joi, 19 septembrie 2019

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU SÂMBĂTĂ 21 SEPTEMBRIE 2019

 PARTEA A DOUA

Decese
  • 19 î.Hr.: Publius Vergilius Maro (cunoscut în limba română ca Virgiliu, n. 15 octombrie 70 î.Hr., Andes/azi Virgilio – d. 19 î.Hr., Brundisium/azi Brindisi) a fost un poet latin, autor al epopeii în versuri Aeneis („Eneida”), considerată epopeea națională a romanilor. Multe din datele biografice nu sunt sigure, cele mai multe informații datează din perioada antică târzie sau provin din legende ale evului mediu timpuriu. 

    Împrejurări istorice[modificare | modificare sursă]

    • 60 î.Hr. - Primul triumvirat: Caesar, Pompeius, Crassus.
    • 49 î.Hr.-48 î.Hr. - Războiul civil între Caesar și Pompeius.
    • 43 î.Hr. - Al doilea triumvirat: Octavianus, Marcus Antonius, Lepidus.
    • 42 î.Hr. - Bătălia de la Filippi, triumvirii îi înving pe republicani.
    • 31 î.Hr. - Victoria lui Octavianus la Actium împotriva lui Marcus Antonius.
    • 27 î.Hr. - Instituirea imperiului (Principatus) sub conducerea lui Octavianus, care primește din partea senatului titlul de Augustus (măreț, grandios, sublim, venerat). Reorganizarea statului roman, asigurarea păcii (Pax romana) și restaurarea vechilor tradiții (mos majorum) favorizează o puternică înflorire economică, socială și culturală ("Secolul lui Augustus").
    Virgiliu s-a născut în anul 70 î.Hr. la Andes (probabil Pietole de astăzi), lângă Mantova (Gallia Cisalpină) într-o familie de agricultori. Primește însă o educație aleasă la Cremona, Mediolanum (azi Milano) și în sfârșit la Roma, unde studiază Retorica, Medicina și Astronomia, fiind elev al retorului Marcus Epidius. Frecventează cenaclul lui Asinius Pollio, de factură neoterică. La Neapolis (azi Neapole), studiază greaca cu poetul și gramaticul Parthenius și mai ales filosofia cu epicureanul Siron. Din această perioadă datează și primele încercări literare, scrieri cuprinse în Appendix Vergiliana, poeme minore atribuite tânărului Virgiliu, dar în mare măsură apocrife. Se alătură cercului literar al "poeților noi" (poetae novi). Opera De rerum natura a lui Lucrețiu îi servește ca model, fără a accepta că Lucrețiu nega imortalitatea sufletului.
    Succesul primei culegeri în versuri, Bucolice, precum și bogata sa cultură, îi înlesnesc accesul în cercul lui Maecena, la îndemnul căruia va scrie celelalte opere. Se bucură de prețuirea împăratului Augustus.
    Ultimii 30 de ani ai vieții îi petrece la țară, lângă Neapolis, consacrându-se exclusiv creației. Virgiliu moare la Brindisi, în timp ce se întorcea dintr-o călătorie în Grecia. Bucolicele (de fapt: Eclogae vel bucolica), prima operă aparținând cu siguranță lui Vergilius, sunt compuse din 10 cărți și reflectă certe influențe epicureice. Au fost scrise între anii 42 î.Hr. și 39 î.Hr. sub influența evenimentelor dramatice ale anului 41 î.Hr. când, după campania din nordul Italiei, au fost expropriate terenuri agricole pentru a împropietări pe veteranii bătăliei de la Filippi. Sub forma unui dialog între doi păstori, Tityrus și Meliboeus, Vergilius evocă dificultățile țăranilor deposedați de pământ. Se pare că poetului însuși i se confiscase o parte din pământurile familiei, fiindu-i redate la intervenția împăratului Octavian Augustus în persoană. În poem sunt descrise priveliști naturale, scene din viața păstorilor și agricultorilor, se glorifică virtuțile Romei și personalitatea lui Augustus. Georgicele (Georgica, din Limba greacă: gé "pământ" + érgon "lucrare" = georgós "agricultor"), operă didactică în patru cărți scrisă în hexametri, compusă între anii 37 î.Hr.-30 î.Hr. la sugestia lui Maecena, cu scopul de a sprijini redresarea agriculturii italice. Astfel, prezentând frumusețile vieții și muncii de la țară, poetul urmărește să readucă pe ogoare mulțimea de țărani care își părăsiseră locurile natale, pentru a deveni "clienți" ai persoanelor înstărite din Roma. Vergilius a folosit izvoare din literaturile greacă și latină: Hesiod Erga kai Hêmerai ("Lucrări și Zile"), Teofrast Historia Plantarum ("Istoria plantelor"), Cato cel Bătrân De re rustica ("Asupra vieții la țară"), Varro Rerum rusticarum sive De agricultura ("Lucruri de la țară sau Despre agricultură"), Lucrețiu De rerum natura ("Despre natura lucrurilor"). Cele patru cărți ale operei tratează următoarele teme: I. Cultivarea pământului și păstoritul; II. Cultivarea plantelor, în special a viței de vie și a măslinilor; III. Creșterea animalelor; IV. Descrierea apiculturii, cu o metaforă cuprinzând o viziune stoică asupra vieții în societate. 
    • Fuga lui Enea din Troia. Pictură (1598) de Federico Barocci. Galleria Borghese, Roma
    Eneida (Aeneis), alcătuită din hexametri în 12 cărți, este considerată epopeea națională a romanilor, bazată pe legenda conform căreia, Enea, erou troian de origine divină (era fiul zeiței Venus), după căderea Troiei și lungi peregrinări, ajuns în Latium pe țărmurile Italiei, fondează o colonie, din care va rezulta mai târziu Roma. Conform legendei, fiul său, Ascanius, va întemeia cetatea Alba Longa. Fiica unui rege al acestei cetăți, Rea Silvia, va da naștere celor doi gemeni, Romulus și Remus, fondatorii Romei.
    Cele 12 cărți ale epopeei sunt grupate în două părți:
    • Primele șase cărți înfățișează evenimentele care au avut loc în al șaptelea an de rătăciri pe mare. După ce flota lui Enea este aruncată de furtună pe țărmurile Africii, regina Cartaginei, Didona, îi găzduiește pe troieni. Didona se îndrăgostește de Enea, acesta însă - în urma îndemnului lui Jupiter - o părăsește pentru a-și îndeplini menirea întemeierii unui stat înfloritor în Italia. Dezamăgită, Didona se sinucide, înjunghiindu-se cu sabia lui Enea.
    • În ultimele șase cărți se povestește debarcarea lui Enea în Italia, la gurile Tibrului. Aici se căsătorește cu Lavinia, fiica regelui din Latium, Latinus. Turnus, conducătorul rutulilor și logodnicul Laviniei, pregătește războiul contra lui Enea. Din această luptă, eroul troian - cu ajutorul lui Jupiter la insistențele lui Venus - iese victorios, apropiindu-se de îndeplinirea misiunii sale istorice.
    Virgiliu a murit înainte de a-și desăvârși opera. Augustus a dat ordin legatarilor testamentari ai poetului, Varius și Tucca, să nu distrugă manuscrisul - cum dorise Virgiliu - ci să-l publice ca atare, cu un minimum de prelucrări. Chiar neadusă la perfecțiune, Eneida a fost recunoscută de la început drept una din capodoperele literaturii, alături de epopeile homerice, Iliada și Odiseea, care i-au servit ca model, influențând generațiile ulterioare de scriitori, până în perioada umanismului. 
    Publius Vergilius Maro
    Parco della Grotta di Posillipo5 (crop).jpg

