MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MARȚI 17 SEPTEMBRIE 2019

PARTEA ÎNTÂI

Bună ziua, prieteni!

Să aveți o zi minunată de Marți alături de postările mele!

Nu uitați, materialele prezentate zilnic de mine vă sunt destinate gratuit! Citiți-le și cu siguranță veți avea câte ceva de învățat din ele!

Eu sunt aici pentru toți prietenii mei și îmi voi continua misiunea cât timp va dori Domnul să fac această muncă, chiar împotriva cipurilor invidioase și rele care mă restricționează tot mai mult și mai des, fără temei!
Pentru a-i șunta căutați-mă la dicuoctavian.blogspot.com. Succes!

Toate cele bune!

ISTORIE PE ZILE 17 Septembrie

Evenimente

·         642: Arabii musulmani ocupa Alexandria si incendiaza celebra sa biblioteca. Biblioteca din Alexandria a fost cea mai renumită bibliotecă a antichității. Situată în Alexandria, adevărată metropolă a civilizației greco-romane din Egiptul antic, conținea peste 900.000 de pergamente. Întemeiat în jurul lui 332 î.Hr. de Alexandru cel Mare, orașul Alexandria s-a dezvoltat în continuare și în vremea lui Ptolemeu I. Acesta din urmă a construit, în 288 î.Hr., un muzeu (palat al muzelor), care găzduia o universitate, o academie și o bibliotecă. La început mărimea bibliotecii se ridica la 400.000 de volume (papirusuri), ca pe timpul lui Cezar să ajungă la 700.000.

·         1176: Are loc batalia de la Myriokephalon, in Frigia, intre Imperiul Bizantin si turcii selgiucizi. Armata bizantina condusa de imparatul Manuel I Comnenul este nevoita sa se retraga din fata turcilor selgiucizi condusi de sultanul Kılıç Arslan al II – lea. Infrangerea aceasta a marcat sfarsitul tentativelor bizantine de a recupera platoul anatolian,care a fost pierdut pentru totdeauna. Populatia locala crestina s-a convertit progresiv la islam,pentru a nu plati impozitele impuse non-musulmanilor, astfel ca in scurt timp turcii au ajuns in Anatolia Centrala superiori din punct de vedere demografic  romeilor (grecilor ortodocsi), fideli Patriarhiei de la Constantinopol. Turcii selgiucizi erau o populatie turcica migrata din Turkestan catre Orientul Apropiat si Asia Mica, in secolele XI-XIII.

·         1429. Războiul de 100 de Ani. Carol al VII-lea este încoronat rege al Franței la catedrala din Reims, după o campanie de succes alături de Ioana d'Arc.

·         1462: Se desfasoara  batalia de la Świecino, intre trupele cavalerilor teutoni si cele ale Regatului Poloniei  in timpul razboiului de treizeci de ani. Batalia s-a incheiat cu victoria polonezilor, Danzigul si Pomerania fiind eliberate.

·         1577: Este ratificata prin Edictul de la Poitiers, Pacea de la Bergeracincheiata la 14 septembrie între regele Franței, Henric al III-lea si protestantii hughenoti.

·         1630: Este fondat orașul Boston, Massachusetts.

·         1683: Savantul olandez Antonie van Leeuwenhoek a scris o scrisoare catre Royal Society din Anglia, in care facea prima descriere a protozoarelor descoperite de el in apa de ploaie, pe care le numeste „animalicules”. El le considera  „cele mai jalnice ființe din câte mi-a fost dat să văd pentru că, atunci când se întâlnesc cu oricare din particulele sau micile filamente din apă (care se găsesc din abundență în apă, mai ales dacă e statută de mai multe zile), ele se prind în acestea; iar atunci își strâng corpul într-o formă ovală și se luptă, întinzându-se cu vigoare, ca să scape de coadă; apoi tot corpul se întoarce spre restul de coadă, iar coada redevine incolăcită, ca o sârma de cupru sau de fier care, după ce a fost învârtită în jurul unui băț rotund și apoi scoasă, își păstreaza toate spirele.”

·         1775: Războiul de Independență al Statelor Unite ale Americii: Invazia Canadei începe cu Asediul de la Siege of Fort St. Jean.

·         1787:  A fost adoptată in  Convenția Constituțională din Philadelphia  forma finală a Constituției SUA. Constituţia Statelor Unite ale Americii, a  proclamat  SUA stat federal, având ca formă de guvernământ republica prezidenţială. A intrat în vigoare la 4.03.1789 şi este in vigoare, cu unele amendamente şi astăzi.

·         1789: Astronomul britanic de origine germană William Herschel a descoperit un satelit al planetei Saturn, pe care mai târziu îl va numi Mimas. Mimas este unul dintre cei 62 de sateliți ai lui Saturn. A fost descoperit în 1789 de William Herschel și a fost numit în acel moment Saturn I, pentru că satelitul cel mai apropiat intre sateliții descoperiți atunci de Herschel de planeta Saturn (pe care o înconjoară în 22,5 ore). Numele ulterior, Mimas, provine din mitologia greacă, unde Mimas este unul dintre giganți, fiul lui Gaia.

·         1812: Începutul celei de-a treia domnii a lui Scarlat Callimachi în Moldova. Scarlat Callimachi  (n. 1773 în Constantinopol; d. 12 decembrie 1821), a fost domnul  Moldovei între 24 august 1806 – 26 octombrie 1806, 4 august 1807- 13 iunie 1810  si 17 septembrie 1812 – iunie 1819, și al Tarii Romanesti intre lunile februarie si iunie 1821. Protector al culturii, a acordat atenție Academiei Domnești din Iaşi şi celei teologice de la Socola. În 1813, odată cu deschiderea Cursului de inginerie şi hotarnică în limba romană, de catre Gheorghe Asachi, se puneau bazele învațămîntului academic în limba romană. Din inițiativa lui Asachi a fost pusă în scena şi prima piesă de teatru în limba romană, „Mirtil şi Hloe”, prelucrată dupa poetul Florian. Lui Callimachi i se datorează elaborarea primului cod de legi din Moldova – Codicele Callimachi, publicat în 1817 în limba greacă. In ianuarie 1821 a fost numit domn al Valahiei, dar izbucnirea mișcării lui Tudor Vladimirescu l-a împiedicat să-şi ocupe tronul. Îi scutește pe boieri de dări și le dă și un număr de oameni (poslușnici). A luat măsuri împotriva ciumei si este cel care a  introdus cultura  cartofilor în Moldova. A fost mazilit pentru că era considerat omul rușilor. Scarlat a fost dus la  Constantinopol unde a scapat de execuție numai datorită nebuniei care l-a lovit. Moare otrăvit în 1821, pentru că era bănuit că este de partea revoluției grecești.

·         1821: Teritoriul Floridei este cedat Statelor Unite de către Spania.

·         1859: Joshua A. Norton se autodeclară "împăratul Norton I" al Statelor Unite.

·         1916: Asul aviatiei de vanatoare germane din primul razboi mondial, Manfred von Richtofen (supranumit “Baronul Roșu”), câștigă prima sa luptă aeriană lângă Cambrai, in Franta , in timpul primului razboi mondial. Manfred von Richthofen (Freiherr Manfred Albrecht von Richthofen) (n. 2 mai 1892, „Breslau” azi Wrocław – d. 21 aprilie 1918, la Vaux-sur-Somme, Franţa), a fost un pilot de elită german şi un tactician de exceptie al luptelor aeriene din primul război mondial. El a doborât în timpul războiului cele mai multe avioane de vânătoare inamice, fiind supranumit de germani „Der Rote Baron” (Baronul roşu) – deoarece zbura frecvent cu un avion de culoare roşie, aceeaşi poreclă („Baronul roşu”) fiind folosită şi de englezi. Francezii l-au numit însă „Le Diable Rouge“ (Demonul roşu). A murit din cauza unei hemoragii interne cauzată de o împuşcătură de jos, de la sol. La 21 aprilie 1918 a fost îmormântat de britanici cu onoruri militare, lucru care reflecta respectul acestui as al aviatiei căzut, care în timpul carierei sale militare a avut 80 de victorii

·         1917: Arestat de către guvernul țarist, revoluționarul rus Lev Davidovici Troțki este eliberat în urma Afacerii Kornilov.

·         1917: Familia regală a Marii Britanii adoptă numele de Windsor.

·         1918. Bolșevicii l-au asasinat pe ultimul ţar al Rusiei, Nicolae al II-lea Romanov, împreună cu familia lui.

·         1919: A fost înfiinţat la Cluj Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică (în prezent Academia de Muzică “Gheorghe Dima”).

·         1935:  România a fost admisă ca membru permanent în Consiliul Ligii Naţiunilor, cu o majoritate de 50 de voturi (din totalul de 52), fapt fără precedent în istoria acestui for internaţional.

·         1939: Al Doilea Război Mondial: Armata sovietică a invadat Polonia dinspre est, la șaisprezece zile după ce Germania Nazistă a atacat-o dinspre vest. Invazia sovietică a Poloniei din 1939 a fost o operațiune militară sovietică care a fost declanșată fără nicio declarație oficială de război la 17 septembrie 1939, în timpul primelor etape al celui de-Al Doilea Război Mondial. La șaisprezece zile de la invadarea Poloniei de către Germania Nazistă din partea de vest, Uniunea Sovietică a acționat la rândul ei din partea de est. Invazia a luat sfârșit la 6 octombrie 1939 cu împărțirea și anexarea totală a celei de-a Doua Republici Poloneze de către Germania și Uniunea Sovietică. La începutul anului 1939, Uniunea Sovietică a participat la negocieri cu Regatul Unit, Franța, Polonia și România pentru a forma o alianță împotriva Germaniei Naziste. Negocierile au eșuat când Uniunea Sovietică a insistat ca Polonia și România să ofere drepturi de trece a trupelor sovietice prin teritoriul lor ca parte dintr-un acord de securitate colectivă. Eșecul acestor negocieri a determinat Uniunea Sovietică să încheie Pactul Molotov-Ribbentrop cu Germania Nazistă la 23 august; acesta a fost un pact de neagresiune care conținea un protocol secret de a împărți Europa de Nord și de Est în sferele de influență germană și sovietică. La o săptămână de la semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop, forțele germane au invadat Polonia din nord, sud și vest. Forțele poloneze s-au retras în sud est unde au pregătit o mare defensivă a Capului de pod român și au așteptat sprijin și ajutor din partea britanicilor și francezilor. Armata Roșie sovietică a invadat Kresy conform protocolului secret la 17 septembrie. Guvernul sovietic a anunțat că intervenise pentru a-i apăra pe ucraineni și pe belaruși care locuiau în părțile estice ale Poloniei, deoarece statul polonez se prăbușise în fața atacului Germaniei Naziste și nu mai putea oferi siguranță cetățenilor săi. Înfruntând un al doilea front, guvernul polonez a realizat că apărarea Capului de pod român nu mai era posibilă și a ordonat evacuarea de urgență a tuturor trupelor în România neutră. Armata Roșie și-a atins obiectivele, depășind numeric rezistențele poloneze și capturând aproximativ 230.000 de prizonieri de război polonezi. Guvernul sovietic a anexat teritoriul sub controlul acestuia iar în noiembrie 1939 a făcut din 13.5 milioane de foști cetățeni polonezi aflați sub conducerea acestuia cetățeni ai Uniunii Sovietice. Uniunea Sovietică a început imediat o campanie de sovietizare a noilor zone dobândite. Aceasta a inclus alegeri organizate, rezultate pe care Uniunea Sovietică le-a folosit să-și legitimeze anexarea Poloniei estice. Sovieticii au înăbușit opozițiile prin execuții numeroase și mii de arestări. Uniunea Sovietică a deportat sute de mii de persoane din această regiune către Siberia și alte părți îndepărtate ale Uniunii Sovietice în patru valuri de deportări între 1939 – 1941. Forțele sovietice au ocupat Polonia până în vara anului 1941 când au fost expulzați prin invadarea armatei germane în cursul Operațiunii Barbarosa. Zona se afla sub ocupația naziștilor până când Armata Roșie a recucerit-o în vara anului 1944. Un acord la Conferința de la Ialta a permis Uniunii Sovietice să anexeze aproape toate porțiunile Celei de a Doua Republici Poloneze conform Pactului Molotov-Ribbentrop, despăgubind Republica Populară Poloneză cu jumătatea sudică a Prusiei Răsăritene și teritoriile estice ale Liniei Oder-Neisse. Uniunea Sovietică a împreunat teritoriile invadate în Republica Sovietică Socialistă Ucraineană și Republica Sovietică Socialistă Belarusă.

·         1939: Membrii Guvernului Poloniei s-au refugiat in Romania, in urma invadarii tarii lor de catre armatele Wehrmachtului. 

·         1939: Al Doilea Război Mondial: Submarinul german U-boot U 29 scufundă portavionul britanic HMS Courageous cu două lovituri de torpile; la bord erau peste 500 de oameni.

·         1939: Finlandezul Taisto Mäki devine primul om care a alergat 10.000 de metri în mai puțin de 30 de minute, mai exact: 29:52.6

·         1940: Al Doilea Război Mondial: Plănuita invadare a Angliei (nume de cod Operațiunea Sealion) de către trupele germane se va amâna pe termen nelimitat din cauza opoziției masive a Royal Air Force.

·         1944: Al Doilea Război Mondial: Armata a IV-a română poartă lupte grele pentru forțarea Mureșului în centrul Transilvaniei, în zona Oarba de Mureș - Dealul Sângiorgiu - Iernut, zdrobind rezistența înverșunată și bine organizată a armatelor germano-ungare. Bătălia de la Oarba de Mureş este considerată cea mai grea bătălie purtată pe teritoriul românesc în cel de-al doilea război mondial, aproximativ 11 000 mii de militari români, aflaţi sub comandament sovietic, pierzându-şi viaţa în intervalul 17.09-6.10.1944.

·         1944: Trupe aeropurtate americane, engleze si poloneze sunt parasutate in spatele liniilor de aparare germane din Olanda. A fost una dintre cele mai mari operatiuni militare de acest tip la care au participat  peste o mie  de avioane si  planoare americane si engleze.

·         1944: Dezastrul de la San Francisco. Două nave încărcate cu muniţie pentru război au explodat în port. Au murit 320 de oameni.

·         1945: A avut loc Conferinţa de la Potsdam: Şefii de stat şi de guvern ai SUA, Marii Britanii şi URSS s-au întâlnit pentru a reglementa situaţia postbelică în Europa

·         1947: Parlamentul hotărăşte ridicarea imunităţii parlamentare unui număr de 6 deputaţi ai PNŢ: Iuliu Maniu, Aurel Leucuția, Emil Ghilezan, Vasile Serdici, Ilie Lazăr si Gr. Niculescu-Buzești, care sunt arestaţi, fiind acuzaţi de o încercare de răsturnarea regimului.

·         1948: Diplomatul suedez Contele Folke Bernadotte este asasinat la Ierusalim de către extremiști evrei.

·         1955: A fost inaugurat parcul de distracții „Disneyland", din sudul orașului Los Angeles. Ceremonia a fost transmisă în direct la televiziune.

·         1963: Premiera primei coproducţii franco-române, filmul “Codin”, ecranizare a romanului lui Panait Istrati, in regia francezului Henri Colpi.

·         1976: La Montreal (Canada) a început a XXI-a ediție a Jocurilor Olimpice de vară. Nadia Comăneci a obținut trei medalii de aur, iar România a ocupat locul nouă pe națiuni, cu patru medalii de aur, nouă de argint și 14 de bronz. (17 iulie - 1 august)

·         1976: NASA a prezentat prima racheta spatiala, botezata “Enterprise”, in cadrul unei ceremonii care s-a desfaurat in Palmdale, California. Constructia ei a durat mai bine de 10 ani, iar costurile au depasit 10 miliarde de dolari.

·         1978:  Președintele Egiptului Anwar Al-Sadat și primul-ministru al Israelului Menachem Begin au semnat Acordurile de la Camp David.

·         1980: Au început lucrările de construcție a centralei nuclearo-electrice de la Cernavodă.

·         1980: Fostul președinte nicaraguan Anastasio Somoza Debayle este ucis la Asunción, Paraguay.

·         1983: Vanessa Williams devine prima afro-americană Miss America.

·         1985: 17 state au fondat, la Paris, "Agenția de Coordonare a Cercetărilor Europene", EUREKA  (European Research Co-ordination Agency).

·         1987: Papa Ioan Paul al II-lea îmbrățișează un băiat infestat cu SIDA în timpul vizitei la San Francisco.

·         1988: Se deschide la Seul a XXIV-a ediție a Jocurilor Olimpice de vară.

·         1990: CEE a decis sa semneze cu Romania un acord de cooperare economica si comerciala. 

·         1991: Estonia, Coreea de Nord, Coreea de Sud, Letonia, Lituania, Insulele Marshall și Micronezia se alătură Națiunilor Unite (ONU).

·         1991: Linus Torvalds lansează prima versiune Linux (Versiuna 0.01).

·         1991: Parlamentul  R.Moldova  adoptă „Legea privind partidele şi alte organizaţii social-politice”.

·         1994: Brazilia a învins Italia cu 3-2 în finala Campionatului Mondial de Fotbal din Statele Unite. Este prima finală a Cupei Mondiale care a fost decisă de un penalty.

·         1999: Regele Mihai si-a revendicat, prin intermediul a trei actiuni inaintate Tribunalului Bucuresti, retrocedarea tuturor bunurilor mobile si imobile ce i-au fost confiscate suveranului, dar si altor membri ai Casei Regale, in martie 1945. 

·         2002: Pentru prima dată de la încheierea celui de-al doilea război mondial, între Tokyo şi Phenian, au avut loc discuţii diplomatice în cadrul unui summit istoric la care au participat premierul Japoniei, Junichuio Koizumi şi liderul Coreei de Nord, Kim Djong II. Japonia a cerut oficial scuze  Coreei de Nord, pentru ocuparea peninsulei în perioada 1910-1945.

·         2002: Pentru prima dată în ultimii 20 de ani, au avut loc, în Tibet, negocieri între oficiali chinezi de nivel înalt şi un emisar al liderului spiritual al Tibetului, Dalai Lama.

·         2007 - Ziua eroului naţional şi fauritorului naţiunii în Republica Angola - se sărbatoreşte în memoria lui Agostinho Neto, preşedinte al Republicii Angola

·         2014: Un avion Boeing 777 al Malaysia Airlines a fost doborât de separatişti în Ucraina, la 50 de kilometri de granița cu Rusia. Au murit toţi cei 298 de oameni aflaţi la bord, dintre care 283 de pasageri și 15 membri ai echipajului avionului.

