limba română. A fost ales ca membru de onoare al Academiei Române ^[4].

În cursul vieții, a fost autor al mai multor cărți pe o varietate de subiecte. Printre subiectele abordate de el sunt istoria Indiilor de Vest de Antonio Vázquez de Espinosa tradusă în engleză^[5] și istoria modernă a României.^[6] El a colaborat și cu Școala Americană de Studii Clasice din Roma, unde a deținut funcția de director de studii clasice și arheologie (până în 1910)

Lucrări:

• The Text Tradition of Ammianus Marcellinus (1904)
• Greater Roumania (Dodd, Mead and Company, 1922)
• Bessarabia, Russia and Roumania on the Black Sea (Dodd, Mead and Company, 1927)
• United Roumania. The Minorities Problem (New York, 1932)
• Racial aspects of Romania's case (Caxton Press, New York, 1941)

·         1966: Octav Mayer (n. S.V. 22 septembrie / 5 octombrie 1895, Mizil - d. 9 septembrie 1966, Iași) a fost un matematician român, membru titular al Academiei Române, profesor la Seminarul Matematic de la Iași.

A fost membru corespondent al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1935 și membru titular începând cu 4 iunie 1937

Octav Mayer

·         1976: Mao Zedong (sau Mao Zedong 毛泽东 sau Mao Tzedong, Mao Tzedun; n. 26 decembrie 1893, d. 9 septembrie 1976)

În urma războiului civil, în 1949 Partidul Comunist Chinez, sub conducerea lui Mao Zedong, a preluat puterea în China, proclamând Republica Populară Chineză.

Fiu de țărani, Mao Zedong a fost de profesie învățător. A condus forțele comuniste în lupta dusă împotriva forțelor naționaliste (1927-1949), străbătând întreaga Chină pentru a-și recruta armata (este ceea ce ideologia oficială a numit Marșul cel Lung). Din 1935, a fost lider al Partidului Comunist Chinez și, în această calitate, după 1949 - șeful de facto al statului. Campaniile inițiate de el precum Marele salt înainte ca și Revoluția Culturală au avut consecințe catastrofale, estimându-se că au provocat moartea a 40-70 milioane de oameni. În consolidarea regimului comunist în China, Mao s-a bazat pe țărănime și pe cultul personalității.

Contribuțiile sale aduse teoriei marxist-leniniste, strategiile sale militare și politicile sale comuniste sunt cunoscute colectiv sub numele de maoism.

Mao rămâne o figură controversată până în ziua de azi. Este privit în China ca un mare revoluționar, un strateg politic, un mare conducător de armată și salvator al națiunii. Chinezii îl mai văd pe Mao ca pe un om care, prin politica sa, a ajutat economia Chinei și a ajutat la formarea Chinei moderne. În plus, Mao este privit și ca un poet, filozof și vizionar, din cauza cultului personalității folosit în timpul conducerii sale.^[8] Realizările sale mai includ și promovarea femeii în societate, îmbunătățirea școlarizării populației, dublând numărul elevilor, asigurarea cu locuințe, abolirea șomajului și inflației, îmbunătățirea accesului la servicii sanitare, creșterea semnificativă a populației^[9][10] și a speranței de viață.^[11][12]

Totuși, acțiunile politice ale lui Mao, din 1949 și până în 1976, sunt vinovate pentru moartea a între 50 și 70 de milioane de chinezi^[13][14]. De când Deng Xiaoping a preluat puterea în 1978, multe politici maoiste au fost abandonate în favoarea reformelor economice.

Deși a promovat valoarea femeii în societate, documente publicate de Departamentul de Stat al Statelor Unite în 2008, arată că în 1973 Mao a declarat, într-o conversație cu Henry Kissinger, consilierul pe probleme de securitate națională al președintelui Richard Nixon, că „China este o țară foarte săracă. Nu avem multe. Ceea ce avem în exces sunt femeile”, după care a propus să ofere Statelor Unite 10 milioane de chinezoaice, spunând că astfel se va micșora povara Chinei și va impulsiona creșterea demografiei SUA creând un „dezastru”.^[15][16] Mao și Kissinger au convenit ulterior ca aceste discuții despre femei să fie șterse din înregistrările făcute publice

Mao Zedong 毛泽东

* 1981: Jacques-Marie-Émile Lacan, (n. 13 aprilie 1901 – d. 9 septembrie 1981) a fost un proeminent psihanalist și psihiatru francez, cu contribuții remarcabile în psihanaliză, filosofie și teoria literară.

