MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU

SÂMBĂTĂ 21 SEPTEMBRIE 2019

PARTEA ÎNTÂI

Bună ziua, prieteni!

Nu uitați, materialele selecționate și prezentate zilnic de mine vă sunt destinate gratuit! Citiți-le și cu siguranță veți avea câte ceva de învățat din ele!

Eu sunt aici pentru toți prietenii mei și îmi voi continua misiunea cât timp va dori Domnul să fac această muncă!

Toate cele bune!

ISTORIE PE ZILE 21 Septembrie

Evenimente

1327: Regele englez Eduard al II-lea, care a renunțat la tron în ianuarie, este ucis în închisoare, în castelul Berkeley (Gloucestershire).
1538: În Moldova își începe domnia Ștefan Lăcustă, care este nepotul lui Ștefan cel Mare, și va domni 2 ani.
1792: Convenția Națională Franceză, constituită în Franța cu o zi înainte, votează pentru abolirea monarhiei. Instaurarea primei Republici Franceze. Convenția Națională este numele dat adunării constituante care a guvernat Franța de la 21 septembrie 1792 până la 26 octombrie 1795 în timpul Revoluției Franceze. Ea a urmat Adunării Legislative și a pus bazele Primei Republici. A fost aleasă, în premieră în Franța, prin vot universal masculin, pentru a da Franței o nouă constituție, necesară după căderea lui Ludovic al XVI-lea în urma zilei de 10 august 1792. Încă de la prima sa ședință, Convenția, care exercita puterea legislativă, a abolit monarhia în urma intervențiilor lui Collot d’Herbois și a abatelui Grégoire care a declarat: „în ordinea morală, regii ocupă același loc pe care îl ocupă monștrii în cea fizică. Curțile regale sunt atelierele crimei, anticamera corupției și vizuina tiranilor. Istoria regilor este martirologul națiunilor”. A doua zi, a fost proclamat anul I al calendarului republican. Constituția din anul I, o constituție foarte democratică (cu vot universal masculin) și descentralizatoare, elaborată de convenția montagnardă care a promulgat-o solemn în ziua de 10 august 1793 în urma unui referendum, nu a fost niciodată pusă în aplicare din cauza stării de război pe plan intern și extern. La 10 octombrie 1793, Convenția a consacrat instaurarea regimului de teroare, declarând: „Guvernul provizoriu al Franței va fi revoluționar până la pace”.
1847: Are loc inaugurarea primei lucrări moderne de alimentare cu apă a Bucureștilor - "Stabilimentul fântânilor de la Mihai Vodă". Pompele erau acţionate de o maşină cu abur.
1868: A fost promulgat, prin Decretul nr. 1516 – “Actul de concesiune pentru construirea si esploatarea caei ferate de la Suceava la Iasi , Botosani pene la Roman”, act prin care era concesionata pe o durată de 90 ani (până în anul 1961), Companiei Victor von Ofenheim, constructia primei cai ferate din Moldova (lungimea de 224 km).
1893: Cei doi frati Duryea, Charles şi Frank J. produc un automobilul denumit de ei “trăsură Horseless”. Acesta este considerata prima masina cu motor pe benzina produsa in America.
1894 – se joacă prima etapă în Liga sudică de fotbal în Anglia, creată ca răspuns la Liga de fotbal, în care jucau cluburile din nordul și centrul Angliei
1919 – Hazel Wightman câștigă cea de-a 33-a ediție a turneului de tenis al Statelor Unite ale Americii
1926: Primul ministru Alexandru Averescu are o audienta la Papa Pius al XI-lea.
1932: La Berlin, incepe procesul lui Marinus Van der Lubbe, un tanar comunist olandez retardat, acuzat de hitleristi de incendierea Reichstagului (Parlamentul german). Acesta a fost condamnat la moarte in decembrie 1933.
1934: Un puternic taifun a lovit Japonia ucigand peste 4.000 de oameni.
1937: A apărut pentru prima oară romanul Hobbitul de J. R. R. Tolkien.
1938: Uraganul New England lovește nord-estul Long Island din New York. 682-800 de oameni sunt uciși, mai mult de 57.000 de case sunt avariate sau distruse. Prejudiciul este estimat la 306 milioane de dolari SUA.
1939: Primul ministru român Armand Călinescu este asasinat de membrii pro-naziști ai Gărzii de Fier.
1942: Are loc primul zbor al bombardierului B-29 produs de firma americana Boeing. In total s-au produs 2.766 de astfel de avioane la uzinele din Wichita (Kansas) si Renton (Washington).
1945: Henry Ford II, nepotul si tizul lui Henry Ford, preia conducerea companiei Ford, mostenind o afacere care pierdea cateva milioane pe luna.
Dupa ce si-a revenit din socul mortii neasteptate a tatalui sau, Henry Ford II a facut o schimbare radicala de management, care din pacate pentru companie, s-a dovedit a fi o miscare magica.El l-a concediat imediat pe seful de personal, Harry Bennet, ale carui tactici de genul "mana de fier" si o pozitie anti-uniune, a facut compania recunoscuta pentru relatiile de munca proaste. Henry a adus, de asemenea, noi talente, incluzand un grup de fosti ofiteri din Armata Statelor Unite, printre care si Robert McNamara, care a devenit cunoscut ca "Whiz Kids".
In timpul mandatului sau ca presedinte, Henry Ford II a adus compania la linia de plutire, extinzand-o la nivel international si introducand doua noi modele, Ford Mustang si Thunderbird.
1947 – naționala de fotbal a României este învin să acasă cu 6-1 de Cehoslovacia într-un meci de pe teren propriu
1949: A fost proclamata Republica Populara Chineza.
1955 – Rocky Marciano îl face knock-out pe Archie Moore în runda cu numărul 9 și devine campion mondial al greilor
1959 : Apare primul model de automobil Plymouth Valiant, la o fabrica din Hamtramck, Michigan, deşi acest nume avea să fie cunoscut abia din 1961.
1961: De la Galeria Naţională din Londra a fost furat celebrul tablou al lui Goya, “Ducele de Wellington”.
1964: Colonia engleză Malta şi-a proclamat independenţa în cadrul Commonwealthului; Malta a devenit republică la 13.12.1974.
1971: Bahrain, Bhutan și Qatar se alătură ONU.
1976: Seychelles se alătură ONU.
1977 – naționala de fotbal a României a învins cu 6-1 selecționata Greciei, într-un meci jucat la București
1979: Se infiinteaza, la Bucuresti, Institutul de Tracologie, avand ca scop coordonarea unitara a activitatii multidisciplinare in domeniul studiilor traco-geto-dacice; primul director: Dumitru Berciu
1983: Telefonul mobil Motorola DynaTAC 8000X în greutate de 800 de grame a primit aprobare de la Comisia Federală de Comunicații din SUA și va deveni primul telefon mobil din lume.
1985 – Michael Spinks în face knock-out în runda a 15-a pe Larry Holmes și câștigă titlul mondial al greilor
1986 – Dan Marino arunca șase touchdown-uri în meciul pe care echipa sa Miami Dolphins, îl câștigă cu 51-45 în fața lui New York Jets
1986 – Nigel Mansell se impune în Marele Premiu al Portugaliei, urmat de Alain Prost și Nelson Piquet
1988 – Ben Johnson este descalificat din finala de la 100 de metri liber, după ce este găsit dopat. Titlul olimpic și recordul stabilit sunt retrase
1989: Colin Powell a devenit primul american de culoare care a dobandit cea mai inalta functie militara din SUA, prin numirea sa in functia de secretar de stat la Aparare. Powell s-a nascut in 1937 in Harlem, New York, parintii sai fiind imigranti jamaicani.
1990: Tribunalul Militar Teritorial București l-a condamnat pe Nicu Ceaușescu la 20 de ani de închisoare, 10 ani de interdicție a unor drepturi și degradare militară. În noiembrie 1992 a rămas în picioare doar acuzația de port ilegal de armă, pentru care a primit 5 ani de detenție și a fost pus în libertate condiționată pe motive medicale.
1992: La Geneva, au avut loc negocieri intre Romania si Asociatia Europeana a Liberului Schimb (AELS), in vederea semnarii primului acord de cooperare.
1992 – Diego Maradona este transferat de Napoli la Sevilla pentru 38 de milioane de franci
1993 – Federația Franceză îi retrage titlul de campioană națională lui Marseille și îl da lui Paris Saint Germain
1996 - Margareta, principesa de Hohenzollern, fiica regelui Mihai I, s-a căsătorit cu Radu Duda, devenit principe de Hohenzollern-Veringen (la 1 ianuarie 1999).
1997 – Jacques Villeneuve câștigă Marele Premiu de formula 1 al Austriei, urmat de David Coulthard și Heinz Harald Frentzen
1998: Presedintele Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei (APCE), Leni Fischer, a laudat prestatia Romaniei ca membru cu drepturi depline al Consiliului Europei (CE), la implinirea a cinci ani de la dobandirea acestei calitati.
1999: Taiwanul este zguduit de un cutremur major. Aproximativ 2.400 de persoane sunt ucise.
2000 – Inge de Bruin duce recordul mondial pe 50 liber, la 24,13 secunde
2003 : Sfarsitul misiunii sondei spatiale americane Galileo dupa 14 ani si 4,6 miliarde de kilometri parcursi. Distrugerea sondei s-a produs prin dezintegrare in atmosfera planetei Jupiter, lucru hotarat de NASA, pentru a proteja de contaminare satelitul Europa.
2009 – Federația Internațională de Automobilism pedepsește echipa Renault cu o suspendare de 2 ani pentru că i-a ordonat lui Nelson Piquet junior să își zdrobească intenționat mașina în Marele Premiu al statului Singapore. În urma scandalului, Flavio Briatore, seful de la Renault, a fost suspendat pe viață din sport
2010 – se joacă semifinalele Campionatului Mondial su b 17 ani: Coreea de sud 2-1 Spania și Coreea de Nord 1-2 Japonia
2013 – CS Caraș-Severin pierde cu 26-21 meciul din etapa a doua a Ligii Naționale de handbal masculin, jucat pe terenul Pandurilor Târgu Jiu

Nașteri

1411: Richard de York, al 3-lea Duce de York (21 septembrie 1411 – 30 decembrie 1460), a fost strănepot al regelui Eduard al III-lea al Angliei prin tatăl său și stră-str-strănepot al aceluiași rege prin mama sa. A moștenit moșii întinse și a deținut câteva funcții oficiale în Franța la sfârșitul Războiului de 100 de Ani și a condus Anglia ca Lord Protector în timpul nebuniei regelui Henric al VI-lea. Conflictele lui cu soția lui Henric, Margareta de Anjou, și cu alți membri ai curții regelui, precum și cererea sa extrem de puternică de pretendent la tron, au fost un factor important în schimbărilor politice de la mijlocul secolului al XV-lea din Anglia și o cauză majoră a Războiului celor Două Roze. În cele din urmă Richard a încercat să ia tronul, dar a fost descurajat, deși s-a ajuns la un acord că el va deveni rege la moartea lui Henric. În termen de câteva săptămâni de la acest acord, el a murit în luptă.

Deși Richard nu a devenit niciodată rege, a fost tatăl a doi regi ai Angliei: Eduard al IV-lea și Richard al III-lea. Richard Plantagenet, al 3-lea Duce de York, fiu al lui Richard de Conisburgh, Conte de Cambridge și a soției acestuia, Anne Mortimer, s-a născut la 21 septembrie 1411.^[1] Mama lui Anne a fost fiica lui Roger Mortimer, Conte de March și a Eleanor Holland, și a fost str-strănepoata lui Lionel de Antwerp, al doilea fiu al regelui Eduard al III-lea. Acest lucru a dat, fără îndoială, Annei și familiei ei prioritate în pretenția la tron față de cea a Casei de Lancaster, care nu provenea dintr-o linie linie continuă de sex masculin.

De partea tatălui său, Richard pretindea tronul direct pe linie masculină, tatăl său fiind nepotul regelui Eduard al III-lea al Angliei prin cel de-al patrulea fiu, Edmund de Langley, Duce de York și a primei soții a acestuia, Isabela de Castilia.

Se spune că mama lui Richard, Anne, a murit dându-i naștere, iar tatăl său, Contele de Cambridge, a fost decapitat la 5 august 1415 pentru rolul său în Complotul Southampton împotriva regelui Henric al V-lea. Micul orfan în vârstă de patru ani, Richard, a devenit moștenitorul tatălui său.^[2] Richard a avut o singură soră, Isabel, Contesă de Essex.

În termen de câteva luni de la moartea tatălui său, unchiul lui Richard care nu avea copii, Edward de Norwich, al 2-lea Duce de York, a fost ucis în Bătălia de la Agincourt la 25 octombrie 1415. După unele ezitări, Henric al V-lea i-a permis lui Richard să moștenească titlul unchiului său și (la majorat) pământurile ducatului de York. Titluri mai mici și moșiile mari ale comitatului March au devenit, de asemenea, proprietatea lui Richard odată cu decesul unchiului matern, Edmund Mortimer, la 19 ianuarie 1425. Motivul ezitărilor lui Henric a fost că Edmund Mortimer a fost proclamat de mai multe ori de a avea o pretenție mai puternică la tron decât tatăl lui Henric, Henric al IV-lea al Angliei, de către facțiuni de răzvrătiți împotriva lui. Cu toate acestea, în timpul vieții sale, Mortimer a rămas un susținător fidel al Casei de Lancaster.

Richard de York deținea deja pretențiile la tronul Angliei ale lui Mortimer și Cambridge; odată cu moștenirea March,^[3] el a devenit cel mai bogat și cel mai puternic nobil din Anglia, al doilea după însuși regele Ca orfan, venitul lui Richard din proprietatea lui, era gestionat de coroană. Chiar dacă multe dintre teritoriile unchiul său de York au fost acordate pe viață, sau lui și moștenitorilor săi de sex masculin, restul teritoriilor, concentrate în Lincolnshire, Northamptonshire, Yorkshire, Wiltshire și Gloucestershire au fost considerabile. Tutela unui astfel de orfan a fost, prin urmare, un dar prețios pentru coroană, iar în octombrie 1417 acesta a fost încredințat lui Ralph Neville, Conte de Westmorland. Ralph Neville avea o familie mare (douăzeci și trei copii, dintre care douăzeci au supraviețuit copilăriei, prin două soții) și a avut mai multe fete care aveau nevoie de soți. În 1424 el l-a logodit pe tânărul Richard de 13 ani cu fiica lui, Cecily Neville, atunci în vârstă de 9 ani.

În octombrie 1425, când Ralph Neville a murit, el a lăsat tutela copilului văduvei sale, Joan Beaufort. De acum, tutela era și mai valoroasă, Richard moștenind domeniile Mortimer la moartea contelui de March.

Se știu puține lucruri din copilăria lui Richard. La data de 19 mai 1426 a fost înnobilat la Leicester de Ioan de Lancaster, Duce de Bedford, fratele mai mic al regelui Henric al V-lea. În octombrie 1429 (sau mai devreme), căsătoria lui cu Cecily Neville a avut loc. La 6 noiembrie el a fost prezent la încoronarea oficială a lui Henric al VI-lea la Westminster Abbey. L-a urmat pe Henric în Franța, fiind prezent la încoronarea sa ca rege al Franței la Notre Dame, la 16 decembrie 1431. În cele din urmă, la 12 mai 1432 a intrat în posesia moștenirii sale și i s-a acordat un control complet al moșiilor sale.

Richard Plantagenet

Părinți	Richard of Conisburgh, 3rd Earl of Cambridge[] Anne de Mortimer[]
Frați și surori	Isabel of Cambridge, Countess of Essex[*]
Căsătorit cu	Cecily Neville
Copii	Anne, Ducesă de Exeter Edward al IV-lea al Angliei Edmund, Conte de Rutland Elisabeta, Ducesă de Suffolk Margareta de York George, Duce de Clarence Richard al III-lea al Angliei

1415: Frederic al III-lea (n. 21 septembrie 1415, Innsbruck - d. 19 august 1493, Linz) a fost ales Rege al Romanilor (Rex Romanorum) din 1440 și a fost încoronat Împărat al Sfântului Imperiu Roman în 1452 domnind până la moartea sa. A făcut parte din Casa de Habsburg. A fost căsătorit cu Eleonora Elena de Portugalia, fiica regelui Eduard I al Portugaliei și a soției acestuia, Eleonora de Aragon.

La 2 februarie 1440 a fost ales Rege german la Frankfurt am Main. Până la încoronarea sa de către papa Nicolae al V-lea la 19 martie 1452 ca Împărat al Sfântului Imperiu Roman a domnit sub numele de Frederic al IV-lea (Rege german). Odată cu încoronarea sa la Roma ca împărat romano-german (catolic) de către Papa Nicolae al V-lea a intrat în cronologia imperială ca Frederic al III-lea (Sfânt Împărat Roman). A fost ultimul împărat al Sfântului Imperiu Roman încoronat la Roma, și antipenultimul împărat încoronat de Papă. Ca Arhiduce al Austriei a purtat numele de Frederic al V-lea (Arhiduce al Austriei).

S-a opus reformei Imperiului, reușind cu greutate să evite alegerea unui alt Rege al Germaniei. În timpul domniei sale nu a reușit să câștige nici o bătălie, recurgând la planuri subtile pentru a-și păstra puterea. L-a ținut ostatic pe nepotul său Ladislau Postumul, în încercarea de a-și exersa autoritatea asupra teritoriilor acestuia. Nu a reușit însă să obțină controlul asupra Ungariei și Boemiei, fiind învins de Matia Corvin în 1485, acesta din urmă ocupând Viena timp de 5 ani. Din această cauză, curtea lui Frederic al III-lea a avut o existență itinerantă, de-a lungul anilor Frederic rezidând ca rege german și sfânt împărat roman (catolic) la Graz, Linz și Wiener Neustadt.

