MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU SÂMBĂTĂ 14 SEPTEMBRIE 2019

PARTEA A DOUA

Decese

·       407: Ioan Gură de Aur, cunoscut și ca Ioan Hrisostom (în greacă Ἰωάννης ὁ Χρυσόστομος, n. 347 în Antiohia – d. 407), a fost arhiepiscop de Constantinopol, una din cele mai importante figuri ale patrologiei creștine, considerat sfânt deopotrivă în Biserica Răsăriteană și în Biserica Apuseană, care îl venerează cu titlul de doctor al Bisericii.

A adoptat o poziție împotriva creștinilor iudaizați cu opt predici în acest sens, având astfel un rol în dezvoltarea antisemitismului creștin

Sf. Ioan Gură de Aur, Constantinopol, începutul secolului al XI-lea; Steatit, reliefurile acoperite cu aur (înălțime: 9,2 cm, lățime: 6,2 cm). Păstrat la Muzeul Luvru din Paris, Departamentul Artelor Decorative, aripa Richelieu, etajul I, camera 1.

Sf. Ioan Gură de Aur s-a născut la Antiohia, în jurul anului 354, din părinții Secundus, mare dregător militar care a murit la scurt timp după nașterea sa, și Antusa, descendentă dintr-o bogată familie creștină. Rămasă văduvă la numai 20 ani, ea s-a dedicat cu râvnă și perseverență educației fiului ei, renunțând la recăsătorire. Primele elemente ale educației creștine, Ioan le-a primit de la mama sa Antusa. Educația clasică a primit-o de la retorul Libaniu și de la filosoful Andragatiu, primind valorile retoricii ale clasicilor greci. Se pare că a studiat și dreptul, întrucât ar fi pledat câtva timp.

S-a călugărit în anul 368. A trăit într-o peșteră lângă Antiohia. A fost botezat târziu, probabil în jurul anului 372, de Meletie, episcop de Antiohia. În scurtă vreme, a fost făcut citet. Sf. Ioan Gură de Aur a început să practice ascetismul acasă.

În 374, după moartea mamei sale Antusia, Ioan a putut să dea curs dorinței sale arzătoare pentru asceză. El s-a retras în munții Antiohiei, unde a dus patru ani o viață severă sub conducerea unui ascet, iar după aceea, s-a retras doi ani într-o peșteră.

În 380 s-a înapoiat la Antiohia, iar în 381, Meletie l-a făcut diacon. Timp de 10 ani, înaintea diaconatului, el a fost preocupat de problema monahismului și a fecioriei, cărora le-a consacrat mici tratate. Tratatul său „Despre preoție”, scris în cei șase ani de diaconat, este o capodoperă a literaturii patristice în care Sfântul Ioan Chrysostom om scoate în evidență sublimitatea Tainei Preoției.

Sf. Ioan a fost preoțit de episcopul Flavian în 386 și a primit misiunea de predicator. Geniul și arta sa oratorică îi creează renumele. El predică nu numai în biserica mare și frumoasă, zidită de Constantin, sau în biserica cea veche, ci în toate bisericile din Antiohia și din împrejurimi.

În timpul celor 12 ani de preoție la Antiohia, Sf. Ioan i-a combătut pe eretici, îndeosebi pe anomei și pe iudeo-creștini^[6] și s-a străduit pentru formarea morală a credincioșilor săi.

La moartea patriarhului Nectarie al Constantinopolului, în 397, Sf. Ioan a fost numit patriarh al Capitalei prin influența lui Eutropiu, ministru atotputernic pe lângă slabul împărat Arcadie.

Râvna sa de reformator implacabil, tonul tăios și neiertător al predicilor sale, care criticau aspru toate păcatele și pogorămintele^[7], de jos și până sus, la Eutropiu și Eudoxia, dragostea sa pentru săraci, pentru adevăr și pentru dreptate, i-au făcut mulți dușmani.

Legăturile Sf. Ioan Gură de Aur cu curtea imperială au fost reci. Dușmanii Sf. Ioan începuseră să murmure. Venirea fraților Lungi la Constantinopol, izgoniți de Teofil din Egipt ca origeniști, avea să provoace actul final al vieții patriarhului atât de frământat. Sf. Ioan i-a primit pe frații Lungi, i-a găzduit, dar nu a intrat în relații prea apropiate cu ei și a refuzat să primească o plângere împotriva lui Teofil. Aceștia s-au adresat împăratului, care a dispus convocarea lui Teofil în fața episcopului Capitalei.
Teofil a luat măsuri, trimițând înainte pe Sf. Epifaniu, spre a-l descalifica pe Sf. Ioan ca origenist, dar bătrânul episcop de Salamina și-a dat seama, până la urmă, de cursa în care a fost atras și a plecat grăbit în țara lui. Teofil însă, venit cu cei 26 episcopi ai săi, a raliat 10 episcopi nemulțumiți de Ioan, 3 văduve care se socoteau insultate de patriarh și pe împărăteasa Eudoxia. Sinodul, prezidat de Teofil, l-a convocat pe Ioan să se prezinte la Stejar, aproape de Calcedon, spre a se disculpa de calomnii și de lucruri ridicole. Ioan nu s-a prezentat și de aceea a fost destituit.

Patriarhul a fost rechemat din cauza răscoalei poporului care-și revendica pastorul și din cauza unui cutremur de pământ. Patriarhul a fost primit în triumf, dar împăcarea n-a durat decât două luni. Spre sfârșitul anului 403, Sf.Ioan critica aspru neorânduielile care s-au produs cu ocazia inaugurării unei statui a Eudoxiei aproape de Biserica unde slujea el. În Postul Paștelui din 404, Eudoxia, după sfatul lui Teofil, a convocat un sinod în care a Sf. Ioan a fost demis a doua oară pe motivul că nu a fost reintegrat de un sinod după prima demitere. Sf. Ioan a fost arestat în palat aproape de Paște și exilat după Rusalii, la 20 iunie 404.

După o oprire scurtă la Niceea, Sf.Ioan a ajuns, după 77 de zile, la Cucuz sau Arabissos, în Armenia Mică.

Din cauza legăturilor sale frecvente cu prietenii de la Constantinopol și Antiohia, autoritățile au primit ordin să-l deporteze la Pityus, un mic oraș pe malul de est al Mării Negre. El a murit pe drum spre această localitate, la Comana, în Pont, în ziua de 14 septembrie 407 cu aceste cuvinte pe buze: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”.

Osemintele sale au fost aduse la biserica Sf Apostoli din Constantinopol în anul 438 de către împăratul Teodosie II.

Pe parcursul activității sale pastorale, Sfântul Ioan Chrysostom a fost preocupat de teme cum ar fi: cunoașterea lui Dumnezeu, Sfintele Taine, Biserica, iubirea creștină. Referindu-se la cunoașterea lui Dumnezeu, Sfântul Ioan Hrisostom îi combate pe anomei, susținând că ființa lui Dumnezeu este incognoscibilă și incomprehensibilă.

Sfintele Taine pe care le dezbate Sfântul Ioan sunt: Sfântul Botez, Pocăința, Căsătoria, Sfânta Euharistie și Preoția.

În concepția Sfântului Ioan Chrysostom, Biserica este Trupul lui Hristos, credincioșii sunt mădularele acestui trup, iar Hristos este Capul Trupului: „ El i-a pus totul supt picioare, și L-a dat căpetenie peste toate lucrurile,Bisericii, care este trupul Lui, plinătatea Celui ce plinește totul în toți.” (Ef. 1, 22-23).

În dobândirea mântuirii, iubirea este esențială, ea fiind virtutea care îl face pe om asemenea lui Dumnezeu, Care este iubire. Iubirea față de Dumnezeu trebuie completată și cu iubire față de aproape, iubire ce se caracterizează prin milostenie. Sfântul Ioan susține că atunci când ajutăm un sărac, nu trebuie să-l judecăm pentru că este sărac, ci trebuie să fim conștienți că îl ajutăm de fapt pe Hristos, care la Judecata de Apoi ne va răsplăti: „34. Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: "Veniți, binecuvântații Tatălui Meu de moșteniți Împărăția care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii. 35. Căci am fost flămând și Mi-ați dat de mâncat; Mi-a fost sete, și Mi-ați dat de băut să beau; am fost străin și M-ați primit.”(Mt. 25, 34-35).

Sfântul Ioan Gură de Aur este acuzat că în predicile sale (Omiliile) ar instiga și cita pe cei care instigau la ură religioasă contra evreilor.^{[9][3][10][5][11][12]} Patrologii consideră aceste argumente nedrepte și anacronice, pe motiv că în Antichitate nu puteau exista antisemiți, termenul denotând un concept rasist modern, fără analog în Antichitate.^[13] Dar ei nu pot nega că Gură de Aur a făcut o teologie a înlocuirii de factură anti-iudaică și a folosit o retorică anti-iudaică.^[14]

Într-o serie de opt omilii, în timpul primilor doi ani ca preot în Antiohia (386-387), Sfântul Ioan Gură de Aur îi insultă și denigrează pe evrei, îi incită pe creștinii să-i urască și disprețuiască pe evrei^[15] , cu scopul de a face religia acestora mai puțin atractivă pentru „creștinii iudaizanți” din parohia lui, care luau parte la sărbătorile evreiești și care urmau regulile religioase iudaice ^[16][17]. Predicile sale sunt formulate convențional, folosind o formă retorică intransigentă cunoscută sub denumirea grecească de „psogos”, insultându-l și urâțindu-l pe adversar.

Un scop al acestor omilii era de a-i împiedica pe creștini să participe la obiceiurile evreiești, evitând astfel erodarea perceptibilă a numărului credincioșilor păstoriți de Sf. Ioan Gură de Aur. În omiliile sale, Chrysostomul îi critică pe „creștinii iudaizanți”, care participau la sărbătorile evreiești și respectau celelalte obiceiuri evreiești precum sabatul, recurgeau la circumciziunea fiilor lor și efectuau pelerinaje la locurile sfinte evreiești^[18]. În greaca medievală, aceste predici sunt denumite Kata Ioudaiōn (Κατά Ιουδαίων), titlu care se traduce în latină prin Adversus Judaeos, iar în limba română Contra evreilor. Traducerile mai recente, bazându-se pe faptul că Sf. Ioan Gură de Aur își adresează predicile membrilor propriei sale parohii, care continuau să urmeze obiceiurile evreiești, preferă un titlu mai puțin controversabil: Contra creștinilor iudaizanți^[19][20].

Potrivit unor erudiți patristici, în secolul al IV-lea, opunerea unui punct de vedere deosebit era exprimat într-un mod retoric, denumit „psogos” (insultă), ale căror convenții literare constituiau în defăimarea adversarului într-un mod înverșunat; astfel, acești erudiți consideră că a-l trata pe Sf. Ioan Gură de Aur drept „antisemit”, este echivalent cu a folosi o terminologie anacronică, într-un context istoric necuviincios^[21], această opinie părând a juca pe diferența puțin relevantă dintre antisemitismul rasial (încarnat cel mai bine de “limpieza de sangre” spaniolă și “legile rasiale” naziste) și antisemitismul religios tradițional (pe care l-a promovat atât Gură-de-Aur cât și înaintașii și succesorii lui). Deosebirea este următoarea: anti-iudaismul este ură religioasă, în timp ce antisemitismul este rezultatul „rasismului științific” al secolului XIX; un anti-iudaist nu ar mai fi avut nimic contra unui evreu care se boteza (deci trecea de la iudaism la creștinism), în schimb pentru naziști nu conta deloc dacă un evreu era botezat sau nu.^[22]

Dar că preferăm să numim predicile lui Gură-de-Aur “anti-iudaism”, “ură religioasă contra evreilor” sau de-a dreptul “antisemitism” (religios, firește), fapt rămâne că ele au fost o sursă importantă de legitimare a antisemitismului de-a lungul secolelor care au urmat^[23], și asta n-o poate nega și n-o neagă din fericire, nici un erudit^[24][25], oricât de apologetic ar fi el, căci a explica un context istoric nu poate înseamna și a scuza incitarea la ură și insultă, astfel ca asta nu-l scuză pe Gură-de-Aur de anti-iudaismul lui extrem, cu atât mai mult cu cât astfel de încercări de a-l descărca pe Chrysostom de responsabilitatea istorică^[26] se face apelând la ideea că generațiile de antisemiți care s-au inspirat din scrierile lui pline de ură, n-au ținut cont de contextul istoric (fragila poziție a creștinismului în secolul al IV-lea) și de sensul dorit de autor (păstrarea fidelilor creștini tentați de riturile iudaismului), nu de alta, dar Gură-de-Aur însuși se face vinovat de o astfel de eroare, când din sensul original de lecție istorică pentru un popor nărăvit la idolatrie de sclavia egipteană, care rătăcește dar este iertat, el face din povestea Ieșirii (cap. 32) despre vițelul de aur, o explicație “anacronică” a reticenței evreilor de a-l accepta pe Iisus ca Mesia, “într-un context istoric necuviincios”

De la nici un alt părinte bisericesc nu s-au păstrat atâtea opere, comentarii, predici și scrisori ca de la Ioan Gură de Aur. Între predici se găsesc și o serie de comentarii la Vechiul Testament și la Noul Testament sau predici tematice. Toate cele 238 de scrisori păstrate au fost scrise în exil.

• Divi Io. Chrysostomi Homilia, De Eo Quod Dixit Apostolus, Utinam Tolerassetis Paululum Quiddam Insipientiae Meae / Fabritio Capitone Interprete. - Basileae : Apud Andream Cratandrum, 1519. Ediție digitalizată a Bibliotecii Universitare din Düsseldorf

Opera Sfântului Ioan Gură de Aur cuprinde 18 volume în Ediția Migne și, de asemenea, este răspândită în aproximativ 2000 de manuscrise.

Patronaje:

• Sf. Ioan Gură de Aur este protectorul persoanelor care suferă de epilepsie și care îi adresează rugăciuni să mijlocească pe lângă Dumnezeu ajutor în însănătoșirea lor.

• Sf. Ioan Gură de Aur este patron al celor care trebuie să se exprime în public (oratori, prezentatori, conferențiari etc.).

Ioan Gură de Aur

·       775: Constantin V, împărat bizantin (n. 718). Constantin al V-lea Copronimul (nume-murdărit) (n. 718)), a fost împărat bizantin între 741 -775) (cu întrerupere 741-743)), fiul lui Leon al III-lea, a fost asociat la tron in anul 720 de tatăl său, care l-a căsătorit cu Tzitzak (rebotezată Irina), fiica hanului kazar Bihar.
În 741, când a ajuns la tron, a condus o campanie împotriva arabilor în Asia Mică, dar în timpul campaniei, Constantin a fost atacat de fratele său vitreg, Artabasdus si a fugit în Amorion, iar Artabasdus a devenit împărat. În 743 Constantin l-a înfrânt pe Artabasdus, iar trei luni mai târziu și pe fiul acestuia, Niketas.
Între 10 februarie și 8 august 754, Constantin a ținut un sinod iconoclast la Hieria, lângă Calcedon. Constantin avea nevoie ca politica iconoclasta să fie aprobata de un sinod și nu de o adunare imperială, cum procedase Leon al III-lea. În vederea pregătirii sinodului, împăratul a alcătuit personal 13 lucrări teologice, dar dintre ele ne-au rămas numai două și acestea sub forma unor fragmente. La sinod au participat 338 de episcopi, un număr record, și s-a hotărât ca el să fie considerat ecumenic. Ultima ședință, la care a fost prezent și împăratul, a avut loc în palatul Vlaherne din Constantinopol. Documentele privind desfășurarea lucrărilor au fost distruse în perioada când s-a restabilit cultul icoanelor, dar s-au păstrat concluziile dogmatice sintetizate într-un horos (definiție dogmatică), combătute mai târziu la Sinodul al VII-lea Ecumenic din 787. Multe icoane au fost distruse și mulți preoți executați.
O răscoală a preoților (766) a fost înfrântă, mulți dintre ei fiind exilați și orbiți.
• 891: Papa Ștefan al V-lea

·       1321: Durante degli Alighieri (Dante Alighieri; n. mai 1265, Florența, Republica Florentină[*]^[2] – d. 14 septembrie 1321,^[3][4] Ravenna, Statele Papale^[5]) a fost un poet și filozof italian, om politic florentin, cel mai mare scriitor european din Evul Mediu. Autor al „Divinei Comedii”, capodoperă a literaturii universale, Dante este primul mare poet de limbă italiană, Sommo Poeta („poet în cel mai înalt grad”).

„Dante era de statură mijlocie, cu un umblet grav și liniștit. Avea o față lungă, nasul acvilin, ochii mari, pielea brună, părul negru și des, totdeauna cu o căutătură melancolică și gânditoare” (Giovanni Boccaccio, Trattatello in laude di Dante).

Viața lui Dante Alighieri este strâns legată de evenimentele politice din Florența. În acea perioadă, Florența era pe cale să devină orașul cel mai important și puternic din Italia centrală. Începând din 1250, un guvern comunal compus din burghezi și meseriași înlătură supremația nobilimii și, doi ani mai târziu, se bat primii „fiorini” de aur, monedă forte a comerțului european. Conflictul dintre „Guelfi”, fideli autorității temporale a papei, și „Ghibellini”, partizani ai primatului politic al împăraților germani ai „Sfântului Imperiu Roman”, se transformă într-un război între nobili și burghezie. La nașterea lui Dante, după îndepărtarea Guelfilor, Florența se găsea în puterea Ghibellinilor. În 1266, Guelfii revin la putere și Ghibellinii sunt expulzați din oraș. La rândul lor, Guelfii se divid în două fracțiuni: „bianchi” (albii) - care încercau să limiteze hegemonia papei - și „neri” (negrii).

Dante Alighieri s-a născut la Florența, în luna mai 1265, într-o familie din mica nobilime. Tatăl - Alighiero di Bellincione - se ocupa cu negustoria și a murit pe când Dante avea 17 ani, iar mama - Gabriella degli Abati - i-a murit în copilărie. Cel mai semnificativ eveniment al tinereții, după cum singur spune în opera sa „La Vita Nuova”, este întâlnirea în 1274 cu Beatrice (nobila florentină Bice di Folco Portinari), pe care o vede în numai trei ocazii, fără să fi avut oportunitatea de a-i vorbi vreodată. Îndrăgostit de ea până la adorație, Beatrice devine simbolul angelic al grației divine, pe care o va cânta exaltat în „La Vita Nuova” și mai târziu în „Divina Commedia”.

Se cunoaște puțin despre educația primită, dar creațiile sale scot în evidență o erudiție deosebită pentru timpurile sale. A fost profund impresionat de filozofia și retorica lui Brunetto Latini, care apare ca figură importantă în „Divina Comedie”. În Florența, audiază prelegerile de filozofie și teologie la școlile franciscane (pe lîngă biserica Santa Croce) și dominicane (la biserica Santa Maria Novella), studiindu-i mai ales pe Aristotel și pe Toma d'Aquino . Se știe că în 1285 Dante se afla în Bologna și este foarte probabil să fi studiat la renumita Universitate din acest oraș.