·         2015: Funeraliile tribunului CORNELIU VADIM TUDOR, cu onoruri militare, la Cimitirul Ghencea Civil.

Nașteri

·         879:  Carol al III-lea (17 septembrie 879 – 7 octombrie 929), numit cel Simplu a fost rege al Franciei occidentale din 898 până în 922 și rege al Lotharingiei din 911 până în 919–923. A fost membru al Dinstiei Carolingiane,

Carol al III-lea

Carol al III-lea cel Simplu cu familia sa. Părinți Ludovic al II-lea al Franței Adelaide of Paris[*]  Frați și surori Ermentrude of France[*] Gisela der Franken[*] Carloman II of France[*] Ludovic al III-lea al Franței  Căsătorit cu Frederuna c. 907 -văd. 917 Eadgifu de Wessex c. 919 - moartea lui Copii Ermentrude Frederuna Adelaide Gisela? Rotrude Hildegarde Ludovic al IV-lea al Franței

·         1550: Papa Paul al V-lea (d. 1621)
* 1630: Ranuccio II Farnese (17 septembrie 1630 – 11 decembrie 1694) a fost al 6-lea Duce de Parma și Piacenza din 1646 până la moartea sa și Duce de Castro din 1646 până în 1649.

Ranuccio a fost fiul cel mare al lui Odoardo Farnese, al 5-lea duce suveran de Parma, și al soției sale, Margherita de Medici. După moartea bruscă a tatălui său, la doar 34 de ani, Ranuccio i-a succedat ca duce. Cum el era minor, primii doi ani ai domniei sale au fost sub regența unchiului său, Francesco Maria Farnese, și a mamei sale.

Ranuccio a aparținut Casei de Farnese, fondată de Papa Paul al III-lea. Ducii Farnese au domnit în Parma și Piacenza de când fiul nelegitim al Papei Paul, Pier Luigi Farnese, a primit ducatul în posesie. Pier Luigi a fost, de asemenea, Duce de Castro, un titlu conferit de către tatăl său, după ce acesta din urmă a creat teritoriul din ținuturile recuperate după moartea lui Ranuccio cel Bătrân, fratele mai mic a lui Pier Luigi.

În timpul domniei tatălui său în Castro, un fief farnese în statele papale de nord ale Romei, pe care Barberini (familia Papei Urban) erau dornici să-l dobândească, a provocat ca Odoardo să fie excomunicat în 1641.

Ranuccio a refuzat să ramburseze datoriile contractate de către tatăl său, în ciuda faptului că acesta din urmă a semnat un tratat de pace prin care urma ca acest lucru să se întâmple. De asemenea, el a refuzat să-l recunoască pe noul episcop de Castro, numit de succesorul Papei Urban, Papa Inocențiu al X-lea. În 1649, noul episcop, cardinalul Cristoforo Giarda, a fost ucis în drumul său spre Castro. Papa l-a acuzat pe Ranuccio de crimă și ca represalii forțele loaiale papei au asediat Castro. În luna august a aceluiași an, trupele parmeneze au fost zdrobite, nu departe de Bologna, și Ranuccio a rămas fără mijloce de a-și obține înapoi fieful, în ciuda încercărilor sale de a-l cumpăra înapoi cu bani.

În 1672 el a cumpărat principatele Bardi și Compiano. În ultimele zile ale domniei sale, ducatul a suferit foarte mult de prezența trupelor imperiale, care luptau în disputa dintre Victor Amadeus al II-lea de Savoia și Franța.

Ranuccio al II-lea

Portret al lui Ranuccio II de Jacob Denys Părinți Odoardo Farnese Margherita de' Medici  Frați și surori Alexander Farnese, Prince of Parma[*] Caterina Farnese[*]  Căsătorit cu Marguerite Yolande de Savoia Isabella d'Este Maria d'Este Copii Margherita Maria, Ducesă de Modena Oddoardo, Prinț Ereditar de Parma Francesco, Duce de Parma Antonio, Duce de Parma

·         1688: Maria Louisa de Savoia, regină a Spaniei (d. 1714)

·         1743: Marie Jean Antoine Nicolas de Caritat, marchiz^[1] de Condorcet, (n. 17 septembrie 1743, la Ribemont^[2] - d. 29 martie 1794 la Bourg-la-Reine^[3]), a fost un filosof, pedagog, matematician, politolog, economist și om politic francez.
Marie Jean Antoine Nicolas de Caritat, marchiz de Condorcet este unul dintre descendenții familiei Caritat. Familia Caritat era originară din localitatea Condorcet^[4] din Dauphiné^[5]

Marie Jean Antoine Nicolas de Caritat, marchiz de Condorcet s-a născut la 17 septembrie 1743, la Ribemont, în Picardie. Tatăl său a murit pe când era foarte tânăr. Mama sa, o femeie foarte credincioasă, l-a încredințat, pentru a fi educat, colegiului iezuit din Reims, apoi colegiului de Navara^[6], de la Paris. Condorcet s-a distins repede prin capacitățile sale intelectuale. Primele sale distincții publice pe care le-a primit au fost la matematici. La vârsta de 16 ani, capacitățile sale de analiză au fost remarcate de D'Alembert și Clairaut, și, în curând, a devenit elev al lui D'Alembert.

În anul 1786, Nicolas de Condorcet a luat-o în căsătorie pe Sophie de Grouchy^[7], sora viitorului mareșal de Grouchy, el însuși cumnat al lui de Cabanis.

Din 1765 până în 1774, Nicolas de Condorcet s-a concentrat îndeosebi în domeniul științelor. În anul 1756, el și-a publicat prima lucrare de matematică, întitulată Essai sur le calcul intégral^[8], care a fost primită foarte favorabil, lansându-și cariera sa de matematician de renume. Acest eseu va fi doar începutul unei lungi serii de lucrări în domeniul matematicilor. În acest sens, Condorcet a devenit celebru prin modul cum a aplicat în astronomie rezultatele analizei matematice.

De asemenea, Condorcet a studiat teoria probabilităților, ai cărei descoperitori au fost Pascal și Fermat. A făcut cercetări pentru aplicarea practică a teoriei probabilităților la loterie și alte jocuri de hazard, precum și în probleme sociale, dezvoltate ulterior de Laplace.

La 25 februarie 1769, Nicolas de Condorcet a fost ales membru al Academiei Regale de Științe.

Marchiz de Condorcet

În anul 1772, a publicat din nou lucrări despre calculul integral, care au fost în mod unanim apreciate și considerate ca revoluționare în numeroase domenii. Puțin timp după aceea, s-a întâlnit și a legat o strânsă prietenie cu economistul Turgot, cel care va deveni administrator sub Ludovic al XV-lea (1772), apoi controlor general, sub Ludovic al XVI-lea (1774).

În 1774 Nicolas de Condorcet a fost numit inspector general al Monedei^[9] de către Turgot. De atunci, Condorcet și-a deplasat interesul de la matematici spre filosofie și spre politică. În anii care au urmat, el a luat apărarea drepturilor omului, îndeosebi apărarea drepturilor femeilor^[10], evreilor și negrilor. A susținut ideile novatoare foarte recente, pe atunci, din Statele Unite. A propus în Franța reforme politice, administrative și economice.

În 1776, a fost demis din postul de controlor general. Condorcet a hotărât atunci să demisioneze din postul său de inspector general al Monedei, însă demisia sa nu a fost acceptată, el rămânând în acet post până în 1791. Mai târziu, în 1786, Condorcet va scrie La Vie de M. Turgot^[11].

Condorcet va îndeplini și alte funcții prestigioase: în 1777, el a fost numit secretar al Academiei de Științe, iar în anul 1782, secretar al Academiei Franceze.

Începând cu anul 1791, Condorcet este fidel monarhiei, dar, un an mai târziu, după căderea lui Ludovic al XVI-lea devine adeptul republicii.

La 25 martie 1794, și-a părăsit ascunzătoarea, convins fiind că aici nu mai este în siguranță și a încercat să părăsească, pe ascuns Parisul. A fost arestat la Clamart, două zile mai târziu, și dus în închisoare la Bourg-Égalité (Bourg-la-Reine). Două zile mai târziu, a fost găsit mort, în celula sa. Circumstanțele morții sale au rămas enigmatice (sinucidere, crimă, boală)

Marie Jean Antoine Nicolas de Caritat, marchiz de Condorcet

Căsătorit cu	Sophie de Condorcet, 1786
Copii	Louise Alexandrine, cunoscută și cu prenumele Eliza, născută în 1790

* 1761: Jean-Baptiste Bernard Viénot, cavaler de Vaublanc este un militar francez, (născut la 17 septembrie 1761 la Ouanaminthe à Saint-Domingue au Cap-Français, (Cap-Haïtien în zilele noastre), Haiti, mort la 19 decembrie 1812 la Gumbinnen, iar azi Gusev^[2], în regiunea Kaliningrad. Era fiul lui Vivant-François Viénot de Vaublanc, al doilea frate mai mic al lui Vincent-Marie Viénot de Vaublanc.

Jean-Baptiste Bernard Viénot de Vaublanc

Copii Vincent-Victor Henri Viénot de Vaublanc

* 1799: Ducesa Maria de Württemberg (Antoinette Friederike Auguste Marie Anna Herzogin von Württemberg; 17 septembrie 1799 – 24 septembrie 1860) a fost fiica Ducelui Alexandru de Württemberg și a Prințesei Antoinette de Saxa-Coburg-Saalfeld. Ea a fost Ducesă de Saxa-Coburg și Gotha din 1832 până în 1844 ca a doua soție a Ducelui Ernest I. Astfel, ea a fost mama vitregă a Prințului Albert, soțul reginei Victoria.

Maria s-a născut la 17 septembrie 1799, ca primul copil al Ducelui Alexandru de Württemberg și a soției acestuia, Prințesa Antoinette de Saxa-Coburg-Saalfeld.^[1] Ea a avut trei frați mai mici: Paul care a murit la vârsta de 1 an, Ducele Alexandru și Ducele Ernest. Regatul Württemberg, așa cum era cunoscut din 1806 încoace, a fost o entitate proeminentă în Germania la același nivel cu Prusia, Bavaria, Saxonia și, cu conexiuni cu familiile regale britanice și ruse

La Coburg, la 23 decembrie 1832, Maria a devenit cea de-a doua soție a Ducelui Ernest I de Saxa-Coburg și Gotha în vârstă de 48 de ani. Ernest era dornic să-și găsească o nouă mireasă după decesul primei soții, Louise de Saxa-Gotha-Altenburg, de care era oricum separat din 1824. Inițial, el a căutat o soție cu statut înalt, însă a constatat că vârsta și proasta sa reputație îi limitau opțiunile. S-a oprit la Maria, care avea 33 de ani și era nepoata sa - relația unchi-nepoată începuse să fie descurajată la acea vreme în rândul familiilor regale europene, iar Maria era fiica surorii lui Ernest, Prințesa Antoinette.^[2][3]

Ca rezultat al acestei uniuni, Maria a devenit mama vitregă a lui Ernest al II-lea și a Prințului Albert, viitorul soț al reginei Victoria a regatului Unit.^[4][5] Maria era, de asemenea, verișoara lor primară. Ea va menține o relație apropiată cu ambii fii vitregi până la moartea ei,^[2][6] și a devenit în 1841 nașa (in absentia) a primului fiu al Victoriei și a lui Albert, Albert Edward, Prinț de Wales (viitorul rege Eduard al VII-lea).

Maria de Württemberg

Ducesă de Saxa-Coburg și Gotha

Părinți Alexandru de Württemberg Prințesa Antoinette de Saxa-Coburg-Saalfeld  Frați și surori Alexandru de Württemberg  Căsătorită cu Ernest I, Duce de Saxa-Coburg și Gotha

·         1820: Guillaume Victor Émile Augier (n. 17 septembrie 1820 - d. 25 octombrie 1889) a fost un dramaturg și poet francez, cunoscut mai ales pentru scrierile satirice la adresa burgheziei.
Opera:

• 1849: Gabrielle ("Gabrielle");
• 1852: Diana ("Diane");
• 1855: Ginerele domnului Poirier ("Le gendre du monsieur Poirier");
• 1862: Fiul lui Giboyer ("Le fils du Giboyer");
• 1864: Domnul Guérin ("Maître Guérin");
• 1873: Jean de Thommeray ("Jean de Thommeray ").

Guillaume Victor Émile Augier

·         1826: S-a nascut Bernhard Riemann, matematician german (d. 1866).  Georg Friedrich Bernhard Riemann(17 septembrie 1826 – 20 iulie, 1866) matematician german cu importante contribuții în analiza matematică și geometria diferențială, unele dintre ele deschizând drumul ulterior spre teoria relativității generalizate.
* 1833: Constantin Grădișteanu (n. 17 septembrie 1833; d. 10 aprilie 1890, București) a fost un politician român din secolul al XIX-lea, deputat, prefect, senator, ministru de finanțe al României între 20 aprilie 1870 și 14 decembrie 1870, în al treilea guvern condus de Manolache Costache Epureanu și Președintele Camerei Deputaților în perioada ianuarie-decembrie 1889

Constantin Grădișteanu s-a născut într-o veche familie de boieri din Țara Românească. Părinții săi au fost Șerban și Aristița Grădișteanu.^[2]

Constantin a studiat la Universitatea din Paris, unde a absolvit facultatea de litere, în 1852, studiind apoi și dreptul.

Întors în țară după Unirea Principatelor, Grădișteanu a fost numit prefect al județului de atunci Ilfov, fiind apoi transferat ca prefect al județului Putna în luna următoare.

De formație conservator, Constantin Grădișteanu a făcut parte din legislativul românesc începând cu 1866, fiind ales în Adunarea Deputaților, pentru ca în 1876 să facă parte din Senat. A ocupat funcția de ministru de finanțe al României în 1870, (între 20 aprilie și 14 decembrie), în cel de-al treilea guvern condus de Manolache Costache Epureanu.

În 1873, la 24 mai, un grup de conservatori de seamă ai vremii, printre care se număra și Constantin Grădișteanu, au fondat Partidul Național Liberal. Grupul fondator a devenit și primul comitet director al PNL.^[3]

A decedat la București în 1890.

Constantin Grădișteanu a fost căsătorit cu Elena (Sihleanu) Grădișteanu^[4], sora lui Alexandru Sihleanu

·         1844: S-a nascut Constantin I. Bratianu, general, geodez şi cartograf; s-a numarat, alaturi de Constantin Barozzi, printre intemeietorii revistei "Romania militara” (1864).

·         1854: David Dunbar Buick, om de afaceri scoțiano-american, fondatorul companiei Buick Motor (d. 1929)

·         1856: Moses Gaster (n. 17 septembrie 1856,^[2] București, Țara Românească[*]^[3] – d. 5 martie 1939,^[3][4][2] Abingdon-on-Thames, Regatul Unit^[3]) a fost un rabin, filolog, istoric literar, publicist și folclorist român-evreu de rit sefard, erudit în domeniul limbii și culturii române și al studiilor iudaice, luptător pentru emanciparea evreilor din România și un important conducător sionist. La scurt timp după ce a fost ales membru în societatea Ateneul Român în 1885 a fost expulzat din România, din ordinul guvernului liberal al lui Ion Brătianu și s-a stabilit în Regatul Unit, unde a deținut funcția de șef rabin (haham) al evreilor sefarzi.

În anul 1929 a fost ales Membru de Onoare al Academiei Române.

Rabinul Dr. Moses Gaster s-a născut la data de 17 septembrie 1856 în București - Țara Românească (la vremea respectivă sub administrație otomană, condusă de caimacamul Todiriță Balș), într-o notorie familie evreiască sefardă, bunicul său fiind unul din conducătorii comunității și fondator de sinagogă, iar tatăl său - consul al Olandei la București și susținător al ideilor mișcării de culturalizare modernă în rândurile evreilor, Haskala. Familiei Gaster nu i s-a acordat cetățenia română în conformitate cu articolul 7 din constituția lui Cuza care stipula că numai creștinii aveau dreptul să obțină cetățenia română.

Moses Gaster a urmat gimnaziul și liceul în celebre școli bucureștene. A avut ca profesori particulari pentru limba ebraică și studii biblice pe prof. Korn și pe renumitul orientalist evreu francez Joseph Halévy, care în afară de ebraică, i-a predat limba turcă și l-a introdus în noțiunile semitologiei.

În anul 1876 și-a început studiile la Seminarul Teologic Evreiesc de la Breslau, instituție inspirată de ideologia științelor iudaice (germană Wissenschaft des Judentums) a celei de-a doua generații de maskilim (iluminiștii evrei) și a curentului cunoscut mai târziu ca iudaism conservativ, unde i-a avut ca profesori pe Heinrich (Tzvi Hirsch) Graetz, Zacharia Frankel și David Rosin. În paralel, a învățat și la universitățile din Breslau și Leipzig, acordând o deosebită atenție studiului lingvisticii, studiilor biblice, limbilor orientale și romanice. În anul 1877, sub îndrumarea renumitului romanist Gustav Gröber a obținut diploma de doctor a Universității din Halle, cu o teză de lingvistică romanică - despre fonetica istorică a limbii române.

În anul 1881 a fost învestit ca rabin din partea Seminarului teologic din Breslau.

În anul 1878, la inițiativa profesorului Graetz, Gaster s-a alăturat Comitetului român de la Berlin, întrunit în urma războiului ruso-turc, care a încercat să lege recunoașterea independenței României de acordarea de cetățenie și de drepturi civile depline minorităților necreștine. Încă în anii studenției la Breslau Gaster a colaborat cu articole în domeniul filologiei românești la revistele Junimea și Columna lui Traian a lui Hașdeu.

Întors în România de la studii, mai întâi în 1878, apoi din nou în anul 1881, Gaster a început să se dedice studiului literaturii vechi și literaturii populare române, a ținut prelegeri de mitologie comparată la Universitatea din București și a colaborat la importante publicații culturale ale vremii. A luat parte la ședințe ale cercului „Junimea” stabilind relații amicale cu Titu Maiorescu, Mihai Eminescu și alții. De asemenea, a fost un bun prieten și colaborator al filologului Lazăr Șăineanu.

Casa lui din strada Sticlari din București a devenit un loc de întâlnire pentru numeroși intelectuali din elita română - Constantin Mille, Alexandru Odobescu, Alexandru Macedonski, Hașdeu, Grigore Tocilescu, Maiorescu, Eminescu - și româno-evreiască - Ronetti-Roman, Adolphe Stern, Lazar Edeleanu și alții.