Principalele succese le-a obținut datorită faptului că a trăit mai mult decât rivalii săi și a reușit, printr-o politică de alianțe prin căsătorie reușită, să extindă domeniul Habsburgilor, aceștia devenind una dintre familiile regale predominante în Europa. Alte victorii de mai mică importanță au fost reprezentate de înființarea episcopatelor de Viena și Wiener Neustadt, un pas ce nici un alt Duce de Austria nu l-a reușit înaintea sa. La vârsta de 77 de ani, Frederic a murit la Linz, în timpul unei operații de amputare a piciorului stâng. Frederic al III-lea a introdus acronimul A.E.I.O.U., căruia i-au fost date mai multe înțelesuri: 1. Austria est imperio optime unita, 2. Austria erit in orbe ultima sau 3. Austriae est imperare orbi universo , 4. Alles Erdreich ist Östereich untertann .

Frederic III

Împărat al Sfântului Imperiu Roman; Arhiduce de Austria

Portret de Hans Burgkmair, c. 1500 (Kunsthistorisches Museum, Viena)

Părinți	Ernest, Duke of Austria[] Cymburgis of Masovia[]
Frați și surori	Albert VI, Archduke of Austria[] Margaret of Austria[] Catherine of Austria[*]
Căsătorit cu	Eleanor a Portugaliei
Copii	Maximilian I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Cunigunde, Ducesă de Bavaria

1452: S-a nascut Girolamo Savonarola, călugăr dominican italian, teolog, predicator, critic şi reformator al moravurilor religioase şi sociale catolice; (d.23 mai 1498). Odată cu ocuparea Florenţei de trupele regelui Carol al VIII-lea al Franţei şi alungarea de la putere a Medicilor, se instituie „Repubblica Fiorentina” în care Savonarola deţine puterea absolută si ia o serie de măsuri printre care abolirea luxului şi a cămătăriei, crearea unui „Munte de Pietate” şi perceperea impozitelor pe avere. Se concentrează puteri ample în mâinile organului conducător, „Consiglio Maggiore”, în timp ce Savonarola, într-un fanatism religios excesiv, pe care astăzi l-am numi fundamentalism, arde pe rugul „Vanităţii” în Piazza della Signoria instrumente ale „păcatului”: oglinzi, produse cosmetice, haine elegante, instrumente muzicale, obiecte de artă, cărţi considerate imorale şi textele în manuscris ale cântecelor laice. Inzestrat cu un talent oratoric de excepţie a captivat masele din Florenta, înspăimântându-le cu viziuni apocaliptice si impunand oamenilor rigoare morală şi un ascetism religios radical. Chiar şi pictorul Sandro Botticelli îşi aruncă în foc propriile tablouri pe teme mitologice cu nuduri feminine. In predicile sale devine ţintă chiar si Papa Alexandru al VI-lea „Borgia” şi întreaga Curie romană. Modul său de interpretare a Sfintei Scripturi îi atrage în 1495 acuzaţia de erezie. Cum Savonarola refuză să dea ascultare papei, acesta îi interzice să mai predice, interdicţie pe care Savonarola o ignoră. În 1497, soseşte de la Roma vestea excomunicării lui Savonarola, pe care acesta o declară nevalabilă. In 1498, Savonarola este arestat, judecat de un tribunal inchizitorial, torturat şi condamnat la moarte pentru erezie. În ziua de 23 mai 1498, după ce a fost spânzurat, trupul lui a fost ars pe rug în Piazza de la Signoria iar cenuşa lui a fost aruncată în apele râului Arno. La locul supliciului se poate vedea astăzi o placă comemorativă.

1562: Vincenzo Gonzaga (21 septembrie 1562 – 9 februarie 1612) a fost conducător al Ducatului de Mantua și Montferrat din 1587 până în 1612. El a fost fiul lui Guglielmo Gonzaga, Duce de Mantua și a Arhiducesei Eleanor de Austria. Bunicii materni au fost Ferdinand I, Împărat Roman și Anna a Boemiei și Ungariei.

Vincenzo a fost un important patron al artelor și științelor și a transformat Mantua într-un vibrant centru cultural. La 22 septembrie 1587 Vincenzo a fost încoronat ca cel de-al 4-lea Duce de Mantua printr-o ceremonie ostentativă. El l-a angajat pe compozitorul Claudio Monteverdi și pe pictorul Peter Paul Rubens. În 1590 Monteverdi a devenit interpret de viola da gamba și dascăl în capela lui Vincenzo; în 1602 Vincenzo l-a numit maestru al muzicii după decesul lui Benedetto Pallavicino. De asemenea, Vincenzo a fost prieten cu poetul Torquato Tasso. O carte mică publicată la Verona în 1589 descrie cum un actor comic numit Valerini în serviciul lui Vincenzo își imaginează o galerie ideală de artă, în care sunt prezentate mai degrabă statuile celor mai importanți colecționari de artă decât activitatea artiștilor însăși. Vincenzo a fost descris ca un colos care va domina întreaga galerie ideală.^[1]

Astronomul Giovanni Antonio Magini a servit ca tutore pentru fii lui Vincenzo, Francesco și Ferdinando. Lucrarea cea mai importantă a lui Magini a fost pregătirea Atlante geografico d'Italia (Atlas Geografic al Italiei), publicat postum de fiul lui Magini în 1620. Vincenzo, căruia Atlasul i-a fost dedicat, l-a ajutat în acest proiect și a permis ca hărți ale diferitelor state ale Italiei să-i fie aduse lui Magini.

În iarna 1603-1604, Galileo a vizitat Curtea din Mantua într-un efort de a obține o poziție acolo și i s-a oferit un salariu, dar nu a putut conveni asupra termenilor cu Vincenzo.

Obiceiurile risipitoare ale lui Vincenzo sunt considerate a fi accelerat declinul economic și cultural al Mantua. S-a spus că Vincenzo era impotent și că a trimis o expediție secretă în Lumea Nouă pentru a obține un afrodisiac legendar.[1]

Eleonora de Medici.

Vincenzo s-a căsătorit cu Margherita Farnese în 1581; mariajul a rămas fără copii și s-a terminat prin divorț. La 29 aprilie 1584 el s-a căsătorit cu verișoara lui primară Eleonora de Medici, fiica lui Francesco I de Medici și a Ioanei de Austria.

Vincenzo și Eleonora au avut șase copii:

Francesco (7 mai 1586 – 22 decembrie 1612), care a condus sub numele de Francesco al IV-lea Gonzaga, Duce de Mantua și Montferrat între 9 februarie și 22 decembrie 1612.
Ferdinando (26 aprilie 1587 – 29 octombrie 1626), care a condus sub numele de Ferdinando I Gonzaga, Duce de Mantua și Montferrat din 1612 până la moartea sa.
Guglielmo Domenico (1589–1591), a murit tânăr
Margherita Gonzaga (2 octombrie 1591 – 7 februarie 1632), soția lui Henria al II-lea, Duce de Lorena
Vincenzo (7 ianuarie 1594 – 25 decembrie 1627), a condus sub numele de Vincenzo al II-lea Gonzaga, Duce de Mantua și Montferrat din 1626 până la moartea sa.
Eleonora Gonzaga (23 septembrie 1598 – 27 iunie 1655), a doua soție a lui Ferdinand al II-lea, Împărat Roman

A avut și câțiva copii nelegitimi, printre care:

cu nobila Agnes Argotta, soția lui Prospero del Carretto:
- Francesco Gonzaga (1588-1673), episcop de Nola în 1657
- Silvio (1592-1612), cavaler de la Malta, poet de curte și marchiz Cavriana
- Giovanni (? -1679), ministru al lui Ferdinando Carlo Gonzaga
- Eleanora, călugăriță.

cu nobila Felicita Guerrieri, fiica lui Tullo Guerrieri:

Francesca.

Vincenzo I, Duce de Mantua

Părinți	Guglielmo Gonzaga, Duce de Mantua Arhiducesa Eleanor de Austria
Frați și surori	Margherita Gonzaga, Duchess of Ferrara[*] Anne Juliana Gonzaga
Căsătorit cu	Margherita Farnese Eleonora de Medici
Copii	Francesco IV Gonzaga Ferdinando Gonzaga Guglielmo Domenico Margherita Gonzaga Vincenzo II Gonzaga Eleonora Gonzaga

1640: Filip al Franței, duce de Orléans (21 septembrie 1640 - 8 iunie 1701) a fost cel de-al doilea fiu al regelui Ludovic al XIII-lea al Franței și al Annei de Austria, și, astfel, fratele mai mic al viitorului rege Ludovic al XIV-lea al Franței. Filip s-a născut la Château de Saint-Germain-en-Laye, la 20 km vest de Paris, pe 21 septembrie 1640.
Născut în prezența tatălui său, a Prințesei Condé,^[2] și a Ducesei de Vendôme, la o oră după naștere a fost botezat într-o ceremonie privată de Dominique Séguier, episcop de Meaux^[3] și a primit numele de Filip. Ludovic al XIII-lea a vrut să-i acorde titlul de Conte de Artois în onoarea victoriei franceze în Arras în comitatul Artois. Totuși, Ludovic n-a renunțat la tradiție și i-a acordat titlul de Duce de Anjou, titlu acordat tradițional celui de-al doilea fiu al unui monarh francez. După botez, Filip a fost dat în grija guvernantei Françoise de Souvré, marchiză de Lansac, care a avut grijă și de fratele lui mai mare, Ludovic.

Bunicii lui paterni erau regele Henric al IV-lea și regina Maria de Medici; bunicii materni erau regele Filip al III-lea al Spaniei și regina Margareta de Austria. Prin ei era descendent din Carol al V-lea, Împărat Roman și Frederick I, Împărat Roman.

Descendența sa variată a determinat-o pe verișoara sa, Ducesa de Montpensier, să-l numească "cel mai frumos copil din lume".^[4] Prietena și confidenta mamei sale, Madame de Motteville, a spus mai târziu, că Filip încă din copilărie dădea dovadă de "o inteligență vie". Urmărind strămoșii săi până la a zecea generație, genealogistul C. Carretier a calculat că a fost aproximativ 28% francez, 26% spaniol, 11% austro-german și 10% portughez, restul fiind italian, slav, englez, savoiard și lorenez

Filip îmbrăcat pentru încoronarea fratelui său, c.1654 de un artist necunoscut.

După moartea tatălui său, Ludovic al XIII-lea, în mai 1643, fratele lui mai mare a devenit regele Ludovic al XIV-lea al Franței. Filip fiind fratele mai mic al regelui, era cunoscut la Curte sub numele le Petit Monsieur pentru a-l distinge de unchiul său, Gaston, Duce de Orléans care, ca frate a regelui anterior purta titlul de Monsieur și care era numit le Grand Monsieur. Timp de aproape douăzeci de ani a fost moștenitorul coroanei franceze, de la urcarea pe tron a fratelui său până la nașterea nepotului său, delfinul Ludovic, în 1661.

La vârsta de șapte ani, în toamna anului 1647, Filip s-a îmbolnăvit de variolă însă s-a vindecat și și-a petrecut convalescența la Palatul Regal. Un an mai târziu, a fost botezat printr-o ceremonie oficială.^[6] Nașii săi au fost: unchiul său Gaston d'Orléans și mătușa sa regina Henrietta Maria a Angliei. Mai târziu a fost dat în grija lui François de La Mothe Le Vayer și François-Timoléon de Choisy.^[7] De asemenea, a fost educat de ducele de Choiseul. Tutorii lui au fost aleși de Mazarin care a fost numit superintendent al educației prinților de către mama acestora.

Când Filip avea opt ani, a început Fronda, un război civil între două părți principale numite Fronde Parlementaire (1648–1649) și Fronde des nobles (1650–1653). În timpul conflictului, familia regală a fost obligată să părăsească Parisul în noaptea de 9 februarie 1651^[8] spre Saint Germaine^[9] evitând revoltele nobililor împotriva lui Mazarin. Pacea a fost restabilită în 1652, Filip s-a mutat la Palatul Tuileries, reședința anterioară a La Grande Mademoiselle și vizavi de Palatul Regal.^[10] La încoronarea lui Ludovic al XIV-lea la 7 iunie 1654, Filip a așezat coroana Franței pe capul fratelui său. Toată viața lui, Filip a fost un iubitor al etichetei și la toate ceremonialele se asigura că toate detaliile au fost respectate.^[11]

Le Petit Monsieur.

Problema sexualității lui Filip a apărut în 1658 când zvonurile de la Curte spuneau că nepotul lui Mazarin, Philippe Jules Mancini, ducele de Nevers a fost "primul care l-a corupt" pe Filip în ceea ce s-a numit viciul italian – jargonul contemporan pentru homosexualitate.^[12]^[13]

La sfârșitul lunii iunie 1658, Ludovic s-a îmbolnăvit grav de febră tifoidă și aproape a fost declarat mort. La mijlocul lunii iulie, el a început să se vindece. Boala l-a făcut pe Filip moștenitor prezumptiv la tron și deci, în centrul atenției. De teama infecției, Filip nu a putut să-și viziteze fratele. În timpul crizei, regina Anna s-a apropiat de fiul ei mai mic, arătându-i mai multă afecțiune.^[14] După vindecarea lui Ludovic, Mazarin a deschis negocierile cu Spania, țara natală a reginei Anna. În 1658, Filip și-a achiziționat Castelul Saint Cloud, o construcție situată la aproximativ 10 kilometri vest de Paris.
La 8 octombrie 1658, proprietarul lui Barthélemy Hervart a organizat un ospăț somptuos la Saint Cloud în onoarea familiei regale. Două săptămâni mai târziu, la 25 octombrie, Filip a cumpărat moșia pentru 240.000 livre^[15] și a început imediat îmbunătățirile la ceea ce era atunci o mică vilă.^[15] Cam în același timp Filip l-a întâlnit pe Armand de Gramont, conte de Guiche care era un playboy notoriu. Filip a fost orbit de aroganța faimoasă a lui Guiche, are era exilat de la Curte de Mazarin. Zvonurile de la Curte spuneau că de fapt Filip avea ca metresă^[16] pe Laura Mancini, nepoata lui Mazarin și mama ducelui de Vendôme, mai târziu un soldat cu succes notabil și homosexual.^[17] Un alt iubit al lui Filip era Antoine Coiffier, marchiz d'Effiat. Acesta a intrat în viața lui Filip ca capitaine des chasses și a locuit în casa lui până la moartea lui Filip.^[18]

Scandalul în care a fost implicat Filip a pălit în fața atenției acordată căsătoriei regelui. Mazarin a început corespondența cu fratele reginei Anna, Filip al IV-lea al Spaniei, relație foarte fragilă în timpul războiului franco-spaniol din 1635. Tratatul de la Pyrenees^[19] a sfârșit războiul și a fost cimentat de căsătoria dintre Ludovic al XIV-lea și fiica lui Filip al IV-lea, Maria Tereza a Spaniei. Căsătoria a avut loc la 9 iunie 1660^[19] la Saint-Jean-de-Luz. Cum unchiul său Gaston a murit în februarie 1660 și nu avea nici un moștenitor pe linie masculină,^[20] Ducatul de Orléans a revenit lui Filip. Ducatul era unul dintre cele mai apreciate și revenea fratelui regelui. Ludovic al XIV-lea i-a acordat și titlul de Duce de Orléans la 10 mai 1661^[21] împreună cu titlurile de duce de Valois și duce de Chartres cu acceptul Parlamentului din Paris

Prima soție a lui Filip, Minette, în 1660. A fost descrisă ca "o frumusețe de primăvară"^[22]

Filip fusese încurajat să o curteze pe verișoara sa mai mare Anne Marie Louise d'Orléans, fiica cea mare a lui Gaston și a primei lui soții, Marie de Bourbon. Cunoscută sub numele de Mademoiselle ea avea o avere imensă și a respins anterior pețitori cum ar fi Carol al II-lea al Angliei.^[23] Născută în 1627, ea a fost unica moștenitoare a mamei sale care a murit la naștere. Mademoiselle a refuzat căsătoria plângându-se că întotdeauna Filip stătea lângă mama sa ca și cum ar fi fost "un copil".^[24] Mademoiselle a rămas nemăritată, iar Filip s-a căsătorit cu o altă verișoară primară, Prințesa Henrietta a Angliei, fiica cea mică a regelui Carol I al Angliei și a soției lui regina Henrietta Maria (fiica regelui Henric al IV-lea al Franței).

Henrietta s-a născut la Exeter, a primit numele de Anne în onoarea reginei Anne și a locuit în Franța de la vârsta de doi ani, când a fost scoasă din Anglia de contesa de Morton.^[25] Henrietta a locuit împreună cu mama sa, regina Henrietta Maria la Palatul Regal și la Luvru. A vizitat Anglia la sfârșitul anului 1660 pentru a-și vizita sora, Prințesa de Orange^[26] care mai târziu s-a îmbolnăvit de variolă și a murit. Mâna Henriettei a fost cerută la 22 noiembrie 1660 în timp ce era în Anglia.^[27] Cuplul a semnat contractul de căsătorie la Palatul Regal la 30 martie 1661,^[28] ceremonia de căsătorie având loc a doua zi în aceeași clădire.^[29] Zestrea promisă a fost uriașă, de 840.000 de livre.^[30] Cunoscută ca Henriette d'Angleterre în Franța și ca Minette de către apropiați, oficial i s-a spus Madame și a fost mereu populară la Curte. Mai târziu, zvonurile au spus că tatăl primului copil al Minettei a fost regele.

Filip și fiica sa favorită Marie Louise, c.1670, de Pierre Mignard.

Minette și "flirtul" cu regele a început în vara anului 1661 în timp ce proaspeții căsătoriți locuiau la Palatul Fontainebleau pe timpul verii. Filip s-a plâns mamei sale despre intimitatea afișată dintre Ludovic al XIV-lea și Minette provocând-o pe regina Anne să-și mustre atât fiul cât și nora.^[31] Relațiile s-au tensionat în continuare atunci când s-a pretins că Minette l-a sedus pe vechiul iubit Guiche a lui Filip.^[32].