Dante Alighieri - portret de Sandro Botticelli

La vârsta de 20 de ani se căsătorește cu Gemma Di Manetto Donati, aparținând unei ramuri secundare a unei mari familii nobiliare, de la care va avea patru copii, Jacopo, Pietro, Giovanni și Antonia.

În 1292, doi ani după moartea Beatricei în urma unor complicații puerperale, Dante începe să scrie „La Vita Nuova”. În același timp, se angajează în viața politică turbulentă din acel timp, imaginând în persoana împăratului „Sfântului Imperiu Roman” mitul unei posibile unități politice. Totuși, în 1293, în urma unui decret prin care nobilii erau excluși de la orice activitate politică, Dante este constrâns să se dedice numai creației literare. Doi ani mai târziu, acest decret este abolit, cu condiția ca persoana interesată să facă parte dintr-o corporație artizanală. Dante se înscrie în corporația medicilor și farmaciștilor, și în cea a bibliotecarilor, cu mențiunea de „poet”. Se afiliază fracțiunii „Guelfilor albi”, care se opuneau influenței papei Bonifaciu al VIII-lea Caetani. În 1295, este trimis în San Gimignano cu o misiune diplomatică iar în 1300 este ales ca magistrat, unul din cei șase "Priori" - supraveghetori ai puterii executive care alcătuia „Signoria”. La îndemnul lui Dante, liderii grupurilor antagoniste - „albii” și „negrii” - din rândul Guelfilor, au fost exilați pentru a se menține liniștea în oraș. În timp ce Dante se găsea la Roma, chemat de papa Bonifaciu VIII, fracțiunea „negrilor” preia puterea politică în Florența, lui Dante i se interzice prezența în oraș și este condamnat la o amendă drastică. Neavând suma necesară, este condamnat la moarte dacă se va întoarce vreodată în Florența. Convins că a fost înșelat, Dante va rezerva un loc special papei Bonifaciu VIII într-unul din cercurile „Infernului” din „Divina Comedie”.

Cu anul 1304 începe pentru Dante un lung exil, el nu se va mai întoarce niciodată la Florența. Petrece cea mai mare parte a exilului la Verona, în anii 1307-1309 la Paris, iar mai târziu la Ravenna. În 1310, speranțele politice ale lui Dante au fost trezite de sosirea în Italia a împăratului Henric al VII-lea de Luxemburg, în care vedea rezolvarea rivalităților dintre orașele italiene. Dar moartea bruscă a lui Henric în 1313 la Siena întrerupe restaurarea puterii imperiale. În 1316, conducerea orașului Florența îl invită să se întoarcă din exil, dar condițiile umilitoare erau aceleași ca pentru un infractor iertat. Dante respinge cu demnitate invitația, spunând că nu se va întoarce decât dacă i se va restabili în întregime onoarea („senza onore e dignità di Dante....a Firenze non entrerò mai”). În 1319, Dante este invitat la Ravenna de către Guido Novello da Polenta, conducătorul orașului. Doi ani mai târziu, este trimis ca ambasador la Veneția. În timpul călătoriei de întoacere, suferă un atac de malarie și moare în noaptea de 23/24 septembrie 1321 la Ravenna, unde se găsește și astăzi mormântul său, deși florentinii i-au păstrat un loc special în biserica Santa Croce.

Dante este ultimul mare exponent al culturii medievale, care - în generația următoare cu Petrarca și Boccaccio - va face trecerea spre umanismul renașterii. Împreună cu Guido Cavalcanti, Lapo Gianni, Cino da Pistoia și Brunetto Latini devine principalul animator al noului stil literar, „Dolce Stil Novo”. Spiritualitatea lui Dante este impregnată de misticismul caracteristic epocii istorice, după care providența este determinantă pentru evenimentele din viața oamenilor, pe calea ce duce la mântuire.

Prima operă importantă a lui Dante, „Vita Nuova” („Viața nouă”), a fost scrisă între 1292 și 1293, la scurt timp după moartea Beatricei. Sensul titlului trebuie căutat în reînnoirea vitală a poetului după întâlnirea cu ființa iubită. Volumul conține 31 sonete și „canzoni” reunite prin intermediul a 42 de comentarii în proză. În această operă este ilustrată marea iubire ideală a lui Dante pentru Beatrice, amintirea primei întâlniri, previziunea morții sale și propria sa relevație spirituală susținută de intensitatea sentimentelor. Dante atribuie experienței afective o funcție simbolică de cunoaștere, în afara celei alegorice. „Vita Nuova” este una din cele mai valoroase realizări literare europene din punct de vedere al versificației.

În această culegere de versuri sunt reunite poezii din tinerețe, o grupare de „rime pietrose” dedicate unei femei cu numele „Pietra”, datorită lipsei sale de sensibilitate, în fine un ultim capitol cu poezii pe teme filozofice, în formă de dialoguri cu personaje alegorice, denumite „Justiția Divină”, „Justiția Umană” și „Legea”.

Dante cu „Divina Commedia” în apropierea intrării în Infern, privind spre Florența. În fund cele șapte trepte ale Purgatoriului. Frescă de Domenico di Michelino (1465) în biserica Santa Maria del Fiore, Florența

Capodopera lui Dante, „Divina Commedia”, alegorie în versuri de o precizie și forță dramatică deosebită, a fost începută probabil în 1306 și terminată cu puțin timp înainte de a muri. Titlul inițial dat de autor a fost „Comedia”, adjectivul „divina”, folosit de Boccaccio în lucrarea Trattatello in laude di Dante, apare pentru prima dată într-o ediție din 1555. Împărțită în trei secțiuni („Inferno”, „Purgatorio”, „Paradiso”), în operă este descrisă o călătorie imaginară în cele trei compartimente ale lumii de după moarte, în care poetul se întâlnește cu personaje mitologice, istorice sau contemporane lui. Fiecare personaj este reprezentantul unei virtuți sau al unui viciu, situarea în una din cele trei lumi fiind simbolică, ca răsplată sau pedeapsă, adesea și după criterii subiective (poetul îi întâlnește în Infern pe adversarii lui). Dante este călăuzit prin Infern și Purgatoriu de către poetul Virgiliu, simbol al înțelepciunii. Beatrice - ființa pe care a adorat-o - fiind instrumentul voinței divine îl ajută să găsească drumul spre Paradis - acolo unde înțelege că iubirea mișcă sori și stele (l’amor che muove il sole e l’altre stelle). Fiecare secțiune cuprinde 33 de cântece, cu excepția primei, care are un cântec în plus servind ca introducere. Poemul este scris în „terțete” (terza rima).

Opera oferă o sinteză a opiniilor filozofice, științifice și politice ale artistului, interpretate literar, alegoric, moral și mistic. Dincolo de sensurile sale profunde, este dramatizarea teologiei creștine medievale. „Divina Commedia” este alegoria purificării sufletului și dobândirii liniștei interioare prin înțelepciune și dragoste.

Statuia lui Dante la Galleria degli Uffizi, Florența

• „Il Convivio” („Banchetul”, 1304-1307) a fost proiectat ca o prezentare în 15 volume a cunoștințelor vremii. Prima carte ar fi fost introducerea, iar celelalte 14 ar fi cuprins comentarii detaliate, dar, din păcate, numai primele patru volume au fost terminate. Dante alege „il volgare” (vezi: Literatură italiană), pentru prima dată folosit într-o operă culturală în locul limbii latine.

• 
  

  De vulgari eloquentia, 1577
  „De vulgari eloquentia” („Cu privire la vorbirea comună”, 1303-1305) este un tratat de analiză a diverselor stiluri lingvistice și literare, redactat în limba latină medievală, proiectat în patru cărți, după obiceiul retoricii medievale. Dante încearcă să stabilească criterii sigure de bună folosire a limbii italiene scrise și dedică un capitol criticii poeziei italiene. Opera este întreruptă la capitolul al XIV-lea al cărții a doua.

• „De Monarchia” („Despre monarhie”, 1311-1313) tratat politic în latina medievală, scris probabil când împăratul Henric VII se afla în Italia, este o expunere a filozofiei politice a lui Dante, incluzând necesitatea unei structuri multinaționale a „Sfântului Imperiu Roman”, cu o separare completă a bisericii de stat.

Dante Alighieri

O frescă din Galeria Ufizzi Părinți Alighiero di Bellincione[*] Bella degli Abati[*]  Frați și surori Francesco Alighieri[*]   Căsătorit cu Gemma Donati[*] (din 1285)  Copii Jacopo Alighieri[*] Pietro Alighieri[*] Antonia Alighieri[*]

* 1492: Maffeo Gherardi (n. 1406, Veneția - d. 14 septembrie 1492, Terni) (numit Cardinalul Veneției) a fost un italian episcop romano-catolic și cardinal.

Maffeo Gherardi s-a născut la Veneția în 1406, fiul nobililor Giovanni Gherardi și soția sa, Cristina Barbarigo.^[2]

El a intrat în Ordinul Camaldolese (OSB Cam.) de tânăr, primirea lui a fost făcută de Paolo Venerio, abatele mănăstirii Sf. Mihail de la Murano. Gherardi mai târziu a devenit abate al acestei mănăstiri, și mai târziu Abatele General al Ordinului Camaldolese.

În aprilie 1466, Senatul venețian a ales în unanimitate ca el să fie Patriarhul Veneției, ambasadorii Republicii Veneția a prezentat alegerea lor, Papei Paul al II-lea în 31 octombrie 1467, iar Papa a confirmat numirea sa în 16 decembrie 1468. Gherardi a deținut ulterior această poziție pentru tot restul vieții.

Papa Inocențiu al VIII-lea l-a numit cardinal-preot in pectore în Consistoriul din 9 martie 1489. În 3 iulie 1489, Papa a declarat că numirea sa va fi publică în Consistoriul următor, iar în cazul în care Papa moare înainte de un astfel de consistoriu, el ar fi totuși eligibil pentru a participa la următorul Conclav.

După moartea Papei Inocențiu al VIII-lea, Gherardi a călătorit la Roma, în toiul așa-zisului Sede vacante, ajungând la Roma în data de 3 august 1492. La insistența Consiliului celor zece din Veneția, Colegiul Cardinalilor a publicat crearea sa drept cardinal și i s-a permis să participe la conclavul papal din 1492, unde a avut loc votul decisiv în favoarea Papei Alexandru al VI-lea. El a primit ca biserică titulară diaconia de Santi Sergio e Bacco.^[3]

Pe drumul de întoarcere în Veneția, a murit în Terni în 14 septembrie 1492. El este înmormântat în San Pietro di Castello din Veneția.

Maffeo Gherardi

• 1523: Papa Adrian al VI-lea (în germană Hadrian VI.), cunoscut și sub numele laice Adriaan Florisz Boeyens, Adriaan Florisz d'Edel sau Adrian von Utrecht (* 2 martie 1459 în Utrecht; † 14 septembrie 1523 în Roma), a fost între 1522-1523 cel de al șaptelea papă german al Romei.

Adrian al VI-lea

• 1607: Simion Movilă, domnitor al Moldovei. A fost frate cu Ieremia Movila, domnul Moldovei și a fost pus pe tronul Țării Românești de generalul polonez Zamoiski, după ce l-a învins pe Mihai Viteazul la Teleajen, în octombrie 1600. Mama sa, Maria, a fost fiica domnului lui Petru al IV-lea  Rares. Când fratele său Ieremia Movila a murit, i-a luat  locul pe tronul Moldovei  , dupa ce a facut daruri bogate pentru a fi  recunoscut de sultan. Cât timp a fost domnitor în Moldova (10 iulie 1606 – 24 septembrie 1607), a avut relații de dușmănie cu polonezii care, încercând zadarnic să-l detroneze prin intermediul turcilor, reușesc să-l otrăvească în 1607.  A fost înmormântat la  Manastirea Sucevita. După el, Moldova ajunge teatrul unor lupte intre fiii săi și ai fratelui său Ieremia.

• 1712: Giovanni Domenico Cassini, astronom și matematician italiano-francez (n. 1625)
* 1817: Prințesa Hermine de Anhalt-Bernburg-Schaumburg-Hoym (germană Prinzessin Hermine Amalie Marie von Anhalt-Bernburg-Schaumburg-Hoym; 2 decembrie 1797 – 14 septembrie 1817) a fost prințesă a Casei de Ascania prin naștere și prin căsătorie Arhiducesă de Austria.

A fost fiica cea mare a lui Victor al II-lea, Prinț de Anhalt-Bernburg-Schaumburg-Hoym și a prințesei Amelia de Nassau-Weilburg. Hermine a mai avut trei surori: Adelheid, Emma și Ida.

La 30 august 1815 la castelul Schaumburg s-a căsătorit cu Arhiducele Joseph, Palatin al Ungariei. Prințesa avea 17 ani iar arhiducele 39 de ani. Arhiducele Joseph nu avea moștenitori pe linie masculină, prima lui soție, Marea Ducesă Alexandra Pavlovna a Rusiei, a murit dând naștere unui copil care a murit.

Prințesa Hermine, de asemenea, a murit la naștere la vârsta de 19 ani după ce a născut gemeni. Ambii copii ai ei au murit fără să se căsătorească și fără să aibă copii. La 24 august 1819, soțul ei s-a căsătorit pentru a treia oară cu verișoara lui Hermine, Ducesa Maria Dorothea de Württemberg.

Copii:

• Arhiducesa Hermine Amalie Marie de Austria (14 septembrie 1817, Budapesta - 13 februarie 1842, Viena)
• Arhiducele Ștefan, Palatin al Ungariei (14 septembrie 1817, Budapesta - 19 februarie 1867, Menton)

Hermina de Anhalt-Bernburg-Schaumburg-Hoym

Arhiducesă de Austria

Părinți Victor II, Prince of Anhalt-Bernburg-Schaumburg-Hoym[*] Amelia of Nassau-Weilburg[*]  Frați și surori Princess Adelheid of Anhalt-Bernburg-Schaumburg-Hoym[*] Princess Ida of Anhalt-Bernburg-Schaumburg-Hoym[*] Prințesa Emma de Anhalt-Bernburg-Schaumburg  Căsătorită cu Arhiducele Joseph, Palatin al Ungariei Copii Arhiducesa Hermine Amalie Marie Arhiducele Stephen, Palatin al Ungariei

* 1851 : A murit James Fenimore Cooper, scriitor american, celebru prin romanul “Ultimul mohican”, ecranizat în câteva rânduri (“Vânătorul de cerbi”, “Călăuza”) (n.15.09.1789).
• 1852: Arthur Wellesley, Duce de Wellington, general irlandezo-englez, prim-ministru al Regatului Unit (n. 1769)
• 1901: William McKinley, al 5-lea președinte al Statelor Unite (n. 1843)
* 1907: Ludwig August Maria Eudes, Prinț de Saxa-Coburg-Gotha-Koháry (8 august 1845 – 14 septembrie 1907), a fost prinț german al Casei de Saxa-Coburg-Gotha și amiral brazilian.

S-a născut la Château d'Eu în Franța. A fost al doilea fiu al lui August de Saxa-Coburg și Gotha și al Clémentinei de Orléans. Tatăl său era verișor primar cu regina Victoria a Regatului Unit și cu soțul acesteie, Prințul Albert de Saxa-Coburg și Gotha. Prin mama sa era nepot al regelui Ludovic-Filip al Franței.

Ludwig August și vărul său primar, prințul francez Gaston, conte d'Eu (fiu al Victoriei, sora tatălui lui August), au plecat în Brzilia pentru a se căsători cu cele două fiice ale împăratului Pedro al II-lea al Braziliei: Isabel cea mare și Leopoldina cea mică. Planul original a fost ca August să se căsătorească cu Isabel și Gaston cu Leopoldina însă fetele au decis altceva și împăratul, care avea o experiență nefericită în legătură cu căsătoriile dinastice aranjate, a fost de acord cu dorințele lor.

Ludwig August și Leopoldina s-au căsătorit la Rio de Janeiro la 15 decembrie 1864, la două luni după nunta dintre Isabel și Gaston. Împreună au avut patru fii:

1. Prințul Petru August Ludwig Maria Michael Gabriel Raphael Gonzaga (19 mai 1866 – 6 iulie 1934); succesor al tatălui său în 1907. Petru a murit celibatar și a fost succedat de nepotul său Rainier.
2. August Leopold Philipp Maria Michael Gabriel Raphael Gonzaga (6 decembrie 1867 – 11 octombrie 1922).
3. Joseph Ferdinand Maria Michael Gabriel Raphael Gonzaga (21 mai 1869 – 13 august 1888).
4. Ludwig Gaston Klemens Maria Michael Gabriel Raphael Gonzaga (15 septembrie 1870 – 23 ianuarie 1942); căsătorit cu Prințesa Matilda de Bavaria.

Soția sa a murit tânără, la vârsta de 23 de ani, în 1871. El a murit la 14 septembrie 1907 la Karlsbad, Germania, la vârsta de 62 de ani.

Soția lui Leopoldina ținând în brațe pe fiul lor August și cumnata lui Isabel stând și ținând în brațe pe fiul ei Peter August (Rio de Janeiro, 1866)

Prințul Ludwig August

Prinț de Saxa-Coburg-Gotha-Koháry

Părinți Prințul August de Saxa-Coburg și Gotha Clementine de Orléans  Frați și surori Ferdinand I al Bulgariei Prințul Philipp de Saxa-Coburg și Gotha Prințesa Amalie de Saxa-Coburg și Gotha Prințesa Clotilde de Saxa-Coburg și Gotha  Căsătorit cu Leopoldina a Braziliei Copii Prințul Petru Prințul August Leopold Prințul Joseph Prințul Ludwig

* 1911: Prim-ministrul rus Piotr Stolipin este grav rănit într-o tentativă de asasinat și moare patru zile mai târziu. În atmosfera de insubordonare de după Revolutia din 1905,a trebuit să reprime revoltele violente și anarhia.
A initiat o reforma agrară care promitea mult, iar Stolîpin și colaboratorii lui, (printre care trebuie menționat în primul rând ministrul agriculturii Krivoșein), au încercat să dea o șansă cât mai multor țârani cu putință să scape de sărăcie, prin încurajarea unificării petecelor de pământ împrăștiate, prin obținerea de facilități bancare, prin stimularea migrației din zonele superpopulate către zonele cu pământuri virgine din Kazahstan și din sudul Siberiei.
Scopul lui Stolîpin era să creeze o pătură de țărani relativ avută, care să fie sprijinitori ai ordinii sociale.
Lenin s-a temut că Stolîpin va reuși în cele din urmă să permită Rusiei țariste să evite o revoluție violentă.
Pe 14 septembrie (1 septembrie s.v), Stolîpin, el a fost victima unei tentative de asasinat, in timp ce urmărea o reprezentație la Opera din Kiev, savarsit de socialistul revolutionar Dimitri Bogrov, despre care existau suspiciuni că avea în acelaș timp legături cu poliția secretă rusa, Ohrana.
A murit patru zile mai târziu.* 1916    - A încetat din viaţă scriitorul Jose Echegaray, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1904 (piese de teatru: “Marele codoş”, “Pata care curăţă”) (n. 19 aprilie 1832)

• 1916    - A încetat din viaţă Josiah Royce, considerat unul dintre cei mai importanţi filosofi americani ai secolului trecut (n. 20 noiembrie 1855)
* 1926: John Louis Emil Dreyer (n. 13 februarie 1852 Copenhaga, Danemarca – d. 14 septembrie 1926, Oxford, Regatul Unit) a fost un astronom irlando-danez

Johan Ludvig Emil Dreyer s-a născut la Copenhaga. Tatăl său, general-locotenentul John Christopher Dreyer,^[7] a fost minitru de război și naval al Danemarcei. La vârsta de 14 ani a devenit interesat de astronomie și l-a vizitat, în mod regulat, pe Hans Schjellerup la Observatorul de la Copenhaga.^[8]

A studiat la Copenhaga, până în 1874, când, la vârsta de 22 de ani, el a mers la Parsonstown, în Irlanda, unde a lucrat pentru Lawrence Parsons, al patrulea conte de Rosse, fiul și successorul lui William Parsons care construise Leviathan de la Parsonstown (un telescop uriaș cu oglinda primară de 183 cm). Începând din 1878 a lucrat la observatorul Dunsink și în 1882 la cel de la Armagh al cărui director a fost până în 1916.