În afară de activitatea sa pentru acordarea drepturilor cetățenești evreilor români în spiritul Tratatului de la Berlin, a fost unul dintre fondatorii organizației locale a Hovevei Țion („Comitetul Central pentru facilitarea emigrației evreiești” în Palestina, cu sediul la Galați). În anul 1882 s-a numărat, în această calitate, printre organizatorii celei de a doua așezări de evrei români în Palestina (Eretz Israel), cea de la Samarin, azi Zikhron Ya'aqov.

După ce în 1885 Gaster a fost ales membru în societatea Ateneul Român, la scurt timp după aceasta, a fost expulzat din România, din ordinul guvernului liberal al lui Ion Brătianu, ca urmare a protestelor sale față de măsurile legislative restrictive împotriva evreilor și a propagandei antisemite.

Stabilindu-se la Londra, după o scurtă ședere la Viena, Gaster a ținut la Oxford ciclul de conferințe Ilchester despre literatura slavonă. În anul 1887 a fost numit rabin (Haham) al Comunității Sefarde. În perioada 1890 - 1896 a fost rectorul Colegiului evreiesc „Judith Lady Montefiore” de la Ramsgate, pe care a încercat să-l transforme după modelul Seminarului de la Breslau.

A deținut importante funcții academice ca președinte al Societății de Folclor (Folklore Society), președinte al Societății Istorice Evreiești (Jewish Historical Society), vicepreședinte al Societății Regale Asiatice (Royal Asiatic Society) și membru al multor altor societăți științifice. Rabinul Gaster a fost membru activ al Hovevey Tzion și al Anglo-Jewish Association. A aderat la mișcarea sionistă politică încă de la începuturile ei și a fost vicepreședinte al celui de al doilea, al treilea, al patrulea și al șaptelea Congres Sionist. Gaster a fost fondatorul și președintele Federației Sioniste Engleze (English Zionist Federation).

Adept al sionismului cultural și neadmițând un compromis teritorialist (crearea unei entități prestatale naționale sau autonome evreiești în alte teritorii decât Palestina), Gaster s-a implicat în negocierile cu autoritățile britanice privind soarta căminului evreiesc din Palestina. Prima versiune a Declarației Balfour s-a redactat la reședința sa londoneză, la 7 februarie 1917, în prezența lui Chaim Weizmann, Nahum Sokolov, James de Rothschild, Mark Sykes și Herbert Samuel.

Gaster a debutat cu studii de limbă română, dar, întors de la Breslau, interesul său s-a îndreptat spre literatura populară română. El are meritul de a fi autorul primei încercări de sistematizare a folclorului literar românesc în Literatura populară română, București, 1883. Chrestomația română, Leipzig, București, 1892, a fost considerată mulți ani lucrare de referință în domeniu, făcând cunoscute în mediile de specialitate europene limba și literatura română, la fel ca prelegerile sale ținute la Oxford sau studiile publicate în reviste de specialitate.

Adept al metodei comparatiste în studierea folclorului, Gaster a considerat literatura populară slavo-bizantină drept punte de legătură dintre literatura populară pre și post-talmudică și folclorul european. Studiile sale de exegeză biblică și de literatură populară ebraică din Antichitatea târzie și Evul Mediu, la fel ca articolele sale dedicate multiplelor domenii ale Științei Iudaismului, al cărui principal promotor a fost în România, precum și studiile sale samaritene au fost cumulate în cele trei volume de Studies and Texts in Folk-Lore, Magic, Medieval Romance, Hebrew Apocrypha and Samaritan Archaeology, Londra, Maggs Bros, 1925-1928.

Gaster a colaborat la prestigioase publicații științifice ca The Archaeological Review, Asiatic Quarterly Review, Byzantinische Zeitschrift, Folk-Lore, Journal of Apocrypha, Journal of the Royal Asiatic Society, Slavonic Review, Zeitschrift für alttestamentische Wissenschaft. A semnat în reviste culturale românești precum Bukarester Salon, Revista pentru istorie, arheologie și filologie, Revista literară, Șezătoarea și a avut însemnate contribuții în publicații dedicate științelor iudaice ca Monatsschrift für Geschichte und Wissenschaft des Judentums, Revue des Etudes Juives, Hebrew Union College Annual, Anuar pentru Israeliți” (al lui Moses Schwarzfeld, împreună cu care a fost expulzat din România), Sinai.

Articole gasteriene au apărut în publicații evreiești precum The Jewish Chronicle, The Jewish Forum, The Jewish World, Jewish Quarterly Review, Ost und West, Jewish Tribune.

Ca lingvist, a susținut romanitatea poporului român și latinitatea limbii române în lucrări ca Stratificarea elementului latin în limba română sau Die Nichtlateinischen Elemente im Rumänischen. Se apreciază că cea mai importantă lucrare în domeniul filologiei este Crestomația română, lucrare în două volume incluzând reproducerea a peste 200 de texte manuscrise din sec. XVI-XVIII. Ca istoric literar a fost preocupat de vechimea și periodizarea limbii române, de locul și importanța literaturii române și a îngrijit cea mai bună ediție din Povestea vorbei a lui Anton Pann.

Moses Gaster a elaborat studii despre literatura populară ebraică în lucrări cum sunt Basme și istorii talmudice, Tractatul talmudic, Legende talmude și legende românești ș.a. A fost ales membru de onoare al Academiei Române în anul 5 martie 1929, „titlu pe care l-a onorat până în ultima zi a vieții sale, 30 mai 1939”. În anul 1936 a donat Academiei Române întreaga sa colecție de cărți vechi și manuscrise de interes românesc.

Opera de căpătâi a lui Gaster, în care și-a investit zece ani de muncă, este Chrestomatie română (Leipzig, București, 1892), apoi prima încercare de sistematizare a folclorului literar românesc în Literatura populară română, București, 1883. El a mai scris o Istoria evreilor din România, a tradus din ebraică Sidur-ul, cartea de rugăciuni evreiască, o istorie a Vechiului Testament.

• „Literatura populară română”, 1883;
• „Folclorul evreiesc în Evul Mediu” (engleză Jewish Folk-Lore in the Middle Ages), 1887;
• Ilchester Lectures on Greeko-Slavonic literature 1887;
• „Crestomație română”, 2 volumes, 1891;
• „Spada lui Moșe” (The Sword of Moses), după un vechi manuscris apocrif, (1896);
• „Cronicile lui Irahmiel” (engleză "The Chronicles of Jerahmeel"), 1899 ^[5];
• Hebrew Illuminated Bibles of the Ninth and Tenth Centuries and a Samaritan Scroll of the Pentateuch (1901);
• History of the Ancient Synagogue of the Spanish and Portuguese Jews, a memorial volume in celebration of the two-hundredth anniversary of its inauguration (1901).
• edit.: The Book of Prayer and Order of Service according to the custom of the Spanish and Portuguese Jews (6 volume, 1901–1907);
• The Hebrew Version of the Secretum Secretorum (1907–1908);
• Das Buch Josua (1908), on the Samaritan Book of Joshua;
• Rumanian Bird and Beast Stories (1915);
• Children's Stories from Roumanian Legends and Fairy Tales [1923];
• The Exempla of the Rabbis (1924);
• Studies and Texts in Folklore, Magic, Medieval Romance, Hebrew Apocrypha and Samaritan Archaeology, 3 Vols. (1925-8)
• The Samaritans: Their History, Doctrines and Literature. (The Schweich Lectures for 1923) (1925);
• The Asatir: The Samaritan Book of the “Secrets of Moses” (1927);
• The Story of Chanucah (1928);
• The Tittled Bible: a Model Codex of the Pentateuch Reproduced in Facsimile from MS. No. 85 of the Gaster Collection (1929);
• Die 613 Gebote und Verbote der Samaritaner, in "Festschrift zum Bestehen des jüd.-theol. Seminars Breslau", (1929);
• The Story of Passover (1929);
• The Story of Purim (1929);
• The Story of Shavuoth (1930);
• The Story of the High Festivals and the Feast of Tabernacles (1931);
• Conjurations and the Ancient Mysteries (1932);
• Samaritan Oral Law and Ancient Traditions, Vol. I, Eschatology (1932);
• Ma'aseh Book - Book of Jewish Tales and Legends Translated from the Judeo-German (1934).

·         1857: S-a nascut  Constantin Eduardovici Tiolkovski, savant si inventator rus,specialist in rachete si  unul din fondatorii cosmonauticii moderne; (d. 19 septembrie 1935). Konstantin Eduardovici Țiolkovski (17 septembrie 1857 – 19 septembrie 1935) a fost un savant rus specialist în rachete și pionier al astronauticii. Pasionat de cucerirea spațiului, pe care o considera posibilă în anul 2017, Țiolkovsxi a fost cel care a descoperit principiile rachetei multiple, precum și înlocuirea combustibilului solid cu un amestec de oxigen și hidrogen lichid. În 1895 Konstantin Țiolkovski a introdus conceptul de Turn Țiolkovski, un „lift spatial” conceput să se înalțe de la suprafața Pământului, dincolo de orbita sa geostaționară (la 35.786 km).

·         1867: S-a născut Ludovic Mrazek, geolog român de etnie cehă, membru al Academiei Române, primul specialist din România care a susținut originea organică a petrolului. De numele lui se leagă înființarea Institutului Geologic al României.

·         1869: S-a nascut Christian Lange, om politic norvegian, castigator al premiului Nobel pentru pace pe 1921, impreuna cu suedezul Karl Branting. 
* 1871: Prințesa Eleonore de Solms-Hohensolms-Lich (17 septembrie 1871 – 16 noiembrie 1937), a fost a doua soție a lui Ernest Louis, Mare Duce de Hesse.
A fost al patrulea copil și a doua fiică a lui Hermann, Prinț de Solms-Hohensolms-Lich și a soției acestuia, Contesa Agnes de Stolberg-Wernigerode.

Eleanore s-a căsătorit cu Ernest Louis, Mare Duce de Hesse la Darmstadt la 2 februarie 1905. Prima lui soție a fost Prințesa Victoria Melita de Saxa-Coburg și Gotha (sora reginei Maria a României). Ernest și Victoria Melita au divorțat la 21 decembrie 1901 pe motive de "antipatie reciprocă invincibilă" printr-un verdict special al Curții Supreme de Hesse.

Eleanore și Ernest Louis au avut doi fii:

• Georg Donatus, Mare Duce Ereditar de Hesse (1906–1937), care s-a căsătorit cu Prințesa Cecilie a Greciei și Danemarcei (sora Prințului Filip, Duce de Edinburgh); au avut copii.
• Prințul Louis de Hesse și de Rin (1908–1968). Căsătorit cu Hon. Margaret Geddes fiica Lordului Geddes, fără copii. L-au adoptat ca moștenitor pe Moritz, Landgraf de Hesse.

Eleonore a murit într-un accident de avion pe drumul către nunta fiului ei cel mic la Londra. De asemenea, în accident au murit fiul ei cel mare Georg Donatus, soția lui și doi din cei trei copii ai lor.^[1] Copilul cel mic al lui Georg Donatus, Prințesa Johanna, nu a fost în avion și a fost adoptată de unchiul ei Prințul Louis de Hesse și de Rin însă micuța a murit de meningită după un an și jumătate.

Eleonore de Solms-Hohensolms-Lich

Mare Ducesă de Hesse și de Rin

Părinți Hermann of Solms-Hohensolms-Lich[*]  Frați și surori Charles of Solms-Hohensolms-Lich[*]  Căsătorită cu Ernest Louis, Mare Duce de Hesse Copii Prințul Georg Donatus Prințul Louis

* 1874: Sir Walter Logie Forbes Murdoch, KCMG (n. 17 septembrie 1874  – d. 30 iulie 1970) a fost un cunoscut om de cultură, profesor universitar și eseist australian, faimos pentru inteligența, umorul și umanismul său. A fost profesor fondator (Founding Professor) al studiilor de limbă engleză și rector al Universității statului Western Australia (acronim, UWA) din Perth.

Walter Murdoch a fost unul membrii Familiei Murdoch, care a fost una din familiile de vază din viața publică din Australia. A fost tatăl lui Catherine Helen Murdoch, cunoscută ulterior ca Catherine King MBE (1904 – 2000), o prezentatoare radio din statul Western Australia. Walter Murdoch a fost, de asemenea, unchiul jurnalistului și executivului din domeniul știrilor Sir Keith Murdoch, respectiv unchiul cunoscutului media mogul de azi Rupert Murdoch. O instituție de învățământ superior, Murdoch University, din Perth, este numită în onoarea lui Walter Murdoch, precum și suburbia din jurul campusului universitar, Murdoch. 

Walter Murdoch s-a născut la 17 septembrie 1874 în localitatea Rosehearty, Scoția ca fiu al preotului (în original, Reverend) James Murdoch, preot al Free Church of Scotland (Biserica liberă a Scoției) și al soției sale Helen, născută Garden, fiind cel mai mic din cei 14 copii ai acestora. Întreaga familie a emigrat în 1884 în Australia.

După ce a petrecut primii zece ani ai vieții sale în Rosehearty, iar apoi în Anglia și Franța, Walter și întrega sa familie au ajuns la Melbourne în 1884. A urmat cursurile școlii medii și liceale Camberwell Grammar School și apoi anii universitari la Scotch College. ^[1] Ulterior la University of Melbourne, ca student al Ormond College, a câștigat locuri întâi în clasele de logică și filozofie.

După dobândirea unei oarecare experiențe în a preda, atât la țară cât și în medii suburbane, la sfârșitul anului 1903, cariera academică a lui Murdoch a început prin ocuparea unei poziții didactice la Melbourne University, în calitate de asistent universitar al catedrei de limbă engleză. Această catedră devenise sub conducerea profesorului T. G. Tucker un adevărat departament. Murdoch a publicat primul său eseu, '"The new school of Australian poets'" (Noua școală a poeților australieni) în 1899, după care a continuat să scrie în revista literară Argus, sub pseudonimul Elzevir, având propria sa rubrică, care apărea constant din 1905, intitulată Books and Men.

Cărți publicate:

• 1910 - Loose Leaves (Frunze desprinse)
• 1923 - Alfred Deakin: A sketch (Alfred Deakin: O schiță)
• 1923 - The Oxford Book of Australasian Verse (Cartea Oxford a versului australasiatic)
• Speaking Personally (1930)
• Saturday Mornings (1931)
• Moreover (1932)
• The Wild Planet (1934)
• Lucid Intervals (1936)
• The Spur of the Moment (1939)
• Steadfast: a commentary (1941)
• The Collected Essays of Walter Murdoch (1945)
• Australian Short Stories (editor) (1951)
• Answers (1953)
• Selected Essays (1956)
• 72 Essays: A Selection (1970)
• On Rabbits, Morality, etc.: Selected writings of Walter Murdoch (edited by Imre Salusinszky, foreword by Rupert Murdoch) (2011)

·         1876:  S-a născut compozitorul roman Alexis Catargi; (m. 20 august 1923).
* 1879: Gheorghe Gârda (n. 17 septembrie 1879, Mănăștiur, Mănăștiur, Timiș, România – d. 23 decembrie 1948, Lumina, Lumina, Constanța, România)^[1] a fost un avocat, poet și scriitor român. S-a remarcat prin poeziile sale scrise în dialect bănățean.

A urmat școala primară în satul natal, cursurile secundare la liceul maghiar din Lugoj și la liceul românesc din Brașov, terminându-l în 1899. După stagiul militar la Viena, a urmat Facultatea de Drept la Budapesta,^[1] luând examenul de doctorat în 1907. Avocat în Făget, a participat la manifestările naționale și culturale din Banat. A publicat, începând din 1902, o serie de articole, cronici, culegeri de folclor și poezii în grai bănățean în ziarul Drapelul (Lugoj), Poporul român (Budapesta), Convorbiri literare (București), Timișana (Lugoj), Banatul (Timișoara), Semenicul (Lugoj) și în Calendarul Poporului Român (Budapesta). Primul volum i-a apărut în 1908 la Budapesta, editia II-a în București (în 1921) cu titlul Bănatu-i fruncea,^[1] cuprinzând 28 de poezii în grai bănățean. Poeziile lui au un caracter mai pregnant bănățean decât ale lui Victor Vlad Delamarina; ele redau vorbirea vie a țăranilor din jurul Făgetului și mentalitatea „paorilor” față de modernizarea vieții, fiind foarte populare în Banat.

În 1918 a coordonat Gărzile Naționale Române din Lugoj și a fost delegat titular la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din partea cercului electoral Făget–Bichiș.^[1] Între noiembrie 1919 și martie 1920 a fost secretarul Adunării Deputaților din primul parlament al României Mari

Una din cele mai faimoase poezii ale lui Gheorghe Gârda este Izâmbanu:^[2]

Uicie, Ioane, izâmbanu,
Mă, trăzni-l-ar Dumniezău,
Așa joavină-nșierată,
N-am văzut dă când mi-s ieu!

Uicie lampa albă-n fruncie,
S-uicie coșu în spinare,
Uicie șie dă căși în coadă,
Șie pișioarie scurcie are!

Uicie, niemțî cum scot capu,
Și niemțoaice cum să uită,
Oare cum de nu să-mburdă,
Cu atâta lumie multă?

Da-i strâns păstă piept și foale,
Tăt cu fierie-ncârligacie,
Și cum fujie-alunecând,
Pă pișioarie-nverigacie!

Pufăie pă nări într-una,
Gâfăie lung și-nghiesat,
Și-așa buie dă năpraznic,
Ca un drac împielițat.

Mă, hai iucie să ne-ascungiem,
In pădure, sus pă coastă,
Că d-apucă pă cărare,
Vai și-amar de pielia noastră!