La începutul anului 1662, cuplul s-a mutat de la Tuileries la Palatul Regal. În martie Filip devine tată, Minette dă naștere unei fiice care va primi numele de Marie Louise, și va fi viitoarea soție a lui Carol al II-lea al Spaniei și fiica favorită a lui Filip.^[33] Dezamăgirea Minettei a fost mare când a constatat că a născut o fiică și nu un fiu; ea a remarcat că ar fi trebuit "s-o arunce în râu!" ^[34], afirmație care a jignit-o pe regina Anne, care și-a adorat prima nepoată.^[35]

Fiica Minettei și a lui Filip a fost botezată Marie Louise la 21 mai 1662.^[36] În aceeași zi, Filip a luat parte la celebrul Carrousel du Louvre unde a fost îmbrăcat extravagant ca rege al Persiei.^[36] În 1664, Minette dă naștere unui alt copil la Fontainebleau; un fiu dorit care primește titlul de Duce de Valois.^[37] Filip i-a scris cumnatului său, Carol al II-lea al Angliei, "în această dimineață sora ta a născut un băiat. Copilul pare a fi sănătos."^[38] Cu toate acestea, fiul a murit în 1666 de convulsii; cu câteva ore înainte de deces a fost botezat Philippe Charles d'Orléans.^[39] Pierderea micului duce de Valois a afectat-o profund pe Minette.

În 1668 Filip și-a întâlnit iubirea vieții. Filip de Lorena cunoscut drept Chevalier de Lorraine a fost membru al Casei de Lorena și deținea rangul de Prinț Străin la curtea franceză, vărul său fiind conducătorul Ducatului Lorena.

În 1667, Filip a luptat cu distincție în 1667 la campania militară împotriva Flandrei, în timpul războiului de descentralizare. Monsieur a reluat comanda militară în 1672, iar în 1677 a câștigat o mare victorie în Bătălia de la Cassel, unde a luptat împotriva viitorului rege William al III-lea al Angliei în apropierea orașului Cassel în nordul Franței.

Cuplul a avut ultimul lor copil în august 1669. Copilul, o fiică și o altă dezamăgire, a fost botezat Anne Marie la 8 aprilie 1670 de episcopul de Vabres. Când regina Henriette Marie a murit, Prințesa Anne a Angliei a venit să locuiască cu Filip și Minette până la decesul Minettei. Ulterior, Cavalerul de Lorena și marchizul d'Effiat^[40] au fost acuzați că au otrăvit-o pe Minette, deși autopsia a arătat că Minette a murit de peritonită, cauzată de un ulcer perforat

Liselotte cu cei doi copii ai ei, Élisabeth Charlotte d'Orléans și Filip al II-lea, Duce de Orléans, c.1679.

După moartea soției sale la 26 de ani, prințesa palatină Anna Gonzaga, aranjează cea de-a doua căsătorie cu nepoata soțului ei, Elisabeth Charlotte fiica lui Carol I, Elector Palatin. "Liselotte" s-a convertit la romano-catolicism, înainte de intrarea în Franța, în noiembrie 1671.^[42] Când s-au căsătorit, ea avea 19 ani, iar el 31 de ani. Liselotte a devenit cunoscută prin sinceritatea ei bruscă, poziția verticală și lipsa de vanitate. Scrisorile arată modul în care aceasta a renunțat să împartă patul cu Filip, la cererea acestuia, după nașterea copiilor, și modul în care a îndurat prezența favoriților de sex masculin ai soțului ei în casa lor.

Cuplul a fost foarte fericit în primii cinci ani de căsătorie. Cavalerul era în Italia, însă s-a întors în primăvara anului 1672. Anul următor, în iunie 1673, Liselotte a născut un băiat numit Alexandre Louis și care a primit titlul de Duce de Valois. Copilul a murit în 1676.^[43] Al doilea fiu s-a născut în 1674 și apoi o fiică în 1676 după care, printr-un acord mutual, au dormit în paturi separate.^[44] Singurul fiu al lui Flip care a supraviețuit, Philippe, mai târziu a ajuns regent al Franței în timpul minoratului lui Ludovic al XV-lea al Franței. Philippe s-a căsătorit cu Françoise Marie de Bourbon, fiica recunoscută a regelui Ludovic al XIV-lea cu metresa sa, Madame de Montespan.^[45]

Liselotte s-a purtat ca o mamă și cu copii lui Filip cu Minette și a menținut corespondența cu ei până în ultima zi. Totuși, copilul favorit al lui Filip a fost primul lui copil, Marie Louise. În 1680, Cavalerul de Lorena a fost prins din nou în mijlocul unui scandal sexual, de data asta cu Contele de Vermandois, fiul lui Ludovic al XIV-lea cu metresa sa Louise de La Vallière. Prințul Conti a fost de asemenea implicat.^[46]

Filip și Liselotte au avut 3 copii:

Alexandre Louis de Orléans, duce de Valois (1673 – 1676)
Filip, Duce de Orléans, Regent al Franței (1674 – 1723)
Élisabeth Charlotte de Orléans (1676 – 1744)

1706: Prințesa Polyxena de Hesse-Rheinfels-Rotenburg (Polyxena Christina Johanna; 21 septembrie 1706 – 13 ianuarie 1735) a fost a doua soție a lui Carol Emanuel, Prinț de Piemont cu care s-a căsătorit în 1724. Mamă a viitorului Victor Amadeus al III-lea de Savoia, ea a fost regină consort a Sardinei din 1730 până la moartea ei în 1735. Regele Victor Amadeus al II-lea al Sardiniei care era apropiat de familia ei a propus o uniune între Polixena și Carol Emanule, Prinț de Piemont, fiul și moștenitorul său. Prima lui soție murise în martie 1723, la mai puțin de un an de la căsătorie și la numai o săptămână după ce a dat naștere unui fiu, Victor Amadeus, Duce de Aosta.^[1]

Polixena a fost nepoata primei soții a lui Carol Emanule,^[1] și a aparținut ramurii romano-catolice a Casei de Hesse.^[2] Logodna a fost anunțată la 2 iulie 1724,,^[3] și Polixenia s-a căsătorit prin procură cu Carol Emanuel la 23 iulie la Rotenburg. Nunta a fost celebrată la Thonon în Chablais la 20 august 1724.^[4]

Fiul ei vitreg, Victor Amadeus, moștenitor al tatălui și bunicului său la coroana din Sardinia, a murit la vârsta de doi ani, la un an după nunta Polixeniei și înainte ca ea să aibă propriul ei copil. S-a spus că a avut o relație apropiată cu soacra ei, Anne Marie d'Orléans.

Polixena de Hesse-Rotenburg

Părinți	Ernest Leopold, Landgrave of Hesse-Rotenburg[] Countess Eleonore of Löwenstein-Wertheim[]
Frați și surori	Landgravine Caroline of Hesse-Rotenburg[] Landgravine Christine of Hesse-Rotenburg[] Landgravine Eleonore of Hesse-Rotenburg[] Constantine, Landgrave of Hesse-Rotenburg[] Joseph, Hereditary Prince of Hesse-Rotenburg[*]
Căsătorită cu	Carol Emanuel al III-lea al Sardiniei
Copii	Victor Amadeus al III-lea de Savoia Prințesa Eleonora Maria Teresa Prințesa Maria Luisa Gabriella Prințesa Maria Felicita Benedetto, Duce de Chablais

1722: Gisela Agnes de Anhalt-Köthen (21 septembrie 1722 – 20 aprilie 1751) a fost prințesă de Anhalt-Köthen prin naștere și Ducesă de Anhalt-Dessau prin căsătorie. Gisela Agnes a fost singurul copil care a atins vârsta adultă a Prințului Leopold de Anhalt-Köthen (1694–1728) din prima sa căsătorie cu Frederica Henriette (1702–1723), fiica Prințului Karl Frederick de Anhalt-Bernburg.
Când tatăl ei a murit fără moștenitori pe linie masculină, el a fost succedat ca Prinț de Anhalt-Köthen de unchiul ei, August Ludwig de Anhalt-Köthen. Totuși Gisela a pretins titlul. Prințul Johann Augustus, Prinț de Anhalt-Zerbst a mediat conflictul și s-a ajuns la un compromis. Gisela a fost compensată cu suma de 100000 de taleri plus un venit anual până la căsătorie. De asemenea, ea a primit colecția tatălui ei de arme și monede și alți 32000 de taleri pentru domeniile Prosigk, Klepzig și Köthen.

S-a căsătorit la 25 mai 1737 la Bernburg cu vărul ei Prințul Leopold de Anhalt-Dessau (1700–1751). Mariajul a fost descris ca fiind fericit, cuplul având șapte copii. Decesul soției sale l-a lovit pe Leopold al II-lea atât de tare încât opt luni mai târziu a murit și el. Gisel și Leopold au avut șapte copii:

Leopold III Frederick Franz (n. 10 august 1740, Dessau – d. 9 august 1817, Luisium bei Dessau), următorul Prinț de Anhalt-Dessau.
Louise Agnes Margarete (n. 15 august 1742, Dessau – d. 11 iulie 1743, Dessau).
Henrietta Katharina Agnes (n. 5 iunie 1744, Dessau – d. 15 decembrie 1799, Dessau), căsătorită la 26 octombrie 1779 cu Johann Justus, Freiherr von Loën.
Marie Leopoldine (n. 18 noiembrie 1746, Dessau – d. 15 aprilie 1769, Detmold), căsătorită la 4 august 1765 cu Simon August, Conte de Lippe-Detmold.
Johann Georg (n. 28 ianuarie 1748, Dessau – d. 1 aprilie 1811, Vienna).
Casimire (n. 19 ianuarie 1749, Dessau – d. 8 noiembrie 1778, Detmold), căsătorită la 9 noiembrie 1769 cu Simon August, Conte de Lippe-Detmold, văduvul surorii sale.

Albert Frederick (n. 22 aprilie 1750, Dessau – d. 31 octombrie 1811, Dessau), căsătorit la 25 octombrie 1774 cu Henriette de Lippe-Weissenfeld.

Gisela Agnes de Anhalt-Köthen

Părinți	Leopold, Prince of Anhalt-Köthen[] Frederica Henriette of Anhalt-Bernburg[]
Căsătorită cu	Leopold al II-lea, Prinț de Anhalt-Dessau
Copii	Leopold al III-lea Henrietta Catherine Agnes of Anhalt-Dessau[] Johann Georg von Anhalt-Dessau[] Princess Maria Leopoldine of Anhalt-Dessau[] Princess Casimire of Anhalt-Dessau[] Albert Friedrich von Anhalt-Dessau[*]

Jump to navigation Jump to search

Filip al Franței

Duce de Orléans

Părinți	Ludovic al XIII-lea al Franței Ana de Austria
Frați și surori	Ludovic al XIV-lea al Franței
Căsătorit cu	Anne Henrietta a Angliei Elisabeth Charlotte, Prințesă Palatină
Copii	Maria Luiza de Orléans Philippe Charles, duce de Valois Anne Marie de Orléans Alexandre Louis de Orléans, duce de Valois Filip, Duce de Orléans, Regent al Franței Élisabeth Charlotte de Orléans

*1756: S-a nascut John Loudon MacAdam, constructor de străzi; acesta a fost primul care a pune în aplicare sistemul de pavaj cu pietris care acum îi poartă numele: “macadam”; (d. 1836).

1791: István Széchenyi, reformist maghiar (d. 1860)

* 1788: Wilhelmine de Baden (21 septembrie 1788 – 27 ianuarie 1836) a fost Mare Ducesă de Hesse și de Rin.

A fost fiica mai mică al lui Karl Ludwig de Baden și a Amaliei de Hesse-Darmstadt. S-a căsătorit la 19 iunie 1804 cu verișorul ei primar din partea maternă, mult mai în vârstă ca ea, Ludovic, care în 1830 a devenit Marele Duce de Hesse și de Rin.

Wilhelmine a avut șapte copii dintre care au supraviețuit doar patru. Se crede că tatăl ultimilor patru copii, inclusiv Alexandru și Maria, a fost iubitul ei, August von Senarclens de Grancy.

Prințul Ludwig de Hesse-Darmstadt (1806-1877); (viitorul Mare Duce)
Prințul Karl Wilhelm Ludwig de Hesse-Darmstadt (1809-1877)
Prințesa Amalia Elisabeth Luise Karoline Friederike Wilhelmine de Hesse-Darmstadt (1821-1826)
Prințul Alexander Ludwig Georg Friedrich Emil de Hesse-Darmstadt (1823-1888)

Prințesa Maximiliane Wilhelmine Auguste Sophie Marie de Hesse-Darmstadt (1824-1880); viitoarea împărăteasă a Rusiei, soția Țarului Alexandru al II-lea al Rusiei.

Wilhelmine de Baden

Părinți	Carl Ludovic de Baden Amalia de Hesse-Darmstadt
Frați și surori	Karl, Mare Duce de Baden Frederica de Baden Maria de Baden Louise de Baden Carolina de Baden Amalie Christiane von Baden[*]
Căsătorită cu	Ludovic al II-lea, Mare Duce de Hesse
Copii	Ludovic al III-lea, Mare Duce de Hesse Prințul Karl Prințul Alexandru Maria, împărăteasă a Rusiei

1792: Johann Peter Eckermann, poet și memorialist german, secretarul particular al lui Goethe (d. 1854)

* 1812: Claudine Rhédey de Kis-Rhéde (n. 21 septembrie 1812, Sângeorgiu de Pădure - d. 1 octombrie 1841, Pettau) a fost stră-străbunica reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii.

A fost o fiică a contelui Ladislau Rhédey și a baronesei Agnes Inczedi. Claudia Rhédey și-a petrecut o mare parte a adolescenței în Palatul Rhédey din Cluj, situat în colțul sud-vestic al Pieței Centrale din Cluj, cu o latură pe Ulița Cărbunelui (Szén Utca), denumită în prezent strada Napoca.

Pe linie maternă, prin Petru Racz, stră-străbunicul ei, a fost înrudită cu familia Rațiu de Noșlac.^[1];

Claudina a făcut cunoștință la un bal cu ducele Alexandru de Württemberg, fiul ducelui Louis de Württemberg (fratele mai mic al regelui Frederic I de Württemberg). Claudia și Alexandru au dorit să încheie o căsătorie morganatică însă nu au reușit din cauza grofului Rhedey, tatăl Claudiei, care s-a opus acestei căsătorii.

În 1835 tatăl Claudinei moare iar aceasta se căsătorește cu Alexandru de Württemberg devenind contesă de Hohenstein. Din căsătoria lor au rezultat trei copii: Claudine, Amalie și Francisc. Ca urmare a regulilor căsătoriei morganatice, copiii lor au moștenit doar titlul mamei, neavând nici un drept asupra titlului și moștenirii tatălui lor.

Claudine moare la 1 octombrie 1841, la doar 29 de ani, motivele morții sale fiind incerte. Unele surse afirmă că în timp ce era însărcinată cu cel de-al patrulea copil, s-a dus să-și viziteze soțul la Graz în Austria; drumul greu și oboseala au declanșat nașterea prematură și, din cauza unei sângerări abundente, aceasta s-a stins din viață. Alte surse invocă un accident de călătorie suferit în Germania.

Claudine Rhédey a fost înmormântată în Biserica Reformată din Sângeorgiu de Pădure.

Fiul său, Francisc, a fost tatăl reginei Maria a Marii Britanii, consoarta lui George al V-lea al Marii Britanii, bunica actualei regine a Marii Britanii, Elisabetei a II-a și străbunica Prințului Charles de Wales.

Claudine Rhédey de Kis-Rhéde

Contesă von Hohenstein
Contesă de Kis-Rhéde

Litografie contemporană realizată între 1830-40

Căsătorită cu	Ducele Alexandru de Württemberg
Copii	Prințesa Claudine Prințul Francisc, Duce de Teck Prințesa Amelie

1819: Luisa Maria Tereza de Bourbon-Artois, prințesă regală a Franței (n. 21 septembrie 1819, Paris; d. 1 februarie 1864, Venedig), a fost o prințesă din casa de Bourbon, a fost de asemenea ducesă domnitoare de Parma mai târziu regentă a Ducatului Parma. A fost fiica cea mare a Prințului Charles, Duce de Berry (fiul cel mic al regelui Carol al X-lea al Franței), și a soției sale, Carolina de Neapole și Sicilia (fiica regelui Francisc I al celor Două Sicilii). Tatăl Louisei a murit când ea avea cinci luni.

Când bunicul ei a abdicat în 1830, Louise împreună cu restul familiei a plecat în exil, stabilindu-se în cele din urmă în Austria. Ca nepoată a unui rege, Louise a fost petite-fille de France. Fratele ei mai mic, Henri, Duce de Bordeaux, a fost rege al Franței și al Navarei de la 2 până la 9 august 1830 iar după această dată pretendent legitimist la tronul Franței în perioada 1844 -1883.

Louise Marie Thérèse d'Artois, Ducesă de Parma împreună cu trei dintre copiii ei, 1849

La 10 noiembrie 1845, la Schloss Frohsdorf în Austria, Louise s-a căsătorit cu Ferdinando Carlo, Prinț Ereditar de Lucca, cunoscut după anul 1849 drept Carol al III-lea, Duce de Parma și Piacenza. La 17 decembrie 1847 împărăteasa Marie Louise a murit și socrul ei i-a succedat ca Ducele Carol al II-lea de Parma. Ducatul de Lucca a fost incorporat Marelui Ducat de Toscana iar soțul ei a devenit Prinț Ereditar de Parma.

Socrul ei a fost Duce de Parma timp de câteva luni. În martie 1848 a izbucnit revoluția la Parma susținută de regele Carol Albert al Sardiniei. Ferdinando Carlo a fugit din Parma însă a fost luat prizonier la Cremona. A rămas prizonier la Milano timp de câteva luni până când guvernul britanic a negociat eliberarea lui. După o scurtă perioadă în insula Malta el a călătorit la Neapole apoi la Livorno unde s-a reîntâlnit cu soția lui care tocmai născuse pe primul lor fiu. Apoi familia s-a refugiat în Anglia și Scoția.

În august 1848 armata austriacă a intrat în Parma și l-a restaurat oficial pe Carol al II-lea. Totuși, Ferdinando Carlo și familia lui au rămas în Anglia deoarece ostilitățile au continuat între armatele austriece și piemonteze. De mai mulți ani Carol al II-lea a vrut să abdice în favoarea lui Ferdinando Carlo, dar a întârziat în speranța că atunci când va face lucru acesta lucrurile ar fi fost mult mai sigure pentru fiul său.