Contribuția sa majoră este monumentalul New General Catalogue of Nebulae and Clusters of Stars care numără 8 163 obiecte de pe cerul profund completat de două anexe: Index Catalogue, care au condus la peste 13 000 obiecte repertoriate. Acest catalog, sub o formă revizuită, este folosit și în zilele noastre.

Dreyer a fost și un istoric al astronomiei. În 1890 el a publicat o biografie a lui Tycho Brahe, și el de origine daneză, iar spre sfârșitul carierei sale, Dreyer a editat publicațiile lui Tycho și corespondența acestuia. Cartea sa History of the Planetary Systems from Thales to Kepler (1905), este o privire generală a istoriei astronomiei și rămâne o bună introducere asupra subiectului. În prezent este editată sub titlul A History of Astronomy from Thales to Kepler (ISBN 0-486-60079-3).

El a coeditat prima istorie oficială a Societății Astronomice Regale, împreună cu Herbert Hall Turner, History of the Royal Astronomical Society 1820–1920 (1923, retipărită în 1987)

John Dreyer

·       1927: Isadora Duncan (n. 26 mai 1877 sau 27 mai 1878, San Francisco - d. 14 septembrie 1927, Nisa) a fost o dansatoare americană, creatoare a unui stil expresiv în arta dansului, inspirat din dansul antic grecesc, care a influențat coreografia modernă a secolului al XX-lea.

S-a născut la San Francisco într-o ambianță familiară modestă, cu numele ei adevărat de Angela Isadora Duncan. În timpul adolescenței, s-a deplasat împreună cu unii din membrii familiei la Chicago sau New York, apărând ca balerină în diverse spectacole, fără vreun succes deosebit. Cariera sa profesională începe în 1896 cu ajutorul producătorului de film Augustin Daly, care o convinge să înceapă un turneu în Europa. Ajunsă la Londra, în fața unui public cultivat și înstărit, obține un succes enorm, ceea ce i-a permis să-și continue turneul pe scenele teatrelor din Viena, Budapesta și Berlin. În 1904 deschide o școală de dans la Grünwald în Germania, propagând astfel noul său stil de dans, în care interpreta coreografic muzică de Beethoven sau alți compozitori clasici. Urmară alte două școli la Paris (1914) și Moscova (1921). Un turneu în Statele Unite ale Americii în anul 1908 este mai curând un fiasco, publicul american neacceptând dansul pe o muzică ce nu fusese creată anume pentru balet.

Isadora Duncan și Serghei Esenin

În viața privată, alături de succesele profesionale, duce o existență dezordonată și este lovită de evenimente tragice. Doi copii, o fiică dintr-o legătură cu scenaristul Edward Gordon Craig și un fiu dintr-o aventură cu industriașul Isaac Singer, celebrul producător de mașini de cusut, mor într-un accident de circulație în 1913 la Paris.

La sfârșitul unei perioade de depresie psihică, regăsește energia necesară pentru a se ocupa intens de elevii săi, dintre care a adoptat șase, deveniți oarecum înlocuitorii propriilor săi copii dispăruți. În 1922 se căsătorește cu poetul rus Serghei Esenin, de care se separă după un an, neputând suporta excesele alcoolice și violențele acestuia. Viața sa a luat un sfârșit tragic în 1927 la Nisa, murind strangulată de un șal lung ce-l purta în jurul gâtului, prins de roata automobilului descoperit.

Stilul de dans al Isadorei Duncan era caracterizat de mișcări libere, curgătoare, încărcate emoțional, oglindind fascinația idealurilor antice cu privire la corpul omenesc în mijlocul elementelor naturii. În mod obișnuit apărea îmbrăcată într-o tunică scurtă cu brațele, gambele și picioarele goale, cu părul fluturând în aer, dând impresia unui dans improvizat. Stilul său coreografic a fost preluat și dezvoltat de maeștri ai baletului ca Mihail Fokin, Ted Shawn și de dansatoarea Ruth Saint Denis.

Isadora Duncan

Isadora Duncan în Amfiteatrul Dionysos din Atena Frați și surori Raymond Duncan[*] Augustin Duncan[*]  Căsătorită cu Serghei Esenin (1922–1923)  Copii Deirdre Craig[*] Patrick Augustus Duncan[*]

* 1927: Hugo Ball (n. 22 februarie 1886, Pirmasens, Germania, d. 14 septembrie 1927, San Abbondio, Elveția) a fost un scriitor care a participat la fondarea curentului Dada din Zürich, reprezentat de Cabaretul Voltaire. S-a alăturat lui Max Reinhardt la Școala acestuia de Arte în 1910, fiind angajat ca regizor.

Frecventează Café des Westens", cafenea ce devine locul său de întâlnire cu tinerii poeții ca : Johannes R. Becher, Georg Heym, Richard Huelsenbeck, Klabund, și alții. Regizor la teatrul din München în 1913 și colaborator la ziarul « Revoluția »( publicat de către F.S. Bachmair în 1913 ) împreună cu Seewald, J.R. Becher, Erich Mühsam. La puțin timp după izbucnirea războiului el și cu soția sa, Emmy Hennings, emigrează în Suedia. Amândoi s-au angajat imediat – Hugo ca pianist iar Emmy, a devenit cântăreață.

În februarie 1916 el a fondat Cabaretul Voltaire în Zürich. I-a întâlnit pe Jean Arp, Marcel Iancu, Tristan Tzara și, mai târziu, pe Huelsenbeck și Serner. Intențiile sale față de Cabaretul Voltaire le-a precizat cu cuvintele: « Este necesar să clarific intențiile acestui cabaret. Ținta lui este de a aminti lumii că sunt oameni cu minți independente – dincolo de război și naționalism – care trăiesc pentru diferite idealuri. ».

A compus poeme muzicale sau „versuri fără cuvinte”. În 1917 el a încetat să mai participe la mișcarea culturală dadaistă. A devenit redactor la ziarul Freie Zeitung în Berna. Mai târziu se va retrage și va locui în Ticino, unde a fost angajat tot ca scriitor.

Din perioada când colabora cu dadaismul i-a rămas o nuvelă nepublicată Tenderenda, der Phantast. Una dintre lucrările sale importante o constituie Die Flucht aus der Zeit"( « Zbor în afara timpului »).

În cultura română l-a influențat pe Nichifor Crainic prin scrierea sa asupra creștinismului bizantin și înfățișarea a trei autorități teologice răsăritene, Ioan Scărarul, Dionisie Areopagitul și Simeon Stâlpnicul.

Hugo Ball

* 1936: Irving Thalberg (n. 30 mai 1899 - d. 14 septembrie 1936) a fost un producător american de film cunoscut pentru filme precum Grand Hotel, China Seas, Camille, Revolta de pe Bounty și The Good Earth.

A lansat carierele mai multor actori, printre care Lon Chaney, Ramon Novarro, John Gilbert, Joan Crawford, Clark Gable, Jean Harlow, Wallace Beery, Luise Rainer, Greta Garbo, Lionel Barrymore și Norma Shearer, cu care s-a căsătorit.

Din 1937, în memoria sa, se acordă anual Premiul Memorial Irving G. Thalberg din cadrul Premiilor Oscar.

Irving Thalberg

• 1937: Tomáš Garrigue Masaryk, om politic și filosof, primul președinte al Republicii Cehoslovace (n. 1850)
* 1945: Dumitru Drăghicescu (n. 4 mai 1875, comuna Zăvoieni, județul Vâlcea - d. 14 septembrie 1945) a fost un diplomat, filozof, politician și sociolog român. A fost membru al grupului de recunoaștere a drepturilor românilor de a avea un stat național în granițele lor etnice la „Congresul naționalităților”, ținut la Roma între 9 – 12 aprilie 1918.

După absolvirea școlii primare în satul său, Dumitru Drăghicescu s-a înscris la Liceul Carol din Craiova, unde a avut privilegiul de a avea o pleiadă remarcabile de profesori, printre care se impunea cel de matematici, Constantinescu (Daoa), și care nu era nimeni altul decât tatăl viitorului savant Gogu Constantinescu. Acest "mare pedagog," – așa cum scria în anul 1940 sociologul de mai târziu, Dumitru Drăghicescu – a exercitat o influență decisivă în stimularea interesului său pentru științele socio-umane ale viitorului mare sociolog și i-a format spiritul realist în cercetarea fenomenelor sociale și a relațiilor omenești.

După ce și-a susținut examenul de bacalaureat, s-a înscris ca audient la Facultatea de Drept din București, dar a frecventat simultan și cursurile de la Filosofie, de care a rămas apoi atașat până la sfârșit. A audiat cursurile lui Titu Maiorescu, C. Dumitrescu-Iași, C. Rădulescu-Motru ș.a.

În ianuarie 1901, după trecerea examenului de licență cu subiectul Influența lui Kant asupra lui August Comte, a plecat la Sorbona, în vederea obținerii titlului de doctor în sociologie. Atât la "École des Hautes Études Morales et Sociales", cât și la "Collége de France" a avut privilegiul să audieze cursurile unor profesori de incontestabilă valoare știintifică, precum Emile Durkheim, Gabriel Tarde, Henri Bergson, Théodule Armand Ribot.

În 1904, la 17 mai, îsi susține teza de doctorat sub conducerea lui Emile Durkheim, fiind primul român titrat la Paris în sociologie. Teza de doctorat este intitulată Du rôle de l'individu dans le déterminisme social.

Întors în tară, a suplinit sporadic în învățământul secundar, funcționând la diferite catedre de limbă franceză, pentru ca în aprilie 1905 să fie numit conferențiar la catedra de sociologie a Universității din Bucuresti, unde a funcționat până în anul 1910.

A fost deputat și senator (1925). După primul război mondial, l-a însoțit pe Nicolae Titulescu la Liga Națiunilor.

Între anii 1934 și 1936 a fost primul ambasador plenipotențiar al României în Mexic.

La 14 septembrie 1945 Dumitru Drăghicescu s-a sinucis,^[4] lăsând în urmă o valoroasă operă scrisă, dar și manuscrisul unei trilogii, din care au apărut primele două volume în limba franceză și care, de fapt, sunt necunoscute publicului românesc.

Scrieri:

• Le probleme du déterminisme social, Paris, 1903
• Raporturile dintre drept și sociologie, București, 1904
• Du rôle de l' individu dans le déterminisme social, Thèse presentée à la Faculté des lettres de Paris, Paris, 1904
• Din psihologia poporului român (Introducere), București, Librăria Leon Alcalay, 1907 [Cu dedicația: Domnilor Ioan Kalinderu și Const. Dissescu]
• Creștinism și democrație, 1909
• Înțelesul jertfei pentru patrie, București, Librăria L. Alcalay, 1916
• Le Renouveau religieux et la guerre mondiale, București, Librăria Satea, 1916
• La Transylvanie: esquisse historique, ethnographique et statistique, prefață de Emile Boutroux Librăria Félix Alcan, Paris,1918
• Les Problémes nationaux de l' Autriche-Hongrie, Ed. Bossard, Paris, 1918
• La Bessarabie et le droit des peuples. Préface de Etienne Fournol, Librăria Félix Alcan, Paris, 1918
• La lutte sociale et politique en Transylvanie, 1918
• Les Roumains de Serbie, Paris, 1919
• Evoluția ideilor liberale, București, 1921
• Partidele politice și clasele sociale, 1922
• Problema monetară din punct de vedere social, 1924
• L'intervention roumaine dans la guerre mondiale, Paris, f. an
• Reforma electorală, 1926
• La réalitė de l' Esprit, Paris, 1928
• Verité et révélations: vers une nouvelle idée de Dieu , 2 volume, 1934
• Dumitru Drăghicescu. Din Psihologia Poporului Român, Editura Vicovia, Bacău, 2013, ISBN 978-606-8541-22-8;
• Dumitru Drăghicescu. Dumitru Drăghicescu despre unirea românilor cu românii. Ediție îngrijită și prefață de prof.univ.dr. Virgiliu Constantinescu. București, Fundația România de Mâine, 2018;
• Dumitru Drăghicescu. Dumnezeu și destinul Universului. Ediție îngrijită de Lazăr Cârjan și Ioan Octavian Rudeanu. București, Editura Solaris Print, 2011;
• Dumitru Drăghicescu. Izvoarele etnice ale sufletului românesc. Brașov, Mica bibliotecă românească, s.a;
• Dumitru Drăghicescu. La Transilvanie: esquisse historique, géographique, ethnographique et statistique. Préface de M. Emile Boutroux. București, Editura Albatros, 1997;
• Dumitru Drăghicescu. Noua cetate a lui Dumnezeu. Vol. I - Calea sau Cum justifică filosofia istoriei Societatea Națiunilor și ideologia sa: neo-creștinismul. București, Editura Paideia, 2015;
• Dumitru Drăghicescu. Ontologia umană. București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1987.

* 1948: Constantin I. Angelescu (n. 10 sau 12 iunie 1869, Craiova - d. 14 septembrie 1948, București) a fost un politician, medic și profesor universitar român, reformator al școlii românești în perioada interbelică. A fost membru de onoare al Academiei Române.

Din 1901 până la sfârșitul perioadei interbelice, a fost deputat sau senator în toate legislaturile; din ianuarie 1914 a fost membru al guvernului în repetate rânduri; între 1922-1928 și 1933-1937 a fost ministrul instrucțiunii publice. Între 30 decembrie 1933 și 3 ianuarie 1934 a fost primul ministru interimar al României. A fost cel dintâi ministru plenipotențiar al României la Washington, începând cu ianuarie 1918.

După cel de al doilea război mondial a prezidat Asociația de prietenie Româno-Americană.

Constantin Angelescu s-a născut în 1869 în familia lui Dumitru Angelescu, negustor din Craiova, și a Teodorei, născută Geblescu, a cărei familie era înrudită cu familia Craioveștilor. După anii de învățătură la școala primară Obedeanu și la liceul Carol I din Craiova, el a studiat medicina la Paris. În Franța s-a specializat în chirurgie în 1897. Revenit în patrie, a lucrat în chirurgie la Spitalul Brâncovenesc, apoi la Filantropia, ajungând profesor universitar (1903) și director al Clinicii universitare de chirurgie. Prin căsătoria cu Virginia Constantinescu-Monteoru, fiica milionarului Grigore Monteoru, a devenit proprietarul stațiunii balneare Sărata Monteoru, al unor terenuri petrolifere și bunuri imobiliare din zona Buzău.

Intrând în politică în cadrul Partidului Național-Liberal, dr. Angelescu a devenit deputat (1901) și senator, iar mai apoi ministru al lucrărilor publice (1914-1916) și ministru al instrucțiunii publice.

Ca ministru al lucrărilor publice în guvernul Ion I.C. Brătianu, a fost însărcinat, în mod deosebit, cu organizarea serviciului sanitar al armatei române, în preajma intrării României în conflagrația mondială. Partizan al aderării la Antantă, a suscitat supărarea primului ministru care l-a destituit cu prilejul formării coaliției de uniune națională. În 1917, în perioada evacuării guvernului și regelui la Iași, Angelescu a trăit pentru scurtă vreme în refugiu la Odesa, apoi a revenit în țară. În ianuarie - martie 1918 a fost numit de Brătianu cel dintâi ministru plenipotențiar al României la Washington. Apoi, în 1918 a fost vicepreședinte al Consiliului Național pentru Unitatea Românilor înființat de Take Ionescu la Paris.

Ulterior a fost ministrul instrucțiunii publice în guverne prezidate de Ion I.C. Brătianu, și apoi de I. Duca, timp în care a efectuat reforme însemnate în sensul modernizării învățământului în România, în continuarea celor inițiate în secolul precedent și la începutul veacului al XX-lea de către mentorul și unchiul său, prin alianță, Spiru Haret. Deviza sa era: „Școală cât mai multă! Școală cât mai bună! Școală cât mai românească!” Textul constituțional cu privire la învățământ, așa cum a fost formulat la 29 martie 1923, se baza pe principiile libertății învătământului, a obligativității și gratuității învățământului primar. A contribuit la adoptarea Legii învățământului primar al statului și a învățământului normal-primar din 26 iunie 1924, la uniformizarea sistemului de educație din România mare. În anul 1925 a instituit examene de bacalaureat.

Cu timpul, relațiile cu Ion I.C. Bratianu s-au ameliorat, dr. Angelescu fiind alături de acesta în momentele de după tentativa de asasinat din 1904 și în ultimele ceasuri ale vieții în 1927, când a supravegheat în de-aproape tratamentul medico-chirurgical acordat.

După asasinarea premierului Ion Duca, a fost vreme de patru zile prim-ministru interimar, nevoit fiind apoi să cedeze locul lui Gheorghe Tătărescu. În cele din urmă a acceptat să fie ministrul educației naționale în cabinetele conduse de Tătărescu.

În timpul Dictaturii regale a lui Carol al II-lea, în anii 1938-1940, dr. Angelescu a fost ministru secretar de stat (în guvernul prezidat de patriarhul Miron Cristea) și apoi consilier regal. Este unul dintre membrii Consiliului de coroană prezidat de Carol II care au votat pentru cedarea Basarabiei și nordului Bucovinei către Uniunea Sovietică în urma ultimatumului dat României la 26 iunie 1940^[2]. Împreună cu Dinu Brătianu, s-a împotrivit acceptării Dictatului de la Viena.

Dr. Constantin Angelescu a fost vreme de 24 ani președintele Ateneului Român (1923-1947), iar între 1941-1947 a fost președinte al Ligii culturale.