·         1881: George Bacovia (născut George Andone Vasiliu) n. 4/16 septembrie 1881, Bacău, Regatul României – d. 22 mai 1957 București, Republica Populară Română) a fost un scriitor român format la școala simbolismului literar francez. Este autorul unor volume de versuri și proză scrise în baza unei tehnici unice în literatura română, cu vădite influențe din marii lirici moderni francezi pe care-i admira. La început văzut ca poet minor de critica literară, va cunoaște treptat o receptare favorabilă, mergând până la recunoașterea sa drept cel mai important poet simbolist român și unul dintre cei mai importanți poeți din poezia română modernă.
George Andone Vasiliu s-a născut în casa comerciantului Dimitrie Vasiliu și a Zoei Vasiliu pe actuala stradă G. Bacovia nr. 13 în Bacău. Copilul în vârsta de doar 6 ani începe să învețe limba germană. Apoi între 1889-1890 urmează clasa întâi la un pension din Bacău. În 1891 îl aflăm înscris la Școala Primară Domnească nr. 1 din Bacău. Trei ani mai târziu absolvă cursul primar, în luna iunie. În același an se înscrie la Gimnaziul Ferdinand din Bacău. Toamna rămâne închis o noapte întreagă, din neatenția paracliserului, în turnul bisericii Precista din orașul natal. Această întâmplare îi va inspira poezia Amurg violet, scrisă în 1899. Anii traumatici din liceu și atmosfera cam rece îi inspiră un alt poem celebru, "Liceu". În 1898 își pune pe note câteva poezii precum și altele de Mihai Eminescu și Ștefan Petică. Vădește mare talent la desen. Se dovedește foarte bun executant la vioară și la alte instrumente din orchestra școlii, pe care o și dirijează. Se evidențiază la gimnastică. În 1899 obține premiul I pe țară la concursul Tinerimii române pentru "desen artistic de pe natură". Îi apare în Literatorul din 30 martie poezia Și toate, scrisă cu un an înainte, semnată V. George

În 1900 se înscrie la Școala Militară din Iași, de unde se retrage în al doilea semestru, neputând suferi disciplina cazonă. Compune poezia Plumb, o va finisa totuși abia în 1902. În 1901 se înscrie în cursul superior al Liceului Ferdinand. Absolvă liceul din Bacău în 1903. Scrie poezia "Liceu", ca răspuns la un chestionar adresat de minister absolvenților din acel an, în vederea reformei învățământului inițiată de Spiru Haret. Se înscrie la Facultatea de Drept din București. Citește într-una din ședințele salonului literar al lui Macedonski poezia Plumb, care produce o puternică impresie.

Citește în 1904 la cenaclul lui Macedonski Nervi de toamnă, obținând același succes. Colaborează la revista Arta de la Iași. Se retrage de la Facultatea de Drept din București. Se stabilește în 1905 În București, împreună cu fratele său Eugen. Un an mai târziu în 1906 se reîntoarce la Bacău, stabilindu-se în locuința din strada Liceului.Scrie poezia Lacustră. În 1907 se înscrie la Facultatea de Drept din Iași și reîncepe cu anul I. Rămâne la Iași și anul următor. Colaborează la revista lui I.M. Rașcu Versuri, mai târziu Versuri și proză.Între 1909-1910 merge la Iași numai în perioada examenelor, restul timpului locuind la Bacău iar în 1911 obține diploma de licență în drept și se înscrie în baroul din Bacău. Plătește zece ani cotizație, dar nu profesează. Colaborează la Românul literar al lui Caion în 1912. Suplinitor la Școala Primară din Bacău și la Călugara, suburbie a Bacăului. Colaborează la Flacăra. Copist la Prefectura din Bacău. Din 1913 devine ajutor contabil la aceeași prefectură dar se îmbolnăvește și demisionează.

În 1914 se internează la sanatoriul Dr. Mărgăritescu din București. Publică în suplimentul literar al ziarului Seara. Trimite la tipar volumul Plumb. În 1915 editează la Bacău, în colaborare, revista Orizonturi noi. Publică poezii, proză, recenzii, sub mai multe pseudonime. Strânge relațiile de prietenie cu Alexandru Macedonski.

Casa Bacovia din București, astăzi muzeu

În 1916 devine copist la Direcția învățământului secundar și superior din Ministerul Instrucțiunii. În iulie apare în librării volumul Plumb. În timpul războiului, în octombrie, este trimis cu arhiva direcției sale în evacuare la Iași.

În perioada 1917-1919 e funcționar în București. În 1920 devine șef de birou clasa a III-a în Ministerul Muncii. În 1921 este avansat șef de birou clasa a I-a în același minister. Se îmbolnăvește de plămâni și demisionează. Un an mai târziu se reîntoarce la Bacău.

În 1924 apare la Râmnicu-Sărat ediția a II-a a volumului Plumb. Este numit suplinitor de desen și caligrafie la Școala comercială de băieți din Bacău.În 1925 devine primul director al revistei Ateneul cultural. În 1926 tipărește pe cont propriu la Bacău volumul Scântei galbene. Îi apare și volumul Bucăți de noapte, editat de poeta Agatha Grigorescu. Între 1926-1928 funcționează ca profesor suplinitor de desen și caligrafie la Școala comercială de băieți din Bacău.

Masa de lucru a poetului

În 1928 se căsătorește cu Agatha Grigorescu și se stabilește la București, unde soția sa era profesoară. În 1929 retipărește volumele Plumb și Scântei galbene sub titlul Poezii, la Editura Ancora. Reapare sub conducerea sa revista Orizonturi noi. În 1930 este numit referent la Direcția Educației Poporului. Îi apare volumul Cu voi.... Din noiembrie 1930 până în octombrie 1933, locuiește în Bacău, fără serviciu. În 1931 i se naște unicul fiu, Gabriel, iar în 1932 Societatea Scriitorilor îi aprobă o pensie lunară de 1000 lei.

Din 1933 se stabilește cu familia în capitală, unde rămâne până la sfârșitul vieții. În 1934 i se tipărește volumul antologic Poezii. În 1936 publică volumul Comedii în fond. În 1940 i se majorează pensia acordată de S.S.R la 2000 lei lunar. Se înființează Casa de pensii a scriitorilor, de unde obține o pensie de 10.000 lei lunar. În 1944 apare volumul intitulat Opere, care reunește toate scrierile sale publicate anterior.

În 1945 este numit bibliotecar la Ministerul Minelor și Petrolului. Este editat în 1946 volumul Stanțe burgheze, pentru care va fi criticat de autoritățile comuniste. Este pus la index, dar la mijlocul anilor '50 este repus în circulație. E sărbătorit ulterior de Ministerul Artelor, care-l și angajează. În 1956 i se publică volumul Poezii. Moare în ziua de 22 mai 1957 în locuința sa din București (cart. Giurgiului).

Muzeul Bacovia din Bacău

Despre George Bacovia s-a spus inițial că e un poet simbolist, dar criticii au remarcat ulterior că își depășește epoca, aparținând poeziei române moderne. Dacă în primul său volum, Plumb, publicat în 1916, imediat după ce carnagiul din Primul Război Mondial se dezlănțuise, influența poeziei simboliste era foarte vizibilă, abia din volumele următoare, în Scântei galbene sau Comedii în fond, Bacovia descoperă rețeta poeziei moderne, apropiată de proza poetică. Criticii interbelici au văzut în Bacovia un neosimbolist (George Călinescu) sau "o bisericuță dintr-un lemn" (E. Lovinescu), un poet cu o materie poetică insuficientă. Abia după cel de-al Doilea Război Mondial, poezia sa este afiliată curentelor de gândire mai noi, fiind pusă în paralel cu teatrul absurdului (M. Petroveanu), cu anumite curente ale modernismului poetic, cu suprarealismul, dicteul automat, imagismul sau chiar expresionismul dar și cu școli filozofice cum ar fi existențialismul (Ion Caraion) etc.

Volume autume:

• Plumb, București, 1916
• Scîntei galbene, Bacău, 1926
• Bucăți de noapte, București, 1926
• Poezii, București, 1929
• Cu voi..., București, 1930
• Poezii, prefață de Adrian Maniu, București, 1934
• Comedii în fond, București, 1936
• Opere, București, 1944
• Stanțe burgheze, București, 1946
• Poezii, București, 1956 (ediție revăzută și adăugită de autor, 1957)

Postume:

• Gaudeamus. Versuri. Versi. Ediție bilingvă româno-italiană, Di Felice Editore, 2015
• Plumb. Versuri. Piombo. Versi. Antologie bilingvă româno-italiană, selecție, traducere, biobibliografie și eseu critic de Geo Vasile. Roma, Fermenti Editrice, 2008.
• Cu voi. Con voi. Florilegiu româno-italian, selecție, traducere, biobibliografie și postfață de Geo Vasile, București, Editura Ideea Europeană, 2007.
• Lacustră, ediție bibliofilă alcătuită de Mircea Coloșenco, București, Muzeul Literaturii Române, 2001.
• Opere, prefață, antologie, note, bibliografie de Mihail Petroveanu, text stabilit, variante de Cornelia Botez, București, Editura Minerva, 1978.
• Opere, ediție de Mihail Petroveanu și Cornelia Botez, București, Editura Fundației Culturale Române, 1994.
• Opere, ediție alcătuită de Mircea Coloșenco, București, Editura Univers Enciclopedic, 2001.
• Opere, București, Editura Semne, 2006.
• Plumb. Versuri și proză, prefață de Nicolae Manolescu, București, Editura pentru Literatură, 1965.
• Plumb / Plomo, ediție bilingvă româno-spaniolă, București, Editura Minerva, 1974.
• Plumb / Lead, ediție bilingvă româno-engleză, București, Editura Minerva, 1980.
• Plumb, Iași, Editura Junimea, 1982.
• Plumb, Timișoara, Editura Helicon, 1994 (reed. 1996).
• Plumb, Iași, Institutul European, 1997.
• Plumb (poezii, proză), București. Editura Albatros, 1998.
• Plumb / Plomb, ediție bilingvă româno-franceză, Pitești, Editura Paralela 45, 1998 (reed. 2004).
• Plumb, ediție îngrijită, postfață, tabel cronologic, aprecieri critice de Elisabeta Lăsconi, București, Editura Gramar, 2001 (reed. 2004, 2007).
• Plumb, București & Cnișinău, Litera Internațional , 2001.
• Plumb, București, Editura Humanitas, 2007.
• Plumb de iarnă / Lead of winter, ediție bilingvă româno-engleză, Norcross, Ga., Criterion, 2002.
• Poemă în oglindă / Poème dans le miroir, ediție bilingvă româno-franceză, Cluj, Editura Dacia, 1988.
• Poeme alese / Poemi scelti, ediție bilingvă româno-italiană, București Editura Fundației Culturale Române, 2002.
• Poezii, ediție îngrijită și repere istorico-literare de Cornelia Botez, București, Editura Minerva, 1980.
• Poezii, Galați, Editura Porto-Franco, 1991.
• Poezii, București, Editura Universal Dalsi, 2001.
• Poezii / Versek, ediție bilingvă româno-maghiară, București, Editura Gramar, 2003.
• Poezii . Proză, postfață și bibliografie de Ion Bogdan Lefter, București, Editura Minerva, 1983 (reed. 1987).
• Proză, București, Editura Minerva, 1980.
• Rar, poeme rostite la radio, București, Casa Radio, 2005.
• Scrieri alese, prefață de Ov. S. Crohmălniceanu, București, Editura pentru Literatură, 1961.
• Stanțe burgheze, cu 32 de desene inedite ale autorului și câteva ciorne, Bacău, Look Design, 2000.
• Versuri, București, Editura Saeculum, 1996.
• Versuri și proză, ediție îngrijită, tabel cronologic, note, repere critice și bibliografie de Ion Nistor, prefață de Mircea Anghelescu, București, Editura Albatros, 1985 (reed. 1987, 1990).
• Versuri și proză, București, Editura Eminescu, 1987.
• Blei und andere Gedichte. Dionysos, Boppard, ins Deutsche: Christian W. Schenk, 2018, ISBN 978-1-9807-2919-8.

·         1888: S-a născut Șemuel Iosef Agnon, scriitor israelian, laureat al Premiului Nobel.
* 1895: Prințesa Margaret a Danemarcei (17 septembrie 1895 – 18 septembrie 1992) a fost prințesă a Danemarcei și a Islandei prin naștere și prințesă de Bourbon-Parma ca soție a Prințului René de Parma. A fost mama Anei de Bourbon-Parma, soția regelui Mihai I al României.

Tatăl ei a fost Prințul Valdemar al Danemarcei, fiul cel mic al regelui Christian al IX-lea al Danemarcei și al reginei Louise de Hesse-Kassel. Mama ei a fost Prințesa Marie d'Orleans.

S-a căsătorit cu un prinț catolic, Prințul René de Bourbon-Parma, la 9 iunie 1921 la Copenhaga. René era al treilea fiu al lui Robert I, Duce de Parma. Mama lui era a doua soție a Ducelui, Prințesa Maria Antonia, fiica regelui exilat Miguel I al Portugaliei. René a fost fratele împărătesei Zita a Austriei și a lui Felix, soțul Mare Ducesă Charlotte I, Mare Ducesă de Luxemburg.

René și Margrethe au avut patru copii;

• Jacques de Parma (9 iunie 1922 – 5 noiembrie 1964); s-a căsătorit în 1947 cu Birgitte Alexandra Maria, contesă de Holstein-Ledreborg (1922–2009). A fost motociclist entuziast însă a murit în accident în Danemarca. Au avut trei copii.
• Ana de Parma (n. 18 septembrie 1923); căsătorită cu fostul rege Mihai I al României. Au cinci copii.
• Michel de Parma (n. 4 martie 1926)
• André de Parma (n. 6 martie 1928)

În iunie 1951, Margaret călătorea în mașina condusă de soțul ei când au trecut peste un tânăr de 22 de ani numit Jaja Sorensen, care a murit la scurt timp după ce a fost dus la spital.^[1]

Familia a fost relativ săracă. Și-au ales ca reședință Frnța. În 1939 familia a fugit de naziști în Spania. De acolo au plecat în Portugalia, apoi în Statele Unite. Prințesa Margaret a murit la o zi după ce a împlinit 97 de ani, în ziua când fiica sa Ana împlinea 69 de ani. A rămas cel mai longeviv membru al familiei regale daneze.

Prințesa Margaret

Părinți Prințul Valdemar al Danemarcei Prințesa Maria de Orléans  Frați și surori Count Viggo of Rosenborg[*] Prințul Axel al Danemarcei Count Aage of Rosenborg[*] Count Erik of Rosenborg[*]  Căsătorită cu Prințul René de Bourbon-Parma Copii Principele Jacques Regina Ana, Regină Consoartă a României Principele Michel Principele Andre

·         1900: S-a nascut John Willard Marriott, om de afaceri, fondatorul lantului de hoteluri Marriott; (d.13.08.1985).

·         1901: S-a născut Sir Francis Chichester, câştigătorul primei curse transatlantice. In 1966, în 226 de zile, la bordul ambarcaţiunii “Gipsy Moth IV”, a realizat prima cursă solitară în jurul lumii, în urma acestui succes, fiind înnobilat de Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii; (m. 26 august 1972).

·         1901: Alexandru Cosmovici, compozitor și muzicolog român (d. 1995)

·         1902:  Aurel Bordenache, pictor, sculptor și grafician român (d. 1987)

* 1904: Edgar Georg Ulmer (n. 17 septembrie 1904, Olomouc, Austro-Ungaria, azi în Cehia - d. 30 septembrie 1972, Woodland Hills, California) a fost un regizor austriaco-american, scenarist și producător de film.

Ulmer este cel mai cunoscut pentru filmul de groază The Black Cat (1934) și pentru filmul noir Detour (1945). Aceste două filme elegante și excentrice au câștigat statutul de cult în timp ce alte filme ale sale rămân relativ necunoscute.

Filmografie - regizor:

• Menschen am Sonntag (1929), împreună cu Curt și Robert Siodmak
• Damaged Lives (1933)
• The Black Cat (1934)
• Green Fields (1937)
• Moon Over Harlem (1939)
• Girls in Chains (1943)
• Bluebeard (1944)
• Strange Illusion (1945)
• Detour (1945)
• The Strange Woman (1946)
• Carnegie Hall (1947)
• Ruthless (1948)
• The Man from Planet X (1951)
• St. Benny the Dip (1951)
• Murder Is My Beat (1955)
• Daughter of Dr. Jekyll (1957)
• Naked Venus (1958)
• The Amazing Transparent Man (1960)
• Beyond the Time Barrier (1960)
• The Cavern 1963

Edgar G. Ulmer

* 1905: Stanley „Stan” Alexander (n. 1905, Percy Main, North Tyneside, Regatul Unit – d. 1961) a fost un fotbalist englez.

·         1920: S-a născut Juan Antonio Samaranch, al 7-lea președinte al Comitetului Olimpic Internațional (d. 2010)

·         1922 - S-a născut violoncelistul de talie internaţională Radu Aldulescu; în anul 2000, i-a fost acordat Ordinul Naţional "Steaua României", în grad de Mare Ofiter (m. 19 martie 2006).

·         1922: S-a nascut  Agostinho Neto, presedintele Miscarii populare de eliberare a Angolei si  primul presedinte al Republicii Angola din 1975; a fost si un important poet de  limba portugheza; (m.10.09.1979).

·         1929 - S-a născut Sil (Sylvester) Austin, saxofonist şi compozitor american.
* 1930: David Huddleston (n. 17 septembrie 1930 ) este un actor, ofițer din Statele Unite ale Americii.
Filmografie:

• Slaves - Holland (1969)
• Norwood - Uncle Lonnie (1970)
• Rio Lobo - Dr. Jones (1970)
• Fools' Parade - Homer Grindstaff (1971)
• Something Big - Malachi Morton (1971)
• Brian's Song - Ed McCaskey (1971)
• Bad Company - Big Joe (1972)
• McQ - Pinky (1974)
• Heatwave! - Arnold Brady (1974)
• Blazing Saddles - Olson Johnson (1974)
• Billy Two Hats - Copeland (1974)
• Nightmare Honeymoon - Pete Carroll (1974)
• The Klansman - Mayor Hardy Riddle (1974)
• Breakheart Pass - Dr. Molyneux (1975)
• Sherlock Holmes in New York - Inspector Lafferty (1976)
• Crime Busters - Captain McBride (1977)
• The Greatest - Cruikshank (1977)
• Capricorn One - Congressman Hollis Peaker (1977)
• The World's Greatest Lover - Bakery Owner (1977)
• Zero to Sixty - Harold Finch (1978)
• Gorp - Walrus Wallman (1980)
• Smokey and the Bandit II - John Conn (1980)
• Go for It - Tiger (1983)
• Finnegan Begin Again - Jack Archer (1985)
• Santa Claus: The Movie - Santa Claus (1985)
• Frantic - Peter (1988)
• Life with Mikey - Mr. Corcoran (1993)
• The Big Lebowski - The Big Lebowski (1998)
• G-Men from Hell - Dr. Boifford (2000)
• The Producers - Judge (2005)
• Locker 13 - Floyd (2009)1971 the homecomming

David Huddleston

* 1930: Edgar Dean Mitchell (n. 17 septembrie 1930, Hereford, Texas - d. 4 februarie 2016, Lake Worth, Florida) a fost un astronaut american, membru al echipajului spațial Apollo 14, al șaselea om care a pășit pe suprafața Lunii.