    Publius Vergilius Maro. Mozaic în Landesmuseum din Trier (Germania)
  • 454: A murit  Flavius Aetius (n. 391), renumit  general al  Imperiului  Roman de Apus. S-a născut la Durostorum (Silistra de azi) si in tinerețe, este trimis de trei ani, între 405 și 408, ca un ostatic la curtea lui Alaric, regele vizigoților stabiliti caaliați în Moesia și apoi la cea a regelui hunilor Ruga, între anii 409 și 412, unde devine unprieten al tanarului print Attila, nepotul lui Ruga. A fost un comandat militar abil și cel mai influent om din jumătatea occidentală a Imperiului Roman, timp de doua decenii (433-454). În anul 451, in alianta cu vizigoții și francii, îl înfrânge pe rege hunilor, Attila, in batalia de pe Campiile Catalunice.  În 454 din ordinul împăratului Valentinian al III-lea, Flavius Aetius este asasinat. După asasinarea sa, cronicile l-au considerat „ultimul roman”.
  • 687: A decedat  Papa Conon (n.cca 630). A condus Biserica Romei din 21 octombrie  686 pana la moartea sa si se pare ca a fost fiul unui ofițer de origine traca. În timpul pontificatului său l-a uns episcop pe Sf. Kilian, misionarul irlandez și l-a  trimis să predice credința în Franconia.  A murit 21 septembrie, la Roma 687 grav bolnav după o domnie foarte scurtă, care a durat  o perioadă de un an.  La moartea sa, Conon a fost îngropat în Bazilica patriarhală San Pietro de la Roma.
  • 1235: Andrei al II-lea (n. cca. 1175 – d. 26 octombrie 1235), din dinastia arpadiană, a fost fiul lui Béla al III-lea (1172-1196) și al Anei de Chatillon, rege al Ungariei între 1205 -1235. Frate cu regele Emeric (Imre) al Ungariei (1196-1204) și cu Margareta, împărăteasa Bizanțului, soția lui Isaac al II-lea Angelos (1185-1195 și 1203-1204).
    Andrei al II-lea al Ungariei cu Bula de Aur în mâna dreaptă, iar în mâna stângă cu globus cruciger, simbolul suprem de autoritate.
    Atât pe plan intern cât și extern, Andrei al II-lea a dus o politică ambițioasă, dar incoerentă. Sub influența primei soții Gertrud, contesă de Merania, și, poate, a fiicei sale Elisabeta, devenită ulterior contesă de Turingia, Andrei al II-lea a colonizat în anul 1211 în Țara Bârsei Ordinul cavalerilor teutoni, pe care apoi l-a alungat în anul 1225, după confruntări armate. Politica de apropiere față de Imperiul Romano-German și numirea în importante demnități laice și clericale ale Regatului Ungariei a unor rude apropiate ale primei sale soții, cum este cazul arhiepiscopului Berthold de Kalocsa, numit în funcția de voievod al Transilvaniei, au determinat în anul 1213 o revolta a marii nobilimi, soldată cu uciderea Gertrudei.
    În anul 1215 s-a căsătorit cu Yolanda de Courtenay, fiica viitorului împărat latin de Constantinopol, Petru de Courtenay. Câțiva ani mai târziu, între 1217 și 1218, a participat la Cruciada a V-a, fără a obține însă roadele politice scontate, respectiv râvnita coroană a Imperiului Latin de Costantinopol. Constrâns de opoziția crescândă față de politica sa internă, Andrei a fost nevoit să accepte în anul 1223 ratificarea Bulei de Aur (Bulla aurea), cea mai veche constituție a Ungariei, prin care au fost consolidate drepturile marilor magnați. În anul 1224 a sancționat prin așa-numitul Andreanum drepturile și privilegiile coloniștilor germani (sași) din sudul Transilvaniei.
    A fost înmormântat în mănăstirea cisterciană Igriș, ctitoria părinților săi. 
    Andrei al II-lea al Ungariei
    Regele Ungariei,
    Dalmației, Croației, Ramei, Serbiei, Galiției și Lodomeriei
    Regele Ierusalimului
    Prințul Dalmației și Croației (1197 – 1203)
    Prinț de Hum și Rama (1198 – 1203)
    Budapest Heroes square II Andras.jpg
    Andrei al II-lea al Ungariei
    (Andrei al II-lea, cel Cavaler,
    Andrei al II-lea, cel din Ierusalim)

    PărințiBéla al III-lea
    Ana de Châtillon Modificați la Wikidata
    Frați și suroriImre al Ungariei
    Constanța a Ungariei
    Margaret of Hungary[*] Modificați la Wikidata
    Căsătorit cuGertrud von Andechs-Meran
    Iolanda de Courtenay
    Beatrice d'Este
    CopiiAnna Maria de Ungaria[*]
    Béla al IV-lea
    Elisabeta de Turingia
    Coloman al Galiției și Lodomeriei[*]
    Iolanda a Ungariei[*]
    Ștefan postumul[*]
    Andrei de Galiția[*] Modificați la Wikidata
  • 1327: Eduard al II-lea (n. 25 aprilie 1284 – d. 21 septembrie 1327), a fost rege al Angliei din 1307 pâna în ianuarie 1327.
    Eduard al II-lea a fost primul monarh care a fondat colegiile universităților din Oxford și Cambridge; el a fondat Cambridge's King's Hall în 1317 și a dat statut regal Colegiului Oriel din Oxford în 1326. Al patrulea fiu al regelui Eduard I și al primei lui soții Eleonora a Castiliei, Eduard al II-lea s-a născut la Castelul Caernarfon. A fost primul prinț englez care a deținut titlul de Prinț de Wales, care a fost oficializat de Parlament la 7 februarie 1301.
    Eduard a devenit moștenitor al tronului când avea doar câteva luni, după decesul fratelui său mai mare, Alphonso. Tatăl lui, un puternic lider militar și-a instruit moștenitorul în arta războiului și în politică încă din copilărie, totuși tânărul Eduard prefera plimbarea cu barca și tapiseriile, activități considerate la vremea aceea sub demnitatea unui rege.
    Prințul a luat parte la câteva campanii scoțiene însă în ciuda acestor angajamente mărețe "toate eforturile tatălui său n-au putut împiedica dobândirea unor obiceiuri extravagante și frivolitatea pe care le-a menținut toată viața".[1]
    Puternicul atașament manifestat de tânărul Eduard față de Piers Gaveston, un cavaler gascon, l-au determinat pe rege să-l exileze pe Gaveston de la curte în special după ce Prințul Eduard a acordat prietenului său un titlu rezervat regalității. În mod ironic regele a fost cel care l-a ales pe Gaveston în 1298 să fie un prieten potrivit pentru fiul său din cauza spiritului său, a curtoaziei și a abilităților sale. Eduard I a murit la 7 iulie 1307 în drum spre o altă campanie împotriva scoțienilor, un război care a devenit semnul distinctiv al domniei sale.
    În Evul Mediu, homosexualitatea era considerată un păcat capital. De fapt, se pare că Eduard era mai curând bisexual, fiindcă a avut câteva aventuri și cu domnițe de la curte și chiar a dăruit un urmaș Angliei, însă patima lui pentru băieții frumoși era mai puternică.
    La 25 ianuarie 1308, Eduard s-a căsătorit la Boulogne cu Isabela a Franței, fiica regelui Filip al IV-lea al Franței și sora a trei regi francezi. La 25 februarie au fost încoronați la Westminster Abbey. Mariajul a fost sortit eșecului de la început. Isabela era mai mult neglijată de soțul ei, care prefera să-și petreacă timpul conspirând cu favoritul său despre cum să limiteze puterea nobililor englezi (peerage) și să-și consolideze propria putere.
    Pentru că baronii englezi au început să exercite presiuni asupra lui Eduard împotriva "gasconului" Gaveston, regele îl exilează în Irlanda, însă nu pentru mult timp; îl recheamă, episcopii îl excomunică pe Gaveston iar regele fuge cu amantul său, părăsindu-și soția însărcinată în trei luni.
    În cele din urmă Gaveston este capturat de contele Pembroke și decapitat, inainte ca regele să-l poata salva.
    După moartea lui Gaveston regele crește puterea nepotului său prin alianță, (care de asemenea, era cumnatul lui Gaveston) Hugh le Despenser cel Tânăr. Baronii au fost indignați de privilegiile acordate atât tatălui cât și fiului, ambii numiți Hugh le Despenser, în special când Despenser cel Tânăr a început în 1318 eforturile pentru a-și procura pentru sine titlul de conte de Gloucester și domeniile asociate acestui titlu. 
    • Execuția lui Huge Despensers cel Tânăr.
    Are loc o dispută între Franța și Anglia după refuzul lui Eduard de a aduce un omagiu regelui francez pentru teritoriul Gasconia. După mai multe încercări de a-și recâștiga teritoriul, Eduard își trimite soția să negocieze termenii de pace. Isabela ajunge în Franța în martie 1325. Are ocazia să-și viziteze familia și de a scăpa de rege și Despensers și de ceea ce detesta cel mai mult.
    În Franța întâlnește un nobil exilat, pe nume Roger Mortimer, care îi împărtășește ura față de regele Eduard. Se îndrăgostește de el, devine amanta lui și la îndemnul acestuia începe să adune o armată pentru a-și răsturna de pe tron soțul. Când suita Isabelei, care era credincioasă regelui Eduard, revine în Anglia la 23 decembrie, îi aduce acestuia vestea șocantă a alianței cu Roger Mortimer și planul invaziei Angliei.
    În septembrie 1326, Mortimer și Isabela invadează Anglia. Eduard a fost uimit de numărul mic de soldați și imediat a început să strângă o armată numeroasă care să o zdrobească pe a lor. Totuși, un mare număr de bărbați au refuzat să lupte împotriva lui Mortimer și a reginei. Eduard a pus o recompensă de o mie de livre de aur pe capul lui Mortimer. Isabella a oferit două mii de livre pentru tânărul Despenser. Tatăl acestuia a fugit către Bristol dar orașul și-a deschis porțile în fața armatei reginei. Bătrânul Despenser a fost prins și spânzurat. Eduard, care era însoțit de Hugh cel tânăr, avea tot mai puțini suporteri.
    În cele din urmă, în noiembrie 1326 a fost prins Hugh cel Tânăr și condamnat la o moarte dezonorantă și dezgustătoare: mai întâi i s-au tăiat organele sexuale, ca eretic și sodomit, apoi decapitat. Regina l-a declarat pe suveran „nebun și probabil răpit de Iele” și l-a închis în Turnul Londrei. În septembrie 1327, Eduard a fost ucis în închisoare, cu acceptul tacit al reginei.
    Peste patru ani, regele va fi răzbunat de fiul său, care-l va ucide pe Mortimer și o va alunga pentru totdeauna de la curte pe mama sa, Isabela.
    Eduard al II-lea
    Din grația lui Dumnezeu, Rege al Angliei
    Lord al Irlandei și Duce de Aquitaine
    EdwardII-Cassell.jpg