La 24 martie 1849 s-a anunțat abdicarea lui Carol al II-lea. Ferdinando Carlo, care încă locuia în Anglia, i-a succedat ca Duce de Parma și Piacenza sub numele de Carol al III-lea. La 18 mai 1849 soțul ei a revenit la Parma însă două zile mai târziu a părăsit-o din nou. El nu a preluat administrarea ducatului până la 25 august.

Când soțul ei a fost ucis în 1854, Louise a servit ca regentă pentru tânărul lor fiu, devenit Ducele Robert I.

Louise a murit la 1 februarie 1864 la vârsta de 44 de ani la palazzo Giustinian din Veneția.

Luisa Maria Tereza de Bourbon-Artois

Louise Marie Thérèse d'Artois Ducesă de Parma, c 1860

Părinți	Charles Ferdinand, Duce de Berry Prințesa Caroline Ferdinande, Ducesă de Berry
Frați și surori	Henri, conte de Chambord
Căsătorită cu	Carol al III-lea, Duce de Parma
Copii	Margherita, Ducesă de Madrid Robert I, Duce de Parma Alice, Mare Ducesă de Toscana Henric, Conte de Bardi

1840: Murat al V-lea, sultan otoman (d. 1904). A avut cea mai scurta domnie din istoria otomana (din 30 mai 1876 -pana la 31 august in acelasi an), fiind inlocuit si apoi incarcerat de fratele sau Abdulhamid al II-lea. A ramas prizonier timp de 28 de ani in palatul Çırağan din Istanbul, pana la moartea sa in data de 29 august 1904.
1842: Abd-ul-Hamid al II-lea, sultan otoman (d. 1918). A fost al 34-lea sultan al Imperiului Otoman si domnit de pe 31 august 1876 până la detronarea sa la 27 aprilie 1909. Pe 23 decembrie 1876, sub presiunea aliaţilor europeni ai Imperiului, revoltaţi de cruzimea cu care fuseseră reprimate revoltele din Bosnia-Herţegovina şi Bulgaria, a decretat prima Constituţie a Imperiului Otoman, consfinţindu-se astfel trecerea de la monarhia absolutistă la monarhia constituţională in Imperiul Otoman. A condus Imperiul în războiul ruso-româno-turc din 1877 – 1878. Războiul a avut ca urmări pierderea a două treimi din teritoriile din Balcani ale Imperiului Otoman.In data de 23 mai 1905 a emis o Iradea (decret imperial) in favoarea aromanilor si romanilor din Balcani, prin care li se asigura acestora recunoasterea ca o comunitate distincta, cu drepturi culturale proprii si cu posiblitatea de a-si constitui foruri specifice de reprezentare. Afost înlăturat de pe tron în 1909 de mişcarea Junilor Turci. Abdul-Hamid al II-lea sau Abdülhamid al II-lea (21 septembrie 1842 – 10 februarie 1918), al 34-lea sultan al Imperiului Otoman. A domnit de pe 31 august 1876 până la detronarea sa la 27 aprilie 1909.

1845: Ernst August, Prinț Moștenitor de Hanovra, Moștenitor de Brunswick, al 3-lea Duce de Cumberland și Teviotdale, al 3-lea Conte de Armagh, (Ernest Augustus William Adolphus George Frederick; 21 septembrie 1845 – 14 noiembrie 1923), a fost cel mai mare copil și singurul fiu al regelui George al V-lea de Hanovra și al soției lui, Maria de Saxa-Altenburg. Ernst August a fost deposedat de tronul Hanovrei prin anexarea ei la Prusia în 1866 și mai târziu de Ducatul de Brunswick în 1884. Deși era cel mai mare strănepot pe linie masculină al regelui George al III-lea al Regatului Unit, Ducele de Cumberland a fost deposedat de onorurile britanice deoarece s-a situat de partea Germaniei în Primul Război Mondial.

Tânărul prinț moștenitor cu tatăl său în anii 1860.

Prințul Ernest Augustus de Hanovra, Duce de Brunswick-Lüneburg, Prinț al Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei s-a născut la Hanovra în timpul domniei bunicului patern, Ernest Augustus I. El a devenit prinț moștenitor de Hanovra după ascensiunea tatălui său la tron ca George al V-lea în noiembrie 1851. Wilhelm I al Prusiei și ministrul său Otto von Bismarck l-au detronat pe George al V-lea și au anexat Hanovra după ce George s-a situat de partea Austriei în 1866 în timpul Războiului austro-prusac. În timpul acestui război, prințul moștenitor a fost de față în a doua bătălia de la Langensalza. După război, familia regală hanoveriană exilată a avut reședința la Hietzing, în apropiere de Viena, însă a petrecut o bună perioadă de timp la Paris. George al V-lea nu a abandonat niciodată pretenția sa la tronul din Hanovra. Fostul prinț moștenitor a călătorit în prima perioadă a exilului. Când regele George al V-lea a murit la Paris, la 12 iunie 1878, Prințul Ernst August i-a succedat ca Duce de Cumberland și Teviotdale. Regina Victora l-a creat Cavaler al Ordinului Jartierei la 1 august 1878. În timp ce era în vizită la verișorul său de gradul doi, Albert Eduard, Prinț de Wales (viitorul rege Eduard al VII-lea) la Sandringham în 1875, el a întâlnit-o pe Prințesa Thyra a Danemarcei (29 septembrie 1853 – 26 februarie 1933), fiica cea mică a regelui Christian al IX-lea al Danemarcei și sora Prințesei de Wales (mai târziu regina Alexandra).

La 21 decembrie/22 decembrie 1878, el și Prințesa Thyra s-au căsătorit la Palatul Christiansborg din Copenhaga. Regina Victoria l-a numit pe Ducele de Cumberland colonel în Armata britanică în 1876^[1] și l-a promovat general major în 1886, general locotenent în 1892 și general în 1898. Deși el are nobil britanic și prinț al Marii Britanii și Irlandei, el a continuat să se considere monarh exilat a unui regat german și a refuzat să renunțe la drepturile sale de succesiune asupra Hanovrei.

Ducele de Cumberland a fost, de asemenea, primul în linia de succesiune la ducatul de Brunswick, după vărul său îndepărtat, Ducele Wilhelm. În 1879, când a devenit evident că linia senior a Casei de Welf se va stinge cu Wilhelm, parlamentul din Brunswick a creat un consiliu de regență care să preia administrarea ducatului la moartea lui Wilhelm. Acest consiliu va numi un regent dacă ducele de Cumberland nu va putea urca pe tron. Când Wilhem a murit în 1884, Ducele de Cumberland s-a autoproclamat Ernest Augustus, Duce de Brunswick. Pentru că în acest timp ce el încă pretindea a fi regele legitim al Hanovrei, Reichsratul german a declarat că el ar tulbura pacea imperiului dacă s-ar urca pe tronul ducal. Sub presiunea prusacă, consiliul de regență a ignorat cererea sa și l-a numit pe Prințul Albert al Prusiei ca regent.

Negocierile dintre Ernest Augustus și guvernul german au continuat timp de aproape trei decenii. În acest timp, regentul Albert a murit și Ducele Johann Albert de Mecklenburg a fost numit regent. Ducele de Cumberland s-a împăcat parțial cu dinastia Hohenzollern în 1913, când fiul său, Prințul Ernst August, s-a căsătorit cu singura fiică a împăratului german Wilhelm al II-lea, nepotul regelui prusac care l-a detronat pe tatăl său.

El a renunțat la drepturile de succesiune asupra ducatului Brunswick la 24 octombrie 1913. În schimb, tânărul Ernst August a devenit Duce de Brunswick la 1 noiembrie. Wilhelm al II-lea l-a creat pe bătrânul Ernst August Cavaler al Ordinului Vulturul Negru.

În 1918 tânărul Duce Ernst August a abdicat împreună cu alți prinți germani când toate dinastiile germane au fost desființate de către guvernul provizoriu german, care a fost stabilit atunci când însuți împăratul a abdicat și a fugit din Germania în exil în Olanda.

Izbucnirea Primului Război Mondial a creat o ruptură între familia regală britanică și verii săi din Hanovra. La 13 mai 1915, regele George al V-lea al Marii Britanii a dispus scoaterea Ducelui de Cumberland din Ordinul Jartierei. În conformitate cu termenii privării de titluri, la 28 martie 1919, numele său a fost îndepărtat de pe rola nobililor ai Marii Britanii și ai Irlandei, prin ordin al regelui în cadrul Consiliului pentru "purtând arme împotriva Marii Britanii".

Prințul Ernst August, fostul prinț moștenitor al Hanovrie și fostul Duce de Cumberland, a murit de atac cerebral, pe moșia sa de la Gmunden, Austria, în noiembrie 1923.

Ernest Augustus

Prinț Moștenitor de Hanovra
Duce de Cumberland și Teviotdale

Părinți	George al V-lea de Hanovra Maria de Saxa-Altenburg
Frați și surori	Prințesa Maria de Hanovra Prințesa Frederica de Hanovra
Căsătorit cu	Prințesa Thyra a Danemarcei
Copii	Prințesa Marie Louise Prințul George William Alexandra, Mare Ducesă de Mecklenburg-Schwerin Prințesa Olga Prințul Christian Ernest Augustus al III-lea, Duce de Braunschweig

* 1848: Prințesa Marie Isabelle d'Orléans (Maria Isabel Francisca de Asis Antonia Luisa Fernanda Cristina Amelia Felipa Adelaide Josefa Elena Enriqueta Carolina Justina R; 21 septembrie 1848 – 23 aprilie 1919) a fost infantă a Spaniei și Contesă de Paris. S-a născut la Sevilia ca fiică a Prințului Antoine d'Orléans și a Infantei Luisa Fernanda a Spaniei. Antoine a fost fiul cel mic al regelui Ludovic-Filip al Franței și a reginei Maria Amalia a celor Două Sicilii. Infanta Luisa Fernanda a fost fiica regelui Ferdinand al VII-lea al Spaniei și a celei de-a patra soții a acestuia, Maria Christina a celor Două Sicilii. Toți cei patru bunici ai ei și șapte din opt străbunici au fost membri al familiei regale franceze.

Marie Isabelle d'Orléans și soțul ei, Filip, Conte de Paris, 1878

La 30 mai 1864, ea s-a căsătorit cu verișorul ei, Philippe d'Orléans, pretendent la tronul Franței sub numele de Filip al VII-lea. Cuplul a avut opt copii:

Amélie d'Orléans, Prințesă de Orléans (1865–1951). S-a căsătorit cu Carlos I al Portugaliei în 1886.
Prințul Louis Philippe Robert d'Orléans, Prinț de Orléans, Duce de Orléans (1869–1926). Căsătorit cu Arhiducesa Maria Dorothea de Austria fiica Arhiducelui Joseph Karl de Austria în 1896.
Hélène d'Orléans, Prințesă de Orléans (1871–1951). S-a căsătorit cu Emmanuel Philibert, Duce de Aosta în 1895.
Charles d'Orléans, Prinț de Orléans (1875–1875).
Isabelle d'Orléans, Prințesă de Orléans (1878–1961). S-a căsătorit cu Jean de Orléans, Duce de Guise în 1899.
Jacques d'Orléans, Prinț de Orléans (1880–1881).
Louise d'Orléans, Prințesă de Orléans (1882–1958). S-a căsătorit cu Prințul Carlos de Bourbon-Două Sicilii în 1907. Prin fiica lor Maria Mercedes de Bourbon-Două Sicilii, ea a fost bunica regelui Juan Carlos I al Spaniei.
Ferdinand d'Orléans, Prinț de Orléans, Duce de Montpensier (1884–1924). S-a căsătorit cu Marie Isabelle Gonzales de Olañeta et Ibaretta în 1921.

Forțați să părăsească Franța, Marie Isabelle și soțul ei au trăit în Anglia, unde tatăl ei, Ludovic Filip locuia după abdicarea din 1848. În 1871 li s-a permis să se întoarcă în Franța unde au locuit la Hôtel Matignon din Paris și la castelul d'Eu din Normandia.

În 1886, au fost forțați să părăsească Franța pentru a doua oară. În 1894, soțul ei a murit în exil la Casa Stowe din Buckinghamshire. Marie Isabelle a locuit la castelul Randan în Franța și a murit în 1919 la palatul ei din Villamanrique de la Condesa, în apropiere de Sevilia.

Marie Isabelle

Contesă de Paris

Fotografie a Prințesei Marie Isabelle în ziua nunții

Părinți	Antoine, Duce de Montpensier Infanta Luisa Fernanda a Spaniei
Frați și surori	Infantele Antonio, Duce de Galliera Infanta Maria Christina de Orléans[*] Mercedes d'Orléans
Căsătorită cu	Filip, Conte de Paris
Copii	Amélie, regină a Portugaliei Philippe, Duce de Orléans Hélène, Ducesă de Aosta Isabelle, Ducesă de Guise Louise, Infanta Carlos a Spaniei Ferdinand, Duce de Montpensier

1853: Heike Kamerlingh Onnes (pronunție neerlandeză: /ˈɔnəs/; n. 21 septembrie 1853, Groningen, Țările de Jos – d. 21 februarie 1926, Leiden, Țările de Jos) a fost un fizician olandez, profesor universitar la Leiden, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în anul 1913. Heike Kamerlingh Onnes a avut contribuții în termodinamică și electricitate. Este întemeietorul laboratorului criogenic din Leiden în 1882, unde a atins pentru prima oară temperaturi apropiate de zero absolut și a ajuns să lichefieze heliul în anul 1908. A studiat fenomenul opalescenței critice împreună cu W.H. Keesom, și a descoperit în anul 1911, fenomenul supraconductibilității

Heike Kamerlingh Onnes
1864: S-a născut scriitoarea română de expresie franceză Elena Văcărescu. A fost laureată în două rînduri cu premiul Academiei Franceze. Elena Văcărescu (n. 21 septembrie 1864 București – d. 17 februarie 1947 Paris), scriitoare română stabilită în Franța, membră de onoare a Academiei Române, laureată în două rânduri cu premiul Academiei Franceze. A tradus în limba franceză din poeziile lui Eminescu, Blaga, Goga, Topîrceanu, Minulescu, Vinea (d.17.02.1947). A avut o bogată activitate politică și literară la Paris. A avut o idilă cu viitorul rege Ferdinand, relație dezaprobată de regele Carol I și guvern.
1866: Herbert George Wells (n. 21 septembrie 1866, Bromley, Kent - d. 13 august 1946, Londra), cunoscut mai bine sub numele de H. G. Wells, a fost un scriitor englez celebru pentru cărțile sale de ficțiune precum Mașina timpului, Războiul lumilor, Omul invizibil, Primii oameni în Lună și Insula Doctorului Moreau. A mai publicat nuvele contemporane, istorie și comentarii sociale. A fost un socialist declarat și un pacifist, operele sale mai târzii devenind tot mai politice și didactice. Atât Wells cât și Jules Verne sunt recunoscuți ca „părinții genului științifico-fantastic”. Herbert George Wells, al patrulea și ultimul copil al lui Joseph Wells (proprietar de magazin și amator de cricket) și al soției sale Sarah Neal (fostă servitoare), s-a născut pe 21 septembrie 1866, la Atlas House, 47 High Street, Bromley în districtul Kent. Familia sa făcea parte din clasa mijlocie inferioară. O moștenire le-a permis să achiziționeze un magazin de bibelouri, fără a fi o afacere prosperă. Joseph vindea batoane, mingi de cricket și alte echipamente la meciurile pe care le juca și primea o sumă incertă de bani din meciuri deoarece la vremea aceea nu existau jucători de cricket profesioniști și plata provenea din donații sau plăți mici de la cluburile pentru care erau jucate meciurile.
Un eveniment important din copilăria micului Wells a fost un accident pe care l-a avut în 1874 și care l-a lăsat imobilizat la pat, având un picior rupt. Pentru a-și ocupa timpul a început să citească cărți aduse de tatăl său din biblioteca locală. A ajuns repede un devorator de lectură și astfel a căpătat și dorința de a scrie. Mai târziu, în același an, a intrat la Academia Comercială Thomas Morely, unde a studiat până în 1880. În 1877 tatăl său, Joseph Wells, și-a fracturat coapsa. Accidentul a pus capăt carierei sale în cricket iar câștigurile magazinului nu erau suficiente pentru a compensa pierderea lui.

Nemaifiind capabili de a se susține financiar familia a decis să își plaseze copiii ca învățăcei la diferite ocupații. Din 1881 până în 1883 Wells a avut o nefericită perioadă ca postăvar la Southsea Drapery Emporium. Experiențele sale au fost mai târziu utilizate ca inspirație pentru nuvelele Roțile Norocului și Kipps.

Mama și tatăl lui Wells nu se împăcau prea bine unul cu celălalt (ea era protestantă iar el un liber cugetător). Când mama sa s-a întors să lucreze ca servitoare (în Uppark, o casă în Sussex) o condiție a locului de muncă a fost ca să nu aibă spațiu pentru soț sau copiii. Ca urmare, părinții săi au dus vieți separate deși nu au divorțat niciodată și nu au avut alte relații. Wells a eșuat ca postăvar dar și ca asistent chimist. După fiecare eșec se ducea la Uppark, unde își petrecea timpul la bibliotecă. Acolo citește lucrările multor clasici, incluzând Republica lui Platon și Utopia lui Thomas More.

H. G. Wells studiază în Londra, circa 1890

H. G. Wells în 1907 la ușa casei sale din Sandgate

În 1883, șeful lui Wells l-a dat afară fiind nesatisfăcut de munca lui (un verdict cu care Wells avea să fie de acord mai târziu), iar tânărul era departe de a fi nemulțumit de acest rezultat. Mai târziu în acel an a devenit profesor asistent la Midhurst Grammar School în West Sussex până când a obținut o bursă la Școala Normală de Știință (mai târziu Colegiul Regal de Știință) în Londra studiind biologia cu T. H. Huxley. Mai târziu a ajutat la înființarea Asociației Regale a Colegiului Științei devenind în 1909 primul ei președinte. Wells a studiat în noua lui școală până în 1887 cu o alocație săptămânală de 21 șilingi, datorită bursei. Aceasta trebuia să fie o sumă confortabilă, dar în autobiografia sa Wells vorbește mereu despre situația precară prin care trecea.