A susținut cursuri la Paris, între 1953 și 1981, fiind un influent intelectual francez al anilor 1960 și 1970, făcând parte din filosofii curentelor postmodernismului și poststructuralismului și având multe idei și abordări comune suprarealismului.

Activitatea sa interdisciplinară freudiană a fost caracterizată de preocupări pentru inconștient, complexul castrării, ego, identificare și limbaj ca percepție subiectivă.

Jacques Lacan

* 1983: Luis Felipe Monti (n. 15 mai 1901 – d. 9 septembrie 1983) a fost un fotbalist italiano-argentinian, care a jucat pe postul de fundaș. Monti a jucat două finale ale Campionatului Mondial de Fotbal cu două echipe diferite: Argentina și Italia.

·         1984: Yilmaz Guney, regizor, scenarist, actor și producător turc (n. 1937)
* 1985: Ioan Iosif Russu (n. 4 decembrie 1911, Săliște, Comitatul Turda-Arieș - d. 9 septembrie 1985, Cluj-Napoca) a fost un istoric, profesor universitar, arheolog român și membru al Institutului de Istorie din Cluj.
Ioan Iosif Russu s-a născut în Săliște, sat aparținător de comuna Ciurila, la nord-vest de Turda, fiul învățătorului Irimie Russu. O stradă din Turda îi poartă numele. După primele clase de liceu făcute la Cluj, și după transferul tatălui său ca învățător în Turda, continuă aici liceul din toamna anului 1924, urmând clasele V-VIII și obținând examenul de bacalaureat în anul 1928. Din toamna anului 1928 a devenit student la Facultatea de Litere, Secția Istorie, a Universității din Cluj, pe care a absolvit-o în anul 1932. După terminarea studiilor este reținut la universitate, și, la scurtă vreme, este trimis pentru continuarea studiilor la Roma, unde, ca membru al Școlii Române din Roma (Accademia di Romania) între anii 1933-1935, se specializează în epigrafie și indo-europenistică. După revenirea în țară a fost numit profesor secundar, apoi asistent universitar, șef de lucrări, cercetător, șef de sector și de secție la Institutul de Istorie și Arheologie din Cluj. A obținut titlul de doctor în litere la Universitatea din Sibiu, în 1942. Din anul 1970 a devenit membru corespondent al Academiei de Științe Sociale și Politice.

A contribuit la redactarea unor reviste de specialitate, ca: Anuarul Institutului de Studii Clasice (1938-1949), Acta Musei Napocensis (1964-1971), Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie Cluj-Napoca (1973-1980) ș.a. A participat la congrese și conferințe internaționale de epigrafie și istorie antică. A colaborat activ la redactarea Dicționarului Enciclopedic Român al Academiei României, publicat în 4 volume de Editura Politică, între anii 1962-1966.

I.I. Russu a desfășurat o amplă activitate științifică timp de peste 4 decenii, publicând multe studii, articole și lucrări de istorie, epigrafie și filologie, mai ales în legătură cu sud-estul european.

A întreprins cercetări arheologice la:

• Castrul roman de la Bucium^[1] în anul 1959,
• Castrul roman de la Brâncovenești^[1] în anul 1977.

·         1985: Paul Flory, chimist american, laureat al Premiului Nobel pentru Chimie (1974)

·         1990: Samuel Doe, președinte al Liberiei (1980-1990) (n. 1951)
* 1990: Nicola Abbagnano (n. 1901 - d. 1990) a fost un filozof existențialist italian, profesor universitar la Torino. A considerat că, din multiplele posibilități ce i se înfățișează, individul o poate alege pe aceea care să-i servească drept temelie pentru o existență pozitivă.

