MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU SÂMBĂTĂ 
14 SEPTEMBRIE 2019

PARTEA ÎNTÂI

Bună dimineața, prieteni!

Astăzi prăznuim Înălțarea Sfintei Cruci; zi de post. Înălțarea Sfintei Cruci este una dintre cele mai vechi sărbători creștine, închinată Crucii Domnului nostru Iisus Hristos. În calendarul ortodox Înălțarea Sfintei Cruci se prăznuiește pe 14 septembrie; este una din cele două zile de post strict (ajunare) de peste an, alături de Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august)
Să știți că sunt în continuare restricționat pe Facebook!

Toate cele bune!

ISTORIE PE ZILE 14 Septembrie

Evenimente

·       81: Domițian devine împărat al Imperiului Roman după decesul fratelui său,Titus. Titus Flavius Domitianus (24 octombrie 51 – 18 septembrie 96) imparat din dinastia Flaviilor. A fost fiul lui Vespasian și al Domitillei și fratele imparatului Titus. Victorios în campania întreprinsă în anul 83 pe Rin împotriva tribului germanic al chatilor, Domițian adoptă titlul de Germanicus. O invazie a dacilor și a aliaților lor în Moesia, soldată cu moartea guvernatorului, îl obligă în anul 86 să intervină personal pe frontul de la Dunăre.
Moesia este împărțită acum în două provincii : Moesia Inferior (în a cărui componență intră și Dobrogea) și Moesia Superior. Este infrant in campania inițiată în anul 87 la nordul Dunării împotriva lui Decebal, iar în anul 88 , ofensiva romană se incheie cu victoria de la Tapae, care duce la încheierea unei păci de compromis cu Dacia in anul 89.
La 18 septembrie 96, Domițian, ultimul dintre Flavi, cade victimă unei conjurații de palat, organizată de comandantul gărzii palatului și de soția sa, Domitia Longina.
• 786: "Noaptea celor trei califi": Harun al-Rashid și-a început domnia de califabbasid după decesul fratelui său, al-Hadi. Are loc nașterea fiului lui Harun, al-Ma'mun. Hārūn al-Rashīd (n. 17 martie 763 – d. 24 martie 809) a fost al cincilea și cel mai cunoscut calif din Dinastia Abbasizilor. S-a născut în Rayy, lângă Teheran, și a locuit în Bagdad. În timpul domniei (786 – 809) a locuit în Rakka, oraș pe malul Eufratului. Domnia lui a fost o perioadă de avânt cultural, științific și religios, a fost fondatorul bibliotecii Bayt al-Hikma (Casa Înțelepciunii). A devenit un personaj legendar, unele din poveștile despre el fiind adevărate (de exemplu ceasul pe care l-a dăruit lui Carol cel Mare), altele, precum cele din 1001 de nopți ale Șeherezadei, fiind doar ficțiune.
* 1472: Domnul Moldovei Ştefan cel Mare se căsătoreşte cu Maria de Mangop, a doua dintre sotiile sale. Maria din Mangop sau Maria Paleologu (? – 1477) (sau Maria Asanina Paleologhina în limba slavonă, pe o icoană donată de ea mănăstirii Grigoriu din Muntele Athos), principesă de Theodoro (un principat grecesc din Crimeea) a fost a doua soție a domnitorului Ștefan cel Mare. Căsătoria a avut loc la Suceava la 14/24 septembrie 1472. Din acastă căsătorie s-au născut doi băieți gemeni: Iliaș (1473 – 1473) și Bogdan (1473 – 1479). Bogdan este înmormântat la mănăstirea Putna, alături de Maria de Mangop. Ca și prima căsătorie a domnitorului, și aceasta se va termina prin decesul soției sale. Conform inscripției de pe mormântul de la mănăstirea Putna, inscripție în limba slavonă realizată de jur împrejurul câmpului decorativ de pe lespedea de marmură, doamna Maria de Mangop a decedat pe 19 decembrie 1477: „În anul 6985 (= 1477), luna decembrie 19, a răposat binecredincioasa roabă a lui Dumnezeu Maria, doamna binecredinciosului Io Ștefan Voievod, domnul Țării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod.” Maria din Mangop (după Mangop, numele turco-tătar al cetății Doros, capitala principatului bizantin din Crimeea) a fost sora lui Alexandru, fiul principelui Alexios II de Theodosia mort în decembrie 1475. Maria de Mangop este moștenitoarea pe linie directă a familiei lui Demetrios Paleologos Gavras, întemeietorul principatului bizantin din Crimeea (aprox. 1362). Această ramură a familiei Paleologilor era înrudită cu dinastia Comnen, cu cea a Asaneștilor din Bulgaria, cu familiile voievodale din Moldova și ulterior cu familia cneazului Ivan al III-lea al Moscovei, și prin acesta cu familiile boierești rusești Golovin, Hovrin, Tretiakov și Gavrilov.A doua soție a voievodului, Maria de Mangop, era de neam imperial, fiind sora suveranilor Mangopului, Isac și Alexandru Comnen. Ultimele două dinastii ale Imperiului Bizantin au fost Comnenii și Paleologii. Căsătoria a avut loc la Suceava, la 14 septembrie 1472. Ca și prima căsătorie, și aceasta a fost o alianță matrimonială prestigioasă pentru Moldova. Deși se prăbușise sub loviturile repetate ale turcilor, prestigiul „celei de-a doua Rome“, cum era numit Imperiul Bizantin, rămăsese intact în lumea ortodoxă. La trei ani de la sosirea Mariei de Mangop la Suceava, turcii au atacat Crimeea, au ocupat posesiunile ultimilor Comneni și i-au ucis pe frații ei, Ștefan cel Mare piezând astfel un aliat. Totodată, în familie a survenit o dramă conjugală, prin apariția unei femei de care Ștefan s-a îndrăgostit. Această unire nu pare a fi fost fericită, căci o rivală mândră și frumoasă veni să dispute în curând Mariei inima și tronul lui Ștefan.

După expediția din 1471 în Țara Românească, Ștefan le luase prizoniere la curtea de la Suceava pe soția lui Radu cel Frumos, Despina (fiică de despot sârb) și pe fiica acestuia, Maria Voichița. Se pare ca tânăra domniță moștenise frumusețea tatălui său, fapt vizibil și în portretele din frescele bisericilor, pictate mai târziu, când era deja doamna țării și mama moștenitorului tronului. Crescând la curtea de la Suceava, Ștefan s-a îndrăgostit de ea, deși nu avea mai mult de 12-13 ani, iar el aproape 35 de ani: „ Aice se vede că farmecul fiicei lui Radu prinse în laț simțirile lui Ștefan, care începu a umbla după ea. Probabil că după timpurile de atunci și fiind încă și prinsă, o luă de concubină, și alipindu-se tot mai mult de ea, se desfăcea de legiuita lui soție. Nici un document nu ne-au păstrat știri asupra luptei interesante între o soție delăsată și o fericită rivală. Pasiunile pe atunci erau mari, inima stăpânea totul și cugetarea asculta de ea. Fiind dat caracterul cel energic al lui Ștefan, înaintea voinței căruia toate piedicele trebuiau să se plece, credem că Maria mai mult a plâns decât a luptat.“

După bătălia de la Războieni, Ștefan și Maria de Mangop, deși mai erau căsătoriți, se înstrăinaseră. Doamna moare în 1477, pe 19 decembrie, în condiții necunoscute, după cinci ani de căsnicie. Aceasta a avut cu Ștefan doi băieți gemeni. Ilias moare în același an în care s-a născut, 1473, iar Bogdan i-a supraviețuit mamei sale doi ani, murind la vârsta de șase ani. Cei doi fii se află înmormântați în biserica Mănăstirii Putna, care găzduiește, sub un frumos baldachin de piatră, și mormântul mamei lor, Maria de Mangop. În muzeul mănăstirii se află și învelitoarea acestui mormânt, o adevărată bijuterie de broderie medievală, cu portretul Mariei de Mangop în mărime naturală, înfățișată plângând cu lacrimi de sânge. Fie că Ștefan a ținut doliu după Maria de Mangop, fie că Maria Voichița era prea tânără, căsătoria cu fiica lui Radu cel Frumos nu a avut loc decât în 1480. Intenția lui Ștefan de a se căsători cu ea ar fi fost făcută publică încă din 1475: „În 1475, după luna lui Iulie, în care Caffa fiind luată de Turci, Mangopul intră în stăpânirea lor, Ștefan cel Mare ne mai având nici un interes a păstra ca soție pe moștenitoarea acelei domnii pierdute, se desparte de odrasla Comnenilor și duce la altar pe cealaltă Marie sau Vochița, fata lui Radu Vodă. Cea lepădată mai duce o existență amărâtă timp de doi ani, și moare în floarea vârstei, în 1477, în Decemvrie 19, după însoțirea lui Ștefan cu Maria lui Radu, dovadă invederată că fusese părăsită.“

• 1515: Confederația Helvetică adoptă statutul de „neutralitate pentru totdeauna”.
• 1658: Sfârșitul domniei lui Gheorghe Rakoczi al II-lea, principele Transilvaniei. Gheorghe Rákóczi al II-lea (n. 30 ianuarie 1621 – 6 iunie 1660), a fost principe al Transilvaniei intre 1648-1660. A fost fiul lui Gheorghe Rákóczi I  și al Suzanei Lorántffy.

·       1700: Sfîrșitul primei domnii a lui Antioh Cantemir, fiul lui Constantin Cantemir, în Moldova. A doua sa domnie a fost de la 12 februarie 1705 si pana la 20 iulie 1707. A fost fratele lui Dimitrie Cantemir si nu trebuie confundat cu fiul acestuia, Antioh Dimitrievici Cantemir.

• 1752: Imperiul britanic adoptă calendarul gregorian, sărind 11 zile (ziua anterioară fusese 2 septembrie).
* 1808: Războiul finlandez – ruşii înfrâng fortele suedeze în sângeroasa bătălie de la Oravais.In urma acestui razboi ia fiinta Marele Ducat al Finlandei în cadrul Imperiului Rus. Alte efecte notabile au fost acelea ca parlamentul suedez a adoptat o nouă constituţie, iar Casa Bernadotte devine noua casa regală suedeza .
*  1812:  Armata lui Napoleon Bonaparte intra in Moscova, descoperind un oras gol (populatia a fost evacuata, iar militarii rusi s-au regrupat). Pe timpul nopţii, trimişii guvernatorului bat pe la uşi anunţând incendiul. Se pun fitile explozive în toate crăpăturile, în special în prăvălii şi magazii. La ora 8 dimineaţa, porţile închisorilor au fost deschise şi au fost eliberaţi circa 800 de deţinuţi de drept comun, cărăra li s-a dat de înţeles că pot spera la o amnistie, cu condiţia să incendieze clădirile ce vor fi ocupate de către francezi. Primele ţinte vor fi rezervele de cereale  existente  în magazinele alimentare din apropierea Kremlinului. Materiale inflamabile sunt puse peste tot, iar pompele de apă distruse sau scoase din oraş. În noaptea de 1 /13 septembrie, Kutuzov dă ordinul de retragere a trupelor. Armata iese din oraş pe poarta Kolomna, târând după ea populaţia care mai rămăsese în oraş. Se aude chiar şi muzica intonată de orchestra unui batalion de garnizoană. Furios, generalul Miloradovici întreabă cine a dat ordinul ca orchestra să cânte. Potrivit unui cod al lui Petru I, în momentul în care garnizoana părăseşte oraşul, acest lucru trebuie făcut în sunetul muzicii. Furios, generalul exclamă: „Oare codul lui Petru I a prevăzut şi capitularea oraşului? Încetaţi imediat acest tărăboi!”. La ordinul lui Kutuzov, generalul Miloradovici trimite un curier la cartierul general francez, pentru a cere încetarea focului până la ora 7 dimineaţa a zilei următoare, în vederea evacuării a circa 9.000 de răniţi din Moscova. Dacă Napoleon şi-ar fi putut imagina măcar această politică a pământului pârjolit pe care i-o pregătea Rostopcin nu ar fi fost, desigur, de acord să-şi amâne intrarea oficială în Moscova.
În dimineaţa zilei de 14 septembrie, în suburbia Dorogomilov nu se mai află decât ariergarda rusă. Rostopcin îi strigă fiului său Serghei: „Salută oraşul pentru ultima oară. Într-o jumătate de oră el va fi în flăcări!”. Incendiul provocat de  rusi a mistuit rezervele de alimente ale francezilor, fapt ce a inrautatit mult situatia trupelor  lui Napoleon.

·       1829: Imperiul Otoman semnează Tratatul de la Adrianopol cu Rusia, tratat care încheie Războiul Ruso-Turc (1828–1829). Tratatul prevedea recunoaşterea independenţei Greciei, autonomia Serbiei precum şi autonomia administrativă a Moldovei şi Valahiei, inclusiv retrocedarea celei din urmă cetăţilor turceşti de la Turnu Măgurele, Giurgiu şi Brăila.
Prevederile economice ale tratatului pentru Principatele Româneşti au constituit un puternic imbold pentru agricultură şi comerţ, scutindu-le de obligaţia de a aproviziona Constantinopolul şi recunoscîndu-le libertatea comerţului cu toate ţările.
Poarta a fost de asemenea de acord cu redactarea unor noi regulamente administrative referitoare la Principate, sub supravegherea Rusiei, şi a acceptat ocupaţia rusească din Principate, pînă la plata unor mari despăgubiri de război.
Prin tratat s-a consolidat astfel poziţia Rusiei în Principate, dar, totodată, s-au făcut paşi importanţi pentru împlinirea idealurilor boierilor reformatori, de scuturare a dominaţiei otomane. Acum rămîneau valabile doar o parte a elementelor de suzeranitate otomană – tributul anual şi dreptul sultanului de a confirma alegerea domnilor.
Ţarul Nicolae l-a însărcinat pe Contele Pavel Kiseliov (Павел Дмитриевич Киселёв, Pavel Kiseleff), ofiţer energic şi bun administrator, cu transpunerea în practică a prevederilor Tratatului de la Adrianopol. El a preluat această funcţie în noiembrie 1829, la Bucureşti.
De atunci şi pînă la încheierea mandatului său, în aprilie 1834, el a avut puteri aproape nelimitate în reorganizarea vieţii politice şi economice din Principate.
Deşi multe dintre acţiunile sale au fost etichetate de contemporani ca revoluţionare, el nu a dorit să răstoarne ordinea socială existentă, ci s-a străduit să o menţină prin precizarea drepturilor şi îndatoririlor tuturor claselor şi prin asigurarea mecanismului administrativ şi legal, necesar apărării acestora.
Cea mai importantă realizare a sa a fost, fără îndoială, elaborarea unei legi fundamentale pentru fiecare Principat.
• 1847: Războiul mexicano-american: Statele Unite ocupă sub comanda lui Winfield Scott, capitala Mexicului, Ciudad de Mexico.1848    - A avut loc a treia Adunare naţională de la Blaj, în cadrul căreia cei 60.000 de participanţi nu au recunoscut "uniunea" Transilvaniei cu Ungaria; a început formarea unei oşti populare române sub conducerea lui Avram Iancu, Axente Sever, Iovian Brad.

• 1861: La Buda se deschide teatrul Népszinház (Teatrul Popular).
• 1895: Inaugurarea podului peste Dunare, la Cernavoda; au avut loc mari festivitati la care a participat si Majestatea Sa Regele Carol I. Proiectat și construit de inginerul Anghel Saligny, era la acea vreme cel mai lung pod din Europa continentală și al treilea pod din lume (4.088 m). Podul Regele Carol I (redenumit mai apoi Podul Anghel Saligny, pentru a-l onora pe Anghel Saligny proiectantul și executantul podului) a fost construit între 1890 și 1895 pentru a asigura legătura feroviară între București și Constanța. Podul este înscris în Lista Monumentelor Istorice sub denumirea Podul Carol I cu statuile „Dorobanții”.

• 1898    - A fost întocmită prima hartă geologică a României, la scara 1/200.000; lucrarea a fost condusă de paleontologul Grigore Ştefănescu (1836-1911).

*1901: După moartea lui William McKinley, Theodore Roosevelt a devenit, la 42 de ani, cel mai tânăr președinte al Statelor Unite.
• 1908: A fost înființată compania "General Motors", în Detroit, Michigan.
• 1911: Prim-ministrul rus Piotr Stolîpin este rănit grav într-o tentativă de asasinat și moare patru zile mai târziu. În atmosfera de insubordonare de după Revolutia din 1905,a trebuit să reprime revoltele violente și anarhia. A initiat o reforma agrară care promitea mult, iar Stolîpin și colaboratorii lui, (printre care trebuie menționat în primul rând ministrul agriculturii Krivoșein), au încercat să dea o șansă cât mai multor țârani cu putință să scape de sărăcie, prin încurajarea unificării petecelor de pământ împrăștiate, prin obținerea de facilități bancare, prin stimularea migrației din zonele superpopulate către zonele cu pământuri virgine din Kazahstan  și din sudul Siberiei. Scopul lui Stolîpin era să creeze o pătură de țărani relativ avută, care să fie sprijinitori ai ordinii sociale. Lenin s-a temut că Stolîpin va reuși în cele din urmă să permită Rusiei țariste să evite o revoluție violentă. Pe 14 septembrie (1 septembrie  s.v), Stolîpin, el a fost victima unei tentative de asasinat, in timp ce urmărea o reprezentație la Opera din Kiev, savarsit de socialistul revolutionar Dimitri Bogrov ,despre care existau  suspiciuni că avea în acelaș timp legături cu poliția secretă rusa, Ohrana. A murit patru zile mai târziu.