A intrat repede la Societatea de dezbateri a școlii. Acești ani marchează începutul intereselor sale în reformarea societății. La început, apropiind subiectul prin Republica lui Platon, s-a orientat rapid spre ideile contemporane despre socialism așa cum erau exprimate de Societatea Fabiană și din lecturile trimise la Kelmscott House, casa lui William Morris. A fost totodată printre fondatorii revistei școlare The Science School Journal, o publicație care îi permitea să își exprime părerile despre literatură și societate. Astfel își încearcă talentul în ficțiune cu prima versiune a romanului Mașina timpului, ce a fost publicat sub numele Cronica Argonauților. Anul școlar 1886-1887 a fost ultimul an al studiilor sale. Deși a trecut cu brio examenele de biologie și fizică, lipsa lui de interes în geologie a dus la eșecul absolvirii și pierderea bursei. Doar în 1890, Wells a obținut o diplomă în Zoologie de la Universitatea din Londra Programul Extern.

După părăsirea Școlii Normale de Știință, Wells nu avea nici o sursă de venit. Mătușa sa, Mary, o verișoară a tatălui său, l-a invitat să stea cu ea o perioadă întrucât nu avea unde să locuiască. În timpul acestei șederi a devenit interesat de fiica mătușii sale, Isabel. În 1889-90 a fost profesor la Școala Henley House unde a predat și l-a admirat pe A.A. Milne.

În 1891 Wells s-a căsătorit cu verișoara sa, Isabel Mary Wells, dar a părăsit-o în 1894 pentru o studentă de-a lui, Amy Catherine Robbins, cu care s-a căsătorit în 1895. A avut 2 fii, George Philip (cunoscut ca "Gip") în 1901 și Frank Richard în 1903.

În timpul căsătoriei sale cu Amy, Wells a avut numeroase aventuri, incluzând-o pe americanca activistă a controlului nașterii, Margaret Sanger și romanciera Elizabeth von Arnim. În 1909 a avut o fiică, Anna-Jane, cu scriitoarea Amber Reeves, ai cărei părinți, William și Maud Pember Reeves i-a cunoscut prin Societatea Fabiană. În 1914 a avut un fiu, Anthony West, cu nuvelista Rebecca West. Deși Amy a cunoscut unele din aventurile soțului său, a rămas căsătorită cu Wells până la moartea ei, în 1927. Wells a avut relații și cu Odette Keun și Moura Budberg.

Ca o metodă de a se exprima, Wells tindea să schițeze foarte mult. Un loc comun pentru acestă activitate era jurnalul lui și acoperea o varietate de teme, de la politică la comentarii cu privire la contemporanii săi literari și interesele sale romantice. În timpul căsătoriei sale cu Amy Catherine, pe care a poreclit-o Jane, a schițat numeroase picturi, multe dintre ele fiind comentarii despre căsătoria lor. Wells și-a numit schițele „picshuas”. Acestea au fost teme de studiu pentru studenții săi mulți ani la rând.

Primul succes de non-ficțiune a lui Wells a fost Anticipations of the Reaction of Mechanical and Scientific Progress Upon Human Life and Thought (1901). Inițial, textul a fost serializat într-o revistă având ca subtitlu "An Experiment in Prophecy" și a fost considerat cea mai explicită operă futuristă a sa. A oferit mesajul politic imediat legat de secțiunile privilegiate ale societății care vor continua să blocheze avansarea oamenilor capabili din alte clase până când războiul îi va obliga să-i angajeze ca și conducători pe cei mai capabili, nu pe cei din clasele înalte. Anticipând cum va arăta lumea în anul 2000, cartea este interesantă atât prin prisma plusurilor (trenuri și mașini care vor duce la dispersarea populației dintre orașe spre suburbii, declinul restricțiilor morale pe măsură ce bărbații și femeile vor căuta o mai mare libertate sexuală, înfrângerea militarismului german și existența Uniunii Europene), cât și a minusurilor (Wells nu prevedea succesul avioanelor înainte de 1950 și declara că „imaginația mea refuză să vadă orice fel de submarin făcând altceva decât să-și sufoce echipajul și să se scufunde”).^[2]^[3]

Statuia unui tripod din Războiul Lumilor ridicată în amintirea lui H. G. Wells în centrul orașului Woking, Anglia

Unele dintre primele sale romane de ficțiune au adus la lumină o serie de teme devenite acum clasice în SF, de exemplu Mașina timpului, Insula doctorului Moreau, Omul invizibil, Războiul lumilor, Când se va trezi Cel-care-doarme și Primii oameni în Lună. El a mai scris și romane realiste care au fost bine primite, printre acestea numărându-se Kipps și satira societății edwardiene Tono-Bungay.

Wells a mai scris zeci de povestiri și nuvele, printre cele mai cunoscute numărându-se "Țara orbilor" (1904). Povestirea sa "Noul accelerator" a inspirat episodul "Wink of an Eye" din serialul Star Trek.^[4] Povestirea "The Door in the Wall" relatează despre o grădină secretă similară celei din romanul omonim al lui Frances Hodgson Burnett.

Deși Tono-Bungay nu a fost un roman SF, radioactivitatea joacă un rol important în cadrul cărții. Un rol mai larg îl joacă însă în Lumea eliberată (1914), carte care conține, probabil, cea mai importantă profeție a lui Wells. Savanții acelor vremuri erau perfect conștienți de faptul că înjumătățirea naturală a radiului degajă energie într-un ritm scăzut timp de mii de ani. Rata degajării de energie este prea mică pentru a avea utilitate practică, dar cantitatea totală degajată este uriașă. Romanul lui Wells se învârte în jurul unei invenții care accelerează procesul înjumătățirii radiului, producând bombe care explodează folosind explozibili obișnuiți - dar care „continuă să explodeze” fără oprire. „Nimic n-ar putea fi mai limpede pentru oamenii începutului secolului al douăzecilea”, scria, „decât rapiditatea cu care războiul devine imposibil... [dar] nu vor vedea asta decât atunci când bombele atomice le vor exploda în mâini”. În 1932, fizicianul și inventatorul reacției nucleare în lanț Leó Szilárd a citit Lumea eliberată, o carte despre care spune că a avut un impact covârșitor asupra sa.^[5]

Wells a mai scris opere de non-ficțiune. Bestsellerul său în trei volume The Outline of History (1920) a deschis drumul unei noi ere de popularizare a istoriei lumii, beneficiind de o primire critică amestecată din partea istoricilor profesioniști.^[6] Mulți alți autori au scris propriile "Outlines" pe marginea altor subiecte, Wells reeditându-și opera în 1922 într-un format mai redus, A Short History of the World,^[7] și, ulterior, în două opere mai complexe: The Science of Life (1930) și The Work, Wealth and Happiness of Mankind (1931). "Outlines" a devenit suficient de cunoscută și reeditată pentru ca James Thurber să o parodieze în eseul său umoristic "An Outline of Scientists".

H. G. Wells în 1943

De la începuturile carierei sale, Wells s-a gândit la moduri mai bune de organizare a societății, scriind o serie de romane utopice. Primul dintre acestea a fost O utopie modernă (1905), care prezintă o utopie globală ce „nu importă decât meteoriți și nu exportă nimic”;^[8] doi călători din lumea noastră ajung într-o istorie alternativă. Celelalte opere utopice încep de obicei cu omenirea îndreptându-se către o catastrofă, până când oamenii găsesc un mod de viață mai bun: fie că e vorba despre gazele misterioase ale unei comete care îi fac pe oameni să se comporte rațional și să abandoneze un război european (În zilele cometei (1906)), fie controlul lumii este preluat de un consiliu de savanți, cum se întâmplă în Chipul lucrurilor viitoare (1933, ecranizat în filmul din 1936 al lui Alexander Korda Things to Come). Cartea descrie cu multă acuratețe războiul mondial, cu orașe distruse de bombe aeriene. Wells a mai portretizat ascensiunea dictatorilor fasciști în Dictatura d-lui Parham (1930) și teroarea sfântă (1939). Oameni ca zei (1923) este, de asemenea, un roman utopic.

Wells a analizat ideea „natural versus dobândit” și și-a pus întrebări legate de umanitate în cărți precum Insula doctorului Moreau. Nu toate romanele sale de ficțiune se sfârșesc sub forma unei utopii, Wells scriind chiar și un roman distopic, Când se va trezi Cel-care-doarme (1899, reeditat ca The Sleeper Awakes în 1910), care prezintă o societate viitoare în care clasele s-au separat tot mai mult, ceea ce a dus la revolta maselor împotriva conducătorilor. Insula doctorului Moreau este chiar mai întunecată, naratorul rămânând captiv pe o insulă cu animale vivisecționate (fără succes) în ființe umane; la fel ca și Gulliver după revenirea din ținutul Houyhnhnm, naratorul romanului nu va mai reuși să scape de percepția că oamenii sunt doar bestii superficial civilizate, care se întorc la natura lor animală.

Wells a mai scris și prefața primei ediții a jurnalului lui W. N. P. Barbellion The Journal of a Disappointed Man, publicat în 1919. Deoarece "Barbellion" era și pseudonimul lui Wells, mulți critici au crezut că el este autorul real al cărții; Wells a negat constant acest zvon, deși era extrem de încântat de jurnal, dar bănuielile nu s-au dispersat decât mai târziu în cursul anului, când adevăratul Barbellion a decedat.

În 1927, o cetățeană canadian pe nume Florence Deeks l-a dat în judecată pe Wells pentru plagiat, susținând că acesta ar fi copiat mare parte a conținutului cărții The Outline of History din opera The Web, pe care ea o trimisese companiei canadiene Macmillan Company, unde stătuse timp de opt luni înainte de a fi respinsă. Deși existau numeroase similarități în frazare și erori faptice, judecătorii au găsit asemănările neconcludente și au închis cazul. Unul dintre rapoarte preciza că, din moment ce opera lui Deek nu fusese publicată, nu exista nicio bază legală pentru această acțiune.^[9]

În 1933, Wells a prezis în Chipul lucrurilor viitoare că războiul mondial de care se temea va începe în ianuarie 1940,^[10] lucru care avea să se întâmple cu doar patru luni mai devreme, AL Doilea Război Mondial începând în septembrie 1939.^[11]

În 1936, înaintea Institutului Regal, Wells a cerut realizarea de către autorități marcante a unei enciclopedii a lumii pe înțelesul publicului larg, care să fie actualizată periodic. În 1938 a publicat o antologie de eseuri despre organizarea viitoare a învățământului și educației, World Brain, în care a inclus eseul "The Idea of a Permanent World Encyclopaedia".

Către sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, Forțele Aliate au descoperit că SS realizase liste de persoane care trebuiau arestate imediat după invadarea Marii Britanii în cursul operațiunii abandonate Seelöwe, Wells fiind inclus pe aceeași în această carte neagră și apărând pe aceeași pagină cu Rebecca West.^[12] Wells, ca președinte al organizației PEN International (care cuprindea poeți, eseiști și romancieri), îi înfuriase deja pe naziști excluzând organizația omonimă germană în 1934, după ce aceasta refuzase să primească membrii non-arieni.

Căutând un mod mai complex pentru a juca jocuri de război, Wells a scris Floor Games (1911), urmată de Little Wars (1913). Aceasta din urmă este considerată astăzi ca primul joc de război recreațional iar Wells este considerat de unii ca „Părintele jocurilor de război miniatură”

Wells și-a petrecut ultimii ani dându-și frâu liber frustărilor sale, în special criticii aduse bisericii catolice^[44]. Dat fiind că și-a devotat ultimii ani unor cauze care erau respinse de contemporani, reputația sa literară a decăzut. G. K. Chesterton remarca zeflemitor: „Dl. Wells este un povestitor înnăscut care și-a vândut dreptul din naștere pentru o cupă cu mesaje.”^[45]

Wells suferea de diabet^[46] și în 1934 a întemeiat ceea ce azi este cunoscut ca Diabetes UK, organizația de bază a persoanelor cu diabet din Regatul Unit.

Pe 28 octombrie 1940, la postul de radio KTSA din San Antonio, Texas, Wells a luat parte la un interviu radiofonic cu Orson Welles, cel care, cu doi ani înainte, realizase scandaloasa adaptare radiofonică după Războiul lumilor. În timpul interviului realizat de Charles C Shaw, Wells a admis că a fost surprins de panica generalizată provocată de difuzarea acelei adaptări și s-a declarat îndatorat lui Welles pentru creșterea vânzărilor unuia dintre „cele mai obscure” titluri ale sale.^[47]

Wells a murit din cauze necunoscute la 79 de ani pe 13 august 1946, în casa sa din Regent Park Londra^[48]^[49]. Unele surse precizează că sursa morții a constituit-o diabetul sau cancerul la ficat, în timp ce altele au anunțat că ar fi făcut infarct în apartamentul unui prieten londonez. În prefața ediției din 1941 a romanului The War in the Air Wells a declarat că epitaful său ar trebui să fie: „V-am spus eu, proștilor.”^[50]. El a fost incinerat la crematoriul Golders Green pe 16 august 1946, iar cenușa i-a fost aruncată în mare^[51]. O placă comemorativă a fost instalată la casa sa din Regent Park.

H.G. (Herbert George) Wells

Wells in 1920

Părinți	Joseph Wells[*]
Căsătorit cu	Amy Catherine Robbins[*] (1895–1927) Rebecca West
Copii	Anthony West[] G. P. Wells[]

1866: S-a nascut Charles Nicolle, medic şi bacteriolog francez. A descoperit modul de transmitere a tifosului exantematic şi agentul patogen al acestei boli. A obţinut Premiul Nobel pentru medicină în anul 1928; (d.28.02.1936). Charles Jules Henry Nicolle (n.21 septembrie 1866, Rouen – d. 28 februarie 1936, Tunis), bacteriolog francez, laureat al Premiul Nobel pentru Medicină în anul 1928.
1867: Romulus Sevastos (n. 21 septembrie 1867, satul Costinești, județul Botoșani - d. 11 noiembrie 1926, Iași) a fost un geolog român. A urmat studiile liceale la Botoșani și cele universitare, între anii 1887-1893, la Universitatea din Iași, la Facultatea de științe, secția științe naturale.^[1]^[2] L-a avut profesor pe Grigore Cobălcescu, la catedra căruia a fost preparator timp de 4 ani și asistent între anii 1895-1904.^[3]
În 1904 s-a transferat ca profesor de științe naturale la Școala Fiilor de Militari din Iași. A continuat însă activitatea de cercetare devenind colaborator al Institutului Geologic al României, între anii 1901 - 1924 publicând 41 de lucrări științifice Sora lui Romulus Sevastos a fost Elena Didia Odorica Sevastos (16 mai 1864, Cucorăni, județul Botoșani - 18 martie 1929, Chișinău), prozatoare și folcloristă.

Romulus Sevastos a fost căsătorit cu Cornelia Emilian, pictoriță, fiica lui Ștefan Emilian, profesor la Universitatea din Iași, și a Corneliei Ederlly de Medve, jurnalistă și militantă pentru emanciparea și pentru drepturile femeilor, cu care a avut o fiică, sculptorița Céline Emilian-Sevastos.
1873: Papa Jack Laine, muzician american (jazz) (d. 1966)
1874: S-a născut compozitorul britanic Gustav Holst; (m. 25 mai 1934).
1875: Henric Stanielevici, critic literar și estetician (d. 1951)

1896: S-a născut matematicianul român Alexandru Pantazi, fost membru al “Societăţii Române de Ştiinţe”. El a fost membru al “Gazetei Matematice”, iar în anii 1942 şi 1942 a făcut parte din delegaţia de conducere a acestei reviste. (d. 1948).
1912 : S-a născut Chuck Jones, celebru desenator, creator al multor personaje de desene animate: iepuraşul Bugs Bunny, sconcsul Pepe, pasărea Bip-Bip şi Willy Coyote; a realizat peste trei sute de filme şi a fost răsplătit cu patru Premii Oscar; (m. 22 februarie 2002).
1912: Rihei Sano (21 septembrie 1912 - ?) a fost un fotbalist japonez.
1914: Akira Matsunaga (21 septembrie 1914 - 20 ianuarie 1943) a fost un fotbalist japonez.
1916: S-a nascut Françoise Giroud, scriitoare şi publicistă franceză, co-fondatoare a săptămânalului “L’Express”; (d.2003).
1919: Gheorghe D. Marinescu (n. 21 septembrie 1919, Pitești - d. 10 martie 1987, București) a fost un matematician român, membru titular (1974) al Academiei Române.

Gheorghe D. Marinescu
1923 - S-a născut Jimmy Young, cântăreţ american.
1926: Donald Arthur Glaser, fizician și neurobiolog american
1927 - S-a născut Ward Lamar Swingle, vocalist, pianist şi saxofonist american (Swingle Singers).
1929: Sándor Péter Kocsis (21 septembrie 1929, Budapesta, Ungaria – 22 iulie 1979, Barcelona, Spania) a fost un fotbalist maghiar, care juca pe postul de atacant
1931: Dem Rădulescu (n. 21 septembrie 1931, Râmnicu Vâlcea - d. 17 septembrie 2000, București^[1]) a fost un actor de comedie român de teatru, film și televiziune, profesor la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale” din București. S-a născut la Râmnicu Vâlcea într-o familie de negustori. După terminarea liceului la Râmnicu Vâlcea, „Bibanul” (poreclă primită în liceu) a trebuit să aleagă între sportul de performanță și actorie. {{nc|El a obținut chiar o stea de aur, la un campionat de amatori, la Râmnicu Vâlcea; a luptat în ring la categoria semi-mijlocie.^[2] A debutat ca amator la vârsta de 17 ani, la un bal organizat de fanfara gării.
În 1956, a câștigat premiul I pentru interpretare cu piesa Steaguri pe turnuri (îl interpreta pe „banditul” Rijikov), la un concurs pentru tineri actori. A fost remarcat de Sică Alexandrescu; practic acesta a fost debutul carierei sale.

A fost prieten cu Ion Cojar și Liviu Ciulei; cu ultimul a colaborat pentru Farfuridi din „O scrisoare pierdută”, unde a avut colegi de excepție: Victor Rebengiuc, Mariana Mihuț, Petre Gheorghiu, Ștefan Bănică, Mircea Diaconu, Octavian Cotescu, Aurel Cioranu și Fory Etterle. Liviu Ciulei l-a numit „un actor de geniu”.

A fost căsătorit cu Paula Rădulescu -actriță și balerină la Teatrul de Revistă Constantin Tănase-până în prezent. A fost căsătorit cu actrița Adriana Șchiopu (Mioara Popovici din „Vine poliția!”, Lucreția din „Băieți Buni”) cu care are o fiică născută la 14 octombrie 1986, Irina Rădulescu, aceasta călcând pe urmele părinților săi, fiind actriță la Teatrul Mic din 2008.

S-a stins din viață la București în urma unui infarct, la 17 septembrie 2000.^[1]

Este înmormântat la cimitirul Bellu. Filmografie:
Telegrame (1959)
Secretul cifrului (1959)
Pe litoral mi-a rămas inima (1961)
Celebrul 702 (1962)
Un surâs în plină vară (1963) - Petrică
Politică și... delicatese (1963)
Vacanță la mare (1963)
La vârsta dragostei (1963)
Dragoste la zero grade (1964)
Gaudeamus igitur (1965)
Serbările galante (1965)
Neamul Șoimăreștilor (1965) - Lie
La porțile pământului (1966)
Corigența domnului profesor (1966)
De trei ori București (1967) .... (segment "Aterizare forțată")
Subteranul (1967)
Șapte băieți și o ștrengăriță (1967) – colonelul von Schlering
Șeful sectorului suflete (1967)
Vin cicliștii (1968) - Mișu
K.O. (1968) - Flinta
Frații (1970)
Antinevralgicul (1970) (TV)
Brigada Diverse intră în acțiune (1970) - Gogu Steriade
Brigada Diverse în alertă! (1971) - Gogu Steriade
B.D. la munte și la mare (1971) - Gogu Steriade
Astă seară dansăm în familie (1972) - Temistocle
Veronica (1972) - Motanul Dănilă
Veronica se întoarce (1973) - Motanul Dănilă
Originea și evoluția vehiculelor (1973) (TV)
Explozia (1973) - Neagu
Comedie fantastică (1975) - Extraterestrul
Premiera (1976) - Fanache
Serenadă pentru etajul XII (1976)
Primarul activ (1976) (TV)
Tufă de Veneția (1976)
Fair-play (1977)
Aurel Vlaicu (1977) - I. L. Caragiale
Bufetul "Mimoza" (1976) (TV)
Brațele Afroditei (1978)
Eu, tu, și... Ovidiu (1978) - Tov. Ionescu
Expresul de Buftea (1979)
Șapca și pălăria (1979) (TV)
Șantaj (1981)
Maria Mirabela (1981) - voce
Saltimbancii (1981) - Cezar Siboli
Grăbește-te încet (1981)
Destine romantice (1981)
Am o idee (1981)
Un saltimbanc la Polul Nord (1982) .... Siboli
O scrisoare pierdută (spectacol TV, 1982) - Tache Farfuridi
Sfântul Mitica Blajinu (1982) (TV) .... Gheorghe Mitrofan
Fram (serial TV, 1983) - Cezar Siboli
Bocet vesel (1983)
Secretul lui Bachus (1984)
Galax, omul păpușă (1984) - Profesorul
Coana Chirița (1986)
Chirița la Iași (1987)
Primăvara bobocilor (1987)
Uimitoarele aventuri ale muschetarilor (1987) - Mischellieu (voice)
Secretul armei secrete (1988) - Marele Sfetnic
Omul din Buzău (1988) (TV)
Harababura (1990)
Milogul S.R.L. (1991) (TV)
Milionar... la minut (1992)
O invitație (1993) (TV)
A doua cădere a Constantinopolului (1994)
Politică înaltă (1996) (TV)
Atmosfera încărcată (1996)

Dem Rădulescu
Dem Rădulescu (dreapta) și Sebastian Papaiani (stânga)

1931 : S-a nascut Larry Hagman, actor american de film și TV, foarte cunoscut pentru rolul său ca J.R. Ewing în filmul serial Dallas, rol pe care l-a interpretat în perioada 1978-1991; ( d.23 noiembrie 2012).
1934: S-a nascut Leonard Cohen, scriitor si muzician originar din Montreal, Canada. A publicat prima carte imediat dupa absolvirea studiilor, volumul de poezii fiind intitulat “Let us Compare Mythologies” (1956). Primul sau album, lansat in 1967, poarta numele “Cantecele lui Leonard Cohen”.
1935: Henry Gibson, actor american
1941 - S-a născut Dickey Lee, cântăreţ şi compozitor pop şi country american.
1943 - S-a născut Kevin Murphy, pianist american (American Breed, Rufus).
1944: Fannie Flagg, actriță, romancieră americană
1945: Jerry Bruckheimer, producător american
1945: George Curtis "G.C." Cameron (n. 21 septembrie 1945, Jackson, Mississippi) este un cântăreț american de muzică soul și R&B. G.C. este creditat ca având "șase voci diferite".
1946: Moritz Leuenberger, membru al Consiliului Federal Elvețian

1947: Stephen Edwin King (n. 21 septembrie 1947) este un autor american celebru prin romanele sale horror, acestea fiind ecranizate aproape în totalitate pe micul sau marele ecran. A scris câteva lucrări sub pseudonimul Richard Bachman.

King a primit în 2003 medalia Fundației Naționale de Carte din SUA pentru o „Contribuție Excepțională la Literatura Americană.” Romanele lui King sunt construite de obicei în jurul unui protagonist neremarcabil, de exemplu o familie de clasă mijlocie, un copil, sau de multe ori un scriitor, care sunt implicați în evenimente supranaturale și circumstanțe extraordinare, extinse pe parcursul povestirii. King posedă o cunoaștere profundă a genului horror, fapt evidențiat de volumul său nonficțiune „Danse Macabre” (Dans Macabru), care examinează titlurile notabile din literatura și cinema-ul horror de-a lungul ultimelor decenii. El a scris câteva titluri și în afara genului horror, inclusiv nuvelele „The Body” (Cadavrul) și „Rita Hayworth and the Shawshank Redemption” (adaptate pe marele ecran sub titlurile „Stand By Me” și „The Shawshank Redemption”), precum și romanele „The Green Mile” (Culoarul Morții, de asemenea ecranizat, cu Tom Hanks în rolul principal), „The Eyes of the Dragon”, (Ochii dragonului) și „Hearts in Atlantis” (Suflete Pierdute în Atlantida). Stephen King s-a născut în 1947 în Portland, statul Maine, SUA. Pe când Stephen avea vârsta de doi ani, tatăl său, Donald Edwin King, și-a abandonat familia. Mama sa, Nellie Ruth Pillsbury, i-a crescut de una singură pe Stephen și pe fratele său mai mare (adoptat), David, de multe ori cu mari greutăți financiare. Familia s-a stabilit în orașul natal al mamei, Durham, Maine, dar a petrecut scurte perioade de timp la Fort Wayne, Indiana și Stratford, Connecticut. King a urmat școala primară la Durham și liceul la Lisbon Falls, ambele în statul Maine.

King a început să scrie la o vârstă fragedă. În anii de școală scria povestiri bazate pe filmele văzute recent la cinema și le vindea prietenilor și colegilor. După ce profesorii săi au aflat, s-au împotrivit acestui obicei, iar King a fost nevoit să restituie banii câștigați. Aceste povestiri au fost multiplicate cu o matriță de tipărit folosită de fratele său pentru a multiplica un ziar propriu, „Dave's Rag” (Fițuica lui David). „Dave's Rag” era despre evenimente locale, iar King a contribuit deseori. În jurul vârstei de treisprezece ani, King a găsit în casa mătușii sale o cutie cu cărți vechi aparținând tatălui său, majoritatea horror și science fiction. A fost instantaneu fascinat de aceste genuri.

Între anii 1966 și 1971, King a urmat cursurile Universității din Maine din orașul Orono, specialitatea engleză. La universitate a scris o rubrică intitulată „King's Garbage Truck” (Camionul de gunoi al lui King) pentru ziarul studențesc „The Maine Campus” (Campusul din Maine). Tot aici a cunoscut-o pe Tabitha Spruce, cu care s-a căsătorit în 1971. În această perioadă King a avut mai multe servicii de ocazie pentru a-și plăti facultatea, inclusiv unul la o spălătorie industrială. Perioada de student din viața sa este evidențiată în a doua parte a romanului „Hearts in Atlantis” (Inimi în Atlantida).

După absolvirea facultății și obținerea unui certificat de profesor de liceu, King a predat limba engleză la Hampden Academy din Hampden, Maine. În această perioadă a locuit cu soția și copiii într-o rulotă. Pentru a face un ban în plus a scris povestiri, majoritatea publicate în reviste pentru bărbați. După cum spune în prefața romanului Carrie, dacă vreunul din copii răcea, Tabitha îi spunea, mai în glumă mai în serios, „Haide, Steve, inventează un monstru”.^[12]. Tot pe atunci King a început să bea prea mult, viciu cu care s-a luptat mai bine de zece ani.

King a început curând lucrul la mai multe romane. Una din primele idei pe care le-a avut a fost despre o fată cu puteri psihice. După un timp, descurajat, a aruncat manuscrisul la gunoi. Tabitha l-a recuperat și l-a încurajat să-l termine.^[13] Romanul, intitulat „Carrie”, l-a trimis la editura Doubleday și a uitat de el. După un timp a primit o ofertă, cu un avans de $2,500 (destul de puțin pentru un roman, chiar și pentru anii '70). La scurtă vreme, valoarea adevărată a romanului s-a realizat, drepturile de publicare a ediției de buzunar fiind vândute cu $400,000 (din care $200,000 a primit editorul). La scurt timp după apariția romanului, mama lui King a murit de cancer uterin. King i-a citit romanul la spital înaintea decesului.

În cartea „On Writing” (Despre Scris), King admite că în acea perioadă era beat aproape tot timpul și că a fost un alcoolic timp de mai bine de un deceniu. El admite chiar că a fost beat la înmormântarea mamei sale, în timp ce i-a făcut elogiul. Mai târziu a declarat că personajul Jack Torrance (tatăl alcoolic) din romanul „The Shining” (Strălucirea) a fost bazat pe el însuși, chiar dacă nu a recunoscut asta timp de mai mulți ani.

La scurt timp după publicarea romanului „The Tommyknockers”, familia și prietenii săi au intervenit în sfârșit, aruncând pe covorul din fața biroului său evidența viciilor sale: cutii de bere, mucuri de țigări, grame de cocaină, cutii de medicamente (Xanax, Valium, NyQuil), dextromethorphan (sirop de tuse), și marijuana. King a primit ajutor și a renunțat cu succes la toate formele de droguri, medicamente și alcool la sfârșitul anilor '80. În vara anului 1999, King lucra la volumul „On Writing: A Memoir of the Craft” (Despre scris: mărturie asupra meșteșugului). În după-amiaza zilei de 19 iunie, a ieșit la o plimbare pe marginea drumului local 5 din Center Lovell, Maine. Conducătorul auto Bryan Smith, distras de rottweilerul său de pe bancheta din spate a mașinii, un Dodge Caravan din 1985, l-a izbit pe King, care a fost aruncat într-o adâncitură aflată la aproximativ 4 metri de marginea drumului. King a fost în stare să dea șerifului numerele de telefon pentru a-i contacta familia, deși era în dureri considerabile. El a fost transportat cu elicopterul la Spitalul Central din Maine, unde a rămas timp de aproape trei săptămâni datorită rănilor suferite — plămânul drept străpuns, o fractură de bazin, fracturi multiple la piciorul drept și o tăietură la scalp. După cinci operații în zece zile și terapie fizică, King și-a reluat lucrul la „On Writing” spre sfârșitul lunii iulie, în ciuda faptului că nu putea să șadă mai mult de circa patruzeci de minute din cauza durerii intolerabile.

Avocatul lui King și doi asociați au cumpărat mașina lui Smith cu $1,500, declarând că au vrut să evite vânzarea acesteia pe eBay. Automobilul a fost distrus la un cimitir de mașini, deși King a menționat într-un interviu la radio că a vrut să-l distrugă cu un baros. Smith, un muncitor în construcții aflat în pensie de boală, a decedat în somn la 21 septembrie 2000 (ziua de naștere a lui King), în vârsta de 43 ani.

King și-a inclus accidentul în mai multe lucrări recente: în volumul final al seriei „Dark Tower” (Turnul Întunecat), în romanul „Dreamcatcher” și în serialul tv „Stephen King's Kingdom Hospital”. În serial, scena a fost remarcabil de similară cu cea a accidentului său, singura excepție fiind că șoferul era sub influența alcoolului în timp ce încerca să-și liniștească câinele.

Casa din Bangor.

Stephen King trăiește în Bangor, Maine, cu soția Tabitha King, de asemenea scriitoare. Familia King petrece iernile într-o vilă pe malul oceanului, în Golful Mexic, orașul Sarasota, Florida. Stephen și Tabitha au trei copii: Naomi Rachel, Joseph Hillstrom King și and Owen Phillip, toți trei adulți cu cariere proprii.

Owen și Joseph sunt și ei scriitori; prima colecție de povestiri a lui Owen, „We're All in This Together: A Novella and Stories” (Suntem în asta împreună: o nuvelă și povestiri) a fost publicată în 2005. Prima colecție de povestiri de Joe Hill (pseudonimul lui Joseph), „20th Century Ghosts” (Fantome ale secolului 20), publicată în 2005 într-o ediție limitată, a câștigat premiul Crawford pentru cel mai bun nou autor de fantasy și premiul Bram Stoker pentru cea mai bună colecție de ficțiune. Următorul volum al lui Joe Hill, intitulat „Heart-Shaped Box” (Cutie în formă de inimă), urma să fie adaptat pentru film de studiourile Warner Bros -lucru care nu s-a întâmplat încă.

Fiica lui King, Naomi este preot în Biserica Unitariană Universalistă din Utica, statul New York.

Stephen King

Stephen King, februarie 2007

Părinți	Donald Edwin și Nellie Ruth King
Căsătorit cu	Tabitha King
Copii	Naomi King (1970) Joe King Owen King

Romane și colecții de povestiri

1974 Carrie
1975 'Salem's Lot
1977 Rage (ca Richard Bachman)
1977 The Shining
1978 Night Shift (povestiri)
1978 The Stand (Apocalipsa)
1979 The Dead Zone (Zona moartă)
1979 The Long Walk (ca Richard Bachman) (Marșul cel lung)
1980 Firestarter
1981 Cujo
1981 Road Work (ca Richard Bachman) (Șantier în lucru)
1982 The Dark Tower I: The Gunslinger (ro. Turnul întunecat: Pistolarul^[16])
1982 Different Seasons (nuvele) (ro. Anotimpuri diferite^[17]
1982 The Running Man (ca Richard Bachman) (ro. Fugarul)
1983 Christine
1983 Pet Sematary (Cimitirul animalelor)
1983 Cycle of the Werewolf (ilustrat de Bernie Wrightson)
1984 The Talisman (în colaborare cu Peter Straub) (Talismanul)
1984 Thinner (ca Richard Bachman)
1985 Skeleton Crew (povestiri)
1985 The Bachman Books (colecție de romane)
1986 It (Stephen King) (Orașul bântuIT)
1987 The Eyes of the Dragon (Ochii dragonului)
1987 Misery (roman)
1987 The Dark Tower II: The Drawing of the Three (ro. Turnul întunecat: Alegerea celor trei)
1988 The Tommyknockers
1988 Dark Visions (colaborare cu George R. R. Martin și Dan Simmons)
1989 The Dark Half (Jumătatea întunecată)

1989 Dolan's Cadillac (ediție limitată)
1989 My Pretty Pony (ediție limitată)
1990 The Stand: The Complete & Uncut Edition (Apocalipsa)
1990 Four Past Midnight (povestiri) (ro. La miezul nopții)
1991 Needful Things (Lucruri prețioase)
1991 The Dark Tower III: The Waste Lands (ro. Turnul întunecat: Ținuturile pustii)
1992 Gerald's Game (Jocul lui Gerald)
1993 Dolores Claiborne
1993 Nightmares & Dreamscapes (povestiri)
1994 Insomnia
1995 Rose Madder
1995 Umney's Last Case
1996 The Green Mile (publicat inițial sub formă de foileton lunar în șase părți: The Two Dead Girls, The Mouse on the Mile, Coffey's Hands, The Bad Death of Eduard Delacroix, Night Journey, și Coffey on the Mile) (Culoarul morții)
1996 Desperation
1996 The Regulators (ca Richard Bachman)
1997 Six Stories (povestiri)
1997 The Dark Tower IV: Wizard and Glass (ro. Turnul întunecat: Vrăjitorul și globul de cristal)
1998 Bag of Bones (O mână de oase)
1999 Storm of the Century
1999 The Girl Who Loved Tom Gordon
1999 The New Lieutenant's Rap (ediție limitată)
1999 Hearts in Atlantis
2000 Secret Windows
2001 Dreamcatcher (Capcana pentru vise)
2001 Black House (continuare la The Talisman; în colaborare cu Peter Straub) (ro. Casa întunericului)

2002 From a Buick 8 (Dintr-un Buick 8)
2002 Everything's Eventual: 14 Dark Tales (povestiri)
2003 The Dark Tower I: The Gunslinger (ediție revizuită)
2003 The Dark Tower V: Wolves of the Calla
2004 The Dark Tower VI: Song of Susannah
2004 The Dark Tower VII: The Dark Tower
2004 The Girl Who Loved Tom Gordon (Pop-up book)
2005 The Colorado Kid
2005 Trangressions (colaborare cu alți autori, editată de Ed McBain)
2005 Salem's Lot: ediție ilustrată
2006 Cell (Mobilul)
2006 Lisey's Story (Povestea lui Lisey)
2007 Blaze (ca Richard Bachman)
2008 Duma Key
2009 Under the Dome
2010 Blockade Billy
2010 Full Dark, No Stars
2011 Mile 81 (e-book)
2011 11/22/63 ^[18]
2012 The Wind Through the Keyhole (The Dark Tower)

1947: Marsha Norman, dramaturg american
1947: Don Felder, chitarist american (Eagles)
1947: Nick Castle (n. 21 septembrie 1947, Los Angeles, California) este un actor, scenarist și regizor american, cel mai cunoscut pentru interpretarea rolului Michael Myers în filmul Halloween I din 1978, regizat de prietenul său John Carpenter.^[1] Împreună cu Carpenter a scris scenariul filmului științifico-fantastic din 1981, Escape from New York.