Nicola Abbagnano

* 1991: Henri H. Stahl - (n. 1901, București - d. 9 septembrie 1991), al cărui nume apare uneori și în variantele Henry H. Stahl sau H. H. Stahl, a fost un antropolog cultural, etnograf, istoric social, memorialist, sociolog rural român, reprezentant de frunte al Școlii monografice, autor prestigios în domeniile sociologiei rurale, antropologiei culturale, istoriei sociale, teoriei etnografice și memorialisticii. Adept al cercetărilor empirice, fundamentate teoretic și metodologic, al înțelegerii procesuale și raționale, a culturii și societății.

Provine dintr-o familie cu strămoși veniți din Alsacia și din Elveția francofonă, a fost fiul lui Henri Stahl (1877-1942) (inițiatorul stenografiei), fiind fratele mai mic al lui Șerban Voinea, activist al Partidului Social Democrat, și al scriitoarei Henriette Yvonne Stahl. A fost căsătorit cu o cunoscută pictoriță, Margareta Stahl

După ce și-a luat doctoratul, a devenit interesat de lucrările lui Dimitrie Gusti, devenind unul din cei mai proeminenți colaboratori ai acestuia. Se alătură echipei catedrei de Sociologie, Etică și Politică a Facultății de Litere și Filozofie din București al cărei titular era Dimitrie Gusti. În prima etapă i-a asistat pe Dimitrie Gusti și pe Gheorghe Vlădescu-Răcoasa în realizarea unei vaste acțiuni interdisciplinare de scriere a monografiilor satelor din România. În anul 1936, Dimitrie Gusti, Henri H. Stahl și Victor Ion Popa au înființat Muzeul Satului din București.

Ca membru al societății Criterion s-a făcut cunoscut prin poziția sale marxistă, în 1932 intrând în polemică cu Lucrețiu Pătrășcanu, care susținea o poziție leninistă.

În anul 1934, împreună cu Alexandru Cristian Tell, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu și Petru Comarnescu a înființat revista Criterion, despre care afirma că nu are nici o legătură cu Societatea Criterion, al cărei membru fusese.

A scris în ziarul naționalist Dreapta dar, după ce acesta l-a atacat pe Nicolae Iorga, l-a părăsit, invocând un conflict de opinii politice. În anul 1938, contrar spiritului generației sale, s-a declarat antifascist.

După al Doilea Război Mondial și instaurarea regimului comunist, Stahl a fost implicat în proiecte ce aveau intenția să reînvie sociologia. A reușit abia după 1960, când a început să lucreze împreună cu echipa lui Miron Constantinescu la Bibliotheca Historica Romaniae, inițiată de Academia Română.

Din anul 1974 a devenit membru corespondent al Academiei Române iar în anul 1990 a fost ales membru titular al Academiei Române.

Opera:

• 1934 - Tehnica monografiei sociologice
• 1939 - Nerej, un village d'une region archaique, 3 volume
• 1946 - Sociologia satului devălmaș românesc
• 1950 - 1965 - Contribuții la studiul satelor devălmașe românești, 3 volume
• 1966 - Les anciennes communautes villageoises roumaines; asservissement et penetration capitaliste
• 1966 - Sociologia "concretă" și istorie, in Teorie și metodă în științele sociale, Vol. VII: Filozofia istoriei. Studii, Editura Politică, Bucarest
• 1975 - Teoria și practica investigărilor sociale, 2 volume
• 1979 - Traditional Romanian Village Communities: The Transition from the Communal to the Capitalist Mode of Production in the Danube Region (Cambridge University Press)
• 1980 - Teorii și ipoteze privind sociologia orânduirii tributale
• 1981 - Amintiri și gânduri din vechea școală a monografiilor sociologice
• 1983 - Eseuri critice. Despre cultura populară românească
• 1986 - Dimitrie Gusti. Studii critice
• 1992 - Probleme confuze în istoria socială a României
• 2000 - Monografia ca utopie. Interviuri cu Henri H. Stahl - autor Zoltan Rostas

·         1992: Margareta Sterian (născută Weinberg,^[1] n. 16 martie 1897, Buzău, România – d. 9 septembrie 1992) a fost o pictoriță, scriitoare și traducătoare română, de origine evreiască din România.^[2] A fost căsătorită de două ori, prima dată cu un bancher din Ploiești, iar a doua oară cu poetul Paul Sterian.

Există o fundație numită în memoria ei, fundație care din 1993 decernează premii pentru creație muzeografică și plastică.