Mitchell și-a exprimat public opiniile sale potrivit cărora este "90% sigur că multe dintre miile de obiecte zburătoare neidentificate sau OZN-uri, înregistrate din anii 1940, aparțin unor vizitatori de pe alte planete"^[8] și că OZN-urile au fost "subiectul dezinformării" pentru a devia atenția și de a crea confuzie, astfel încât adevărul să nu iasă la iveală

Edgar Mitchell

·         1931: Anne Bancroft (n. 17 septembrie 1931 - d. 6 iunie 2005) a fost o actriță americană de film, născută din părinți italieni emigranți, laureată a premiului Oscar.
Între 1964-2005 a fost soția regizorului și actorului american de film Mel Brooks.
Filmografie:

• 1954 Demetrius și gladiatorii
• 1955 New York Confidential
• 1967 Absolventul (The Graduate)
• 1975 Prizonierul din Manhattan (The Prisoner of Second Avenue), regia Melvin Frank
• 1977 Pas decisiv
• 1998 Marile speranțe

Anne Bancroft

Bancroft în 1964 Părinți Michael G. Italiano (1905-2001) și Mildred (născută DiNapoli) Italiano (1908-2010) Căsătorită cu Martin May (c. 1953; div. 1957) Mel Brooks (c. 1964–2005); her death Copii Max Brooks (n. 1972) Anne Bancroft

* 1933: Gheorghe Poțincu (n. 17 septembrie 1933, Moieciu – d. 18 decembrie 2002, Pitești) a fost un cunoscut inginer mecanic, profesor universitar și figură publică însemnată a meleagurilor argeșene

Gheorghe Poțincu s-a născut în comuna Moieciu, jud. Brașov, pe 17 septembrie 1933. După terminarea studiilor, s-a stabilit în Argeș, mai întâi la Câmpulung (1957), apoi la Pitești (1966). A fost căsătorit cu Elisabeta Poțincu^[2], care a lucrat la Întreprinderea de Motoare Electrice Pitești, și au avut,  împreună, un singur copil, inginera Ariana Poțincu, care s-a stabilit, după căsătorie, în Franța.

După terminarea școlii primare, Gheorghe Poțincu a fost admis la Școala Medie Tehnică Mecanică din Brașov, pe care o termină în 1952. Clasându-se printre primii absolvenți ai acestei școli, obține acordul Consiliului Pedagogic pentru a se înscrie la concursul de admitere la Institutul Politehnic Brașov și, luând examenul, devine student al acestei instituții de învățământ iar, în 1957, obține diploma de inginer și primește repartiție guvernamentală la Întreprinderea Metalurgică de Stat (IMS) Câmpulung-Muscel. În perioada 1962-1965, a urmat cursurile postuniversitare, profilul tehnico-economic, în cadrul Institutului Politehnic București iar, în 1977, tot la acest institut, obține titlul de doctor în științe tehnice

În perioada 1957-1966, Gheorghe Poțincu a lucrat ca inginer la Întreprinderea Metalurgică de Stat (IMS) Câmpulung-Muscel, întreprindere denumită, mai târziu, ARO. Aici a ajuns în același an cu vestitul director Victor Naghi, care l-a repartizat, ca stagiar, la Secția Punți, după care a fost numit șef al secției Motor.^[2][4] În acea perioadă, el era unul dintre specialiștii pe care directorul Victor Naghi conta, ei preocupându-se ”nu numai de modernizarea automobilului ci și de organizarea fluxurilor tehnologice, utilarea uzinei și dezvoltarea capacităților de producție” ^[5].

În 1969 a fost numit șef de lucrări la Institutul de Subingineri din Pitești, el fiind fondatorul acestui institut, care funcționa în subordinea Institutului Politehnic București. În perioada 1969-1972 el a îndeplinit și funcția de prodecan al Institutului de Subingineri de la Pitești.^[6][2]

În mai 1972, Ministerul Educației și Învățământului l-a numit de Gheorghe Poțincu decan al Institutului de Subingineri din Pitești. Începând cu 1 octombrie 1972, Gheorghe Poțincu a fost numit și șef al catedrei Automobile din cadrul Institutului de Subingineri din Pitești. Pe funcțiile de decan și șef al catedrei Automobile, Gheorghe Poțincu a rămas până în1974, când a fost numit rector al Institutului de Învățământ Superior din Pitești, rămânând pe această funcție până în 1981.^[6]

În perioada 1986-1988, el a avut funcția de director general al Centralei Industriale de Autoturisme (CIA) din Colibași - Pitești, după care, până în 1990, a activat ca director la Întreprinderea de Asistență Tehnică și Service pentru Autoturisme (IATSA) Ștefănești – Pitești.^[2]

În 1990, Gheorghe Poțincu a fost numit, prin concurs, profesor universitar în cadrul Institutului de Învățământ Superior din Pitești pentru specialitățile Automobile și Tehnologia Construcțiilor de Mașini. În această calitate a activat, în cadrul Facultății de Inginerie Tehnologică a Universității din Pitești, până în 2002, când a murit

De la Câmpulung, în 1966, Gheorghe Poțincu a fost transferat la Pitești, ca expert în Comisia Economică a Regiunii Argeș, activând pe această funcție până în 1969.

În perioada 1981-1986 a activat ca președinte al Consiliului Județean Argeș de Control al Activităților Economice și Sociale.

·         1934: S-a născut Donald Sutherland, actor canadian.

·         1935 - S-a născut scriitorul american Ken Kesey, autor al romanului “Zbor deasupra unui cuib de cuci”; regizorul Milos Forman a ecranizat romanul, în 1975, câştigând cinci premii Oscar (m.10.11.2001).

·         1937: Ilarion Ionescu-Galați, dirijor român

·         1937 - S-a născut Phil Cracolici, vocalist american (The Mystics).
* 1939: Eduard Smirnov (în rusă Эдуард Павлович Смирнов; n. 17 septembrie 1939) este un om politic din Republica Moldova, care din decembrie 2014 este deputat în Parlamentul Republicii Moldova pe listele Partidului Socialiștilor din Republica Moldova.

La alegerile parlamentare din 30 noiembrie 2014 din Republica Moldova a candidat la funcția de deputat de pe poziția a treia în lista candidaților PSRM.^[1]

La 29 decembrie 2014 a avut loc ședința de constituire a parlamentului de legislatura a IX-a, aceasta fiind prezidată de Eduard Smirnov, întrucât el era decanul de vârstă.^[2][3]

Eduard Smirnov este membru al Partidului Socialiștilor din anul 1997, și anterior, până la venirea lui Igor Dodon în partid în 2011, a fost președintele partidului.^[4][5] El este vorbitor de limbă rusă.

Eduard Smirnov

Eduard Smirnov pe 29 decembrie 2014, la prima ședință a Parlamentului de legislatura a IX-a

·         1940 - S-a născut Lamonte McLemore, vocalist american (Fifth Dimension).

·         1948 - S-a născut Ritter, actor american de comedie (“ Casa plină ”, serial TV) (m11.10.2003).

·         1950 - S-a născut Fee Waybill, vocalist şi compozitor american (The Tubes).

·         1951: Ioan Timiș, politician român (d. 2010)
* 1951: Dan Ciachir (n. 17 septembrie 1951) este un scriitor, memorialist și publicist, care s-a afirmat și ca poet, eseist și critic literar.

Dan Ciachir s-a născut la data de 17 septembrie 1951. A urmat cursurile Facultății de Filologie din București, specializarea română-italiană, pe care le-a absolvit în anul 1975.

Înainte de Revoluția din decembrie 1989 Dan Ciachir a fost, printre altele, colaborator la Revista Săptămîna care era condusă de Eugen Barbu, revistă unde scriau printre alții Corneliu Vadim Tudor și Artur Silvestri. Era considerată o publicație foarte apropiată Securității. Acolo Dan Ciachir a scris o serie de articole care atacau Europa Liberă, pe Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Paul Goma etc.^[1]

După Revoluția din decembrie 1989, Dan Ciachir s-a remarcat în postura de comentator al vieții religioase din România, fiind un adept al curentului tradiționalist în Biserica Ortodoxă. A colaborat la cotidianele „Monitorul”, „Cuvântul”, BBC și „Ziua”, publicând rubrica "Cronica ortodoxă". De asemenea, este membru al Uniunii Scriitorilor.

În 2006, Dan Ciachir a recunoscut că a fost informator al Securității în timpul studenției

Cărți:

• Muzică și memorie: poeme? (Ed. Cartea Românească, 1984);
• Străzi de ceară (Ed. Pontica, colecția Euridice, 1993);
• Gânduri despre Nae Ionescu (Ed. Institutul European, Iași, 1994; reeditată la Ed. Dacia, Cluj, 2001; ediția a 3-a revăzută, Ed. Litera Ortodoxă, Ploiești, 2010; ediția a IV-a la Ed. Lumea Credinței, București, 2018)
• Cronica Ortodoxă (Ed. Timpul, 1994, 1997, 1999);
• Luciditate și nostalgie (Ed. Institutul European, Iași, 1996; reeditată la Ed. Dacia, Cluj, 1999; ediția a III-a la Ed. Timpul, 2005);
• Lirica italiană contemporană? (Ed. Mirton, Timișoara, 1997);
• Cronica ortodoxă - ediție definitivă (Ed. Timpul, Iași, 2001);
• Ofensiva ortodoxă (Ed. Anastasia, 2002);
• Când moare o epocă (Ed. Anastasia, București, 2003, 2004; reeditată la Ed. Paideia, 2006; ediția a III-a la Ed. Timpul, 2007, 2008, 2009; ediție definitivă la Ed. Timpul, 2010; ediție completă la Ed. Timpul, Iași, 2013).
• Antologie de poezie italiană contemporană (Ed. Fundației Culturale Poezia, Iași, 2006)
• În lumea presei interbelice (Ed. Timpul, Iași, 2008)
• File din cronica ortodoxă (Ed. Lucman, București, 2008)
• Derusificarea și "dezghețul" (Ed. Timpul, Iași, 2009)
• Și noaptea asta va trece (Ed. Timpul, Iași, 2011)^[3]
• Starea Bisericii. Noi convorbiri realizate de pr. prof. Dorin Micu" (Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2013)
• Bucuria de a fi răsăritean, Ed. Renașterea, Cluj Napoca, 2014
• Drumul cel mai scurt spre tine însuți, Ed. Timpul, Iași, 2015
• O formă a iubirii de viață, Ed. Timpul, Iași, 2017
• Biserica-țintă, Ed. Timpul, Iași, 2017
• Evocări bisericești, Ed. Lumea Credinței, București, 2018

A întocmit volumul de articole și foiletoane ”Nae Ionescu - Suferința rasei albe”, Ed. Timpul, Iași, 1994. De asemenea, a publicat două volume-interviu cu prof. Dorin Micu, intitulate Dialoguri cu Dan Ciachir pentru o Ortodoxie realistă (Ed. Anastasia, 2002) și Pentru o Ortodoxie realistă (ediția a doua) (Ed. Anastasia, 2003). A tradus lucrarea Cavalcada inocenților de Mimmo Morina (Ed. Univers, 1974).

Dan Ciachir

·         1954: S-a născut la Hamburg actualul cancelar al Germaniei, Angela Merkel.
* 1959: Florentin Crihălmeanu (n. 17 septembrie 1959, Iași) este un episcop român unit, din 2002 eparh al Episcopiei de Cluj-Gherla.

S-a născut la Iași din părinții Corneliu Crihălmeanu, greco-catolic originar din Transilvania, și Alice, romano-catolică, fiica filologului ieșean Petru Caraman. Amândoi părinții au fost de profesie ingineri chimiști. Florentin Crihălmeanu a fost botezat în Biserica romano-catolică Adormirea Maicii Domnului din Iași.^[3]

Primii trei ani de școală primară i-a urmat la Turda, iar clasa a patra la Iași. Din clasa a cincea și până la obținerea bacalaureatului a fost elev la Liceul Nr. 15 din Cluj.

După examenul de admitere la Institutul Politehnic din Cluj și-a efectuat serviciul militar la Turda în unitatea de tancuri. A urmat apoi cursurile Facultății de Mecanică, secția TCM, devenind în 1984 inginer TCM. A fost repartizat ca inginer la IUT-Bistrița și transferat ulterior la fabrica Tehnofrig din Cluj, unde tatăl său era director de personal.^[4]

În anul 1986 a început studiile teologice în particular, cu preotul Pantelimon Aștelean. În 1990 s-a înscris la cursurile serale ale Institutului Teologic Universitar Greco-Catolic din Cluj. A fost hirotonit preot în data de 9 septembrie 1990 în Piața Libertății din Cluj, de către episcopul George Guțiu.

În perioada octombrie 1990-iunie 1994 a studiat la Universitatea Pontificală Urbaniana^⁠(en) din Roma, conferindu-i-se diploma de bacalaureat în Teologie (27 iunie 1992) cu calificativul Magna cum laude și, în 16 iunie 1994, licența în Teologie cu calificativul Summa cum laude.

Din 1994 a activat ca profesor la Institutul Teologic Român Unit „Sfântul Ioan Evanghelistul” din Cluj-Napoca. Mai apoi a fost numit vicar general al episcopiei unite clujene.

La 6 ianuarie 1997 a fost consacrat episcop de către papa Ioan Paul al II-lea în Bazilica Sfântul Petru din Roma, cu însărcinarea de episcop auxiliar de Cluj-Gherla, până la pensionarea episcopului George Guțiu în anul 2002.

La data de 6 august 2002 a avut loc ceremonia de întronizare a sa ca episcop eparhial în Catedrala Schimbarea la Față din Cluj, în prezența arhiepiscopului Bartolomeu Anania.^[5]

În anul 2005 a primit titlul de doctor în teologie la Universitatea Pontificală Urbaniana din Roma după susținerea tezei Focul Spiritului Sfânt.

Din 2006 este președinte al comisiei sinodale liturgice din cadrul Sinodul Episcopilor Bisericii Române Unite cu Roma.

·         1960: Dorina Mihăilescu, politician român
* 1961: Gheorghe Grâu (n. 17 septembrie 1961, Ciucur-Mingir, raionul Cimișlia) este un actor și poet din Republica Moldova.

Gheorghe Grâu s-a născut pe 17 septembrie 1961, în satul Ciucur-Mingir, raionul Cimișlia. Între anii 1980 și 1982 a studiat la Institutul Superior de Teatru „B. Șciukin” din Moscova. Imediat după finalizarea studiilor devine actor la studioul Moldova-Film și joacă unul din rolurile principale în filmul „Ar fi avut o altă soartă” (1982). Filmul i-a adus premiul pentru „Cel mai bun debut” și „Cel mai bun rol masculin” la Festivalul de Film din Chișinău (1983).

Ulterior, în perioada 1985-1988, își continuă studiile la cursul lui Anatolie Romașin de la Universitatea de Cinematografie „S. A. Gherasimov” din Moscova (VGIK). Datorită talentului și frumuseții sale masculine, Gheorghe Grâu a devenit una din vedetele cinematografiei sovietice din anii ’80.

După destrămarea Uniunii Sovietice, a avut puține ocazii să joace în film. Un timp a lucrat la Teatrul Poetic „Alexe Mateevici” și la teatrul de stat „Eugene Ionesco” din Chișinău, ca apoi să dispară din fața publicului. Numele lui Gheorghe Grâu a reapărut în presă abia în 2011, când actorul, ajuns în stradă (încă din 2005), trecea printr-o perioadă dificilă a vieții.^[1][2][3] Pe 19 iunie 2013, la Cinematograful „Odeon”, tânărul regizor Dima Vutcariov a prezentat scurtmetrajul „În cosmos” cu Gheorghe Grâu în distribuție. În decembrie 2014 el a revenit pe scenă și ca poet, după 15 ani, susținând un recital de poezie proprie.^[4][5]

Gheorghe Grâu are trei copii, un băiat și două fete (inclusiv cunoscuta actiță rusă Leanca Grâu), de la trei soții.

Filmografie:

• „Ar fi avut o altă soartă” (1982)
• „Autobuz singuratic sub ploaie” (1986)
• „Prizonierul misterios” (1986)
• „Corbii prada n-o împart” (1988)
• „Codrii” (1990)
• „În cosmos” (2013, scurtmetraj)
• „Colecția de arome” (2013, scurtmetraj)

Gheorghe Grâu

* 1962: Valentina Stratan (n. 17 septembrie 1962, Peresecina, raionul Orhei) este o politiciană moldoveană, deputat în Parlamentul Republicii Moldova, vicepreședinte al Partidului Democrat din Moldova (PDM).

Valentina Stratan s-a născut pe 17 septembrie 1962, în satul Peresecina din raionul Orhei, RSS Moldovenească, URSS.

În 1978-1982 a învățat la Colegiul Republican de Medicină din Chișinău, obținând diplomă de felcer–sanitar. În 1984-1990 a studiat la Universitatea de Stat din Tiraspol, Facultatea Biologie. În 1998–2001 și-a făcut studiile la Institutul Oncologic din Republica Moldova, obținând diplomă de Doctor în științe biologice, iar în anii 2000-2002 a studiat la Academia de Administrare Publică pe lîngă Președintele Republicii Moldova, obținând diplomă de Magistru în Administrare Publică.

În 1991 – 1992 Valentina Stratan a lucrat ca medic de laborator la Laboratorul de Imunologie al Institutului Oncologic din Chișinău. Din 1991 până în prezent este membră a Consiliului Științific la Institutul Oncologic, între 2009 și 2010 fiind și șefa Serviciului Diagnostic de Laborator (Laboratorul biochimic, clinic, hematologic, bacteriologic si imunologic) din cadrul acestui Institut.^[1]

În perioada 1992 – 2001 a lucrat ca cercetător științific la Laboratorul de Imunologie și Oncologie Ecologică al Institutului Oncologic din Chișinău. În 2001–2005 a fost Cercetător științific superior și medic in laboratotul imunologic, categorie superioară la Institutul Oncologic.^[1] În luna martie 2011 devine șefa Laboratorului Științific Imunogenetic. În 2012 primește titlul de cercetător conferențiar.

În perioada 1996 - 2001 a fost președinta organizației de sector Botanica, apoi președinta organizației municipale Chișinău și vicepreședintă a Ligii Creștin-Democrate a Femeilor din Moldova.

În 1999 a candidat la funcția de consilier municipal din partea CDM.^[1] Începând cu anul 1999 este membru al Clubului Politic al Femeilor “50/50“, iar în anii 2008–2011 a fost președintă a clubului. În 2002-2005 a fost formator în cadrul Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud – Est pentru proiectul ”Femeile pot reuși”.^[2]

Ulterior, a fost unul dintre vicepreședinții Partidului Social-Liberal (PSL), din momentul constituirii partidului, la 9 mai 2001, și până la fuziunea acestei formațiuni cu Partidul Democrat din Moldova la 10 februarie 2008, când a fost aleasă vicepreședinte a PDM.^[1] În perioada martie 2005 - mai 2009, precum și martie - decembrie 2010, a fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova, între 2005 și 2006 fiind și vicepreședinta Comisiei Parlamentare pentru protecție socială, sănătate și familie.

În februarie 2011 și-a reluat mandatul de deputat în legislativul moldovean, revenind în Comisia pentru pentru protecție socială, sănătate și familie. Iar la alegerile parlamentare din 30 noiembrie 2014 a fost re-aleasă în funcția de deputat.

Este membru al Consiliului de Administrare a Companiei Naționale de Asigurări în Medicină (desemnată de președintele Parlamentului Republicii Moldova). A publicat peste 40 de articole științifice în domeniul Oncologiei și Imunologiei, în revistele naționale și internaționale. Este căsătorită.

* 1963: Dashnor Dume (n. 17 septembrie 1963) este un fost jucător albanez de fotbal.
* 1964: Mario Almondo (n. 17 septembrie 1964), este directorul tehnic al echipei de Formula 1 Scuderia Ferrari.
* 1965: Bryan Jay Singer (n. 17 septembrie 1965, New York) este un regizor american și producător de film. A fost apreciat de critici pentru filmul The Usual Suspects, dar și de fani mai ales cei ai genului științifico-fantastic sau cu supereroi pentru filme ca X-Men sau Superman Returns.

A primit Premiul Saturn pentru cel mai bun regizor în 2000 și 2006.

Bryan Singer

Singer în iulie 2013

·         1968: Emil Radu Moldovan, politician român
* 1968: Anastacia Lyn Newkirk (născută pe data de 17 septembrie 1968),^[4] cunoscută sub numele de Anastacia este o cântăreață, textieră și producătoare muzicală americană. Ea a debutat în anul 1999 cu ajutorul cântecului „I'm Outta Love” ce a devenit în scurt timp un succes la nivel european, unde a obținut locul 1.^[5] Înregistrarea a fost inclusă pe materialul discografic Not That Kind, lansat la finele aceluiași an.^[6] Discul a fost urmat în 2001 de Freak of Nature, material ce include șlagărele „Paid My Dues” și „One Day in Your Life”, cele două ajutând albumul să obțină vânzări de peste șase milioane de exemplare la nivel global.^[7][8]

La începutul anului 2003 interpreta a fost diagnosticată cu cancer mamar, fiind nevoită să își întererupă activitatea artistică pe o perioadă nedeterminată.^[9] Un an mai târziu, solista și-a anunțat revenirea pe piața muzicală prin intermediul discului single „Left Outside Alone” ce a devenit un succes la nivel mondial, ocupând locul 1 într-o serie de țări și teritorii europene.^[10] Acesta a fost succedat de albumul Anastacia, ce s-a comercializat în peste zece milioane de unități la nivel internațional și de extrasele pe single „Sick and Tired”, „Welcome to My Truth” și „Heavy on My Heart”, care au sporit popularitatea materialului.^[11] O compilație a fost lansată un an mai târziu, aceasta fiind intitulată Pieces of a Dream.^[12]

Pe data de 21 aprilie 2007 Anastacia s-a căsătorit cu bodyguardul său Wayne Newton în cadrul unei ceremonii ce a avut loc în Mexic.^[13][14] Albumul Heavy Rotation, cel de-al patrulea material de studio din cariera artistei, a fost la finele anului 2008, însă discul nu s-a bucurat de succesul înregistrat de predecesorii săi.^[15] Pe parcursul carierei sale artistice, Anastacia a vândut peste 85 de milioane de albume la nivel global.^[16][17][18]

În 2014, Anastacia a lansat cel de-al șaselea album de studio, Resurrection, care a ajuns în top zece din mai multe țări, printre care Italia, Germania și Regatul Unit.^[19] În 2015 a lansat Ultimate Collection, care a ajuns până în top zece albume din clasamentul Regatului Unit, fiind al șaselea album care reușește această performanță.^[20] Până în 2015 a vândut peste 30 de milioane de albume la nivel mondial.

Anastacia Lyn Newkirk s-a născut în orașul american Chicago pe data de 17 septembrie 1968, într-o familie ai cărei membri făceau parte din lumea divertismentului.^[21] Tatăl său, Robert Newkirk, care este de origine germană, a lucrat ca solist în diverse cluburi de noapte, iar mama sa, actrița Diane Hurely, interpreta piese de teatru pe scenele Broadway.^[22] La vârsta de doar trei ani, tatăl său, care prezenta o formă de tulburare bipolară, a părăsit familia.^[22] În timpul adolescenței, Anastacia s-a mutat în orașul New York alături de mama sa, de sora sa Shawn și fratele Brian.^[22][23]

În ciuda faptului că de la vârsta de treisprezece ani ea suferea de boala Crohn, Anastacia și-a început cariera ca dansatoare, fiind prezentă în videoclipurile cântecelor „Everybody Get Up” și „Twist and Shout” ale grupului muzical Salt-N-Pepa.^{[1][24][25][26]} Anastacia a mai lucrat ca recepționeră, însă a fost concediată pe motiv că „vocea sa era stridentă”.^[27] În anul 1998, interpreta a atras atenția casei de discuri Daylight Records după ce a ajuns în faza finală a concursului descoperitor de talente muzicale, The Cut, găzduit de postul de televiziune MTV.^[28] Anastacia a ajuns până în faza finală a competiției, fiindu-i astfel oferit un contract de promovare

Anastacia în turneul Live at Last.

Anastacia în timpul unui recital din turneul Heavy Rotation.

Anastacia concertând în Germania (2014)

Anastacia în cadrul turneului Resurrection (2015)

Anastacia pe scena galei spaniole Premios 40 Principales (12 decembrie 2008).

Anastacia în timpul unui concert suținut în anul 2009.

Anastacia a vizitat pentru prima dată România la finele lunii noiembrie a anului 2004, în scopul filmării unui videoclip pentru înregistrarea „Heavy On My Heart”, ultimul disc single al albumului Anastacia.^[73] Artista s-a declarat mulțumită de rezultat, considerând „Heavy On My Heart” „cel mai emoționant clip filmat vreodată”.^[82]

La cinci ani distanță, în 2009, cântăreața s-a întors în România pentru a susține un concert.^[105] Recitalul face parte din turneul Heavy Rotation, prin care solista și-a promovat materialul cu același nume.^[82] Interpretarea a avut loc pe data de 1 septembrie 2009 la Sala Polivalentă din București.^[105] Artista a declarat faptul că și-a dorit întotdeauna să se întoarcă în România în timpul unui turneu.^[13] Pe parcursul concertului solista a schimbat cinci ținute de scenă, totul desfășurându-se în fața unei audiențe de aproximativ 2000 - 3000 de spectatori.^{[161][162][163]} Recitalul a început cu interpretarea cântecului „The Way I See It”, ce face parte de pe albumul Heavy Rotation, fiind și pentru prima dată când Anastacia a prezentat această compoziție publicului în cadrul turneului.^[164] În timpul dedicat susținerii celui de-al doilea cântec, „One Day in Your Life”, solista a acuzat o serie de probleme cu vocea, însă spectacolul a continuat precum a fost stabilit inițial.^[161][164] De asemenea, muziciana a inclus un moment special dedicat lui Michael Jackson.^[161][165] Concertul a fost deschis de interpreta Claudia Pavel, care și-a promovat prin intermediul evenimentului albumul Wrong Girl for That.

Anastacia la gala premiilor Women's World Awards 2009. În fotografie sunt vizibile tatuajele artistei, care i-au adus cântăreței un plus de notorietate.

În luna ianuarie a anului 2003 Anastacia a fost diagnosticată cu cancer mamar în timpul unei mamografii de rutină, realizate în scopul unei operații de reducere a bustului.^[9] Această intervenție chirurgicală se datora faptului că artista prezenta o serie de probleme cu spatele.^[9] La scurt timp ea a început tratamentele și ședințele de chimioterapie.^[9] După vindecarea completă, solista a inițiat o fundație intitulată „The Anastacia Fund” (în limba română: „Fundația Anastacia”), al cărei scop îl constituie informarea femeilor asupra importanței pe care le prezintă mamografiile de rutină la persoanele mai tinere de treizeci și cinci de ani.^[179]

Cel de-al treilea album al artistei, denumit după sine, a fost inspirat din această perioadă.^[79][180] În muzica pop promovată înaintea acestui interval au intervenit elemente ale muzicii rock sau ale celei soul — stilul astfel rezultat fiind denumit de interpretă „sprock”.^[73] Contrar acestor lucruri, în compunerea celui de-al patrulea disc cu material de studio, Anastacia a evitat să folosească elemente muzicale specifice muzicii rock deoarece nu a dorit să le amintească fanilor de această perioadă.^[181] Despre aceste aspecte solista a declarat următoarele: „în timp ce lucram la cel de-al patrulea album, nu eram sigură dacă mai voiam să cânt rock pentru că m-am gândit că acest lucru le va aminti fanilor mei de cancer, m-am temut că o să-i aduc înapoi în timp, într-o perioadă atât de tristă, așa că nu am folosit prea mult rock pe ultimul meu album. Dar asta nu va fi și alegerea mea pentru viitor”

Prima relație oficială a solistei a fost cu actorul Shawn Woods, pe care interpreta l-a descris în acea perioadă ca „dragostea vieții sale”.^[182] După o relație de șase ani, cei doi s-au despărțit în mod oficial.^[183] Conform publicațiilor din acea perioadă, Anastacia a aflat de faptul că Woods i-a fost infidel, acest incident reprezentând și principala sursă de inspirație a cântecului său „Why'd You Lie To Me”, ce are ca temă centrală infidelitatea.^[183]

În martie 2006 cotidianul The Sun dezvăluia informații conform cărora artista s-ar fi îndrăgostit de bodyguradul ei, Wayne Newton.^[184] Același ziar afirma faptul că Newton a părăsit-o pe logodnica sa, Lorraine Elston, cu care acesta are doi copii, pentru a forma un cuplu cu solista americană.^[184] De asemenea, Newton a declarat faptul că „relația sa cu Anastacia a trecut de la una profesională la una de prietenie”, în timp ce solista a decis să nu comenteze situația.^[184] La mai mult de un an de zile de la eveniment, pe data de 21 aprilie 2007, cei doi și-au oficializat relația în capitala Mexicului, Ciudad de México.^[13] În aprilie 2010 s-a confirmat faptul că cei doi au depus o cerere pentru divorț. 

Anastacia în 2016.

* 1968: Francesc „Tito” Vilanova i Bayó (n. 17 septembrie 1968 – d. 25 aprilie 2014) a fost un fotbalist și antrenor de fotbal spaniol.

După o carieră profesională modestă - a jucat doar 26 de meciuri în La Liga în ultimii trei ani combinat - el a continuat să lucreze cu FC Barcelona (primul său club), în calitate de antrenor asistent al lui Pep Guardiola, fiind parte a echipei care a câștigat 14 titluri importante.^[1] A murit la 25 aprilie 2014 când a pierdut lupta cu cancerul.

Tito Vilanova

·         1969: Keith Flint, cântăreț-compozitor englez (The Prodigy)
* 1969: Bismarck Barreto Faria (n. 17 septembrie 1969) este un fost fotbalist brazilian.
* 1970: Edílson (n. 17 septembrie 1970) este un fost fotbalist brazilian.

·         1971: Cristian Roman, cântaret, chitarist si compozitor român al trupei (The Teachers Orchestra)

* 1985: Siaosi Manumataongo ʻAlaivahamamaʻo ʻAhoʻeitu Konstantin Tukuʻaho^[1] (n. 17 septembrie 1985) este Prinț Moștenitor al Tonga. Tupoutoʻa ʻUlukalala a devenit moștenitor al tronului în martie 2012 când tatăl său, Tupou al VI-lea, a devenit rege al Tonga

Tupoutoʻa ʻUlukalala

Prinț Moștenitor al Tonga

Părinți Tupou al VI-lea Nanasipau'u Tuku'aho[*]  Frați și surori Princess Lātūfuipeka Tukuʻaho[*] Prince Ata[*]  Căsătorit cu Sinaitakala Fakafanua Copii Taufaʻahau Manumataongo Halaevalu Mataʻaho

* 1988: Kristijan Naumovski (n. 17 septembrie 1988, Skopje, Iugoslavia) este un fotbalist macedonean care evoluează la clubul Hong Kong Pegasus FC pe postul de portar.

* 1989: John Irving (n. 17 septembrie 1989, Portsmouth) este un fotbalist englez care evoluează la clubul galez Bala Town FC pe postul de fundaș. Anterior a evoluat și la clubul Everton FC din Premier League.
* 1993: Horia Popa (n. 17 septembrie 1993, Brasov, România) este un fotbalist român aflat sub contract cu FC Brașov.

Decese

·         456: Generalul roman (magister militum) Remistus este executat. Era probabil de origine vizigota, si comandantul armatei sub împăratul  Avitus. În 456, el a fost numit magister militum și devine primul „barbar” ridicat la acest rang militar.  În același an, împăratul Avitus, respins de Senatul roman, a decis sa paraseasca Italia pentru Galia, unde a intenționa să stranga o oaste pentru a reveni, în timp ce trupele Remistus ramase    în Italia s-au ciocnit cu  armata  Senatului, condusă de Ricimer, s-a baricadat   în Ravenna, unde a fost  asediata. Remistus a fost capturat și omorât la scurt timp după un incendiu care a ars o parte considerabilă a orașului imperial. Imparatul Avitus va fi la randul sau ucis, la o lună de la moartea  lui Remistus.

·         1322: Robert al III-lea de Flandra (n. 1249)

·         1621: A murit  la Roma,  Robert Bellarmin,  unul din cei 33 de Doctori ai Bisericii Catolice. Sfântul Robert Bellarmin ( n. 4 octombrie 1542, Montepulciano), a fost membru al ordinului iezuit si cardinal catolic. A fost canonizat în anul 1930, iar în 1931 trecut în rândul doctorilor Bisericii.

·         1665: Filip al IV-lea al Spaniei (spaniolă Felipe IV; 8 aprilie 1605 – 17 septembrie 1665) a fost rege al Spaniei (sub numele de Filip IV în Castilia și Filip III în Aragon) și rege al Portugaliei sub numele de Filip al III-lea (portugheză Filipe III). A urcat pe tron în 1621 și a domnit în Spania până la moartea sa și în Portugalia până în 1640. Filip a fost un patron al artelor, inclusiv al artiștilor ca Diego Velázquez, și a domnit în Spania în timpul perioadei dificile din timpul Războiului de Treizeci de Ani.

În ajunul morții sale, în 1665, Imperiul spaniol a ajuns la 12,2 milioane km² dar în alte privințe a fost în declin, proces la care a contribuit incapacitatea lui Filip de a realiza reforma internă și militară.

Filip și sora lui mai mare, Ana de Austria, în 1612, de Bartolomé González y Serrano.

Filip al IV-lea, cel mai mare fiu al regelui Filip al III-lea și al Margaretei de Austria, s-a născut la Valladolid. În 1615, la vârsta de 10 ani, Filip s-a căsătorit cu Elisabeta a Franței în vârstă de 13 ani; relația lor n-a fost foarte apropiată. Unii chiar au sugerat că mai târziu, Olivares, ministrul său cheie, a încercat în mod deliberat să-i păstreze pe cei doi îndepărtați pentru a-și menține influența, încurajându-l pe Filip să-și ia amante.^[1] Filip a avut șapte copii cu Elisabeta dintre care un singur fiu, Baltasar Carlos, care a murit la vârsta de 16 ani, în 1646. Decesul fiului său l-a șocat profund pe rege, care pare să fi fost un tată bun conform standardelor vremii. Elisabeta a conspirat cu alți nobili spanioli pentru a-l îndepărta pe Olivares de la curte în 1643 și pentru o scurtă perioadă ea a avut o influență considerabilă asupra lui Filip.

După decesul Elisabetei, Filip s-a recăsătorit în 1646 cu Mariana de Austria, nepoata lui Filip și fiica împăratului Ferdinand. Alegerea a fost ghidată de politică și de dorința lui Filip de a consolida relația cu Austria habsburgică.^[2] Mariana a născut cinci copii însă numai doi au atins vârsta adultă: o fiică, Margarita Teresa născuți în 1651, și viitorul Carol al II-lea în 1661, care însă a fost bolnăvicios și permanent în pericol de a muri, ceea ce a făcut ca linia de succesiune să fie nesigură.^[3]

În mod privat, Filip pare să fi avut o personalitate mai plăcută. Când era mai tânăr, s-a spus că avea un simț ascuțit al umorului și un "mare sentiment de distracție".^[4] De-a lungul domniei sale, el a participat la "academii" din Madrid - acestea erau saloane literare care aveau scopul de a analiza literatura contemporană și poezia, cu un dram de umor.^[5] A fost un pasionat al teatrului, uneori criticat de contemporani pentru dragostea sa pentru spectacole "frivole".^[6] Alții au captat personalitatea sa privată ca "bun, blând și amabil".^[7] Cei apropiați ai pretins că era competent academic, cu o bună stăpânire a limbii latine, geografie, și că putea vorbi bine limbile franceză, portugheză și italiană.^[8] Ca mulți dintre contemporanii săi, inclusiv Olivares, a fost interesat de astrologie.^[9] Traducerea lui de mână a textelor lui Francesco Guicciardini încă există.

Deși interpretările asupra rolul lui Filip în guvern s-au îmbunătățit în ultimii ani, descrierea făcută de contemporanul Diego Velázquez asupra slăbiciunii lui Filip - că "nu are încredere în el și ascultă de alții prea mult" - rămâne existentă. Deși convingerile catolice ale lui Filip nu mai atrag critici din partea scriitorilor de limba engleză, Filip este încă perceput de a fi fost "pios în mod nejustificat" în viața sa personală.^[8] În special, din 1640 încoace el a solicitat sfatul unei starețe, María de Ágreda, cu care a schimbat mai multe scrisori.