La 24 mai 1934 a fost ales membru de onoare al Academiei Române.

A fost membru fondator al Academiei de Științe din România^[3].

După unele surse, în 1943, împreună cu dr. Nicolae Lupu, a propus reacordarea dreptului medicilor evrei la liberă practică, drept ce le fusese luat prin legislația antisemită din anul 1940.^[4]

În septembrie 1948 a decedat la spitalul francez Vincent de Paul din București. Moartea l-a scutit de arestare și trimitere în închisorile comuniste.

A avut trei fiice : Elisabeta, Ioana si Elena precum și trei fii:Grigore,Alexandru și Constantin. Fiica sa, Elisabeta Angelescu, s-a căsătorit cu matematicianul Alexandru Ghika -fiu Grigore Ghika - fizician. Fiica sa Ioana (Jeanne) Angelescu s-a casatorit cu Stefan Ghika - Budesti, geolog, membru corespondent al Academiei Romane, fiul arhitectului Nicolae Ghika Budesti . A treia fiica a doctorului Constantin I. Angelescu este Elena care a fost căsătorită cu diplomatul George Valimarescu. Fiul său, Constantin C. Angelescu Monteoru (1905-2000), a fost profesor de drept constituțional, decan al facultății de drept de la Universitatea din Iași. În anii represiunii staliniste a fost deportat la Canalul Dunăre-Marea Neagra. Fiica acestuia este Ioana Angelescu, angajată a postului de Radio Europa libera, casatorita cu George Angelescu, muzician.

Constantin I. Angelescu

·       1966: Nikolai Cerkasov, actor rus de teatru și film (n. 1903)
* 1970: Rudolf Carnap (n. 18 mai 1891, Ronsdorf, Germania – d. 14 septembrie, 1970, Santa Monica, California) a fost un filozof german care a trăit în Europa înainte de 1935 și în SUA după aceea. A fost membru al Cercului de la Viena și susținător al pozitivismului logic.

Pentru Rudolf Carnap filosofia trebuia înțeleasă ca activitate de clarificare a limbajului prin analiza logică. Analiza constă în cercetarea logică a fundamentelor limbajului, în construirea unei sintaxe logice în care sunt admise doar tautologiile (propoziții analitice) și propoziții de experiență de forma „x are proprietatea z” , prin care se descrie experiența empirică.

Potrivit lui Carnap, numai termenii care alcătuiesc propoziții de experiență (propoziții prin care exprimăm experiența senzorială) au semnificație. Mai mult, numai propozițiile de experiență, a căror valoare de adevăr sau falsitate poate fi verificată prin confruntarea cu experiența empirică, au sens.

Rezultatul analizei lui Carnap este acela că filosofia speculativă (de exemplu metafizica) este fundamentată pe două tipuri de erori: pe de o parte, folosește cuvinte lipsite de semnificație, iar pe de altă parte, enunțurile sale sunt lipsite de sens.

Pentru termeni precum „Absolutul”, „Necondiționatul”, „Ființa în sine”, metafizicianul nu poate furniza condiții empirice de adevăr, ci doar sentimente și reprezentări ce stau în spatele pretinsei semnificații. Mai mult, propoziții metafizice, precum cele oferite de Hegel: „Ființa pură și neantul sunt unul și același lucru”, sunt fără sens, sunt pseudo-propoziții, pentru că sunt susținute de cunoaștere accesibila științei empirice, neverificabilă.

* 1977: Shogo Kamo (12 decembrie 1915 - 14 septembrie 1977) a fost un fotbalist japonez.

* 1982: Grace Patricia Kelly (n. 12 noiembrie 1929 - d. 14 septembrie 1982) a fost o actriță americană de film care, în aprilie 1956, s-a căsătorit cu Rainier al III-lea de Monaco și a devenit prințesă consort de Monaco, denumită în mod obișnuit Prințesa Grace.

După ce a îmbrățișat o carieră în actorie în 1950, la vârsta de 20, Grace Kelly a apărut în New York City în producții teatrale, precum și în mai mult de patruzeci de episoade de producții de teatru difuzate live la începutul anilor 1950, Vârsta de Aur a Televiziunii. În luna octombrie 1953, odată cu lansarea filmului Mogambo, ea a devenit un star de cinema, un statut confirmat în 1954, cu un Glob de Aur și o nominalizare la Premiul Oscar, precum și cu roluri principale în cinci filme, printre care The Country Girl, pentru care a primit Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță. După căsătoria sa cu Rainier al III-lea de Monaco a renunțat la actorie, dedicându-se noului său rol în cadrul familiei princiare de Monaco. Ea și Prințul Rainier au avut trei copii: Caroline, Albert și Stéphanie.

A murit după ce a suferit un accident vascular cerebral la 14 septembrie 1982, când a pierdut controlul automobilului și s-a prăbușit. Fiica ei, Prințesa Stéphanie, a fost în mașină cu ea, și a supraviețuit accidentului.

În iunie 1999, Institutul American de Film a clasat-o pe locul 13 în topul starurilor feminine de cinema american.

Casa familiei Kelly, construită de John B. Kelly în 1929, în Philadelphia.

Grace Kelly s-a născut la Philadelphia, Pennsylvania la 12 noiembrie 1929 într-o familie bogată și influentă. Tatăl ei, american de origine irlandeză, John B. Kelly, Sr. (1889–1960), a câștigat trei medalii olimpice de aur pentru canotaj și a deținut o companie de succes de cărămidă, bine cunoscută pe Coasta de Est. A fost nominalizat din partea Paridului Democrat să candideze la funcția de primar al Philadelphia la alegerile din 1935 însă a pierdut cu o diferență foarte mică. Doi dintre frații lui erau de asemenea faimoși: Walter C. Kelly (1873–1939) era un star de vodevil care a făcut filme pentru Metro-Goldwyn-Mayer și Paramount Pictures, și George Kelly (1887–1974) care era dramaturg, scenarist și regizor și câștigase premiul Pulitzer.^[1] Mama lui Grace, Margaret Katherine Majer (1898–1990), era de origine germană și a predat educație fizică la Universitatea din Pennsylvania, fiind prima femeie care a antrenat femeile la atletism în cadrul instituției.^[2][3] În tinerețe, ea a fost remarcată pentru frumusețea ei.^[2] După căsătoria cu John B. Kelly în 1924, Margaret s-a concentrat pe viața de familie până ce toți copiii ei au ajuns la vârsta școlară, după aceea ea a început să fie activă în diferite organizații civice.^[2]

Kelly a avut doi frați mai mari: Margaret Katherine cunoscută ca Peggy (1925–1991) și John Brendan, Jr., cunoscut ca Kell (1927–1985), și o soră mai mică Elizabeth Anne, cunoscută ca Lizanne (1933–2009). Kelly a fost numită după sora tatălui ei, care murise la o vârstă fragedă. A fost crescută în credința catolică,^[4][5] și avea strămoși irlandezi și germani.^[6]

Călcând pe urmele tatălui lor, care a câștigat medalii de aur la canotaj la Jocurile Olimpice de vară din 1920 și 1924, fratele ei a concurat la acest sport în 1948, 1952 și în 1956 la Jocurile Olimpice de la Melbourne unde a câștigat o medalie de bronz la șapte luni după nunta surorii sale de la Monaco.

Grace Kelly într-o fotografie promoțională pentru filmul În spatele ferestrei (1954)

În timp ce mergea la Academia Ravenhill, o școală de prestigiu pentru fete catolice, Kelly era model de modă la evenimente sociale locale împreună cu mama și surorile ei. În 1942, la vârsta de doisprezece ani, ea a jucat rolul principal în Don't Feed the Animals. În timpul liceului, ea a jucat, a dansat, și a absolvit în mai 1947 școala Stevens, o instituție proeminentă privată. Anuarul ei de absolvire a înregistrat că actrița ei preferată a fost Ingrid Bergman și actorul ei preferat a fost Joseph Cotten.^[7]

Din cauza rezultatului slab la matematică, Kelly a fost respinsă la Colegiul Bennington în iulie 1947.^[8] Spre disperarea părinților, Kelly a decis să-și continue visul ei de a face o carieră în teatru. Pentru o audiție la Academia Americană de Artă Dramatică din New York, ea a folosit o scenă în care jucase unchiului ei în 1923 The Torch-Bearers. Deși școala selectase deja studenții, Kelly a obținut un interviu cu ofițerul de admitere a școlii, Emile Diestel, și a fost admisă datorită unchiul ei, George.^[5] A lucrat ca model pentru a-și susține financiar studiile. Ca un student sârguincios, ea a folosit un casetofon pentru a practica și a-și perfecționa discursul. Debutul ei pe Broadway a fost în piesa lui Strindberg, The Father, împreună cu Raymond Massey. La 19 ani, interpretarea ei de absolvire a fost rolul Tracy Lord din Philadelphia Story.^[5]

Performanța ei din filmul Fourteen Hours nu a fost remarcată de critici iar ea nu a mai primit alte roluri de film. Grace și-a continuat munca în teatru și televiziune, deși nu avea o voce puternică și era puțin probabil să aibă o o carieră de scenă de lungă durată.^[5] Kelly juca la Teatrul Elitch din Colorado când a primit o telegramă de la producătorul Stanley Kramer de la Hollywood care îi oferea un rol principal alături de Gary Cooper în High Noon.

Grace Kelly în 1956

Kelly a condus delegația SUA la Festivalul de Film de la Cannes din aprilie 1955. În timpul Festivaului, ea a fost invitată să participe la o sesiune foto la Palatul din Monaco cu Prințul Rainier al III-lea, suveranul principatului. După o serie de întârzieri și complicații, Kelly l-a întâlnit pe prinț în Monaco.

La momentul întâlnirii ei inițiale cu Rainier, Kelly avea o relație romantică cu actorul francez Jean-Pierre Aumont.^[9][10]

La întoarcerea în America, Kelly începe să lucreze la filmul The Swan în care portretiza o prințesă. Între timp a început o corespondență privată cu Rainier. În decembrie, Rainier a venit în America într-o călătorie oficială deși s-a speculat că Rainier își căuta în mod activ o soție. Tratatul din 1918 cu Franța stabilea că dacă Rainier nu avea un moștenitor, Monaco ar fi revenit Franței. La o conferință de presă din Statele Unite, Rainier a fost întrebat dacă își caută o soție iar răspunsul a fost "Nu". A doua întrebare pusă a fost: "Dacă ați căuta o soție, cum ați vrea să fie?" Rainier a zâmbit și a răspuns: "Nu știu - cea mai bună". Rainier a întâlnit-o pe Kelly și familia ei, și după trei zile, prințul a cerut-o în căsătorie. Kelly a acceptat și familiile au început pregătirea pentru ceea ce presa a numit "Nunta secolului". Grace și Rainier au anunțat logodna la 6 ianuarie 1956 în timpul unui bal de caritate la Waldorf-Astoria. Ea a acceptat să renunțe la cariera cinematografică după ce va termina comedia muzicală High Society, în care a jucat alături de Bing Crosby și Frank Sinatra.

Pregătirile pentru nuntă au fost elaborate. Palatul din Monaco a fost pictat și redecorat. La 4 aprilie 1956, Kelly cu familia ei, domnișoarele de onoare, pudel, și peste optzeci de piese de bagaj au urcat la bordul vaporul Constitution pentru Riviera Franceză. La Monaco, peste 20.000 de oameni s-au aliniat pe străzi pentru a o saluta pe viitoarea prințesă.

Pentru a îndeplini cerințele legislației franceză și a regulilor romano-catolice cu privire la căsătorie, Kelly și Rainier au avut atât o nuntă civilă cât și religioasă. Ceremonia civilă a durat 40 de minute, a avut loc în Sala Tronului din Palatul Monaco la 18 aprilie 1956 și a fost difuzată în întreaga Europă. A doua zi a avut loc căsătoria religioasă la catedrala Sf Nicolae din Monaco. Rochia de nuntă a lui Kelly a fost lucrată în șase săptămâni de trei duzini de croitorese. Cei 600 de invitați au inclus starurile de la Hollywood: David Niven și soția Hjördis, Gloria Swanson, Ava Gardner, Gloria Guinness,^[11] Enid, Lady Kenmare,^[11] Aimée de Heeren,^[12] Daisy Fellowes,^[11] Etti Plesch,^[11] Lady Diana Cooper,^[11] Louise de Vilmorin,^[11] Loelia Lindsay,^[11] și Conrad Hilton. Deși inițial Frank Sinatra a acceptat invitația, în ultimul moment a decis altfel temându-se să nu umbrească mireasa în ziua nunții. Ceremonia televizată a fost urmărită de un număr estimat de 30 de milioane de oameni.

Cuplul a avut trei copii:

• Caroline Louise Marguerite, Prințesă de Hanovra, Prințesă Ereditară de Monaco, născută la 23 ianuarie 1957. Prințesa Caroline s-a născut la exact nouă luni și patru zile după nunta părinților ei.
• Albert al II-lea, Prinț de Monaco (Albert Alexandre Louis Pierre), născut la 14 martie 1958, actualul suveran al Principatului de Monaco.
• Prințesa Stéphanie Marie Elisabeth de Monaco, născută la 1 februarie 1965.

Listă de filme cinematograficeTitluAnRolRegizorNoteRefFourteen Hours (14 Ore)1951Louise Anne FullerHenry Hathaway^[13]High Noon (La amiază)1952Amy Fowler KaneFred Zinnemann^[14]Mogambo (Aventură în junglă)1953Linda NordleyJohn Ford^[15]Dial M for Murder (Cu C de la Crimă)1954Margot Mary WendiceAlfred Hitchcock^[16]Rear Window (În spatele ferestrei)1954Lisa Carol FremontAlfred Hitchcock^[17]The Bridges at Toko-Ri (Podurile din Toko-Ri)1954Nancy BrubakerMark Robson^[18]The Country Girl (O viață pe scenă)1954Georgie ElginGeorge Seaton^[19]Green Fire1954Catherine KnowlandAndrew Marton^[20]To Catch a Thief (Să prinzi un hoț)1955Frances StevensAlfred Hitchcock^[21]The Swan (Lebăda)1956Princess AlexandraCharles Vidor^[22]High Society (Înalta societate)1956Tracy LordCharles Walters^[23]The Wedding in Monaco1956Rolul eiJean MassonDocumentar^[24]Glück und Liebe in Monaco1959Rolul eiHermann Leitner

Grace Kelly

Prințesă de Monaco

Grace Kelly în 1963 Părinți John B. Kelly[*] Margaret Katherine Majer[*]  Frați și surori John B. Kelly, Jr.[*]  Căsătorită cu Rainier al III-lea de Monaco Copii Caroline, Prințesă de Hanovra Albert al II-lea, Prinț de Monaco Prințesa Stéphanie de Monaco

• 1984: Paul Sterian, poet român (n. 1904)

• 1993: Geo Bogza (n. 6 februarie 1908,^[2] Blejoi, Prahova, România – d. 14 septembrie 1993,^[2] București, România) a fost un scriitor, jurnalist, poet român, teoretician al avangardei, asociat cu nașterea mișcării suprarealiste din România, fratele muzicianului Alexandru Bogza și al scriitorului Radu Tudoran (pseudonimul lui Nicolae Bogza).

Geo Bogza s-a născut la 6 februarie 1908, la Blejoi lângă Ploiești, ca fiu al lui Alexandru Bogza. Geo era fratele mai mic al lui Alexandru Bogza și fratele mai mare al lui Nicolae Bogza (cunoscut ulterior ca Radu Tudoran).

A fost poet, reporter, creator al reportajului literar românesc, teoretician al avangardei, autor al câtorva din textele ei definitorii (Urmuz, Exasperarea creatoare, Reabilitarea visului), poet de mare întindere, de la „ciorchinul de negi” al Jurnalului la recea și solemna puritate a lui Orion, ziarist de curajoasă și consecventă atitudine democratică, patriotică, umanistă (Anii împotrivirii (1953), Pagini contemporane, Paznic de far), reporter al unor lumi, țări, priveliști, meridiane devenite componente ale unui univers particular, specific scriitorului, prozator al opulenței tâmpe (Înmormântări) și al plictisului exasperant provincial (O sută șaptezeci și cinci de minute la Mizil), al destinului individual tragic, sub semnul dorinței de înavuțire (Cum a înnebunit regele petrolului), al absurdului (Moartea lui Iacob Onisia), cântăreț, de amplitudine whitmaniană, al neamului din Carpați (Cartea Oltului).

Autor al volumelor „Jurnal de sex” și „Poemul invectivă”, avangardistul Geo Bogza a fost închis de două ori pentru „pornografie“, fiind coleg de celulă la Văcărești cu celebrul criminal Berilă. Printre acuzatorii lui Bogza s-a numărat Nicolae Iorga

• 1915-1919 – Urmează școala primară la Ploiești.
• 1921-1925 – Urmează Școala de Marină din Galați și Constanța.
• 1928 – Editează la Câmpina revista „Urmuz”. Colaborează la revistele „Unu” și „Bilete de papagal”.
• 1929 – Are loc debutul său editorial cu „Jurnal de sex” și „Poemul invectivă” (1933) din cauza cărora va suporta rigorile legii, chiar cu detenție, sub acuzația de „pornografie”.
• 1936-1937 – Călătorește în Spania și Franța, în calitate de ziarist.
• 1937 – Apare volumul de poezii „Ioana Maria”.
• 1940-1944 – Este clasat printre autorii „cosmopoliți” și „degenerați” de către regimul antonescian.
• 1945 – Poate din nou publica, se alătură noului regim, comunist.
• 1952 - 1969 deputat în Marea Adunare Națională^[4]
• 1955 – Devine membru al Academiei Române și membru în Consiliul Național pentru Apărarea Păcii.
• 1971 – Este decorat cu titlul de Erou al Muncii Socialiste.
• 1978 – Primește Marele Premiu al Uniunii Scriitorilor.
• 1993 – Pe 14 septembrie moare la Spitalul Elias din București, la un an după fratele său, scriitorul Radu Tudoran.

Opera:

Poeme

• Poemul invectivă - (1933)
• Ioana Maria (17 poeme) - (1937)
• Cântec de revoltă, de dragoste și de moarte - (1947)
• Orion - (1976)

Reportaje

• Cartea Oltului - (1945)
• Țări de piatră, de foc, de pământ - (1939)
• Țara de piatră - (1946)
• Oameni și cărbuni în Valea Jiului -(1947)
• Veneam la vale -(1942)

Geo Bogza

Părinți Alexandru Bogza Frați și surori Alexandru Bogza Radu Tudoran

* 1999: Jehan Buhan (n. 5 aprilie 1912, Bordeaux, Franța – d. 14 septembrie 1999, Bordeaux) a fost un scrimer olimpic francez specializat pe floretă și spadă.