    PărințiEduard I al Angliei
    Eleonora a Castiliei Modificați la Wikidata
    Frați și suroriElizabeth of Rhuddlan[*]
    Mary of Woodstock[*]
    Margaret of England[*]
    Henry of England[*]
    Thomas of Brotherton, 1st Earl of Norfolk[*]
    Alphonso, Earl of Chester[*]
    Edmund of Woodstock, 1st Earl of Kent[*]
    Joan of Acre[*]
    Eleanor of England, Countess of Bar[*] Modificați la Wikidata
    Căsătorit cuIsabela a Franței (c.1295-1358)
    CopiiEduard al III-lea al Angliei
    Ioan de Eltham, Conte de Cornwall
    Eleanor, Contesă de Guelders
    Ioana, regină a Scoției
    Adam FitzRoy
  • 1391: A încetat din viaţă Petru I Muşat, domn al Moldovei.  În timpul domniei lui se bat primele monede moldoveneşti, groşii de argint, care pe o parte aveau un scut cu flori de crin și bare transversale, iar pe cealaltă, capul de bour. A fost  căsătorit  cu sora regelui Vladislav Jagello. Petru I a întemeiat cetatea și mănăstirea Neamțului. Tradiția spune că mănăstirea Neamțului a fost ridicată de către niște ucenici de-ai lui Nicodim, ctitorul Vodiței din Țara Românească. Mănăstirea a fost înzestrată cu 2 sate, 2 mori și o vie. Tot el a fixat scaunul Moldovei la Suceava. Cand  Ștefan Voievod, moștenitorul de drept al tronului Moldovei, a murit în anul 1358, după moartea voievodului Bogdan I Intemeietorul în anul 1367,  domnia Moldovei a fost disputată de cei doi fii ai lui Ștefan Voievod, Petru și Ștefan. Petru, deși, a fost mezinul a fost susținut de majoritatea populatiei  și de provincialii unguri, adică maramureșenii din Moldova și și-a însușit domnia. Soarta lui Petru I și a fratelui său Ștefan după jumătatea anului 1368, nu este cunoscută. Nu se cunosc date despre moartea lui Petru I și nici locul mormântului său. Se presupune, însă, că mormântul său ar fi unul dintre cele trei morminte aflate în prima biserică de la Radauti, în naosul actualei biserici episcopale Sfântul Nicolae.
  • 1558: Carol al V-lea (spaniolă Carlos I; daneză Karel V; germană Karl V.; italiană Carlo Quinto; franceză Charles Quint; n. 24 februarie 1500 – d. 21 septembrie 1558) a fost împărat romano-german din 1519, până la abdicarea sa în 1556. A domnit, de asemenea, ca rege al Spaniei, cu titulatura „Carol I”, din 1516 până în 1556. Ca moștenitor a patru dintre casele regale importante din Europa, a realizat o uniune personală a unor teritorii întinse și dispersate, incluzând Sfântul Imperiu Roman, Aragon, Castilia, Napoli, Sicilia, Țările de Jos și coloniile spaniole din Americi. Când a renunțat la tron, și-a împărțit ținuturile între fiul său, Filip al II-lea al Spaniei, și fratele său, împăratul Ferdinand I.
    A fost fiul lui Filip I al Castiliei și al Ioanei de Castilia. Bunicii lui din partea tatălui au fost împăratul Maximilian I și Maria de Burgundia, a cărei fiică, Margareta de Austria, s-a ocupat de educația lui. Bunicii din partea mamei au fost Ferdinand al II-lea de Aragon și Elisabeta I a Castiliei, care prin mariajul lor au unit pentru prima dată teritoriile care astăzi formează statul modern Spania, și a căror fiică, Caterina de Aragon, a devenit regină a Angliei, ca prima soție a lui Henric al VIII-lea. Maria I a Angliei a fost verișoara lui Carol Quintul și avea să se căsătorească cu fiul lui Carol, Filip al II-lea. 
    Portret al tânărului Carol V
    Carol este al doilea copil însă fiul cel mare al lui Filip I al Castiliei și a Ioanei I a Castiliei. Prenumele său tipic burgund este un omagiu adus străbunicului său, Carol Temerarul. La naștere i s-a acordat titlul de conte de Luxemburg. Combinând moștenirile habsburgilor, cea a Casei de Burgundia și moștenirea spaniolă a mamei sale, Carol transcendea frontierele etnice și naționale. Deviza sa a fost Plus Ultra, „Mai departe”.
    Carol s-a născut în orașul flamand Ghent în 1500. Cultura și viața curtezană din Țările de Jos burgunde l-au influențat mult la începutul vieții sale. Vorbea cinci limbi : flamandă, germană, spaniolă, franceză și italiană. Vorbea franceza ca limbă maternă și flamanda din copilărie, după care a învățat spaniola la un nivel acceptabil (cunoașterea ei era o condiție impusă de Adunarea Generală a Castiliei, pentru a fi acceptat ca rege) și ceva germană. Are doar șase ani la moartea prematură a tatălui său, în 1506. Este crescut în Țările de Jos sub tutela mătușii sale, Margareta de Austria, care l-a proclamat Duce de Burgundia și conte de Flandra la 7 iuie 1507.
    Se pare că a pretins că vorbește „spaniola cu Dumnezeu, italiana cu femeile, franceza cu bărbații, și germana cu calul meu”.[1] Însă acest citat are multe variante și adesea este atribuit lui Frederic cel Mare.[2]
    De la strămoșii săi burgunzi, a moștenit o relație ambiguă cu regii Franței. Carol avea în comun cu Franța limba maternă (alături de flamandă) și multe aspecte culturale. În tinerețe, a vizitat frecvent Parisul, pe atunci cel mai mare oraș din Europa de Vest.
    Carol a declarat că „Parisul nu este un oraș, este un univers” (Lutetia non urbs, sed orbis). Dar Carol a moștenit și tradiționala rivalitate politică și dinastică între lineajul burgund și cel regal al Dinastiei Valois. Acest conflict a fost amplificat de ascensiunea sa la tronul Sfântului Imperiu Roman și Regatului Spaniei. A fost logodit atât cu Louise cât și cu Charlotte de Valois, fiicele regelui Francisc I al Franței însă ambele au murit în copilărie.
    Deși Spania era nucleul regatului său, nu s-a integrat pe deplin acolo, și în special în primii ani simțea că e considerat un prinț străin. Nu vorbea spaniola foarte bine, nefiind limba sa maternă. Cu toate acestea, și-a petrecut mare parte a vieții în Spania, inclusiv ultimii ani, când s-a retras la o mănăstire spaniolă.
    În tinerețe, Carol l-a avut ca tutore pe Adrian de Utrecht, mai târziu Papa Adrian al VI-lea, un flamand ostil luxului. Acest om auster îl învață pe tânărul arhiduce căile spre o viață interioară prin renunțare și simplitate. Consilieri importanți i-au fost și Lord Chièvres, Jean Sauvage și Mercurino Gattinara care i-au inoculat simțul onoarei. 
    • Carol V, 1532
    În 1506, Carol a moștenit teritoriile burgunde ale tatălui său, cele mai însemnate fiind Țările de Jos și Comitatul Burgundia, majoritatea fiefuri ale Imperiului German, exceptând Flandra lui natală, care era încă - pe hârtie - un teritoriu francez, reminiscență a Războiului de o sută de ani. Cum era minor, mătușa lui, Margareta de Austria, a fost regentă până în 1515, și în curând s-a aflat în război cu regentul regatului Franței, în legătură cu problema jurământului lui Carol către regele francez pentru ținutul Flandrei, deoarece tatăl său depusese jurământ. Rezultatul a fost renunțarea Franței la Flandra în 1528.
    Carol a extins teritoriul burgund prin anexarea provinciilor Tournai, Artois, Utrecht, Groningen și Geldern. Cele Șaptesprezece Provincii fuseseră unite de strămoșii burgunzi ai lui Carol, dar nominal erau încă fiefuri ale Franței sau ale Sfântului Imperiu Roman. În 1549, Carol a emis Pragmatica Sancțiune, declarând Țările de Jos un teritoriu unificat, pe care îl vor moșteni urmașii săi.[1]
    Țările de Jos au avut un rol important în Imperiul său. Pe plan personal, pentru Carol Quintul erau regiunea unde și-a petrecut copilăria. Mulțumită comerțului, industriei și orașelor bogate, ele au fost importante și pentru trezorerie.
    După moartea bunicului său Ferdinand al II-lea pe 30 mai 1516, Carol a moștenit ținuturile sale, care includeau Aragon, Napoli, Sicilia și Sardinia. A devenit și rege al Castiliei, alături de mama sa Ioana Cea Nebună a Castiliei. Împreună cu coroana Castiliei, a luat în stăpânire Navara, Granada și posesiunile spaniole în Lumea Nouă.
    Pentru prima dată, coroanele Castiliei și Aragonului erau unite sub aceeași conducere. Ferdinand și Elisabeta fuseseră suverani fiecare în regatul său, dar numai rege consort în regatul celuilalt.
    Carol a ajuns în noile sale regate în toamna lui 1517. Regentul său, Jiménez de Cisneros, trebuia să-l întâmpine, dar s-a îmbolnăvit pe drum, cu posibilitatea unei otrăviri, și a murit înainte să se întâlnească cu regele.[3]
    Negocierile cu Adunările Castiliene s-au dovedit a fi dificile, și până la urmă Carol a fost acceptat cu următoarele condiții : trebuia să învețe castiliană; să nu ofere titluri străinilor; să nu scoată metale prețioase din Castilia; să respecte drepturile mamei sale, regina Ioana a Castiliei. Adunările i-au depus jurământ în Valladolid, în 1518. În 1519, a fost încoronat în fața Adunării de la Aragon, la Zaragoza, și după aceea în Catalonia.
    Carol a fost acceptat ca suveran, deși spaniolii nu erau prea încrezători în statutul său de Împărat. Până atunci, monarhii spanioli fuseseră limitați de lege; monarhia era un contract cu poporul. Cu Carol ar fi căpătat accente absolutiste, deși până la moartea mamei sale, în 1555, Carol nu a avut drepturi depline de rege.
    În curând s-a format o mișcare de rezistență împotriva Împăratului, din cauza taxelor impuse (pentru a strânge fonduri necesare războaielor din afara Spaniei, de puțin interes pentru castilieni) și deoarece Carol a început să numească flamanzi în posturi importante din Spania și America, ignorând candidații castilieni. Rezistența a avut drept rezultat izbucnirea Războiului Comunităților Castiliene, suprimat până la urmă de Carol. După aceasta, Castilia a fost integrată în Imperiul Habsburgic, și a reprezentat o sursă importantă de resurse militare și financiare pentru imperiu.
    În timpul domniei lui Carol teritoriile din Noua Spanie au fost extinse în mod considerabil de conchistadori precum Hernán Cortés sau Francisco Pizarro, care au determinat căderea imperiilor Aztec și Inca în mai puțin de un deceniu. Împreună cu expediția lui Magellan din 1522, aceste succese l-au convins pe Carol de misiunea sa divină de a deveni liderul lumii creștine, încă amenințate de Islam. Desigur, cuceririle l-au ajutat pe Carol să-și întărească poziția, trezoreria sa fiind aprovizionată cu aur în cantități uriașe. După cum a remarcat conchistadorul Bernal Diaz : „Am venit să-l servim pe Dumnezeu și pe Maiestatea noastră, ... și de asemenea ca să ne îmbogățim”.[1] În 1550, Carol a organizat o dezbatere la Valladolid, privind moralitatea forței folosită împotriva populației indigene a Americii spaniole. 