Margareta Sterian

Margareta Sterian, autoportret

* 1997: Yu Jim-yuen (5 septembrie 1905 - 9 septembrie 1997) (în chineză: 于占元) a fost directorul Academiei de Arte Teatrale Chineze, una din principalele școli de operă din Hong Kong, unde Jackie Chan, Sammo Hung, Yuen Biao, Yuen Qiu, Yuen Wah și Corey Yuen și-au primit antrenamentul. De asemenea, a fost tatăl actriței Yu So Chow, care a apărut în peste 150 de filme. Singurul film în care a jucat Yu Jim-yuen a fost The Old Master (師父出馬), în 1979, în rolul lui Wen Ren-yang. A murit din cauza unui atac de cord în Los Angeles, California, Statele Unite.

În 1988 a apărut filmul Painted Faces. Povestea relatează viața copiilor de la Academia de Arte Teatrale Chineze, iar Sammo Yung joacă rolul directorului Yu.

* 1997: Oliver Burgess Meredith (n. 16 noiembrie 1907 – d. 9 Septembrie 1997) a fost un actor american de film și televiziune.

Filmografie:

Winterset (1936) There Goes the Groom (1937) Idiot's Delight (1939) Of Mice and Men (1939) Castle on the Hudson (1940) Second Chorus (1940) Tom, Dick and Harry (1941) That Uncertain Feeling (1941) Street of Chance (1942) The Story of G.I. Joe (1945) A Walk in the Sun (narration, 1945) The Diary of a Chambermaid (1946) Mine Own Executioner (1947) Jigsaw (uncredited, 1949) The Man on the Eiffel Tower (1950) Joe Butterfly (1957) Advise and Consent (1962) The Cardinal (1963) In Harm's Way (1965) Madame X (1966) Batman (1966)

A Big Hand for the Little Lady (1966) Torture Garden (1967) Hurry Sundown (1967) Skidoo (1968) Stay Away, Joe (1968) The Reivers (1969) Mackenna's Gold (1969) Hard Contract (1969) Debrief: Apollo 8 (narrator, 1969) There Was a Crooked Man... (1970) The Yin and the Yang of Mr. Go (also director, 1970) Such Good Friends (1971) A Fan's Notes (1972) The Day of the Locust (1975) The Hindenburg (1975) Rocky (1976) Burnt Offerings (1976) The Sentinel (1977) Golden Rendezvous (1977) Foul Play (1978) Magic (1978)

The Manitou (1978) Rocky II (1979) When Time Ran Out (1980) Clash of the Titans (1981) The Last Chase (1981) True Confessions (1981) Rocky III (1982) Twilight Zone: The Movie (uncredited, 1983) Wet Gold (1984) Made for TV Santa Claus: The Movie (1985) Rocky IV (archival footage, uncredited, 1985) G.I. Joe: The Movie (1987) Full Moon in Blue Water (1988) Rocky V (1990) State of Grace (1990) Grumpy Old Men (1993) Camp Nowhere (1994) Tall Tale (uncredited, 1995) Grumpier Old Men (1995) Rocky Balboa (archival footage, uncredited, 2006) Burgess Meredith Burgess Meredith în 1938 Burgess Meredith, 1974

* 1998: Mariano Martín Alonso (n. 20 octombrie 1919 - d. 9 septembrie 1998) a fost un fotbalist spaniol care a jucat pe postul de atacant. A jucat peste 100 de meciuri pentru echipa FC Barcelona și trei meciuri pentru echipa națională de fotbal a Spaniei.

·         2003: Edward (Ede) Teller (n. 15 ianuarie 1908,^{[4][5][6][7][8]} Budapesta, Austro-Ungaria^[9][10] – d. 9 septembrie 2003,^{[4][5][6][7][8]} Stanford, California, California, SUA^[11][12]) a fost un fizician teoretician american, de origine maghiar evreu, unul din oamenii importanți ai Proiectului Manhattan și ulterior supranumit „părintele bombei cu hidrogen” (deși el a respins această caracterizare^[13]), membru al Academiei Americane de Arte și Științe (AAAS).