·       2002 - A murit Jean Rousset, critic francez literar de prestigiu, doctor honoris causa al Universităţii din Cluj (“ Mitul lui Don Juan ”, “ Formă şi semnificaţie ”) (n.1910).
• 2002: Eugen Coșeriu, filolog român (n. 1921)

* 2002: Sofian Boghiu (n. 7 octombrie 1912, Cuconeștii Vechi, județul Bălți; d. 14 septembrie 2002, Mănăstirea Antim) a fost un mare duhovnic ortodox și pictor bisericesc român. A fost membru al "Rugului Aprins", deținut politic între 1958-1964.
Sofian Boghiu s-a născut în comuna Cuconeștii-Vechi, din județul Bălți, pe 7 octombrie 1912, sub numele de botez Serghei Boghiu. La vârsta de 14 ani ajunge frate de mănăstire la Schitul Rughi din județul interbelic Soroca. La 25 de ani, „după 11 ani de ascultare, primește tunderea monahală în Mănăstirea Dobrușa.

Sofia Boghiu

Sofian Boghiu, portret de Paul Mecet

* 2005 : A murit Vladimir Volkoff, scriitor francez de origine rusă („Reîntoarcerea”); (n.07.11.1932).
* 2006: Silviu Brucan (n. Saul Bruckner, n. 18 ianuarie 1916, București, România – d. 14 septembrie 2006, București, România^[5]) a fost un nomenclaturist, ideolog comunist și analist politic român.

Născut într-o familie de origine evreiască, Brucan a urmat școala primară la școala evanghelică, iar liceul la Colegiul Național Sf. Sava. Ca ziarist, a lucrat între 1935 și 1936 la „Gazeta de seară“, iar în anii 1937 si 1938 a fost secretar general de redacție la „Dacia nouă“, ambele fiind publicații comuniste.^[6] A intrat în Partidul Comunist la vârsta de 19 ani. Între 1940 și 1944 a activat în organizația de tineret a partidului, apoi a devenit membru al PCR și a participat la acțiuni ilegale. În 1943 a primit sarcina de partid de a se ocupa de presa ilegală în general și de "Scânteia" în principal. În 1943 a fost arestat, dar a fost eliberat după două zile.^[7]

În septembrie 1944 a fost numit secretar general de redacție la ziarul Scînteia, de la tribuna căruia a cerut condamnarea la moarte, printre alții, a lui Iuliu Maniu, Gheorghe I. Brătianu, Corneliu Coposu, Radu Gyr și Pamfil Șeicaru.^{[necesită citare]} Soția sa, Alexandra Sidorovici, a fost acuzator public al Tribunalului Poporului (amintit și de Petre Țuțea).^{[necesită citare]} Între 1948 - 1949 a fost profesor de ziaristică la Universitatea din București, deși nu avea decât 6 clase de liceu.

În timpul României comuniste a fost ambasador în Statele Unite în 1955 și la ONU între 1959 - 1962. Din 1962, la propunerea lui Gheorghiu-Dej, a început reorganizarea Radioteleviziunii, activitate din care a demisionat în 1966.

Brucan era un apropiat al lui Gheorghiu-Dej, însă nu îl agrea pe Ceaușescu (cu care a fost vecin timp de zece ani, înainte de venirea la putere a acestuia din urmă), pe care îl considera incult și paranoic.^{[necesită citare]}

După revolta muncitorilor din Brașov (14-15 noiembrie 1987), a făcut declarații critice la politica conducerii de partid și de stat, transmise de postul BBC și agenția de presă UPI. A fost anchetat și i s-a impus domiciliu forțat. Totuși, la intervenția ambasadei americane, și cu ajutorul șefului Securității la acea vreme, Iulian Vlad, i s-a permis să plece pentru șase luni în Statele Unite, unde s-a întâlnit cu funcționari ai Departamentului de Stat, Biroul pentru Europa de Est, și cu fostul ambasador al URSS la Washington, Anatoli Dobrinin, care i-a facilitat o întâlnire cu Mihail Gorbaciov.^[8]

În noiembrie 1988 a ajuns la Moscova unde a avut o întrevedere cu Mihail Gorbaciov.^[7] A revenit în România, unde în martie 1989 a fost unul din semnatarii „scrisorii celor șase” demnitari comuniști împotriva lui Nicolae Ceaușescu. I s-a impus din nou arest la domiciliu, în cartierul bucureștean Dămăroaia.

Imediat după revoluția din 1989 a fost membru pentru aproape 2 luni în Consiliul Frontului Salvării Naționale, după care a demisionat. În această calitate a fost citat spunând: „Pentru a deprinde democrația, românii vor avea nevoie de 20 de ani”, „profeție” care i-a atras porecla de Oracolul din Dămăroaia. Considera că echipa lui Ion Iliescu duce România pe un drum greșit.^[9] În 1994 fostul premier Petre Roman susținea în fața Comisiei senatoriale pentru studierea evenimentelor din decembrie 1989 că Silviu Brucan a fost cel care a insistat ca soții Ceaușescu să fie lichidați în orice fel.^[10]

A devenit analist politic și autor al mai multor cărți despre comunismul din Europa de Est. Din 1996 a fost invitat permanent al emisiunii de analiză politică „Profeții despre trecut” de la Pro TV. În vara anului 2006 a colaborat cu Institutul PRO, unde a participat la mai multe seminarii alături de echipa de analiști din cadrul Institutului.

Scrieri:

• Generația irosită (1990)
• Îndreptar-dicționar de politologie (1993)
• Stâlpii noii puteri în România (1996)
• De la capitalism la socialism și retur (1998)
• Social Change in Russia and Eastern Europe (1998)
• România în derivă (2000)
• Profeții despre trecut și despre viitor (2004)

·       2008: Ștefan Iordache (n. 3 februarie 1941, Calafat, Județul Dolj^[2][3][1] România - d. 14 septembrie 2008, Viena, Austria) a fost unul dintre cei mai mari actori români de teatru, film și televiziune. A slujit teatrul românesc vreme de 49 de ani, interpretând memorabil pe scenă mari roluri ca Titus Andronicus, Hamlet, Richard al III-lea sau Barrymore. A avut de asemenea o îndelungată colaborare cu Teatrul Național Radiofonic și Teatrul Național de Televiziune, și a jucat în numeroase filme pentru marele ecran

Ștefan Iordache și-a petrecut copilăria la Calafat, la bunicii din partea mamei^[2] dar a venit cu părinții în capitală la o vârstă fragedă și și-a petrecut copilăria în continuare în cartierul Rahova din București, într-o familie de oameni simpli, care și-au dorit ca fiii lor să învețe carte. În școală a fost bun la matematică și științele exacte. Studiile teatrale nu au fost prima lui alegere. A dat la teatru abia după ce a picat, la 16 ani, examenul de admitere la Medicină. După acest eșec, întâmplarea a făcut să fie inclus în brigada artistică a unei cooperative. În anul următor, 1959, a dat la Teatru și a fost admis ultimul la IATC. A absolvit însă secția de Actorie a institutului printre primii și a avut o carieră artistică încununată de succes, până la sfârșitul vieții. Ultimul său rol a fost Prințul Potemkin, în piesa Ecaterina cea Mare, de George Bernard Shaw, pusă în scenă, în 2008 la Teatrul Național București.

Ștefan Iordache a fost și un foarte bun interpret de muzică ușoară. Este celebru cuplul Ștefan Iordache - Sanda Ladoși care au interpretat o serie de cântece înregistrate pe mai multe CD-uri.

Astfel în anul 1995 apare la Casa de Discuri Roton, CD-ul „... între noi mai e un pas” în care toate melodiile sunt compuse de Dan Iagnov. „... între noi mai e un pas” (compozitor Dan Iagnov, textieră Andreea Andrei, interpreți Ștefan Iordache-Sanda Ladoși), „Eu vreau să-ți spun că te ador” (compozitor Dan Iagnov, textier Eugen Rotaru, interpreți Ștefan Iordache-Sanda Ladoși), „În noi visează un copil” (compozitor Dan Iagnov, textieră Andreea Andrei, interpreți Ștefan Iordache-Sanda Ladoși), „Il est tard de partir” (compozitor Dan Iagnov, textieră Rodica Grigoriu, interpreți Ștefan Iordache-Sanda Ladoși). Pe același disc apare și duetul Ștefan Iordache - Elena Cârstea în cântecul „Cântec de Crăciun” (compozitor Dan Iagnov, textieră Andreea Andrei). Cântecele „Dar vei veni” (compozitor Dan Iagnov, textier Dan V. Dumitriu) și „De câte ori pe înserat (compozitor Dan Iagnov, textier Miron Radu Paraschivescu) Ștefan Iordache le cântă solo.

În anul 2006 apare la Casa de Discuri OVO MUSIC CD-ul „Best of Dan Iagnov” în care o serie de cântece sunt interpretate de Ștefan Iordache fie în cuplu fie solo: „Eu vreau să-ți spun că te ador (compozitor Dan Iagnov, textier Eugen Rotaru, interpreți Ștefan Iordache-Sanda Ladoși), „În noi visează un copil” (compozitor Dan Iagnov, textieră Andreea Andrei, interpreți Ștefan Iordache - Sanda Ladoși), „Cântec de Crăciun” (compozitor Dan Iagnov, textieră Andreea Andrei, interpreți Ștefan Iordache - Elena Cârstea), „Sunt doar un poet” (compozitor Dan Iagnov, textier Eugen Rotaru, interpret Ștefan Iordache), „Între noi mai e un pas” (compozitor Dan Iagnov, textieră Andreea Andrei, interpreți Ștefan Iordache - Sanda Ladoși).

În anul 2007 Ștefan Iordache înregistrează un disc de autor intitulat „Magazinul meu de vise” la Casa de Discuri Roton. Toate melodiile sunt compuse de Dan Iagnov pe versuri de Andreea Andrei: „Nu știam că te iubesc atât de mult”, „Mai mult decât oricând”, „Ah femeia!”, „Trecătorul”, „Viața noastră este un tangou”, „Ți-am dăruit o floare”, „Nu te întreb” și „Magazinul meu de vise”. Trei dintre cântece sunt în duet cu Monica Anghel: „Mai mult decât oricând”, „Viața noastră este un tangou” și „Nu te întreb”. Cântecul „Nu știam că te iubesc atât de mult” Ștefan Iordache i l-a dedicat soției sale Mihaela Tonitza.

În anul 2008 Jurnalul Național Vol. 67 scoate o ediție specială „Ștefan Iordache. Muzică de colecție”, cu un CD care conține poezii și melodii interpretate de Ștefan Iordache. Printre acestea sunt și cinci melodii compuse de Dan Iagnov, textieră Andreea Andrei și anume: „Nu știam că te iubesc atât de mult”, „Ah femeia!”, „Trecătorul”, „Ți-am dăruit o floare” și „Magazinul meu de vise”.

Dan Iagnov în colaborare cu Dan V. Dumitriu a compus pentru Ștefan Iordache și Angela Similea muzicalul „Adio femei” în regia lui Mihai Berechet, muzical care s-a jucat timp de 4 ani (1990 - 1994) cu săli pline. Printre cântecele de mare succes cântate în acest muzical de către cei doi interpreți, sunt: „Te-ncearcă viața uneori”, „Cât aș fi vrut”, „E viața mea”, „Timpul s-a oprit stingher”, „Dar vei veni”, „Dormi iubite dormi”, „Ploaia s-a oprit”, „Cum oare știi”, „O zi aș vrea”, „În zbor”, „Sunt umbra ta” toate sunt compuse de Dan Iagnov textier Dan V. Dumitriu.

În anul 1994 Ștefan Iordache participă, împreună cu Sanda Ladoși la Festivalul național de muzică ușoară de la Mamaia - secțiunea „Șlagăre” cu cântecul „Și între noi mai e un pas” compozitor Dan Iagnov, textieră Andreea Andrei, câștigând locul II.

În anul 1995 Ștefan Iordache participă, din nou, împreună cu Sanda Ladoși, la Festivalul de Muzică Ușoară „Mamaia” - secțiunea „Șlagăre” cu cântecul „Eu vreau să-ți spun că te ador”, compozitor Dan Iagnov, textier Eugen Rotaru, câștigând locul III.

Ștefan Iordache a apărut în o serie de videoclipuri realizate la TVR 1 și ANTENA 1.

TVR 1

1. „Cântec de Crăciun”. Regia: Luminița Dumitrescu. Muzica: Dan Iagnov, Interpreți: Ștefan Iordache - Elena Cârstea
2. „Între noi mai e un pas”. Regia: Luminița Dumitrescu. Muzica: Dan Iagnov, Interpreți: Ștefan Iordache - Sanda Ladoși
3. „Eu vreau să-ți spun că te ador”. Regia: Luminița Dumitrescu. Muzica: Dan Iagnov, Interpreți: Ștefan Iordache - Sanda Ladoși
4. „Nu mă iubi”. Regia: Luminița Dumitrescu. Muzica: Dan Iagnov, Interpreți: Ștefan Iordache - Sanda Ladoși
5. „În noi visează un copil”. Regia: Sergiu Ionescu, Eugen Dumitru, Ovidiu Dumitru. Muzica: Dan Iagnov, Interpreți: Ștefan Iordache - Sanda Ladoși
6. „Sunt doar un poet”. Regia: Eugen Dumitru, Ovidiu Dumitru. Muzica: Dan Iagnov, Interpret: Ștefan Iordache

ANTENA 1

• „Singur printre oameni”. Regia: Șerban Marinescu. Muzica: Dan Iagnov, Interpreți: Ștefan Iordache - Petruța Mihai

A fost căsătorit timp de 40 de ani cu nepoata pictorului Nicolae Tonitza, Mihaela Tonitza-Iordache^[4], teatrolog și profesor universitar. Nu a avut copii.

Ștefan Iordache s-a stins din viață la 14 septembrie 2008 într-un spital din Viena. Actorul suferea de leucemie^[5]. A fost înmormântat cu onoruri militare în comuna Gruiu.

Filmografie:

• 1964 – Străinul
• 1965 – Gaudeamus igitur
• 1965 – Calea Victoriei sau cheia visurilor
• 1966 – Un film cu o fată fermecătoare
• 1967 – Dacii - dublaj de voce
• 1972 – Adio, dragă Nela!
• 1973 – Proprietarii
• 1978 – Doctorul Poenaru
• 1978 – Avaria
• 1978 – Ediție specială
• 1979 – Bietul Ioanide
• 1980 – Bună seara, Irina
• 1981 – Pruncul, petrolul și ardelenii
• 1981 – De ce trag clopotele, Mitică?
• 1981 – Înghițitorul de săbii
• 1981 – Întoarce-te și mai privește o dată
• 1982 – Concurs
• 1985 – Ciuleandra
• 1985 – Glissando
• 1986 – O clipă de răgaz
• 1988 – Prințul negru - film de televiziune
• 1989 – Noiembrie, ultimul bal
• 1991 – Cei care plătesc cu viața
• 1992 – Hotel de lux
• 1993 – Cel mai iubit dintre pamînteni
• 1994 – Începutul adevărului (Oglinda)
• 1996 – Eu sunt Adam
• 1997 – Omul zilei
• 2004 – Faraonul
• 2007 – Ticăloșii
• 2007 – Agentul VIP

* 2009: Patrick Swayze (pronunțat în engleză /sweɪziː/; n. 18 august 1952, Houston, Texas - d. 14 septembrie 2009, Los Angeles, SUA) a fost un actor american de film, dansator, cântăreț și compozitor. A devenit celebru datorită interpretărilor sale din filmele Dirty Dancing (1987), pentru care a scris și compus cântecul She's Like the Wind - Ea este ca vântul, durul din Road House (1989), Ghost - Fantoma (1990), Point Break - La limita extremă(1991). A devenit faimos și pentru serialul de televiziune Nord și Sud.
S-a născut în Houston, Texas, fiind al doilea din cei cinci copii ai lui Jessie Wayne Swayze, inginer chimic și cowboy (1925 – 1982) și Patsy Yvonne Helen Karnes (1927 - 2013), coreografă și proprietară a unei școli de dans. Are 2 frați mai mici, Don (1958) și Sean (1962) și două surori, Vicky Lynn (1949 - 1994) și Bambi, ultima adoptată. Are origini irlandeze și probabil americane din tribul Apache. Este rudă îndepărtată cu actorii William Holden și Tom Hulce. De mic copil demonstrează talent față de activitățile artistice și datorită mamei, care conduce o școala de dans începe să ia lecții de dans clasic. În ciuda glumelor pe care colegii de școală le făceau pe seama lui, continuă să danseze, demonstrând că este un dansator de valoare. În paralel, practică patinaj artistic și fotbal american. A învățat la St. Rose of Lima Catholic School și la Black Middle School. În timpul unei partide de fotbal american se accidentează grav la un genunhi și după ce a fost operat, termină liceul la Waltrip High School. Se înscrie la San Jacinto College, unde timp de doi ani studiază gimnastică, dar nu termină studiile, abandonând școala. În 1972 se mută la New York, unde studiază dansul, la școlile Joffrey Ballet și Harkness Ballet.

Primul său rol a fost ca dansator în Parada Disney. A jucat rolul principal, ca dublură în rolul Danny Zuko în producția de pe Broadway a Grease înainte de a-și face debutul în rolul lui "Ace" în Skatetown, U.S.A.(1979). El a jucat rolul lui Pvt. Sturgis în M*A*S*H, în episodul "Blood Brothers" - "Frați de cruce" (1981), ca și în filmul de TV Return of the Rebels - Întoarcerea rebelilor (1981) cu Barbara Eden și a avut un scurt rol în serialul TV din 1983 The Renegades - Renegații, ca șeful de bandă, pe nume Bandit. Swayze a devenit faimos în industria filmului după ce a apărut în The Outsiders - Străinii (1983) ca fratele mai mare al lui C. Thomas Howell și al lui Rob Lowe. Tot în 1983, Swayze a jucat rolul unui rezervist din marină, din U.S.M.C., în filmul despre o misiune de salvare din Vietnam, Uncommon Valor - Onoare ieșită din comun, cu Gene Hackman. În anul următor, Swayze, Howell și prietenul lui Howell, Darren Dalton s-au reunit în Red Dawn (1984); în 1986, Lowe și Swayze s-au reunit în Youngblood - Tinerii (1986).

Primul său rol de succes a fost în miniserialul de televiziune din 1985, Nord și Sud, a cărui acțiune se petrece în timpul Războiului Civil American. Rolul care l-a făcut celebru pe Swayze a fost ca Johnny Castle, instructor de dans, în filmul Dirty Dancing (1987), alături de cealaltă protagonistă din Red Dawn, Jennifer Grey.

Swayze a fost căsătorit cu Lisa Niemi timp de 34 de ani, din 12 iunie 1975 până la moarte; nu au avut copii.