    După moartea bunicului său din partea tatălui, Maximilian I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman, în 1519, Carol a moștenit teritoriile habsburge din Austria. A fost de asemenea candidatul ales de principii-electori pentru succesiune, și cu ajutorul familiei înstărite Fugger, l-a putut devansa pe Francisc, fiind ales pe 28 iunie 1519. În 1530, a fost încoronat Împărat romano-german de către Papa Clement al VII-lea, în Bologna, având să fie ultimul împărat al Sfântului Imperiu Roman încoronat de un papă.
    Carol a fost Împărat al statelor germane, dar puterea lui era în realitate limitată de principi. Protestantismul s-a bucurat de mult succes în Germania, iar Carol era decis să nu lase asta să se întâmple în Țările de Jos. S-a organizat o inchiziție încă din 1522. În 1550, s-a introdus pedeapsa cu moartea pentru orice erezie. Dizidența politică a fost ținută sub control, în special în Ghentul natal al lui Carol, unde a înăbușit personal revolta din 1539 
    Împăratul Carol al V-lea, cca 1600-1605
    O caracteristică de bază a domniei lui Carol au fost conflictele cu Franța, care s-a văzut înconjurată de teritoriile din posesiunea lui Carol, și care încă dorea teritorii din Peninsula Italică. Primul război al lui Carol cu rivalul său, Francisc I al Franței, a început în 1521. Carol s-a aliat cu Anglia și cu Papa Leon al X-lea împotriva francezilor și venețienilor, ieșind învingător, împingându-i pe francezi afară din Milano și capturându-l pe Francisc în Bătălia de la Pavia din 1525. Pentru a-și redobândi libertatea, regele francez a fost obligat să îi cedeze Burgundia lui Carol, conform umilitorului tratat de la Madrid din 1526.
    Cu toate acestea, după ce a fost eliberat, Francisc a obligat Parlamentul de la Paris să declare nul tratatul. Franța a intrat apoi în Liga de la Cognac, pe care Papa Clement al VII-lea o formase împreună cu Henric al VIII-lea al Angliei, venețienii, florentinii și milanezii, pentru a se opune dominației imperiale romano-germane în Italia. În războiul care a urmat, Carol a prădat Roma și l-a ținut ca pe un prizonier pe Papa Clement al VII-lea, împiedicându-l să anuleze căsătoria lui Henric al VIII-lea cu mătușa lui Carol, Caterina de Aragon - fapt ce nu a rămas fără consecințe. În alte privințe, războiul s-a terminat nedecis. În Tratatul de la Cambrai din 1529, denumit „Pacea Doamnelor”, deoarece a fost negociat de mătușa lui Carol și mama lui Francisc, regele Franței a renunțat la pretențiile sale din Italia, dar și-a păstrat controlul asupra Burgundiei.
    Un al treilea război a izbucnit în 1535, când, în urma morții ultimului duce Sforza al Milanului, Carol și-a pus fiul, Filip al II-lea al Spaniei, la conducerea ducatului, în ciuda pretențiilor lui Francisc. Și acest război s-a terminat nedecis. Francisc nu a reușit să cucerească Milanul, dar a cucerit mare parte din teritoriile stăpânite de aliatul lui Carol, Ducele de Savoia, inclusiv capitala Torino. Un armistițiu semnat la Nisa, în 1538, pe baza uti possidetis, a pus capăt războiului, dar pacea nu avea să dureze. Războiul a fost reluat în 1542, Francisc aliându-se atunci cu sultanul otoman Suleiman I, în timp ce Carol s-a aliat cu Henric al VIII-lea. Deși Nisa a fost cucerită de flota franco-otomană, francezii nu au putut avansa până la Milano, în timp ce o invazie anglo-imperială a nordului Franței, condusă de Carol însuși, a avut parte de ceva succes, dar a fost și ea abandonată, semnându-se încă o pace, ce stabilea status quo ante, în 1544.
    Un ultim război a fost purtat de Carol împotriva fiului și moștenitorului lui Francisc, Henric al II-lea, în 1551. La începutul războiului Henric a fost victorios în Lorena, unde a capturat orașul Metz, dar ofensivele sale din Italia au eșuat. Carol a abdicat la mijlocul acestui conflict, lăsând războiul pe seama fiului său, Filip al II-lea al Spaniei, și fratelui său, Ferdinand I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman. 
    Carol a luptat incontinuu cu Imperiul Otoman și cu sultanul ei, Suleiman Magnificul. Marea înfrângere maghiară de la 1526, Bătălia de la Mohács, "a trimis un val de teroare asupra Europei".[4][5] Totuși, avantajul musulman în Europa Centrală a fost Asediul Vienei din 1529.
    Pe de altă parte, lupta dintre Carol și Suleiman pentru stăpânirea Mediteranei a fost decisă în favoarea sultanului în ciuda victoriilor spaniole, cum ar fi cucerirea de la Tunis din 1535. Flota otomană a dominat Mediterana de est după victoria sa de la Preveza din 1538 și pierderea de la Djerba din 1560 (la scurt timp după moartea lui Carol), care a decimat sever brațul marin spaniol. În același timp corsarii musulmani au acționat sub autoritatea și supravegherea sultanului, au devastat în mod regulat coastele spaniole și italiene, au lovit comerțul spaniol și puterea habsburgică.
    În 1536 regele Francisc I al Franței s-a aliat cu Suleiman împotriva lui Carol. În timp ce Francisc a fost convins să semneze tratatul de pace din 1538, el s-a aliat din nou cu otomanii în 1542 într-o alianță franco-otomană. În 1543 Carol s-a aliat cu Henric al VIII-lea al Angliei și a forțat Franța să semneze Tratatul de la Crépy. Mai târziu, în 1547, Carol a semnat un umilitor tratat[6] cu otomanii pentru a obține unele răgazuri pentru cheltuielile uriașe ale războiului lor, în care el era privit ca echivalentul marelui vizir al Imperiului Otoman - Ibrahim Pașa în acel moment - și se făcea referire la el numai ca rege al Spaniei deoarece putea fi numai un împărat în lume și acela era Suleiman. Puterile protestante din Dieta Imperială de multe ori au votat împotriva cheluirii banilor pe războaiele turcești deoarece mulți protestanți vedeau în avansul musulman o contrapondere a puterilor catolice.
    În urma acțiunilor lui Carol, Imperiul Persan a intrat în conflict cu Imperiul Otoman (1532–1555), forțând-l pe acesta să împartă resursele militare 
    Carol a suferit de un maxilar inferior extins, o deformare care s-a înrăutățit în viitoarele generații habsburgice dând naștere termenului de maxilarul Habsburg (prognatism). Această deformare a fost cauzată de lunga istorie de endogamie care a fost practicată în familiile regale pentru a menține controlul dinastic al teritoriilor. El se chinuia să mestece mâncarea în mod corespunzător și prin urmare, întraga viață a avut probleme cu indigestia.
    A suferit de epilepsie[8] și a fost serios afectat de gută, probabil din cauza dietei bazată pe consumul de carne roșie.[9] Cu vârsta, guta lui a progresat de la dureros până la imposibilitatea de a se mișca. În ultimii săi ani, s-a retras la mănăstirea St. Yuste într-o mică letică. S-a construit o rampă specială pentru a-i permite accesul la apartamente 
    La 25 octombrie 1555, Carol a abdicat la toate titlurile sale cu excepția ținutului Charolais, dând Imperiul Spaniol (Spania continentală, Olanda, Neapole-Sicilia, Lombardia și coloniile spaniole din America) fiului său, Filip al II-lea al Spaniei. Fratele său, Ferdinand I, deja intrase în posesiunea ținuturilor habsburgice succedându-i ca împărat al Sfântului Imperiu Roman.
    Carol s-a retras la mănăstirea din Yuste, în Extremadura, Spania, însă a continuat să păstreze o corespondență largă și și-a menținut interesul asupra situației imperiului. A suferit de o gută severă și unii cercetători cred că împăratul a abdicat după atacul de gută din 1552 care l-a forțat să amâne recapturarea orașului Metz, unde mai târziu a fost înfrânt. A trăit singur într-o mănăstire retrasă cu ceasuri atârnate pe toți pereții, lucru despre care unii istorici cred că simbolizează domnia și lipsa lui de timp.[11]
    Carol a murit la 21 septembrie 1558 de malarie.[12] Douăzeci și șase de ani mai târziu, rămășițele sale au fost transferate în panteonul regal de la El Escorial. 
    La 10 martie 1526, Carol s-a căsătorit cu verișoara lui primară Elisabeta a Portugaliei, sora lui Ioan al III-lea al Portugaliei.
    Copiii lor au fost:
    Carol este faimos și pentru că a avut numeroase amante. Două dintre ele au dat naștere unor copii care au ajuns guvernatori ai Țărilor de Jos habsburge :
  • 1576: Girolamo Cardano (n. 24 septembrie 1501, Pavia - d. 21 septembrie 1576, Roma) a fost un matematician, filozof și medic italian din perioada Renașterii.
    Cunoscut și sub numele latin Hieronymus Cardanus, a fost un savant renumit, un adevărat spirit universal.
    A fost contemporan cu Tartaglia, un alt mare matematician al epocii. Este fiul unui matematician milanez, prieten cu Leonardo da Vinci. Destul de tânăr dobândește cunoștințe de astrologie și magie, devenind celebru și totodată îl preocupă științele naturii și matematica.
    Studiază atât în Pavia, cât și la Padova, matematica și medicina, licențiindu-se în amândouă.
    În 1523 devine profesor de matematică la Universitatea din Pavia. După ce obține doctoratul, în 1534 este numit profesor la Academia Palatină din Milano.
    În 1562 intră că profesor de matematică la Bologna, unde îl are ca student pe Lodovico Ferrari.
    În 1570 este arestat pentru fapte nejustificate. Un an mai târziu, se retrage la Roma, unde își petrece ultimii ani din viață. Multe din lucrările lui Leonardo da Vinci au exercitat o influență directă asupra lucrărilor lui Cardano, cum ar fi introducerea metodei matematice în cercetare și rezolvarea problemelor de mecanică.
    Cardano a fost o personalitate importantă a secolului său, un spirit filozofic, cu înclinații către științe, prieten al adevărului, talent inventiv.
    Devizele sale erau:
    • Tempus meu possesio ("Timpul este bogăția mea")
    • Tempus ager meus ("Timpul este câmpul meu").
    Lucrările complete ale lui Cardano au fost publicate la Lyon în 1663, în zece volume. 
    Girolamo Cardano
  • 1643: Hong Taiji (28 noiembrie 1592 – 21 septembrie 1643; domnie: 1626 – 1643), de asemenea, transliterat ca Huang Taiji, conform transcrierii chineze a numelui său și menționat (în mod eronat) ca Abahai în literatura occidentală, a fost un împărat al dinastiei Qing. El a fost răspunzător de consolidarea imperiului pe care tatăl său, Nurhaci, l-a fondat. El a pus bazele cuceririi dinastiei Ming, deși a murit înainte ca acest lucru să fie realizat. În anul 1635 schimbă numele poporului său din jurcheni în manciurieni, precum și denumirea dinastiei din Jin Târzie în Qing, în 1636. Dinastia Qing va dura până în 1912.
    Deoarece tatăl său, Nurhaci, nu și-a asumat titlul imperial în timpul vieții sale, Hong Taiji este uneori considerat a fi primul împărat Qing, dar pentru că lui Nurhaci i s-a conferit post-mortem titlul de împărat, Hong Taiji este, de obicei, considerat al doilea împărat al dinastiei Qing. 
    Împăratul Chóngdé
    崇德帝
    Împărat Qing
    清 佚名 《清太宗崇德皇帝朝服像》.jpg