Profesor la Universitatea George Washington, Universitatea Chicago, Universitatea din California - Davis^⁠(d), Universitatea din California - Berkeley, Laboratorul Național Lawrence Livermore (Universitatea din California), Institutul Hoover, University College London, Universitatea Tel Aviv ș.a., Teller a adus contribuții în fizica nucleară și moleculară, în spectroscopie (efectele Jahn–Teller effect^⁠(d) și Renner–Teller effect^⁠(d)) și fizica suprafețelor, și a dezvoltat teoria lui Enrico Fermi privind dezintegrarea beta (sub forma tranzițiilor Gamow-Teller). Ca membru al Proiectului Manhattan a participat la crearea bombei atomice în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Renumele mondial l-a căpătat atât pentru rolul său în dezvoltarea schemei Teller–Ulam (a bombei cu hidrogen), cât și pentru îndelungata colaborare din cadrul Laboratorului Național Lawrence din Livermore^⁠(d) (LLNL), al cărui director și cofondator a fost^A.

Mărturia sa din anul 1954 la anchetarea fostului său coleg și șef de la Los Alamos, J. Robert Oppenheimer, care fusese acuzat de simpatii pro-comuniste și de lipsă de loialitate față de Statele Unite, i-a atras antipatii și desolidarizări din partea unora dintre foștii săi colegi din Proiectul Manhattan.

În 1946, Teller a participat la o conferință în care s-au discutat proprietățile combustibililor termonucleari, cum ar fi deuteriul și posibilitatea proiectării unei bombe cu hidrogen. S-a ajuns la concluzia că evaluarea de către Teller a bombei de hidrogen a fost prea optimistă, și că atât cantitatea de deuteriu necesară, cât și pierderile de radiații din timpul arderii deuteriului îi pun la îndoială fezabilitatea. Adăugarea de tritiu (foarte costisitor) la amestecul termonuclear ar fi putut să-i coboare temperatura de aprindere, dar chiar și așa, nu se știa atunci cât tritiu avea să fie necesar, și dacă adăugarea de tritiu ar fi facilitat propagarea căldurii. La sfârșitul conferinței, făcând abstracție de împotrivirea lui Robert Serber^⁠(d) și a altora, Teller a trimis un raport deosebit de optimist în care spunea că o bombă cu hidrogen era realizabilă, și că dezvoltarea ei trebuie încurajată. Fuchs, care a participat și el această conferință, a transmis această informație la Moscova. Modelul „Superului clasic” al lui Teller era atât de nesigur încât Oppenheimer avea să spună mai târziu că și-ar fi dorit ca și rușii să-și construiască o bombă cu hidrogen conform acelui proiect, pentru că era sigur că aceștia și-ar fi pierdut în acest fel mult timp prețios^[41].

În urma primei experiențe cu bomba atomică sovietică, la 29 august 1949, președintele Truman a aprobat un program rapid de dezvoltare a bombei cu hidrogen. Teller s-a întors la Los Alamos în 1950 pentru a conduce acest proiect. Răbdarea sa limitată față de „colegii lipsiți de eficiență și de imaginație” și de baterea pasului pe loc în desfășurarea programului i-au deteriorat relațiile cu ceilalți cercetători. Fapt este că niciuna dintre propunerile sale (și nici ale altora), nu erau funcționale. Proiectul sovietic al bombei cu hidrogen a fost afectat și el, în urma informațiilor eclectice pe care spionul Klaus Fuchs le transmitea la Moscova, cu numeroase detalii tehnice incorecte care făceau nerealizabilă o bombă cu hidrogen dezvoltată pe baza lor. Ulterior, oamenii de știință ruși care lucraseră la bomba cu hidrogen sovietică au afirmat și ei, că acele prime idei erau nerealizabile, și au susținut că au realizat bomba independent de americani ^B[42].