·       1917: Rusia este proclamată oficial republică.

·       1922: Jean-Francois Champollion, orientalist, a descifrat o inscripție egipteană din epoca lui Ramses al II-lea, ramânând în istorie ca cel care a reușit să descifreze scrierea hieroglifică.

·       1923:  Miguel Primo de Rivera (n. 8 ianuarie 1870  – d. 16 martie 1930), a fost un ofițer și om politic spaniol, care a guvernat dictatorial Spania până pe 30 ianuarie 1930, dupa ce a ajuns la putere printr-o lovitura de stat. Regele spaniol Alfonso al XIII- lea l-a nominalizat in functia de prim ministru. Primo de Rivera a suspendat Constitutia tarii și a instituit Legea martiala, prin care a impus o dură cenzură. A fondat Uniunea Patriotică Spaniolă, creând un sistem de guvernare cu partid unic.

·       1926: Terminarea primei locomotive cu aburi, construită la Reșița.

·       1928: A fost inaugurată „Crucea Eroilor” de pe Vârful Caraiman (Munții Bucegi), monument închinat eroilor ceferiști căzuți în timpul primului război mondial, construit între anii 1926-28, din inițiativa Reginei Maria. Crucea Eroilor Neamului este un monument construit între anii 1926-1928 pe Muntele Caraiman, la altitudinea de 2291 m, pentru a cinsti memoria eroilor neamului căzuți în Primul Război Mondial. La baza vârfului Caraiman se află orașul Bușteni. Denumirea monumentului este Crucea Eroilor Neamului, dar popular este denumit Crucea de pe Caraiman, fiind trecut pe lista monumentelor istorice. Acest monument a fost desemnat de către Guinness World Records ca fiind cea mai înaltă cruce din lume amplasată pe un vârf montan.

·       1940: A început guvernarea Ion Antonescu. Generalul Antonescu este conducatorul Statului român și președinte al Consiliului de Miniștri. Horia Sima este numit ministru secretar de Stat, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri. Prin decret regal, România este proclamată „Stat național-legionar".

·       1955: Konrad Adenauer, cancelarul Republicii Federale Germania, încheie un acord cu Uniunea Sovietică , prin care se reiau legăturile diplomatice între cele două state.

·       1958: Președintele Charles de Gaulle și cancelarul federal Konrad Adenauer hotărăsc, la sfârșitul primei lor întrevederi, să pună capăt dușmăniei istorice între Franța și Germania.

·       1959: Sonda sovietică Luna 2 ajunge pe Lună, devenind primul obiect făcut de om care a atins suprafața lunară.

·       1960: Din iniţiativa Venezuelei, la Conferinţa de la Bagdad Iranul, Irakul, Kuwaitul, Arabia Saudită şi Venezuela au creat Organizaţia ţărilor exportatoare de petrol – OPEC. Celor cinci membri fondatori li s-au alăturat, pe rând, Qatar (1961), Indonezia şi Libia (1962), Emiratele Arabe Unite (1967), Algeria (1969), Nigeria (1971), Ecuador (1973) şi Gabon (1975). Ultimele două s-au retras la cerere din organizaţie în anii 1992, respectiv 1995. Obiectivul principal al OPEC îl constituie coordonarea strategiilor de exploatare a petrolului în ţările membre. Sediul Organizaţiei a fost iniţial la Geneva, iar la 1 septembrie 1965 s-a mutat la Viena.

·       1975:  Primul sfant  american, Elizabeth Ann Seton, este canonizat de Papa Paul al VI .

·       1979: Președintele afgan Nur Muhammad Taraki este asasinat în urma ordinului lui Hafizullah Amin, care devine noul președinte.

·       1992: Curtea Constituțională din Bosnia și Herțegovina declară ilegală Republica Croată Herțeg-Bosnia.

·       1994: La Oslo a fost semnat documentul „Declarația de la Oslo" de către ministrul israelian de Externe, Șimon Peres, și liderul OEP, Yasser Arafat. Declarația prevedea ca „problemele politice" să fie discutate între cele doua parți în cadrul Acordului de la Cairo, încheiat la 4 mai 1994, care prevedea instituirea autonomiei palestiniene în cea mai mare parte a Fâșiei Gaza și orașul Ierihon din Cisiordania.

·       1996: La Târgu Jiu a avut loc, sub auspiciile „Fundațiilor Internaționale Constantin Brâncuși", solemnitatea deschiderii șantierului de dezasamblare a „Coloanei fără sfârșit", prin demontarea primelor două module.

·       2000: Microsoft lansează Windows Me.

·       2001 - A avut loc, la Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti, prima ediţie a Târgului lemnului, organizat cu prilejul zilei Sfântului Lemn pe care a fost răstignit Iisus Hristos şi în amintirea pictorului Horia Bernea (director al muzeului în perioada 1990-2000), născut la 14 septembrie 1938 (14-16.09.01).

·       2003: La referendumul din Estonia, o majoritate de 66,9% este în favoarea aderării la UE.

Nașteri

* 786: S-a nascut califul arab Al Ma’mun (d.10 august 883), al șaptelea calif abbasid. Al-Mamun (n. 14 septembrie 786 – 9 august 833) al șaptelea calif abbasid. A domnit din anul 813 pana in 833 si a fost intemeietorul uneia dintre cele mai importante instituții culturale din istoria civilizațiilor: celebra „Casă înțelepciunii”din Bagdad, care a avut un rol major in transmiterea in lumea musulmana a mostenirii culturale a umanitatii prin traducerea unor opere importante din limbile greaca, persana,hindi chineza etc.

• 1486: S-a nascut Heinrich Cornelius Agrippa von Nettesheim (d. 18 februarie 1535), naturalist, astrolog, alchimist, filosof si autor de scrieri oculte german. Heinrich Cornelius Agrippa von Nettesheim (n. 14 septembrie 1486 — d. 18 februarie 1535) naturalist, astrolog, alchimist, filozof și autor german de scrieri oculte. Cartea sa De occulta philosophia ( 1533) e pătrunsă de animismul specific filozofiei naturii, pe care o concepea ca pe un organism viu. „Ar fi absurd ca cerul, aștrii și elementele, care sunt izvor de viață pentru toate ființele particulare să fie ele însele lipsite de viață.”
• 1531: Philipp Apian, matematician, medic și cartograf german (d. 1589)
• 1760: Luigi Cherubini, compozitor italian (d. 1842)
• 1769: S-a nascut naturalistul, arheologul, exploratorul și geograful german Alexander von Humboldt ; (d. 1859). Friedrich Wilhelm Heinrich Alexander von Humboldt (n. 14 septembrie 1769, Berlin — d. 6 mai 1859, Berlin) a fost un geograf și naturalist german, care a contribuit la formarea geografiei ca disciplină științifică. Cercetările sale s-au extins și în afara Europei, de exemplu în America de Sud, SUA și Asia centrală. Von Humboldt a întreprins cercetările sale personal, având cunoștințe din domeniul fizicii, chimiei, geologiei, mineralogiei, vulcanologiei, botanicii, zoologiei, climatologiei, oceanografiei, demografiei și astronomiei. Prin cercetările sale a devenit foarte popular în Germania, fiind considerat un Aristotel și Columb al epocii sale. A elucidat aspectele disputate de Volta și Galvani referitoare la originea diferențelor de potențial electric. A stimulat orientarea spre fizică a matematicianului Gauss.
* 1778: S-a nascut la Galati scriitorul moldovean Costache Conachi; (d. 1849).
Exista documente care atesta faptul ca familia Conachi coboară dintr-un neam de răzeși din satul Știboreni, județul Vaslui, cu urice din vremea lui Ștefăniță Vodă (20 aprilie 1517-14 ianuarie 1527) sau chiar a lui Ștefan cel Mare.
A fost educat de către un refugiat francez. A studiat ingineria, limbile clasice, greaca modernă, turca și franceza.
Mare boier și mare proprietar a pledat pentru luminarea poporului, a făcut un proiect de reformă a învățămîntului în Moldova pe principiul „studiul trebuie să aibă un scop moral”. Scrisorile lui Conachi către domnitorul Sturdza și către mitropolitul Veniamin Costache conțin unele idei înaintate cu privire la problemele cultivării limbii romane și ale emancipării culturale a țării.
A luat parte la redactarea Regulamentului Organic, formulînd unele articole care aveau în vedere unirea Principatelor.

* 1804: John Gould (n. 14 septembrie 1804 – 3 februarie 1881) a fost un naturalist și ornitolog englez. Este cunoscut pentru ilustrarea unui număr mare de specii de păsări.

Gould a identificat unele specii de păsări din genul Fringilla, ceea ce a reprezentat punctul de plecare pentru teoria originii speciilor a lui Charles Darwin.

John Gould

• 1817: Arhiducele Stephen, Palatin al Ungariei (d. 1867)
• 1837: Prințesa Maria Anna de Anhalt-Dessau (14 septembrie 1837, Dessau – 12 mai 1906, Friedrichroda) a fost prințesă din Casa de Ascania. A fost al treilea copil al Ducelui de Anhalt, Leopold al IV-lea și a soției acestuia, Prințesa Frederica Wilhelmina a Prusiei.

Bunicii paterni ai Mariei Anna au fost Frederic, Prinț Ereditar de Anhalt-Dessau și Amalie de Hesse-Homburg. Bunicii materni au fost Prințul Louis Carol al Prusiei (fratele regelui Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei) și Frederica de Mecklenburg-Strelitz. Maria Anna a fost sora mai mică a lui Frederic I, Duce de Anhalt și a Agnes, Ducesă de Saxa-Altenburg.

Prințesa Maria Anna de Anhalt-Dessau

La 29 noiembrie 1854 ea s-a căsătorit cu vărul ei de-al doilea, Prințul Friedrich Karl al Prusiei. El era nepot al regelui Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei prin tatăl său, Prințul Carol al Prusiei. Maria Anna și Friedrich Karl au avut cinci copii:

• Prințesa Marie Elisabeth Luise Friederike a Prusiei (1855-1888); s-a căsătorit prima dată cu Prințul Henric al Țărilor de Jos cu care nu a avut copii și a doua oară cu Prințul Albert de Saxa-Altenburg cu care a avut doi copii.
• Prințesa Elisabeth Anna a Prusiei (1857-1895); s-a căsătorit cu Frederic Augustus al II-lea, Mare Duce de Oldenburg
• Prințesa Anna Victoria Charlotte Augusta Adelheid a Prusiei (n./d. 1858)
• Prințesa Luise Margarete Alexandra Victoria Agnes a Prusiei (1860-1917); s-a căsătorit cu Arthur, Duce de Connaught și Strathearn, fiul reginei Victoria; au avut copii
• Prințul Joachim Carl Wilhelm Friedrich Leopold al Prusiei (1865-1931); s-a căsătorit cu Prințesa Louise Sophie de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg; au avut copii

Mariajul lor nu a fost unul fericit. După nașterea celei de-a patra fiice, s-a spus că Prințul Friedrich Karl și-a bătut soția pentru că nu i-a dăruit un fiu. Potrivit unei surse, separarea nu a avut loc datorită rugăminții împăratului Wilhelm I.^[1]

Maria Anna a fost considerată de contemporani a fi una dintre cele mai frumoase femei ale generației ei.^[2] A posedat un talent remarcabil pentru muzică și pictură. În conformitate cu prietena ei, prințesa Catherine Radziwill, Maria Anna era aproape complet surdă "ceea ce o determina să fie extrem de timidă ori de câte ori avea companie".^[3]

Soțul ei a murit la 15 iunie 1885. După decesul lui, Maria Anna a părăsit Berlinul pentru Italia, unde a stat în principal la Neapole, Roma și Florența.^[4] Curând au apărut zvonuri conform cărora Maria Anna a făcut o căsătorie morganatică cu căpitanul von Wagenheim.^[1]

În 1889, singurul lor fiu, Prințul Frederic, s-a căsătorit cu Prințesa Louise Sophie de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg, sora împărătesei Augusta Viktoria. Maria Anna a murit la 12 mai 1906 la Friedrichroda, la vârsta de 68 de ani.

Maria Anna de Anhalt-Dessau

Prințesă Friedrich Karl a Prusiei

Părinți Leopold al IV-lea, Duce de Anhalt Prințesa Frederica Wilhelmina a Prusiei  Frați și surori Frederic I, Duce de Anhalt Agnes de Anhalt-Dessau  Căsătorită cu Prințul Friedrich Karl al Prusiei Copii Prințesa Maria Prințesa Elisabeth Anna Prințesa Anna Victoria Louise Margaret, Ducesă de Connaught și Strathearn Prințul Friedrich

• 1848: Adolf Albin, șahist și teoretician român (d. 1920)
• 1849    - S-a născut fiziologul Ivan Petrovici Pavlov, unul dintre fondatorii psihologiei experimentale a primit Premiul Nobel pentru Fiziologie-Medicină în anul 1904 (m. 27 februarie 1936)
* 1853: Radu Rosetti (franțuzit Rodolphe Rosetti;^[1] n. 14 septembrie 1853, Iași, Moldova – d. 12 februarie 1926, București, România) a fost politician, istoric, genealogist, scriitor român, tatăl generalului Radu R. Rosetti și un membru proeminent al familiei Rosetti.

Părinții săi au fost logofătul Răducanu Rosetti „cel tânăr” și domnița Aglaia Ghica, cea mai mare fiică din a doua căsătorie a domnitorului Moldovei, Grigore Alexandru Ghica cu Ana Catargiu.^[2]

Copilăria și tinerețea și le-a petrecut la Căiuți și Pralea (lângă Onești), la moșia părinților săi.

Studiile și le-a făcut în Elveția și Franța, a obținut bacalaureatul în științe în 1873.

Întors în țară după moartea tatălui său (decedat în 1872), Radu Rosetti va prelua moșia de la Căiuți.

În 1888 este nevoit să înstrăineze moșia și se mută la Târgu Ocna, în fosta casă a lui Costache Negri, apoi la Bacău.

S-a căsătorit la 9 iulie 1876 cu Smaranda (Emma) Bogdan. Împreună au avut 4 copii: Radu (istoric, general), Henri (licențiat în drept), Eugeniu (ziarist, călător pasionat) și Magdalena (căsătorită Beldiman).

A avut o carieră politică scurtă, fiind prefect de Roman (1889) și Brăila (octombrie 1892), deputat în mai multe legislaturi (în aprilie 1891 a devenit deputat de Fălciu în Colegiul III), director general al închisorilor (1895), director al departamentului „Lucrări speciale și istorice” în Ministerul de Externe, membru în delegația pentru stabilirea frontierelor cu Ungaria.

Bun povestitor, fin, ironic și cu umor a publicat studii de istorie, genealogie, istorie socială, comentarii politice și pagini de literatură în volume și în prestigioase publicații ale vremii.

„Cu paloșul”, romanul său de debut, s-a bucurat de un mare succes de public, fiind premiat în 1906 de către Academia Română

Radu Rosetti

* 1863: Feodor Grigorievici Cernozubov (n. 14 septembrie 1863 — d. 14 noiembrie 1919) a fost un general-locotenent din Imperiul Rus, care a luptat în Primul Război Mondial
• 1864: Robert Cecil, politician și diplomat britanic, laureat al Premiului Nobel (d. 1958)* 1876: Alexandru I. Lapedatu (n. 14 septembrie 1876, Săcele, Austro-Ungaria – d. 30 august 1950, Închisoarea Sighet, România) a fost ministrul cultelor și artelor în șase guverne și ministru de stat al României în patru guverne, președinte al Senatului României, membru titular al Academiei Române,^[1] președintele acesteia^[2] și secretarul său general.