    PărințiNurhaci[1][2]
    Empress Xiaocigao[*][2] Modificați la Wikidata
    Frați și suroriPrincess Donggo[*]
    Princess Nunje[*]
    Mangguji[*]
    Princess Mukushen[*]
    fifth daughter of Nurhaci[*]
    sixth daughter of Nurhaci[*]
    seventh daughter of Nurhaci[*]
    Songgutu[*]
    Dorgon[*][3]
    Ajige[*]
    Abatai[*]
    Daišan[*]
    Laimbu[*]
    Abai[*]
    Tanggūdai[*]
    Manggūltai[*]
    Tabai[*]
    Babutai[*]
    Degelei[*]
    Babuhai[*]
    Fiyanggū[*]
    Cuyen[*]
    Dodo[*] Modificați la Wikidata
    Căsătorit cuBorjigit Jerjer, Împărăteasa Xiaoduanwen
    Împărăteasa Xiao Zhuang Wen
    Borjigit Harjol, Consearta Chen
    CopiiHooge
    Loge
    Gebohui
    Prințesa Imperială Aukhan
    Yebušu
    Makate, Prințesa Imperială Wen Zhuang
    Sose
    Prințesa Imperială Jing Duan
    Yatu, Prințesa Imperială Yong Mu
    Atu,Prințesa Imperială Shu Hui
    fiică
    Prințesa Imperială Shu Zhe
    Prințesa Imperială Yong An
    fiică
    fiică
    Prințesa Imperială Duan Shun
    Gaose
    Cangšu
    fiică
    fiu
    Fulin, Împăratul Shunzhi
    fiică
    Taose
    Prințesa Ke Chun de rangul doi
    Bombogor
  • 1803: Maria Fortunata d'Este (24 noiembrie 1731 – 21 septembrie 1803) a fost prințesă modeneză prin naștere și prințesă de sânge a Franței prin căsătorie. Prin căsătoria cu vărul ei de-al doilea, Louis François Joseph de Bourbon, Prinț de Conti, ea a devenit contesă de La Marche și mai târziu Prințesă Conti și a fost membră a curții franceze a regilor Ludovic al XV-lea și Ludovic al XVI-lea. A fost ultima Prințesă Conti și a murit fără moștenitori. S-a născut la Palatul Ducal din Modena, ca a patra fiică și al optulea copil al lui Francesco al III-lea d'Este, Duce de Modena, ducele suveran de Modena și tânăra lui soție, Charlotte Aglaé d'Orléans, Mademoiselle de Valois — nepoata regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și a metresei sale, Madame de Montespan.
    Maria Fortunata a fost cunoscută ca fiind foarte pioasă și în aceelași timp destul de timidă însă fermecătoare.[1] Mama ei s-a separat de tatăl ei în anii 1740 după ce a fost descoperită o aventură cu Ducele de Richelieu. Exilată în Franța, Charlotte Aglaé a reușit să aranjeze căsătoria fiicelor ei. Fiica cea mare, Maria Teresa Felicitas, s-a căsătorit cu vărul ei de gradul doi, Ducele de Penthièvre, cel mai bogat om din Franța. Maria Fortunata s-a căsătorit și ea cu un alt văr de gradulul al doilea, Louis François Joseph de Bourbon, moștenitorul Prințului de Conti. Ca moștenitor al tatălui lui, soțul ei era cunoscut la curte sub titlul de contele de La Marche. Contractul căsătoriei a fost semnat la Milano la 3 ianuarie 1759 de către ambasadorul francez la curtea din Torino. Nunta prin procură a avut loc la Milano la 7 februarie în același an. A fost celebrată în persoană la 27 februarie la Nangis-en-Brie în Franța.
    Tatăl Mariei Fortunata i-a dat o zestre de un milion de livre. În plus, la sosirea ei în Franța, soțul ei a primit un cadou de 150.000 de livre de la regele Ludovic al XV-lea. Tânăra contesă de La Marche a fost prezentată regelui, reginei și restului familiei regale la 5 martie 1759[1] de Prințesa de Conti, bunica văduvă a soțului ei.[1]
    Cuplu nu a avut copii. Mulți de la curte au declarat că această stare de lucruri s-a datorat influenței amantei soțului ei, Marie Anne Véronèse, cunoscută drept Mademoiselle Coraline. Véronèse era dansatoare la un teatru italian. Louis François și amanta lui au avut împreună doi copii nelegitimi, născuți în 1761 și 1767. În 1768, Mariei Fortunata i s-a cerut s-o prezinte pe nepoata ei Louise Marie Adélaïde de Bourbon, Mademoiselle de Penthièvre, regelui și curții. În cele din urmă, nepoata ei se va căsători cu Louis Philippe Joseph d'Orléans, Duce de Chartres, viitorul Philipe Égalité, în aprilie 1769.
    În 1770 a avut loc căsătoria Delfinului Franței, viitorul Ludovic al XVI-lea, cu Arhiducesa Maria Antonia de Austria. Marie Fortunée, așa cum era cunoscută în Franța, și soțul ei au fost unul dintre cele 12 cupluri invitate să ia masa cu tinerii căsătoriți la Palatul Versailles.
    După decesul socrului ei, Maria Fortunata și soțul ei s-au separat oficial la 12 iunie 1777, acest lucru ducând la stingerea Casei de Bourbon-Conti. Ea s-a retras la castelul Triel. În timpul Revoluției a părăsit Franța călătorind incognito sub numele de contesă de Triel. A murit la Veneția la 21 septembrie 1803. 
    Maria Fortunata d'Este
    Fortunée d'Este by an unknown artist.png
    Maria Fortunata, 1770.