Nick Castle
1949: Artis Gilmore, jucător de baschet

1950: William James "Bill" Murray (n. 21 septembrie 1950, Wilmette, Illinois, Chicago) este un actor american și comediant. A jucat în numeroase filme de comedie, inclusiv Caddyshack (1980), Ghostbusters (1984) și Groundhog Day (1993). A câștigat în 2004 Premiul BAFTA, Globul de aur și a fost nominalizat la Premiul Oscar pentru cel mai bun actor, cu rolul Bob Harris din filmul Rătăciți printre cuvinte, regizat de Sofia Coppola.

Colaborează des cu regizori precum Ivan Reitman, Harold Ramis, Wes Anderson, Jim Jarmusch, Frank Oz și frații Farrelly.

Bill Murray

At the 2011 Deauville American Film Festival

Frați și surori	John Murray frate Joel Murray frate Brian Doyle-Murray frate
Căsătorit cu	Margaret Kelly (1981–1996) Jennifer Butler (1997–2008)
Copii	6

1950: Charles Clarke, politician britanic
1952 : S-a născut la Râmnicu Vâlcea cântăreţul şi compozitorul Valeriu Sterian (m. 16 septembrie 2000).
1952: Petre Partal (n. 21 septembrie 1952, Buzău, România – d. 12 noiembrie 2012, București, România^[1]) a fost un politician și economist român, deputat român în legislatura 1990-1992, ales în județul Buzău pe listele partidului FSN, precum și în legislaturile 1992-1996 și 1996-2000, ales de fiecare dată în același județ pe listele PD. De asemenea, a fost primar al Buzăului imediat după revoluția din 1989, între ianuarie și iunie 1990.
1952: Anneliese Michel (n. 21 septembrie 1952, Leiblfing, Bavaria – d. 1 iulie 1976, Klingenberg am Main, Bavaria) a fost o femeie catolică din Germania despre care se crede că era posedată demonic și care a fost supusă unui ritual de exorcism. The Exorcism of Emily Rose și Requiem sunt două filme care se inspiră din povestea ei.

Anneliese Michel
1954: Shinzō Abe (安倍晋三 Abe Shinzō^?, n. 21 septembrie 1954) este actualul Prim-ministru al Japoniei, în funcție din 26 decembrie 2012.
Președinte al Partidului liberal-democrat (PLD) în perioada 20 septembrie 2006 – 26 septembrie 2007, el a mai exercitat funcția de prim-ministru în perioada 26 septembrie 2006-25 septembrie 2007. A fost cel mai tânăr prim-ministru japonez post-Al Doilea Război Mondial și primul născut după război. A demisionat la 12 septembrie 2007 și a fost înlocuit de Yasuo Fukuda.

Abe a devenit din nou prim-ministru în urma victoriei PLD în alegerile generale din 2012; a fost ales cu 328 de voturi în Parlament din totalul de 478 de deputați. El l-a înlocuit pe Yoshihiko Noda, din cadrul Partidului Democrat din Japonia (PDJ, centru-stânga).

Shinzō Abe
安倍晋三

Părinți Shintaro Abe[*]^[1]^[2]
Yoko Kishi[*]

Frați și surori Nobuo Kishi[*]
Hironobu Abe[*]

Căsătorit cu Akie Matsuzaki
1954 - S-a născut Phil "Animal" Taylor, baterist britanic (Motorhead).
1955: Ducu Bertzi (n. 21 septembrie 1955, Sighetu Marmației) este un cantautor și folkist român.
În paralel cu școala generală, a studiat opt ani vioara la școala de muzică din Sighet. Din clasa a noua, împreună cu un grup de prieteni, a înființat grupul Mi bemol rock. Cu această formație, Ducu Bertzi cânta, la serile de dans ale liceului, piese românești și din repertoriul unor formații la modă. Treptat, a renunțat la chitara electrică în favoarea celei acustice, cauza fiind de natură tehnică (lipsa unor stații de amplificare și a instrumentelor de calitate).

Existența unui cenaclu literar din localitate l-a atras, Bertzi descoperind aici muzica poeziei. La primul festival de poezie și muzică de la Sighet (1973), Bertzi a câștigat marele premiu... o valiză.

Debutul pe o scenă recunoscută a avut loc în 1976 la Baia Mare,iar consacrarea in Cenaclul Flacara a avut loc in toamna anului 1979 cand a lansat cantecul"Cand s-o-mpartit norocul" în cadrul manifestărilor organizate de Cenaclul Flacăra, unde a activat până în 1985.

Intre 1976-1979 Ducu Bertzi participa săptămânal la manifestările folk organizate în stagiunea de spectacole a Casei Studenților din Bucuresti. Paralel cu genul care l-a consacrat, a devenit în scurt timp membru permanent al grupului Coral SONG, sub bagheta regretatului Ioan Luchian Mihalea. Activitatea concertistică a acestei formații corale i-a oferit lui Bertzi posibilitatea de a fi remarcat atât în calitate de membru al corului, cât și ca solist de muzică folk.

Prima înregistrare audio a fost realizată la Radiodifuziunea Română în noiembrie 1979, cu titlul Când s-o-mpărțit norocu'. Din 1979 pina in 1985 a sustinut 1.400 de spectacole in cadrul Cenacluli Flacara. După o perioadă în care muzica folk a intrat într-un con de umbră, în 1986, Ducu Bertzi a continuat să înregistreze noi piese, dintre care cele mai cunoscute s-au transformat în șlagăre: Și de-ar fi, Floare de colț, M-am îndrăgostit numai de ea, Suflet fără chei, Omul pădurii,Iertarile,Unde oare,Focul vanat e gonit de vant. A fost prezent in studiourile TVR,Pro Tv,Antena 1,2,3,ProTV International,Acasa,National TV,Acasa TV,si in aproape toate studiourile tv din tara,precum si din Moldova si Ungaria pentru filmarea acestora.A participat la emisiuni radio la toate posturile radio nationale si regionale.

A sustinut aproximativ 4.500 de concerte atit in tara cat si in strainatate in mijlocul comunitatilor romanesti(21 de tari)

Din 1997 pina in prezent a realizat la Radio Romania Actualitati emisiunea "Omul cu chitara"impreuna cu Mihai Cosmin Popescu. Discografie:
- Dor de ducă (1997)
- Sufletul meu (2000)
- Poveste de iarnă (album) (2000)
- Cântece din Maramureș (2004)
- Seara de Crăciun (2005)
- Best of 06 (2006)
- Floarea de colț (2003)
- Ducu Bertzi & Florian Pittis in concert (2009)
- Ducu Bertzi & Florian Pittis in concert (2010) DVD
- Colinde,Colinde (2009)
1955 - S-a născut Henry Priestman, clăpar şi chitarist britanic (Christians).
1957: Joel David Coen^[1] (n. 29 noiembrie 1954) și Ethan Jesse Coen^[1] (n. 21 septembrie 1957), cunoscuți profesional ca frații Coen, sunt doi renumiți regizori, scenariști și producători de film americani, câștigători a 4 premii Oscar. Cei doi frați își produc și regizează filmele împreună, având viziuni aproape identice asupra diferitelor momente din filme. Filmele lor au mai fost premiate la Festivalul de Film de la Cannes în 1991, în 1996 și în 2013, ultima oară obținând Marele premiu pentru pelicula Inside Llewyn Davis.. În prezent, cei doi cunoscuți cineaști locuiesc în New York.

Joel și Ethan Coen

Ethan Coen (stânga) și Joel Coen la Festivalul de Film de la Cannes 2001

*1957: Kevin Michael Rudd (n. 21 septembrie 1957,^[4]^[5] Nambour[*], Australia) este un fost politician australian care a fost numit de două ori în funcția de prim-ministru al Australiei, între anii 2007–2010 și în anul 2013.

Kevin Rudd
1958: Corvin-Laurențiu Bangu (n. 21 septembrie 1958) ^[1] este un fost senator român în legislatura 1990-1992, în perioada 20.5.1990 - 21.9.1991^[2], ales în județul Tulcea pe listele partidului FSN. Fostul senator Corvin-Laurențiu Bangu a demisionat oficial din Parlament la data de 13 februarie 1992. În cadrul activității sale ca senator, Corvin-Laurențiu Bangu a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Statul Israel, Republica Populară Chineză și Republica Italiană. Corvin-Laurențiu Bangu a fost membru în comisia parlamentară de anchetă instituită în vederea cercetării evenimentelor petrecute în zilele de 13-15 iunie 1990.
1959: George Crin Laurențiu Antonescu (n. 21 septembrie 1959, Tulcea) este un om politic român, președinte al Partidului Național Liberal din 2009 până în 2014, președinte al Senatului României între 2012-2014. A fost candidatul PNL la alegerile prezidențiale din 2009, unde s-a clasat pe locul al treilea. În perioada 10 iulie 2012 - 31 august 2012 a fost președinte interimar al României, pe durata suspendării din funcție a lui Traian Băsescu. Antonescu este căsătorit pentru a doua oară. Prima sa soție, Aurelia Antonescu, s-a sinucis^[25] în 2004 din cauza suferinței provocate de o boală incurabilă. Cu ea Crin Antonescu are o fiică, Irina, născută pe 1 martie 2001. În iunie 2009, Antonescu a anunțat^[26] că se va căsători cu colega lui de partid, Adina Vălean. Cei doi s-au căsătorit la 25 septembrie 2009^[27].
Cartea preferată a lui Crin Antonescu este Maestrul și Margareta de Mihail Bulgakov, iar filmul preferat, Parfumul unei femei, cu Al Pacino în rolul principal.

Crin Antonescu

* 1959:Constantin Cheianu (n. 21 septembrie 1959, Trușeni, Strășeni) este un scriitor, dramaturg, prozator, publicist, actor și prezentator TV din Republica Moldova. Împreună cu Anatol Durbală conduce showul „Ora de Ras” de pe postul Jurnal TV.^[1]
După absolvirea Facultății de Litere a Universității de Stat din Chișinău (1982), devine redactor la „Literatura și Arta", unde debutează cu nuvela Rouă tânără. Co-fondator, împreună cu regizorul Alexandru Vasilache, al Teatrului de Buzunar (1993). A mai activat la Contrafort, Sud-Est, Jurnal de Chișinău, Timpul de dimineață și a fost funcționar la Uniunea Teatrală și la Ministerul Culturii al RM.^[2]^[3]

Prima piesă originală a autorului, Plasatoarele, este premiată de Ministerul Culturii din Republica Moldova, spectacolul cucerind Marele Premiul al Festivalului Național de Dramaturgie (1998).^{[necesită citare]} În 1999 apare la editura Cartier prima parte - Totul despre mine! (Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din Moldova) - a ceea ce avea să devină, zece ani mai târziu, dilogia autobiografică Sex & Perestroika.

Constantin Cheianu

* 1960: Anatolie Gorilă (n. 21 septembrie 1960) este un politician moldovean, deputat în Parlamentul Republicii Moldova începând cu anul 2009 din partea Partidului Comuniștilor din Republica Moldova (PCRM). Este membru al Comitetului Executiv Politic al Comitetului Central al PCRM.^[1]
Până la 19 martie 2007 a fost vicedirector general al Serviciului Grăniceri al Republicii Moldova.
* 1964: Dan-Alexandru Darabont (n. 21 septembrie 1964, București) este un inginer, doctor în științe inginerești, absolvent în 1990 al Facultății de Mecanică din Universitatea Politehnica București și politician român, membru fondator al PSD.
1961: Tone Tiselj (n. 21 septembrie 1961) este un antrenor sloven de handbal și fost jucător de handbal
1965: Marius Neculoiu (n. 21 septembrie 1965) este un senator român, ales în 2012.
1965: David Wenham (n. 21 septembrie 1965) este un actor australian care joacă în filme, seriale și în piese de teatru. Este cunoscut pentru rolurile Faramir din trilogia The Lord of the Rings, Carl în Van Helsing, Dilios în 300 și 300 - Ascensiunea unui imperiu și Neil Fletcher în Australia.

David Wenham
1966: Rinat Leonidovici Ahmetov (în ucraineană Рінат Леонідович Ахметов, în rusă Ринат Леонидович Ахметов, în tătară Ренат Леонид улы Әхмәтов; n. 21 septembrie 1966) este un om de afaceri și oligarh ucrainean.^[1] El este fondatorul și președintele la System Capital Management (SCM) și este unul dintre cei mai bogați oameni din Ucraina.^[2] Ahmetov este de asemenea președintele clubului de fotbal Șahtior Donețk.

Rinat Leonidovici Ahmetov
Рінат Леонідович Ахметов
1967: Faith Hill (născută Audrey Faith Perry; n. 21 septembrie 1967, Jackson, Mississippi) este o cântăreață americană de muzică country, recunoscută pentru succesul său muzical și comercial dar și pentru căsătoria sa intens mediată cu cântărețul de muzică country Tim McGraw.

Faith Hill

Faith Hill într-un concert în Dallas, Texas, 2006

Hill a crescut în orășelul Star, Mississippi, fiind adoptată de timpuriu, ca sora cea mică a altor doi frați mai mari. A început să cânte de la o vârstă foarte timpurie dovedind talent vocal și scenic. După terminarea liceului a început să studieze în colegiu, dar în curând a renunțat la cursuri în favoarea încercării de a avea o carieră muzicală. Pentru aceasta s-a mutat în orașul-fanion al muzicii country, Nashville, Tennessee.

În anii timpurii ai prezenței sale în Nashville, lucrând ca secretară, a fost remarcată în timp ce cânta de una singură, fapt ce a constituit începutul carierei sale muzicale. A fost căsătorită cu un director executiv din domeniul muzicii, Dan Hill, de la care a păstrat numele său de cântăreață, Hill. Acest Dan Hill nu trebuie confundat cu cantautorul anilor 1970 Dan Hill, care este cunoscut pentru hit-ul său "Sometimes When We Touch".

1967: Suman Pokhrel (Nepaleză: सुमन पोखरेल; nascut la 21 septembrie 1967) este un poet, traducător, și artist nepalez^] Lucrările sale au fost traduse și publicate la nivel internațional. El a primit Premiul Literar SAARC în 2013 și 2015 pentru propria sa poezie și contribuțiile sale la poezie și artă, în general, în regiunea Asia de Sud. Suman Pokhrel s-a născut la 21 septembrie 1967, în Mills Area, Biratnagar, fiind primul copil al Mukunda Prasad Pokhrel și Bhakta Devi Pokhrel.^[9]

Kachide : Satul ancestral de Pokhrel

Suman Pokhrel si-a petrecut primii cinci ani din viata la centrul de dezvoltare din Biratnagar. Urmatorii ani i-a petrecut in satul său ancestral Kachide în Dhankuta in grija bunicilor lui., Bidhyanath Pokhrel, bunicul său, a fost poet și politician. Pokhrel a prins drag de literatură datorita bibliotecii bunicului său, plina cu literatura nepaleză, hindi și literatura sanscrită clasică. La vârsta de doisprezece ani, s-a mutat înapoi în Biratnagar să locuiască împreună cu părinții săi. Pokhrel a fost instruit de către tatăl său, inginer de profesie și un bibliofil cu un interes deosebit în artă și literatură. Suman Pokhrel a intrat în serviciul public al Guvernului Nepalez în februarie 1995. Paraseste acest loc de munca și se alătura Planului Internațional, în decembrie 1998 ca activist de dezvoltare pentru zona colinară a țării. Proiectul a necesitat vizite in zone foarte îndepărtate ale regiunii. În timpul vizitelor sale în satele defavorizate a fost impresionat de viata grea pe care oamenii o duc aici si a scris poemul Khorampa^[13], acesta fiind numele unui astfel de sat lovit de o saracie crunta. ^[14]

Poem lui, Taj Mahal și Iubirea Mea, este un poem inovator

Suman Pokhrel

Părinți	Mukunda Prasad Pokhrel[] Bhakta Devi Pokhrel[]
Frați și surori	Meena Pokhrel[] Rajan Pokhrel[]
Căsătorit cu	Goma Dhungel[*] (din 12 mai 2001)^[2]
Copii	Ojaswee Pokhrel[]^[3] Ajesh Pokhrel[]

1972: Liam Gallagher, cântăreaț englez (Oasis)
1977: Ioana Ginghină (n. 21 septembrie 1977, Copșa Mică, Sibiu, România) este o actriță română. A debutat în anul 1996 în rolul Eleonorei, în piesa Poate Eleonora de Gellu Naum, în regia lui Constantin Chiriac, pe scena Teatrului de amatori Puck din Constanța. Filmografie:
My Name Is Modesty: A Modesty Blaise Adventure (2004) - Estrella
Numai iubirea (2004) - Ildiko Szekelyi
Dracula III: Moștenirea (2005) - mireasa lui Dracula Trailer
Catherine the Great (2005) - Ekaterina Vorontsova-Dashkova
Lacrimi de iubire (2005) - Ileana Savu
Iubire cu pumnul (2006) - Amanta
Inocenta furata (2006) - Sandra
Daria, iubirea mea (2006) - Cecilia Zaharia
Pumpkinhead: Ashes to Ashes / Furia monstrului 3: Țărână și cenușă (2006) - Ellie Johnson
Inimă de țigan (2007) - Zambila
Îngerul necesar (2007) Trailer
Regina (2008) - Zambila
Aniela (2009) - Arta Belciugesco
Iubire și onoare (2010) - Fatima
Happy Feet Two / Happy Feet 2: Mumble Dansează Din Nou (2011) - (voce, versiunea română) Trailer
Când mama nu-i acasă (2017) - Geanina
O grămadă de caramele (2017)
1979 Sergio Aquino (n. 21 septembrie 1979 în Clorinda, Formosa) este un fotbalist paraguayan de descendență argentiniană.
1982: Marcel Bostan (n. 21 septembrie 1982, Chișinău, URSS^[1]) este un cântăreț din Republica Moldova, liderul trupei de rock alternativ Alternosfera. În octombrie 2009 se căsătorește cu Elena Pîrțac, șahistă din Chișinău, după o relație de 5 ani.^[5]^[6] Divorțează la mai puțin de un an de la căsătorie.^[7]
În septembrie 2014 se căsătorește cu Ecaterina Grigoriță, o farmacistă din Chișinău.^[8] In august 2016 divorteaza si de aceasta.
1982: Jonathan "Jon" McKain (n. 21 septembrie 1982, Brisbane, Australia este un fotbalist australian, care în prezent activează la clubul Kelantan FA. A jucat și la FC Timișoara între anii 2005–2008.
1980: Robert James Hoffman III (n. 21 septembrie 1980, Gainesville[*], SUA) este un actor, dansator și coregraf american. Robert James Hoffman III sa născut în Gainesville, Florida , fiul lui Charlotte și Robert Hoffman al II-lea, și sa mutat cu familia sa la Madison, Alabama, când avea șapte ani.Are un frate mai mic, Chris, și două surori mai mici, Ashley și Lauren. A urmat liceul Bob Jones . El și-a descoperit pasiunea pentru dans după ce a văzut Thriller-ul lui Michael Jackson . A participat la Școala de Arte Frumoase din Alabama cu Charlie Griffin. În 2004, Hoffman a jucat în filmul " You Got Served as Max", un dansator principal în echipajul adversarului. A jucat, de asemenea, în seria de televiziune de comedie a lui Nick Cannon , Wild 'n Out . În 2006, a jucat alături de Amanda Bynes în filmul She's the Man .