În 1950, după cum s-a amintit mai sus, după calculele lui Ulam^⁠(d) și Everett, și confirmate de Fermi, estimările lui Teller prevedeau o cantitatea de tritiu insuficientă pentru o bombă cu hidrogen, deoarece chiar cu o cantitate mai mare de tritiu, pierderile energetice prea mari în procesul de fuziune nu ar fi putut permite propagarea fuziunii. Totuși, în 1951, Teller a preluat o idee nouă a lui Ulam și a dezvoltat primul proiect funcțional de bombă cu hidrogen cu putere de ordinul megatonelor. Este greu de apreciat cât din ideile lui Ulam și cât din cele ale lui Teller au apărut în proiect, ponderea contribuției fiecăruia rămânând controversată.^[43]

Într-un interviu acordat în 1999 publicației Scientific American, Teller a spus:

„Eu am contribuit; Ulam nu. Îmi pare rău că trebuie să răspund atât de tăios. Ulam era pe drept nemulțumit de o abordare veche. El a venit la mine cu o parte de idee pe care o dezvoltasem și eu și pe care aveam dificultăți să o fac ascultată. El a fost dispus să semneze un articol. Când a venit apoi vorba să apărăm acel articol și să dezvoltăm pe marginea lui, el a refuzat. El a zis: «Nu cred în el.»”^[20]

Iar Ulam nu s-a lăsat dator, declarând că „Teller a produs doar o versiune „mai generalizată” a proiectului original al lui Ulam”^[44].

Explozia Bombei «H»^⁠(d) Ivy Mike2

Cu toată tensiunea care exista între Teller și Bethe, fostul său prieten și șeful său direct de la Los Alamos, care îi refuzase suplimentarea de fonduri și de personal, acesta din urmă considera contribuția lui Teller la inventarea bombei cu hidrogen o inovație veritabilă ^[45] După cum s-a exprimat Bethe, munca lui Teller era o „lovitură de geniu”^[37]. Alți oameni de știință, adversari ai lui Teller, precum J. Carson Mark^⁠(d), au susținut că Teller nu s-ar fi apropiat niciodată de rezultat fără ajutorul lui Ulam și al altora^[46].

După Carey Sublette de la Arhiva Armamentului Nuclear, Ulam era cel care a venit cu ideea folosirii compresiei prin implozie declanșată de radiații în dezvoltarea armelor termonucleare, dar Teller a fost primul care a propus în 1945 amplificarea fuziunii, esențială pentru miniaturizare și pentru fiabilitate și care este folosită astăzi în toate armele nucleare^[47].

Marea realizare — ale cărei detalii au rămas secrete încă și în 2009 — a fost, se presupune, separarea componentelor de fisiune și a celor de fuziune ale armei, și utilizarea radiației produse de bomba cu fisiune pentru a comprima combustibilul de fuziune înainte de a-l aprinde. Totuși, doar comprimarea nu ar fi fost suficientă, iar cealaltă idee crucială — aranjarea bombei cu separarea primarului de secundar — pare să fi fost contribuția exclusivă a lui Ulam. De asemenea, ideea lui Ulam pare a fi utilizarea unui șoc mecanic inițial pentru a încuraja ulterior fuziunea, în timp ce Teller a considerat că radiația inițială ar putea avea rezultate mult mai rapide și mai eficiente. Unii membri ai laboratorului (în particular J. Carson Mark) au afirmat ulterior că ideea de a utiliza radiația i-ar fi venit în cele din urmă oricui ar fi lucrat la procesele fizice implicate, și că motivul evident pentru care Teller s-a gândit imediat la radiație a fost acela că lucra deja la testele „Sera” pentru primăvara lui 1951, în care urma să fie investigat efectul energiei unei bombe cu fisiune asupra unui amestec de deuteriu și tritiu.^[48]

Schema Teller-Ulam a fost primită de toți colaboratorii ca răspunsul îndelung căutat. Chiar și Oppenheimer, care se opusese proiectului, a recunoscut că ideea este frumoasă din punct de vedere tehnic^[49].

Explozia bombei H „Ivy Mike”, cu puterea de 10.4 Mt dinamită - 1952

Cu toată ponderea personală în realizarea bombei H, Teller nu a fost numit să conducă proiectul de construire. Dezamăgit, el a părăsit Los Alamos și s-a angajat în 1952 la Laboratorului de Radiații de la Universitatea California, înființat la insistențele lui.

După detonarea lui „Ivy Mike”, prima armă termonucleară în configurația Teller-Ulam, la 1 noiembrie 1952, presa l-a încununat pe Teller cu titlul de „părintele bombei cu hidrogen”. Teller nu a participat la test spunând că nu se simte binevenit la Pacific Proving Grounds^⁠(d) și a observat rezultatele pe un seismograf din subsolul unei săli de la Berkeley^[48].