    PărințiFrancesco al III-lea d'Este
    Charlotte Aglaé de Orléans Modificați la Wikidata
    Frați și suroriMaria Teresa d'Este
    Mathilde d'Este-Modène[*]
    Benoît Philippe d'Este-Modène[*]
    Ercole al III-lea d'Este, Duce de Modena Modificați la Wikidata
    Căsătorită cuLouis François Joseph de Bourbon
  • 1832:  A încetat din viaţă Walter Scott,  poet şi scriitor, creator al romanului istoric englez (“Ivanhoe”, “Rob Roy”); (n. 15 august 1771).
  • 1860: A încetat din viaţă filosoful Arthur Schopenhauer; prin opera sa fundamentală “Lumea ca voinţă şi reprezentare”, a întemeiat voluntarismul în filosofia modernă; (n. 22 februarie 1788). Arthur Schopenhauer (n. 22 februarie 1788, Stutthof/Danzig – d. 21 septembrie 1860, Frankfurt am Main), filozof german, cunoscut – mai ales – prin teoria sa asupra primatului „voinței” în sfera reprezentării lumii și în comportamentul uman.
  •  1866: Karl Ludwig Hencke (n. 8 aprilie 1793, Driesen, Brandenburg, astăzi Drezdenko, Polonia - d. 21 septembrie 1866, Marienwerder, Prusia, astăzi Kwidzyn, Polonia) a fost un astronom amator german, de profesie diriginte de poștă.
    A descoperit 2 asteroizi (vezi tabelul din dreapta) pe baza cercetărilor din observatorul său privat de la nr. 9, Kietz (astăzi nr. 43, Kietzerstraße), Driesen. 
    Karl Ludwig Hencke
  • 1875: Prințesa Alexandra Amalie a Bavariei (26 august 1826 – 21 septembrie 1875) a fost membră a Casei de Wittelsbach. Și-a devotat viața literaturii.
    Alexandra s-a născut la Schloss Johannisburg în Aschaffenburg, ca al optulea copil și a cincea fiică a regelui Ludwig I al Bavariei și Prințesei Theresa de Saxa-Hildburghausen. Portretul ei de fată tânără a fost pictat de Joseph Karl Stieler pentru "Galeria de frumuseți" pe care o deținea tatăl ei la Schloss Nymphenburg. Alexandra nu s-a căsătorit niciodată și a fost numită stareță la St. Anna Damenstiftskirche din Munchen; aceasta era o comunitate religioasă pentru femeile nobile. În anii 1850, Prințul Louis Lucien Bonaparte i-a cerut regelui Ludwig mâna Alexandrei însă el era divorțat de soția sa iar Ludwig a refuzat utilizând ca scuză sănătatea precară a Alexandrei.
    În 1852 Alexandra a început o carieră literară. Prima ei carte de povestiri s-a intitulat Weihnachtsrosen. Anul următor ea a publicat Souvenirs, pensées et essais (Memorii, gânduri și eseuri). În 1856 a apărut Feldblumen (Flori de câmp); sumele strânse din vânzarea cărții le-a donat orfelinatului Maximilian. În 1858 a apărut Phantasie- und Lebensbilder (Vise și schițe biografice), o colecție de traduceri libere în germană din engleză și franceză. În 1862 ea a tradus în germană o parte a romanelor lui Eugenie Foa. Anul următor a apărut Thautropfen (Roua), o colecție de povestiri traduse în germană din franceză precum și unele povestiri ale ei.
    In 1870 Alexandra a publicat Das Kindertheater (Teatru pentru copii), o traducere în germană a unor piese franceze pentru copii de Arnaud Berquin. În același an a apărut Der erste des Monats (Prima lună), o traducere germană a francezului Jean-Nicolas Bouilly.
    Alexandra a murit în 1875 la vârsta de 49 de ani la Schloss Nymphenburg. A fost înmormântată la cripta Wittelsbach de la Theatinerkirche din Munchen. 
    Alexandra a Bavariei
    1826 Alexandra.JPG
    Prințesa Alexandra a Bavariei de Joseph Karl Stieler.