În 2007, Hoffman a jucat rolul lui Bluto în filmul de groază Shrooms . A jucat, de asemenea, rolul lui Clyde "Windmill" Wynorski în filmul de comedie National Lampoon's Bag Boy . Hoffman a jucat în multe spectacole, cum ar fi American Dreams , Quintuplets , Vanished , CSI: Miami , Campus Ladies , Drop Dead Diva și Anatomia lui Gray .

În 2008, a jucat în filmul Step Up 2: The Streets ca Chase Collins, o dansatoare talentată la Școala de Arte din Maryland (MSA). În 2009, oaspetele său a jucat în familia ABC arată greacă ca fratele mai mare al Evan Chamber. Pe 1 iunie 2008, Step Up 2: The Streets a câștigat Hoffman și co-star Briana Evigan un premiu MTV Movie for Best Kiss. În 2008, el și Evigan au jucat în videoclipul lui Enrique Iglesias pentru single-ul " Push ", unde au reluat rolurile Step Up .

Hoffman a apărut în filmul Aliens in the attic din 2009 ca Ricky. În 2010, Hoffman a jucat rolul lui Chad Bower în filmul thriller de comedie Burning Palms . Hoffman a apărut ca Garth în filmul de comedie muzicală BoyBand . A jucat rolul lui Tyler "Dance Machine" Jones în filmul Take Me Home Tonight .

A fost de asemenea prezentat în videoclipul lui Garfunkel și al lui Oates pentru piesa "Present Face". La sfârșitul lunii ianuarie 2012, Hoffman a aterizat un rol recurent în cel de- al patrulea sezon al teatrului de teatru CW 90210 ca Caleb Walsh, student la școala de seminarcare studiază pentru a deveni preot.

În 2014, Hoffman a jucat rolul lui Kevin Shepherd în drama indie Lap Dance alături de Briana Evigan , Ali Cobrin și Carmen Electra . Oaspetele lui Hoffman a jucat rolul lui Thad Callahan în emisiunea TV The Night Shift . În 2016, el a avut un rol în filmul de comedie Amateur Night, regizat de Lisa Addario și Joe Syracus.

Robert Hoffman

* 1980: Henriette Mikkelsen (n. 21 septembrie 1980, în Nykøbing Mors) este o fosta jucătoare de handbal profesionistă din Danemarca și campioană olimpică. Este deținătoarea, împreună cu echipa națională de handbal a Danemarcei, a medaliei de aur la Jocurile Olimpice de vară din 2004 de la Atena
1982: Rudy Youngblood este un actor, muzician, dansator și artist american. S-a născut la data de 21 Septembrie 1982 în Belton, Texas, unde a fost crescut împreună cu cele 2 surori numai de mama sa, neavând tată. A absolvit Liceul Belton în 2000, familia sa a insistat să termine liceul înainte să facă altceva. Youngblood frecventa școala tot timpul ca să poată să meargă să lucreze ca muncitor necalificat în construcții la vârsta de 10 ani. În 2005, Youngblood s-a mutat în Los Angeles, California după un tur al Statelor Unite ale Americii împreună cu Teatrul American de Dans. Tot în 2005 a debutat în actorie jucând un rol în filmul Spirit: The Seventh Fire. A fost selectat de Mel Gibson să interpreteze rolul principal în filmul epic Apocalypto. Youngblood și-a făcut o mare parte dintre cascadorii, fără ajutorul cascadorilor. Apocalypto este cel mai de succes film al lui Rudy Youngblood. Tot timpul în film s-a vorbit limba maiașă astfel că Youngblood a fost nevoit să o învețe.
Youngblood este de asemenea și un atlet specializat în dans pow wow, ecvestru, fugă și box. Filmografie:
2005: Spirit: The Seventh Fire
2006: Jaguar Paw în Apocalypto
2010: Brandon în Beatdown
1983: Anna Favella (n. 21 septembrie 1983) este o actriță din Italia

Anna Favella

* 1983: Margaret Grace Denig (n. 21 septembrie 1983), cunoscută profesional ca Maggie Grace, este o actriță americană. Este cunoscută mai ales pentru rolul lui Kim din filmele Taken (2008), Taken 2 (2012) și Taken 3 (2015). În 2004, ea a jucat în serialul de televiziune Lost, portretizând-o pe Shannon Rutherford, unul din rolurile principale din primele două sezoane. Pentru acest rol ea câștigat premiul Screen Actors Guild Award, împărțit cu distribuția de ansamblu.

Maggie Grace

Maggie Grace la ComicCon 2012
1984: Fabien Ceddy Farnolle (n. 21 septembrie 1984, Bordeaux, Franța) este un fotbalist beninez, în prezent liber de contract.
1986: Roxana Gabriela Cogianu (n. 21 septembrie 1986, Iași) este o canotoare română medaliată cu bronz la Jocurile Olimpice de vară din 2016 în proba de 8+1, legitimată în prezent la CSA Steaua București. Inițial, Roxana Cogianu a practicat handbalul împreună cu sora sa, Evelina, înainte să treacă amândouă la canotaj, îndrumate de mătușa lor, Veronica Cochela, multiplă medaliată olimpică.^[1]

În 2003, la Campionatele Mondiale de Juniori desfășurate la Atena, și-a făcut debutul pe plan internațional printr-o medalie de aur cu echipajul de patru vâsle (Ionelia Zaharia, Adriana Oancea, Camelia Lupașcu).

La ediția din 2004, desfășurată la Banyoles (Spania), a obținut medalia de bronz la aceeași categorie (împreună cu Oancea, Gabriela Czompa, Camelia Burcă).

Un an mai târziu, a cucerit medalia de aur în cadrul aceleiași competiții, împreună cu Oancea, Zaharia și Enikő Barabás.^[2]

La Campionatele Mondiale U23 din 2006, a cucerit medalia de aur alături de echipajul de patru vâsle format din Maria Diana Bursuc, Florina Atomulesei și Ionelia Zaharia.^[3]

La a treia etapă de Cupă Mondială din 2007, echipajul de patru rame (Zaharia, Lupașcu, Barabás) s-a clasat pe locul trei. Același echipaj a adus o medalie de argint la Campionatele Europene de la Poznań (Polonia).^[4]

În 2008 a cucerit aurul în proba de dublu rame fără cârmaci la Campionatele Mondiale U23 de la Brandenburg (Germania), împreună cu Nicoleta Albu.^[5] Cogianu s-a calificat în premieră la Jocurile Olimpice la ediția din 2008,^[6] dar nu a reușit să avanseze în finală la dublu vâsle. Sezonul s-a încheiat cu medalia de bronz obținută la Europenele de la Atena, împreună cu echipajul de patru vâsle (Ionelia Neacșu, Cristina Ilie, Adelina Cojocariu).^[7]

Din 2009, Roxana Cogianu este specializată în proba de opt vâsle plus cârmaci. Împreună cu echipajul de 8+1 a cucerit bronzul la a doua etapă de Cupă Mondială de la München din 2009 și aurul la cea de-a treia etapă de la Lucerna. Mondialele desfășurate la Poznań în Polonia a adus echipajului de 8+1 (Lupașcu, Albu, Cojocariu, Neacșu, Bursuc, Ioana Crăciun, Barabás) medalia de argint.^[8] Aceeași echipaj a obținut medalia de aur și la Europenele de la Brest (Belarus).^[9]

În 2010, Cogianu și-a îmbunătățit palmaresul cu medalia de aur obținută cu echipajul de 8+1 la Cupa Mondială.^[10] Favorită la titlu, barca de 8+1 a ocupat primul loc și la Europenele de la Montemor-o-Velho din Portugalia.^[11] O nouă performanță a venit din partea aceluiași echipaj la Campionatul Mondial desfășurat în Noua Zeelandă, unde a ocupat a treia treaptă a podiumului.^[12]

La prima regată de Cupă Mondială din 2011, desfășurată la München (Germania), echipajul de 8+1 (Maria Bursuc, Ionelia Neacșu, Grigoraș, Dorneanu, Andreea Boghian, Cojocariu, Mironcic și Talida Gîdoiu) a obținut medalia de bronz.^[13] Anul competițional s-a încheiat cu medalia de aur obținută de echipajul de 8+1 la Campionatele Europene din Plovdiv (Bulgaria).^[14]

La prima și la cea de-a treia etapă a regatei de Cupă Mondială, echipajul de 8+1 a cucerit medaliile de argint. Roxana Cogianu a participat la Jocurile Olimpice de vară din 2012, unde a obținut locul 4 în finala categoriei de 8+1.^[15] La Europenele de la Varese (Italia), românca s-a situat pe prima treaptă a podiumului.^[16] În urma rezultatului, a fost recompensată cu Ordinul 'Meritul Sportiv' — clasa a III-a cu 2 barete.^[17]

La Campionatele Europene din 2013 desfășurate la Sevilla (Spania), a obținut medalia de aur,^[18] în timp ce la regata de Cupă Mondială de la Lucerna a ocupat a doua treaptă a podiumului.^[19] La Campionatele Mondiale desfășurate în Coreea de Sud, Cogianu a obținut două medalii de argint, atât la dublu vâsle^[20] cât și împreună cu echipajul de 8+1.^[21]

Același palmares s-a repetat și în 2014, când la Campionatele Europene desfășurate în Belgrad (Serbia), echipajul feminin de 8+1 a cucerit aurul.^[22]

La Campionatele Europene din 2015 de la Poznań, echipajul de 8+1 s-a clasat pe locul trei.^[23]

În 2016, prin rezultatul din cadrul regatei preolimpice de la Lucerna, echipajul de 8+1 (Mihaela Petrilă, Ioana Strungaru, Mădălina Bereș, Andreea Boghian, Laura Oprea, Adelina Cojocariu, Irina Dorneanu, Daniela Druncea și Roxana Cogianu) a reușit să se califice de pe primul loc la Jocurile Olimpice de vară din 2016. Echipajul a obținut medalia de bronz, după ce în urmă cu patru ani canotajul românesc nu a cucerit nicio medalie.
1986: Mário Jorge Malino Paulino, cunoscut ca și Camora (n. 21 septembrie 1986, Samora Correia, Portugalia) este un fotbalist aflat sub contract cu CFR Cluj.
1986: Lindsey Stirling (n. 21 septembrie 1986) este o violonistă americană,dansatoare,interpretă,cântăreață și compozitoare. Ea pune în practică interpretări la vioară combinate cu diferite coregrafii excepționale,și live,și în videoclipurile ei ce pot fi găsite pe canalul său de YouTube.

Lindsey Stirling este considerată ca fiind un "Artist YouTube"(eng:YouTube Artist/YouTube Star) deoarece aceasta s-a făcut cunoscută încărcând videoclipurile sale pe celebra platformă. Lindsey a reușit să strângă un număr record de peste 1.730.000.000 vizualizări și 9.150.000 abonați,pe cont propriu,fără vreo casă de discuri în spate. Chiar și în momentul de față,conturile sale de pe rețelele sociale sunt administrate exclusiv de ea,Lindsey având o relație foarte strânsă cu fanii săi.

Lindsey acoperă o gamă foarte mare de stiluri muzicale,de la muzică pop și rock,la muzică electronică(EDM). Pe lângă piesele originale,discografia ei conține numeroase cover-uri,dintre care cele mai populare sunt Radioactive (care a câștigat Response of the Year în 2013),All of me (ft John Legend) și Skyrim. Melodia Crystallize a fost primul său hit,melodia atingând 1.000.000 de vizualizări în 24 de ore de la încărcare,și,în momentul de față,155.000.000 de vizualizări.

Prima sa performanță live mare a fost în 2010,când a apărut în sezonul 5 din America's Got Talent.Lindsey s-a calificat în semi-finale dar a fost exclusă din concurs și umilită în direct,spunându-i-se că este prea diferită pentru a avea succes. Lindsey nu a renunțat,și,deși a fost o experiență umilitoare care "a speriat-o prea tare să mai pășească pe o scenă vreodată",a început să încarce clipuri pe YouTube.Cu banii obținuți din muzică,aceasta și-a permis să plece în turneu pentru prima dată,in 2013. Lindsey s-a născut în Santa Ana,California. A fost crescută într-o familie modestă împreună cu cele 4 surori ale sale: Brooke,Jennifer,Marina și Vova de către Stephen și Diane Stirling.Tatăl său a fost scriitor și misionar,una dintre numeroasele sale cărți fiind Persona Non Grata. Părinții săi obișnuiau să o ia la toate concertele de muzică clasică gratuite care aveau loc prin zonă,concerte în care Lindsey vedea alti violoniști. De aici și pasiunea sa pentru vioară. Stirling a spus "Fiind expusă la atâta muzică clasică,obișnuiam să văd toți acei instrumentiști cântând ,dar mai mereu violoniștii 'conduceau' toate melodiile,ei aveau cele mai mari și mai răsunătoare părți din melodii,de aceea mi-au atras atenția cel mai mult.Erau un fel de staruri ale orchestrelor".Lindsey și-a implorat părinții să înceapă lecții de vioară.Deși părinții ei aveau venituri destul de mici,au făcut eforturi financiare să-i cumpere o vioară iar mama sa a căutat un profesor de vioară pe care și-l putea permite.Toți profesorii de vioară i-au spus mamei sale că "un copil nu poate să învețe un instrument cu 15 minute de lecții pe săptămână",dar,atăt își puteau permite.În cele din urmă,au găsit o profesoară care a acceptat să o învețe pe micuța Lindsey tainele viorii.Aceasta a luat primele lecții la vârsta de 6 ani.

Locuind în Gilbert,Arizona,la vârsta de 16 ani Lindsey a început școala la Mesquite High School,unde și-a format o trupă rock numită Stomp on Melvin.În timp ce era în trupă,a compus o piesă solo rock la vioară,cu care a câștigat premiul Spirit Award la competiția America's Junior Miss. "Strângeam bani pentru facultate și participam la diferite competiții locale.Când m-am înscris la concurs erau foarte mulți violoniști în competiție și chiar nu știam cum o să câștig.Trebuia să fac ceva să ies in evidență,ceva ce restul violoniștilor nu pot face.Așa că am început să combin muzica cu dansul și...iata ce s-a întâmplat! Am câștigat competiția!"

Lindsey Stirling
1988: Victor Gonța (n. 21 septembrie 1988) este un fotalist din Republica Moldova, care în prezent evoluează la echipa Malkiya Club din Bahraini Premier League
1989: Jason Joel Desrouleaux^[4] (n. 21 septembrie 1989), cunoscut pe plan profesional ca Jason Derulo (anterior stilizat Derülo),^[5] este un cântăreț, compozitor și dansator american.

Jason Derulo

* 1991: Alexandru Nicolae Soare (n. 21 septembrie 1991, Buzău) este un atlet român specializat pe alergare de distanță, laureat cu argint la proba de 10.000 m la Campionatul European pentru tineret din 2013^[1] și la Universiada de vară din 2015^[2
1999: Alexandru Isak (Solna, Stockholm, Suedia; 21 septembrie din 1999), este un fotbalist suedez de origine africană care joacă ca atacant la Borussia Dortmund din Bundesliga din Germania. Este poreclit "noul Zlatan Ibrahimovic".^[1]. Pe 23 ianuarie a fost transferat la Borussia Dortmund pe 8 milioane de euro.

VA URMA PARTEA A DOUA

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

joi, 19 septembrie 2019

Romane și colecții de povestiri

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Raportați un abuz

Joel și Ethan Coen
Ethan Coen (stânga) și Joel Coen la Festivalul de Film de la Cannes 2001

Rinat Leonidovici Ahmetov Рінат Леонідович Ахметов

Faith Hill
Faith Hill într-un concert în Dallas, Texas, 2006

Heike Kamerlingh Onnes

Gheorghe D. Marinescu

Nick Castle

Anneliese Michel