Acest lucru nu l-a oprit pe Filip de a avea numeroase aventuri, în special cu actrițe;^[10] cea mai faimoasă dintre acestea a fost actrița-amantă María Inés Calderón (La Calderona),^[11] cu care a avut un fiu în 1629, Juan José, care a fost crescut ca un prinț regal.^[3] Pe la sfârșitul domniei, și cu sănătatea șubredă a lui Carlos, a existat o posibilitate reală ca Juan José să pretindă tronul.

Prtret al tânărului Filip al IV-lea în 1623 de Diego Velázquez.

În timpul domniei regelui Filip al III-lea, curtea regală a fost dominată de familia Sandoval, în mod special de ducele de Lerma, principalul favorit și primul ministru pentru aproape toată domnia regelui. Când Filip al IV-lea a venit la putere, influența familiei Sandoval a fost subminată de o coaliție a nobililor, condusă de Don Baltasar de Zúñiga. De Zúñiga a început să dezvolte propria sa influență asupra viitorului rege,^[12] apoi și-a introdus propriul nepot, Olivares, prințului, pe atunci în vârstă de 10 ani.^[13] De-a lungul unui an, relația dintre Filip și Olivares a devenit foarte apropiată,^[14] cu toată tendința lui Filip spre lipsa de încedere și timiditate contracarată de hotărârea și determinarea lui Olivares.

Rapid Olivares a devenit sfătuitorul de încredere al lui Filip și atunci când Filip a urcat pe tron, în 1621, la vârsta de 16 ani, el și-a arătat încrederea în Olivares ordonând ca toate documentele care necesitau semnătura regală să fie mai întâi trimise ducelui. Filip l-a păstrat pe Olivares drept confidentul și prim-ministru său pentru următorii douăzeci de ani.

La începutul domniei sale, Filip era trezit de Olivares dimineața pentru a discuta despre treburile de stat zilnice^[13] și se întâlneau de mai mult de două ori pe zi; mai târziu, acestă rutină a scăzut până la o scurtă întâlnire cu privire la politică în fiecare zi.^[15] Cu toate acestea, Filip a intervenit de mai multe ori în politici în perioada 1641–1642 și s-a sugerat că Filip a acordat mai multă atenție în procesul de elaborare de politici decât a fost se acorda în mod tradițional; unele istorii recente merg atât de departe ca să-l descrie ca fiind "conștiincios" în elaborarea politicilor,^[16] deși este încă criticat pentru eșecul său de a nu lua decizii în timp util.^[17]

Favoritul regelui Filip al IV-lea, Contele-Duce Olivares, de Diego Velázquez.

Relația strânsă dintre Filip și Olivares a fost demonstrată de faptul că portretele au fost amplasate unul lângă altul, la palatul Buen Retiro — un act nemaiauzit în Europa acelor vremuri.^[18] Totuși, relația celor doi nu a fost una simplistă. Pe parcursul relației lor, ei s-au certat de câteva ori ca urmare a diferențelor dintre personalități și a diferențelor de opinie asupra politicilor lor.^[19]

Sub influența lui Zúñiga și Olivares, Filip a luat sub administrație proprietățile Ducelui de Lerma - extinse considerabil în timpul perioadei cât a fost favorit al regelui - și l-a îndepărtat din funcție pe Cristóbal de Sandoval, Duce de Uceda, fiul lui Lerma, cel care l-a ajutat inițial pe Zúñiga să-l elimine pe tatăl său pentru a avansa el însuși.^[20] Comunicările inițiale ale lui Filip au reflectat o intenție de a reforma monarhia pe o poziție sobră, morală cum era sub bunicul său, inclusiv selectarea miniștrilor care au servit sub Filip al II-lea.^[21]

În trecut Filip a fost considerat a fi fost "lipsit de imaginație" în politica lui,^[10] dar istorii recente au subliniat elementele mai radicale ale primele sale două decenii la putere. La începutul secolului al XVII-lea în Spania era o atmosferă febrilă, numeroși arbitrista oferind sfaturi de a rezolva problemele Spaniei; aceste sfaturi puteau fi date cu condiția ca scopul să fie consolidarea coroanei.^[22]

În urma căderii de la putere a lui Olivares în mijlocul crizei din 1640-1643, victimă a politicilor eșuate și a geloziei nobililor excluși de la putere, Filip a anunțat inițial că va conduce singur, devenind, de fapt, propriul său prim-ministru. Sistemul de guvernare junta a început să fie dezmembrat în favoarea vechiului sistem. Cu toate acestea, domnia personală s-a pronunțat printr-un favorit regal, inițial Luis de Haro, un nepot al lui Olivares și tovarăș de joacă din copilărie a lui Filip.^[23] De Haro nu a fost foarte apreciat de către istorici; comentariul unuia a fost că Haro a fost "întruchiparea mediocrității", nu este atipic.^[24] După decesul lui Haro în 1661, ginerele lui Olivares, Ducele de Medina de las Torres, a devenit favorit regal

Filip al IV-lea în culmea succesului său, pictură de Diego Velázquez, c.1631-2.

Filip a fost la domnie în cea mai mare parte a Războiului de Treizeci de Ani din Europa, o perioadă turbulentă de istorie militară. În ultimii ani de domnie ai lui Filip al III-lea, Baltasar de Zúñiga îl convinsese să intervină militar în Boemia și Electoratul Palatinat de partea împăratului Ferdinand al II-lea. După ce Filip a venit la putere, a fost convins de Zúñiga și Olivares că ar trebui să angajeze Spania într-o politică externă mai agresivă, în alianță cu Sfântul Imperiu Roman. Acest lucru a dus ca Filip să reînnoiască ostilitățile cu olandezii în 1621 într-o încercare de a aduce provinciile la masa de negocieri cu scopul de a realiza un tratat de pace favorabil intereselor globale spaniole. În ciuda acestei schimbări de politică, Filip nu pare să fi fost deosebit de belicos; de timpuriu el a menționat că moștenind un imperiu așa de mare, un război undeva în teritoriile sale era o condiție inevitabilă, ^[26] și a părut cu adevărat supărat atunci când a venit la putere și a văzut cât de mulți oamenii din Castilia au plătit "în sânge", pentru a sprijini războaiele predecesorilor săi regali.^[27]

Anii 1620 au fost ani buni pentru politica externă spaniolă: războiul cu olandezii a mers bine, chiar dacă cu o mare cheltuială, culminând cu recucerirea orașului cheie din Breda în 1624. Totuși, până la sfârșitul deceniului, guvernul lui Filip a fost confruntat cu întrebarea dacă să acorde prioritate războiul din Flandra sau relației Spaniei cu Franța, în timpul Războiului de Succesiune Mantuan (1628-1631). Sfătuitorii lui Filip au recomandat prioritizarea războiul din Flandra, luarea de măsuri pentru a proteja drumul spaniol în Țările de Jos, dar cu costul antagonizării lui Ludovic al XIII-lea.^[28] Această strategie s-a dovedit a fi un dezastru. În ciuda proaspetelor succese spaniole de la mijlocul anilor 1630 - în special, triumful guvernului lui Filip în ridicarea unei armate spaniole noi, cu care a mers în Germania pentru a învinge forțele protestante conduse de suedezi în Bătălia de la Nördlingen în 1634 — tensiunile crescând cu Franța au dus la un război inevitabil între cele două state catolice. Olivares l-a informat pe Filip că războiul care se apropia cu Franța ar fi totul sau nimic, Spania va câștiga sau va decădea.^[29]

Războiul spaniolo-francez care a urmat din 1635 încoace, nu a avut un sfârșit previzibil. Succese spaniole timpurii au amenințat Parisul și chiar și după înfrângerea spaniolă la Rocroi, Spania a rămas un adversar puternic. Dar, începând cu 1640, o perioadă care a văzut revolte pe scară largă în toate teritoriile spaniole în semn de protest față de costurile în creștere ale conflictului, Spania a constatat că îi este greu să susțină războiul. Filip a reacționat la amenințarea franceză și în cele din urmă a abandonat strategia sa "mai întâi Țările de Jos"; resursele pentru armata din Flandra au fost tăiate cu sălbăticie și lupta împotriva rebelilor care sprijineau Franța a avut prima prioritate.^[30]

La scurt timp după Rocroi, Filip - care acum trebuia să-și respingă favoritul, Olivares - a emis instrucțiuni către ambasadorii săi să caute un tratat de pace. Pacea de la Westfalia l-a înlocuit pe Olivares cu Luis de Haro, a rezolvat Războiul de Optzeci de ani din Țările de Jos și războaiele din Germania dar nu și conflictul cu Franța. Filip a răspuns la slăbiciunea percepută de Franța în timpul răscoalelor Frondei din 1648 de a continua lupta; personal a luat responsabilitatea pentru decizia de a începe o nouă ofensivă împotriva francezilor în Catalonia în 1651.^[31] Victoria asupra Franței nu a apărut însă, și prin 1658, după pierderea Dunkerque în fața forțelor anglo-franceze, Filip era în favoarea păcii.^[32] Tratatul de la Pyrenees din 1659 și căsătoria fiicei lui Filip, Maria Tereza, cu tânărul rege Ludovic al XIV-lea^[33] a pus capăt în cele din urmă lungilor războaie europene.

Frați

• Ana de Austria (1601–1666), care a devenit regină a Franței
• Maria Anna a Spaniei (1606–1646), care a devenit împărăteasă romano-germană a Sfântului Imperiu Roman
• Ferdinand, care a devenit guvernator al Țărilor de Jos

Copii

Cu Elisabeta de Bourbon (1603–1644, fiica lui Henric al IV-lea al Franței) — căsătorit în  1615 la Burgosp

• Infanta Maria Margaret (Maria Margarita) (1621)
• Infanta Margaret Maria Catherine (Margarita Maria Catalina) (1623)
• Infanta Maria Eugenia (1625–1627)
• Infanta Isabella Maria Theresa (Isabel Maria Teresa) (1627)
• Baltasar Carlos, Prinț de Asturia (1629–1646)
• Infanta Maria Anna Antonia (Mariana or Maria Ana Antonia) (1636)
• Maria Theresa a Spaniei (1638–1683), soția lui Ludovic al XIV-lea al Franței

Cu Mariana de Austria (1634–1696) — în 1649

• Margareta a Spaniei (12 iulie 1651 – 12 martie 1673), prima soție a lui Leopold I, Împărat Roman
• Infanta Maria Ambrosia de la Concepción (1655)
• Filip Prospero al Spaniei (1657–1661).
• Infantele Tomas Carlos (1658–1659)
• Carol al II-lea al Spaniei (1661–1700)

Cu María Calderón

• Juan José de Austria, care a devenit prim ministru al Spaniei (1629 – 1679)

* 1666: Augustus de Brunswick-Lüneburg (10 aprilie 1579 – 17 septembrie 1666), numit cel Tânăr, a fost duce de Brunswick-Lüneburg. În împărțirea domeniului Casei de Welf în 1635, el a primit principatul de Wolfenbüttel.

Augustus s-a născut la Dannenberg și a fost al șaptelea copil al Ducelui Henric de Brunswick-Lüneburg. După negocieri complicate cu membrii familiei și o intervenție a împăratului Ferdinand al II-lea, el a fost de acord să moștenească Wolfenbüttel, al cărui ultim conducător murise în 1634. Din cauza Războiului de Treizeci de Ani el nu și-a putut muta reședința pînă în 1644. Augustus a instituit un număr de reforme guvernamentale și a fondat Biblioteca Augusta, o mare bibliotecă în Wolfenbüttel.

Sub pseudonimul Gustavus Selenus el a scris o carte de șah în 1616, Șahul sau Jocul Regelui, și o criptografie în 1624: Cryptomenytices et Cryptographiae libri IX. Pseudoninum este o referire criptică la numele său, Gustavus anagramat din Augustus, și Selenius de la o piesă de teatru despre zeița greacă a lunii (Selene). Cartea despre criptografie se bazează în mare parte lucrările timpurii ale lui Johannes Trithemius.

Augustus a murit la Wolfenbüttel și a fost succedat de cei trei fii ai săi, Rudolph Augustus, Anthony Ulrich și Ferdinand Albert. Fiica lui Clara Augusta de Brunswick-Lüneburg s-a căsătorit cu Frederick de Württemberg-Neuenstadt în 1653.

Augustus de Brunswick-Lüneburg

Augustus de Brunswick-Lüneburg în 1666 Căsătorit(ă) Clara Maria de Pomerania-Barth Dorothea de Anhalt-Zerbst Elisabeta Sofia de Mecklenburg Familie nobilă Casa de Guelf Tată Henric, Duce de Brunswick-Lüneburg Mamă Ursula de Saxa-Lauenburg

* 1767: Prințul Edward, Duce de York (Edward Augustus;^[1] 25 martie 1739 – 17 septembrie 1767), a fost fratele mai mic al regelui George al III-lea al Regatului Unit, al doilea fiu al lui Frederick, Prinț de Wales și al Prințesei Augusta de Saxa-Gotha.

Prințul Eduard,

Duce de York și Albany

Părinți Frederick, Prinț de Wales Prințesa Augusta de Saxa-Gotha  Frați și surori Caroline Matilda de Wales Prințesa Louisa a Marii Britanii Prințesa Elisabeta a Marii Britanii Prințesa Augusta a Marii Britanii George al III-lea al Regatului Unit Prințul Frederick al Marii Britanii Prințul William Henry, Duce de Gloucester și Edinburgh Prințul Henry, Duce de Cumberland și Strathearn

·         1823: A încetat din viaţă Gheorghe Lazăr, întemeietorul învăţământului modern românesc; a fost iniţiatorul şi conducătorul primei şcoli în limba română, “Şcoala de la Sfântul Sava” – 1818; (n. 5 iunie 1779, la Avrig in Transilvania).

·         1863: A încetat din viaţă Alfred de Vigny, poet, prozator, dramaturg francez; (n. 27 martie 1797). Alfred de Vigny (n. 27 martie 1797, Loches, Indre-et-Loire – d. 17 septembrie 1863, Paris) a fost poet și dramaturg francez unul dintre promotorii principali ai romantismului. Lirica sa este gravă, sobră, reflexivă, concentrată și abordează teme majore ca: destinul geniului, sensul existenței, viața, moartea. El este, așa cum remarca Ferdinand Brunetière, singurul romantic care a avut idei generale și mai ales o concepție de viață bine gândită, pesonală, filosofică. Poezia lui Vigny este impersonală; evocând încercările la care viața supune omul, aduce în versurile sale stoicismul și trăirea demnă a tuturor sentimentelor.

·         1888: Poeta Iulia Hasdeu s-a stins din viata cu putin timp inainte de a implini 20 de ani. Fiica a carturarului Bogdan Petriceicu Hasdeu, aceasta, inca de mica, a surprins cu talentul sau. Dinainte de a incepe scoala, Iulia Hasdeu stia deja sa citeasca, iar la 8 ani a sustinut cu brio toate examenele pentru primii patru ani de studiu. A urmat studii in Bucuresti si Paris, iar in 1886 si-a luat bacalaureatul in litere la Sorbona, dupa care s-a inscris la licenta in litere si filosofie. Iulia Hasdeu a scris inca de la varsta de 7 ani, caietele ei fiind pline cu poezii, proza scurta, memorii. Ea nu a mai reusit sa devina prima femeie doctor in litere a Facultatii din Paris, pentru ca a fost rapusa de boala. Iulia Hasdeu a scris in franceza semnand poezii, satire, meditatii si drame, care au fost reunite in trei volume de “Opere postume”.

·         1907: A murit scriitorul francez Hector Malot, cunoscut mai ales pentru romanul Singur pe lume.

·         1912: A murit matematicianul francez Henri Poincaré, cu contribuții științifice importante și în domeniile astronomiei, geodeziei, mecanicii cuantice și filosofiei. Lui îi aparține renumita Conjectură a lui Poincaré, care a putut fi dovedită abia după aproape 100 de ani de la prima formulare, în anul 1904.

·         1923: A murit Theodor Rosetti, publicist și politician român, fost prim-ministru al României și membru de onoare al Academiei.

·         1947: Ádám Abet, scriitor, poet, jurnalist și traducător maghiar (n. 1867)

·          1948: Folke Bernadotte, Conte de Wisborg, în suedeză: Greve af Wisborg (n. 2 ianuarie 1895 – d. 17 septembrie 1948) a fost un diplomat și aristocrat suedez. El s-a remarcat prin negocierea eliberării a aproximativ 31.000 de prizonieri de război din lagărele de concentrare germane, în cursul celui de-al Doilea Război Mondial, inclusiv 423 de evrei danezi din lagărul Theresienstadt, ]n data de 14 aprilie 1945 ^[3][4][5]. El a fost contactat de Heinrich Himmler, în 1945, cu o ofertă de pace separată, care a fost ulterior respinsă de aliați.

Bernadotte a fost desemnat în mod unanim de către Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite ca mediator în conflictul arabo-israelian din 1947-1948. El a fost asasinat în 1948 la Ierusalim de către grupul militant sionist Lehi ^[6], în cursul desfășurării misiunii de mediere.

Folke Bernadotte s-a născut la Stockholm în Casa de Bernadotte, ca fiu al Contelui Oscar Bernadotte de Wisborg, fost Prințul Oscar al Suediei și Duce de Gotland și al soției lui Ebba Munck de Fulkila. (Oscar Bernadotte fusese exclus de la succesiune ca urmare a contractării unei căsătorii care nu a fost încuviințată de către rege.) Folke Bernadotte era nepotul Regelui Oscar al II-lea.

Bernadotte a urmat cursurile școlii primare din Stockholm, apoi a fost admis la Academia Militară Karlberg, pentru a deveni ofițer de cavalerie. A obținut diploma de ofițer în 1915, devenind locotenent în armata suedeză în 1918; a fost apoi avansat maior.

Bernadotte a reprezentat Suedia la Expoziția Mondială din 1933-1934 de la Chicago, apoi la Expoziția Mondială din 1939-1940 de la New York.

Folke Bernadotte s-a interesat de activitatea cercetașilor suedezi, devenind directorul organizației naționale în 1937. El urmărea să integreze ^[7] cercetașii în planul strategic de apărare a țării odată cu izbucnirea celui de-al doilea război mondial.

În anul 1943 Bernadotte a fost numit vicepreședinte a Crucii Roșii Suedeze.