    PărințiLudovic I al Bavariei
    Theresa de Saxa-Hildburghausen Modificați la Wikidata
    Frați și suroriPrințesa Mathilde a Bavariei
    Prințesa Adelgunde a Bavariei
    Prințesa Hildegard a Bavariei
    Otto al Greciei
    Maximilian al II-lea al Bavariei
    Luitpold, Prinț Regent al Bavariei
    Prințul Adalbert al Bavariei Modificați la Wikidata
  • 1875: Prințul Adalbert al Bavariei (germană Adalbert Wilhelm Georg Ludwig Prinz von Bayern; 19 iulie 1828 - 21 septembrie 1875) a fost al noulea copil și al patrulea fiu al regelui Ludovic I al Bavariei și a soției sale, Theresa de Saxa-Hildburghausen. La Madrid la 25 august 1856 s-a căsătorit cu Infanta Amelia Filipina a Spaniei (1834–1905), a șasea fiică și al 11-lea copil al infantelui Francisco de Paula al Spaniei (fiul mai mic al regelui Carol al IV-lea al Spaniei) și a Prințesei Luisa Carlotta de Bourbon-Două Sicilii. Împreună au avut cinci copii:
  • 1897: Wilhelm Wattenbach, istoric german (n. 1819)
  • 1934: A decedat Gheorghe Bogdan-Duică, istoric literar; membru al Academiei Române; (n.1866).
  • 1939:  A avut loc asasinarea de catre legionari a prim-ministrului Romaniei, Armand Calinescu. Acesta a fost omorat in apropierea casei sale din Bucuresti din ordinul lui Horia Sima. Asasinarea sa a fost un act de razbunare al membrilor Garzii de Fier, impotriva carora Armand Calinescu a adoptat masuri extrem de dure. A doua zi dupa tragicul incident, politia a inconjurat casa conspirativa in care s-au ascuns ucigasii, i-a capturat si i-a transportat la locul atentatului, unde au fost impuscati demonstrativ, iar cadavrele lor au fost lasate in strada. In 1938, Calinescu a decapitat miscarea legionara ceea ce I-a atras ura organizatiei. O tentativa de asasinare a demnitarului s-a consemnat si in 13 februarie 1939, cand un dispozitiv exploziv a fost amplasat sub podul peste Dambovita, pe traseul urmat de acesta, planul fiind insa dejucat la acea data. Armand Calinescu avea 46 de ani in momentul in care a fost ucis. Politicianul roman a fost unul dintre liderii Partidului National Taranesc si, in timpul dictaturii caroliste, a ocupat functia de premier din martie 1939. A fost un sustinator al politicii traditionaliste, precum si adversar consecvent al Germaniei naziste. Armand Călinescu s-a născut la Pitești, în familia colonelului Mihai Călinescu și a soției sale Ecaterina, născută Gherman. A urmat școala și Liceul „Ion C. Brătianu” în localitatea natală, fiind un elev eminent. În 1912 a început cursurile Facultății de Drept la Universitatea București, urmând în paralel și cursurile Facultății de Filosofie. A obținut titlul de doctor în științe politice și economice la Paris cu teza Le change Roumain. Sa depreciation depui la guerre et son retablissement. În 1918 a fost numit judecător de pace în județul Argeș, iar în anul următor a intrat în politică, în Partidul Țărănesc al lui Ion Mihalache și Virgil Madgearu, care avea mai târziu să devină prin fuziune Partidul Național Țărănesc. A fost ales deputat în parlament în 1926, ținând primul discurs la 29 iunie 1926.[3] Un imbold pentru cariera sa l-a constituit venirea la putere a PNȚ în 1928, Armand Călinescu fiind numit prefect de Argeș[4] prin Decretul regal nr. 2.786 din 11 noiembrie 1928[5], apoi subsecretar de stat la Ministerul Agriculturii și Domeniilor.[6]. În 1930 devine subsecretar de stat la Ministerul de Interne,[6] ceea ce coincide cu o înăsprire a măsurilor de împotriva dezordinilor sociale.
    Atitudinea sa fermă față de legionari a produs căderea în 1933 a guvernului Vaida-Voievod, din care făcea parte. A revenit în guvernul condus de Octavian Goga în funcția de ministru de interne. În 1938, a făcut posibilă arestarea lui Corneliu Zelea Codreanu, condamnat la 10 ani de muncă silnică la minele de sare, inclusiv pentru „cârdășie cu șeful unei puteri străine” (Hitler). A fost implicat în executarea ordinului lui Carol al II-lea de asasinare în închisoare a lui Corneliu Zelea Codreanu și a celorlalți lideri legionari.
    A participat în decembrie 1938 ca membru fondator la întemeierea partidului regal, Frontul Renașterii Naționale. După scurte mandate ca Ministru al Sănătății, Ministru al Educației Naționale și Ministru al Apărării Naționale, la 7 martie 1939, regele Carol al II-lea îl numește în funcția de președinte al Consiliului de miniștri (prim-ministru) al României. În această calitate, Armand Călinescu a continuat politica externă tradițională, apropiată de Franța și Marea Britanie. În septembrie 1939, a permis refugiul prin România al guvernului polonez după invadarea și ocuparea Poloniei de către Germania nazistă, precum și evacuarea prin România a tezaurului polonez. 
    Prima pagină de cotidian despre asasinatul lui Armand Călinescu
    Cavoul familiei Călinescu din Curtea de Argeș
    Cavoul familiei Călinescu din Curtea de Argeș
    Commons
    Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Armand Călinescu
    Adversarii săi legionari au afirmat existența unui plan secret al lui Călinescu, aprobat de Marea Britanie, de a distruge câmpurile petrolifere din Prahova în cazul unui atac german asupra României. A fost asasinat în București pe 21 septembrie 1939, de un comando legionar condus de avocatul Miti Dumitrescu.
    După asasinat, legionarii respectivi au asaltat postul de radio unde au preluat controlul și au vrut să facă un anunț despre asasinarea lui Călinescu, însă personalul tehnic a deconectat transmițătorul, așa că această acțiune a eșuat. Aceștia s-au predat, fiind împușcați în stradă, fără judecată, cadavrele lor fiind lăsate în stradă timp de 3 zile. La locul respectiv a fost pusă o pancartă pe care scria „Aceasta va fi de aici înainte soarta asasinilor trădători de țară". De asemenea au fost aduși elevi de la școlile din capitală pentru a vedea cadavrele. În toată țara au început din ordinul lui Carol al II-lea execuții sumare ale legionarilor, cel puțin 300 de legionari fiind uciși fără judecată de către autorități, unii din ei fiind spânzurați de stâlpi de telegraf. Represiunea a avut loc sub guvernul Gheorghe Argeșanu, care după finalizarea acestei misiuni a fost înlocuit cu guvernul Constantin Argetoianu. În Însemnările zilnice ale sale din 1939, Argetoianu, un atent observator al vieții politice, remarca cruzimea cu care fuseseră săvârșite represaliile, cruzime care avea să îi fanatizeze și mai mult pe legionari. În noiembrie 1940, Argeșanu a plătit cu prețul vieții răzbunarea lui Călinescu, iar alți demnitari apropiați de Carol al II-lea au trecut foarte aproape de moarte.
  • 1944: Artur Martin Phleps (n. 29 noiembrie 1881, Biertan, comitatul Târnava Mare, Austro-Ungaria - d. 21 septembrie 1944, Șimand, Arad) a fost ofițer în armata imperială și regală austro-ungară, apoi instructor la Academia Militară Regală a României. Ulterior a devenit general-locotenent, comandant al trupelor de vânători de munte ale Regatului României. După intrarea României în război de partea Germaniei Naziste s-a transferat la Waffen SS, unde a devenit comandantul Diviziei nr. 7 Prinz Eugen. A fost capturat de sovietici și executat lângă Arad. A fost fiul medicului Gustav Phleps și al soției acestuia, Sofie, născută Stolz. Medicul Gustav Phleps se stabilise în Transilvania venind din Silezia austriacă.
    După ce a absolvit școala la Sibiu a urmat cursurile Academiei Militare Imperiale din Pressburg (Bratislava). După absolvire a devenit ofițer în Armata Comună și în timpul primului război mondial a luptat pe frontul din Galiția, la sfârșitul războiului ajungând la gradul de locotenent-colonel.
    După terminarea războiului și destrămarea Austro-Ungariei s-a reîntors în locurile natale și a devenit ofițer în armata română. La început a fost instructor la Academia Tehnică Militară din București și mai apoi, având gradul de general-locotenent, a devenit comandantul trupelor de vânători de munte, transformându-le într-o armă modernă, elită a armatei române. De menționat că arma vânători de munte exista din 1917 în armata română, dar nu era o armă cu performanțe deosebite ca organizare și doctrină de luptă. Cel care a organizat-o și pregătit-o ca o armă de elită a fost Artur Phelps.