La sfârșitul lui ianuarie 2008, descoperă că are un cancer la pancreas care l-a obligat să se supună imediat tratamentului de chimioterapie. După un an, în 6 ianuarie 2009 este internat în spital pentru o aprindere de plămâni. Rămâne în spital până în 16 ianuarie. În aprilie 2009, doctorii descoperă că tumoarea a atacat și ficatul, iar actorul decide să se supună unor cure experimentale pentru a încerca să învingă boala. A ajuns să cântărească doar 47,63 kg. Swayze moare înconjurat de familia sa în 14 septembrie 2009, la vârsta de 57 de ani (aceeași vârstă la care a murit și tatăl său), la 20 de luni după confirmarea diagnosticului.

Câteva dintre filmele în care a jucat:

• Dirty Dancing (1987)
• Steel Dawn (1987)
• "Road House" (1989)
• "Ghost" (1990)
• Donnie Darko (2001)
• Minele regelui Solomon (2004)
• O dădacă plină de surprize (2005)
• Crăciun în Țara Minunilor (2007)

Patrick Swayze

Întâmpinând fanii dupa "Guys and Dolls" în 2006 Părinți Patsy Swayze[*]  Frați și surori Don Swayze[*]  Căsătorit cu Lisa Niemi

·       2009    - A murit scriitorul şi muzicianul american Jim Carroll, celebru pentru romanul autobiografic "Jurnalul unui baschetbalist/ The Basketball Diaries".

* 2015: Corneliu Vadim Tudor (n. 28 noiembrie 1949, București – d. 14 septembrie 2015, București) a fost un scriitor, politician și publicist român, care a deținut funcțiile de senator și europarlamentar.^[1]

A fondat Partidul România Mare (PRM). Apogeul carierei sale politice l-a atins în anul 2000, când s-a plasat pe locul 2 în primul tur al alegerilor prezidențiale. A fost învins în al doilea tur de Ion Iliescu.

A fost discipolul scriitorului Eugen Barbu. Este cunoscut prin izbucnirile sale temperamentale cu caracter necivilizat, naționalist și xenofob, combinate cu retorica sa de politică dură și atacuri la persoană (atât în publicații, cât și în aparițiile sale pe scena publică).

Corneliu Vadim Tudor s-a născut în București, în Rahova și a fost fiul a doi oameni muncitori, Ilie, croitor, și Eugenia, fiind al cincilea și ultimul copil al familiei. A urmat cursurile Colegiului Național „Sfântul Sava” din București, pe care le-a absolvit în 1967. În 1971 a obținut licența la Facultatea de Filosofie a Universității din București, cu o teză despre sociologia religiei, prima de acest fel, în România, după cel de-al doilea război mondial. În 1975 a satisfăcut serviciul militar și a urmat cursurile școlii de ofițeri în rezervă, absolvind-o cu gradul de sublocotenent. Din 1972 a lucrat neîntrerupt în mass media. Între 1978-1979 a beneficiat de bursa premiului internațional Herder, care fusese acordată magistrului său, scriitorul Eugen Barbu, și a făcut studii de istorie la Viena, ca fiind un „student extraordinar”

Președinte al Partidului România Mare

George Becali și Corneliu Vadim Tudor în 2013

Corneliu Vadim Tudor este fondatorul Partidului România Mare, care a intrat la alegerile din 1992 în Parlamentul României, și al publicațiilor afiliate, România Mare și Tricolorul.

A fost senator de București în Parlamentul României în perioada 1992-2008, ales cu o majoritate de voturi. În legislatura 2004-2008, Corneliu Vadim Tudor a inițiat 33 de propuneri legislative și 9 moțiuni.

A fost inițiatorul și finanțatorul programului umanitar săptămânal, „Cina Creștină”, dedicat oamenilor săraci și în vârstă. A oferit sprijin financiar unui mare număr de biserici, școli, muzee, situri arheologice, și a oferit premii și donații unui important număr de copii și studenți.

A fost un bine cunoscut iubitor și protector al animalelor.

Candidat la președinția României

A candidat la alegerile prezidențiale din 1996, clasându-se pe locul 5 din 16 candidați. La alegerile prezidențiale din 2000 a ajuns în turul doi, unde a obținut 33,17% din voturi. În 2004, a candidat la președinția României și a obținut 12,57% din voturi. La alegerile prezidențiale din 6 noiembrie 2009, lista PRM pe care a candidat a obținut votul a numai 540.380 români, adică 5,56% dintre votanți.

În 2014, Corneliu Vadim Tudor și-a depus candidatura pentru alegerile prezidențiale din 2 noiembrie.^[2]

Conform rezultatelor finale ale alegerilor din noiembrie 2014, Vadim Tudor a obținut în primul tur de scrutin (organizat în ziua de duminică, 2 noiembrie 2014) un număr de 349.416 voturi din numărul total de 9.723.232, situându-se pe locul 7 din 14 și cumulând circa 3,68% din toate voturile exprimate și validate.

Membru în Parlamentul European

La 7 iunie 2009 a fost ales în Parlamentul European pe lista Partidului România Mare,^[3] în nouă luni până în martie 2010 a participat la 15 din 37 de ședințe în plen - prezență de 40,54 %.^[4] Prin aceasta a contribuit la plasarea României pe ultimul loc între națiunile reprezentate în Parlamentul European, România având o prezență de 84,46 %.^{[5][nefuncțională]}

La 15 iunie 2013, a avut loc o ședință extraordinară, ilegală, a Consiliului Național, la care au participat reprezentanții din 24 de organizații județene ale PRM. Atunci s-a decis revocarea lui Vadim Tudor și a conducerii PRM, cu 116 voturi "pentru" și 9 "împotrivă". Astfel, la 15 iunie 2013, Corneliu Vadim Tudor a fost revocat din funcția de președinte al PRM.^[6]

La 27 iulie 2013, Corneliu Vadim Tudor, fondatorul partidului și cel care afirma despre el însuși: „Singurul președinte al PRM sunt eu”, a fost exclus din PRM.^{[7][8][9][10][11][12][13][14]}

Magistrații Tribunalului București au decis însă ca europarlamentarul Corneliu Vadim Tudor să fie repus în funcția de președinte al Partidului România Mare după ce fusese exclus din partid și înlocuit cu Gheorghe Funar, la așa zisul Consiliu Național, constatând ilegalitatea lui

Decesul

Vadim Tudor a murit la 14 septembrie 2015, în Centrul Clinic de Urgență de Boli Cardiovasculare al Armatei, unde a fost transportat după ce i se făcuse rău. Starea lui s-a agravat după internare: se pare că a suferit un infarct miocardic și decesul a fost înregistrat la ora 18.30, potrivit agenției Mediafax

A înființat revistele România Mare, în care a continuat politica revistei scriitorului Eugen Barbu, Săptămîna (culturală a capitalei), considerată de mulți critici literari o oficină a Securității, prin care, în anii '70-'80, erau puse în circulație informații provenite din arhivele acestei instituții și erau utilizate pentru șantaj politic și pentru contracararea postului Radio Europa Liberă în cadrul proiectului zis Melița și eterul.

A publicat 14 volume de poezie și proză, unul din ele, intitulat „Saturnalii”, fiind interzis și retras de pe piață în anul 1984, scriitorul fiind interzis de două ori de regimul comunist.

Este autorul a patru scenarii pentru teatru radiofonic și a debutat pe scena spectacolelor de teatru la Teatrul Tănase, în 5 decembrie 1989, cu comedia „Toată lumea se pricepe la fotbal”.

Actualmente, micul său trust de presă publică revistele săptămânale, România Mare și Politica și ziarul Tricolorul.

Vadim Tudor a fost dat în judecată de mai multe ori pentru insultă și calomnie, după publicarea pamfletelor apărute fie sub semnătura sa, fie sub pseudonimul Alcibiade, în revistele România Mare și Politica.

Vadim Tudor a publicat 38 de cărți, din care volume de poezie și publicistică, unele editate și în franceză, engleză și arabă, și a scris piese de teatru. A scris împreună cu Sergiu Nicolaescu scenariului filmului Triunghiul Morții, regizat de Nicolaescu.

• 1977: Poezii, Editura Eminescu
• 1977: Epistole vieneze, Ed. Eminescu
• 1979: Poeme de dragoste, ură și speranță, Ed. Eminescu
• 1981: Idealuri, Ed. Eminescu
• 1983: Saturnalii, Ed. Albatros
• 1983: Istorie și civilizație- Ed. Eminescu
• 1983: Mîndria de a fi români- Ed. sport-turism
• 1986: Miracole, Ed. Albatros,
• 1986: Carte românească de învățătură, Ed. Fundației România Mare
• 1990, 1991 și 1992: Jurnal de vacanță,
• 1996: Poems, Ed. Fundației România Mare & Editura Aggi, Torino
• 1998: Piesele de teatru radiofonic:
  • Colindul puiului de cerb, 1968,
  • Secerișul de iarnă, 1976
  • Domnul Tudor din Vladimiri, 1977
  • Adevărul la puterea I-a, 1977
  • Toată lumea știe fotbal (premieră în decembrie 1989 la teatrul Constantin Tănase)
• 2000: Pamflete cu sifon albastru
• 2004: 101 Poezii, Bijuterii
• 2007: Cartea de Aur
• 2008: Cîntece de dragoste'
• 2010: Europa Creștină ^[26]
• 2010: Artificii ^[26]
• 2011: Cele mai frumoase aforisme
• 2015: Elegii pentru suflete nobile
• 2015: Pamflete explozive

Corneliu Vadim Tudor

Căsătorit cu Doina Vadim Tudor Copii Lidia și Eugenia

* 2016: Gheorghe Fălcaru zis și „Fluierici” (n. 29 iulie 1954, Valea Seacă, județul Bacău - d. 14 septembrie 2016, Clejani, județul Giurgiu)^[2] a fost un lăutar român de origine țigănească. A cântat la fluier ca și component al trupei de muzică Taraful Haiducilor (cunoscuți și ca Haiducii sau Lăutarii din Clejani).

Fiind cel mai mic dintre copii lui Ion și al Mariei, s-a născut într-o familie de țigani ursari cu cinci copii, patru băieți și o fată. Tatăl muncea la o moară, iar mama avea grijă de familie, care locuia într-o casă cu două camere. Traiul tuturor se ducea de la o zi la alta, astfel că nu a putut fi vorba de școală. A intract în contact cu fluierul la vârsta de șapte ani, atunci când tatăl lui a fost cumpărat un astfel de instrument pentru unul dintre frații mai mari. De învățat a învățat să cânte de unul singur și în rest „pe furate”, de la lăutarii din sat.^[2]

Mama sa a decedat când copilul avea vârsta de nouă ani și tatăl său și-a găsit altă femeie, care nu l-a agreat pe cel mai mic dintre copii. Gonit din casă iarna de tatăl alcoolic, viitorul instrumentist a plecat cu trenul la București, fără nici un ban, în opinci și cu fluierul în mână. Știa doar că o poate găsi acolo pe sora sa cea mare căsătorită, Angela – după o adresă aproximativă din cartierul Rahova, aceasta locuind lângă restaurantul „Cățeaua leșinată”. După ce s-a întâlnit cu sora sa, tot în copilărie după o perioadă de câțiva ani s-a stabilit în satul de lăutari Clejani.^[2]

S-a căsătorit în 1978 cu Leana Băsaru (n. 1953) pe care a cunoscut-o în Clejani și cu care trăia din 1974. A rămas cu ea până la moartea sa și au avut împreună trei copii. Soția sa era croitoreasă, avea opt clase și se trăgea dintr-o familie de lăutar

Gheorghe Fălcaru a fost o excepție printre lăutarii țigani,^[3] fiind singurul fluieraș din Clejani.^[4] În 1980 a intrat în componența trupei Taraful din Clejani, care avea să fie ulterior cunoscut și ca Taraful Haiducilor,^[2] fiind unul dintre cei care au constituit nucleul formației.^[5]

Datorită faptului că directorul arhivelor muzicale din Geneva – Laurent Aubert – venise să înregistreze o colecție de discuri cu muzică tradițională românească, în 1986 au fost chemate cinci tarafuri din diferite zone ale României. Gheorghe Fălcaru împreună cu alți cinci lăutari din Clejani s-au dus la București la Institutul de Folclor, chemați de conducătoarea secției de muzică a institutului, etnomuzicologul Speranța Rădulescu, cu care aceștia mai lucraseră în 1983. Cei șase din Clejani, care erau foarte buni instrumentiști și vocaliști au cântat la fluier, vioară, țambal, bas și cu gura și au fost cei aleși de Speranța Rădulescu pentru a reprezenta România. Pe 3 martie 1988 împreună cu Caliu (Gheorghe Anghel), Cacurică (Dumitru Baicu), Culai (Niculae Neacșu), Șaică (Ion Manole,^[2] zis și Boșorogu)^[6] și Buzatu (Petre Manole), Fălcaru era în aeroportul din București alături de Speranța Rădulescu, pentru a merge la Geneva la lansarea discurilor.^[2]

„Nu știu cum a făcut [elvețianul], dar la Ministerul Culturii au făcut ochii cât cepele și i-au zis «cum se poate, niște țigani, n-au experiență, nu sunt în ansamblu folcloric, n-au dirijor». Tâmpenii bolșevice. „Ăștia sau nimeni”, le-a răspuns elvețianul.^[2]”

—Speranța Rădulescu

Gheorghe Fălcaru (primul de la stânga) în cadrul unui concert al Tarafului Haiducilor

Primul disc de vinil, având titlul de Taraful din Clejani, a fost înregistrat de formație în 1987 la casa de discuri Electrecord, cel de-al doilea a fost cel înregistrat pentru Les archives Internationales de Musique Populaire.^[1] În 1989 ca urmare a întâlnirii cu belgianul Stephane Karo și cu Michel Winter, veniți la Clejani, Stephane a devenit impresarul lor și i-a dus pentru a cânta în străinătate sub numele de Taraf de Haïdouks.^[2]

Fălcaru nu a avut studii de specialitate.^[7] A fost un om de o modestie deosebită și a rămas toată viața fidel vechiului taraf,^[8] deși a avut și alte oferte.^[7] Împreună cu acesta a cântat pe marile scene ale lumii, de la Opera din Paris până la Carnegie Hall-ul din New York, în America Centrală și America de Sud,^[6] Japonia^[2] Asia de Sud-Est, Australia ori Noua Zeelandă.^[6] A jucat în filmul The man who cried alături de Johnny Depp și cu taraful a cântat pentru personalități ale vremii. De asemenea, taraful a apărut în reportaje din The Guardian, The New York Times,^[2]The Times, Le Figaro sau The Washington Post, membrii lui fiind prezentați în publicațiile occidentale ca niște intrumentiști inegalabili.^[6] Muzica lui Fălcaru se regăsește de asemenenea în coloana sonoră a filmului Aferim!.^[9]

Fălcaru a dezvoltat o tehnică instrumentală nouă proprie pentru a cânta la fluier, care îi permitea să moduleze în mai multe tonalități.^[2]

„În mod normal, melodia [Ciocârlia] se cântă din LA Major, dar Fluierici [care trebuis să dea tonul] a cântat-o de la DO, adică cinci tonuri mai jos și toți am rămas așa. N-am mai putut să cântăm. Și el a început să râdă: «vedeți, nu sunteți buni de nimic». A fost un talent nativ. Unde punea mâna pe fluier, de acolo cânta.^[2]”

—Aurel Ioniță , liderul trupei Mahala Rai Banda

 Gheorghe Fălcaru era dependent de tutun, fiind un mare fumător de țigări. În anul 2015 a început să aibă dureri în zona gâtului, iar în urma investigațiilor i s-a decelat o formațiune nodulară la nivelul corzilor vocale. Artistul a refuzat să se interneze pentru a continua investigațiile și a continuat să fumeze. În anul 2015 în urma unei endoscopii a fost diagnosticat cu neoplasm laringian. I s-a propus laringectomie și protezare, dar a refuzat să se opereze, pentru a putea cânta în continuare. Datorită faptului că nu a avut resurse financiare, nu a putut nici încerca o rezecție limitată, în străinătate.^[2]

Deși se simțea din ce în ce mai rău, a continuat să cânte în țară și în străinătate. În anul 2016 trebuia să cânte la închiderea festivalului Balkanik 2016. Urmând să urce pe scenă, în data de 11 septembrie starea lui s-a agravat semnificativ. A refuzat să plece la spital pentru a se întoarce acasă, unde a murit după trei zile la vârsta de 62 de ani.^[2] A fost înmormântat la Clejani

Gheorghe Fălcaru

Fluierașul Gheorghe Fălcaru în concert Părinți Ion Maria Frați și surori 3 frați, 1 soră Angela Căsătorit cu Leana Băsaru

Sărbători

·       În calendarul ortodox: (+) Înălțarea Sfintei Cruci (Post)

·       În calendarul romano-catolic: (†) Înălțarea Sfintei Cruci

·       Ziua Inginerului – instituită în anul 2000 printr-o Hotărâre de Guvern

Ziua Muntelui – marchează data tradițională a încheierii pășunatului anual în Carpații României

RELIGIE ORTODOXĂ 14 Septembrie

(+) Înălțarea Sfintei Cruci – Post

În această lună, în ziua a paisprezecea, pomenirea înălţării cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci: Înălţarea Sfintei Cruci.

Inaltarea Sfintei Cruci este praznuita pe 14 septembrie. Este cea mai veche sarbatoare inchinata cinstirii lemnului sfant. In aceasta zi sarbatorim amintirea a doua evenimente deosebite din istoria Sfintei Cruci:
- Aflarea Crucii pe care a fost rastignit Mantuitorul si inaltarea ei solemna in fata poporului de catre episcopul Macarie al Ierusalimului, in ziua de 14 septembrie din anul 335;
- Aducerea Sfintei Cruci de la persii pagani, in anul 629, in vremea imparatului bizantin Heraclius, care a depus-o cu mare cinste in biserica Sfantului Mormant (a Sfintei Cruci) din Ierusalim.

Sfanta Cruce a fost aflata din porunca Sfintei imparatese Elena, mama Sfantului Imparat Constantin cel Mare. Datorita acesteia s-au gasit pe Golgota trei cruci.
Pentru a afla care a fost crucea pe care a fost rastignit Mantuitorul si care sunt crucile talharilor rastigniti odata cu El, patriarhul Macarie le-a spus sa atinga pe rand crucile de o femeie moarta.
Femeia a inviat in momentul in care a fost atinsa de cea de-a treia cruce, cea pe care a fost rastignit Hristos.
Dupa aceasta minune, Patriarhul a poruncit inaltarea Sfintei Cruci la un loc inalt, de unde sa o poata vedea tot poporul.
Cand imparatul persan Hosroe a cucerit Ierusalimul, a luat cu el Crucea Domnului in Persia. Sfanta Cruce a ramas aici timp de paisprezece ani, pana cand Hosroe a fost invins de imparatul Heraclie, care a dus sfanta cruce in Ierusalim.
Inaltarea Sfintei Cruci se serbeaza cu post, pentru ca ea ne aduce aminte de patimile si moartea Mantuitorului.

Troparul Inaltarii Sfintei Cruci

Mantuieste, Doamne, poporul Tau si binecuvinteaza mostenirea Ta; biruinta binecredinciosilor crestini asupra celui potrivnic daruieste si cu Crucea Ta pazeste pe poporul Tau.

Condacul Inaltarii Sfintei Cruci

Cel ce Te-ai inaltat pe Cruce de bunavoie, poporului Tau celui nou, numit cu numele Tau, indurarile Tale daruieste-i, Hristoase Dumnezeule. Veseleste cu puterea Ta pe credinciosul nostru popor, daruindu-i lui biruinta asupra potrivnicilor, avand ajutorul Tau arma de pace, nebiruita biruinta.

Credinta populara spune ca, pentru sanatatea familiei si pentru spor, e bine sa nu mamanci usturoi, nuci, prune sau pepeni, alimente al caror miez se aseamana cu crucea. In plus, nu se lucreaza si nu se face treaba nici macar in gospodarie pentru a nu atrage primejdiile. In schimb, cei care tin post negru, insotit de rugaciune din suflet, se vindeca de multe boli grele.

PREDICA PĂRINTELUI ILIE CLEOPA  LA PRAZNICUL ÎNĂLTĂRII SFINTEI CRUCI

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Iubiţi credincioşi, pentru a vorbi mai desluşit despre acest prea sfânt praznic al Înălţării Sfintei Cruci, la care ne-am învrednicit a ajunge, este nevoie să începem cu un istoric mai vechi şi să aducem în mijloc nişte mărturii mult mai de demult, ca să ne putem da seama când a început şi cum a ajuns până la noi praznicul acesta.
Aţi văzut dumneavoastră grâul, când de-abia îl bate vântul, sau când e de o palmă numai şi când e aproape să dea în spic? Dacă vei căuta într-însul şi îl vei desface când e aproape să dea în spic, sau cu vreo lună mai înainte, vei vedea acolo o taină mare. Acolo, în paiul acela, în firul acela de iarbă găseşti toată aşezarea grâului foarte amănunţit, foarte mic se arată înăuntru şi spicul, şi boabele lui, şi toate celelalte. Aţi văzut păpuşoiul când de-abia îi dă spicul şi de-abia are păpuşi? Păpuşa aceea care nici mătase nu are, în care se vede ceva foarte mic, e porumbul, care mai târziu se va face mare, va face şi grăunţe şi toată frumuseţea lui lăsată de Dumnezeu.
Iată, aşa sunt cele ale dumnezeieştii Scripturi. Prea luminatele praznice, pe care le vedem astăzi în Biserica darului, n-au ajuns la noi deodată aşa de desăvârşite şi prea sfinte cum le vedem astăzi; nu, ci ele au fost mai întâi de-abia în faşă şi încolţite în umbră. Şi de aceea este nevoie să vorbim despre umbre, despre faşe şi despre clipa când ele de-abia se plămădeau şi se urzeau înainte de legea nouă, şi chiar de legea veche.
Mai înainte de a fi Moisi şi de a primi legea veche, Patriarhul Iacov, închipuind Sfânta Cruce, a blagoslovit pe fiii lui Iosif, pe Manasi şi pe Efraim, în chipul crucii, a pus mâna stângă pe unul şi mâna dreaptă pe celălalt în chipul crucii (Facerea 48, 13-19). Şi mai înainte de a muri el, aceia s-au închinat la vârful toiagului său, adică la lemn, simbolizând crucea încă dinainte de venirea legii vechi.
În legea veche, simbolul crucii, adică cel ce umbros o arăta pe dânsa, îl vedem mai întâi atunci când împăratul Aradului a omorât pe israeliţi şi a omorât pe mulţi, încât aproape toţi încăpuseră pe mâna lui. Şi Moisi, neştiind ce să facă, a început a-i îndemna pe dânşii să asculte de Dumnezeu, iar ei mai tare cârteau, zicând: De ce ne-ai adus pe noi în pustie, de ce ne-ai adus pe noi aici? Nu era mai bine în Egipt?
Şi a auzit Dumnezeu cârtirea poporului – spune dumnezeiasca Scriptură – şi a trimis şerpi care muşcau cu muşcătură de foc, şi au omorât mulţime nenumărată de oameni. Iar Moisi, văzând că moare atâta popor, s-a rugat lui Dumnezeu pentru el. Şi atunci a spus Dumnezeu lui Moisi: Fă-le un şarpe de aramă, turnat întreg, desăvârşit, şi să-l răstigneşti, să-l spânzuri pe el pe un stâlp înalt. Şi toţi cei ce vor fi muşcaţi de şerpi să privească la şarpele cel de aramă şi se vor vindeca (Numerii 21, 1, 5-9). Acesta era simbolul crucii întru totul adevărat, cu mult înainte de veacul Mântuitorului, Care trebuia să Se răstignească pe cruce. Şi a zis Dumnezeu lui Moisi: Vezi, spune-le ca toţi cei muşcaţi, care vor privi la şarpele înălţat, să-şi închipuie că viaţa lor este acolo şi vor trăi. Şi le-a spus Moisi atunci: Vezi, Israile, viaţa ta răstignită pe lemn; şi toţi care priveau la şarpe se vindecau. Şi că această asemănare simbolică şi tainică a Sfintei Scripturi a închipuit cu adevărat pe Hristos, Însuşi Mântuitorul a adeverit-o când a spus: „Şi precum Moisi a înălţat şarpele de aramă în pustiu, aşa se cade să Se înalţe Fiul Omului” (Ioan 3, 14-15).
Dar unde mai vedem taina lemnului crucii şi puterea lui? La Mera. După ce a tăbărât poporul lui Israil lângă Marea Roşie, cale ca la trei zile, au ajuns la o apă mare care se chema Mera. Şi poporul şi dobitoacele toate erau însetate, şi a strigat poporul, cârtind, către Moisi: Ce să bem? Şi când au vrut să bea din Mera, nu puteau, căci – arată dumnezeiasca Scriptură – apa Merei era amară şi otrăvitoare, şi poporul nu putea să bea, cu toată setea lui. Şi atunci Moisi a strigat către Dumnezeu: Doamne, ce să fac? Şi a zis Dumnezeu: Ia un lemn şi-l aruncă în apă şi ea se va îndulci. Şi Moisi a făcut întocmai, băgând lemnul în apă, şi s-a îndulcit apa şi a băut poporul şi dobitoacele cele însetate şi s-au răcorit (Ieşirea 4, 22-25).
Ce este lemnul băgat în apa Merei? Cum poate un lemn să îndulcească o apă amară? Iată cum: în viaţa aceasta, fraţi creştini, pururea suntem amărâţi de scârbă, şi de necazuri, şi de ispite, şi de boale, şi de pagube, şi de alte necazuri. Şi când vom privi la lemnul crucii lui Hristos, cum El a răbdat mai mult decât noi, atunci se îndulceşte necazul nostru şi nu mai este amar. Când ne aducem aminte câte sfinte patimi şi preaînfricoşate a răbdat Hristos pentru noi, se îndulceşte marea aceasta amară a vieţii noastre, pentru că ne gândim că noi nu am răbdat nimic pentru dragostea Lui (Sfântul Grigore de Nyssa, Comentariu la viaţa lui Moisi).
Dar care au mai fost simboalele crucii? Mai înainte încă de venirea lui David, Moisi se lupta în pustie cu madianiţii şi cu amaleciţii şi cu alte popoare care se aflau acolo. Şi amaleciţii biruiau pe Israil; atunci Moisi s-a făcut pe sine o cruce, ridicând braţele în sus şi închipuind semnul crucii. Şi ridicând Moisi mâinile în sus, Israil biruia pe Amalec, iar când le cobora, Amalec biruia pe Israil. Şi văzând preoţii Aaron şi Or că Moisi nu mai putea ţine mâinile în sus, în chipul crucii, atâta vreme, pentru ca nu cumva să biruiască Amalec, au pus o lespede sub picioarele lui Moisi, să-l ridice mai sus, şi Aaron îi sprijinea o mână, iar Or îi ţinea mâna cealaltă, şi-l ţineau astfel pe el în semnul sfintei cruci, până când poporul lui Israil a biruit desăvârşit pe Amalec (Ieşirea 17, 8-13).
Deci toate acestea sunt simboale preavechi ale crucii.
Dar ce este crucea lui Hristos? Dacă o vor lua aşa simplu, sunt două lemne puse de-a curmeziş. Iar dacă vom căuta taina cea mare care este în ea şi taina mântuirii neamului omenesc care s-a ţesut în ea, vom vedea altceva. Crucea lui Hristos este mai întâi Altar. Pentru ce? Pentru că pe dânsa S-a jertfit Mântuitorul lumii, Iisus Hristos, Care cu preascumpul şi preasfântul Său Sânge o a sfinţit pe ea şi pe noi ne-a răscumpărat. Iată ce spune Apostolul Pavel în epistola sa cea către evrei: „El (Hristos) a intrat o singură dată în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, şi a dobândit o veşnică răscumpărare. Căci dacă sângele ţapilor şi al taurilor şi cenuşa junincii, stropind pe cei spurcaţi, îi sfinţeşte spre curăţirea trupului, cu atât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfă fără de prihană, va curăţi cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu” (Evrei 9, 12-14).
Ce mai este Crucea? Crucea este arma cu care Mântuitorul lumii, Dumnezeu, a biruit pe diavolul. Şi zic duşmanii Crucii că noi trebuie să cinstim numai pe Hristos, dar nu şi crucea, că – zic ei – crucea e o măciucă cu care a omorât pe Hristos. Blestemată este părerea aceasta. Scriptura ne arată că David a tăiat capul lui Goliat. Dar cu ce? Cu o sabie, şi sabia aceasta o socotea poporul sfântă, şi era ţinută în Sfânta Sfintelor, în cortul cel sfânt, învelită într-un veşmânt, lângă efod, pentru că cu dânsa biruise David pe Goliat (I Regi 21, 8-9). Aşa şi această biruitoare armă a lui Hristos, cu care s-a biruit satana şi puterile întunericului, trebuie păstrată în loc de cinste, cu toată sfinţenia. Pentru ce? Pentru că a fost arma cea puternică a lui Hristos, cu care a biruit pe Goliat cel nevăzut, pe satana (I Corinteni 1, 18).
Ce mai este Crucea lui Hristos? Crucea lui Hristos este pecetea Dumnezeului Celui Viu. Unde aflăm noi aceasta? Căutaţi în Scriptura veche şi vedeţi acolo pe Proorocul Iezechiel, ce spune că a venit mânia Domnului peste Ierusalim pentru fărădelegile şi răutăţile poporului. Şi Iezechiel a văzut o vedenie şi un înger al Domnului care striga cu glas mare: Alergaţi pe uliţele Ierusalimului şi însemnaţi pe frunte pe robii Dumnezeului Cel Viu cu litera Tau, adică T – care are forma crucii – şi când va veni sabia Domnului, va cruţa Dumnezeu pe toţi cei însemnaţi pe frunţile lor. Şi a fost că a venit sabia Domnului de la tânăr până la bătrân şi numai cei însemnaţi pe fruntea lor de îngerul Domnului erau scutiţi de primejdie şi de moartea sabiei (Iezechiel 9, 4-6). Dar aceasta e în legea veche.
Avem însă alte mărturii mai puternice în legea nouă. Dumnezeiescul Ioan Evanghelistul, după ce arată descoperirile cele mari despre sfârşitul lumii, despre taina întrupării lui Dumnezeu Cuvântul, spune: „Am văzut, apoi, alt înger care se ridica de la Răsăritul Soarelui şi avea pecetea Viului Dumnezeu. Îngerul a strigat cu glas puternic către cei patru îngeri, cărora li s-a dat să vatăme pământul şi marea, zicând: Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până ce nu vom pecetlui, pe frunte, pe robii Dumnezeului nostru” (Apocalipsa 7, 2-3).
Dar ce mai este Crucea lui Hristos? Am văzut că este Altar, că este armă şi pecete a Dumnezeului Celui Viu. Ce mai este Crucea lui Hristos? Este pricinuitoarea înălţării şi preaînălţării lui Iisus Hristos. Crucea este motivul şi pricina şi mijlocul prin care S-a înălţat Domnul nostru Iisus Hristos mai presus de tot numele. În epistola sa cea către filipeni, Apostolul spune că, prin dragostea cea către noi, Fiul lui Dumnezeu „S-a omorât pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte – şi încă moarte de cruce. Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dat Lui nume care este mai presus de tot numele, ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt” (Filipeni 2, 8-10).
Vedeţi, fraţilor, câtă cinste Îi aduce lui Hristos Crucea? L-a preaînălţat Dumnezeu-Părintele pe Dumnezeu-Cuvântul, pentru că a răbdat moarte, ba încă moarte de ocară şi moarte de cruce, şi L-a suit pe El mai presus de toată stăpânia şi începătoria şi domnia.
Ce mai este Crucea lui Hristos? Crucea lui Hristos este steagul şi, dacă vreţi, emblema. Este stema şi steagul lui Hristos, care va străluci mai înainte de sfârşitul lumii nu numai pe pământ, ci şi pe norii cerului – cum spune Evanghelistul: „Şi atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului” (Matei 24, 30). Deci, iată cât de mare lucru şi cât de mare taină s-a lucrat prin Cruce: s-a lucrat mântuirea neamului omenesc. Că a zis Isaia Proorocul: „Înălţaţi un steag pentru neamuri” (Isaia 62, 10). Vedeţi steagul dinaintea lui Iisus Hristos: Sfânta Cruce care înalţă toate popoarele spre Cel ce suferă, spre Cel ce rămâne în veac în cer şi pe pământ (Matei 24, 30).
Aşadar, iubiţii mei fraţi, v-am arătat câteva simboale şi câteva mărturii ale Scripturii privitoare la cruce, mai înainte şi după venirea lui Hristos.
Şi acum să începem a spune cum a luat fiinţă taina acestui praznic de astăzi, cum a ajuns să se prăznuiască Înălţarea Sfintei Cruci. Iată cum:
„Constantin cel Mare, care a fost primul împărat al creştinilor, mai înainte de a fi el împărat, a fost fiul lui Constantin Clorus, care împărăţea în Galia, Franţa de astăzi, fiind om blând şi nepersecutând pe creştini. Şi a început Constantin război împotriva lui Maxenţiu, care stăpânea o parte a marelui imperiului roman, cea cu Roma, tiranizând peste măsură pe supuşii săi. Dar era foarte îngrijorat Constantin, căci auzise despre Maxenţiu că are oştiri nenumărate şi este mai bine pregătit decât dânsul. Şi trecând munţii din nordul Italiei, ca să vie spre Maxenţiu, nu ştia ce să facă: să se întâlnească cu el, să bată război, sau mai bine să trimită soli de pace? Şi în această nedumerire şi grijă a lui, deodată a văzut la amiază, pe cer, o cruce de stele care străluceau mai mult decât razele soarelui, şi împrejurul ei erau litere romanice, tot cu stele închipuite, prin care se scria: „Întru acest semn vei învinge!” [In hoc signo vinces]. Văzând semnul cinstitei cruci, marele Constantin, deşi încă neavând credinţă deplină, a cunoscut că este semnul creştinilor şi a poruncit mai întâi de toate să se facă o cruce de aur, după chipul aceleia care i s-a arătat lui pe cer, ca să se poarte înaintea oştirilor sale. Şi mergând împotriva lui Maxenţiu, a dobândit biruinţă mare. L-a biruit, i-a sfărâmat oştirile, l-a înecat în apa Tibrului şi a intrat cu mare triumf în Roma, unde până astăzi se află Arcul lui Constantin sau Arcul de Triumf, pe unde Constantin cel Mare a intrat biruitor. Şi cunoscând el taina crucii şi puterea Celui răstignit pe dânsa, a cugetat mult la puterea credinţei creştineşti şi s-a botezat de Sfântul Silvestru, şi el, şi maica lui. După aceasta, a trimis pe maica lui, pe Sfânta Elena, la Ierusalim, să caute crucea lui Hristos, semnul biruinţei care i-a ajutat lui împotriva lui Maxenţiu. Şi s-a dus împărăteasa Elena şi a răscolit tot Ierusalimul, că era foarte greu să găsească acest sfânt lemn. Căci unde fusese mormântul Domnului era capiştea zeiţei Venera, şi la Betleem – unde S-a născut Domnul – era zeul Apolon, şi la Golgota erau alţi zei şi alţi idoli, iar cetatea Ierusalimului nu se mai chema Ierusalim, ci Aelia Adriana, după numele păgânului împărat roman Adrian, care făcuse toate aceste schimbări. Urâciunea pustiirii stătea în locul cel sfânt. Deci a venit Elena împărăteasa, căutând şi sfărâmând idolii şi capiştile, şi cu mare greutate a găsit mormântul lui Hristos, plin de pietre şi noroi, astupat de acest păgân împărat care a vrut să şteargă numele lui Iisus de pe faţa pământului. Aţi văzut unii şi Betleemul şi Golgota, aţi văzut desigur biserica Golgotei şi a mormântului Domnului, că era aproape locul unde a fost răstignit Domnul de cel unde a fost îngropat, cum spune Evanghelistul Ioan, anume că era mormântul în grădină, aproape de locul unde fusese răstignit Iisus, şi acolo L-au pus pe El. Deci a unit aceste două locuri, mormântul Domnului şi Golgota, într-o singură biserică („Viaţa Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena”, în Istoria Bisericească a lui Eusebiu din Cezareea, cap. 25-30).
Şi când au găsit cele trei cruci, era mare nedumerire şi nu ştiau care dintre ele e a Mântuitorului. Mai întâi cu mare greutate le-au găsit, pentru că nu voia să spună nimeni dintre evrei unde sunt, fără numai un oarecare evreu cu numele Chiriac, ştiind unde era ascunsă crucea de strămoşii lui, a spus şi le-a arătat împărătesei Elena. Şi pe acest Chiriac l-au hirotonit Sfinţii Părinţi preot şi mai apoi a fost patriarh al Ierusalimului 12 ani (Proschimentarul Ierusalimului, Bucureşti, 1852, pp. 76-80). Şi când au adus crucea cea de viaţă făcătoare şi celelalte două cruci, fiind în nedumerire împărăteasa Elena, căci nu ştia care e a lui Hristos, a trecut pe acolo un mort, pe care-l duceau la groapă, şi au pus asupra lui mai întâi două dintre cruci şi nici un semn nu s-a făcut. Iar când s-a pus peste mort crucea lui Hristos, acesta s-a sculat din sicriu şi, punând mâna pe cruce, a zis: „Asta-i crucea cea de viaţă făcătoare a lui Iisus Hristos, Mântuitorul lumii”. Şi aşa s-a întărit toată lumea în credinţa în Sfânta Cruce a lui Iisus Hristos, pe care, luând-o cu mare cinste Patriarhul Macarie, a ridicat-o pentru ca să o vadă tot poporul. Şi după ce s-a văzut minunea aceea, multe, nenumărate minuni s-au făcut cu puterea Sfintei Cruci, acolo şi în toată lumea. Şi de atunci, de când au înălţat Sfânta Cruce împărăteasa Elena şi Patriarhul Macarie în Ierusalim, s-a luat obiceiul să se prăznuiască această sărbătoare la 14 septembrie, în amintirea Înălţării cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci a lui Hristos (Cuvânt la Înălţarea Sfintei Cruci; prolog, la 14 septembrie).
Iubiţi credincioşi, am amintit câte ceva din însemnătatea Sfintei Cruci. Dar să venim la alte minuni şi la alte taine ale crucii.
Oare de câte feluri este crucea, fraţilor? În cuvintele dumnezeieştilor Scripturi, înţelesul crucii este tâlcuit în mai multe feluri, dar în linii generale, în două. Ea are un înţeles duhovnicesc şi unul material. Înţelesul duhovnicesc îl avem atunci când ne aducem aminte de toate suferinţele şi patimile cele preaînfricoşate ale Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, şi zicem că El a purtat crucea suferinţei până la moarte – şi moarte de cruce. În acest înţeles se cuprind şi cele ce se spun de către Mântuitorul în Evanghelie: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34).
Iar crucea materială este chiar propriu-zis crucea aceea pe care a dus-o Mântuitorul în spate. Aţi auzit cum Evanghelia de astăzi zice: „Şi ducându-Şi crucea, a ieşit la locul ce se cheamă al Căpăţânii, care evreieşte se zice Golgota. Unde L-au răstignit…” (Ioan 19, 17-18). Auzi: „ducându-Şi crucea” – crucea lui Hristos. Şi mai zice Evanghelia de azi: „Şi stăteau lângă crucea lui Iisus Mama Lui şi sora Mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena” (Ioan 19, 25). Când zice că „stăteau lângă crucea Lui”, să ştim că tot de crucea cea de lemn se vorbeşte.
Dar de ce Mântuitorul, în drum spre Golgota – calea durerii –, a îngăduit să ducă un om crucea Lui, de la o vreme înainte, anume Simon Chirineanul? Ştiţi de ce? Pentru că la patima lui Hristos n-a pătimit Dumnezeirea, ci numai Hristos ca om. Dacă ar fi voit Dumnezeirea să o ajute pe firea omenească, Hristos putea să ducă şi munţii şi tot pământul până la Golgota. Dar atunci El pătimea ca un om, şi ca om a avut nevoie să fie ajutorat. Cine mergea cu crucea în spate? Cine o ţinea şi înseta şi era rănit? Cine o purta? Firea omenească a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Deci, ca om, El slăbise şi avea nevoie de ajutorul altui om să ducă crucea până la groapă. Aşa spun dumnezeieştii Părinţi: că şi noi uneori trebuie să fim ajutoraţi de fraţii noştri în necazuri şi în scârbe, ca să putem duce crucea suferinţelor până la uşa mormântului. Dar crucea Mântuitorului Iisus Hristos, pe care a dus-o Simon Chirineanul în spate şi a dus-o şi El, şi lângă care stăteau Maica Domnului şi celelalte femei mironosiţe, este crucea cea materială, crucea propriu-zisă, crucea lui Hristos cea din lemn, cea din materie. Mare nebunie fac toţi acei care, deşi îşi zic „credem”, nu cinstesc crucea lui Hristos. Ei primesc crucea numai ca simbol tainic, adică numai crucea spirituală, iar pe cea materială nu o recunosc. Îndoit este omul, având o parte văzută şi una nevăzută, fiind alcătuit din trup şi din suflet. Îndoită deci este şi crucea, una materială, la care se închină şi cu care se însemnează şi pe frunte, şi alta spirituală, în suflet, adică hotărârea de a răbda cu dragoste toate necazurile pentru a împlini poruncile lui Hristos (I Corinteni 6, 20).
Fraţii mei, să vorbim şi în alt înţeles despre cruce. Multe trebuie spus că sunt crucile: este crucea celor căsătoriţi, este a celor feciorelnici, este crucea celor bolnavi, este crucea celor călători, este crucea ostaşilor, şi multe mii de feluri de cruci, dar toţi trebuie să ducă o cruce pentru dragostea lui Iisus Hristos, ca să se poată mântui. În Urmarea lui Hristos se spune: „Omule, dacă te numeşti următor al lui Hristos, nu se poate să nu mergi pe calea Lui, căci altfel nu te poţi mântui”. Hristos a arătat calea împărătească către cer. Dacă El a socotit de mare nevoie să sufere pentru neamul omenesc, şi dacă a văzut că firea omenească are nevoie să se tămăduiască de plăceri şi de durere, şi ne-a călăuzit, arătându-ne nouă calea aceasta – că fără cruce nu este mântuire –, apoi nebun este acela care crede că poate să se mântuiască fără suferinţă, fără răbdare şi fără bărbăţie mare de cuget în toate împrejurările vieţii. Cel căsătorit are crucea sa: trebuie să nască atâţia copii, câţi îi dă Dumnezeu, să-i crească în frica şi certarea Domnului, să sufere toate chinurile legate de această creştere. Cel înţelept şi credincios îşi dă seama cu câtă greutate se naşte un copil, cu cât necaz se creşte şi mai ales câtă durere are adevăratul părinte când îl vede neascultător, şi suferă el până ce îl vede om pe lume. Cei căsătoriţi au crucea de a munci, de a se osteni, de a lua măsuri de curăţenie în căsătorie, aşa cum sunt ele rânduite de Sfânta Biserică, de a face milostenie, de a câştiga cu trudă şi osteneală existenţa lor şi a copiilor lor – şi alte multe.
Cei feciorelnici au o altă cruce, mai frumoasă decât a celor căsătoriţi. Căci zice Pavel că bine este tinerilor să se căsătorească, dar mai bine să rămână aşa (I Corinteni 7, 38). Cei necăsătoriţi duc o cruce grea, ei duc război cu firea. Căci ce este monahul? „Este sila necontenită a firii şi tăierea voii până la moarte” (Sfântul Ioan Scărarul, Cuvântul IV).
Monahul este un om de jertfă, care se jertfeşte pururea pentru dragostea lui Iisus Hristos şi care pentru dragostea Lui renunţă la toate plăcerile lumii şi ale trupului. Pururea se smereşte, pururea posteşte, pururea priveghează, pururea se osteneşte, pururea plânge. Niciodată mintea lui nu este fără grijă pe pământ şi nici nu poate să fie, căci are luptători împotrivă ca nisipul mării! Deci monahul are o cruce într-o anumită privinţă mai grea, pentru că mai cinstită este fecioria decât nunta, după cum a înţeles Pavel Apostolul, când a zis: „Cel ce îşi mărită fecioara bine face; dar cel ce n-o mărită şi mai bine face” – arătând că mai bună este curăţenia, fecioria cea desăvârşită a trupului şi a sufletului (I Corinteni 7, 25-40). Deci crucea celor din feciorie este mai grea, dar mai mare plată vor lua de la Hristos.
Este apoi crucea celor bolnavi. Celui bolnav, ştiţi cu toţii, i se pare noaptea un an, nici bucate nu suferă, nici bucuria lumii nu o simte. Duce o cruce grea, sărmanul, şi ferice de cel ce poate răbda în boală ca Iov, căci acela mare plată va lua. Crucea celui din boală îi smereşte şi sufletul, şi trupul, iar de la cel bolnav nu cerem nici post, nici metanie, ci numai două lucruri cerem, cum spune dumnezeiescul Părinte Efrem Sirul: „De la omul bolnav două lucruri cere Dumnezeu: rugăciunea şi mulţumirea”. Să se roage lui Dumnezeu necontenit, spre osteneala duhului pe care o poate face până la ultima suflare. Şi să mulţumească lui Dumnezeu pentru boala sau crucea pe care i-a dat-o lui până la sfârşit, şi va avea cunună de mucenic. Aşa au purtat crucea sfinţii martiri, aşa sfinţii pustnici, aşa creştinii cei buni, aşa cei bolnavi care au avut credinţă tare în Hristos.
Să ştiţi deci că nimeni de pe pământ, din cei care sunt botezaţi în numele Sfintei Treimi, nu se poate mântui fără cruce. Se spune în Urmarea lui Hristos: „Omule, dacă vrei să lepezi o cruce, nenumărate cruci vor veni asupra ta”. Cine ia crucea cu mulţumire şi cu dragoste pentru Mântuitorul, şi e foarte mulţumit când e certat de Dumnezeu, cu pagube, cu scârbe, cu ocară, cu foame, cu sete, cu boală, cu robie, cu necaz, cu întristare – acela e următor al lui Hristos. Să ducă cu bucurie crucea sa, aducându-şi aminte că crucea lui Hristos a fost cu atâtea milioane şi milioane de ori mai mare decât crucea lui, fiindcă a răbdat fiind fără de păcat şi atâtea patimi câte nu poate cuprinde mintea omenească.
Iubiţi credincioşi, să mai ştiţi despre Sfânta Cruce şi aceasta: când faceţi semnul Sfintei Cruci, să-l faceţi drept pe chipurile voastre, ca să nu râdă dracii de batjocura pe care o faceţi. Faceţi împreunând aceste trei degete – simbolul Sfintei Treimi – şi puneţi întâi la frunte, în numele Tatălui, apoi la buric, în numele Fiului, că S-a coborât din cer pentru mântuirea noastră, şi apoi în umărul drept şi în umărul stâng, prin care se leagă dragostea lui Dumnezeu de om şi de mântuirea noastră, că prin Duhul Sfânt ţinem legătura cu Dumnezeu Părintele, cu Fiul şi cu Duhul Sfânt; acestea ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur în cuvântul la cruce.
Ce să vă mai spun? Am să vă spun o istorioară, ca să vedeţi că taina crucii s-a repetat uneori şi în chip văzut. Iată ce s-a întâmplat. Într-o casă oarecare bolea un biet creştin sărac şi era aproape de moarte. Neavând cui să vândă casa, a lăsat-o cu chirie unui evreu pentru un timp, spunându-i: Uite, stai aici, că eu acuma mor şi la urmă va rămâne la nişte nepoţi ai mei. Şi când a murit creştinul acela, a rămas în casa aceea o icoană a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului Iisus Hristos. Evreul acela, nefiind cu ură tare către creştini, a lăsat icoana pe perete şi-şi vedea de treburile lui. Dar a venit într-o zi la dânsul alt evreu şi i-a zis: Măi, dar cum stai tu în casă, cu icoana? Uite icoana lui Hristos! Iar el a răspuns: Aşa am găsit casa când am venit şi nu mai iau icoana de la locul ei; n-am îndrăznit s-o iau, că am auzit că acela-i lucru sfânt, e Hristos. Însă acela fiind mai rău şi mai necredincios, a cerut icoana şi nu s-a lăsat până ce nu i-a dat-o. Şi a luat icoana Mântuitorului de acolo, şi ducând-o cu sine, undeva la o casă a lui de departe, a chemat şi pe alţii şi le-a zis: Să facem şi noi cu icoana lui Hristos cum au făcut părinţii noştri! Şi au pus icoana pe un stâlp şi au răstignit-o cu cuie. Unde erau mâinile Mântuitorului pictate au bătut cuie şi, după ce au pus icoana acolo, au început a lovi în faţa ei, şi-şi băteau joc de sfânta icoană a Mântuitorului. Unii îl scuipau, alţii strigau: Na, coboară-Te de pe cruce, cum am auzit că spune în Evanghelie! Alţii spuneau: Mântuieşte-Te pe Tine, dacă eşti Hristos; coboară-Te de pe cruce! Şi în fel şi chip, după cum au făcut părinţii lor, au făcut şi ei icoanei Mântuitorului, ca să facă măcar în simbol cele făcute de părinţii lor, să le urmeze răutatea. Iar unul din ei a zis: Eu am auzit că la evrei unul L-a împuns cu suliţa în coastă. Şi în batjocură, cum râdeau ei acolo, au luat o suliţă şi au împuns icoana. Dar deodată, când au împuns-o, a început să curgă sânge mult şi i-a cuprins spaima pe toţi, şi au fugit la şcoala lor şi au spus rabinului: Iată ce am făcut noi: am răstignit icoana lui Iisus Hristos şi, când am împuns-o, a curs sânge! Şi a venit învăţătorul lor, rabinul, şi a văzut adevărul. Apoi a zis: Vedeţi, acum s-a stabilit mai tare şi mai clar decât toate că părinţii noştri au fost ucigători de Dumnezeu Cel Viu şi de omul Iisus Hristos. Deci, dacă a curs sânge din icoana aceasta uscată de lemn, suntem toţi vinovaţi de sângele Lui şi trebuie să ne botezăm. Şi, ducându-se la şcoală cu icoana aceea însângerată, s-au botezat toţi aceia, toată şcoala lor şi mult popor evreiesc a trecut la dreapta credinţă, văzând sângele lui Hristos curgând din Sfântul Său Trup zugrăvit pe icoană, după atâtea sute de ani de la răstignirea Sa pe Golgota (Prolog, luna mai).
În India, unii dintre misionarii noştri creştini predică Evanghelia cu foc, mai ales cei catolici. Un biet misionar a reuşit într-o comună să convertească la credinţa creştinească vreo câteva familii din hinduşii aceia, credincioşi ai lui Brahma Krişna. Şi aceia, convertindu-se la creştinism, în satul lor a ridicat misionarul o troiţă, o cruce a lui Iisus Hristos, a sculptat-o din lemn şi pe ea [l-a reprezentat] pe Mântuitorul în mărime naturală şi L-a împodobit frumos. Se duceau cei ce crezuseră în Hristos, se închinau dinaintea Mântuitorului răstignit pe cruce, la acea sfântă troiţă. Iar ceilalţi păgâni, care erau mulţi, după cum sunt şi astăzi, au pornit cu ură asupra acelor puţini creştini, şi-i băteau, şi-i ucideau, martirizându-i, pentru că au crezut în Hristos. Ba au început să batjocorească şi crucea Mântuitorului. S-au dus la acea troiţă unde era Mântuitorul răstignit şi au început a-L batjocori pe Mântuitorul pe cruce, şi-L băteau cu ciomegele, şi-L scuipau, şi-I ungeau crucea cu murdării. Iar când erau în toiul acestor batjocuri, Mântuitorul de pe cruce a întors faţa la dreapta, spre ei, şi a zis: De ce Mă batjocoriţi? Şi când au văzut ei că S-a întors ca un viu cu faţa Cel pe Care Îl scuipau, şi că i-a întrebat de ce Îl batjocoresc, câţiva au murit de frică acolo. Iar ceilalţi au dat fuga la învăţătorii lor în legea sanscrită păgână şi au spus: Hai să vedeţi o minune: noi L-am batjocorit pe Hristos şi am văzut cu ochii noştri cum a întors faţa şi a zis către noi: „De ce mă batjocoriţi?”. Şi au mers cu toţii, şi când au văzut şi învăţătorii lor că Mântuitorul stă cu faţa întoarsă, s-au speriat şi toţi s-au botezat, şi mare cutremur i-a cuprins pe locuitorii din ţinutul acela. Şi acolo unde a fost sfânta troiţă, se află azi o catedrală mare. Iar acea cruce dumnezeiască, cu Mântuitorul Care Şi-a întors faţa, a fost şi este până astăzi în altarul acelei catedrale. Şi aşa Mântuitorul a băgat groaza în cei ce-L batjocoreau, numai ca să-i întoarcă pe dânşii pe calea pocăinţei.
Deci, fraţii mei, dacă numai atâta semn de la crucea lui Hristos a fost în stare să facă pe oameni să moară de vii, să-i întoarcă la pocăinţă şi să trezească atâtea suflete, ce va fi oare când va veni Mântuitorul pe norii cerului şi când Crucea lui Hristos va străluci de milioane de ori mai mult decât soarele şi va fi adusă pe norii cerului cu putere şi cu slavă multă, de milioane şi milioane de arhangheli şi îngeri?! Când vor suna trâmbiţele şi când lângă Sfânta Cruce – cum spun Sfinţii Părinţi – va apărea şi buretele, şi cocoşul cu suliţa, şi varga cea de isop, căci toate semnele prea înfricoşatelor patimi vor veni lângă Crucea Sa?!
Iar în urma ei va veni cortul legii vechi, adică chivotul cel din Silo, primul cort pe care l-au făcut evreii; că spune Evanghelistul Ioan în Apocalipsă, deşi acoperit, că a văzut pe cer cortul lui Dumnezeu cu oamenii. Deci va veni şi sicriul legii vechi, va veni şi Sfânta Cruce pe norii cerului, ca să arate că vine Dumnezeul cerului şi al pământului, Iisus Hristos. El este Cel ce-a venit şi S-a răstignit pe cruce pentru noi şi pentru mântuirea noastră.
Iubiţi credincioşi, trebuie să vă mai spun un lucru. Noi nu putem spune nici cât ai lua o lingură de apă din ocean, faţă de câte ar trebui să vorbim despre cinstea preasfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci a lui Hristos. Suntem în timpul dumnezeieştii Liturghii, mai sunt şi alte lucruri de făcut ca să isprăvim dumnezeiasca slujbă. V-am spus acestea, ca să rămână scris cu slove de aur în minţile şi în inimile dumneavoastră, de la praznicul Înălţării Sfintei Cruci.
Deci toţi, care vrem să ne mântuim, trebuie să ducem cu dragoste şi cu bucurie o cruce, pentru mântuirea noastră. Şi să fim închinătorii Crucii lui Hristos, şi a celei văzute şi sfinţite, pentru că îndoit este omul şi îndoită este crucea.
Deci, încă o dată: crucea spirituală este să răbdăm toate necazurile şi toate scârbele pentru împărăţia cerului, iară crucea materială este aceea pe care o facem noi din aur, din argint, din lemn sau din orice altă materie.
Dar zice dumnezeiescul Damaschin în Dogmatica lui: „Măcar din aur sau din pietre scumpe de ar fi făcută crucea după chipul ei, anatema celui ce s-ar închina la acea materie” (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, cap. XI, pp.254-258).
Deci, nu ne închinăm materiei din care e făcută crucea, ci ne închinăm semnului Fiului Omului, când vedem că e făcută crucea aşa cum ne închinăm de veacuri la ea.
Domnul Dumnezeu şi Prea Curata lui Maică şi Prea Sfânta şi de viaţă făcătoarea Cruce a lui Hristos să ne ajute nouă, păcătoşilor, să ducem cu bucurie şi cu dragoste crucea la piepturile noastre, în mâinile noastre şi în toate faptele noastre, şi să ne închinăm crucii materiale cu evlavie şi cu dragoste, căci este semn şi steag al Domnului nostru.
Iar cea spirituală s-o avem pururea în minte şi în suflet, adică să fim gata cu inima noastră de a suferi toate necazurile şi toate ispitele, toate pagubele şi toate boalele, pentru mântuirea sufletelor noastre. Amin.