Gemenii au rămas orfani de tată la vârsta de un an și jumătate,^[7] mama lor a primit un modest ajutor social de la municipalitatea Broșov și a fost sprijinită de familie.^[8]

Alexandru I. Lapedatu s-a căsătorit cu Victoria Pană (1878-1965) pe 1 iunie 1911;^[7][9] pentru ea era a doua căsătorie și avea doi copii din prima căsătorie, pe Mircea și Maria Lipăneanu.^[10] Ei au avut o fiică, Ana Victoria, zisă Mica (1914-1999)

Alexandru I. Lapedatu s-a înscris la școala primară din satul natal în 1883;^[7] apoi la Brașov^[7] și din 1888 la Iași, unde mama lui se recăsătorise după moartea tatălui.^[7] A obținut diploma de bacalaureat la Colegiul Central din Iași.^[8] A studiat la Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din București, absolvind în 1904 și obținând licența în geografie și istorie în 1910 cu calificativul „magna cum laude”

Alexandru I. Lapedatu și-a finanțat studiile dând meditații^[8] și exersând diferite funcții între care corector de noapte și apoi autor al unei coloane la ziarul „România Jună” (1899) sau professor de limba română la Colegiul Francez și la Colegiul Lolliot (1901-1903).^[8]

El a început să publice studii de istorie națională încă din facultate, obținând premiul Fundației Universitare Carol I pentru lucrările asupra domnitorilor Radu cel Frumos și Vlad-Vodă Călugărul,^[8] fiind laureatul Universății^[11] și câștigătorul importantului premiu „Hillel” pentru lucrarea Istoria breslelor la români.^[3]

La absolvirea facultății, Alexandru I. Lapedatu a fost chemat ca funcționar la Biblioteca Academiei Române (secția manuscriselor) unde a lucrat între 1903 și 1908;^[3] totodată a ocupat funcția de profesor suplinitor la Colegiul Național Sfântul Sava din București.^[11]

În 1904 a fost desemnat ca secretar al Comisiunii Monumentelor Istorice, devenind membru pe 12 august 1919^[11] și președinte al secțiunii pentru Transilvania (1921 – 1941).^[12] El a fost ales Președinte al Comisiunii Monumentelor Istorice pe 15 octombrie 1941,^[13] exersând această funcție până la dizolvarea Comisiunii de către regimul communist în 1948.^[14]

Alexandru I. Lapedatu a fost activ în numeroase comisii și asociații.^[3] El a fost numit secretar al Comisiei Istorice Române în 1909^[15] și a devenit membru între 1911-1919,^[16] fiind re-confirmat prin decretul regal din 1924.^[15] A fost secretarul Comitetului Asociației „Steaua” înființată de Spiru Haret și a editat ultimele 27 monografii ale acesteia, de la nr. 20 la nr. 47,^[3] cu conținut preponderent istoric.^[11][17] A fost ales în asociația „Arta Românească” în 1909;^[15] a fost membru activ al Societății Regale Române de Geografie (1915);^[15] a fost ales membru onorific al Societății Numismatice Române (1920);^[8] a asigurat președinția Comisiunii pentru reforma organizării muzeelor din Transilvania (1921)^[18] și a Comisiunii instituite pentru organizarea arhivelor din Transilvania;^[15] a fost numit membru al Comisiunii pentru naționalizarea numelor de localități din Transilvania, Banat și părțile ungurești și al Comisiunii pentru verificarea lucrărilor de valoare a bunurilor publice ale fostei monarhii austro-ungare (1922);^[15] pe 9 noiembrie 1922 a fost proclamat membru onorific al Societății Istorico-arheologice Bisericești din Chișinău;^[15] a fost delegatul permanent al prefecturii județului Cluj în Comitetul Societății Muzeului Ardelean (Erdélyi Muzeum Egyesület) (1925)^[18] etc.

În 1919 când Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului și ținuturilor românești din Ungaria a înființat la Cluj prima Universitate românească din Ardeal, el a fost numit pe 23 august 1919 profesor de istoria veche a românilor, fiind confirmat prin decret regal pe 28 ianuarie 1920;^[19] el a exersat această funcție până în 1938. A fost ales decan (1921-1922) și vice-decan (1922-1923) al Facultății de Litere și Filozofie^[11] și a fost co-fondator, împreună cu colegul său Ioan Lupaș, al Institutului Național de Istorie din Cluj,^[20] azi Institutul de Istorie "Gheorghe Barițiu" al Academiei Române. El a fost co-directorul insitutului (1920-1938), apoi directorul său onorific (1943-1945).^[21]

Alexandru I. Lapedatu a fost director general al Arhivelor Statului Român (30 martie 1923 - 24 martie 1924).^[15]

În paralel cu activitățile sale academice, Alexandru I. Lapedatu a ținut conferințe la Universități populare: la Școala de vară de la Vălenii de Munte inițiată în 1914 de Nicolae Iorga;^[22] la Extensiunea Universitară din Cluj, 1925, unde a fost ales președinte de onoare;^[11] și la Universitatea Liberă (sau Asociația Universității Populare) sub direcția Sabinei Cantacuzino.^[8][23]

În 1910 Alexandru I. Lapedatu a fost ales membru corespondent^[15] iar în 1918 membru activ al Academiei Române, Secția Istorică.^[15] A fost ales vicepreședinte (1934-1935, 1938-1939), apoi președinte al Academiei Române (3 iunie 1935-31 mai 1938),^[24] iar la sfârșitul mandatului a fost ales Secretar General (30 mai 1939-12 august 1948).^[15] Alexandru I. Lapedatu a fost unul din cei 113 membri ai Academiei Române epurați prin Decretul Nr. 76 din 8 iunie 1948 al regimului comunist.^[25] Adunarea Generală a Academiei Române l-a repus în drepturi pe 3 iunie 1990.^[20]

Lista publicațiilor științifice ale lui Alexandru I. Lapedatu conține 424 titluri

În 1917, armatele Triplei Allianțe au ocupat Bucureștiul și au început să avanseze către Iași. Guvernul României, refugiat la Iași, a decis să evacueze Tezaurul de Stat în Rusia. Evacuarea a avut loc în două etape. Alexandru I. Lapedatu a fost delegat să acompanieze al doilea transport care includea și bunuri culturale.^[11] El a plecat de la Iași către Moscova pe 28 iulie 1917, unde a rămas până pe 19 decembrie 1917, asistând la luarea în stăpânire a orașului de către revoluția bolșevică.^[8]

Alexandru I. Lapedatu a fost numit membru al delegației române la Conferința de pace de la Paris (1919),^[3] participând la negocieri în trei rânduri: decembrie 1918 - iunie 1919, întorcându-se în țară după ce asistase la ceremonia semnării Tratatului de la Versailles; din nou în iulie – august 1919 luând parte la faza incipientă a negocierilor privind Basarabia;^[8] și în fine decembrie 1919 - martie 1920, contribuind la negocierule cu Ungaria concluzionate prin Tratatul de la Trianon.^[8]

Pe 31 martie 1922, el a fost numit consilier în delegația română la Conferința Economică și Financiară de la Genova (10 aprilie - 19 mai 1922) la care representanți din 34 de națiuni au discutat restaurarea Europei după primul război mondial.^[15][18]

Alexandru I. Lapedatu a fost membru al delgației României la cea de a XXXV-a Conferință Inter-Parlamentară, Oslo, 15 - 19 august 1939, unul din ultimele eforturi de a salvgarda pacea cu numai câteva zile înainte de izbucnirea celui de al doilea război mondial.

Trăgându-se dintr-o familie „întărită de conștiința drepturilor omului cu fruntea neplecată”, care înțelesese că „românii trebuie să rămână cerbicoși în aspirațiile lor – să prospereze cu energie cătră țintă și să se sacrifice...”,^[15][18] Alexandru I. Lapedatu a participat încă din anii de liceu, ca mulți dintre congenerii săi, la mișcările de protest ale românilor contra opresiunii naționale, cum ar fi demonstrațiile de solidaritate cu memorandiștii care au avut loc la Iași.^[8] În timpul studiilor universitare, el a devenit un mebru activ al Ligii pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor (pe scurt, Liga Culturală).^[18]

La începutul războiului mondial, la București, el a fost numit secretarul Comitetului de ajutorare a refugiaților din Transilvania, Banat și Bucovina (1914-1916).^[8][9] În ianuarie 1918, la Odesa, el a fost co-foundator al Comitetului național al românilor emigrați din Austro-Ungaria, care apoi l-a ales președinte, s-a mutat la Iasi și a devenit o platformă politică aducând contribuții substanțiale în prepararea României pentru viitoarele negocieri de pace la încheierea primului război mondial.^[3]

În 1920, Alexandru I. Lapedatu a fost numit membru al Comisiei de Încoronare însărcinată cu organizarea festivităților care l-au consacrat pe Ferdinand I ca rege al tuturor românilor, încheind formal procesul politic al Marii Uniri.^[18] În 1927, la moartea regelui Ferdinand I, el a fost membru în delegația Senatului la stabilirea Regenței, acompaniind-o la depunerea jurământului în fața camerelor reunite ale Parlamentului.^[18]

El a devenit membru al Partidului Național Liberal (PNL) în 1920, fiind ales membru al Comitetului Central și al Delegației Permanente,^[8] devenind indubitabil leaderul liberalilor în Transilvania.^[27]

Ca profesor al noii universități de la Cluj, Alexandru I. Lapedatu a fost primul Senator ales să o reprezinte în Senatul României (1919-1920).^[8]

El a avut primul success în alegeri în 1922, candidând din partea PNL pentru Camera Deputaților în circumscripția Ceica (Bihor). Din acest moment și până în 1940 el a fost ales în toate legislaturile fie în Camera Deputaților, fie în Senat; în 1936 el a devenit senator de drept și a fost ales Președinte al Senatului României între 16 noiembrie 1936 - 20 martie 1937. După demiterea regimului absolutist, el a fost ales în Camera Deputaților pentru ultima data, obținând unul din rarisimele mandate care nu au revenit comuniștilor și aliaților lor în alegerile puternic distorsionate sub presiunea sovietică (1946 -1947).^[28]

Alexandru I. Lapedatu a fost Ministru al Artelor și Cultelor în șase guverne; pe 9 iunie 1936, fiind Ministru de Stat, el a preluat și responsibilitatea pentru Departamentul Cultelor și Artelor ca și pentru Sub-secretariatul minorităților de sub egida Președinției Consiliului de Mininștri, iar între 4-6 iunie 1927, el a fost, în plus față de mandatul său, Ministru ad-interim al Muncii, Cooperării și Asigurărilor Sociale. El a fost Ministru de Stat în patru guverne. Ca Ministru de Stat pentru Ardeal în guvernul I.G. Duca, el a fost unul din co-semnatarii Jurnalului Consiliului de Miniștri din 9 decembrie 1927^[29] care a scos în afara legii grupul fascist „Garda de Fier”; ca răzbunare, membrii Gărzii de Fier au assassinat primul ministru pe 30 decembrie 1933. Lista funcțiilor sale guvernamentale și parlamentare^[30] este prezentată în tabelă.

Funcții guvernamentale				Funcții parlamentare
De la	Până la	Prim-ministru	Funcția	De la	Până la	Camera	Circumscripția
1.12.1919	12.3.1920	Vaida-Voevod (1) (Federația)		1919	1920	Senator	Uni. Cluj
19.1.1922	29.3.1926	I. I. C. Brătianu (6)	30.10.1923: Ministrul Cultelor și Artelor	27.2.1922	27.3.1926	Deputat	Bihor
30.4.1926	4.6.1927	Averescu (3)		25.6.1926	6.6.1927	Senator	Uni. Cluj
4.6.1927	20.6.1927	Stirbey	Ministrul Cultelor și Artelor
21.6.1927	24.11.1927	I. I. C. Brătianu (7)	De la 22.6.1927: Ministrul Cultelor și Artelor	17.7.1927	10.11.1928	Senator	Brașov
24.11.1927	9.11.1928	Vintilă Brătianu	Ministrul Cultelor și Artelor
10.11.1928	6.6.1930	Maniu (1)		22.12.1928	30.4.1931	Senator
7.6.1930	12.6.1930	Mironescu (1)
13.6.1930	9.10.1930	Maniu (2)
10.10.1930	17.4.1931	Mironescu (2)
18.4.1931	5.6.1932	Iorga		15.6.1931	10.6.1932	Deputat	Brașov
6.6.1932	10.8.1932	Vaida Voevod (2)		30.7.1932	18.11.1933	Senator	Uni. Cluj
11.8.1932	19.10.1932	Vaida Voieod (3)
20.10.1932	13.1.1933	Maniu (3)
14.1.1933	13.11.1933	Vaida Voevod (4)
14.11.1933	29.12.1933	Duca	Ministru de Stat (Ministrul Ardealului)
30.12.1933	3.1.1934	Angelescu	Ministru de Stat
5.1.1934	1.10.1934	Tătărăscu (1)	Ministru de Stat. De la 9.6.1934: + Cultele și Artele; Minoritiăți	1.2.1934	19.12.1937 16.11.1936-20.3.1937 Din martie 1936:[9]	Senator Președinte Senat Senator de drept	Cluj
2.10.1934	28.8.1936	Tătărăscu (2)	Ministrul Cultelor și Artelor
29.8.1936	14.11.1937	Tătărăscu (3)	Ministru de Stat
6.3.1945	30.11.1946	Petru Groza (1)				Sfârșitul mandatului de Senator de drept în urma desființării Senatului
1.12.1946	31.12.1947	Petru Groza (2)		1.12.1946	noiembrie 1947 (interzicerea PNL)	Deputat în Parlamentul unicameral	Cluj

Alexandru I. Lapedatu s-a înscris în Frontul Renașterii Naționale înființat de regele Carol II prin Decretul Regal Nr. 4321 din 15 decembrie 1938^[31] ca singura organizație politică legală în țară; Frontul Renașterii Naționale a fost transformat în Partidul Națiunii prin Decretul Regal Nr. 2056 din 22 iunie 1940, care a fost dizolvat de primul ministru Ion Antonescu la trei zile de la abdicarea lui Carol II prin Decretul din 9 September1940.^[31]

După lovitura de Stat a Regelui Mihai de la 23 august 1944 care l-a îndepărtat pe Ion Antonescu de la putere, partidele politice s-au pregătit să reintre în viața politică, iar Alexandru I. Lapedatu a preluat inițiațiva pentru Partidul National Liberal - Brătianu în Transilvania^[28] (un efort paralel cu un obiectiv similar a fost demarat în același timp de Gheorghe Tătărăscu). Alexandru I. Lapedatu a format în câteva circumscripții din Transilvania un cartel electoral cu Partidul Țărănesc, obținând o modestă și efemeră victorie electorală în alegerile din 19 noiembrie 1946, în care, în ciuda intensei presiuni și falsificării buletinelor de vot perpetrate de Blocul Partidelor Democrate dominat de communiști, doi candidați liberali au fost declarați aleși: Alexandru I. Lapedatu la Cluj și Vasile Netea la Satu Mare.^[15] El recunoaște însă repede că represiunea comunistă se va impune inevitabil, dar își păstrează speranța: în denunțul înregistrat la Securitate pe 30 septembrie 1949 se raportează că Alexandru I. Lapedatu „crede în viitorul neamului și în capitularea Rusiei și a comunismului”.^[15] Viziunea lui se va realiza peste mai mult de 50 de ani, la prăbușirea Zidului Berlinului.

Alexandru I. Lapedatu s-a angajat în lupta politică pentru unitatea națională a românilor încă din 1918, ca președinte al Comitetului national al românilor refugiați din Austro-Ungaria format la Odesa pe 21 ianuarie 1918,^[8] apoi mutat la Iași. Comitetul s-a anagajat în lupta pentru unitatea politică a tuturor românilor^[3] intenționând și să-I reprezinte în Asociația Naționalităților stabilită de Thomas G. Masaryk la Kiev. Ca președinte al acestui Comitet, Alexandru I. Lapedatu a intrat în contact cu personalitățile politice de frunte ale României și, mulțumită sprijinului ambasadorului Franței, Contele de Saint-Aulaire, cu reprezentanții Triplei Antente.^[8] Pe 6 / 19 octombrie, Comitetul a emis o Declarație contestând manifestul Împăratului Carol I al Austriei care proclama federalizarea imperiului; declarația, distribuită tuturor actorilor vieții politice din Iași, inclusiv regelui Ferdinand I, cerea unirea cu România a tuturor teritoriilor locuite de români.^[9]

Martor al instalării Misiunii Germane la Iași ca o consecință a Tratatului de la București (1918), Alexandru I. Lapedatu a publicat articolul „Chestiunea transilvană” în „Neamul Românesc” afirmând că problema românilor își va găsi soluția când problema tuturor naționalităților ca fi luată în considerare la tratativele de pace la sfârșitul războiului care va avea loc în viitorul apropiat.^[8]

În scrisoarea sa din 28 iunie 1918 adresată lui Ion I.C. Brătianu, președintele Partidului Național Liberal, Alexandru I. Lapedatu subliniază nevoia urgentă a unui document concis conținâmd poziția pe care trebuie să o adopte România în evoluțiile politice din viitorul apropiat cu privire la 1) situația geografică, etnică, socială, culturală și politică a românilor din Austro-Ungaria; 2) evoluția relațiilor între români și unguri; 3) de-naționalizarea practicată în Transilvania și Bucovina; ca și 4) necesitatea dezmembrării monarchiei austro-ungare ca premiză necesară pentru reconstrucția postbelică a unor state naționale.^[9] Recunoscîndu-i-se competența în materie, Alexandru I. Lapedatu a fost numit între 1919 și 1922 ca expert în delegația română la Conferința de pace de la Paris (1918);^[3] documentele pe care le-a redactat au fost supuse Conferinței și au fost utilizate de delegația română ca bază pentru negocieri.

Alexandru I. Lapedatu a desfățurat activități culturale în diferite asociații și fundații, cum ar fi Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA)^[33] care l-a proclamat membru de onoare (8/9 November 1924)^[33] și l-a ales membru activ în secția demografică și etnopolitică (14/15 septembrie 1935).^[33] Pentru ASTRA el a acordat fonduri,^[33] a ținut conferințe,^[33] a sprijinit publicarea bibliotecii ASTRA^[33] și a donat Fondul „Al. I. Lapedatu”.^[33]

Alexandru I. Lapedatu a avut convingerea că promovarea dezvoltării culturale este o misiune esențială a Statului și a națiunii și a propus și implementat măsuri culturale pentru prestigiul tuturor orașelor din țară și pentru prestigiul cultural și artistic al României întregite.^[11] Alexandru I. Lapedatu a formulat principiile conservării și restaurării monumentelor încă din 1911.^[11][34] Sub președinția sa, Secția pentru Transilvania a Comisiunii Monumentelor Istorice a executat între 1929-1948 peste 240 de proiecte de conservare și restaurare a patrimoniului românesc între care vestigii dacice și romane, biserici și mănăstiri medievale de piatră, arhitectura lemnului, icoane pe sticlă, castelele Hunedoara și Bran, palatul Suțu și casa Filipescu din București etc.^[35] După 1918, Comisiunii Monumentelor Istorice a efectuat importante lucrări de restaurare a monumentelor minorităților maghiare și săsești, cum ar fi biserici romano-catolice și evanghelice în Cluj-Napoca, Sibiu, Brasov, Alba Iulia, Sighișoara etc.^[36]

Ca Ministru al Cultelor și Artelor pentru aproape șapte ani, el a condus o intensă activitate în numeroase domenii:

• A inițiat și/sau a sprijinit inființarea de muzee la Bucureși (Pinacoteca Națională, Muzeele Theodor Aman, Kalinderu, Simu); la Cluj-Napoca (Muzeul Etnografic, Muzeul Limbii Române, Muzeul de Istorie Națională);^[11] la Vidra (Muzeul Avram Iancu);^[11] la Turnu Severin (ruinele podului lui Apolodor peste Dunăre construit pentru împăratul Traian); la Alba Iulia (Muzeul Unirii); la Constanța (Muzeul Dobrogei);^[11] ca și în numeroase alte orașe între care Turda, Sighișoara, Oradea, Arad, Sighetu Marmatiei, Timișoara, Dej, Herculane, Caransebeș, Târgu Mureș, Sarmisegetuza, Năsăud, Bistrița, Brașov, Făgăraș, Blaj, Sibiu, Zalău, Satu Mare,^[11] Deva, Piatra Neamț etc.^[35]
• El a sprijinit financiar și a participat la dezvelirea monumentelor publice dedicate personalităților istorice și culturale românești între care Gheorghe Lazăr (Cluj, 1924); Avram Iancu (Baia de Criș, 1924); Ion Creangă, Nicolae N. Beldiceanu, Dimitrie Anghel, Nicolae Gane și Barbu Ștefănescu Delavrancea (Iași, 1924)^[11]; Ioan Mihaly de Apșa (Sighetu Marmatiei, 1925); Ștefan cel Mare (Chișinău, 1925); Mihai Viteazul (1926, Guruslau, demolat în 1940 de autoritățile maghiare);^[37] B.P. Hașdeu (1927); D. Onciul (1927); Vasile Alecsandri (mausoleul de la Mircești, 1928);^[11] Horia, Cloșca și Crișan (Alba Iulia 1929); Barbu Ștefănescu Delavrancea (Oradea, 1934); Ecaterina Teodoroiu (Târgu Jiu, 1935); Vasile Lucaciu (Satu Mare, 1935); Spiru Haret (1940) etc.^[35]
• Pentru a stimula dezvoltarea culturii naționale, Alexandru I. Lapedatu în funcția sa de Ministru al Cultelor și Artelor a instituit în 1925 premiile naționale pentru literatură și artă^[11]. Considerând că înființarea de instituții teatrale în limba națională este o datorie morală în noile provincii alipite României, o contribuție directă la unificarea culturală, el a colaborat cu autorii dramatici, actorii regizorii și directorii de teatru pentru a elabora o Lege pentru organizarea și administrarea teatrelor naționale și controlul spectacolelor în România pe care o supune Parlamentului. Legea teatrelor adoptată la 21 martie 1926^[38] stabilește o protecție socială pentru artiști, incluzînd condiții de plată, de pensie, de rezolvare a litigiilor și alte drepturi, impunând în același timp obligația de a pune în scenă producții originale în limba română, alături de care se pot reprezenta și opera internaționale completând repertoriul.

Prima și cea mai dificilă provocare cu care a fost confruntat Alexandru I. Lapedatu ca ministru a fost stabilirea unui cadru legal pentru culte în România unificată.^[39] El a elaborate expunerea de motive, semnalând că în România unită, în afară Biserica Ortodoxă Română, următoarele culte fuseseră recunoscute de Stat: biserica română greco-catolică (unită); biserica catolică (de rit latin, grec și armenesc); cultul reformat (calvinist); cultul evangelic luteran; cultul Unitarian; cultul mosaic; cultul musulman; și cultul baptist (recunoscut numai în Transilvania). Fiecare cult era guvernat de legislații diferite în regiunile venind din Rusia, Austria, Ungaria, Bulgaria, respectiv din Regatul României.^[40] Cadrul legal era definit de Constituția din 1923 care garanta o libertate de conștiință absolută, dar stipula că Biserica Ortodoxă era dominantă iar biserica Greco-catolică era prioritară.^[41]

Alexandru I. Lapedatu a dezvoltat un proiect legislativ care să consolideze suveranitatea și caracterul secular al Statului:

• El a început prin a propune o lege elevând statutul Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhat care a fost adoptată de Parlament pe 25 februarie 1925 purtând semnătura lui ca ministru de resort;^[42]
• În al doilea rând, a colaborat cu Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române pentru a defini Statutul acesteia, unificând diferențele între provincii; la propunerea lui Alexandru I. Lapedatu, Statutul a fost adoptat de Parlament prin lege pe 6 mai 1925 purtănd și semnătura lui ca ministru de resort;^[43]
• În al treilea rând, a colaborat cu Ministerul de externe reluând negocierea unui Concordat cu Sfântul Scaun și concluzionând tratativele pe 15 ianuarie 1926, când părțile și-au confirmat accordul asupra textului oficial^[8]; Concordatul a fost semnat pe 10 mai 1926 și ratificat pe 12 iunie 1929.^[44]

Întrucât cele două excepții menționate în Constituție căpătaseră o soluție satisfăcătoare, ele nu se mai aflau în poziția de a pune în discuție prerogativele Statului, ceea ce i-a permis lui Alexandru I. Lapedatu să introducă în Parlament, după foarte animate consultări și dezbateri, un proiect de lege pentru regimul general al cultelor adoptat cu cvasi-unanimitatea voturilor atât în Camera Deputaților cât și în Senat; legea a fost adoptată pe 22 aprilie 1928^[45] și a rămas în vigoare până în 1948.^[40] A fost o contribuție esențială pentru unificarea tânărului Stat Român

În 1950, regimul comunist a anulat pensia lui of Alexandru I. Lapedatu, lăsându-l fără nici un venit. El a fost arestat în noaptea de 5/6 mai 1950 în grupul „demnitarilor”. A murit pe 30 august 1950 în închisoarea din Sighetu Marmatiei și a fost îngropat în groapa comună fără semn pe mormânt^[15]. Cenotaful său se află în cimitirul „Groaveri” din Brașov.

Alexandru I. Lapedatu a fost fiul lui Ioan Alexandru Lapedatu,^[3] doctor al Universității din Bruxelles, poet, prozator și jurnalist român transilvănean^[4] și profesor de limbi clasice la Gimnaziul Superior Greco-ortodox Român din Brașov (azi, Colegiul Național „Andrei Șaguna”).^[5] Alexandru I. Lapedatu a avut un frate geamăn, Ion I. Lapedatu, economist, politician și Guvernator al Băncii Naționale a României.^[6]

• 

  Casa din Cluj în care a locuit Alexandru Lapedatu, astăzi sediul Așezământului Cultural „Alexandru Lapedatu”
 
• 

  Bustul lui Alexandru Lapedatu
 
• 

  Așezământul Cultural „Alexandru Lapedatu”
 
• 

  Cenotaful lui Alexandru I. Lapedatu din Cimitirul Groaveri, Brașov, România
 
• 

  Casa și bustul lui Alexandru I. Lapedatu, Str. D. Bolintineanu Nr. 16, Cluj-Napoca, Romania

* 1876: Ion I. Lapedatu (n. 14 septembrie 1876, Cernatul Săcelelor, Austro-Ungaria - d. 24 martie 1951, București, România) a fost un economist și om politic român, ministru de finanțe al României (1926-1927)^[1] și guvernator al Băncii Naționale a României (1944-1945)^[2], membru de onoare al Academiei Române (din 1936).

Ion I. Lapedatu a fost fiul lui Ioan Alexandru Lapedatu, reputat profesor de limbi clasice la Gimnaziul Superior Greco-ortodox Român din Brașov (azi Colegiul Național „Andrei Șaguna”),^[4] poet, prozator și publicist român transilvănean.^[5] A avut un frate geamăn, pe Alexandru I. Lapedatu, istoric, politician și președinte al Academiei Române.^[6]

Gemenii au rămas orfani de tată la vârsta de un an și jumătate.^[7]

În martie 1907 Ion I. Lapedatu s-a căsătorit cu Veturia Papp, fiica protopopului ortodox din Beiuș, cu care a avut doi copii, un băiat (Ion, zis Nelu)^[7] și o fată (Veturia, zisă Pica)

Ion I. Lapedatu urmează școala primară între 1883-1888, mai întâi în comuna natală, apoi la Brașov. Gimnaziul îl începe la Iași, unde mama lui se recăsătorise după moartea tatălui. După doi ani revine la Brașov și se înscrie la Gimnaziul Superior Greco-ortodox Român, apoi la Școala Reală, continuându-și studiile la Școala comercială superioară obținând bacalaureatul „cu distincție” în iunie 1898.^[8][9]

În același an i se acordă o bursă a Fundației Gojdu^[10] care îi permite să se înscrie la Academia Orientală Comercială și la Facultatea de Drept și Științe Politice a Universității din Budapesta; în paralel urmează cursurile Seminarului pentru profesori la școlile comerciale superioare.^[9] În 1900­ - 1901 își întrerupe studiile pentru a îndeplini serviciul militar,^[7] dupa care revine la Universitate, trece examenul fundamental în 1902 și obține în 1904 Diploma de profesor pentru școlile comerciale superioare

După obținerea diplomei de la Universitatea din Budapesta, Ion I. Lapedatu refuză oferta unei catedre de profesor la Buda, preferând să revină în Ardeal,^[7] unde ocupă funcția de al doilea secretar la „Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român” (ASTRA) Sibiu (1904-1905),^[11] apoi de secretar la banca „Ardeleana” Orăștie. În 1906 după practici succesive la bănci din Sibiu, Cluj, Budapesta și Viena, este ales director al băncii Ardeleana.^[9]

În 1911 devine director al proaspăt înființatei „Bănci Generale de Asigurare” Sibiu.^[12]

După refugiu (1916 -1917) și după perioada dedicată activităților politice, a fost numit în ianuarie 1922 profesor titular al Catedrei de finanțe publice și private la Academia de Înalte Studii Comerciale și Industrie din Cluj, funcție pe care a îndeplinit-o până în 1938.^[9]

Ion I. Lapedatu a făcut parte din numeroase consilii de administrație, între care la banca „Albina” din Sibiu, la Fundația Gojdu și din 1925 la „SONAMETAN”, societatea de importanță națională constituită pentru exploatarea gazului metan în Transilvania, la care a devenit mai târziu președinte al consiliului.^[11]

Din 1928 până în 1944 a fost director, apoi Vice-Guvernator și în final Guvernator al Băncii Naționale a României (BNR).

Ion I. Lapedatu a dovedit talent politic încă din anii studenției. În 1902, a fost ales Președinte al Societății Academice „Petru Maior”,^[15] societatea studenților români de la Budapesta care afirma cultura și limba română prin conferințe, serbări, dezbateri, evocări de personalități, editarea de lucrări, a revistei „Roza cu ghimpi” (1876 ­-1894) și a „Almanahului Societății” (1885, 1901), întreținând un cor, o orchestră și o bibliotecă.^[16]

Ion I. Lapedatu a participat ca delegat din circumscripția Nocrich la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia la 1 decembrie 1918, la care s-a hotărât integrarea Ardealului în România; cu această ocazie a fost ales în Marele Sfat Național Român în Transilvania^[17] și i s-a încredințat prima răspundere mai înaltă, cea de secretar general al resortului finanțelor în Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului și Ținuturilor Românești din Ungaria.^[9][18] Între contribuțiile sale se numără propunerea de a înființa o Bancă Agrară, adoptată prin Decretul-lege 4167 din 12 septembrie 1919.^[19]

Între 1909 și 1920 este ales în repetate rânduri deputat în sinodul arhidiocezan de la Sibiu (1909-1911; 1915-1917; 1918–1920) și în congresul național bisericesc (1917); el a funcționat ca asesor (consilier) in senatul epitropesc al consistoriului arhidiocezan (1912-1921) și din 1921 ca consilier in consistoriul mitropolitan al Ardealului.^[9]

Între 1919 și 1931 este ales în circumscripțiile Nocrich și Crasna-Sălaj ca deputat in Parlamentul României unite, patru legislaturi ca membru al Camerei Deputaților și două legislaturi ca Senator.^[9]

Ion I. Lapedatu a făcut parte din Partidul Național Român din Ardeal, pe care l-a părăsit în 1926 împreună cu Vasile Goldiș și Ioan Lupaș înainte de fuziunea cu Partidul Țărănesc, când a devenit Ministru de finanțe în Guvernul Alexandru Averescu (3)^[1] (1926-1927). „Gruparea Goldiș” - cum au fost numiți cei trei - a încercat să formeze Partidul Național Ardelenesc, care însă nu a supraviețuit. După 1927 el nu a mai făcut parte din nici un alt partid politic.^[7]

A îndeplinit funcția de viceguvernator al Băncii Naționale al României, fiind numit apoi în 30 septembrie 1944 în funcția de guvernator al Băncii Naționale a României

Ion I. Lapedatu a jucat un rol central în instituționalizarea „Conferinței directorilor institutelor românești de credit”^[22] inițiate de dr. Cornel Diaconoviciu în 1898, model urmat de instituțiile săsești și ungurești în 1903,^[22] și de cele austriece și cehe în 1905.^[23] Ales secretar al „Delegațiunii băncilor române”^[10] care activa între Conferințe, Ion I. Lapedatu a fost factorul motor în instituționalizarea acestei ințiative pentru a trece de la un rol consultativ la unul executiv.^[24] El a elaborat, în coformitate cu legea financiară în vigoare în Ungaria în acea vreme, Statutele viitoarei asociații „Solidaritatea” și a obținut sprijinul necesar pentru înregistrarea și aprobarea ei în 1907, când i s-a încredințat funcția de secretar.^[11] În această calitate, Ion I. Lapedatu a asigurat funcționarea Solidarității ca un adevarat „consiliu economic” de facto al societății române din Transilvania.^[25] Solidaritatea a sprijinit financiar școala, biserica, cultura națională în general, Partidul Național Român, promovând strângerea legăturilor cu Regatul României. Ea a introdus principii avansate de gestionare, impunând utilizarea controlul extern obligatoriu prin experți confirmați de asociație care a făcut  redundant controlul prin experți guvernamentali, evitându-se astfel potențiale tensiuni între politica de consolidare a Statului național centralizat și aspirațiile de autodeterminare ale minorităților.^[24][26]

Ion I. Lapedatu este creditat ca fondatorul sistemului de asigurări pentru românii din Transilvania.^[24] După publicarea în 1902 la Brașov a lucrării „Teoria asigurărilor asupra vieții”,^[27] prima de acest gen din literatura ardeleană românească de specialitate,^[28] și în calitatea sa de secretar al Solidarității, el a preluat ideea lansată la Conferințele directorilor institutelor românești de credit și a lansat un apel la conferința din 27 septembrie 1909 pentru înființarea unei bănci românești de asigurări.^[12] El a elaborat studiul de viabilitate,^[11] a obținut suportul necesar atât din partea potențialilor participanți cât și din partea autorităților și a publicat în Revista Economică „lămuriri” motivând inițiativa prin aceea că instituțiile existente în Transilvania în general și la Sibiu în particular, fie cele înființate local de sași și de unguri, fie filialele instituțiilor austriece, germane, italiene sau franceze, impuneau condiții greu sau imposibil de îndeplinit de populația românească.^[29] Ion I. Lapedatu a pregătit prospectul de fondare, a executat campania de subscripție și a obținut toate aprobările necesare pentru înființarea la 14 mai 1911 a „Băncii Generale de Asigurare”,^[24] care l-a numit director general, iar mai târziu președinte al consiliului de administrație. Aceasta a devenit una dintre cele mai importante instituții de asigurări în Romania unită, schimbându-și numele mai întâi în „România”, apoi în „Prima Ardeleană”

Ion I. Lapedatu a făcut parte din delegația României la Conferința Financiară Internațională de la Bruxelles din 1920.^[9]

În martie 1920, Ion I. Lapedatu a fost numit președinte al Comisiunii de Lichidare la Budapesta,^[9] fiind autorizat să aleagă componența comisiei după necesități, cu scopul de a lichida chestiunile publice și private dintre România și Ungaria ivite în urma integrării Ardealului în România.^[7] În martie 1921, comisia a devenit Misiunea Financiară și Economică la Budapesta, încheindu-și lucrările în mai 1922. Problemele puse la Budapesta și-au găsit soluționarea la Conferința româno­ungară de la București din 1923 - 19­24; Ion I. Lapedatu a participat în Comitetul Economic și Financiar al Conferinței.^[9]

Din însărcinarea Ministerului de Externe, în noiembrie 1921 și-a întrerupt pentru câteva săptămâni activitatea la Budapesta pentru a se alătura delgației române la Comisiunea de Reparațiuni de la Paris luând parte la discutarea repartizării datoriei publice austro­ungare.^[9]

În 1922, a fost membru al delegației române la Conferința Statelor Succesorale ale fostei monarhii habsburgice de la Roma, chemată pentru a rezolva împreună cu reprezentanții Austriei și Ungariei diferitele chestiuni decurgând din tratatele de pace. În 1925 a participat la o a doua Conferință a statelor succesorale la Praga.^[9]

În 1928 Ion I. Lapedatu a avut rolul principal în comisia plenipotențiară care a tratat la Berlin chestiunea stingerii litigiilor cu Germania. El a propus textul final, scoțând negocierile din impas, și a semnat „CONVENȚIA destinată să pună capăt diferendelor financiare existente între România și Germania” pe 10 noiembrie 1928. Perlamentul a ratificat-o prin legea pe 28 decembrie 1928, promulgată prin decret regal în Monitorul Oficial din 1 ianuarie 1929^[30]. Această Convenție este primul acord economic între Germania și Romania din istorie, înlocuind Tratatul de la Versailles ca bază a relațiilor dintre cele două State.^[31]

În 1930 s­-a încheiat între Ministerul de Externe al României și Ministerul de Externe al Ungariei un acord prin care cele două state se îndatorau să rezolve chestiunea Fundațiunii Gojdu. Ion I. Lapedatu a fost numit președinte al delegației române, reușind să ajungă la o soluție amiabilă în 1936,^[32] ratificată pe 5 may 1938 de Regele Carol al II-lea al României și pe 20 iunie 1940 de Regentul Miklós Horthy al Ungariei; nu a putut fi pusă în aplicare din cauza Dictatului de la Viena, problema rămânând deschisă.^[33]

Ion I. Lapedatu a participat din partea Băncii Naționale a României la cele patru Conferințe ale Băncilor de Emisiune din Mica Înțelegere, reunind Cehoslovacia, Iugoslavia și România la București (1934), Belgrad (1936), Praga (1936) și din nou la București (1937). Mica Înțelegere (numită și Mica Antantă) și-a încetat activitățile în 1938 din cauza ocupării Cehoslovaciei de către Germania.^[34] 1928

În 1936 a făcut parte din delegația BNR la prima Conferință a Băncilor de Emisiune ale statelor din „Antanta Balcanică” la Atena care a reunit Yugoslavia, Grecia, Turcia și România.^[34] iar în 1937 a participat la a doua conferință de la Ankara.

Ion I. Lapedatu a debutat încă din anii liceului, publicând în Gazeta Transilvaniei din Brașov (1897) și în Telegraful Român din Sibiu (1898).^[24]

Ca student, a participat la fondarea revistei „Luceafărul” la Budapesta în 1902 și a făcut parte din Comitetul de redacție alături de  Octavian Goga, Ioan Lupaș, Octavian C. Tăslăuanu etc., inclusiv în perioada 1906 – 1920 în care redactarea și publicarea au avut loc bilunar la Sibiu.^[7][11]

Ion I. Lapedatu a avut o intensă activitatea publicistică de specialitate. În 1904 a început o colaborare de lungă durată cu „Revista Economică” cu o serie de articole de contabilitate;^[35] el a asumat funcția de director al publicației în 1906-1907.^[36]

Ion I. Lapedatu a publicat 18 carți de specialitate; 2 monografii; 298 studii, informații, analize economice generale și rapoarte; 20 articole și foiletoane; 13 intervenții pe probleme economice, sociale și politice.^[24]

Ion I. Lapedatu a fost ales membru de onoare al Academiei Române pe 25 mai 1936;^[3] calitatea i-a fost retrasă în august 1948 ca urmare a epurării instituției, fiind repus în drepturi în iulie 1990.^[20]

Pasionat turist, a fost peste 20 de ani membru la „Siebenbürgischer Karpathen Verein”, asociația turistică a sașilor de la Brașov, la „Turing Clubul României”, la „Admir”, la „Societatea Turistică Brașoveană” a ungurilor și la Societatea „Enczian” a tinerilor meseriași unguri de la Brașov. Ion I. Lapedatu a prezidat timp îndelungat Societatea Culturală și Sportivă a Personalului de la Banca Națională, expunându-și ideile și experiența în discursul cu care a deschis în mai 1945 Casa de Adăpost a Băncii Naționale de la Diham

În toate funcțiilor sale, Ion I. Lapedatu a sprijinit cu însemnate mijloace materiale artiști plastici, instituții de învățământ și de cult,^[23] între care Eforia Școalelor Centrale Ortodoxe Române de la Brașov^[7], Școala centrală comercială superioară din Brașov,^[11] catedrala ortodoxă din Orăștie,^[7][37] ridicarea monumentul soldatului necunoscut de la Săcele,^[37] ca și restaurarea patrimoniului istoric incluzând Mănăstirile de la Curtea de Argeș și Aninoasa sau ansamblul arhitectural de la Golești.^[7]

Ion I. Lapedatu a fost ales, alături de Valeriu Braniște, Ioan Lupaș, Octavian Goga și Ion Agârbiceanu, în epitropia „Fundațiunii pentru ajutorarea ziariștilor români" înființată în 1911 de dr. Ioan Mihu.^[9] El se angajează cu succes în colectarea de fonduri, câștigând donatori importanți, dar și consituind „fondul felicitărilor răscumpărate” în care oricine putea contribui sume oricât de modeste: Fundația făcea publicația necesară despre donator și lumea nu mai aștepta felicitări de la dânsul de sărbători, zile onomastice etc. În 1918, când Ion I. Lapedatu a trebuit să-și înceteze activitatea dedicându-se intrării în România întregită, Fundația și patrimoniul ei au fost cedate Sindicatului Ziariștilor Ardeleni.^[7]

Pe 14 septembrie 1939, Ion Al. Lapedatu înregistrează „Așezământul Veturia I. Lapedatu”, instituție de binefacere pentru intelectuali la pensie cu mijloace finaciare reduse și pentru studenți merituoși; actul constitutiv l-a pus sub egida Arhiepiscopiei Ortodoxe Române de Alba-lulia și Sibiu.^[38] Ion I. Lapedatu a contribuit circa o treime din fondurile de început, care au inclus donații ale sponsorilor și contribuții ale foștilor beneficiari ai „Mesei Studenților” din Sibiu,^[39] instituție finanțată de banca Albina funcționând mulți ani sub direcția Veturiei I. Lapedatu.^[39] Până în 1948 patrimoniul imobiliar al Așezământului a fost naționalizat iar mijloacele financiare și-au pierdut valoarea în urma stabilizării monetare

În 1945, Ion I. Lapedatu fost scos din funcția de Guvernator al BNR la instaurarea Guvernului Dr. Petru Groza în martie 1945.^[37] Pensile de guvernator și de profesor au fost tăiate pe motiv că are venituri din proprietăți. Între 1945 și 1948, toate proprietățile au fost naționalizate. Rămas fără mijloace de existență, a trăit cu familia fiicei sale.^[37]

Fiind imobilizat în pat în urma unui accident de autobuz din 1947,^[7] Ion l. Lapedatu nu a fost încarcerat în noaptea de 5/6 mai 1950 în grupa „demnitarilor", așa cum a fost fratele său geamăn, deși era investigat în acest sens de Direcția Generală a Securității Statului.^[37] A decedat la 24 martie 1951 în București, după o lungă suferință. Este înmormântat în cimitirul "Groaveri" din Brașov.

Ion I. Lapedatu

* 1882: Traian Brăileanu (n. 14 septembrie 1882, Bilca, Suceava, România – d. 3 octombrie 1947, Penitenciarul Aiud, România) a fost un profesor și om politic legionar român, care a îndeplinit funcția de ministru al Educației naționale, Artelor și Cultelor în Guvernul Ion Antonescu (2) (14 septembrie 1940 - 21 ianuarie 1941).

A fost licențiat al Facultății de Filosofie din Cernăuți, profesor la Liceul „Aron Pumnul“, doctor al Universității din Cernăuți (1909), decan al Facultății de Litere și Filosofie din aceeași localitate, membru al Academiei de Științe Politice de pe lângă Columbia University din New York.^[1]

Brăileanu a fost unul din membrii fondatori ai Senatului Legionar.^[2]

După rebeliunea legionară a fost arestat și apoi achitat. În 1943 a fost internat în lagărul de la Târgu Jiu, iar în 1946 a fost arestat de regimul comunist, învinuit de „dezastrul țării“ și condamnat la muncă silnică pe viață. A murit la 3 octombrie 1947 la penitenciarul Aiud^[3], fiind înmormântat la Cimitirul „Sf. Vineri“ din București.

Scrieri:

• Elemente de sociologie: politica, Cernăuți, Tipografia "Mitropolitul Silvestru", 1928;
• Știința politică, Cernăuți, s.d., 1928;
• Teoria comunității omenești, București, Cugetarea, 1941;
• Sociologie generală, ediție Constantin Schifirneț, București, Albatros, 2003.
• Politica, ediție Constantin Schifirneț, București, Albatros, 2003.

Traian Brăileanu

* 1882: Richard Hargreaves "Dick" Duckworth (n. 14 septembrie 1882, Manchester – data decesului necunoscută) a fost un jucător de fotbal englez. A evoluat întreaga sa carieră la clubul Manchester United FC (în perioada 1903–1915).

• 1887: George Breazul, pe numele real Gheorghe N. Georgescu-Breazul (n. 14 septembrie 1887, Amărăștii de Jos, județul Dolj - d. 3 august 1961, București) a fost muzicolog, profesor, etnomuzicolog și critic muzical român.

S-a născut la data de 14 septembrie 1887 în localitatea Amărăștii de Jos, județul Dolj.

Studiile muzicale le-a început la Seminarul din Râmnicu Vâlcea și Seminarul Central din București (1899-1907), continuându-le la Conservatorul din București (1908-1912), cu profesorii D. G. Kiriac (teorie-solfegiu), Ion Nonna Otescu și Alfonso Castaldi (armonie, contrapunct).

În 1910 este impiegat la Casa Școalelor din București, iar între 1914-1916 profesor la Institutele particulare „Model”, „Lolliot” și „Sf. Gheorghe” din București.

Din 1919 ajunge maestru de muzică (până în 1920) și profesor (1920-1921, 1924-1926) la Liceul Militar Mănăstirea Dealu din Târgoviște

Între 1920-1925 conduce, împreună cu Maximilian Costin, revista „Muzica” din Timișoara.

Între 1922-1924 se specializează, ca auditor, la Universitatea din Berlin, cu profesorii Oskar Fleischer (istoria muzicii medievale, notație muzicală), Johannes Wolf, Richard Sternfeld, Hermann Abert (istoria muzicii), Erich Moritz von Hornbostel (folclor comparat, practica înregistrării fonografice), Curt Sachs (teoria instrumentelor), Johannes Wolf (muzica medievală), Max Friedländer (folclor), Georg Schünemann (pedagogie muzicală), Carl Stumpf (psihologie muzicală), Eduard Spranger (folclor comparat), Ferdinand Jakob Schmidt (pedagogie), Riehl, Groethnisen, Dessoir, Breysig. Se specializează la Laboratorul „La Charité” cu profesorul Karl Schaeffer.

În 1922 devine al Societății Academice Române din Berlin.

Între 1925-1926 este profesor de educație muzicală și ritmică la Oficiul Național de Educație Fizică din București

Între 1926-1927 profesor de muzică vocală la Seminarul Central din București și concomitent profesor provizoriu de teorie-solfegiu la Conservatorul din București. Este profesor de enciclopedie și pedagogia muzicii (1927-1938 și 1945-1946), de teorie-solfegiu (1939-1945 și 1946-1953), profesor și șef de catedră de istoria muzicii (1953-1961) la Conservatorul din București.

În 1927 pune bazele Arhivei Fonogramice a Ministerului Instrucției, Cultelor și Artelor, pe care o conduce până în 1941, culegând, transcriind și publicând folclor.

Între 1928-1936 este profesor onorific de estetică, acustică, pedagogie, psihologie și practică muzicală la Academia de Muzică Religioasă din București.

Între 1932-1939 ajunge inspector General al Învățământului muzical secundar din România și profesor de muzică românească și consilier la Liceul Militar Muzical din București (1941-1942 și 1950-1953).

Între 1939-1941 fondează și conduce colecția de muzicologie „Melos”, destinată studiilor de istoria muzicii românești

În 1947 devine membru corespondent la Max Reger-Institut din Bonn, iar în 1958 la Gesellschaft der Freunde des International Musiker-Briefe-Archive din Berlin.

A susținut emisiuni radiofonice și de televiziune, conferințe, prelegeri, concerte-lecții și comunicări științifice în țară și în străinătate (Cehoslovacia, Germania, Austria). A întreprins călătorii de studii și documentare în Germania, URSS, Austria, Franța etc. A activat ca dirijor de cor și de orchestră la formațiile „Doina”, „Schubertbund”, „Crângul”, „Societatea Funcționarilor Publici”, „Societatea pentru Răspândirea Cântărilor”, „Cântarea României” din București etc.

A publicat studii, articole, cronici muzicale, recenzii în revistele „Boabe de grîu”, „Muzica”, „Studii de muzicologie”, „Probleme de muzică”, „Cultura”, „Izvorașul”, „Armonia” (Botoșani), „Teatru și Muzică”, „Mișcarea literară”, „Revista Fundațiilor”, „Gîndirea”, „Revista de Pedagogie”, „Cercetări folclorice”, „Ideea Europeană”, „Revista Generală a Învățământului”, „Tinerimea Română”, „Raze de Lumină”, „Îndrumătorul Cultural”, „Flacăra”, „Contemporanul”, „The Musical Quarterly” (New York), „Der Auftakt” (Praga), „Serdika” (Sofia) ș.a.

A fost membru al Deutsche Musikgesellsckaft din Leipzig (1928), International Musicological Society cu sediul la Basel (1928), Gesellschaft der Musikforschung din Berlin (1925), Societatea Internațională din Praga (1936), Société Française de Musicologie din Paris (1938), Instituto Nazionale di Studi sul Rinascimento din Florența (1924)

A colaborat cu articole lexicografice la Encyclopédie de la Musique-Fasquelle, Die Musik in Geschichte und Gegenwart, Riemann Musik-Lexikon, Enciclopedia dello Spettacolo, Balșaia Ențiklopedia Sovietskaia, Südosteuropa Handbuch, Das Musikschriftung, Who's Who in Music (Copenhaga), etc. Și-a închegat cea mai mare bibliotecă muzicală particulară din țară.

• 1887: Simion Stoilow (uneori scris Stoilov) (n. 14 septembrie 1887, București - d. 4 aprilie 1961, București) a fost un matematician român, fondatorul școlii românești de analiză complexă și autor a peste o sută de publicații. A lucrat ca profesor la Universitatea din București și a fost ales membru al Academiei Române. Este cunoscut drept creatorul teoriei topologice a funcțiilor analitice. Este totodată creatorul școlii românești de analiză complexă.

Născut în București, și-a petrecut tinerețea la Craiova. Tatăl său a fost colonel și a luptat la Smârdan în Războiul din 1877.^[1]

După ce a studiat la școala elementară „Obedeanu” și la Universitatea din Craiova, merge în 1907 la Universitatea din Paris, ca trei ani mai târziu să obțină diploma de absolvent. În 1916 obține doctoratul în matematici sub îndrumarea lui Émile Picard.^[1]

În 1916 se întoarce în țară pentru a participa la Primul Război Mondial pe frontul din Dobrogea, apoi din Moldova. După încheierea conflagrației, în perioada 1919 - 1921 este profesor de matematică la Universitatea din Iași, iar în perioada 1921 - 1939 la Universitatea din Cernăuți.^[1] În 1939 se mută în Capitală, activând mai întâi la Politehnica, iar din 1941 la Universitate, în perioada 1944 - 1945 fiind rector, iar între 1948 și 1951 decan al Facultăților de Matematică și Fizică.^[1]

Este activ și în plan politico-social. Astfel, în perioada 1946 - 1948, este ambasador al țării în Franța,^[1] iar în 1946 este membru al delegației române, conduse de Gheorghe Tătărescu, la Tratatele de pace de la Paris. În iulie 1947, organizează la Club de Chaillot expoziția "L'art français au secours des enfants roumains", unde participă Constantin Brâncuși, iar Tristan Tzara și Jean Cassou scriu prefața catalogului.

A încetat din viață datorită accident vascular cerebral, fiind incinerat la Crematoriul Cenușa; până în 1990 rămășițele sale pământești au fost conservate la Mausoleul liderilor comuniști din Parcul Carol I.

* 1899: Hal B. Wallis (n. 14 septembrie, 1899, Chicago - d. 5 octombrie, 1986, Rancho Mirage, California) a fost un producător american de filme, câștigător al premiului Oscar.

Născut Harold Brent Wallis în Chicago, familia sa s-a mutat în 1922 în Los Angeles, California, unde a găsit de lucru în departamentul de publicitate al studioului Warner Bros. în 1923.

În câțiva ani, Wallis a ajuns producător și în final va ajunge șef de producție la studioul Warner Bros. Într-o carieră de mai bine de 50 de ani, Wallis s-a implicat în producția a peste 400 de filme.

Printre filmele sale marcante au fost Casablanca, unul dintre cele mai onorate filme din istorie, și True Grit, pentru care John Wayne a câștigat premiul Oscar pentru cel mai bun actor în 1969. Wallis a părăsit studioul Warner Bros. în 1944 pentru a deveni producător independent, având un succes considerabil atât din punct de vedere comercial cât și critic. Printre hiturile sale financiare s-au numărat comediile cu Dean Martin și Jerry Lewis, precum și câteva filme cu Elvis Presley.

Hal Wallis a primit șaisprezece nominalizări la Premiile Oscar pentru cel mai bun film, câștigand pentru Casablanca în 1943. Pentru calitatea filmelor sale, a fost onorat de două ori cu premiul onorific Irving Thalberg. A fost de asemenea nominalizat de șapte ori la Globurile de Aur, câștigând de două ori premiul pentru cel mai bun film. În 1975, a primit premiul onorific Cecil B. DeMille din cadrul Globurilor de Aur pentru realizările sale în industria cinematografică.

Filmografie:

• Little Caesar (1931)
• Central Airport (1933)
• The Petrified Forest (1936)
• Kid Galahad (1937)
• West of Shanghai (1937)
• The Invisible Menace (1938)
• The Adventures of Robin Hood (1938)
• Dark Victory (1939)
• The Private Lives of Elizabeth and Essex (1939)
• Castle on the Hudson (1940)
• Santa Fe Trail (1940)
• Sergeant York (1941)
• The Maltese Falcon (1941)
• They Died with Their Boots On (1941)
• Casablanca (1942)
• Now, Voyager (1942)
• Yankee Doodle Dandy (1942)
• This Is the Army (1943)
• Love Letters (1945)
• You Came Along (1945)
• Desert Fury (1947)
• So Evil My Love (1948)
• The Fountainhead (1949)
• Dark City (1950)
• The Furies (1950)
• The Rainmaker (1956)
• Gunfight at the O.K. Corral (1957)
• Loving You (1957)
• King Creole (1958)
• Career (1959)
• G.I. Blues (1960)
• Blue Hawaii (1961)
• Girls! Girls! Girls! (1962)
• Fun in Acapulco (1963)
• Summer and Smoke (1961)
• Wives and Lovers (1963)
• Becket (1964)
• Roustabout (1964)
• Paradise, Hawaiian Style (1966)
• Barefoot in the Park (1967)
• Easy Come, Easy Go (1967)
• True Grit (1969)
• Anne of the Thousand Days (1969)
• Mary, Queen of Scots (1971)
• Rooster Cogburn (1975)

Hal B. Wallis

Părinți Jacob Wallis[*] Eva Wallis[*]  Căsătorit cu Louise Fazenda (m. 1927-1962; her death; 1 child) Martha Hyer (m. 1966-1986; his death) Copii Brent Wallis[*]

* 1901: Alexander Wilson James (n. 14 septembrie, 1901 – d. 1 iunie, 1953) a fost un fotbalist scoțian. Este cunoscut mai ales pentru perioada în care a evoluat pentru clubul Arsenal F.C., unde a este văzut ca unul dintre cei mai buni jucători din istorie
• 1908: Elie Dulcu, traducător și scriitor român (d. 1994)

• 1910: Rolf Liebermann, compozitor elvețian, director al Operei din Hamburg (d. 1999)
* 1910: Jack Hawkins (n. 14 septembrie 1910 - d. 18 iulie 1973) este un actor, actor de film din Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, care a primit Commander of the Order of the British Empire.
Filmografie:

• Birds of Prey (1930)
• The Lodger (1932)
• The Good Companions (1933)
• The Lost Chord (1933)
• I Lived with You (1933)
• The Jewel (1933)
• A Shot in the Dark (1933)
• Autumn Crocus (1934)
• Lorna Doone (1934)
• Death at Broadcasting House(1934)
• Peg of Old Drury (1935)
• Beauty and the Barge (1937)
• The Frog (1937)
• Who Goes Next? (1938)
• A Royal Divorce (1938)
• Murder Will Out (1939)
• The Flying Squad (1940)
• The Next of Kin (1942)
• The Fallen Idol (1948)
• Bonnie Prince Charlie (1948)
• The Small Back Room (1949)
• The Elusive Pimpernel (1950)
• State Secret (1950)
• The Black Rose (1950)
• No Highway in the Sky (1951)
• The Adventurers (1951)
• Home at Seven (1952)
• Angels One Five (1952)
• Mandy (1952)
• The Planter's Wife (1952)
• The Cruel Sea (1953)
• Malta Story (1953)
• Twice Upon a Time (1953)
• The Intruder (1953)
• The Seekers (1954)
• Front Page Story (1954)
• Land of the Pharaohs (1955)
• The Prisoner (1955)
• Touch and Go (1955)
• The Long Arm (1956)
• Fortune Is a Woman (1957)
• The Man in the Sky (1957)
• The Bridge on the River Kwai(1957)
• The Two-Headed Spy (1958)
• Gideon's Day (titlu în SUA: Gideon of Scotland Yard) (1958)
• Ben-Hur (1959)
• The League of Gentlemen(1960)
• Two Loves (1961)
• Lafayette (1961)
• Five Finger Exercise (1962)
• Lawrence of Arabia (1962)
• Rampage (1963)
• Zulu (1964)
• Guns at Batasi (1964)
• The Third Secret (1964)
• Lord Jim (1965)
• Masquerade (1965)
• Judith (1966)
• Danger Grows Wild (1966)
• Shalako (1968)
• Stalked (short) (1968)
• Great Catherine (1968)
• Oh! What a Lovely War (1969)
• Monte Carlo or Bust (1969)
• Twinky (1970)
• Waterloo (1970)
• Jane Eyre (1970)
• The Beloved (1970)
• The Adventures of Gerard(1970)
• When Eight Bells Toll (1971)
• Nicholas and Alexandra (1971)
• Kidnapped (1971)
• Young Winston (1972)
• The Last Lion (1972)
• Escape to the Sun (1972)
• Theatre of Blood (1973)
• Tales That Witness Madness(1973)

Jack Hawkins

• 1920: Mario Benedetti (14 septembrie 1920 - 17 mai 2009) a fost un eseist, jurnalist, nuvelist, romancier și poet uruguayan.
A scris:

Poezie

• La víspera indeleble (1945) (prima carte publicată)
• Poemas de oficina (1956)
• La casa y el ladrillo (1977)
• El amor, las mujeres y la vida. Poemas de amor. (1996)
• La vida ese parentesis (1997)
• Rincón de Haikus (1999)
• Insomnios y Duermevelas (2002) (ISBN 84-7522-959-X)
• Defensa propia (2004) (ISBN 950-731-438-5)
• Little Stones At My Window
• Poemas de otros
• Noción de Patria

Nuvele[modificare | modificare sursă]

• Montevideanos (1960)
• Aquí se respira bien
• Los pocillos
• Acaso irreparable
• Escrito en Überlingen
• El reino de los cielos
• Miss Amnesia
• Una carta de amor

Eseuri

• El país de la cola de paja (1960)
• "La Coleccion"

Romane

• La tregua (1960)
• Gracias por el fuego (1965)
• El cumpleaños de Juan Angel (1971)
• Quién de Nosotros (1976)
• Primavera con una esquina rota (1982)
• Vientos del exilio (1982)
• Geografías (1984)
• Las soledades de Babel (1991)
• La borra del café (1993)
• Andamios (1996)
• El porvenir de mi pasado (2003)

Teatru

• Pedro y el capitán (1979)
• Ida y Vuelta (1958)

Mario Benedetti

* 1921: Thomaz Soares da Silva, cunoscut de asemenea ca Zizinho (pronounție în portugheză: /ziˈzĩɲu/; n. 14 septembrie 1921 – d. 8 februarie 2002), a fost un fotbalist brazilian, cunoscut pentru activitatea susținută în cadrul Echipei naționale de fotbal a Braziliei. A jucat la Campionatul Mondial de Fotbal 1950, unde a marcat două goluri și a ajuns în finala pierdută de Brazilia în fața Uruguayului. Cu Flamengo a câștigat campionatele statale din 1942, 1943 și 1944.

• 1924    - S-a născut dirijorul Iosif Conta; în anul 2002, preşedintele României i-a conferit înaltul Ordin Steaua României în grad de Cavaler (d. 8 noiembrie 2006)

* 1924: Corneliu Gheorghiu (n. 14 septembrie 1924, Botoșani, România) este un pianist și compozitor belgian de origine română.

Corneliu Gheorghiu s-a născut în 14 septembrie 1924, la Botoșani, într-o familie impregnată de o atmosferă profund muzicală: tatăl său Nicolae, farmacist, cânta la vioară, iar mama, Ecaterina Eufrosina, cânta la pian.

Pasionat de muzică din primii ani de viață, Corneliu Gheorghiu a asistat la lecțiile de vioară ale fratelui său mai mare, fiind fascinat de „gesturile profesorului Poch”, pe care le imita, imaginându-și că are propriul său instrument. Mama sa este cea care i-a oferit primele îndrumări, după ce a observat pasiunea sa.

Cursuri de pian cu Doamna Marița Goilav și studiul viorii cu domnișoara Costin.

În 1930, la doar șase ani, a susținut un mic recital de pian pe scena Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoșani, interpretând câteva compoziții proprii, un Galop și Menuetul de Boccherini. Până la vârsta de opt ani a compus nouă valsuri, un tango, un Andante cantabile, două marșuri și două fantezii pentru pian și un preludiu în do minor pentru vioară.

În 1931, George Enescu ajunge în turneu la Botoșani. Contactat de fosta sa colegă, Marița Goilav, pentru a-l asculta pe talentatul său elev, Corneliu Gheorghiu, Enescu acceptă greu, fiind copleșit de „copii minune” la tot pasul, și cu o singură condiție: băiețelul să-i cânte propriile sale compoziții. Astfel, Corneliu Gheorghiu este ascultat de Enescu, care e surprins de forma de lied a creațiilor sale „melodioase și corect armonizate”, recomandându-i să studieze la Academia Regale de Muzică și Artă Dramatică din București.

Admis în 1933, va avea profesori prestigioși pentru studiile sale:

pianul cu Florica Musicescu, compoziție cu Mihail Jora, armonie și contrapunct cu Ion Nonna Otescu, estetică, forme muzicale și contrapunct cu Dimitrie Cuclin, muzică de cameră cu Mihail Andricu, teorie și solfegii cu Ioan D. Chirescu, istoria muzicii și folclor cu Constantin Brăiloiu. În acea perioadă l-a cunoscut pe pianistul Dinu Lipatti, cu care va dezvolta ulterior o frumoasă relație de prietenie.

Dinu Lipatti si Corneliu Gheorghiu

Debutează ca solist cu Concertul pentru pian nr. 26, în Re Major, de W.A. Mozart, interpretat alături de orchestra studenților, dirijată de Mihail Jora, la sala Dalles, în cadrul Festivalului Mozart.

Continuă să compună lucrări vocale si instrumentale - pentru pian, vioară.

Obține Premiul Marioara Voiculescu, acordat celui mai bun student al claselor de pian, urmat de Premiul Aurelia Cionca la Concursul cu același nume.

În 1949 interpretează Concertul în fa minor la Festivalul Bach, dirijat de Maestrul Constantin Silvestri.

Susține mai multe recitaluri de pian, de muzică de cameră, concerte în București și în țară, iar în anul 1950 este numit Solist de Stat ^[1] . Cariera solistică continuă și în Polonia (1957), Finlanda (1961), Cuba (1964), Rusia (1964), Franța (1965), Ungaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Bulgaria, Germania (1966, 1967, 1968), Liban (1969) ^[2].

La Electrecord imprimă în 1970 ^[3], alături de violonistul Mircea Negrescu, Sonatina pentru vioară și pian de Dimitrie Cuclin ^[4] și Sonata pentru vioară și pian op. 32 de Mihail Andricu ^[5].

În 1978 înregistrează la Electrecord, alături de basul Nicola Rossi-Lemeni discul M.P. Musorgski – Cântecele și dansurile morții; Cântece ^[6].

Tot la Electrecord realizează înregistrări cu Miniaturi pentru pian de compozitori români, album ce conține Preludiu in fa diez minor; Omagiu pe numele „Fauré" de George Enescu, Trei piese din suita pe teme populare tîrnăvene de Tudor Ciortea, Două piese pentru pian de Paul Constantinescu, Suită pentru pian de Alexandru Pașcanu, Patru miniaturi pentru pian de Vinicius Grefiens, Trei piese pentru pian de Dan Constantinescu ^[7]

Instalat la Bruxelles din 1978, susține recitaluri și concerte în Belgia, Olanda, Norvegia, Elveția, Anglia, Franța, Spania, Italia, Grecia.

Emisiuni de radio si televiziune în Elveția, Belgia, Germania, Grecia.

În 2017 realizează o serie de nouă emisiuni cu Doamna Monica Isàcescu la Radio România Muzical.

Realizatoarea Mihaela Poenaru îi consacră o emisiune pentru Trinitas.

În 2015, Muzeul George Enescu prezintă o expoziție ce retrasează itinerarul pianistului, compozitorului și profesorului universitar

Corneliu Gheorghiu: SUFLETUL PIANULUI, expoziție ce a fost prezentată și la Bruxelles și la Paris în 2017.

În toamna 2018, Asociația culturală Vis de Artist o va prezenta la Botoșani, la Muzeul Județean Botoșani.

Din anul 1963 a fost profesor al Conservatorului bucureștean, ulterior devenind șef al catedrei de pian principal. Printre studenții care au fost îndrumați de Corneliu Gheorghiu se numără: Krimhilda Cristescu, Alexandru Hrisanide, Dan Grigore, Cristian Mandeal, Ina Macarie, Alexandrina Zorleanu, Corina Sângeorzan, Adriana Fiederer, Anca Rachmuth, Ghizela Tulvan, Yvonne Dumitrescu Frankenfeld, Mihai Teodoru, Lia Dobric, Oana Velcovici, Genichiro Murakami ^[8], Alexander V. Panku ^[9], Marius Popp ^[10], Sebastian Ene ^[11], Eva Rădăcineanu, Sorin Melinte.

A susținut conferințe și prelegeri însoțite de exemplificări proprii, la conservator – alături de colegi și studenți, la radio și TV, despre Lipatti (1966), Enescu (1967), Baladele lui Chopin ( 1978 ), Melosul folcloric românesc în compoziții " savante " la Venezia, etc.

A fost membru al juriului la Concursul Enescu din 1967, secțiunea pian, alături de Nadia Boulanger, Florica Musicescu, Sigismund Toduță ^[12].

La Bruxelles a fost profesor la Academia Regală de Muzică, în perioada 1978-1989.

În 15 iunie 2000  Corneliu Gheorghiu, împreună cu alți prieteni muzicieni, interpretează un program exclusiv de creații proprii, la Bibliotheca Wittockiana din Bruxelles.

Lucrările sale sunt inspirate de melosul popular românesc, precum și de școala franceză de la sfârșitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea

Corneliu Gheorghiu

• 1926: Michel Butor, poet, romancier și eseist francez
• 1929: Hans Clarin, actor german (d. 2005)
• 1930: Mihai Fotino, actor român (d. 2014). Copilăria și adolescența le-a trăit la Brașov, unde tatăl lui era actor și cu care a jucat împreună încă de când era foarte mic. A debutat la vârsta de 6 ani, în anul 1936 în piesa de teatru “Coloniale”.
* 1930: Mihai Teodorescu (n. 14 septembrie 1930) este un fost senator român în legislatura 1990-1992 ales în județul Botoșani pe listele partidului FSN și a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Franceză-Senat și Regatul Thailanda. În legislatura 1992-1992, Mihai Teodorescu a fost ales deputat în județul Botoșani pe listele partidului PDSR.
* 1934: Lascăr Pană (n. 14 septembrie 1934, Constanța^[1] - d. 17 septembrie 2017, Baia Mare) a fost un mare antrenor de handbal român și președinte de onoare al clubului pe care l-a înființat în 1974, HC Minaur Baia Mare.^[2] Alături de Ioan Kunst-Ghermănescu și Niculae Nedeff, el a condus echipa națională a României care a obținut medalia de bronz la Jocurile Olimpice din 1980, de la Moscova

·       1938: Horia Bernea (n. 14 septembrie 1938, București; d. 4 decembrie 2000, Paris) a fost un pictor român, fiul sociologului și etnologului Ernest Bernea. Horia Bernea a deținut între anii 1990-2000 funcția de director general al Muzeului Țăranului Român.

Horia Bernea s-a născut la data de 14 septembrie 1938 în București, fiind fiul cunoscutului sociolog și etnolog Ernest Bernea (1905-1990). Între anii 1957 și 1959 Horia Bernea a urmat cursurile Facultății de Matematică și Fizică a Universității București, între anii 1959 și 1965 – Școala Tehnică de Arhitectură și între anii 1962-1965 Institutul Pedagogic (secția Desen).

A debutat public ca pictor în anul 1965 la Cenaclul Tineretului al Uniunii Artiștilor Plastici.

A fost membru al grupului de la Poiana Mărului, membru al grupului "Prolog", a lucrat în taberele de creație de la Văratec și Tescani, apoi la Paris și în sudul Franței, în Provence.

A avut numeroase expoziții personale sau de grup la Richard Demarco Gallery (1970-1971), College Gallery al Universității din Birmingham, Sigi Krauss Gallery în Covent Garden (1971), Compass Gallery din Glasgow (1971), Richard Demarco Gallery (1976), Generative Art Gallery, Londra (1976) etc ^[1]

În perioada 1998-1999 a realizat la Roma împreună cu teologul, antropologul și diplomatul Teodor Baconsky (pe atunci ambasador al României pe lîngă Sf. Scaun), o mărturie ilustrată despre "Roma bizantină": Roma caput mundi. Un ghid subiectiv al Cetății Eterne (sprijinit pe dialoguri, note, fotografii, acuarele și desene) – adevărată "nouă punere în scenă" a miracolului roman.

Pictorul Horia Bernea a fost membru al Comisiei Monumentelor Istorice și al Grupului de Reflecție pentru Înnoirea Bisericii.

În anul 1997, Muzeul Național de Artă al României – Departamentul de Artă Contemporană a editat un album de picturi ale lui Horia Bernea. În textul "Avantajele spirituale ale unui artist din Est" publicat în același album, Horia Bernea și-a făcut o adevărată profesiune de credință:

Există un pericol în care suntem sincroni cu Occidentul: pierderea identității, uitarea rădăcinilor noastre profunde… În fața unei lumi amenințate de descompunere, forțate să renege reperele fundamentale ale existenței sale, artistul, omul de cultură în genere, trebuie să participe la sensul sacrificiului ce a mântuit lumea. El trebuie «să salveze». la data de 5 februarie 1990, noul guvern al României democratice a decretat reînființarea vechiului Muzeu de Artă Populară (practic desființat în anul 1977 prin unirea sa cu Muzeul Satului), în sediul său originar, uzurpat din 1953 de muzee ale partidului comunist cu diferite denumiri. În anul 1990 Andrei Pleșu, ministrul Culturii de atunci, l-a numit pe pictorul Horia Bernea în funcția de director general al Muzeului Țăranului Român, funcție pe care a deținut-o până la moartea sa. În prealabil, el a fost consultat asupra denumirii muzeului, oprindu-se asupra celei de Muzeu al Țăranului Român. După o serie de expoziții temporare, abia în primăvara anului 1993, Muzeul a fost deschis cu o primă parte a expunerii permanente, pusă sub semnul generos al Crucii. A urmat deschiderea sălilor cu icoane în anul 1994, iar în anul 1996 inaugurarea etajului Muzeului, sub titlul semnificativ "Triumf". Directoratul a reprezentat o mare împlinire a activității de maturitate a lui Horia Bernea. El a ctitorit cel mai important așezământ de cultură tradițională din România, organizat după toate exigențele muzeisticii contemporane. În anul 1994, omului de cultură Horia Bernea i s-a decernat, de către Fundația Culturală Română, Premiul pentru contribuția adusă la recuperarea tradițiilor spirituale ale civilizației țărănești, la care se adaugă Marele Premiu "George Apostu". În anul 1996 muzeul a fost răsplătit cu înalta distincție "European Museum of the Year", premiul pentru cel mai bun muzeu european al anului pentru prima dată acordat unui muzeu aparținând unei țări din estul Europei [3]. [nefuncțională] Mormântul lui Horia Bernea din curtea bisericii „Izvorul Tămăduirii" - Mavrogheni Muzeul Țăranului Român s-a dezvoltat în condiții materiale precare, dar cu toate acestea, în anii de după deschidere, colecțiile muzeului au continuat să se îmbogățească prin achiziționarea a noi piese valoroase sau prin obținerea de donații. La inițiativa lui Horia Bernea, au fost achiziționate 6 biserici de lemn, dintre care 2 au fost aduse la București (cea din Mintia, expusă în interior, și cea din Bejani, în curtea muzeului – ambele din județul Hunedoara), iar alte 4 sînt păstrate și îngrijite in situ (la Lunca Moților – jud. Hunedoara; la Groșii Noi, Julița și Troaș – jud. Arad). Horia Bernea a decedat în seara zilei de 4 decembrie 2000, la Paris, după ce suferise o dificilă intervenție chirurgicală pe cord deschis. Corpul său a fost adus în țară și înmormântat la Biserica Mavrogheni, în apropiere de Muzeul Țăranului Român. La înmormântarea sa au participat numeroși ierarhi ai B.O.R., în frunte cu Părintele Patriarh Teoctist și cu Arhiepiscopul Bartolomeu Anania (care a ținut atunci o memorabilă cuvântare), precum și renumiți oameni de cultură printre care Andrei Pleșu și Horia-Roman Patapievici.

• 1938: Alexandru Artimon, istoric, muzeograf, arheolog român (d. 2008)

* 1944: Günter Theodor Netzer (n. 14 septembrie 1944, Mönchengladbach) este un fost fotbalist german. În cariera sa sportivă, Netzer a jucat la clubul local de fotbal Borussia Mönchengladbach, iar ulterior la Real Madrid. Cu echipa națională de fotbal a Germaniei a câștigat Campionatul European de Fotbal în 1972 și Campionatul Mondial de Fotbal în 1974. Ca jucător, el este considerat a fi unul din cei mai buni pasatori din istoria fotbalului.^[1] A fost votat drept Fotbalistul Anului în Germania de două ori, în 1972 și 1973

* 1946: Dida Drăgan (nume complet: Didina Alexandra Drăgan, n. 14 septembrie 1946, Jugureni, Dâmbovița) este o solistă vocală și autoare de versuri din România. Este absolventă a Școlii Populare de Artă, clasa Florica Orăscu.
Își face debutul la Concursul de interpretare București '71 obținând premiul I, cu piesa "Vechiul pian" de Vasile V. Vasilache.
Apariții muzicale:

•

• În anul 1972, obține locul I la Festivalul Național de Muzică Ușoară de la Mamaia, la secțiunea Interpretare.
• În anul 1974, la Dresda obține premiul pentru cel mai bun solist al festivalului și premiul al III-lea pentru interpretarea piesei „Ca-n poveste” de Petre Magdin.
• În 1975 participă la Concursul Internațional „Cupa Europei” de la Knokke, Belgia și obține premiul special "Cupa Intercontinentală".
• Câștigă 15 ediții ale emisiunii „Schlager Studio” din Germania, editează discuri la Amiga Records și este solicitată să cânte în Berlinul de Vest.
• Face turnee în Cehoslovacia, Polonia, Bulgaria, URSS, Belgia, Danemarca, Japonia.
• La Tokio este finalistă la Festivalul Internațional al Cântecului de la Tokio cu piesa „Sămânța nemuririi” de Radu Șerban.
• Participă la Festivalul de Muzică Ușoară Mamaia'85 cu piesa "Leagănul meu" (Muzica: Horia Moculescu) care obține Trofeul Mamaia la secțiunea "Creație".
• Are colaborări cu formațiile Mondial, Romanticii, Roata, Sfinx, Monolit și Roșu și Negru.
• Colaborează cu compozitori ca Liviu Tudan, Petre Magdin, Anton Șuteu cu care a și lansat în 1986 un album de autor.
• Scrie unele din textele cântecelor; colaborează de asemenea cu poeta Daniela Crăsnaru.
• În 2003 primește în cadrul Festivalului Național de Muzică Ușoară de la Mamaia, Diploma de Excelență pentru întreaga activitate din partea Consiliului Județean Constanța.
• Este supranumită „Vocea de flacără a rock-ului românesc”.
• În 1990 începe cariera politică în cadrul PNL, alături de Dinu Patriciu.
• Din iunie 2007 este membru în Consiliul de Administrație al TVR.

Dida Drăgan și Claudiu Dumitrache la Uniunea Națională a Artiștilor din România, iulie 2019

 1946 - S-a născut Pete Agnew, basist şi compozitor britanic (Nazareth).

·       1947 - S-a născut John "Bowser" Bauman, vocalist american (Sha Na Na).

·       1947: S-a nascut cantareata Dida Dragan; (n. Jugureni, jud. Dâmbovița).

* 1947: Nigel John Dermot "Sam" Neill (n. 14 septembrie 1947) este un actor din Noua Zeelandă.^[1]

Probabil cel mai cunoscut rol al său este paleontologul Dr Alan Grant din Jurassic Park și Jurassic Park III. În 2007 a jucat în sezonul 1 din serialul TV Dinastia Tudorilor interpretând pe Cardinalul Wolsey.

Sam Neill

Neill la Festivalul de Film de la Toronto, 2008

* 1949: Vasili Panciuc (în rusă Василий Тарасович Панчук, în ucraineană Василь Тарасович Панчук; n. 14 septembrie 1949) este un politician moldovean de etnie ucraineană, care din 2001 și până în 2015, a exercitat funcția de primar al municipiului Bălți. Începând cu 31 decembrie 2014 el este deputat în Parlamentul Republicii Moldova

Vasili Panciuc

Vasili Panciuc (stânga) și Anatolie Zagorodnîi în Parlamentul Republicii Moldova în 2015

* 1951: Vladimir Melnikov (Imir Elnik) (numele la naștere Vladimir Nicolaevici Melnikov ) (n. 14 septembrie 1951, Cernăuți) - scriitor, compozitor, artist emerit al Ucrainei.
V.Melnikov din 1959 până în 1969 a studiat la a 33-a școală secundară din orașul Cernăuți. Din 1969-1974 a studiat la Minsk Inginerul superior Air rachete sol-aer de apărare School. În Minsk, a participat la o asociație literară sub ziarul districtului militar belarus "Pentru Gloria Patriei", unde în 1973 au apărut primele publicații poetice ale autorului. Din 1974 până în 1976 a slujit în districtul de apărare militară din Moscova. Din 1976 până în 1980, a servit în Grupul Forțelor de Nord (Legnica, Polonia). În 1978, pentru versuri, "Sergentul" a devenit câștigătorul celui de-al doilea premiu al concursului literar al ziarului Grupului de Forțe de Nord "Banner of Victory", dedicat celei de-a 60-a aniversări a Forțelor Armate ale URSS. Din 1980 până în 1982 a studiat la Kiev la Academia Militară de Apărare Aeriană numită după Alexander Vasilevsky, pe care a terminat-o cu o "medalie de aur". Din 1982 până în 1984 a slujit în districtul militar din Turkestan (Merv). Din 1984 până în 1987 a studiat la Adjunctura Academiei Militare de Apărare Aeriană, după care a obținut diploma academică de candidat la științe tehnice. Din 1987 până în 1992 a fost profesor și lector la Academia Militară de Apărare Aeriană (Kiev). În 1991 a primit diploma militară "Colonel" și titlul academic "Profesor asociat". În perioada activității științifice și pedagogice a publicat peste 100 de lucrări științifice pe un subiect special. Din 1992 până în 1995 a lucrat la Centrul de Verificacion al Statului Major General al Forțelor Armate din Ucraina. Din 1995 până în 2001 - inspector, șef inspector-șef al Grupului de inspecție pentru cooperare militară internațională a Inspectoratului Militar General sub președintele Ucrainei. La sfârșitul anului 2001, a demisionat din serviciul militar în rezervație. Din 2001 până în 2003, a servit în Administrația Președintelui Ucrainei ca șef adjunct al Departamentului, șef adjunct al Direcției principale de reformă judiciară, formațiuni militare și de aplicare a legii. Din 2003 până în 2005, a servit în administrația de stat a președintelui Ucrainei ca șef al Departamentului pentru Dezvoltare Economică. A treia clasă a unui funcționar public a fost acordată în 2003. Din 2005 până în prezent - activitate publică.^[1][2] El a primit Premiul de Stat al Serviciului de Stat Grăniceri al Ucrainei "Emerald Lyra" pentru primul loc în nominalizarea "Muzică" - 2004. Are stat și alte premii.^[3] A lucrat în aparatul Uniunii Naționale a Scriitorilor din Ucraina (2017).

Vladimir Melnikov

Vladimir Melnikov (Imir Elnik), scriitor, compozitor, artist emerit al Ucrainei

* 1952: Mihai Ruse (n. 14 septembrie 1952) este un senator român, ales în 2016.

·       1955 - S-a născut Barry Cowsill, vocalist şi basist american (Cowsills).

·       1955 - S-a născut Steve Berlin, saxofonist şi producător american.

·       1959: Morten Harket, cântăreț norvegian
* 1960: Melissa Chessington Leo (n. 14 septembrie 1960) este o actriță americană, laureată a premiului Oscar pentru cea mai bună actriță în rol secundar, Premiul Globul de Aur pentru cea mai bună actriță în rol secundar și Screen Actors Guild Award pentru cea mai bună actriță în rol secundar.

Melissa Leo

Melissa Leo în 2009

* 1965: Nawaf Salameh (n. 14 septembrie 1965, Marmarita, Siria) este un om de afaceri român, fondator și Chairman al Alexandrion Group, precum și fondator și președinte al Fundației Alexandrion.

Îmbinând istoria, tradiția, experiența și pasiunea care datează din 1789, Alexandrion Group a devenit jucătorul cheie^[1] pe piața băuturilor alcoolice din Romania, fiind producător și distribuitor de băuturi spirtoase și vinuri. Alexandrion Group are în prezent birouri și filiale în România, Cipru, SUA ^[2], Brazilia și comercializează brandurile din portofoliu în peste 50 de țări din întreaga lume. Aflat în continuă expansiune la nivel global^[3], Alexandrion Group face investiții și activează în sectoare diverse: producerea si comercializarea băuturilor spirtoase și vinuri, turism și ospitalitate, materiale de construcții, imobiliare, agricultură si management sportiv. Hotel New Montana din Sinaia și Sidera Quartz fiind cele mai recente companii afiliate grupului.

Fundația Alexandrion a fost înființată ca urmare a numeroaselor activități umanitare desfășurate de firmele din cadrul Alexandrion Group în ultimii 20 de ani. Astfel, proiectele de responsabilitate socială ale grupului au fost preluate și au început să fie desfășurate sub umbrela acesteia. Evenimentele desfășurate anual de Fundația Alexandrion sunt: Gala Premiilor Constantin Brâncoveanu, Gala Premiilor Constantin Brâncoveanu în Lume, Gala Premiilor Matei Brâncoveanu, Trofeele Alexandrion și Dezbaterile de la Sinaia

Nawaf Salameh, fondatorul Alexandrion Group, s-a născut pe 14 septembrie 1965 în Marmarita, o localitate din zona numita Valea Creștinilor^[5] din nord-vestul Siriei. Este al treilea fiu din cei cinci ai familiei Salameh. Tatăl său, distribuitor de medicamente și proprietarul unui lanț de farmacii, este cel care l-a ajutat să își dezvolte încă de mic spiritul antreprenorial, în ciuda faptului că părintele său și-ar fi dorit ca fiul să devină farmacist.

Adolescentul Nawaf își ajuta tatăl la farmacia pe care familia o deținea. Părintele său făcea afaceri în stil tradițional. Lucra cu aceeași furnizori fără să mai negocieze. Fiul cel mijlociu avea însă alte viziuni și își făcea timp să caute cele mai bune oferte și să se aprovizioneze de unde era mai avantajos.

Nawaf Salameh a urmat cursurile școlii primare și gimnaziale în Marmarita, urmate de studii liceale în cadrul Liceului Hanna Bassam din aceeași localitate.

După absolvirea liceului și obținerea diplomei de bacalaureat în 1983, la îndemnul familiei, Nawaf Salameh a optat pentru România în vederea continuării studiilor universitare.

Anul 1983 a venit cu schimbări majore pentru Nawaf Salameh. Este momentul în care părinții hotărăsc ca fiul lor cel mijlociu să studieze în străinătate. Deși tânărul ajunge în România să studieze medicină, mama sa este cea care alege România, o țară pe care o vedea ospitalieră și cu un învățământ solid. După un an de adaptare, în care învață limba română, Nawaf Salameh este admis la Facultatea de Medicină din cadrul Universitatii de Științe medicale Carol Davila din Bucuresti.

În 1991 Nawaf Salameh își finalizează studiile in medicina cu specializarea în Medicină Generala. Rezidențiatul l-a efectuat în cadrul Spitalului Universitar din Atena, Grecia.

În 2005 a urmat cursurile Colegiului Național de Apărare, pe care l-a absolvit în cadrul celei de a 14-a serii. Între 2010-2013, desfășoară activități specifice de studii doctorale și, în 2013, obține titlul de Doctor în științe militare și informații în cadrul Universității Naționale de Apărare Carol I.

Comunitatea creștină din Marmarita, agregată cu mult timp înainte de constituirea primelor nuclee de adepți ai islamului din arealul montan căruia îi aparține așezarea, a fost întemeiată de cinci familii ai căror urmași, peste generații, pot fi încă găsiți în zona Homs sau în diverse localități învecinate. Familia Salameh este una dintre ele. Mtanios Salameh, tatăl lui Nawaf Salameh, de profesie farmacist, și-a desfășurat activitatea spre binele locuitorilor pașnici ai Marmaritei peste 55 de ani. Reda Salameh, mama lui Nawaf Salameh, a decedat în 2013. Reda și Mtanios Salameh au avut cinci copii. Nawaf Salameh este căsătorit și are trei copii.

Nawaf Salameh

* 1965: Dmitri Anatolevici Medvedev (în rusă: Дмитрий Анатольевич Медведев; n. 14 septembrie, 1965, Sankt Petersburg) este un politician rus, care deține funcția de Prim-ministru al Federației Ruse.^[2] A fost președinte al Federației Ruse din 7 mai 2008^[3] până la data de 7 mai 2012, fiind succedat de Vladimir Putin.

Tatăl este Anatolii Afanasievici Medvedev (19 noiembrie 1926 - 2004), profesor la Institutul Tehnologic Leningrad Lensovet (actualul Universitatea Tehnologică de Stat din St Petersburg). Un descendent al țăranilor din gubernia Kursk,^[4][5] membru al PCUS(b) din 1952. Bunicul Afanasii Fiodorovici Medvedev (născut în 1904 în satul Mansurovo, districtul Șcigrovski, gubernia Kursk, a murit la 20 mai 1994), a fost un membru de partid din 1933. Participant la Marele Război Mondial, căpitan. În 1944, în baza ordinului 231 din 12/30/1944, căpitanul Medvedev A. F. a primit medalia "Pentru apărarea Caucazului".^[6]

Mama - Iulia Veniaminovna (născută pe 21 noiembrie 1939), fiica lui Veniamin Sergheevici Șapoșnikov^[7][8] și Melania Vasilievna Kovaliova;^[9][10] filolog, a predat la Institutul Pedagogic, A.I. Gherțen, și mai târziu a lucrat ca ghid în Pavlovsk. Predecesorii ei - Serghei Ivanovici și Ecaterina Nichiticina Șapoșnikov, Vasili Alexandrovici și Anfia Filipovna Kovaliov - vin din Alexeievka, regiunea Belgorod.

Dmitri Medvedev la 2 ani

S-a născut la 14 septembrie 1965 în Leningrad. El a fost singurul copil din familie, care locuia în zona Kupcino, din Leningrad (str. Bela Kuna 6).^[12]

Dmitri Medvedev menține contactul cu fosta sa școală numărul 305.^[13] Profesoara Vera Smirnova și-a amintit: "El foarte mult se străduia, și-a dedicat tot timpul pentru a studia. Rareori putea fi văzut afară cu băieții. Arăta ca un mic bătrânel".^[14]

Când a intrat în universitate, Dmitri Medvedev s-a întâlnit cu Nikolai Kropaciov (acum el este rectorul Universității de Stat din St. Petersburg), care la caracterizat astfel: "Un student bun și puternic. Practica sportul, în haltere. Chiar a câștigat ceva pentru facultate. Dar la cursuri era la fel ca toți ceilalți. Însă foarte străduitor".^[14] Primul vicepreședinte al Dumei de Stat, Oleg Morozov, a vorbit despre el ca fiind "tânăr, energic, mai bun nu poate fi"

Din 1988 (1988-1990, ca student la doctorat) a predat dreptul civil și dreptul roman la Facultatea de Drept a Universității de Stat din Leningrad, apoi la Universitatea de Stat din St. Petersburg.

Din septembrie 2006, a condus Consiliul Internațional de Administrație al Școlii de Management din Moscova „Skolkovo”.

Din 1990 până în 1997 - a predat la Universitatea de Stat din St. Petersburg. În același timp, în perioada 1990-1995, a fost consilier al președintelui Consiliului Local din Leningrad al deputaților poporului, Anatoli Sobciak, apoi expert al Comisiei pentru relații externe al primăriei din Sankt Petersburg, al cărui președinte era Vladimir Putin. În Smolni, Medvedev a fost implicat în dezvoltarea și executarea de tranzacții, contracte și diverse proiecte de investiții. A terminat un stagiu în Suedia cu privire la problemele guvernamentale locale. Stanislav Belkovski, președintele Institutului de Strategie Națională, îl descrie pe Dmitri Medvedev ca pe o persoană flexibilă, moale, psihologic dependentă - întotdeauna confortabilă psihologic pentru Vladimir Putin.^[14] După părerea altora, Medvedev este "deloc slab, chiar foarte puternic"

Dmitri Medvedev și Vladimir Putin, pe 27 martie 2000, a doua zi după victoria lui Putin în alegerile prezidențiale în 2000.

În noiembrie 1999, a fost numit șef adjunct al Statului Major al Guvernului Federației Ruse, de către Dmitri Nicolaevici Kozak, și a fost invitat să lucreze la Moscova de către Vladimir Putin, care a devenit președintele Guvernului Federației Ruse.^[5]

Înainte de a deveni președinte, a deținut funcția de prim-vicepremier și a fost și director al gigantului petrolier Gazprom. Vladimir Putin l-a nominalizat drept candidat al partidului său, Rusia Unită, pentru alegerile prezidențiale din 2 martie 2008.^[17]

A câștigat alegerile prezidențiale din Rusia (cu 70,28% din voturi).^[18][19] devenind astfel președinte al Rusiei.

Este căsătorit cu Svetlana Vladimirovna Medvedeva și împreună au un fiu, Ilia Dimitrievici Medvedev (n. 1996).

Dmitri Medvedev Дмитрий Медведев

Dimitri Medvedev, 2008

* 1967: Cezar Gabriel Petry (n. 14 septembrie 1967, Câmpulung Muscel) – scriitor și grafician. Provine din familia nobiliară Petry. Fiul scriitorului Marian Petry și fratele graficianului Bogdan Petry.

Cezar Gabriel Petry

Cezar Petry în 2010 în atelierul de caricatură Horațiu Mălălele de pe strada Smârdan din București.

·       1969 - S-a născut DJ Kay Gee (Keir Gist), rapper american (Naughty By Nature).

·       1970 - S-a născut Craig Montoya, basist, vocalist şi compozitor american (Everclear).

·       1970: Zoltan Teszari, om de afaceri român, fondatorul companiei RCS&RDS
* 1973: Andrew Lincoln (n. Andrew James Clutterbuck; 14 septembrie 1973)^[2] este un actor englez, cunoscut pentru interpretarea unor roluri în serialele de televiziune This Life, Teachers și Afterlife sau în filmele Pur și simplu dragoste și L'Arnacoeur. În prezent interpretează un rol principal în serialul TV produs de canalul AMC, The Walking Dead.
Lincoln s-a născut în Londra^[2] din mamă sud-africană, o asistentă medicală, și tată britanic, un inginer civil. A crescut în Hull si s-a mutat la Bath când avea zece ani. După ce a terminat studiile la Beechen Cliff School, a frecventat cursurile Academiei regale de artă dramatică, unde și-a schimbat numele din Clutterbuck în Lincoln. El a crescut cu un frate mai mare, Richard Clutterbuck, cel care a fondat Bristol Free School în 2011.

Lincoln a debutat ca actor în "Births and Deaths", un episod din 1994 produs de Channel Four al sitcom-ului Drop the Dead Donkey.^[3]

Primul său rol mai important a fost Edgar "Egg" Cook, unul dintre personajele principale din drama de succes produsă de BBC This Life (1996–1997). El a interpretat rolul profesorului stagiar Simon Casey în sitcomul produs de Channel Four Teachers (2001–2003) și rolul psihologului și profesorului universitar Robert Bridge în serialul Afterlife (2005).

Lincoln a apărut și în câteva filme artistice, printre care Human Traffic (1999) și Pur și simplu dragoste (2003).

În 2009 el a apărut în Parlour Song.^[4] El s-a întors înapoi în Anglia după filmările în Africa de Sud la serialul de televiziune produs de Sky One: Strike Back.^[5] De asemenea, el a apărut alături de Vanessa Paradis în filmul francez L'Arnacoeur..^[6]

În aprilie 2010 Lincoln a fost distribuit în rolul Rick Grimes,^[7] în serialul de televiziune post-apocaliptic adaptat după banda desenată The Walking Dead^[8] și a vorbit despre acest proiect la San Diego Comic-Con International 2010.

Lincoln a regizat două episoade în sezonul trei al seriei Teachers.

Pe 10 iunie 2006, s-a căsătorit cu Gael Anderson, fiica muzicianului Ian Anderson din trupa rock Jethro Tull. În timpul nunții, Apple Martin (fiica actriței Gwyneth Paltrow cu Chris Martin, chitaristul trupei de piano-rock Coldplay) a fost domnişoara de onoare

Andrew Lincoln

* 1973: Nasir Bin Olu Dara Jones (n. 14 septembrie 1973,^[2][3] Crown Heights[*], SUA), cunoscut ca Nas, este un rapper, producător muzical, actor și antreprenor american.^[4] Fiul artistului jazz Olu Dara^[5], Nas a lansat 8 albume certificate cu discul de platină și a vândut peste 25 de milioane de discuri la nivel mondial. Deasemenea, Nas deține propria casă de discuri, Mass Appeal și este proprietarul unui magazin de încălțăminte Fila.^[6][7]

Nas și-a început cariera muzicală în anul 1991 apărând ca artist colaborator pe albumul "Live at the Barbeque" lansat de Main Source.^[8] A lansat primul său album de studio, intitulat Illmatic, în anul 1994.^[9] Albumul a fost foarte bine primit de către critici dar și de către comunitate hip-hop fiind considerat unul dintre cel mai bune albume hip-hop din dintotdeauna.^[10] Următorul său album intitulat It Was Written a fost certificat cu mai multe discuri de platină, fiind unul dintre cele mai bine vândute albume ale sale.^[11] În perioada 2001-2005, Nas a fost implicat într-o dispută extrem de mediatizată cu rapperul Jay-Z.

Nas s-a concentrat asupra carierei sale în Hip-Hop. L-a ales pe cel mai bun prieten al său, Willy "Ill Will" Graham, ca DJ. La început și-a ales denumirea de Kid Wave. În ciuda faptului că era activ pe piața underground, Nas a fost refuzat de toate marile case de producție. Nas a continuat să lucreze cu "Ill Will", dar parteneriatul lor s-a încheiat brusc când Graham a fost împușcat în Queensbridge pe data de 23 mai 1992.

La vârsta de 16 ani, Nas a concertat live pe scena Main Source's Live la BBQ. În 1992 a fost abordat de MC Serch. care i-a devenit manager și i-a garantat un contract cu Columbia Records în același an. Nas și-a făcut debutul solo sub numele de Nasty Nas cu single-ul Halftime, de pe coloana sonoră a filmului Zebrahead

Nas

Nas in Ottawa, 2007

• 1974: Narcisa Lecușanu, handbalistă română

* 1974: Argélico Fucks (n. 14 septembrie 1974) este un fost fotbalist brazilian, în prezent antrenor.
* 1975: Corneliu Porumboiu (n. 14 septembrie 1975, Vaslui) este un regizor și scenarist român contemporan. Este fiul fostului arbitru de fotbal Adrian Porumboiu, în prezent om de afaceri.
Filmografie:

Regizor

• Pe aripile vinului (2002)
• Călătorie la oraș (2003)
• Visul lui Liviu (2004)
• A fost sau n-a fost? (2006)
• Polițist, adjectiv (2009)
• Când se lasă seara peste București sau metabolism (2013)
• Al doilea joc (2014)
• Comoara (2015)^[4]
• Fotbal infinit (2018)
• La Gomera (2019)

Scenarist

• Pe aripile vinului (2002)
• Visul lui Liviu (2004)
• A fost sau n-a fost? (2006)
• La limita de jos a cerului (2013)
• Comoara (2015)

Producător

• A fost sau n-a fost? (2006)

Corneliu Porumboiu

* 1977: Alex De Souza (n.14 septembrie 1977, Curbita)este un fost jucător de fotbal Brazilian care a jucat 8 ani la Fenerbahçe

* 1979: Ivica Olić (AFI: ˈiʋitsa ˈɔːlitɕ; n. 14 septembrie 1979, Davor) este un fotbalist croat retras din activitate, în prezent antrenor secund al reprezentativei Croației.
* 1980: Ivan Radeljić (n. 14 septembrie 1980) este un fost fotbalist bosniac.
* 1982: Alin Robert Rațiu (n. 14 septembrie 1982, București) este un fost fotbalist român, care a evoluat pe postul de fundaș central.
* 1983: Ciprian Vasilache (n. 14 septembrie 1983, Baia Mare) este un fotbalist român legitimat la clubul Petrolul Ploiești
* 1986: Ai Takahashi (n. 14 septembrie 1986,^[1] Sakai, Prefectura Fukui, Japonia) este o fostă membră al trupei de fete Morning Musume. Ea a venit în trupă ca a cincea generație, împreună cu Asami Konno, Makoto Ogawa și Risa Niigaki. După ce a plecat, ea a devenit o actriță în muzicale. Este căsătorită cu Koji Abe din 2014. Ea a fost liderul trupei din 2007 până în 2011, din cauza scandalului lui Miki Fujimoto, este reprezentată de Up-Front Create.

Ai Takahashi

* 1988: Andreea Arsine (n. 14 septembrie 1988, Botoșani) este o mărșăluitoare română si castigatoarea Exatlon Romania, sezonul 3.
* 1988: Anatolii Cîrîcu (n. 14 septembrie 1988, Cahul) este un halterofil moldovean. A câștigat medalia de bronz la Jocurile Olimpice de vară din 2012, categoria 94 kg, unde a ridicat un total de 407 kg.^[1] Tot în 2012, a devenit campion european la haltere, categoria 94 kg.
* 1988: Daniela Rațiu (n. Brânzan, 14 septembrie 1988, în Slatina)^[2] este o handbalistă română care joacă pentru echipa CS Gloria 2018 pe postul de pivot. Rațiu este și componentă a echipei naționale a României
* 1988: Martin Fourcade (n. 4 septembrie 1988, Céret, Pyrénées-Orientales^[1]) este un biatlonist francez, dublu campion olimpic la Jocurile Olimpice de iarnă din 2014 de la Soci, de cinci ori câștigătorul clasamentului general al Cupei mondiale de biatlon și de nouă ori campion mondial în perioada 2011–2016.
• 1989: Logan Phillip Henderson (n. 14 septembrie 1989)^[1][2] este un actor și cântăreț american.

Logan Henderson

Henderson în 2010

* 1989: Oier Olazábal Paredes (n. 14 septembrie 1989 în Irun, Gipuzkoa, Țara Bascilor) este un fotbalist spaniol, care joacă pentru Granada.

* 1994: Hossein Vafaei Ayouri (n. 14 septembrie 1994, Abadan, Iran) este primul jucător iranian de snooker.

A disputat semifinalele Openului Chinei (unde l-a învins pe Judd Trump) și Openului Galez (unde l-a învins pe Mark Selby), în 2017 și respectiv 2019. Are un break maxim de 146 în carieră, realizat în calificările Openului Chinei din 2019. Are breakul maxim de 147, dar l-a realizat ca jucător de tineret la Mondialul de Sub-21 din 2014.

Snookerul a fost adus în Iran în zilele șahului, de către muncitorii britanici, dar sportul a fost interzis timp de peste 20 de ani de către guvernul islamist. A fost reactivat în 2000 iar de atunci conform lui Vafaei există 1400 de cluburi de snooker in țara asiatică.

Nu a avut nicio tangență cu Regatul Unit, iar prima viză pentru această țară a primit-o abia în anul 2015 (după ce ulterior a fost refuzat, pentru a juca turnee profesioniste acolo).

* 1999: Laura Jurca (n. 14 septembrie 1999, München) este o gimnastă română. A câștigat trei medalii în concursul junioarelor din cadrul Campionatele europene de gimnastică artistică feminină 2014 de la Sofia: argint la individual compus și sărituri, bronz la echipe

Laura Jurca

VA URMA PARTEA A DOUA