Era clar că rămânea doar o chestiune de timp dezvoltarea și de către URSS și de alte state a unor arme cu putere destructivă echivalentă, de ordinul megatonelor de TNT. Fiind vorba de un proiect secret, oficialitățile americane au publicat date puține și generale despre bombă, așa că presa a completat din imaginație lipsa de informații corecte, atribuind adesea întreaga realizare a bombei lui Teller și laboratorului său de la Livermore (când de fapt proiectul fusese dezvoltat la Los Alamos)^[42].

Colegi ai lui Teller l-au acuzat de faptul că îi plăcea să primească credit pentru realizări la care adusese doar o contribuție parțială. La sfatul lui Fermi, Teller a scris un articol intitulat Rodul muncii multor persoane (The Work of Many People) care a apărut în revista „Science” în februarie 1955, în care a accentuat faptul că nu a fost singur în proiectul de elaborare a armei. Ulterior, a revenit în memoriile sale asupra acestei afirmații și a susținut că a spus în acel articol din 1955 o „mică minciună” pentru „a alina sentimentele rănite”, și a revendicat din nou toate meritele pentru invenție.^[50][51]

Teller era adesea absorbit în proiecte interesante din punct de vedere teoretic, dar nerealizabile practic (Proiectul „Super” este doar un exemplu).^[34] Despre lucrul la bomba cu hidrogen, Bethe a spus:

„Nimeni nu-l va acuza pe Teller pentru greșelile din calculele din 1946, mai ales pentru că la Los Alamos nu erau disponibile mașini de calcul adecvate. El a fost acuzat la Los Alamos că a atras laboratorul, și prin acesta toată țara, într-un program aventuros pe baza unor calcule despre care chiar și el trebuia să fi știut că sunt incomplete.”^[52]

În timpul Proiectului Manhattan, Teller a lucrat la dezvoltarea unei bombe cu hidrură de uraniu, despre care mulți dintre ceilalți teoreticieni spuneau că nu poate funcționa. La Livermore, Teller a continuat să lucreze la această bombă, iar rezultatul a fost un eșec. Ulam a scris unui coleg despre o idee pe care o împărtășea cu Teller: „Edward este plin de entuziasm privind aceste posibilități; aceasta ar putea să fie un indiciu că ele, poate, nu vor funcționa.” Fermi spunea despre Teller că este singurul monomaniac cu mai multe manii.^[53]

Carey Sublette de la Nuclear Weapon Archive susține că Ulam a avut ideea designului armelor termonucleare cu compresie prin implozia cu radiații, dar că pe de altă parte Teller nu a primit suficient credit pentru faptul că a fost primul care a propus fisiunea dopată în 1945, care a fost esențială pentru miniaturizare și fiabilitate și care este utilizată în toate armele nucleare de astăzi.

Edward Teller

Sărbători

• În calendarul ortodox: Sf și Drepții dumnezeiești Părinți Ioachim și Ana; Sf Cuv Chiriac de la Tazlău; Sf Cuv Onufrie de la Vorona; Sf Părinți de la Sinodul al III-lea Ecumenic
• În calendarul romano-catolic: Sf. Petru Claver, preot. Petru Claver s-a nascut la Verduno, o localitate din Catalania. A studiat la mai multe colegii ale Societatii lui Isus din Europa si America de Sud. Astfel, Petru a luat contact cu situatia grea in care sclavii de negri se aflau. Simti mahnire si rusine fata de modul in care oamenii din spania se purtau cu acestia, dar si pentru ca inima lor era plina doar de dorinta bunurilor materiale si trupesti. Dupa ce a fost sfintit preot, ceru sa fie trimis in Portul Cartagina. Renunta la a-si revedea casa parinteasca si de la a-si revedea rudele si ajunge in port in 1610.
• Ziua mondială a frumuseții – Se marchează la inițiativa Comitetului Internațional al esteticii și cosmeticii (CIDESCO)
• Coreea de Nord: Ziua națională – Proclamarea Republicii Populare Democrate Coreene (1948)
• Tadjikistan: Ziua națională – Proclamarea independenței (1991)