Contele Folke Bernadotte (stânga) discută cu prizonieri de război australieni în Germania (1943)

În calitatea lui de vicepreședinte al Crucii Roșii Suedeze, Contele Bernadotte a încercat în 1945 să negocieze un armistițiu între Germania nazistă și forțele aliate. A condus, de asemenea, câteva misiuni de salvare în Germania: în perioada toamna 1943-toamna 1944, el a organizat schimbul a 11.000 de prizonieri de război din Germania, care au fost repatriați prin Suedia.

Bernadotte a fost rugat de Heinrich Himmler în 1945 să transmită primului ministru britanic Winston Churchill și președintelui Harry S. Truman un proiect de armistițiu, elaborat fără cunoștința lui Hitler. Ideea principală a acestui plan ar fi fost încheierea de către Germania nazistă a unei păci separate cu aliații vestici, care i-ar fi permis să continue lupta împotriva Uniunii Sovietice. Potrivit unei relatări ulterioare a întrevederii, făcută de însuși Contele Bernadotte, acesta i-a spus lui Himmler că acest plan nu are șanse să fie acceptat; cu toate acestea, el a informat atât guvernul suedez, cât și părțile interesate. Planul nu a avut nici un fel de consecință 

Contele Folke Bernadotte a negociat transportarea de prizonieri de război norvegieni, danezi și aparținând altor națiuni europene. Inițiativa a fost luată de diplomatul norvegian Niels Christian Ditleff la sfârșitul războiului, și consta în transportarea prizonierilor, din lagăre de concentrare germane la spitale din Suedia.

Bernadotte s-a întâlnit cu Heinrich Himmler în primăvara anului 1945; acesta fusese numit comandant suprem al armatei germane după eșecul atentatului contra lui Hitler din vara anului precedent. Misiunea lui era să depisteze și recupereze prizonieri de război norvegieni și danezi din Germania. El s-a reîntors la 1 mai 1945, imediat după moartea lui Hitler. După un interviu luat lui Bernadotte, ziarul suedez Svenska Dagbladet a anunțat că Bernadotte a salvat 15.000 de persoane din lagărele de concentrare naziste, dintre care aproximativ 8.000 de danezi și norvegieni, precum și 8.000 de femei de cetățenie franceză, poloneză, cehă, britanică, americană, argentiniană și chineză ^[10]. Misiunea a durat aproximativ două luni, timp în care personalul Crucii Roșii Suedeze au fost expuși pericolului real de a fi uciși de forțele aliate.

Un Autobuz Alb, astăzi

Misiunea acționa cu ajutorul unor autobuze vopsite integral în alb, cu excepția însemnului Crucii Roșii și a steagului suedez de pe părțile laterale și frontală, pentru a se evita doborârea lor de către aliați. Misiunea consta din 308 persoane—în jur de 20 de doctori și restul soldați, 36 de autobuze, 19 camioane, 7 mașini, 7 motociclete, un camion remorcă, o bucătărie de campanie, toate aprovizionate pentru întregul transport cu alimente și benzină, căci aprovizionarea în Germania nu era permisă. Printre cele 21.000 persoane salvate în cursul operației se numără 8.000 danezi și norvegieni, 5.911 polonezi, 2.629 francezi, 1.615 evrei și 1.124 germani.

Operațiunea a continuat și după capitularea Germaniei, în lunile mai și iunie—au fost salvați încă 10.000 de oameni.

În total au fost salvate aproximativ 31.000 de persoane ^[4], dintre care între 6.500-11.000 de evrei ^{[4][11][12][13]}.

Contele Bernadotte a relatat și el acțiunea Autobuzele Albe în cartea saThe End. My Humanitarian Negotiations in Germany in 1945 and Their Political Consequences [Capitularea Germaniei. Negocierile mele umanitare din Germania și consecințele lor], apărută pe 15 iunie 1945 în limba suedeză. El relatează negocierile cu Himmler și alți înalți demnitari naziști, precum și acțiunea de salvare de la lagărul de concentrare de la Ravensbrück.

După război au existat unele critici, fie legate de misiunea Autobuzelor Albe propriu-zisă, dar și legate de persoana Contelui Bernadotte.

Pe de o parte se remarcă neînțelegerea de lungă durată dintre Contele Bernadotte și Felix Kersten, masseurul personal al lui Himmler, care a înlesnit accesul lui Bernadotte la Himmler ^[14][15]. Meritele lui Kersten au fost în mod constant negate de Bernadotte ^[16]. Istoricul britanic Hugh Trevor-Hope a adus disputa în fața publicului larg ^[17] atunci când a publicat un articol ^[18] pe baza unor documente provenite de la Kersten. Articolul declara că rolul lui Bernadotte a fost „doar al unui ofițer însărcinat cu transportul”. Potrivit articolului, Kersten ar fi declarat că Himmler i-ar fi spus că Bernadotte nu dorea salvarea evreilor, și că el înțelegea „necesitatea luptei noastre contra evreimii mondiale” (Himmler dixit).

Trevor-Roper a început să retracteze aceste acuzații la scurtă vreme după publicarea articolului. La data publicării articolului, Kersten tocmai fusese propus de către guvernul olandez pentru Premiul Nobel pentru Pace pentru a fi zădărnicit un plan nazist de deportare a întregii populații olandeze—o propunere bazată în primul rând pe declarațiile lui Kersten ^[19]. Cu toate acestea, o investigație olandeză ulterioară ^[20] a demonstrat că asemenea plan nu a existat niciodată și că documentele lui Kersten erau parțial falsificate. Ca urmare a acestor revelații, Trevor-Roper a spus ^[21] ziaristei Barbara Amiel, în 1995, că nu mai este sigur de alegațiile privind pe Bernadotte, și că probabil acesta ar fi pur și simplu executat ordine legate de salvarea deportaților norvegieni și danezi ^[22]. Alți istorici s-au îndoit de la început de versiunea lui Kersten, ajungând la concluzia că ele se bazau pe un fals sau o manipulare puse la cale de Kersten ^[23][24].

Pe de altă parte s-a remarcat ^[25], în Scandinavia, prioritatea dată, în cursul misiunilor de salvare, prizonierilor scandinavi. Politologul Sune Persson consideră aceste opinii ca nesusținute de probe. El trage concluzia că „acuzațiile contra Contelui Bernadotte... potrivit cărora el ar fi refuzat să salveze evrei de la lagărele de concentrare sunt minciuni sfruntate”, citând ca martori oculari persoane de seamă, inclusiv ^[26] reprezentantul din 1945 de la Stockholm al Congresului Mondial Evreiesc.

Statuia Contelui Folke Bernadotte din Kruså, Danemarca (lângă Flensburg).

Contele Bernadotte a fost asasinat, la 17 septembrie 1948, de membrii grupului radical naționalist israelian Lehi, îndeobște cunoscut în cercurile britanice ca banda Stern sau grupul Stern.

Un grup de trei persoane a condus și aprobat asasinatul: Ițhak Yezernițky (viitorul prim-ministru al Israelului Yitzhak Shamir, Nathan Friedmann (cunoscut și sub numele de Natan Yellin-Mor) și Yisrael Eldad (cunoscut și ca Scheib). Primul ministru israelian

David Ben-Gurion a bănuit și un al patrulea cap al atentatului: Immanuel Strassberg (cunoscut și ca Hanegbi) ^{[38][39][40][41]}. Asasinatul a fost pus la cale de capul din Ierusalim al grupului Lehi, numit Yehoshua Zettler. Cele mai multe surse citează șase membri tineri ai grupului Lehi: Yehoshua Cohen, Shmuel Rosenblum, David Efrati, Itzhak Markowitz, Yehoshua Zettler și Meshulam Makover. Alte surse sugerează că Contele Bernadotte și însoțitorii lui au fost atacați de trei persoane, în cartierul Katamon din Ierusalim. Doi au tras în pneurile mașinii (Itzhak Markowitz și Avraham Steinberg), iar al treilea, Iehosua Cohen, a deschis ușa mașinii și a tras în pasageri. Gloanțele au ucis pe conte și pe atașatul militar francez, colonelul André Serot. Ei au murit pe loc. Se pare că atașatul francez a fost confundat cu trimisul american Ralph Bunche. Meshulam Makover conducea mașina cu care au fugit asasinii ^[42][43]. Generalul Åge Lundström, care călătorea și el în aceeași mașină, a descris atentatul ^[44]:

„Am fost blocați de un Jeep al Armatei Israeliene în cartierul Katamon. Era plin de persoane îmbrăcate în uniforma armatei israeliene. În același moment, am văzut o persoană coborând din mașină și îndreptându-se spre noi. Nu i-am dat atenție, crezând că e un alt reprezentant venit să ne verifice permisele de trecere. Însă el a introdus un pistol mitralieră prin fereastra mașinii, din dreptul meu, și a tras în direcția Contelui Bernadotte și a colonelului Serot. Am auzit și alte tiruri de armă, ceea ce a creat o confuzie enormă. Contele Bernadotte s-a aplecat înainte, și am crezut pentru un moment că vrea să se ferească de tirul mitralierei. L-am întrebat: „Sunteți rănit?” și el a răspuns din cap în mod afirmativ, lăsându-se pe spate...Când am ajuns [la spitalul Hasaddah] am purtat pe conte pe brațe la un pat de spital... I-am scos jacheta și i-am sfâșiat cămașa și maioul. Am văzut atunci că era rănit în jurul inimii și că pierduse o cantitate mare de sânge. A venit un doctor, și l-am întrebat dacă pot face ceva, dar el mi-a spus că era prea târziu.”

Nathan Yellin-Mor (centru) și Matityahu Shmueliwitz stau în fața închisorii din Acra, imediat după eliberarea lor, în 1949.

Atentatul a avut loc în Piața Ben Zion Guini, în apropierea străzii Hapalmah

Contele Folke Bernadotte s-a căsătorit, pe 1 decembrie 1928, la New York cu Estelle Romaine Manville (n. 26 septembrie 1904, Pleasantville, New York - d. 28 mai 1984, Stockholm), din familia fondatoare a Corporației Johns-Manville.

Ei au avut patru fii, dintre care doi au murit în copilărie, și șapte nepoți, născuți după de decesul lui Bernadotte. Fiul mai mare se numește Folke, la fel ca tatăl lui, iar cel mai mic se numește Bertil Oscar.

Contele Folke Bernadotte

Contele Folke Bernadotte, circa 1945 Părinți Prințul Oscar, Duce de Gotland[2] Ebba Bernadotte[*][2]  Frați și surori Carl Oscar Bernadotte[*] Elsa Cedergren[*] Maria Bernadotte[*] Sophia Bernadotte[*]  Căsătorit cu Estelle Bernadotte[*] (1928–1948)  Copii Q63889820[*]

·         1965: Alejandro Casona, dramaturg și poet spaniol (n. 1903)

·         1984: Iuri Vizbor, cantautor, jurnalist sovietic (n. 1934)

·         1994: A murit austriacul  Karl Popper,  unul dintre cel mai importanti  filosofi  britanici ai secolului XX; (n.28.07.1902) (« Lecţia acestui secol »,”Cunoaştere obiectivă »).
* 1996: Spiro Theodore Agnew (Σπύρος Θεόδωρος Άγκνιου, Spiros Theódoros Agkniou) (pronunțat /ˈspɪroʊ ˈæɡnuː/) (n. 9 noiembrie 1918 în Baltimore, Maryland; d. 17 septembrie 1996 în Berlin, Maryland) a fost un avocat și politician american și cel de-al 39-lea vicepreședinte al Statelor Unite ale Americii în timpul ambelor mandate prezidențiale ale lui Richard Nixon (1969 - 1973). A fost de asemenea cel de-al 55-lea guvernator al statului Maryland (între 1967 și 1969). Agnew a fost primul american de origine etnică greacă ajuns în aceste înalte poziții oficiale americane.

În de-al cincilea an al mandatului de vicepreședinte al SUA, la sfârșitul verii anului 1973, Agnew a fost anchetat de procurorului general al orașului Baltimore, statul Maryland sub învinuirea de extorcare, evaziune fiscală, corupție și conspirație. În octombrie, același an, a fost acuzat oficial de primire de foloase necuvenite, totalizând peste $100,000, în exercițiul funcțiilor oficiale avute: șef executiv al comitatului Baltimore; guvernator al statului Maryland; vicepreședinte al SUA.

La 10 octombrie 1973, prin ajungerea la un compromis, i s-a permis lui Spiro Agnew să pledeze nolo contendere (soluție alternativă la concluziile recunoașterea vinovăției sau nerecunoașterea vinovăției) într-un singur cap de acuzare, și anume evaziunea fiscală valorând 29.500 de dolari, sumă încasată în 1967 și nedeclarată autorităților fiscale. Această soluționare a fost condiționată de demisia imediată ca vicepreședinte al SUA aflat în exercitarea celui de-al doilea mandat.

Agnew a fost unicul vicepreședinte din istoria Statelor Unite demisionat din cauza unei inculpări penale. La zece ani după demisia sa, în ianuarie 1983, Agnew a plătit statului Maryland aproape 270.000 de dolari, în baza unei sentințe definitive pronunțat într-un litigiu civil, întrucât statul Maryland îl acționase în judecată pe Agnew pentru primire de foloase necuvenite.

Agnew, în dreapta, depune jurământul de credință la inaugurarea din 20 ianuarie 1969.

Provenit dintr-o familie de imigranți greci, Agnew a studiat, după terminarea liceului, la Johns Hopkins University, inițial chimia, ulterior dreptul. În 1942 s-a căsătorit cu Elinor Judefind, cu care a avut patru copii. În anii 1944 - 1945 a fost militar american staționat în Franța și Germania. Până în 1946 era simpatizant al partidului democrat. Mai târziu a devenit membru al Partidului Republican. În 1947 făcea parte din conducerea unei companii americane din industria produselor alimentare.

În calitate de combatant în războiul din Coreea, Agnew a fost decorat de mai multe ori. La reîntoarcere în țară a activat ca avocat și a intrat în viața politică. În 1966 a fost ales în funcția de guvernator al statului Maryland. El este considerat a fi fost unul dintre promotorii ideii de egalitate dintre albi și negri. Însă a intervenit cu măsuri dure în 1960 în timpul unor tulburări rasiale, din care cauză a fost criticat de grupările militante pentru drepturile omului. Atitudinea sa în timpul evenimentelor a atras atenția candidatului din 1960 la președinția SUA, Richard Nixon, care a devenit președinte la sfârșitul deceniului. La 20 ianuarie 1969, Agnew a fost numit vicepreședinte al SUA, iar în august 1972 republicanii l-au nominalizat din nou pentru același post.

Agnew și-a câștigat un renume ca politician printr-un discurs împotriva opoziției, considerat strălucitor. Agnew a devenit ținta criticilor când a căutat să justifice războiul din Vietnam.

În octombrie 1973, în timpul celui de-al doilea mandat ca vicepreședinte federal, Agnew a fost nevoit să demisioneze ca inculpat pentru corupție în perioade în care a avut diverse funcții de stat în Maryland. Conform secțiunii a 2-a al celui de-al 25-lea amendament al Statelor Unite, pentru locul vacant de vicepreședinte, președinte Nixon l-a propus pe Gerald Ford. Candidatura acestuia a fost aprobată, conform legii, de ambele camere ale Congresului Statelor Unite.

Spiro Agnew

Spiro Agnew (portret oficial din 1972)

·         1997: Arșavir Acterian, avocat și scriitor român de etnie armeană (n. 1907)

·         2000: A decedat la Bucuresti marele actor român Dem Radulescu; (n.21 septembrie 1931, Ramnicu Valcea). Dem Rădulescu (n. 21 septembrie 1931, Râmnicu Vâlcea – d. 17 septembrie 2000, București), actor de comedie român de teatru, film și televiziune, profesor la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale” din București. A fost unul din cei mai mari actori de comedie pe care i-a avut teatrul si cinematografia românească, profesor la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale” din Bucureşti. Dem Radulescu fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa a IV-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice” si a fost declarat post-mortem cetăţean de onoare al municipiului Râmnicu Vâlcea.

·         2000 - A murit poetul Ioan Alexandru (n.25.12.1941).

·         2003:  A încetat din viaţă „Regina Salsa”, cântăreaţa de orgine cubaneză Celia Cruz.

·         2006: 

Aristide Buhoiu, în perioada ciclului de reportaje „Drumuri europene”.

Aristide Buhoiu (n. 4 aprilie 1938 Lugoj - d. 17 septembrie 2006) a fost un ziarist, realizator de televiziune și scriitor român. A devenit cunoscut publicului larg prin realizarea ciclului de reportaje Drumuri europene, difuzat de postul național de televiziune TVR între 1976 și 1983. A emigrat în 1984 în SUA. Fiica, Luana, a lucrat pentru celebrul regizor Steven Spielberg, la fundația lui din Hollywood. Fiul, Aristide, editează în SUA ziarul Universul, care apare de 20 ani. Ginerele, Thomas Scherzberg, este director în cadrul concernului Bertelsmann, una din cele mai mari companii de media din lume.

A fost absolvent al facultății de filologie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj, promoția 1962.

Aristide Buhoiu a murit la vârsta de 68 de ani. Suferea de cancer cu multiple metastaze. Trupul neînsuflețit i-a fost depus la biserica din Piața Amzei, iar înmormântarea a avut loc la cimitirul Bellu din București. Fusese internat, în ultimele cinci zile, în stare gravă la Spitalul Agrippa Ionescu din București și era menținut în viață doar cu ajutorul aparatelor.

·         2009: A murit unul dintre cei mai importanți filosofi polonezi: Leszek Kołakowski.

·         2013: A decedat industriaşul japonez Eiji Toyoda ;(n. 1913. Născut într-o familie de industriaşi textili, Eiji Toyoda este fiul lui Heihachi Toyoda, fratele fondatorului companiei Toyoda Loom Works, Sakichi Toyoda. Marele sau merit a fost aducerea companiei Toyota Motor Corporation la recunoaşterea mondială. Toyoda a condus compania până în 1994.

Sărbători

·         În calendarul ortodox: Sf Mc Sofia și fiicele sale: Pistis, Elpis și Agapis

·         În calendarul romano-catolic: Sf. Robert Bellarmin, episcop, învățător al Bisericii. Sfântul Robert Bellarmin (* 4 octombrie 1542, Montepulciano, † 17 septembrie 1621, Roma), membru al ordinului iezuit, cardinal, doctor al Bisericii Canonizat în anul 1930, iar în 1931 trecut în rândul doctorilor Bisericii.


URMEAZĂ PARTEA A DOUA