    În 1940 a fost trecut în rezervă după ce a criticat corupția de la vârful armatei. În 1941 a părăsit armata română pentru a se înrola în forțele germane. Devine membru al Waffen SS, fiind comandantul Diviziei 7 SS Prinz Eugen, formată din voluntari etnici germani din Serbia, Bulgaria, Croația și România și al Corpului 5 SS Vânători de munte (nou format). Divizia aflată sub comanda sa a fost acuzată de multe crime de război în Serbia în războiul anti-partizani pe care l-a dus. În septembrie 1944 a fost trimis în vestul României pentru a evalua situația retragerii forțelor armate germane din România în urma ieșirii României din alianța cu Germania. A fost capturat de armata sovietică la 21 septembrie 1944 la Șimand, lângă Arad, unde a fost executat. 
    Artur Phleps
    Generale SS Artur Phleps.jpg
  • 1945: A decedat  la Bucuresti Ioan Constantin  Filitti, istoric, jurist şi diplomat român; şi-a consacrat viaţa istoriei militare şi diplomatice, genealogiei şi istoriei bisericii. (n. 8 mai 1879, București). A fost membru corespondent al Academiei Române.
  • 1954 : A murit  Kokichi Mikimoto, inventator japonez, primul care a dezvoltat o metoda de cultura a unor perle pefect sferice; (n. 1858).
* 2013: Roman Vlad (n. 29 decembrie 1919, Cernăuți - d. 21 septembrie 2013, Roma[7]) a fost un compozitor, muzicolog și pianist român, naturalizat italian. Roman Vlad s-a născut în orașul Cernăuți, România actualmente în Ucraina. A studiat pianul la Conservatorul din orașul natal. În 1938 imigrează în Italia, la Roma unde primește cetățenia italiană în anul 1951. A continuat studiile la Accademia nazionale di Santa Cecilia din Roma cu Alfredo Casella unde obține diploma în anul 1942. În același an obține Premiul George Enescu cu una dintre compozițiile sale.
După al doilea război mondial, Roman Vlad și-a continuat activitatea de pianist concertist și compozitor, în paralel devenind unul din cei mai apreciați muzicologi, susținând conferințe și cursuri de muzicologie în toată Europa, în SUA și în Japonia; între 1954-1955 a susținut cursuri de muzicologie la Summer School of Music în Dartington Hall.
Roman Vlad a fost o personalitate importantă în lumea muzicală italiană și nu numai: director artistic al Academia Filarmonica Romana între anii 1955-1958 și 1966-1969, co-director al secțiunii muzicale din Enciclopedia dello Spettacolo (1958-1962), Președinte al Societății Italiene de Muzică Contemporană (1960), director artistic al Maggio Musicale în 1964 și al Teatrului Comunal din Florența (1968-1972), a fost Președinte al Società Aquilana dei Concerti (1973-1992), superintendent al Operei din Roma și director artistic la Scala din Milano. Începând cu anul 1967 a fost co-director al Nuova Rivista Musicale Italiana, între anii 1973-1989 a fost director artistic al Orchestrei Simfonice RAI din Torino. Între anii 1980-1982 și 1990-1994 a fost Președintele CISAC (Confédération Internationale des Auteurs et Compositeurs) iar din 1987 până în 1993 a fost Președinte al SIAE (Società Italiana degli Autori ed Editori). A compus coloana sonoră a peste 20 de filme, în 1950 primind premiul Nastro d'Argento pentru partiturile sale cinematografice.
Pe parcursul lungii sale cariere a primit numeroase recunoașteri oficiale printre care: Doctor Honoris Causa al National University of Ireland (1974), membru al Koninlijke Academie voor Wetenschappen, Letteren en SchoneKunsten din Belgia, Commandeur des Art et des Lettres al Académie des Arts et des Lettres în Franța.
A fost Președintele de Onoare al ediției 2001 a Festivalului și Concursului Internațional „George Enescu”.
Roman Vlad a decedat la 21 septembrie 2013 la Roma, la vârsta de 93 de ani. 
Roman Vlad
Roman Vlad.jpg
* 2015: Viorel Știrbu (n. 2 octombrie 1940, Buciumi, județul Sălaj - d. 21 septembrie 2015, București) a fost un scriitor, prozator, editor și jurnalist român. Membru al Uniunii Scriitorilor din 1967, Viorel Știrbu a fost director al Teatrului de Stat din Turda între 1967 și 1971 și director al editurii „Viitorul Românesc” din 1992.
Romanele sale de debut (Un septembrie frumos, Colecția „Luceafărul”, 1967; Oameni singuri, Editura pentru Literatură, București, 1968) au fost considerate de critica vremii nu numai mature, ci și de o frapantă modernitate. Ulterior, comentând și alte cărți ale prozatorului, critica literară a făcut dese referiri la Franz Kafka, Friedrich Dürrenmatt, Edgar Allan Poe sau Henry James.
Printre romanele cele mai emblematice se numără Marele Sigiliu (Ed. Cartea Românească, 1976), trei volume monumentale dedicate Revoluției Române din 1848, care îl au în centrul atenției pe Nicolae Bălcescu; Moara de Nisip, publicat pentru prima dată în 1995, la Editura Viitorul Românesc din București sub titlul Vămile Damascului sau Moara de Nisip, un roman a cărui acțiune se întinde pe mai multe decenii ale istoriei noastre recente și care se continuă cu Isus Tămăduitorul (Editura Viitorul Românesc, București, 2000) - reeditată sub titlul de Moara de Vorbe sau Isus Tămăduitorul (Editura România Press, București, 2003), Scriitori de viață lungă, 2015. Viorel Știrbu s-a născut pe 2 octombrie 1940, în Buciumi, județul Sălaj. Este fiul Anei (născută Aciu) și al lui Ioan Știrb, țărani. A deținut următoarele funcții: 
  • 1964, redactor la ziarul "Turda Nouă"
  • 1965-1967, șef al secției Cultură al orașului Turda, la Comitetul de Cultură
  • Din 1967, membru al Uniunii Scriitorilor din România
  • 1967-1971, director al Teatrului de Stat din Turda, ulterior denumit Teatrul Aureliu Manea Turda
  • 1971, referent literar la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț
  • 1972, redactor la „Tribuna școlii”, București
  • 1973-1985, secretar literar la Casa Centrală a Creației, ulterior devenit Institutul de Cercetări Etnologice și Dialectologice
  • 1985-1987, redactor principal la revista „Urzica”
  • 1987-1990, director al serviciului personal la Uniunea Scriitorilor
  • 1990, redactor principal la revista „Luceafărul”
  • 1991, redactor-șef la ziarul „Viitorul Românesc”
  • 1992, fondator și director Editura „Viitorul românesc 
Opera: 
  • Un septembrie frumos, proză scurtă, Ed. Tineretului, București, 1967;
  • Oameni singuri, roman, E.P.L., București, 1968;
  • Aventurile agentului Adam, Ed. Tineretului, București,1968;
  • Cortegiul, roman, E.P.L., București, 1969;
  • Urma, proză scurtă, Ed. Cartea Românească, București, 1974;
  • Canionul, roman, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1975;
  • Marele sigiliu, roman, trei volume, Ed. Cartea Românească, București, 1976-1979; reeditare în două volume, Ed. Cartea Românească, București, 1987;
  • Pe urmele lui Alexandru Ioan Cuza (în colaborare cu Dan Bogdan), Ed. Sport-Turism, București, 1985;
  • Ce departe e dimineața aceea..., proză scurtă, Ed. Cartea Românească, București, 1989;
  • Anchetă de iarnă, roman, două volume, Ed. Militară, București, 1991;
  • Paznici la drumul mare, roman satiric, Ed. Eminescu, București, 1992
  • Moara de nisip, Ed. Viitorul Românesc, București, 1995; ediția (Vămile Damascului sau Moara de nisip), Ed. Viitorul Românesc, București, 2003;
  • Iisus Tămăduitorul, Ed. Viitorul Românesc, București, 2000; ediția (Moara de vorbe sau Iisus Tămăduitorul), Ed. România Press, București, 2003;
  • Moara de nisip, București, 2009; ediția revizuită vol. 1 și 2, Ed. Verus, București;
  • Scriitori de viață lungă, Ed. Bibliostar, Râmnicu Vâlcea, 2015. 
    Viorel Știrbu
    Scriitorul Viorel Stirbu .jpg


Sărbători

·         În calendarul ortodox: Odovania Praznicului Înălțării Sfintei Cruci; Sf Ap Codrat; Sf Proroc Iona
·         În calendarul romano-catolic: Sf. Matei, apostol, evanghelist

VA URMA PARTEA A TREIA ȘI ULTIMA
la

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 12 IULIE 2024 ISTORIE PE ZILE 12 Iulie Evenimente ·           1153: Anastase IV (Corrado del Suburra), este i...

  • (niciun titlu)
      7. /14 IULIE 2021 - MUZICĂ; PE O ARIPĂ DE CÂNT MARIA TRIPON Maria Tripon Date personale Născută 14 iulie 1962  (58 de ani)  orașul  Negreș...
  • (niciun titlu)
    INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ ȘI BALET 15 Iulie Dorin Teodorescu Dedic acest material drei Dr Andreea Teodorescu! Câteva cuvinte de...
  • (niciun titlu)
    MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 15 IULIE 2020   PARTEA A TREIA - ARTE; GÂNDURI PESTE TIMP; GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR...