MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU VINERI 13 SEPTEMBRIE 2019 - PARTEA ÎNTÂI

Bună ziua, prieteni!
Din nou sunt restricționat și nu mai pot posta decât în grupurile pe care le administrez și, bineînțeles, pe pagina mea de blogger dicuoctavian.blogspot.com așa că vă invit acolo să puteți vedea în siguranță MATERIALE SELECȚIONATE, zilnic.
Toate cele bune!

ISTORIE PE ZILE 13 Septembrie

Evenimente

·         585 i.I.Chr.: Lucius Tarquinius Priscus, regele Romei, sărbătorește Triumful victoriei sale asupra sabinilor, și predarea cetatii Collatia. Sabinii au fost in perioada antica un trib care popula Italia centrală si de nord-est, cu care latinii au avut numeroase conflicte. Lucius Tarquinius Priscus, de asemenea numit Tarquin cel Bătrân sau Tarquin I, a fost al cincilea rege legendar al Romei din 616 î.Hr. până în 579 î.Hr.. Soția lui a fost Tanaquil.

·         509 i.I.Chr: Este inaugurat Templul lui Jupiter Optimus Maximus pe Colina Capitoliului din Roma. Templul lui Jupiter Optimus Maximus, cunoscut si sub numele de Templul luiJupiter Capitolinus, a fost cel mai important templu din Roma antică.

·         335: Este sfintita, in timpul domniei imparatului Constantin cel Mare,  Biserca Sfantului Mormant (denumită și Biserica Sfântului Sepulcru sau Biserica Sfintei Învieri), din Ierusalim. În afară de loc considerat de către tradiție   a fi cel al execuției și al mormântului lui Isus, mai târziu complexului i-au fost adăugate de către legendele creștine noi și noi semnificații istorice și teologice: a devenit astfel noul centru (sau buric) al lumii, dislocând tradiția evreiască care desemna drept centru al lumii înălțimea Moria, contrazicând chiar Biblia (Facere 22:2). Locul ales de Constantin pentru biserica Sfântului Mormânt a devenit în tradiția creștină și decorul în care Avraam a vrut să-l sacrifice pe Isaac; o curte din interiorul complexului constantinian a început să fie considerată de tradiția creștină a fi și locul unde Isus a alungat comercianții din împrejurimile Templului. Iar mormântul (craniului) lui Adam, primul om creat și alungat de Dumnezeu din Rai, va fi și el considerat de către tradițiile creștine a se afla sub Golgota, relocalizat fiind din Hebron sau muntele Moria, unde-l punea de obicei tradiția evreiască. Biserica Sfantului Mormant a devenit un important loc de pelerinaj pentru creștini si in fiecare an pe 13 septembrie este celebrata sfintirea  sa.

·         379:  Yax nuun Ayiin I este încoronat rege al  regatului mayas Tikal (Guatemala de azi).

·         533: În bătălia de la Ad Decimum, lângă Cartagina, generalul bizantin Belizarie îl învinge pe regele vandal Gelimer și începe recucerirea Africii de nord-vest de către bizantini.

·         1229:  Ogodai han, fiul lui Genghiz han (mort in 1227), se incoroneaza  han suprem al mongolilor. S-a nascut aprox. in 1189 si a murit in anul 1241. A fost al doilea han suprem al mongolilor si a domnit intre anii 1227 -1241.

·         1501: Michelangelo începe lucrul la statuia lui David. David este o sculptură, capodoperă a Renașterii, creată între 1501 și 1504 de artistul italian Michelangelo. Este o statuie de marmură albă care măsoară 4,34 metri (5,17 metri împreună cu soclul) a unui bărbat nud. Statuia îl reprezintă pe eroul biblic David. Statuia a fost realizată dintr-un bloc de marmură albă de Carrara, abandonată după eșecul altor sculptori. Michelangelo a știut să profite din plin de strâmtimea blocului de marmură și să forțeze unul din defecte (o spărtură în care artistul a săpat spațiul dintre brațul drept și tors) în favoarea sa. Michelangelo l-a reprezentat pe David cu praștia în mână, chiar înainte de lupta cu Goliat. Inițial plasat în fața clădirii Palazzo Vecchio, în Piazza della Signoria, originalul se află, din 1873, expus la Galleria dell’Accademia din Florența. Pentru a fi ferită de intemperii și acte de vandalism, statuia a fost îndepărtată din piață în 1873, și relocată în Galleria dell’Accademia. O replică a statuii a fost amplasată în 1910 în Piazza della Signoria.

·         1515: Bătălia de la Marignano, Italia. Armata franceză a provocat o grea înfrângere armatei cantoanelor elvețiene.

·         1541: După trei ani de exil, John Calvin se întoarce la Geneva pentru a reforma biserica sub corpul unei doctrine cunoscute sub numele de calvinism. Jean Calvin, sau pur și simplu Calvin (n. 10 iulie 1509, Noyon — d. 27 mai 1564, Geneva) a fost un reformator religios francez. Alături de Martin Luther, a fost unul din inițiatorii Reformei protestante, în opoziție cu anumite dogme și rituri ale Bisericii Catolice romane. Calvin a dezvoltat o doctrină – Calvinismul – relativ diferită de aceea a lui Luther, în special în ceea ce privește practicarea cultului, considerată o radicalizare a luteranismului.

·         1584: În Spania se finalizează El Escorial, cea mai mare construcție a Renașterii mondiale. Mânăstirea El Escorial din Spania  a fost construită din ordinul regelui Felipe al II-lea  și proiectată de arhitectul șef Juan Bautista de Toledo  si de discipolul său Juan de Herrera. Este situată la poalele muntelui  Abantos  și a fost construită ca să comemoreze victoria spaniolilor în batalia de la San Quentin din 10 august 1557, asupra trupelor lui Henric al II-lea, regele Franței. Construcția mănăstirii a început în 1563 și terminată în 1584. În interior cuprinde: Palatul lui Filip al II-lea, Palatul Borbonilor, Bazilica, Conventul, Muzeul, Biblioteca regală, Colegiul, Seminarul, Spitalul muncitorilor și Botica.

 În Spania se finalizează El Escorial, cea mai mare construcție a Renașterii mondiale.

·         1598: Filip al III-lea devine rege al Spaniei după moartea tatălui său, Filip al II-lea al Spaniei.

·         1647: Italianul Toricelli inventeaza barometrul cu mercur.

·         1724: Sfințirea Mănăstirii Văcărești, ctitorie a familiei Mavrocordat - cel mai valoros ansamblu arhitectonic în stil brâncovenesc, cea mai mare mânăstire din Balcani; ca urmare a activității de „sistematizare teritorială urbană și rurală” inițiată în 1974, prin Legea nr.58, în decembrie 1984, întregul ansamblu al Mănăstirii Văcărești a fost dărâmat. Mănăstirea Văcărești, cunoscută și ca Închisoarea Văcărești, a fost un ansamblu arhitectonic construit între 1716-1736 în stil brâncovenesc, unul din cele mai valoroase monumente istorice din București, In timpul regimului comunist, ca urmare a “sistematizarii teritoriale urbană și rurale” inițiate în 1974, in baza Legii nr. 58, întregul ansamblu al Mănăstirii Văcărești a fost dărâmat în luna decembrie 1986.

·         1739: Fiul lui Antioh Cantemir, Constantin, care lupta împreună cu fratele său, Dumitraşco, în armata rusă, intră în Iaşi. În Moldova, sub domnia lui Grigore Ghica (1726-1733), fiii lui Antioh Cantemir, Constantin şi Dimitrie sau Dumitraşcu, ajunsesera cel dintâi ban, iar cel de-al doilea mare comis. În jurul lor se grupase un partid puternic, care considera ca uzurpatori pe domnii trimişi direct de la Constantinopol. În 1736, Constantin şi Dimitrie, descendenti ai fostelor familii domnitoare Cantacuzino din Ţara Românească si Cantemir din Moldova, au fost chemaţi în Rusia, Constantin a fost numit general de brigadă, indiciu că guvernul rus avea de gând să-i facă domni, pe cel dintâi în Moldova şi pe cel de-al doilea în Ţara Românească. Amândoi au luat o parte activă în război, în fruntea corpurilor de voluntari români care se constituiseră pentru a lupta împotriva turcilor. La mijlocul lunii iulie 1739, armata rusă se îndreaptă spre Nistru şi, la 17 august, nimiceşte oastea turco-tătară la Stăuceni. Hotinul capitulează la simpla somaţie a comandantului rus; o parte din trupele turceşti se retrag spre Bender, iar alta trece Dunărea. Detaşamentul lui Constantin Antioh Cantemir, format din trei mii de oameni, intră în Iaşi, de unde Grigore Ghica se retrăsese în Ţara de Jos. Comandantii rusi sunt primiti cu toate onorurile în capitala Moldovei si se încheie cu „deputaţii stărilor” o „convenţie” prin care Moldova era declarată independentă sub ocrotirea Rusiei, care garanta boierilor şi clerului menţinerea privilegiilor lor. Ţara trebuia să întreţină o armată permanentă de 20.000 de oameni, să înfiinţeze un corp de salahori pentru a lucra la fortificaţii şi să plătească o contribuţie de război. După bătălia de la Stăuceni şi capitularea Hotinului, generalul rus Constantin Cantemir, rânduit să formeze cu „cazacii, ruşii şi valahii săi” aripa dreaptă a armatei ruse, l-a trimis pe fratele său Dumitraşcu să urmărească pe domnul Grigore Ghica până la graniţa Ţării Româneşti, iar el a intrat în Iaşi, unde a fost primit cu onoruri domneşti. „I-au ieşiţii înainte mitropolitul şi cu caimacami şi cu alţ boieri care să mai tâmplase şi călugări şi neguţitori den latura târgului despre muntenime, şi i-au închinat cheile ţărâi şi steagurile slujitorilor. Şi s-au împreunat cu mare bucurie ş-au purces pen Ieşu”. Curentul antiotoman era atât de puternic, încât pana şi icioglanii lui Ghica, călăraşii şi servitorii boierilor, au trecut de partea fraţilor Cantemir.

·         1745:  A fost elaborat primul „Atlas geografic al Rusiei” – prima culegere de hărți ale întregului teritoriu rusesc.

·         1745: Francisc I (Franz I. Stephan von Lothringen), urca pe tronul Sfantului Imperiu Romano-German. S-a nascut la data de 8 decembrie 1708 si a domnit până la data de 18 august 1765, cand a decedat. Prin căsătoria sa cu principesa Maria Terezia, a  întemeiat linia de Habsburg – Lorena a Casei de Habsburg.

·         1759: În Războiul de Șapte Ani: O armată britanică a învins una franceză în batalia de la Campul lui Abraham   lângă Quebec City,, fapt care a pus capat dominatiei Franceze in America de Nord. In lupta, generalii care au condus armatele britanice si franceze, James Wolfe respectiv Joseph de Montcalm, au fost raniti mortal. Bătălia de la Câmpul lui Abraham, denumită și Prima bătălie de la Quebec, a fost o bătălie din Războiul de Șapte Ani (denumit în SUA și Războiul Francez și Indian). Bătălia, ce a avut loc la 13 septembrie 1759, s-a dat între marina și armata britanică pe de o parte și armata franceză pe de altă parte, pe un platou în afara zidurilor orașului Québec, pe un teren inițial aflat în proprietatea unui fermier pe nume Abraham Martin, de la care se trage numele bătăliei. În bătălie au fost implicați mai puțin de 10.000 de combatanți în total, dar s-a dovedit un moment decisiv în conflictul dintre Franța și Marea Britanie pentru soarta Noii Franțe, influențând înființarea ulterioară a Canadei. Punct culminant al unui asediu britanic de trei luni, bătălia a durat circa 15 minute. Trupele britanice comandate de generalul James Wolfe au rezistat cu succes înaintării în coloană a trupelor franceze și canadiene conduse de Louis-Joseph, marchiz de Montcalm, folosind tactici ce s-au dovedit extrem de eficiente împotriva formațiunilor militare folosite în epocă în marile conflicte europene. Ambii generali au fost răniți mortal în timpul bătăliei; Wolfe a suferit o lovitură ce avea să ducă la moartea sa la doar câteva minute de la începutul bătăliei, iar Montcalm a murit a doua zi dimineață din cauza unui glonț care l-a nimerit sub coaste. În urma bătăliei, restul trupelor franceze din Canada și din restul Americii de Nord au fost puse sub presiune crescândă de către forțele britanice. Deși trupele franceze au continuat să lupte și au și câștigat câteva bătălii după căderea Quebecului, britanicii au păstrat permanent controlul asupra cetății. În decurs de patru ani, majoritatea posesiunilor franceze din estul Americii de Nord aveau să fie anexate de Imperiul colonial Britanic.

·         1788: Orașul New York devine prima capitală a Statelor Unite.

·         1791: Regele Ludovic al XVI-lea al Franței acceptă noua constituție. Ludovic al XVI-lea (n. 23 august 1754, Versailles – d. 21 ianuarie 1793, decapitat în Paris) a fost rege al Franței și al Navarei din 1774 și până în 1789, rege al francezilor din 1789 și până în 1793. A fost ultimul reprezentant al Absolutismului și o victimă a Revoluției Franceze.

·         1848: Trupele otomane, comandate de Fuad-efendi, intră în Bucureşti, capitala Valahiei. La 13 septembrie 1848, trei puternice coloane militare otomane au pătruns în București, după arestarea fruntașilor revoluționari munteni și zdrobirea rezistenței poporului neînarmat. În fața celei de-a treia coloane otomane, comandată de Kerim-pașa, au stat trupele aflate sub comanda Colonelului Radu Golescu, Comandantul Garnizoanei București. Colonelul Radu Golescu concentrase în Dealul Spirii Batalionul 2 din Regimentul 2 Limie Infanterie  și Compania a 7-a din Regimentul 1 Linie, punându-le sub comanda Maiorului Nicolae Greceanu. Spre aceste trupe se îndrepta și compania de pompieri de sub comanda căpitanului  Pavel Zaganescu . Căutând să prevină rezistența unităților militare, Locotenența domnească instaurată de trupele intervenționiste a dat ordin de predare a cazărmii Alexandria. Ostașii români erau animati  de un puternic spirit antiotoman, reliefat si de atitudinea colonelului Radu Golescu care, la cererea lui Kerim-Pașa de a-și dezarma ostașii, a răspuns cu mândrie că „datoria unui soldat este să moară cu arma în mână și că mai mulțumit este în acest caz decât să se vadă dezarmat”.Surprins plăcut de acest răspuns, comandantul turcilor, Kerim–Pașa, a ordonat  retragerea trupelor otomane spre oraș până la reglementarea pe cale diplomatică a situației tensionate create. Pe drumul de întoarcere, acestea s-au întâlnit cu Compania de pompieri comandată de căpitanul Pavel Zaganescu . La apropierea acestora  de cazarma pompierilor din Dealul Spirii s-a produs un incident care avea să ducă la începerea unei adevărate bătălii. Infanteria și artileria otomană erau masate în apropierea cazărmii, în preajma unui podeț care îngusta mult calea Companiei de pompieri. La trecerea acesteia, sublocotenentul Bălășan l-a atins cu cotul pe un artilerist turc. Incident aparent fără importanță, ura crâncenă dintre români și turci a făcut ca acest incident să degenereze. Sublocotenentul român a fost lovit de un maior turc cu latul sabiei. Ofițerul român a tras două focuri de pistol, întâi asupra maiorului turc (pe care l-a ucis), apoi asupra lui Kerim-Pașa (căruia i-a ucis calul). În evenimente au intervenit ostașii români pentru a-și apăra comandantul. Trupele otomane au atacat cu violență compania de pompieri care a opus o puternică rezistență și a străpuns liniile inamice și reușind să continue lupta alături de ostașii aflați în cazarma Alexandria din Dealul Spirii condusi de locotenentul Pavel Zăgănescu. După confruntari  crâncene care au adurat aproximativ 2  ore si jumatate  (până la ora 7 ore seara), trupele române au fost împrăștiate, iar militarii turci au pus stăpânire pe București. Printr-o  proclamaţie a lui Fuad-efendi, este restaurat vechiul regim instituit de Regulamentul Organic. Este sfarsitul Revolutiei in Muntenia.

O companie românească de pompieri a încercat o ultimă tentativă de apărare a revoluției de la 1848 din Țara Românească împotriva intervenției otomane în bătălia din Dealul Spirii.

·         1850: Prima ascensiune a Piz Bernina, cel mai înalt vârf din Alpii Retici, de către topograful elvețian Johann Coaz și asistențiiu săi, frații Jon și Lorenz Ragut Tscharner.

·         1871: Din initiativa unui grup de studenti ai Universitatii din Cernauti, s-a constituit Societatea “Arboroasa”, care a dezvoltat o activitate cultural-artistica menita a intari sentimentul unitatii nationale a romanilor.

·         1872: Inaugurarea oficială a Gării de Nord din Bucureşti (cladire construi tă între anii 1868 şi 1870 pe moşia boierului Dinicu Golescu; până la 24 mai 1884 s-a numit Gara Târgoviştii), o dată cu deschiderea liniei ferate din Bucureşti – Ploieşti şi inaugurarea oficială a liniilor ferate Piteşti-Bucureşti-Buzău şi Galaţi-Tecuci-Roman. Tot acum îşi încep activitatea Ate-lierele Căilor Ferate din Bucureşti, amplasate în faţa Gării de Nord (desfiinţate în 1931, pe locul lor fiind construită actuala clădire a Palatului CFR, azi Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei).Constructia ei a durat 4 ani.

·         1875: Mihai Eminescu îl duce, pentru prima dată, pe Ion Creangă la “Junimea”, unde acesta citeşte povestea “Soacra cu trei nurori”.

·         1901:  Pe Calea 13 Septembrie din Bucureşti a fost inaugurat Monumentul Pompierilor, în prezenţa prim-ministrului Dimitrie Sturdza,  în memoria celor căzuţi la 13 septembrie 1848, in lupta cu  trupele turceşti; grupul statuar realizat de E. Hegel, o reprezintă pe Nike, personificarea Victoriei, care anunţă cu trompeta biruinţa, iar cu celălalt braţ sprijină un ostaş rănit.

·         1902:   Intră în vigoare „Legea pentru organizarea meseriilor”, cunoscută sub numele de Legea Missir, adoptată la 5 martie 1902.

·         1916:  Incepe Bătălia de la Sibiu, prima mare bătălie  cu participarea României în timpul Primului Război Mondial. Sub puternica presiune a ofensivei inamice, germano-austro-ungare, armata română este nevoită să se retragă. Bătălia a durat pînă pe 15 septembrie.

·         1917:  La Fatima, Portugalia, Sfânta Fecioară se arată pentru a cincea oară celor trei copii. Peste 20 000 de oameni s-au strâns la locul aparițiilor. Maica Domnului îi îndeamnă pe copii la rugăciune, le promite câteva vindecări și îi anunță că va avea loc o mare minune pe 13 octombrie, „pentru ca toți să creadă”.

·         1918: Se oficiază la Biserica ortodoxă din Odesa căsătoria dintre prinţul moştenitor al României Carol cu Zizi Lambrino, înregistrată în aceeaşi zi la Consulatul român din oraş. Ioana Maria Valentina Lambrino (foto, impreuna cu printul Carol), cunoscută ca Zizi Lambrino (n.3 octombrie 1898, Roman – d. 27 martie 1953, Neuilly, Franta  a fost prima soție a principelui  Carol al II-lea, viitorul rege  al României. Zizi era fiica  generalului român Constantin Lambrino  și a Euphrosinei Alcaz. În timpul primului razboi mondial, Carol al II-lea, în uniformă de ofițer rus, a părăsit la 27 august/9 septembrie 1918  unitatea militară (aflată la Târgu Neamț), al cărei comandant era, și, patru zile mai târziu, a plecat la Odessa   împreună cu Zizi Lambrino, incalcand astfel Statutul Casei regale a Romaniei,  care prevedea căsătoria membrilor Casei Regale a României numai cu persoane din alte case regale. Regele Ferdinand a   dispus   la 9/22 septembrie ținerea lui Carol timp de 75 de zile în stare de arest la manastirea Horaita, jud. Neamt. Printr-o sentință  data in  8 ianuarie 1919, Tribunalul Ilfov a anulat căsătoria. Relația lor a continuat însă, iar la 8 august anul următor li s-a născut fiul  Mircea Grigore Lambrino (nelegitim, fiind născut după anularea căsătoriei și nerecunoscut de Carol). Principele Carol a fost trimis de tatăl său, regele Ferdinand într-o călătorie în jurul lumii, pentru „a o uita” pe Zizi. Zizi Lambrino  fost creditată de Familia Regală română cu o rentă anuală de 110.000 franci francezi. Dupa  abolirea monarhiei  în România, fără susținerea financiară din partea Casei Regale, situația lui Zizi Lambrino s-a înrăutățit. S-a stins din viață la 11 martie 1953  la Neuilly, cu o săptămană înainte de moartea lui Carol al II-lea.

·         1922:  La Al'Aziziyah, în Libia se înregistrează recordul absolut de temperatură la umbră: 57,7 °C.

·         1925: A aparut prima publicatie radiofonica de la noi – „Radio-Român”; Isi propunea „raspândirea telegrafiei si telefoniei fara fir în România”. În martie 1925 prof. dr. Dragomir Hurmuzescu, dr. Emil Giurgea, ing. Emil Petraşcu şi alţii au înfiinţat asociaţia „Prietenii radiofoniei”, care avea drept scop grăbirea înfiinţării unei societăţi de radiodifuziune romane, prin susţinerea de conferinţe, iniţierea de publicaţii specializate etc. Aceste activităţi promovau diminuarea restricţiilor impuse persoanelor particulare care doreau să-şi cumpere radioreceptoare, încurajau dezvoltarea activităţii radioamatorilor şi popularizau beneficiile aduse de radio în ţările vestice. Sub îndrumarea asociaţiei au apărut revistele „Radio Român” (din 13 septembrie 1925) şi „Radiofonia” (din 15 octombrie 1925). „Radio Român” conţinea diverse rubrici de specialitate: interviuri, cursuri T.F.F., extrase din regulamente, detalierea principiilor transmisiunii radio etc. Şi-a încetat apariţia după 47 de numere, în aprilie 1928, din motive financiare.„Radiofonia” a beneficiat de colaborarea unor personalităţi ştiinţifice precum prof. dr. Dragomir Hurmuzescu, gen. G. Negrei, ing. Sergiu Condrea, Emil Petraşcu, Ion C. Constantinescu şi Mihai Konteschweller etc. Revista şi-a întrerupt apariţia în iulie 1926, fiind reînfiinţată la 9 noiembrie 1928, ca „Organ de publicitate al Societăţii de Difuziune Radiotelefonică”.

·         1939: Al Doilea Război Mondial: Canada intră în război.

·         1940: Al Doilea Război Mondial: Italia invadează Egiptul.

·         1968: Albania părăsește Pactul de la Varșovia.

·         1987: Accidentul de la Goiânia, Brazilia: un echipament de radioterapie scos din uz este furat dintr-un spital abandonat din Goiânia, Brazilia; în următoarele săptămâni, patru oameni mor din cauza efectelor iradierii, 28 de persoane au fost rănite, părți ale orașului sunt contaminate.

·         1990: a avut loc premiera serialului Law & Order pe postul american NBC, serial care este difuzat si in prezent pe TVR2, Antena1 si Hallmark.

·         1992: La Festivalul internaţional al filmului Mostra Internaţionala de la Veneţia, filmului “Hotel de Lux” al regizorului Dan Piţa i-a fost decernat “Leul de argint”.

·         1993:  După mai multe runde de negocieri desfășurate în secret în Norvegia, primul ministru al Israelului, Itzhak Rabin și liderul OEP Yasser Arafat au semnat acordurile de la Oslo.

·         1993 - Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei a decretat sărbătoare naţională ziua de 13 septembrie, când, la Washington, Israelul şi OEP au semnat acordul de autoguvernare palestiniană în Gaza şi Ierihon.

·         1994: Sonda spațială Ulysses trece pe lângă Polul Sud al Soarelui.

·         1996:  Partidul România Mare a fuzionat cu Partidul Tânăra Democraţie, condus de Florea Preda.

·         1997:  Alegeri municipale organizate de OSCE. Aceste alegeri încheiau procesul de creare a instituțiilor legale din Bosnia și Herțegovina, după alegerile generale din 14 septembrie 1996.

·         1998: Regizorului Lucian Pintilie i-a fost decernat Premiul special al juriului, la Festivalul Internaţional de Film de la Veneţia, pentru filmul “Terminus Paradis”.

·         1998: Participanţii la Forumul Secuiesc pentru Reînnoirea UDMR desfăşurat la Cernat, judeţul Covasna , au cerut acordarea cetăţeniei ungare pentru maghiarii din România, autonomia Ţinutului Secuiesc, înfiinţarea universităţii maghiare la Cluj şi retrocedarea integrală a bunurilor comunităţii şi bisericilor maghiare.

·         1999: Partidele de opoziţie au protestat faţă de decizia Guvernului de a nu acorda Bisericii Ortodoxe Române (BOR) statutul de biserică naţională şi se pronunţă în favoarea modificării proiectului legii cultelor pentru acordarea acestui statut.

·         2000:  A avut loc, la Staples Center din Los Angeles, SUA,  prima ediție a „Latin Grammy Awards”, organizată de „Latin Academy Of Recording Arts and Sciences”.

·         2001: Autorităţile americane l-au indicat pe Osama ben Laden, refugiat în Afganistan, drept principalul suspect în organizarea atentatelor teroriste  comise la 11 septembrie, in Washington şi New York.

* 2018: Regia Autonomă de Transport București este reorganizată și își schimbă numele în Societatea de Transport București.

Nașteri

·         1087:  S-a nascut Ioan II Comnen, imparat bizantin intre anii 1118-1143; (d. 1143). Domnia sa corespunde ultimei perioade de expansiune a Imperiului Bizantin. Continuand  opera tatalui sau Alexios I,el a luptat activ impotriva turcilor selgiucizi in Asia Mica, a zdrobit definitiv pecenegii care atacau imperiul si a pacificat Balcanii.

·         1475: Cesare Borgia, politician și cardinal italian (d. 1507)

·         1520: William Cecil, primul baron Burghley (scris uneori Burleigh), Bourne 13 septembrie 1520 - 4 august 1598, a fost un om de stat englez, primul consilier al reginei Elisabeta I a Angliei (17 noiembrie 1558 - 24 martie 1603), de două ori Ministru de Externe(1550 - 1553 și 1558 - 1572) și Ministru de Finanțe din 1572. A fost fondatorul dinastiei Cecil, care a produs mulți politicieni, inclusiv doi Primi miniștrii.

Cecil s-a născut la Bourne, în Lincolnshire în 1521, a fost fiul lui Richard Cecil, proprietar la Burghley House ( în Stamford, Lincolnshire) și a soției sale Jane Heckinton. Arborele său genealogic, elaborat de el însuși cu ajutorul istoricului William Camden, asocia ascendența sa în Țara Galilor, mai precis în Walterstone, la frontiera cu Herefordshire și Monmouthshire, ajungând la fondatorul familiei, Owen care a trăit în vremea lui Harold al II-lea al Angliei^[1]. Averea familiei s-a datorat bunicului lui William Cecil, David, care și-a asigurat favorurile primului rege al dinastiei Tudor, Henric al VII-lea și a devenit membru în Yeoman of the Guard (garda personală a suveranului).

Fiu unic, este educat la The King's School din Grantham și apoi la Stamford School. În mai 1535, la vârsta de paisprezece ani merge la St. John's College din Cambridge, unde intră în contact cu cei mai mari profesori din acea vreme: Roger Ascham și John Cheke, și învață extrem de bine limba greacă. Are o relație amoroasă cu Mary, sora lui John Cheke, iar din dorința tatălui său, este transferat în 1541, la Gray's Inn fără să obțină diploma. Oricum Cecil și Mary se căsătoresc patru luni mai târziu și unicul fiu al cuplului, Thomas, se naște în mai 1542, iar Mary moare în februarie 1543. Trei ani mai târziu, Cecil se recăsătorește în 21 decembrie 1546 cu Mildred Cooke, pe care Ascham o asocia cu Lady Jane Grey, ca una dintre cele mai culte femei din Anglia și a cărei soră, Anne, se va căsătorii cu sir Nicholas Bacon și va fi mama faimosului sir Francis Bacon.

William Cecil își începe cariera în serviciul ducelui de Somerset(fratele reginei Jane Seymour) care devenise Lord protector în timpul primilor ani de domnie a lui Eduard al VI-lea, nepotul său. Cecil îl însoțește pe duce în bătălia de la Pinkie Cleugh din 1547. În această perioadă el și istoricul William Patten, încep să scrie raportul campaniei, iar Cecil a contribuit cu generozitate cu notele sale la opera succesivă a lui Patton, Expediția din Scoția.

După notele sale biografice, a început propria activitate în parlament în 1543, dar documentele raportează activitatea sa doar din 1547, când este ales de către familiile din Stamford. În 1548 este descris cu titlul de Protector's Master of Requests, ceea ce înseamnă că a fost funcționar sau grefier al curții de cereri și probabil asculta plângerile săracilor ce apoi erau prezentate Lordului Protector. Se pare că a fost și secretarul privat al Lordului Protector, ceea ce-l face să întâmpine dificultăți serioase când acesta cade în dizgrație. În 10 octombrie este arestat, iar în noiembrie este închis în Turnul Londrei. Cecil reușește să intre în grațiile lui John Dudley și după trei luni este eliberat. În 5 septembrie 1550 Cecil este indicat ca unul din cei doi secretari de stat ai regelui Eduard al VI-lea, iar în aprilie 1551 devine cancelar al Ordinului Jartierei^[2]. Devine secretarul lui John Dudley în momentul în care acesta este numit duce de Northumberland, dar această poziție era riscantă, după cum el însuși scrie zeci de ani mai târziu în jurnalul său ex misero aulico factus liber et mei juris (Am fost eliberat de această mizerabilă curte).

Pentru a proteja guvernul protestant de urcarea pe tron a unei regine catolice, ducele de Northumberland îi obligă pe avocații regelui Eduard al VI-lea, să semneze un document Third Succession Act (Al treilea act de succesiune)datat în 15 iunie 1553 care le interzicea succesiunea la tronul Angliei celorlați copii a lui Henric al VIII-lea în favoarea lui lady Jane Grey, iar acest document a trebuit să fie semnat și de William Cecil^[3]. Cecil nu numai a semnat, dar a luat parte și la complotul din 9 iunie 1553^[4]. Mai târziu el a pretins că a semnat doar în calitate de martor, dar în scuzele sale față de Maria I nu a menționat acest fapt^[5]. Fără urmă de dubiu, Cecil vede din ce parte bate vântul, dar nu are curaj să se opună pe față planurilor ducelui de Northumberland. Puțin mai târziu, devine unul din cei mai activi conspiratori împotriva ducelui^[6]. Cecil nu a avut nici un rol în divorțul Caterinei de Aragon și în umilirea Mariei în timpul domniei lui Henric al VIII-lea. Merge punctual la liturghie și se împărtășește; îl întâmpină pe cardinalul Reginald Pole la întoarcerea în Anglia, în decembrie 1554 și îl însoțește la Calais în mai 1555. Este ales de Parlament knight of the shire (cavaler al comitatului) în 1553(probabil), 1555, 1559 și pentru Northamptonshire în 1563. Maria I a spus despre Cecil: "este discret și un bun catolic.

Ducele de Northumberland îl face administratorul proprietăților prințesei Elisabeta. Corespondează în secret cu Elisabeta înainte de moartea Mariei I. Noua regină are încredere imediat în William Cecil și îl numește Secretar de Stat. Controlul strict asupra finanțelor, conducerea Consiliului Privy și crearea unui serviciu de spionaj sub conducerea lui Francis Walsingham, fac din el cel mai important ministru din timpul domniei Elisabetei I.

Dawson susține că obiectivul pe termen lung a lui Cecil, era unificarea Insulelor Britanice sub religia protestantă, obiectiv care se putea realiza prin cucerirea Irlandei și printr-o alianță anglo-scoțiană. Cu frontiera terestră în siguranță cu Scoția, apărarea țării cădea în sarcina Marinei Regale Britanice. Cecil propune întărirea și revilatizarea marinei, ceea ce o face piesa centrală a puterii Angliei. Cu toate acestea, ideile sale vor fi compromise de faptele istorice^[8]. Deși protestant, Cecil nu este un puritan religios; el îi ajută pe protestanții olandezi și pe hughenoți doar atât cât să țină revoltele lor departe de hotarele Angliei. Intervenția sa în Scoția în 1559-1560 arată puterea sa și capacitatea de a lovi dur în caz de necesitate, iar responsabilitatea sa în cazul execuției lui Maria Stuart dovedește că el este dispus să-și asume responsabilități pe care regina nu vrea să și-i le asume. Teoreticianul american Hans Morgenthau, a susținut că Cecil a acceptat o pensie(mită) de la Spania, dar biograful său Conyers Read, a afirmat că nu există nici o dovadă în acest sens.

Elisabeta I, Francis Walsingham și William Cecil. Gravură de William Faithorne, 1655

În general, este mai hotărât în privința unei intervenții în favoarea protestanților de pe continent, decât Elisabeta I. Este personal responsabil pentru Soluționarea anglicană Anglican Settlement , pentru Poor laws(Legile săracilor) și pentru o mare parte a politicii externe. Istoricul Hillaire Beloc, susține că Cecil a fost de facto conducătorul Angliei în timpul mandatului său de secretar și că în cazul în care el și Elisabeta nu erau de acord, Cecil și-a impus mereu voința. Leimon și Parker susțin că Cecil a fost protectorul lui Eduard Stafford, ambasadorul englez la Paris și spion plătit care a ajutat spaniolii, dar totuși nu susțin că Cecil ar fi știut de trădarea acestuia.

Influența sa în Religious Settlement (Soluționarea religioasă) a fost considerabilă, pentru că în mare parte oglindea concepțiile sale religioase anglicane. Ca și cea mai mare parte a națiunii, el s-a arătat a fi mai protestant decât era de fapt societatea, simpatizant în persecutarea catolicilor și a puritanilor și nu a iubit jurisdicția ecleziastică. Cel mai bun elogiu asupra activității sale, este făcut de Elisabeta: "Aceasta este părerea pe care o am despre voi, că voi nu veți putea fi corupt de nici un cadou și veți fi mereu fidel statului".

Cecil prezidează Curtea de Ward

A reprezentat Lincolnshire în Parlament din 1555 până în 1559 și Northamptonshire din 1563, an în care a luat parte activă la procedimentele Camerei Comunelor până la elevația lui în Camera Lorzilor; unii spun că din 1563 a devenit speaker al Camerei Comunelor, dar nu există probe. În ianuarie 1561 obține funcția de președinte al Court of Wards and Liveries, fiind succesorul lui sir Thomas Parry. Ca președinte al Court of Wards, William Cecil supervizează creșterea și educația fiilor bogați ai aristocrației, rămași orfani înainte de a ajunge la maturitate. Printre aceștia s-au aflat Eduard de Vere, al XVII-lea conte de Oxford, Henry Wriothesley, al III-lea conte de Southampton și Roger Manners, al V-lea conte de Rutland^[9]. În februarie 1559 este ales cancelar la Universitatea Cambridge, succedându-l pe cardinalul Pole, unde obține diploma de Master of Arts cu ocazia vizitei reginei din 1564 și același titlu îl obține la Oxford, tot cu ocazia vizitei Elisabetei I, în 1566. A fost primul cancelar la Trinity College din Dublin din 1592 până în 1598. În 25 februarie 1571, regina îi acordă titlul de Baron Burghley și continuă să-și mențină titlul de Secretar de Stat. În 1572 o critică în mod privat pe Elisabeta, pentru "conduita dubioasă cu care se ocupă de regina Scoției" și o ceartă pentru tot ce a greșit în privința Mariei Stuart. Părerea sa este că regina Scoției trebuie decapitată, deoarece prezența ei în viață provoacă probleme cu catolicii, spaniolii și Papa, mai ales după ce acesta o excomunică pe Elisabeta și trimite iezuiți pentru a-i pregătii pe scoțienii catolici. Influența lui Cecil este atât de mare, încât Elisabeta semnează condamnarea la moarte a Mariei Stuart, care este executată în 1587

În 1572 moare Lord Winchester, care a fost Lord Mare Trezorier în timpul lui Eduard al VI-lea, a Mariei I și a Elisabetei. Postul său vacant îi este oferit lordului Robert Dudley, dar acesta refuză și îl recomandă pe William Cecil, declarând că este mai potrivit pentru "cunoașterea și învățarea sa"

Burghley House

Burghley House în apropierea orașului Stamford în Lincolnshire a fost construită de Cecil în perioada 1555 - 1587 după modelul lui Richmond Palace^[12]. Casa a fost rezidența tuturor urmașilor săi, conții și marchizii de Exeter și reprezintă unul din cele mai tipice exemple de arhitectură elisabetană din secolul al XVI-lea. În afara Londrei a construit Theobalds House, în anii 1564 - 1585, rezidență ce a fost vizitată de regina Elisabeta de opt ori între 1572 și 1596. Mai târziu, Theobald House va fi schimbată cu Hatfield House, schimb ce a avut loc între fiul său Robert și regele Iacob I al Angliei.

Lord Burghley moare din cauza unui infarct în 4 august 1598, la reședința sa din Londra, Cecil House. Este înlocuit de fiul său Robert Cecil,(singurul fiu rămas în viață de la cea de-a doua soție) care era gata să-i urmeze în funcția de consilier al reginei. Este înmormântat în 1598 în biserica Sf. Martin la Stamford.

În contrast cu lipsa de scrupule din viața politică, în viața privată a fost un soț grijuliu și credincios și un tată atent. Iubea cărțile și anticariatul și avea ca hobby heraldica și genealogia. A fost un mare constructor, plantator și patron. Arta arhitecturii și a horticulturii au fost generos folosite la Burghley House și Theobalds. A considerat interesele statului esențiale și nu a ezitat să renunțe la conștiința sa. Nu a crezut sincer în toleranță: "Acest stat nu va putea fi în siguranță atâta timp cât sunt tolerate două religii. Nu există dușmănie mai mare decât cea religioasă; și prin urmare dacă ei diferă în slujba lui Dumnezeu, cum ar putea fi de acord în slujba țării". Cu o astfel de filozofie, a fost ușor să pretindă că măsurile brutale luate de el și Elisabeta I, erau politice, nu religioase. A spune despre el că a fost machiavelic este inutil, pentru că orice om de stat este astfel mai mult sau mai puțin; în special în secolul al XVI-lea, când eficiența era preferată principiilor. Pe de altă parte, Burghley poate a simțit că principiile sunt fără valoare fără lege și ordine; și că îndemânarea și subtilitatea sa, au creat o siguranță în care principiile ar putea găsi un domeniu în care ar putea fi aplicate.

William Cecil, I Baron Burghley

Părinți Richard Cecil Jane Heckington Căsătorit cu Mildred Cooke[*] (din 31 decembrie 1546)  Copii Thomas Cecil, I Conte de Exeter Robert Cecil, I Conte de Salisbury

Mormântul lui Lord Burghley în biserica Sf. Martin în Stamford

·         1601: S-a nascut pictorul flamand Jan Brueghel cel Tânăr, primul născut în familia marelui pictor Jan Breughel cel Batranl; (d. 1678). Jan Brueghel cel Tânăr (n. 13 septembrie 1601, Antwerpen – d. 1 septembrie 1678, Antwerpen) a fost un pictor flamand care a pictat în general peisaje și natură moartă. an a fost primul născut în familia lui Jan Brueghel cel Bătrân. La doi ani după nașterea lui, în 1603, moare Isabella de Jode, mama pictorului. În 1605 tatăl lui se recăsătorește cu Katharina van Marienburg, cu care va avea 8 copii. Jan are dificultăți cu mama sa vitregă, lucru pe care tatăl lui îl va povesti cardinalului Borromeo. Destinul primului născut este de la bun început hotărât de a continua pictura, tradiția familiei. Tatăl lui era împreună cu Rubens unul din pictorii cei mai renumiți din secolul XVII. Jan a început să învețe pictura în atelierul tatălui său de la vârsta de 10 ani.

·         1676: Elisabeth Charlotte d'Orléans, Ducesă de Lorena, Bar și Teschen (13 septembrie 1676 – 23 decembrie 1744), a fost prințesă franceză prin naștere. A fost cel mai mic copil al Filip al Franței, care era fratele regelui Ludovic al XIV-lea al Franței. S-a căsătorit în 1698 cu Ducele de Lorena.

Élisabeth Charlotte s-a născut la Castelul Saint-Cloud în afara Parisului. A fost fiica lui Filip al Franței, Monsieur și a celei de-a doua soții, Elisabeth Charlotte, Prințesă Palatină, Madame. Tatăl ei era singurul frate al regelui Ludovic al XIV-lea al Franței. La naștere a primit titlul de Mademoiselle de Chartres.

După ce cele două surori vitrege mai mari Maria Luiza și Anne Marie s-au căsătorit, ea a fost cunoscută sub titlul de Madame Royale. Copil fiind a fost descrisă de mama sa ca fiind "groaznic de sălbatică" și "dură ca un băiat".^[1] Spre nemulțumirea tatălui ei, ea a moștenit opiniile sincere ale mamei sale.

Mademoiselle de Chartres

Mama ei își dorea pentru ea o căsătorie la același nivel al căsătoriilor surorilor ei mai mari. Când soția vărului ei, Delfina a sugerat o căsătorie cu fratele mai mic al Delfinei, Joseph Clemens de Bavaria, Élisabeth Charlotte a spus:

Nu sunt născută, madame, pentru fiul cel mic^[2]

Cum mama ei disprețuia copii nelegitimi ai regelui, șansele unei astfel de alianțe s-au îndepărtat; totuși, în 1692, spre oroarea Ducesei de Orléans o astfel de alianță a avut loc atunci când fiul ei, Ducele de Chartres, s-a căsătorit cu Françoise Marie de Bourbon fiica cea mică nelegitimă a regelui Ludovic al XIV-lea și a metresei sale, Madame de Montespan.

Inițial, mama Elisabetei a dorit ca fiica ei să se căsătorească cu regele William al III-lea al Angliei care rămăsese văduv după decesul reginei Maria a II-a a Angliei însă din cauza diferențele religioase dintre cei doi planul nu s-a materializat. Alți candidați luați în considerare au fost Iosif I, Împărat romano-german ^[3], vărul ei primar care era văduv, Marele Delfin, fiul acestuia, Micul Delfin și un alt văr Louis-Auguste de Bourbon, duce du Maine, fiul cel mare al regelui Ludovic al XIV-lea și al metresei sale, Madame de Montespan.

În cele din urmă, Élisabeth Charlotte s-a căsătorit la 13 octombrie 1698 la Palatul Fontainebleau cu Leopold, Duce de Lorena, fiu al lui Carol al V-lea de Lorena și al Arhiducesei Eleonora Maria Josefa de Austria.

Căsătoria a fost rezultatul Tratatului de la Ryswick, una dintre condițiile sale a fost că ducatul de Lorena, care a fost deținut de francezi timp de mulți ani, să fie restituit lui Leopold Joseph, fiul lui Carol al V-lea de Lorena. Mama Elisabetei și-a numit fiica "o victimă a războiului".

Élisabeth Charlotte d'Orléans

Ducesă de Lorena, Bar și de Teschen

Părinți Filip I, Duce de Orléans Elisabeth Charlotte, Prințesă a Palatinatului  Frați și surori Anne Marie de Orléans Filip al II-lea, Duce de Orléans Philippe Charles, Duke of Valois[*] Maria Luiza de Orléans Alexandre-Louis d'Orléans[*]  Căsătorită cu Leopold de Lorena, Duce de Lorena Copii Francisc I, Împărat romano-german Élisabeth Thérèse, regină a Sardiniei Prințul Charles Alexander de Lorena Prințesa Anne Charlotte de Lorena

* 1751: Louis Joseph Xavier de France, Duce de Burgundia (13 septembrie 1751 – 22 martie 1761) a fost Prinț de Sânge francez din Casa de Bourbon.

"Ducele de Burgundia pe patul de moarte" de Jean-Martial Frédou, 1761

Louis Joseph Xavier de France, duc de Bourgogne a foat al treilea copil și primul fiu al Delfinului Louis de France și a celei de-a doua soții, Prințesa Maria Josepha de Saxonia. A fost fratele mai mare al viitorilor regi Ludovic al XVI-lea, Ludovic al XVIII-lea și Carol al X-lea. Este un fapt cunoscut că el a fost copilul favorit al părinților săi, care spuneau că este frumos și luminos.^[1].

A fost lăsat în grija Mariei Isabelle de Rohan, ducesă de Tallard. Louis Joseph Xavier a primit titlul de Duce de Burgundia de la bunicul său, regele Ludovic al XV-lea al Franței, și era următorul în linia de succesiune la tronul Franței, după tatăl său. A fost foarte iubit de către toți cei apropiați lui, mai ales de sora lui mai mare, Prințesa Marie Zéphyrine a Franței, care a murit la vârsta de cinci ani, în 1755. Nu se cunoaște dacă Ducele, care nu avea încă patru ani, a fost afectat de acest lucru.

Micul Duce a fost împins de pe un cal de lemn de unul dintre colegii lui de joacă în 1759. După cum era recunoscut pentru bunătatea lui, el nu a spus nimănui despre asta, pentru a-l scuti pe prietenul său de necazuri. După acest incident, sănătatea Ducelui de Burgundia a început să se deterioreze rapid. Medicul familiei, dr. Barbier, a decis să-l opereze în 1760.

Ducele a fost curajos, el fiind operat în stare de conștiență. Știind că va muri, Delfinul a fost botezat la 20 noiembrie 1760 având drept nași pe bunicii săi: regele Ludovic al XV-lea și regina Marie Leszczyńska. În 1761 Ducele a rămas imobilizat la pat incapabil să-și miște picioarele. Dr. Barier l-a diagnosticat cu tuberculoză a oaselor. Pentru a-i face sfârșitul mai fericit, părinții săi l-au adus pe fratele lui mai mic în vârstă de șase ani, Ducele de Berry, care era întotdeauna "hărțuiți" de ducele de Burgundia. Ducele a devenit brusc foarte iritat și s-a comportat nepoliticos cu fratele lui numindu-l "supusul său". La 22 martie a strigat pentru mama lui apoi a murit

Louis Joseph Xavier

Duce de Burgundia

Louis Joseph de Jean-Martial Frédou, 1760. Părinți Ludovic, Delfin al Franței (1729–1765) Marie-Josèphe de Saxonia  Frați și surori Élisabeth Philippine Marie Hélène a Franței Ludovic al XVI-lea al Franței Ludovic al XVIII-lea al Franței Carol al X-lea al Franței Clothilde a Franței Marie Thérèse, Madame Royale[*] Princess Marie Zéphyrine of France[*] Xavier, Duke of Aquitaine[*]

·         1819: S-a nascut Clara Schumann, pianistă și compozitoare germană (d. 1896). Clara Josephine Schumann (născută Clara Josephine Wieck) (13 septembrie 1819 la Leipzig – 20 mai 1896 la Frankfurt pe Main) a fost o pianistă, compozitoare germană și din anul 1840 soția compozitorului Robert Schumann.

·         1830: Marie von Ebner-Eschenbach, scriitoare austriacă de origine cehă (d. 1916)

·         1838: S-a nascut Otto Friedrich August Benndorf, arheolog german, membru de onoare străin al Academie Române ; a acordat o atenţie specială monumentului de la Adamclisi şi a publicat, împreună cu istoricul român Gr. Tocilescu lucrarea “ Monumentul de la Adamclisi. Tropeum Traiani ”; (d.02.01.1907).
* 1843. Louis Duchesne (n. 13 septembrie 1843, Saint-Servan, Ille-et-Vilaine, Franța - d. 21 aprilie 1922, Roma), pe numele său complet: Louis-Marie-Olivier, Duchesne, teolog și istoric francez.

S-a născut dintr-o familie de pescari bretoni; tatăl său s-a și pierdut pe mare la câțiva ani după nașterea sa. Deși orfan, Louis a studiat mai întâi la Colegiul Saint-Servan, iar apoi la Seminarul mic din Saint-Méen și la Colegiul Saint-Charles de Saint-Brieuc.

După o scurtă ezitare, dacă să facă sau nu o carieră științifică, s-a decis și a intrat în Seminarul mare (cu grad universitar) din Saint-Brieuc, de unde mai apoi a fost trimis în Italia, la Roma, să-și desăvârșească studiile teologice. La întoarcerea în Franța, în 1867, a fost hirotonit preot. Din același an până în 1871, a activat profesor la Colegiul Saint-Charles din Saint-Brieuc. În 1871 s-a transferat la Paris ca să urmeze cursurile la L'École des Carmes și la L'École des hautes études.

În 1873 a fost numit membru al Școlii franceze de la Roma, care chiar în acea perioadă se organiza ca secție a Școlii franceze de la Atena. Cu acest titlu el a fost însărcinat cu misiuni arheologice în Epir, în Tesalia, la Muntele Athos și în Asia Mică. El, însă, cel s-a dedicat în special istoriei antice a Bisericii (mai ales la Roma și în Galia/Franța), temă pe care a argumentat-o și a susținut-o și în teza lui de doctorat, pe care l-a luat în 1877, la Paris cu cel mai mare succes.

În ciuda refuzului său, în ianuarie 1877 a fost numit la catedra de istorie bisericească la Institutul Catolic, care tocmai fusese creat. Cursurile lui, foarte critice – mai ales cu privire la încreștinarea francilor și la originea Bisericii în Galia –, au provocat dispute aprinse și mari împotriviri, ceea ce l-a și făcut să părăsească catedra de la Facultatea de teologie în 1883 (chiar dacă și după această dată a continuat să țină un curs de istorie bisericească la L'École supérieuré des lettres încă 2 ani; până în 1885).

Din 1887 a predat istorie la L'École des hautes études, mai întâi ca maestru conferențiar, iar din 1892 ca director al studiilor.

După cum se poate vedea, a fost un istoric „sine ira et studio”. Deși operele sale i-au adus recunoaștere și prețuire (la cele spuse mai pot fi adăugate și faptul că a fost distins cu Legiunea de Onoare; a fost onorat și a lucrat pentru mai multe academii europene, cum ar fi cea din Bonn, din Göttingen, Roma și Torino; a fost onorat cu invitația și vizita din 26 ianuarie 1911 a ilustrului Étienne Lamy ca și în 1920, când mareșalul Lyautey i-a răspuns cu bunăvoință la invitație și l-a vizitat acasă la el), în egală măsură i-au adus neliniște și suferință (aspra judecată din partea ierarhiei bisericești, care i-a considerat opera prea modernistă și i-a pus-o la Index).

A plecat să-l întâlnească pe Domnul, pe care l-a slujit, în ziua de 21 aprilie 1922, la Paris.

Louis Duchesne

·         1860: Thoma Ionescu, medic, întemeietorul școlii românești de chirurgie și de anatomie topografică, membru al Academiei Române (d. 1926)

·         1860: John Pershing, general american (d. 1948)
* 1863: Ernst Wilhelm Friedrich Carl Maximilian, Prinț de Hohenlohe-Langenburg (13 septembrie 1863 – 11 decembrie 1950) a fost un aristocrat german, fiu al lui Hermann, Prinț de Hohenlohe-Langenburg și a Prințesei Leopoldine de Baden, fiica Prințului Wilhelm de Baden.

La 20 aprilie 1896 la Coburg, Germania s-a căsătorit cu nepoata reginei Victoria, Prințesa Alexandra de Saxa-Coburg-Gotha (sora reginei Maria a României), fiica lui Alfred, Duce de Saxa-Coburg și Gotha și a Marii Ducese Maria Alexandrovna a Rusiei.

A lucrat în Ministerul de Externe german și a fost asistentul tatălui său, care a fost guvernator german de Alsacia-Lorena din 1894 până în 1907. Din 1900 până în 1905 a fost regent al ducatului de Saxa-Coburg și Gotha pentru vărul soției sale, Charles Edward, Duce de Saxa-Coburg și Gotha. Din 1907 până în 1911 a servit în Reichstag și a fost vice-președinte în perioada 1909 - 1910. I-a succedat tatălui său ca Prinț de Hohenlohe-Langenburg în 1913. A servit guvernul german în diferite roluri militare și diplomatice în timpul Primului Război Mondial - ca delegat general pe Frontul de Est, ca Imperial comisar și Inspector militar și ca trimisul special la Constantinopol și Balcani.

După ce Hitler a preluat puterea în Germania, prințul, ai cărui fii se alăturaseră deja Partidului Nazist în 1931, s-a înscris și el în Partidul Nazist în 1936. După cel de-Al Doilea Război Mondial s-a retras; a murit la 11 decembrie 1950 la vârsta de 87 de ani la Langenburg, Baden-Württemberg, Germania.

Copii săi sunt descendenți atât ai reginei Victoria cât și ai surorii vitrege a reginei Victoria, Feodora de Leiningen.

Ernst și Alexandra au avut cinci copii:

• Gottfried, al 8-lea Prinț de Hohenlohe-Langenburg (24 mai 1897 - 11 mai 1960); căsătorit cu prințesa Margarita a Greciei și Danemarcei, au avut moștenitori
• Prințesa Marie Melita de Hohenlohe-Langenburg (18 ianuarie 1899 - 8 noiembrie 1967)
• Prințesa Alexandra de Hohenlohe-Langenburg (2 aprilie 1901 - 26 octombrie 1963)
• Prințesa Irma de Hohenlohe-Langenburg (4 iulie 1902 - 8 martie 1986)
• Prințul Alfred de Hohenlohe-Langenburg (16 aprilie 1911 - 18 aprilie 1911)

Ernst II

Prinț de Hohenlohe-Langenburg

Părinți Hermann, Prinț de Hohenlohe-Langenburg Leopoldine de Baden  Frați și surori Elise de Hohenlohe-Langenburg Feodora Viktoria Alberta[*]  Căsătorit cu Prințesa Alexandra de Saxa-Coburg-Gotha Copii Gottfried, Prinț de Hohenlohe-Langenburg Prințesa Marie Melita de Hohenlohe-Langenburg Prințesa Alexandra de Hohenlohe-Langenburg Prințesa Irma de Hohenlohe-Langenburg Prințul Alfred de Hohenlohe-Langenburg

* 1874. Nicolae Donici (n. 1/13 septembrie 1874, Petricani, Chișinău, Imperiul Rus - d. 1960, 22 noiembrie 1960, Puget-Théniers, Alpes-Maritimes, Franța) a fost un astronom român originar din Basarabia.
A fost fiul familiei nobililor Nicolae A. Donici și Limonia Macri, strănepotul fabulistului Alexandru Donici și stră-strănepotul legislatorului Andronache Donici, rudă a generalului Matei Donici și a scriitorului Leon Donici (Dobronravov) (pe linie maternă).
A urmat cursurile liceului Richelieu din Odesa (promoția 1893) și ale Universității din Odesa. După absolvirea cu distincție a universității în 1897 a plecat la Sankt Petersburg unde și-a început cariera științifică sub conducerea astronomului rus acad. F.A. Bredihin, ocupându-se în mod particular de astronomie, colaborând cu cei mai importanți astronomi ruși ai timpului: F.A. Bredikhin, O.A. Baklund, A.A. Belopolskii, S.N. Kostinskii.

După alegerea sa unanimă în calitate de membru al Societății Astronomice din Rusia (1904), N. Donici a prezentat la ședința Societății un referat detaliat despre lucrările sale și despre activitățile de pregătire a expediției pentru observarea eclipsei totale de Soare de la 30 august 1905. Lui Donici, care era deja un specialist cu renume în domeniul cercetării Soarelui, Academia i-a încredințat conducerea expediției în Spania în anul 1900. În perioada 1901-1916 N. Donici era șeful misiunii astronomice a Academiei de Științe din St. Petersburg.
În anul 1908 a construit un observator astronomic propriu la Dubăsarii Vechi în Basarabia, pe malul drept al Nistrului. Aici avea „o lunetă astronomică Zeiss cu o distanță focală de 10 m și o deschidere a obiectivului de 100 de mm, la care se poate atașa fie un spectrograf, fie un spectroheliograf autocolimator” (Mircea Herovanu), precum și multe alte aparate. Era al șaptelea observator din Europa cu spectroheliograf și singurul din Europa Orientală. A avut asistenți pe Leonid (Lev) Oculici (Okulitch, basarabean, pe la 1936 era directorul unui observator din Polonia), baronul Emanuel A. von der Pahlen (1882-1952, un crater de pe lună îi poartă numele), doctor în matematică de la Gottingen și Andrei Baicov (1886-1958). Între anii 1918 -1944 a locuit și lucrat la Dubăsarii Vechi și București. Din 1924 conduce secțiunea „Fundației Culturale Principele Carol”. În iunie 1936 a condus expediția română pentru studiul eclipsei totale de Soare din Turcia. Expediția a fost sponsorizată de Fundația Regală Română, iar la observarea științifică a fost folosit un telescop cu distanță focală de 10 m. Din 1944 a locuit în Franța. A lucrat la Meudon și Nisa. S-a stins din viață la Puget-Théniers, o comună situată la cca 55 km de Nisa, într-un azil de bătrâni, în anul 1960 (Magda Stavinschi, vezi monografia dedicată savantului apărută în 2015, cea mai completă din punct de vedere științific și biografic).

Cercetările astronomice ale lui Nicolae Donici se referă la astronomia Soarelui, cromosferei, planetelor, luminii zodiacale. A observat 8 eclipse de Soare în diferite părți ale lumii (la 1900 și 1905 în Spania, 1901 în insula Sumatra, 1904 în Cambodgia, 1912 în Portugalia, 1914 în Rusia, 1932 în SUA și în 1936 în Turcia), 8 eclipse de Lună. A stabilit că planeta Mercur nu are atmosferă, pe baza studierii trecerii planetei peste discul Soarelui în anii 1907 și 1924, a observat și fotografiat cometa Halley în anul trecerii acesteia la periheliu (1910), a cercetat planeta Saturn, a observat și măsurat lumina zodiacală în Egipt (1908) și în Algeria (1947-1952). La 1907 o fotografiat în Egipt trecerea planetei Mercur peste discul Soarelui, ca și în 1914. În anul 1903 a efectuat observații astronomice pe muntele Mont Blanc la o altitudine de 4810 m.

A fost membru al Uniunii internaționale pentru studiul Soarelui din 1907 din partea Rusiei, al Uniunii Astronomice Internaționale (din 1922), al societăților astronomice din Rusia (până la 1917), Germania și Franța. A fost membru al comitetului astronomic român, membru de onoare („Membru Onorar”, în text) al Academiei Române din „24 maiu” 1922 până în 1948 și repus în drepturi din 1991 (post mortem) și doctor honoris causa al universității din Coimbra, Portugalia, al cărui membru era din 1912. Autor a cel puțin 77 de publicații științifice scrise aproape toate în limba franceză (multe în Bulletin astronomique. Revue générale des travaux astronomiques), dar are și puține articole în română, rusă și germană, multe publicate în Memoriile Secțiunii Științifice ale Academiei Române, în limba română sau în cea franceză.

Conacul său din comuna Dubăsarii Vechi, (Raionul Criuleni, Republica Moldova) se mai păstrează și astăzi (într-o stare avariată), deși un monument i-a fost instalat cu ocazia aniversării de 120 de ani de la naștere.

Opera

• Rapport sur le Premier congres de l'Union astronomique tenu à Rome de 2 au 10 mai 1922, București, 1923;
• Observatoire d’Astronomie Physique, 1924;
• Sur une méthode nouvelle d’investigation des phénomènes solaires, Bulletin de la Section Scientifique de l'Academie Roumaine, 1923, VIII année, nr. 9, Bucarest (și d.rom., Chișinău, 1927);
• Al patrulea congres al Uniunii astronomice internaționale (septembrie, 1932).
• Catalogul BNRM Nume persoană: donici, nicolae n.
• Observatorul de astronomie din Doboșarii-Vechi (Basarabia), Natura : Revistă științifică de popularizare, nr. 5/1928, p. 28.
• Ueber die Vergrœsserung des Radius des Erdschattens bei Mondfinsternissen (Astr. Nachr., I5I); XVIII, 46.

Portretul lui Nicolae Donici pe o marcă poștală din Republica Moldova (2009)

·         1874: Arnold Schoenberg (n. 13 septembrie 1874, Viena - d. 13 iulie 1951, Los Angeles) a fost un compozitor evreu-austriac, elevul lui Gustav Mahler. Este considerat unul dintre pionierii muzicii dodecafonice. A compus marea parte a lucrărilor în Statele Unite ale Americii.
Dintre numeroșii discipoli ai lui Schoenberg, cei mai celebri au fost Alban Berg si Anton Webern, împreună cu care formează așa-numita A doua școală muzicală vieneză. La Berlin, l-a avut ca discipol, printre alții, pe compozitorul transilvan Norbert von Hannenheim.

Arnold Schönberg

Căsătorit cu Gertrud Schoenberg[*] (din august 1924) Mathilde Zemlinsky[*] (din octombrie 1901)  Copii Gertrud Schönberg[*] Georg Schönberg[*] Nuria Nono-Schönberg[*] Ronny Schönberg[*] Larry Schönberg[*]

·         1876: S-a nascut  scriitorul Sherwood Anderson, unul dintre creatorii prozei americane moderne (romanul “Râs amar”); (d. 8.03.1941).

·         1881: Matila C. Ghyka (n. 13 septembrie 1881, Iași – d. 14 iulie 1965, Londra) a fost un ofițer de marină, diplomat, estetician, scriitor, matematician, inginer și istoric român. A intrat în diplomație în 1909, ajungând la rangul de ministru plenipotențiar. A demisionat din serviciul diplomatic după numirea generalului Ion Antonescu ca prim-ministru. După război a fost profesor de estetică la două universități din Statele Unite ale Americii. Este cunoscut îndeosebi pentru lucrările sale privitoare la numărul de aur și proporțiile ideale în artă și în natură.

Tatăl său, Matila Costiescu, a fost ofițer, calitate în care a luptat în Războiul de Independență, ca sublocotenent în Regimentul al 3-lea de artilerie. După luptele de la Plevna a fost decorat de țarul Alexandru al II-lea al Rusiei cu Ordinul Sfântul Gheorghe, clasa IV-a.^[1] Bunicul său a fost colonelul de artilerie Anton Costiescu. În 1855-1856 Carol Davila îl însărcinase pe praporgicul (sublocotenent în armata țaristă/rusă) Anton Costiescu cu predarea Istoriei medicinii la nou înființata Scoală de Chirurgie din București.^[2] În noaptea de 11 februarie 1866, când avea gradul de căpitan, Anton Costiescu fusese unul din cei trei ofițeri care s-au dus la domnitorul Alexandru Ioan Cuza, silindu-l să semneze actul de abdicare.^[3]. Ulterior se distinsese inventând un echer grafometru sau cuadrant de campanie pentru reglarea tirului.^[4] Colonelul Costiescu era și un francmason activ fiind inițiatorul reconstituirii Marii Loji Naționale a României.^[5]Anton Costiescu a fost membru al lojii masonice „Înțelepții din Heliopolis” din București.^[6]

Mama sa era Maria Ghyka [n. 1860], fiica beizadelei Constantin Ghyka (1828-1874), fiul cel mare al ultimului domnitor al Moldovei înainte de unirea Principatelor, Grigore al V-lea Ghica, și al Ecaterinei (Catița) Balș (1835-1913).^[7] Așadar, Matila Ghyka a fost strănepotul, din partea mamei, al lui Grigore Alexandru Ghica, care ca domnitor al Moldovei a fost denumit Grigore al V-lea Ghica, ultimul domnitor al Moldovei (1854-1856), înainte de Unirea Principatelor.

Mezalianța dintre Maria Ghyka și Matila Costiescu a fost încheiată în grabă și desfăcută tot în grabă, având în vedere că părinții săi au divorțat la puțin timp după nașterea lui Matila. Copilului i s-a dat prenumele tatălui, dar nu și numele de familie al acestuia,el fiind numit de la început Matila Ghyka,^[8]înfiat de Grigore Ghika, o rudă a mamei sale. El a fost crescut de mama sa în casa bunicii sale Ecaterina Ghyka, născută Balș, petrecând majoritatea timpului la Iași și stând în timpul verii și toamna la conacul familiei Balș de la Dumbrăveni. Învață franceza în familie și germana cu guvernante bucovinene. Mai târziu, Matila a fost adoptat de un unchi al său, Grigore Ghyka (1867-1940), fratele vitreg (care n-a avut copii) al mamei sale, pe care l-au întîlnit prima dată pe timpul studiilor pariziene și care i-a dat numele și titlul de prinț ^[9](detalii despre numeroasa familie Ghyka precum și despre locurile unde a trăit prințul român, se pot găsi în lucrările profesorului Mihai Sorin Rădulescu).

În septembrie 1891 Matila Ghyka pleacă la Paris cu mama sa, fiind înscris ca intern la școala “Sainte Anne” din Saint Ouen (o suburbie a Parisului) a ordinului catolic Saint François de Sales, scoală de nivel liceal, cu condiția strictă ca el să nu fie convertit la catolicism. După un an, Maria Ghika afla că fiul ei trecuse la catolicism. Deși mama sa se instalase la Paris, fiind intern, Matila o vedea de obicei doar în zilele de Duminică. În 1895 se decide să urmeze o carieră de ofițer de marină și se înscrie la Colegiul Maritim din insula Jersey din Insulele Anglo-Normande. Colegiul era organizat de călugării iezuiți, care fuseseră obligați să părăsească teritoriul Franței în urma noii legi din 1880 privitoare la laicizarea învățământului francez. Deși situată pe un teritoriu sub administrația coroanei britanice, școala era specializată în pregătirea candidaților pentru o carieră în marina militară franceză. Astfel, pe lângă faptul că școala își urma programa de învățământ pentru examenul de bacalaureat, ea punea accentul pe cursuri adâncite de matematică, disciplină esențială pentru admiterea în Școala Navală. În 1897, Matila Ghyka este admis, la limita de vârstă, ca elev-aspirant la Școala Navală Franceză din Brest, institutie de rang universitar, transcrisă uneori ca Academia Navală.

În 1899 Matila Ghyka termină Școala Navală și se angajează în marina franceză cu gradul de aspirant, primul grad de ofițer în marina militară, fiind repartizat pe fregata "Iphigénie", o fregată cu pânze, dotată și cu un motor auxiliar. Comandantul navei era Henri-Louis Manceron, (1848-1917), avansat ulterior la rangul de contra-amiral, șef de stat major al marinei militare franceze ^[10][11]

Prima misiune a fregatei a fost o călătorie în Martinica unde nava a staționat timp de trei luni în portul Saint Pierre pentru paza insulei. În memoriile sale, Matila Ghyka descrie în mod pitoresc orașul și viața societății creole din orașul Saint Pierre, care a fost complet distrus ca urmare a erupției vulcanului Pelée din 1902. La întoarcere, fregata “Iphigénie” participă la manevrele escadrei de nord a marinei franceze în largul insulei Oléron continuându-și călătoria până la Boulogne-sur-Mer, înainte de a ancora în rada portului Brest, la 1 august 1900.

Crucișătorul Elisabeta pe care a servit Matila Ghyka în 1900-1901

Ion Lahovari, ministrul Afacerilor Externe al României și un prieten al familiei Ghyka, l-a convins să se întoarcă în țară și să se înroleze în marina militară română. La 1 octombrie 1900, Matila Ghyka se prezintă la Constanța, fiind repartizat pe crucișătorul „Elisabeta”, singurul crucișător al marinei române. În memoriile sale, Ghyka se plânge de inactivitatea marinei, crucișătorul stând în cea mai mare parte a timpului ancorat la chei. În anul următor, Matila Ghyka este staționat la Galați, unde ia comanda unei canoniere, a cărei misiune era de a supraveghea situația de pe ostrovul Bujor de pe Dunăre, în apropiere de Zimnicea, ostrov care în acea vreme era disputat de Bulgaria și România. Conflictul a fost rezolvat în urma schimbării cursului Dunării, care a avut drept consecință alipirea ostrovului de malul românesc.

Matila Ghyka a fost apoi detașat la „Școala de Mine și Torpile” a marinei militare române, care, în timpul verii, funcționa la Mahmudia, ceea ce i-a dat prilejul să cunoască frumusețile Deltei Dunării și ale Lacului Razim.

În 1904 Matila Ghyka se hotărăște să-și continue studiile și obține un concediu în acest scop. El pleacă din nou la Paris înscriindu-se la „École supérieure d'électricité” – Supélec (Școala superioară de electricitate).^[12] Școala, care face parte din grupul de instituții de învățământ superior cunoscut sub numele de „Grandes Écoles”, fusese înființată în 1894 de Société Internationale des Électriciens (Societatea Internațională a Electricienilor) – în prezent, Société des Électriciens et des Électroniciens – SEE (Societatea Electricienilor și Electroniștilor) din Franța și este considerată una din cele mai prestigioase și selective școli ale învățământului tehnic din Franța. Fiind absolvent al Școlii Navale, o parte din examenele sale au fost echivalate și Matila Ghyka a reușit să treacă restul examenelor necesare în cursul unui an, obținând diploma de inginer electrician în 1905.

În timpul acestor studii, Matila Ghyka a început să se preocupe de problema influenței vieții asupra legilor fizice care descriau comportarea materiei neînsuflețite. El a avut prilejul să-și discute părerile cu Gustave Le Bon, sociolog și cercetător științific francez. Cunoscut în special pentru studiile sale în domeniul științelor sociale, Le Bon se precupase și de problema echivalenței dintre masă și energie, publicând diferite lucrări asupra acestui subiect la începutul secolului al XX-lea.^{[13][14][15][16]} Matila Ghyka i-a expus lui Le Bon teoriile sale asupra interpretării celui de al doilea principiu al termodinamicii, ținând seama de diferența transcendentală dintre materia anorganică și cea organică. Gustave Le Bon a declarat că problema îl depășea, dar a cerut părerea lui Henri Poincaré, una din somitățile științifice ale vremii. Deși Poincaré considerase că punctul de vedere al lui Matila Ghyka era corect, acesta nu a reluat decât mult mai târziu și dintr-o altă perspectivă preocupările sale cu privire le diferența dintre materia vie și cea neînsuflețită. Este totuși de amintit că ipoteza pe care Ghyka i-o enunțase lui Le Bon, a fost emisă și dezvoltată mai târziu de alți cercetători ca James Johnstone în lucrarea „Mecanismul vieții” ^[17] și de Raymond Ruyer în volumul „Elemente de psiho-biologie” ^[18]

La întoarcerea în țară, Matila Ghyka s-a prezentat la Ministerul de Război, unde generalul Iacob N. Lahovari (Jacques Lahovary), care era ministru interimar la acest minister, l-a numit profesor de torpile și de electricitate la școala de ofițeri de marină de la Constanța.^[19]

În anul următor, principele moștenitor Ferdinand și principesa Maria au decis să facă o croazieră pe Marea Neagră. În acest scop, vasul de linie Regele Carol al Serviciului Maritim Român a fost echipat ca yacht regal. Matila Ghyka și colegul său locotenentul Dan Zaharia au fost numiți aghiotanți ai principelui Ferdinand, fiind însărcinați să-l însoțească în croazieră. În cursul călătoriei yachtul s-a oprit la Ialta, unde principele Ferdinand și principesa Maria l-au vizitat pe Marele Duce Aleksei Aleksandrovici.

La întoarcerea din croazieră, comandorul Petre Demetriade, directorul Marinei din Ministerul de Război, l-a numit pe Matila Ghyka șef al Serviciului tehnic al marinei, nou înființat.

În 1906, regele Carol I a decis să-l investească pe șahul Persiei Mozaffar al-Din Shah Qajar cu ordinul Steaua României cu gradul de mare cruce cu diamante. Decizia a fost luată ca urmare a vizitei făcute de șah în Europa și decorarea sa de către marile cancelarii. Ion Lahovary, ministrul afacerilor străine, a însărcinat o delegație condusă de principele George-Valentin Bibescu, văr cu Anton și Emanuel Bibescu, căruia i s-a conferit rangul de ambasador extraordinar, să se deplaseze la Teheran, pentru a-i înmâna decorația. Din delegație mai făceau parte Matila Ghyka, cu gradul de locotenent, în calitate de atașat militar și George Stoicescu ca atașat diplomatic. Numirea lui George-Valentin Bibescu era justificată de participarea sa la un raliu automobilistic în cursul căruia traversase Persia, ajungând până la Isfahan și fusese în misiune diplomatică la șahul Persiei. Gheorghe Stoicescu, care fusese numit de curând secretar de legație în cadrul Ministerului Afacerilor Străine, a avut ulterior o bogată experiență diplomatică. De asemenea, el era bine introdus în societatea vremii, însurându-se după câțiva ani cu Simone de Caillavet, nepoata lui Anatole France; căsătoria nu a durat însă, iar Simone s-a remăritat mai târziu cu scriitorul André Maurois.^[20]

Prima parte a călătoriei de la București la Baku a fost făcută cu trenul. Apoi delegația a luat un vapor cu care a ajuns la Bandar-e Anzali Rasht în Persia, unde a fost întâmpinată de reprezentații șahului. De la Rasht călătoria a fost făcută cu landouri, peste noapte înnoptându-se în caravanseraiuri. Trecând peste munții Elbrus în apropiere de Rudbar, expediția s-a oprit la ruinele castelului Alamut, unde domnise sheikul Hassan-i Sabbah în secolul al XI-lea. În memoriile sale, Matila Ghyka menționează că citise în Franța despre „legenda bătrânului de pe munte și a castelului numit Alamout” fără a-și aminti exact sursa; el se referă la un roman citit pe timpul școlii pariziene, fapte regăsite și în relatarea călătoriilor lui Marco Polo, unde este prezentată legenda.^[21]

În timpul drumului de la coasta Mării Caspice la Teheran, avuseseră loc tratative îndelungate cu reprezentanții șahului cu privire la protocolul care trebuia respectat. George Bibescu a cerut să se respecte protocolul urmat cu zece ani mai devreme, când Charles Hardinge, primul lord Hardinge of Penshurst, îi adusese șahului Ordinul Jartierei. Detaliile fuseseră copiate după protocolul de la Shahabad, negociat pentru primirea la Teheran a delegației țarului Petru cel Mare după victoria în războiul ruso-persan din 1722-23. Detaliile se refereau în special la modul de primire și la drepturile delegaților străini. Printre altele, bazat pe precedentul stabilit pentru misiunea Lordului Hardinge, Bibescu a insistat asupra necesității decorării tuturor membrilor delegație cu Ordinul Leului și al Soarelui,^[22] cea mai înaltă decorație persană, și anume cu gradul de Marea cruce cu diamante pentru ambasadorul extraordinar, Steaua cu rang de cavaler comandor pentru atașatul militar și cu Steaua cu rang de comandor pentru atașatul diplomatic.

Primirea de către șahul Persiei a decurs fără alte incidente și delegația română s-a întors în țară, trecând prin portul Batumi, unde îi aștepta crucișătorul Elisabeta.

Prin grija contraamiralului Emanoil Koslinski, comandantul Marinei Militare Române, se comandaseră în Anglia patru vedete torpiloare, care urmau să fie livrate în toamna anului 1907.^[23] Deoarece erau nave fluviale și aducerea lor pe mare implica riscuri, locotenent-comandorul Petre Demetriade, directorul Marinei din Ministerul de Război, prefera soluția de a le aduce prin sistemul european de canale navigabile și, încă înaintea misiunii în Persia, îl însărcinase pe Matila Ghyka să contacteze autoritățile germane, pentru a stabili, pe de o parte, dacă gabaritele canalelor permiteau trecerea monitoarelor iar, pe de altă parte, dacă tranzitul unor nave de război era admisibil. În august 1907, guvernul german își dăduse acordul, cu condiția ca navele să nu fie înarmate. Având în vedere că Matila Ghyka nu era doar ofițer de marină, ci și inginer, comandorul Demetriade l-a însărcinat să se deplaseze în Anglia pentru a face recepția navelor la șantierele navale Thames Iron Works din Canning Town, lângă Londra și pentru a lua comanda flotilei pentru a o aduce la Galați.

Călătoria a început în martie 1908. Navele au fost duse până în portul Harwick de unde urma să fie remorcate pentru traversarea Mării Nordului până la Hoek of Holland, monitoarele fiind improprii pentru navigație maritimă. Din cauza unei furtuni, cablul unuia dintre monitoare s-a rupt și a fost necesară toată îndemânarea echipajului român pentru a evita scufundarea navei. În continuare, flotila a urcat cursul Rinului până la Frankfurt pe Main iar continuând apoi pe Main până la Bamberg.

Pentru trecerea interfluviului dintre Rin și Dunăre între Bamberg și Kelheim a fost utilizat Canalul Regele Ludwig (Ludwigskanal), care fusese inaugurat în 1843 de Ludovic I al Bavariei. Lungimea totală era de 178 km și creasta de află la cota 417 mdM. Canalul avea un total de 100 de ecluze, dintre care 68 pe versantul dinspre râul Main pentru o diferență de nivel de 187 m și 32 pe versantul dinspre Dunăre, pentru o diferență de nivel de 79 m. În memoriile sale, Matila Ghyka exagerează apreciind numărul lor la circa 300, dar precizează mai departe "300 cred", dar fără îndoială atât numeroasele ecluzări cât și halaj în lungul canalului cu o viteză care nu depășea 3 km/oră, dădeau impresia unei călătorii fără sfârșit.

Dunărea era utilizată pentru navigație, însă nu fusese amenajată astfel încât pe cursul superior monitoarele trebuiau din nou remorcate. Totuși flotila a trecut cu succes prin zona de rapiduri de la Regensburg și după două luni de călătorie, cele patru monitoare au ancorat în portul Galați. Matila Ghyka susține că este primul caz când nave militare au parcurs întreg traseul din delta Rinului până la gurile Dunării.

După aceste două călătorii, Matila Ghyka nu se simțea atras de o viață de rutină în cadrul flotilei române de pe Dunăre sau a flotei Mării Negre. De aceea, când comandorul Demetriade s-a îmbolnăvit grav, fiind nevoit să se retragă din activitate cu câteva săptămâni după revenirea lui Matila Ghyka în țară, acesta a decis să-și găsească o altă activitate, care să-i permită să călătorească mai mult, optând pentru o carieră diplomatică. Deoarece intrarea în diplomație cerea studii de drept, Ghyka a plecat să-și dea doctoratul la Bruxelles, absolvirea Scolii Navale din Franța fiind echivalată cu o licență în științe. Conducătorul său la Université Libre de Bruxelles-ULB (Universitatea Liberă din Bruxelles), instituția de învățământ superior francofon din Belgia,^[24] era profesorul Edmond Picard, un jurist renumit care fusese președintele baroului din Belgia și membru al curții supreme. Prin coincidență, Picard fusese și el marinar, începându-și cariera în marina comercială. Lucrând intens pentru a-și trece examenele și a-și termina teza în timpul cel mai scurt posibil, Matila Ghyka a reușit să obțină titlul de doctor în drept cu mențiunea magna cum laude în 1909. Pe lângă studiile juridice, Edmond Picard l-a îndrumat pe Matila Ghyka și în studiul artelor plastice, învățându-l să aprecieze arta flamandă. Influenței lui Edmond Picard i se datorează preocupările de mai târziu a lui Matila Ghyka în domeniul esteticii.

Întors la București, Matila Ghyka este numit atașat de legație la Legația Română din Berlin, ulterior se înscrie la concursul pentru atașat de legație, respectiv secretar III, la acesta din urmă, clasându-se al doilea. După un an, în timpul căreia a fost mai activ în saloanele societății berlineze decât pe linie diplomatică, Ghyka și-a cerut transferul la legația română de la Londra, în speranța unei activități mai interesante. Ministru plenipotențiar al României la Curtea Saint James era Constantin G. Manu, cumnatul lui Gheorghe Grigore Cantacuzino (nababul), șeful Partidului Conservator, care, deși era în post de ambasador de peste zece ani, nu învățase să vorbească engleza, astfel încât rapoartele lunare ale legației erau redactate alternativ de cei doi atașați, Matila Ghyka și Anton Bibescu.

Profitând de faptul că, în anul următor (1911), Anton Bibescu fusese numit însărcinat cu afaceri al legației, Ghyka i-a cerut un concediu neoficial de un an de zile pentru a face o călătorie în jurul lumii. Plecând cu vaporul la sfârșitul lunii iulie în Statele Unite, Matila Ghyka s-a oprit întâi la New York. Și-a câștigat existența lucrând la un atelier de reparat automobile și alte slujbe ocazionale, printre care și cea de figurant pentru o producție cinematografică. Și-a continuat apoi călătoria până la San Francisco, de unde a plecat cu vaporul la Yokohama, oprindu-se în Japonia, China și Ceylon, după care a ajuns din nou în Europa prin Canalul de Suez.

Edmond Picard – tablou de Jan Toorop (1885)

La 27 noiembrie 1918, Matila Ghyka s-a însurat cu Eileen O'Conor (n. 1897), fiica fostului ambasador al Regatului Unit la Constantinopol și la Sankt Petersburg Sir Nicholas Roderick O'Conor of Dundermott (d. 1908) și a doamnei Minna Margaret Hope-Scott (d. 1934). Ceremonia religioasă a avut loc la catedrala catolică The Church of the Immaculate Mary, cunoscută sub numele de Brompton Oratory din Londra, acolo unde s-au căsătorit și alte celebrități, precum Stéphane Mallarmé, Edward Elgar sau Alfred Hitchcock. Familia Ghyka a avut doi copii: Maureen Rose Fearga Ghyka (3 august 1920 – 25 august 1979) și Roderick Ghyka (21 decembrie 1923 – august 1978).

Deși se cunoaște foarte puțin, prințul Matila C. Ghyka a colaborat intens în timpul războiului și după aceea la publicații de prestigiu din Statele Unite ale Americii, Franța, Belgia, Algeria (pe timpul ocupării Franței de către germani) și Anglia (se cunosc cam 30 de publicații apărute în țările mai sus citate), abordând teme politice de actualitate, probleme de filosofie, estetică ș.a.m.d.

În timpul vieții, Matila Ghyka a obținut diferite distincții. Era cavaler al Royal Victorian Order (K.C.V.O.) și fusese decorat cu Ordinul Coroana României și cu Crucea Militară (Military Cross) a Regatului Unit, Legiunea de Onoare franceză și altele.

În 1950, în vârstă de aproape 70 de ani, s-a retras în Europa, trăind pentru mai mulți ani la Chapelizod, o mică localitate la vest de Dublin, Irlanda. După o viață în timpul căreia avusese prilejul să se bucure de toate onorurile, ultimii 15 ani ai vieții au fost triști. Lipsit de resurse materiale, Matila Ghyka a fost nevoit să-și câștige existența trăind din expediente. A făcut diferite traduceri (vezi lista lucrărilor publicate), a scris sub pseudonim romane polițiste (informație nedocumentată, ca și aceea că a colaborat cu Walt Disney, datorate lui Mircea Eliade) și chiar a fost nevoit să facă munci manuale (singurele referințe în această problemă sunt ale lui Mircea Eliade, nu știm cât de sustenabile).^[26]

În necrologul pe care l-a publicat în 1965, Mircea Eliade menționează că, la vârsta de 75 de ani, lui Matila Ghyka îi fusese dat să cunoască viața unui student sărac, trăind din expediente, adică acceptând orice fel de muncă - intelectuală sau manuală - ca să-și poată ține zilele.

„Nu știu cine poartă răspunderea acestei nevrednicii strigătoare la cer: autorul neuitatului Le Nombre d’Or să fie silit, la bătrânețe, să facă pachete la Bon Marché (pachete cu hârtie colorată, căci era săptămâna Crăciunului...!). Sunt sigur însă că el, Matila Ghyka, nu s-a plâns niciodată. Nimănui!”

— Mircea Eliade, Împotriva deznădejdii ^[65]

Mormântul lui Matila Ghyka și al soției sale la cimitirul Gunnersbury Cemetery, Londra, înainte de restaurare

^[66]

Soția sa, Eileen, a murit la 10 februarie 1963. Doi ani mai târziu, în ziua de 14 iulie 1965 la Londra, a murit și Matila Ghyka. Soții Ghyka sunt înmormântați în cimitirul Gunnersbury din Londra, mormântul fiind restaurat prin grija istoricului de artă Dr. Radu Varia, putând acum aprecia diferența dintre starea mormântului, înainte și după restaurarea de la finele anului 2010.

Cei doi copii ai lui Matila Ghyka au murit relativ tineri. Fiul său, Roderick Ghyka, actor din întâmplare, cu studii în Marea Britanie, a plecat în Statele Unite unde a jucat ca actor în două filme: The Battle of Love's Return (1971) și The Divine Obsession (1976), primul, o comedie romantică, al doilea un film pentru adulți, ambele regizate de Lloyd Kaufman^[67].

Roderick Ghyka a murit în 1978, iar sora sa, Maureen, care a lucrat după război la diverse instituții internaționale la Paris, în 1979. În ceea ce privește descendenții direcți, familia lui Matila Ghyka s-a stins.

Cele mai multe referințe despre viața lui Matila Ghyka, se găsesc in lucrările profesorului Mihai Sorin Rădulescu, iar cei interesați de ultima perioadă a activității sale diplomatice, trebuie să citească ce a scris profesorul Sorin Arhire.

Matila Ghyka

Matila Ghyka în uniformă diplomatică (1934)

·         1882: Ramón Grau, politician cubanez, al 6-lea președinte al Cubei (d. 1969)
* 1883: Giovanni Pastrone, cunoscut și după numele său artistic Piero Fosco (13 septembrie 1883 - 27 iunie 1959), a fost un pionier italian al filmului, regizor, scenarist, actor și tehnician.

Pastrone s-a născut în Montechiaro d'Asti. A lucrat în timpul perioadei filmului mut, dar de asemenea a influențat mulți alți regizori importanți ai cinematografiei internaționale, cum ar fi David Wark Griffith (Nașterea unei națiuni, 1915 și Intoleranță, 1916).

A murit la Torino la 27 iunie 1959.

Giovanni Pastrone

·         1886: Sir Robert Robinson, chimist britanic, laureat al Premiului Nobel pentru Chimie (1947) (d. 1975)

·         1887: Lavoslav Ružička, chimist elvețian de origine croată, laureat al Premiului Nobel pentru Chimie (1939) (d. 1976)

·         1892: Prințesa Victoria Louise a Prusiei, Ducesă de Braunschweig (germană Viktoria Luise Adelheid Mathilde Charlotte; 13 septembrie 1892 – 11 decembrie 1980) a fost singura fiică din cei șapte copii ai împăratului Wilhelm al II-lea și a împărătesei Augusta Viktoria de Schleswig-Holstein. Prințesa Victoria Louise este bunica maternă a reginei Sofia a Spaniei și a fostului rege Constantin al II-lea al Greciei.

Prințesa și mama ei, Berlin, 1911.

Ernest Augustus, moștenitor al titlului de Duce de Cumberland și nepot al regelui Christian al IX-lea al Danemarcei prin mama sa, Prințesa Thyra a Danemarcei, a venit la curte și s-a îndrăgostit de Prințesa Victoria Louise.

Căsătoria lor, la 24 mai 1913 la Berlin, a pus capăt rupturii dintre Casa de Hanovra și Casa de Hohenzollern, care a început după anexarea din 1866 a Regatului de Hanovra în Regatul Prusiei, în urma războiului austro-prusac. Nunta lor a fost unul dintre marile evenimentele sociale ale regalității europene înainte de Primul Război Mondial. Acesta a fost sărbătorită în prezența regelui George al V-lea al Regatului Unit și a Țarului Nicolae al II-lea al Rusiei, precum și alte familii regale importante.

Cinci ani mai târziu, în urma Primului Război Mondial, Wilhelm al II-lea al Germaniei precum și alți monarhi germani au renunțat la putere iar monarhia a fost abolită în Germania, Rusia și Austro-Ungaria.

Prințesa Victoria Luise a Prusiei

Victoria Louise și Ernest Augustus au avut cinci copii:

• Ernest Augustus IV; 18 martie 1914 - 9 decembrie 1987 (73 de ani); căsătorit prima dată în 1951 cu Prințesa Ortrud de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg; au avut copii; recăsătorit în 1981 cu contesa Monika de Solms-Laubach; fără copii
• Prințul George William; 25 martie 1915 - 8 ianuarie 2006 (90 de ani); căsătorit în 1946 cu Prințesa Sofia a Greciei și Danemarcei; au avut copii.
• Frederica, regină a Greciei; 18 aprilie 1917 - 6 februarie 1981 (63 de ani); căsătorită în 1938 cu Paul al Greciei; au avut copii.
• Prințul Christian Oscar; 1 septembrie 1919 - 10 decembrie 1981 (62 de ani); căsătorit în 1963 cu Mireille Dutry, divorțat în 1976; au avut copii.
• Prințul Welf Henry; 11 martie 1923 - 12 iulie 1997 (74 de ani); căsătorit în 1960 cu Prințesa Alexandra de Ysenburg și Büdingen; fără copii.

Prințesa Victoria Louise

Ducesă de Brunswick

Prințesa Victoria Louise, ca. 1900 Părinți Wilhelm al II-lea al Germaniei Augusta Viktoria de Schleswig-Holstein  Frați și surori Prințul Adalbert al Prusiei Wilhelm, Prinț Moștenitor al Germaniei Prințul August Wilhelm al Prusiei Prințul Joachim al Prusiei Prințul Oskar al Prusiei Prințul Eitel Friedrich al Prusiei  Căsătorită cu Ernest Augustus, Duce de Braunschweig Copii Ernest Augustus IV Prințul George William Frederica, regină a Greciei Prințul Christian Oscar Prințul Welf Henry

* 1899. Corneliu Zelea Codreanu, la naștere Corneliu Zelinski (n. 13 septembrie 1899,^[1] Huși, România^[2] – d. 30 noiembrie 1938,^[1] Tâncăbești, Snagov, Ilfov, România) a fost liderul carismatic al extremei-drepte fasciste românești, al partidului Garda de Fier sau al Legiunii Arhanghelul Mihail din România interbelică, cunoscuți și sub numele de Legionari, Mișcarea Legionară sau neoficial, „Cămășile Verzi”. Codreanu a avut controlul absolut al organizației. Legionarii i-au atribuit titlul Căpitanul.

Din 1919, Codreanu era membru al Gărzii Conștiinței Naționale, iar în 1923, împreună cu Alexandru C. Cuza, a fondat Liga Apărării Naționale Creștine (L.A.N.C.), pe care a lăsat-o doi ani mai târziu, din cauza diferențelor ideologice. În 1927, și-a înființat propria mișcare Legiunea Arhanghelului Mihail, cunoscută sub numele de Garda de Fier.^[3]

A fost asasinat în timpul detenției din ordinul regelui Carol al II-lea.

Nașterea Căpitanului. Gravura lui Alexandru Bassarab îl reprezintă simbolic pe pruncul Corneliu Zelea Codreanu în ipostază hristică, în iesle și cu un nimb schițat în jurul capului, sugerând nașterea lui Iisus Hristos. Este vegheat de Arhanghelul Mihail, simbolul Mișcării Legionare. În partea superioară, data nașterii. Gravura a fost difuzată de Horia Sima și Garda de Fier, în 1940.^[4]

Corneliu Zelea Codreanu s-a născut la 13 septembrie 1899 la Huși, cu numele Corneliu Zelinski. În anul 1902 tatăl său, Ion Zelinski și-a românizat numele în Zelea Codreanu.^[5] Mama sa, Eliza născută Brauner era de origine germană - bavareză^[6][7][8] Străbunicul său, Simion Zelea, se trăgea dintr-o familie de răzeși moldoveni din satul Igești din Bucovina. În perioada 1786-1848 când Bucovina a fost sub administrație poloneză (aparținând de provincia Galiția), el a fost obligat de autoritați sa-și schimbe numele în Zelinski.^[5] Străbunicul din partea mamei, pe numele său Adolf Brunner, a sosit din Bavaria in Bucovina ca functionar vamal ^[9]. Corneliu a fost botezat într-o biserică ortodoxă odată cu părinții săi, care s-au convertit și ei, la credința ortodoxă^[10].

Corneliu și tatăl său, Ion Zelea Codreanu, s-au străduit să-și afișeze o origine neaoș-română, reclamându-se a se trage dintr-o veche familie de răzeși și arătând că numele Zelea ar fi provenit de la zale și nu de la Zelinski, care înseamnă în poloneză : Codreanu.^[5][11]

A urmat cursurile școlii primare la Iași și Huși, iar între anii 1912-1916 a fost înscris la liceul militar de la Mănăstirea Dealu.

La 16 ani a fost combatant voluntar în Primul Război Mondial, fără a fi împlinit vârsta minimă pentru încorporare. Între 1917 și 1918 a urmat cursurile Școlii Militare de Infanterie de la Botoșani.

A aderat la Garda Conștiinței Naționale în 1919, atras de caracterul anticomunist al organizației. În 1920 a participat la acțiunile de înăbușire a revoltei comuniste de la Atelierele CFR Nicolina.

Admis la facultatea de drept din Iași, a devenit președintele Societății studenților la drept, organizație pe care a dizolvat-o pentru a fonda, în 1922, „Asociația Studenților Creștini”. În semn de protest față de decizia rectoratului universității de a începe anul școlar fără tradiționala slujbă religioasă, Codreanu s-a baricadat în interiorul instituției. Din cauza acestei acțiuni a fost exmatriculat. A plecat în Germania, unde a studiat timp de câteva luni la Berlin și Jena. În timpul șederii în Germania a participat la mitinguri organizate de Hitler și s-a lăsat cucerit de doctrina hitleristă. Codreanu a fost impresionat mai ales de unitățile paramilitare naziste Sturmabteilung - SA care, prin acțiunile lor din anii '20, violente și contrare legii, erau folosite ca instrument de convingere a oponenților mișcării naziste aflată în plină ascensiune.

În iunie 1925, Codreanu s-a căsătorit cu Elena Ilinoiu, fiica lui Constantin Ilinoiu. Sub auspiciile unor colaboratori și simpatizanți ca A. C. Cuza, generalul Macridescu, George Niculescu și alții, a fost organizat un spectacol-demonstrație politică în care mirii purtau costume naționale albe și pe cap pirostrii cu crucea în creștet și svastică pe frunte^[12]. La spectacol au participat 90.000 de persoane în mii de vehicule, formând o coloană de 4 Km. Filmarea procesiunii a fost confiscată și arsă în 1925 pe motiv că punea în pericol ordinea și siguranța publică

Reprimit la studii la Universitatea din Iași ca urmare a intervențiilor profesorului A. C. Cuza, prieten al familiei și totodată protectorul și mentorul său spiritual, Codreanu se reîntoarce în țară și își reia studiile pentru o perioadă de timp scurtă. În acest răstimp participă la demonstrațiile studențești care cereau limitarea numărului evreilor în învățământul superior („numerus clausus”).

În 1923 fondează împreună cu A. C. Cuza Liga Apărării Naționale Creștine (L.A.N.C.), partid antidemocrat și antisemit.

În 1924, în urma unei altercații este implicat într-un proces la care, în sala de judecată, în fața instanței, îl împușcă pe prefectul de poliție Manciu, care îl agresase la rândul său anterior, dar este achitat pe motiv că acționase în legitimă apărare. Este vorba de primul dintr-o serie de asasinate politice (crima politică anterioară din România modernă a fost asasinarea lui Barbu Catargiu în 1863). „Asta este marea învinuire care se aduce legionarilor: au introdus în moravurile politice românești ceva ce nu făcea parte din tradiția noastră” acuză Neagu Djuvara^[14].

Din cauza unor disensiuni apărute în L.A.N.C., Codreanu se desprinde de mișcare și, împreună cu Ion Moța, Corneliu Georgescu, Ilie Gârneață și Radu Mironovici, fondează în 1927, inspirat de o icoană din închisoarea Văcărești^[13], mișcarea paramilitară „Legiunea Arhanghelul Mihail”.

În anii următori au loc o serie de manifestații ample împotriva „corupției parlamentare, a evreilor și a comunismului”.

Ion Antonescu și C. Z. Codreanu la schi, 1935

Cucerit de manifestațiile teatrale, de paradă, de care se folosea propaganda nazistă în Germania, Codreanu, pentru a-i atrage pe țărani la ideologia sa și pentru a le obține voturile, vizitează satele îmbrăcat în costum național și călare pe un cal alb. În 1931 este ales în parlament deputat de Neamț, obținând, conform documentelor vremii, 11.300 voturi valid exprimate. În 1932, devine pentru a doua oară parlamentar, candidând în județul Tutova, cu 5.600 de voturi.

Codreanu a imprimat, ca trăsătură fundamentală a Legiunii Arhanghelul Mihail, promovarea ortodoxismului naționalist, stabilind o legătură structurală între creștinismul ortodox și „românitate”, ca o deosebire de fascismul lui Mussolini, deși dorea transformarea României în stat fascist, după modelul italian. Ideologiile fascistă și nazistă erau folosite ca substrat de îndoctrinare în cuiburile legionare (titluri de cursuri: „Afinitatea între fascism și Mișcarea Legionară”, „Puncte comune între hitlerism și Mișcarea Legionară”, etc. - C. Z. Codreanu: Cărticica șefului de cuib). Pentru Codreanu, „Legiunea Arhanghelul Mihail va fi mai mult o școală și o oaste, decât un partid politic”. Fapt este că uniformele, cămășile verzi cu diagonală și pistol la șold copiate după uniformele "cămășile negre" fasciste-italiene și "cămășile brune" ale SA din Germania, precum și frazeologia mistic-religioasă, patriotardă-xenofobă (pericolul reprezentat - în viziunea codrenistă - de democrația liberală, care ar fi dus la acapararea puterii în stat de către inamicii principali ai legionarilor și naționaliștilor români, „evreii”: „democrația sfarmă unitatea neamului românesc, expunându-l dezbinat în fața blocului unit al puterii iudaice” să curețe țara de moravurile politice murdare, să înlăture influența pernicioasă și cosmopolită a evreilor și a masonilor... „Să facem o țară ca soarele sfânt de pe cer...” (C. Z. Codreanu în cartea sa Pentru legionari) au atras o numeroși studenți, preoți și intelectuali ca Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, precum și personalități din protipendada română, ca Ghica, Cantacuzino, Sturdza, Manu ș.a.

O altă trăsătură fundamentală a Legiunii a fost cultul morții, considerată ca o alternativă preferabilă într-o situație conflictuală:

„

• Poporul nu se conduce după voința lui: democrația. Nici după voința unei persoane: dictatura. Ci după legi. Nu e vorba de legile făcute de oameni. Sunt norme, legi naturale de viață și norme, legi naturale de moarte. Legile vieții și legile morții. O națiune merge la viață sau la moarte după cum respectă pe una sau pe alta din aceste legi.
• Țelul final nu este viața. (...) Acest moment final, „învierea din morți”, este țelul cel mai înalt și mai sublim către care se poate înălța un neam.
• Neamul este deci o entitate care își prelungește viața și dincolo de pământ. Neamurile sunt realități și în lumea cealaltă, nu numai pe lumea aceasta.
• Cea dintâi problemă care ni se punea era aceasta: cine trebuie să răspundă mai întâi? Cine sunt mai vinovați pentru starea de nenorocire în care se zbate țara: românii sau jidanii? Am căzut unanim de acord, că cei dintâi și mai mari vinovați sunt românii ticăloși, care pentru arginții iudei și-au trădat neamul. Jidanii ne sunt dușmani și în această calitate ne urăsc, ne otrăvesc, ne extermină. Conducătorii români care se așază pe aceeași linie cu ei, sunt mai mult decât dușmani: sunt trădători. Pedeapsa cea dintâi și cea mai cruntă se cuvine în primul rând trădătorului și în al doilea rând dușmanului. Dacă aș avea un singur glonț, iar în fața mea un dușman și un trădător, glonțul l-aș trimite în trădător.” C.Z. Codreanu^[15].
• Legionarul iubește moartea, căci sângele lui va servi pentru plămădirea cimentului României legionare. (C.Z.Codreanu: „9 Porunci Legionare”, din ziarul G.d.F. a Basarabiei)
• Moartea, numai moartea legionară (...) / Ni-i dragă moartea pentru Căpitan!” - Radu Gyr: Imnul Tinereții Legionare.”

Ion Antonescu și Horia Sima în uniforme legionare, salută cu salutul fascist sub portretul lui Corneliu Zelea Codreanu, la o manifestație a Gărzii de Fier, octombrie 1940

În 1933, Codreanu întemeiază - ca expresie politică a Mișcării Legionare - partidul Totul pentru Țară (prezidat de ing. Gheorghe Clime), cu o platformă-program atât de violent fascistă, antisemită și antioccidentală, încât prim-ministrul liberal I. G. Duca, delegat de Carol al II-lea să organizeze alegerile, îi interzice participarea la alegeri. Duca e asasinat după trei săptămâni de un grup de trei legionari. Stere Ciumetti, secretarul Mișcării Legionare, este asasinat în replică la 29 decembrie, în același an, din ordinul lui Victor Iamandi, ministrul liberal al justiției, corpul său fiind aruncat într-un lac bucureștean. Printre inculpații în procesul intentat asasinilor lui Duca, în afară de Codreanu, au compărut și generalul Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul, Nichifor Crainic și alții sub acuzația de conspirație criminală. Codreanu a fost achitat din nou, instanța considerând că nu era vinovat de crimă, deși el avea teoretic controlul absolut asupra organizației.

La 24 septembrie 1934, Codreanu a convocat „Consiliul de onoare al Legiunii” pentru a-l judeca pe ziaristul legionar și anticodrenist Mihai Stelescu pentru că acesta publicase în ziarul la care lucra un articol care-l critica pe Codreanu și că ar fi organizat un atentat la viața „Căpitanului”. Consiliul, respectiv Codreanu, l-a declarat pe Stelescu „vinovat de înaltă trădare față de Legiune și căpitan” și a decis excluderea lui Stelescu din mișcare cu precizarea „Acord lui Stelescu dreptul ca într-un viitor cât mai îndepărtat, care rămâne la aprecierea mea, să-și poată răscumpăra în fața aceluiași Consiliu de Onoare convocat de mine în acest scop, numai prin jerfă, onoarea pierdută și păcatul făptuit”^[16].

Dar Stelescu și-a continuat critica la adresa „Căpitanului”, pe care l-a făcut laș, desfrânat și slab orator^[17]. În 1936, un grup de zece legionari, studenți la teologie, a pătruns în spitalul în care era internat Stelescu pentru recuperare în urma unei operații de apendicită și l-au împușcat pe patul de spital cu 120 de gloanțe, după care i-au aplicat multiple lovituri în cap cu un topor, intonând imnuri legionare.^[18] Grupul de criminali trimis de „Căpitan” ca să-l pedepsească pe disident a primit porecla „Decemviri” („zece bărbați”),^[19][20] iar cei care l-au pedepsit pe I. G. Duca au fost numiți „Nicadori”.^[21]

Făptașii s-au predat poliției și au fost omorâți la rândul lor, în 1938, odată cu Codreanu.

Funeraliile lui Corneliu Zelea Codreanu

În urma unui răspuns dat lui Nicolae Iorga, care luase poziție față de Mișcarea Legionară („ești un necinstit sufletește”), este trimis în instanță pentru ultraj adus unui demnitar în exercițiul funcțiunii^[23]. Condamnat la șase luni de detenție, în luna mai 1938 este rejudecat și condamnat la zece ani de muncă forțată^[23].

În noaptea de 29 spre 30 noiembrie 1938 Codreanu este omorât (sugrumat), împreună cu alți 13 legionari (Nicadorii și Decemvirii), de jandarmii care îi transportă pe deținuți la închisoarea Jilava. Incidentul are loc în pădurea Tâncăbești, din apropierea capitalei. Motivul oficial invocat a fost încercarea de evadare, dar din mărturiile participanților reiese că asasinarea celor 14 legionari a fost executarea unui ordin dat de Carol al II-lea, fapt care face din acest asasinat o crimă de stat, fenomenul acesta fiind strâns legat în România burgheză a vremii de o tradiție înrădăcinată de brutalitate politică instituțională.^[24]. Trupurile neînsuflețite au fost arse cu acid și înhumate în fortul Jilava.^[13]

„Suprimarea „Căpitanului” și arestarea principalilor fruntași ai mișcării au dus la dezorganizarea Legiunii și la propulsarea la rangul întâi a unui mediocru complotist, Horia Sima” (Neagu Djuvara^[25]). Legiunea s-a scindat în două tabere inamice, „simiștii”, gruparea majoritară condusă de Horia Sima și „codreniștii”, conduși de Ion Zelea Codreanu (tatăl), care l-a acuzat pe Sima de a fi fost spion al lui Moruzov, delapidator (al fondurilor primite de la germani la Viena pentru a organiza o armată legionară/anti-sovietică), că l-a turnat pe „Căpitan” și i-a trădat „cauza”, etc.

Scrieri

Timbru cu efigia lui Corneliu Zelea Codreanu.

• Călăuza bunului Român - Regulamentul de functionare si organizare a Ligii Apararii National-Crestine (L.A.N.C.), în colaborare cu Ion Z. Codreanu și A. C. Cuza, Iași, martie 1923.
• Circulări, Scrisori, Sfaturi, Gânduri (editată de Vasile Iașinschi), Madrid, 1951.
• Scrisori studențești din închisoare (Văcărești, 9 octombrie 1923 – 30 martie 1924), Tip. “Libertatea” – Orăștie, Iași, 1925; reed. Ed. Ramida, București, 1998.
• Cărticica șefului de cuib, Tip. C. S. m. c. [?], București, 1933; reed. Col. „Omul Nou“, Miami Beach, 1990.
• Pentru legionari, vol. I [volumul al doilea n-a mai fost scris], Editura “Totul pentru Țară”, Tipografia Vestemean, Sibiu, 1936; reed. Ed. Scara, București, 1999
• Circulări și manifeste, Ed. „Totul pentru Țară“, București, 1937; reed. Col. „Europa“, München, 1981.
• Însemnările de la Jilava, Rostock, 1942; reed. Col. „Europa“, München, 1994.

·         1903: Claudette Colbert, actriță americană, laureată Oscar (d. 1996)
* 1904: Gladys George (n. 13 septembrie 1904 - d. 8 decembrie 1954) a fost o actriță americană.
S-a născut la 13 septembrie 1904 ca Gladys Clare Evans^[1] în Patten, Maine din părinți englezi.

Gladys George în filmul Marie Antoinette (1938)

Căsătorită cu	Ben Erway (m. 1922-1930; divorced) Edward Fowler (m. 1933-1935; divorced) Leonard Penn (m. 1935-1944; divorced) Kenneth Bradley (m. 1946-1950; divorced)

·         1908: Edgar Papu, specialist român în literatură comparată și filosof al culturii (d. 1993)

·         1911 - S-a născut Bill Monroe, cântăreţ şi compozitor country american.
* 1913: Tadao Horie (13 septembrie 1913 - 29 martie 2003) a fost un fotbalist japonez.
* 1922: Sergiu (Anatol) Al-George (n. 13 septembrie 1922, Târgu Mureș - d. 10 noiembrie 1981) a fost un filolog și orientalist român. Institutul de Studii Orientale din București i-a purtat numele până la dizolvarea sa. A scris la revista „Gândirea” împreună cu Nichifor Crainic, Valeriu Anania, Lucian Blaga, Radu Gyr, Sandu Tudor și Dumitru Stăniloae.

În anii 1948-1950 Sergiu Al-George, care încerca să se realizeze pe doua planuri, ca medic și ca indianist, publicase deja primul său studiu, "Le mythe de l'atman et la genese de l'absolu dans la pensee indienne". În perioada 1950-1958, lucrează intens în domeniile indianistică, sanskrită, tibetană, filosofie, lingvistică, împreună cu prietenul său, Arion Roșu, publicând articole la Paris și Berlin. În 1952 este îndepărtat, pe motive politice, din clinica universitară ORL unde era asistent, ceea ce nu-l împiedică să continue cercetările. Între 1953-1958 devine foniatru al Operei și ajunge la două realizari neobișnuite pentru acea epocă: confecționarea primului stroboscop mecanic românesc pentru investigarea laringelui și redactarea primului tratat de foniatrie.^{[necesită citare]}

Este arestat la 18 decembrie 1958 și implicat în așa-numitul „lot Noica”. Își petrece cinci ani și șase luni în închisoare, din care trei ani (1960-1963) în lagărele de muncă forțată din Balta Brăilei. În perioada 1971-1973 este lector extern la Facultatea de Limbi Orientale din București - Secția Indologie, ținând un curs de filosofie și civilizație indiană. A tradus "Istoria Indiei" și "Bushido", la care lucra împreună cu Nicolae Steinhardt. I-a dedicat tatălui său cartea cea mai dragă, "Bhagavad-gita".

Ultimii doi ani sunt legați de scrierea cărții "Arhaic și universal". În 1981 participă la cel mai important eveniment științific al vieții sale: Congresul mondial de indianistică de la Varanasi și susține o dizertație la Universitatea din Delhi, avînd ca temă cele două mari pasiuni științifice ale vieții sale: despre Metaforă și despre Panini.

Pe data de 10 noiembrie 1981, la patru zile de la întoarcerea din India, se stinge din viață, fiind îngropat la cimitirul Bellu.

·         1924: Maurice Jarre, compozitor francez (d. 2009)

·         1925 - S-a născut Mel Torme (Melvin Howard), cântăreţ, muzician şi compozitor american.
* 1929: Ecaterina Oproiu (n. 13 septembrie 1929, București) este un autor, biograf, critic de film, dramaturg, magistrat, publicist, realizator de filme documentare, scriitor și traducător român.

Absolventă a Facultății de Drept a Universității din București, în 1952, Ecaterina Oproiu era la data absolvirii facultății un publicist pe deplin consacrat, cu zeci de articole publicate în România liberă, dar și în alte publicații periodice ale timpului, axate pe diverse subiecte. La vremea respectivă, Ecaterina Oproiu era soția economistului român Costin Murgescu, demolatorul planului Valev, care dacă ar fi fost aplicat, ar fi transformat România într-o "colonie agrară" a Uniunii Sovietice.^[1]

Între 1965 - 1989 a fost redactor-șef al revistei Cinema. A scris câteva piese de teatru, Nu sunt turnul Eiffel, Cerul înstelat deasupra noastră, Interviu, 3 x 8 plus infinintul în care a abordat teme precum condiția cuplului și feminismul. Actrițe foarte cunoscute, precum Mariana Mihuț, Leopoldina Bălănuță sau Tamara Buciuceanu Botez, au jucat în piesele sale. A obținut două premii pentru critică cinematografică ale Asociației Cineaștilor din România (ACIN): în 1977 („pentru cronicile filmelor românești din ziarul România Liberă”)^[2] și în 1982 („pentru contribuția sa la afirmarea cinematografiei românești”).^[3]

A fost una dintre colaboratoarele frecvente ale televiziunii naționale a României, fiind prin prezentările sale pline de informații reale, sensibilitate, delicatețe și umor inteligent una dintre prezentatoarele favorite ale filmelor ce rulau la emisiunea de mare succes " Telecinemateca."

Între 1992 și 2002 a făcut parte din Consiliul Național al Audiovizualului.

Opera

Cărți și piese de teatru

• Un idol pentru fiecare, non-ficțiune, București, 1970
• Greta Garbo, biografie (în colaborare), București, 1972
• 3 x 8 plus infinitul dialoguri despre condiția femeii, București, 1975. Interviuri cu femei diferite: o sudoriță dintr-o uzină, o țărancă, o femeie procuror, celebra Ana Aslan.
• Interviu, (titlul inițial, Handicap), București, 1976
• Nu sunt Turnul Eiffel, București, 1964 și 1978
• Cerul înstelat deasupra noastră piesă în două părți, București, Editura Eminescu, 1986

Traduceri

• Mathilde Niel, Drama eliberării femeii, București, 1974

Ecaterina Oproiu

* 1929: Arthur Christopher Orme Plummer (n. 13 decembrie 1929 în Toronto, Canada) este un actor canadian de film, teatru și televiziune.

Cu o carieră cinematografică faimoasă de peste cinci decenii, artistul este onorat abia în 2012 cu Premiul Oscar la categoria Cel mai bun actor în rol secundar pentru rolul „Ha”l din filmul Beginners ^[1]. Astfel a devenit cel mai în vârstă actor care a câștigat mult râvnitul Premiu Oscar ^[2]. Pentru același personaj a mai primit, tot în 2012 și tot la aceeași categorie, prestigioasele Premii Globul de Aur și BAFTA.

Christopher Plummer

Christopher Plummer la Festivalul de Film de la Toronto 2007 Căsătorit cu Tammy Grimes (c. 1956–60) (divorțați); 1 copil Patricia Lewis (c. 1962–67) (divorțați) Elaine Taylor (c. 1970) Copii Amanda Plummer (b. 1957)

* 1932: Mike MacDowel (n. 13 septembrie 1932 – d. 18 ianuarie 2016) a fost un pilot englez de Formula 1 care a evoluat în Campionatul Mondial în sezonul 1957
* 1933: Eginald Norbert Schlattner (n. 13 septembrie 1933, Arad, România) este un scriitor de limbă germană din România. Este pastor luteran în satul Roșia, județul Sibiu.

Eginald Norbert Schlattner s-a născut la data de 13 septembrie 1933 în orașul Arad. Nu a învățat limba română în casa părintească. A copilărit și și-a petrecut tinerețea în orașul Făgăraș, pe atunci reședința județului Făgăraș, printre etnii diferite: români, maghiari, germani, evrei, armeni și țigani. A studiat la școlile de limbă germană din Sibiu, Făgăraș și Brașov.

După 23 august 1944, când România a întors armele împotriva Germaniei, toți etnicii germani din Regatul României sunt declarați colaboratori ai lui Hitler. Tatăl lui, Felix Schlattner, a fost deportat în Rusia, la muncă silnică. În primăvara anului 1945, sașii și șvabii (populații de etnie germană) sunt expropriați. Nici familia lui Schlattner nu e cruțată de necazuri, fiind azvârliți în stradă într-o noapte de noiembrie 1948.

În perioada 1952-1953 a studiat timp de două semestre, la Institutul de Teologie Evanghelică la Cluj, după care a fost exmatriculat. El a declarat că în acei ani, era ateu convins, fiind adept al lecturilor lui Arthur Schopenhauer și Friedrich Nietzsche. A studiat timp de un semestru matematica și apoi, timp de 5 ani, în perioada 1952-1957, a studiat hidraulica.

În anul 1957, înainte de a-și susține examenul de stat, a fost arestat din motive politice. A fost deținut sub stare de anchetă timp de 20 de luni, iar în această perioadă a fost torturat fizic și psihic. Pentru a-l face să colaboreze cu autoritățile comuniste, a fost maltratat prin aplicarea tacticilor de bătaie și înfometare. Eginald Schlattner decide să colaboreze cu anchetatorii, declarând ulterior: „A fost o decizie la limită, după luni de rezistență, pentru care îmi asum răspunderea”^{[necesită citare]}.

A fost martorul principal al acuzării în Procesul scriitorilor germani, terminat la 15 septembrie 1959 la Brașov (pe vremea aceea "Orașul Stalin"), care a avut ca rezultat condamnarea (la un total de 95 de ani de muncă silnică, confiscarea averilor și interdicția exercitării unor drepturi civile) grupului Andreas Birkner, Wolf von Aichelburg, Georg Scherg, Hans Bergel și Harald Siegmund, pentru "infracțiunea de instigare împotriva ordinii sociale și agitație". Potrivit sentinței nr. 342, semnate de maiorul Dragoș Cojocaru, cei cinci scriitori ar fi redactat lucrări ce nu corespundeau cerințelor ideologice, lucrări cu caracter dușmănos și mistic, cu conținut apolitic și mesaj cu sens dublu.^[4] Este condamnat în noiembrie 1959 pentru "tăinuirea delictului de înaltă trădare" la doi ani închisoare corecțională cu interdicție civilă și confiscarea averii în întregime, pedeapsă care a fost compensată cu perioada de arest preventiv. Fratele său mai tânăr, Kurt Felix Schlattner, fusese deja arestat pentru nedenunț.

După ce a emigrat în Germania, referindu-se la proces, Hans Bergel a relatat că Schlattner "a declarat la interogatorii și lucruri despre care Securitatea nici nu întrebase".^[5]

După ieșirea din închisoare, autoritățile comuniste i-au oferit lui Eginald Schlattner oportunitatea de a pleca în Germania. „Toți foștii deținuți politici au primit imediat pașaportul, pentru că regimul de atunci era mulțumit să scape de ei. Atunci, mie o voce interioară – n-am știut că era vocea lui Dumnezeu – mi-a spus: Nu pleca!“,^[6] declara el mai târziu.

Eginald Schlattner a lucrat mai întâi ca muncitor zilier la Fabrica de Cărămidă din Făgăraș, iar apoi ca tehnician în construcții rurale la Ferma de Stat Berzovia și pe urmă la construcția căii ferate Deva-Brad. S-a căsătorit cu Susana Dorothea Ohnweiler, o sibiancă în vârstă de 18 ani, iar în anul 1967 s-a născut Sabine Maya, singurul copil al familiei Schlattner (care trăiește acum la München).

Este angajat apoi la Uzinele Mârșa ca desenator tehnic. În anul 1969 i s-a îngăduit în cele din urmă să-și susțină examenul de stat în domeniul hidrologiei, la peste un deceniu după colegii lui, devenind astfel inginer. A lucrat apoi ca inginer hidrolog doar până în 1973, fiind pe rând șef de șantier, inginer coordonator la Investiții și inginer hidrolog la uzină.

În același an, deși fusese reintegrat în societate și avea o situație materială bună, Eginald Schlattner a reluat studiile teologice. După absolvirea acestora, din anul 1978, a fost până la pensionare pastor luteran în satul Roșia din județul Sibiu. Credincioșii parohiei sale s-au împuținat an de an, emigrând în Germania, însă pastorul Schlattner a rămas la Roșia. De asemenea, a lucrat ca pastor în Penitenciarul Gherla (din 1992).

Chiar și după pensionare a continuat să lucreze ca pastor în penitenciar și la Roșia, unde între timp nu mai există comunitatea săsească. Din 1991 este și preot misionar pentru penitenciarele din toată țara, având grijă nu numai de enoriașii evanghelici sași, ci și de femeile deținute și de cetățeni din Germania închiși în România^[7].

În ianuarie 2002 Eginald Schlattner a fost numit „Ambasador cultural al României“.

Eginald Schlattner a început să scrie în anul 1990, după ce tăcuse vreme de patruzeci de ani. El își descoperise vocația literară povestind puținilor săi enoriași despre tradiția sărbătorilor în comunitatea săsească din Făgărașul interbelic, “povestit” și în scrisorile către familia sa din Germania. Eginald Schlattner a publicat trei cărți în limba germană, care au caracter autobiografic și tratează viața populației germane din Transilvania, și în parte din Banat, între anii 1943-1960.

Debutează ca scriitor în anul 1998 cu primul său roman Der geköpfte Hahn (Cocoșul decapitat), publicat în Austria, la Editura Paul Zsolnay din Viena, și distribuit în întregul spațiu germanofon. Cartea a avut un succes considerabil, fiind reeditată de mai multe ori și tradusă în opt limbi, iar ulterior a fost adaptată pentru cinematografie. Filmul Cocoșul decapitat a apărut pe marile ecrane în anul 2007, în cadrul manifestărilor organizate în orașul Sibiu, Capitala culturală europeană a anului 2007. Filmările s-au făcut la Sibiu, sub conducerea regizorului Radu Gabrea, filmul fiind o coproducție româno-germano-austriaco-ungară, cu finanțare din partea Centrului Național al Cinematografiei și a Societății Române de Televiziune, iar din străinătate de la Fondul EURIMAGES al Consiliului Europei.

Acțiunea romanului se petrece într-o singură zi, 23 august 1944, la Făgăraș, în casa povestitorului (care avea pe atunci 15 ani), care dă o petrecere de terminare a gimnaziului, pentru colegii lui, fete și băieți de etnii diferite. În perioada în care își așteaptă musafirii, băiatul se lasă în voia gândurilor și amintirilor despre membrii familiei sale, despre vecini și cunoștințe, evocând tradițiile comunității, dar și întâmplări din anii războiului aflat pe sfârșite, când printre cei apropiați se află atât pro-naziști, cât și oameni care își demonstrau solidaritatea cu victimele fanatismului rasist.

În al doilea roman al său, Rote Handschuhe (Mănușile roșii) (2000), Schlattner descrie cu ton critic rolul său și trădarea la procesul politic de la Brașov, intentat unor scriitori transilvăneni la sfârșitul aniilor '50. După publicarea romanului a existat un puternic ecou critic în mai multe publicații din Germania și rolul lui Schlattner a fost discutat într-un mod foarte controversat.

Pe de o parte, Schlattner a fost, el însuși, deținut politic timp de doi ani. Pe de altă parte, s-a oferit ca martor al acuzării în acest proces înscenat. Pentru colaborare i s-a redus pedeapsa (fiind eliberat), pe când alți acuzați au suferit detenții timp de mulți ani (Wolf von Aichelburg, Hans Bergel). Unii critici i-au reproșat falsificarea istoriei în romanul său, declanșând o adevărată campanie împotriva scriitorului. "În cursul acestei campanii", se precizeaza într-un articol radiodifuzat ^[8], "s-a trecut cu vederea faptul că la proces au mai existat și alți martori și că piesa principală a procuraturii fusese o expertiză literară realizată de un grup de specialiști^[9]. În cîteva articole, Schlattner fusese calificat drept un filozof al trădării și acuzat că ar fi fost un colaborator al Securității. Schlattner a respins toate aceste acuzații drept nefondate. O dovadă în acest sens sunt și documentele din arhiva fostei Securități din care rezultă că Eginald Schlattner nu a fost un colaborator, ci un obiectiv permanent al poliției politice din România, fiind supravegheat pînă la prăbușirea regimului, în anul 1989."^[10]

Cartea „Mănușile roșii” reprezintă un comentariu plin de profunzime, și poate de aceea atât de controversat, al ororilor ultimului veac^[11], comentariu sumbru, luminat totuși pe alocuri de cerul senin al unei vesele povești de dragoste și nuanțat de o grotescă morală și de un ton pe cât de umoristic, pe atât de nostalgic și de pios.

În a treia carte a sa, Das Klavier im Nebel (Pianul din ceață), Schlattner ne povestește viața lui Clemens, fiul unui fabricant de cartoane sas din Sighișoara (Schäßburg), care a pierdut totul după al doilea război mondial, când familia sa a fost declarată burgheză și fabrica a fost naționalizată. Tatăl zace în închisoare, mama este dispărută, iar tânărul Clemens lucrează într-o fabrică de porțelan și urmează școala la seral. Când o întâlnește pe românca Rodica, dragostea înlătură toate barierele. Reușește să se desprindă din educația săsească sau tradițiile vor învinge sentimentele?

Acoperind perioada 1948 - 1951, acest roman completează trilogia, situându-se, în timp, între primele două romane.

Eginald Schlattner a afirmat că succesul cărților sale se datorează faptului că el continuă să trăiască în România:

„Aceste cărți nu le-aș fi putut scrie în Germania. Știți de ce? Un emigrant a terminat cu trecutul lui. El trăiește numai din amintiri, nu mai are o relație cu prezentul țării pe care a părăsit-o. Aici sunt încă pomii de atunci, soarele ca și acum 50 de ani, sunetele, cuvintele oamenilor, românească, săsească, mirosul pământului... N-aș fi putut să scriu acest roman într-un bloc din München... Nu, n-aș fi putut. Ar fi devenit un roman de nostalgie. Kitsch... ^[12]”

—Eginald Schlattner

Astfel, preotul Schlattner din Roșia a devenit celebru, dar continuă să locuiască în casa parohială veche, înconjurată de grădini și de parcul bisericii. Întrebat dacă nu se gândește să emigreze și el în Germania, a răspuns mândru și răspicat că, orice i-ar mai rezerva viața, "von hier rücke ich mich nicht" ("de aici nu mă clintesc").

„Acest lucru îl datorez patriei mele România, care mi-a permis sau – nu numai atât – m-a favorizat să rămân german. Aici mă știe bunul Dumnezeu după nume și aici mă știu oamenii de suflet. Din acest loc eu nu mă clintesc. Așa să m-ajute Dumnezeu. ^[6]”

—Eginald Schlattner

Cu ocazia vizitei efectuate de către ministrul federal de Interne al Germaniei, Otto Schily, la biserica luterană din comuna Roșia (Rothberg), de lângă Sibiu, preotul Eginald Schlattner l-a întâmpinat pe înaltul oaspete cu următoarele cuvinte, care exprimă atașamentul său față de patria sa, România:

„Când în pădurile și mlaștinile unde astăzi se află Berlinul creștea pir și orăcăiau broaștele, aici, în Transilvania, se cânta nemțește și se rosteau rugăciuni latinești. Asta înseamnă vechimea săsească! Iar dacă astăzi vă pot saluta în limba noastră comună, germana, acest lucru îl datorez Patriei mele, România, care niciodată nu ne-a interzis limba maternă, nici chiar în acele nouă luni de zile, de la 23 august 1944 la 9 mai 1945, când Regatul român s-a aflat în război cu Reichul german. În septembrie 1944, fiecare copil de sas s-a dus la școala lui germană, unde se predau două ore de limba română ca limbă străină, începând cu clasa a III-a.^[13]”

—Eginald Schlattner

Eginald Schlattner

·         1934 - S-a născut Spiru Vergulescu, pictor citadin, supranumit “ pictorul Bucureştilor ”.

* 1937: Ludmila Vasilevna Erofeeva (în rusă Людмила Васильевна Ерофеева; n. 13 septembrie 1937,^[1] Tver, Rusia – d. 11 martie 2003, Chișinău, Moldova) a fost o cântăreață de operă (soprană) din Republica Moldova, originară din Rusia.

A absolvit Școala de muzică pentru copii „Musorgski” (în 1951) și Școala de muzică din Kalinin, actualmente Tver (1951–1955),^[2] cât și Institutul Muzical Pedagogic „Gnesin”^⁠(d) din Moscova (1955–1960) la profesorii N. Verbova și O. Fiodorovskaia-Slavinskaia.^[3]

Din 1960 și până la destrămarea Uniunii Sovietice (1989), a fost solistă a Operei Naționale din Chișinău. Printre rolurile jucate se numără:^[3]

• Marfa în Mireasa țarului^⁠(d) de Nikolai Andreievici Rimski-Korsakov;
• Rozina în Bărbierul din Sevilla de Gioachino Rossini;
• Margareta în Faust de Charles Gounod;
• Iolanta în Iolanta^⁠(d) de Piotr Ilici Ceaikovski;
• Prilepa în Dama de pică, idem;
• Violetta în Traviata de Giuseppe Verdi;
• Desdemona în Otello, idem;
• Leonora în Trubadurul, idem;
• Adele în Liliacul de Johann Strauss;
• Arsena în Voievodul țiganilor, idem.

Erofeeva a interpretat și lucrări ale compozitorilor autohtoni Ștefan Neaga, Eugen Coca, A. Stârcea, V. Rotaru ș.a.^[3] A întreprins turnee artistice în Marea Britanie, Egipt, Bulgaria și alte țări, a cântat în mai multe teatre ale Uniunii Sovietice, mai ales în orașul său natal Tver.^[2]

A primit titlurile de Artistă Emerită a RSSM (1963), Artistă a Poporului din RSSM (1967), Artistă a Poporului din URSS (1976), cât și Ordinul „Insigna de Onoare”^⁠(d).^[4]

Ludmila a murit la Chișinău la 11 martie 2003.^[5] A fost înmormântată la Cimitirul Armenesc

·         1939 - S-a născut James Johnson, vocalist american (Jayhawks, Vibrations).

·         1939 - S-a născut Dave Quincy, clăpar şi saxofonist britanic (If, Q, Zzebra).

·         1940 Oscar Arias Sánchez, președintele Republicii Costa Rica, laureat al Premiului Nobel

·         1941: Ahmet Necdet Sezer (n. 13 septembrie 1941, Afyonkarahisar) este un om de stat turc. A fost președinte al Republicii Turce din 2000 până în 2007. Republicii Turce. Türkiye Büyük Millet Meclisi (în română: „Marea Adunare Națională a Turciei”) îl alesese pe Ahmet Necdet Sezer în anul 2000, după cei șapte ani de președinție ai lui Süleyman Demirel.

Ahmet Necdet Sezer

·         1941 - S-a născut David Clayton-Thomas, vocalist şi compozitor britanic (Blood, Sweat & Tears).
* 1941: Tadao Andō (scrierea japoneză: 安藤 忠雄 (Andō Tadao^?); n. 13 septembrie 1941, Minato-ku, Osaka) este un arhitect japonez autodidact, laureat al Premiului Pritzker, un continuator al ideilor lui Alvar Aalto. Proiectând mai mult în Japonia, insistă asupra combinării valorilor naționale ale țării cu arhitectura clădirilor moderne și asupra faptului că arhitectul trebuie să se adapteze la peisajul înconjurător, și nu să îl modifice. Printre cele mai notabile lucrări ale sale se află Templul Apei din Awaji și Biserica Luminii din Osaka.

Tadao Ando

Tadao Ando (2004)

* 1942: Béla Károlyi (n. 13 septembrie 1942, Cluj) este un antrenor de gimnastică maghiar din România, stabilit în 1981 în Statele Unite ale Americii.

A devenit celebru ca antrenor al multiplei campioane olimpice Nadia Comăneci. La Jocurile Olimpice din 1980 a fost antrenorul lotului olimpic de gimnastică al României, cu care a obținut două medalii de aur (Comăneci), trei de argint (Comăneci, Eberle, echipe) și 2 de bronz (Rühn). În anul 1981 a rămas împreună cu Márta Károlyi, soția sa și coantrenoarea lotului olimpic de gimnastică feminină al României, în Statele Unite ale Americii.

La alegerile legislative din 2008 Béla Károlyi a fost candidatul UDMR pentru un mandat de senator în colegiul uninominal care cuprinde America de Nord, America de Sud, Orientul Mijlociu, Asia, Australia și Noua Zeelandă

Béla Károlyi

Teodora Ungureanu, Béla Károlyi și Nadia Comăneci

* 1943. Mircea Ciumara (n. 13 septembrie 1943, Călărași, România^[1] – d. 14 ianuarie 2012^[2]) a fost un deputat român în legislatura 1992-1996, ales în județul Constanța pe listele partidului PNȚCD.

Mircea Ciumara a fost Ministrul finanțelor în Guvernul Ciorbea în perioada 12 decembrie 1996 - 5 decembrie 1997, iar apoi a condus Ministerul Industriei și Comerțului până în 17 aprilie 1998. În perioada 22 decembrie 1999 - 28 decembrie 2000 a fost Ministru de stat, președintele Consiliului de Coordonare Economico-Financiară, ministru pentru relațiile cu Parlamentul.

·         1944: Jacqueline Bisset, actriță franceză

·         1944 - S-a născut Peter Cetera, vocalist, basist şi compozitor american (Chicago).
* 1949: Margareta Ivănuș (n. 13 septembrie 1949, Seimcian[*], Rusia) este o solistă vocală din Republica Moldova, originară din Federația Rusă.

A absolvit Școala de Muzică „N. F. Sokolovski” din Gomel, Belarus (astăzi Colegiul de Arte) în 1971. A studiat acolo canto cu Nina Vroblenskaia. După absolvire, s-a angajat ca solistă la Filarmonica din același oraș. A mai luat lecții de canto de la Gh. Zemleakov în anii 1978-1983.

Vine în RSS Moldovenească în 1976. Până în 1977 este solistă în orchestra ansamblului de dansuri populare „Joc”, după care cântă în „Ansamblul de Propagare a Muzicii” (1977-1986), formațiile „Orizont” (1977) și „Rapsodia” (1985-1986) ale Filarmonicii din Chișinău. A colaborat cu compozitorii Eugen Doga, Constantin Rusnac, Gheorghe Mustea, Dumitru Gheorghiță, Arkady Luxemburg, S. Lîsoi, A. Sokirianski, I. Duca, E. Ionescu ș.a.

Printre cântecele lansate de solistă se numără În miez de noapte când tresar, Ce te legeni, codrule, Aștept de la tine, Se scuturau toți trandafirii, Trece un car cu boi pe drum.

Margareta Ivănuș a obținut Marele Premiu la festivalul-concurs de romanță „Crizantema de aur” în 1992. În 1984 este decorată cu titlul „Artistă Emerită din RSSM”, iar în 1999 (cu toate că nu apare în sursele oficiale), este decorată cu Ordinul Republicii de către Petru Lucinschi.

* 1949: Neculai Onțanu (n. 13 septembrie 1949, Pângărați, județul Neamț) este un politician român, fost membru al PSM și al PSD, primar al Sectorului 2 din București, din iunie 2000 până în 23 martie 2016, când a fost suspendat.

2018- Conferința Națională a Partidului ADER (“Ader la Democrație, Educație și Reconstrucție”). În cadrul Conferinței au fost alese forurile statutare ale formațiunii politice și liderii. Neculai Onțanu a fost votat în funcția de președinte al Partidului, Secretar General al ADER  a fost ales Marius Cosmescu iar Președinte al Consiliului Național a fost ales prof.univ.dr. Laurențiu Rece, Prorectorul Universității tehnice de Construcții București.

În ceea ce privește Consiliul Național al Partidului ADER, în cadrul Conferinței Naționale s-a decis alegerea a 53 de membri, tineri, specialiști și oameni de cultură.

În martie 2007, primarul Sectorului 2 al Capitalei, Neculai Onțanu, a fost avansat, în cadrul unei ceremonii găzduite de Cercul Militar Național, la gradul de colonel în rezervă printr-un ordin al ministrului Apărării ^[1]. Printr-un decret prezidențial din 1 decembrie 2008, Neculai Onțanu a fost înaintat în gradul de general de brigadă în rezervă (cu 1 stea) în Ministerul Apărării ^[2].

În cadrul programului „siguranța cetățeanului”, Neculai Onțanu a instalat 242 camere video de supraveghere pe drumurile principale ale sectorului 2 .^[3]

La 23 martie 2016,  Neculai Onțanu a fost reținut de procurorii DNA pentru 24 de ore,  fiind acuzat că ar fi primit mită pentru retrocedarea unui teren de peste 80.000 de metri pǎtrați.^[4].

La 25 martie 2016, Neculai Onțanu, primarul în funcție al sectorului 2, a fost arestat preventiv (prin hotărâre judecătorească nedefinitivă dar executorie) pentru 30 de zile

Neculai Onțanu

·         1952 - S-a născut Randy Jones, vocalist american (Village People).

·         1952 - S-a născut Don Was (Donald Fagenson), basist, clăpar, compozitor şi producător american.
* 1954: Shigeharu Ueki (n. 13 septembrie 1954) este un fost fotbalist japonez.

·         1954 - S-a născut Den Hegarty, vocalist britanic (Darts).
* 1955: Nae-Simion Pleșca (n. 13 septembrie 1955) este un filolog și politician din Republica Moldova, deputat în Parlamentul Republicii Moldova de legislatura XX-a (2014-2018), ales pe listele Partidului Liberal Democrat din Moldova. A mai exercitat funcția de deputat în legislatura precedentă, a XIX-a (2010-2014).^[1]

La alegerile parlamentare din noiembrie 2014 a candidat de pe poziția a 28-a în lista PLDM^[2] și inițial nu a reușit să acceadă în parlament. Însă, după ce colegul său, deputatul liberal-democrat Anatolie Dimitriu a fost ales în funcția de președinte al raionului Ialoveni în iulie 2015 și a renunțat la funcția de deputat (pentru a se conforma principiului compatibilității funcțiilor publice), mandatul său a trecut la Nae-Simion Pleșca.

·         1956: Ilie Balaci, fotbalist român

·         1956 - S-a născut Joni Sledge, cântăreaţă americană (Sister Sledge).

* 1961: Dave Mustaine (n. 13 septembrie 1961, La Mesa, California, Statele Unite) este un chitarist, compozitor și vocalist al formației de thrash metal, Megadeth. În calitatea sa de muzician exponent al formației Megadeth, respectiv ca fost chitarist solo și co-autor de cântece al primului si celui de-al doilea disc al formației Metallica, "Kill'em All" și "Ride The Lightning", Mustaine se numără printre muzicienii care au pionierat genurile muzicale de thrash metal. În 2009 apare pe prima poziție în cartea lui Joel McIver, "The 100 Greatest Metal Guitarists"

Dave Mustaine s-a născut pe 13 septembrie 1961 în La Mesa, California, părinții lui fiind Emily Mustaine și John Mustaine. Mustaine are origini germane, irlandeze și franceze, din partea tatălui și evreiești din partea mamei sale.^{[1] [2] [3]}

Când aceștia au divorțat, și-a petrecut mare parte din tinerețe cu mama și sora lui mutându-se constant pentru a evita contactul cu tatăl său. La vârsta de 17 ani, Mustaine și-a închiriat propriul apartament și a făcut rost de bani vânzând droguri.^[4] Unul dintre clienții lui nu putea plăti regulat, însă lucra într-un magazin de muzică, așa că îi oferea albume de artiști de genul Iron Maiden și Judas Priest în schimb, acest lucru ajutându-l să-și formeze gusturi în materie de heavy metal. La sfârșitul anilor '70 Mustaine a început să cânte la chitară electrică și s-a alăturat formației Panic pentru scurt timp.

În 1981, Mustaine a părăsit formația Panic pentru a se alătura formației Metallica ca și chitarist solo. Bateristul formației Metallica, Lars Ulrich a postat un anunț într-un ziar local, The Recycler, pentru a găsi un chitarist solo. Mustaine își aduce aminte de prima lui întâlnire cu James Hetfield și Lars Ulrich: "Eram convins că ar trebui să fiu în formație și am fost să repet. Reglam instalația de sunet când toți ceilalți din formație erau în altă cameră. Nu vorbeau cu mine așa că am dat buzna în cameră și am zis 'La naiba, sunt în formație sau nu?!', 'Ai fost primit în formație.' Nu mi-a venit să cred ce ușor a fost și am sugerat să mergem la o bere să sărbătorim.

Dave Mustaine

Mustaine în Zlín, Republica Cehă, martie 2008

* 1964: Mladen Mladenović (n. 13 septembrie 1964) este un fost fotbalist croat.
* 1965: Sorina Pintea (n. 13 septembrie 1965, Baia Mare, România) este o politiciană română, aleasă senator în 2016 din partea Partidului Social Democrat (PSD). În data de 4 februarie 2017 și-a anunțat demisia din funcția de senator, alegând să rămână în funcția de manager al Spitalului Județean de Urgență "Dr. Constantin Opriș" Baia Mare.

Este Ministru al Sănătății din data de 29 ianuarie 2018 din partea Partidului Social Democrat în Guvernul Dăncilă.

·         1965 - S-a născut Zak Starkey, baterist britanic, fiul lui Ringo Starr.
* 1965: Ludwik Leszek Sobolewski (n. 13 septembrie 1965) este un avocat polonez și Director General al Bursei de Valori București.
Sobolewski a fost Președinte al Directoratului și CEO al Bursei de Valori din Varșovia în perioada 2006 – 2013. Pe durata mandatului său, Bursa din Varșovia a devenit leader al pieței de capital din Europa Centrală și de Est și s-a listat pe propria piață reglementată în 2010, după derularea cu succes a unui IPO.^[1] Ludwik Sobolewski a susținut dezvoltarea activității bursei de valori, prin atragerea de companii în vederea listării, prin creșterea numărului de participanți străini la sistemul de tranzacționare al Bursei din Varșovia, și prin promovarea serviciilor și produselor bursei. El a jucat de asemenea un rol activ în crearea infrastructurii pieței de capital, prin NewConnect, o piață inovatoare pentru companii mici și mijlocii nou-înființate și aflate într-un stadiu incipient de dezvoltare, prin piața Catalyst, prima piață organizată din Polonia destinată tranzacționării obligațiunilor corporative și municipale, prin achiziția BondSpot SA și a Bursei Poloneze de Energie.^[2] Anterior Bursei de Valori din Varșovia, Sobolewski a petrecut câțiva ani ca vice-președinte al Depozitarului Central din Polonia (și al Casei de Compensare). De asemenea, a fost președinte al multor consilii de supraveghere la următoarele companii: PAK, IDEA TFI, Depozitarul Național din Polonia, Bursa Poloneză de Energie, BondSpot SA, Exchange Center SA, WSE InfoEngine SA, National Board for Research and Development, Fundația “Poland Now”
Ludwik Sobolewski este licențiat în drept, absolvind în 1989 Facultatea de Drept și Știinte Administrative ale Universitatea Jagiellonă din Cracovia. Deține titlul de doctor în drept, acordat de către Universitatea Panthéon – Assas (Paris II). Este consilier juridic și, în aceasta calitate, este membru al Colegiului Consilierilor Juridici. Între 2006 și 2010, Ludwik Sobolewski a fost Președinte al Asociației Avocaților din Polonia. A fost decorat de două ori de către președinții Poloniei cu una din cele mai înalte distincții, Ordinul Polonia Restituta, oferit pentru meritele sale în dezvoltarea pieței de capital din Polonia

Ludwik Sobolewski

* 1966: Stella Jantuan (n. 13 septembrie 1966, Bălți) este o politiciană din Republica Moldova, care în perioada 2009-2014 a fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova în fracțiunea Partidului Democrat din Moldova. A făcut parte din „Comisia parlamentară pentru drepturile omului și relații interetnice”.

S-născut pe 13 septembrie 1966, în municipiul Bălți. Provine dintr-o familie de medici: bunelul său, ambii părinți și toți verii săi sunt medici. A absolvit Facultatea de Istorie și Sociologie a Universității de Stat din Moldova în 1988. Acolo l-a avut ca profesor și coordonator al tezei de licență pe primul speaker al Parlamentului Republicii Moldova, Alexandru Moșanu. A făcut doctoratul la Universitatea București.^[1][2]

În 1997 a revenit la Chișinău în 1997 și a intrat în politică. Un an mai târziu a fost angajată în Aparatul Parlamentului în calitate de consultant superior. În 2003 a fost numită în funcția de consilier al ministrului reintegrării, iar apoi a ocupat postul de șef al Direcției informațional-analitice în cadrul aceluiași minister.^[1]

În 2005 a revenit în parlament, în funcția de șefă a Direcției informațional-analitice, pe care a deținut-o până în 2009. Atunci i s-a propus să candideze la funcția de deputat pe listele Partidului Democrat și a acceptat, câștigându-și mandatul de deputat. La alegerile din 2010, inițial, nu a reușit să acceadă în parlament, dar după ce câțiva colegi de partid au renunțat la mandat în favoarea funcției de ministru, în februarie 2011 ea a obținut mandatul de deputat.^[3][4] La alegerile din 2014 nu s-a mai regăsit pe lista candidaților PD la funcția de deputat.^[5]

A fost membră a delegației Republicii Moldova la APCE^[6] și la AP OSCE.^[7]

Este căsătorită cu Valeriu Bubulici,^[8] de profesie arheolog

Stella Jantuan

* 1967: Gábor Gerstenmájer (n. 13 septembrie 1967, Satu Mare) este un fotbalist maghiar din România. În sezonul 1991-1992 al Diviziei A, când a evoluat la Dinamo București, a fost golgheterul României.

·         1967 - S-a născut Steve Perkins, baterist american (Porno For Pyros, Jane's Addiction).
* 1967. Slobodan Kovač  (n. 13 septembrie 1967 în Veliko Gradište) este un fost jucător sârb de volei, acum antrenor la echipa națională a Iranului
* 1968: Emma Wiklund (născută Sjöberg, n. 13 septembrie 1968, Stockholm) este o actriță și fotomodel suedez.

Ea și-a început cariera de actriță în 1995, și a devenit cunoscută în special datorită celor patru filme din seria Taxi (1998–2007).

Pe 12 februarie 2003 s-a căsătorit cu Hans Wiklund, cu care are doi copii, fiica Tyra și fiul Elis. Anterior a avut o relație cu Ulf Ekberg, compozitor & co-fondator al Ace of Base, între 1994 și 2000.

Filmografie:

• 2007 - Taxi 4, Petra (creditată ca Emma Sjöberg-Wiklund)
• 2004 - Big Kiss, Sonja
• 2003 - Taxi 3, Petra
• 2000 - Taxi 2, Petra
• 2000 - Petite copine, (scurt)
• 1999 - Simon Sez, dansatoarea
• 1998 - Taxi, Petra
• 1995 - Inferno
• 1992 - Inferno

Emma Sjöberg

* 1969: Daniel Fonseca Garis (n. 13 septembrie 1969) este un fost fotbalist uruguayan, care a jucat pe postul de atacant.^[1] Este cunoscut pentru perioada în care a jucat la cluburile italiene Cagliari, Napoli, AS Roma și Juventus Torino
* 1971: Alexandru Dan Tudor (n. 13 septembrie 1971 la București, România) este un arbitru român de fotbal retras din activitate, în prezent observator. Este arbitrul cu cele mai mai multe partide de Liga I, 382.

·         1971: Goran Ivanišević, tenisman croat

·         1973: Abbath Doom Occulta, muzician norvegian

·         1973: Fabio Cannavaro, Ufficiale OMRI (n. 13 septembrie 1973, Napoli, Italia) este un fost fotbalist italian, care a jucat ultima oară la clubul arab Al-Ahli Dubai. Este recordmenul de selecții la echipa națională a Italiei, cu care a devenit în 2006 campion mondial.
* 1975. Ian Carey (n.13 septembrie 1975) este un DJ de house și producător muzical din Maryland, Statele Unite. Carey este DJ din 1993, iar producător de discuri a devenit din 1998. În colaborare cu Jason Papillon ca parte a Soul Providers, primul lor single, „Rise”, a fost un hit uriaș în Europa și SUA, iar în Marea Britanie a primit certificarea Gold.^[1][2]

Nemulțumit de scena muzicii house din America, Carey, s-a mutat în Olanda în 2003, iar mai apoi în Spania în 2006. În 2008, Ian Carey a lansat singleul „Get Shaky” (lansat ca The Ian Carey Project), care a ajuns pe locul 2 în Australia și a ajuns în top 10 în Noua Zeelandă, Belgia și Marea Britanie.^[3][4] Carey locuiește acum la Miami.

* 1973: Roman Iagupov (în rusă Роман Ягупов; n. 13 septembrie 1973, Volgograd, Rusia)^[1] este un cântăreț de rock alternativ din Republica Moldova. A devenit cunoscut ca lider și membru-fondator al formației rock Zdob și Zdub.

Roman Iagupov s-a născut pe 13 septembrie 1973, în orașul Volgograd din Rusia.^[1] Din 1974 a trait in Straseni, mama sa fiind din Republica Moldova. A urmat cursurile Scolii nr. 2 din Straseni in perioada 1980-1990, fiind coleg de clasa cu Anatol Pugaci. De mic a visat la o carieră în sport, urmând studiile la Institutul de Educație Fizică și Sport in perioada 1991 - 1995 dar, în anul 1994, la vârsta de 21 de ani, s-a reorientat către muzică și împreună cu Pugaci si cu vecinul acestuia Mihai Gincu a înființat formația Zdob și Zdub. In perioada 1995 - 1996 a profesat ca pedagog.

Roman Iagupov este căsătorit cu Carolina Voitenco, o pictoriță din Republica Moldova care se ocupă și de vestimentația sa scenică.^[2] Impreuna au un fiu David (n.~ 2008). El are o fată pe nume Alisa (n. ~2000), dintr-o căsnicie anterioară cu Yolka Flyman, de care a divorțat în 2004. In 2012 obtine si cetatenia romana

Roman Iagupov la Eurovision 2005 în Kiev

* 1977: Fiona Apple (născută Fiona Apple McAfee-Maggart, în 13 septembrie 1977) este o cântăreață, pianistă și compozitoare americană.

Pregătită și educată pentru muzica clasică în copilăria și adolescența sa, Apple a început să compună propriile sale melodii la vârsta de opt ani. Albutul său de debut, Tidal, scris când Fiona fusese de 17 ani, a fost lansat în 1996, fiind recompensat cu un Grammy Award în categoria Best Female Rock Vocal Performance pentru single-ul "Criminal". Apple a continuat seria succeselor sale cu When the Pawn ... (1999), produs de Jon Brion, care a fost de asemenea un succes comercial și de critică, fiind confirmat a fi de nivelul platinum.

În cazul celui de-al treilea album al său, Extraordinary Machine (2005), Apple a colaborat din nou cu Jon Brion, înregistrările fiind un efort artistic desfășurat pe parcursul a trei ani, 2002-2005. Oricum, Apple nu a fost mulțumită cu rezultatul final și a decis să nu lanseze albumul. În decursul celor întâmplate după oprirea lansării albumului, fanii muzicienei au protestat în fața casei de discuri Epic Records datorită falsei impresii că Epic erau vinovați de oprirea lansării albumului. În final, albumul a fost reînregistrat fără contribuția lui Brion și lansat în octombrie 2005. Albumul Extraordinary Machine a devenit apoi certificat ca gold și nominalizat pentru categoria Grammy Award for Best Pop Vocal Album.

În 2012, cantautoarea americană a lansat cel de-al patrulea album al său de studio, The Idler Wheel ..., care a fost primit foarte bine din punct de vedere critic, fiind urmat de un lung turneu muzical de-a lungul și de-a latul Statelor Unite.

Fiona Apple

Fiona Apple în concert la KeyArena în Seattle, Washington

* 1978: Peter Sunde Kolmisoppi, cunoscut și ca brokep, nascut in 13 septembrie 1978 în Uddevalla, este un antreprenor în IT de origine norvegiano-finlandeză. Este cofondatorul și mai târziu purtătorul de cuvant al sitului de torrente The Pirate Bay. Sunde s-a născut în Suedia, dar nu are cetațenie suedeză, dar e cetățean norvegian și finlandez. Acum trăiește în districtul Kreuzberg din sudul Berlinului.

Peter Sunde

* 1981: Antonio López Guerrero (n. 13 septembrie 1981, Benidorm, Spania), cunoscut sub numele de Antonio López, este un fotbalist spaniol ce în prezent joacă pentru Atlético Madrid, fiind și căpitanul formației madrilene.
* 1982. Bogdan Curta (n. 13 septembrie 1982, Cluj-Napoca) este un cântăreț cantautor de muzică folk și muzică ușoară, compozitor, orchestrator, poet și prozator din România.^[1] De asemenea este realizator și prezentator de emisiuni radio

Bogdan Curta și-a început cariera muzicală la 13 ani când a cântat la numeroase spectacole și emisiuni radio și de televiziune naționale. Primul său album, Îngeri din Rai, album de colinde și cântece de iarnă, a fost lansat în 2003 la Cluj-Napoca. Din 2006 și-a început cariera profesională printr-o dublă lansare oficială a unui album de compoziții muzicale proprii, și a unui volum de versuri și aforisme, ambele intitulate Dor de Primăvară.^[9] Au urmat trei noi albume de muzică lansate oficial până în prezent

Bogdan a cantat în spectacole alături de Compact, Pasărea Colibri, Cargo, Direcția 5, Ducu Bertzi, Amadeus, Narcisa Suciu și Mircea Vintilă.^[13][14] Din 2009 și-a extins activitatea pe plan internațional, susținând spectacole pentru diasporă în Franța, Germania și Belgia,^[15] și relansându-și albumele muzicale în format digital, apărând pe magazine online globale de muzică precum iTunes Music Store, Amazon, Rhapsody sau eMusic. De asemenea, se menține continuu în topul celor mai urmăriți artiști de pe Trilulilu, principalul website autohton de videoclipuri, primind din partea fanilor distincția neoficială de „vedetă Trilulilu”.

Bogdan Curta

* 1982: Soraya Arnelas Rubiales (n. 13 septembrie 1982), cunoscută și numele de scenă Soraya, este o cântăreață spaniolă. Soraya a reprezentat Spania la Concursul Muzical Eurovision 2009 în Moscova, Rusia cu piesa "La noche es para mí" clasându-se pe poziția a 23-a cu 23 puncte.

Soraya Arnelas

Soraya Arnelas în 2009

* 1983: Eduard Ratnikov (n. 13 septembrie 1983) este un fotbalist estonian care a evoluat la Oțelul Galați.
* 1984. Thomas "Tom" Pestock (n. 13 septembrie 1984), mai cunoscut prin numele său de scenă Baron Corbin, este un luptător profesionist american, care în prezent lucrează pentru WWE.

* 1985: Olivier Rousteing (n. 13 septembrie 1985,^[1] Bordeaux, Franța) este un designer de modă francez și directorul de creație al casei de modă Balmain. Rousteing a fost adoptat de un cuplu de la vârsta de 1 an.^[2] Mama acestuia este optician, în timp ce tatăl său este manager maritim. Olivier a crescut în Bordeaux și s-a mutat la Paris pentru a studia la ESMOD (Ecole Supérieure des Arts et techniques de la Mode). În 2003, Rousteing a absolvit și a început cariera ca designer la Roberto Cavalli, devenind mai apoi șeful pentru diviza feminină a brandului.

În 2003, a absolvit facultatea și și-a început cariera de designer la Roberto Cavalli, unde a fost promovat ca director de creație a colecției italiene women's ready-to-wear, ocupând această poziție pentru cinci ani de zile.^[3] Rousteing s-a alăturat Balmain în 2009.^[4] La începutul drumului la Balmain a lucrat împreună cu Christophe Decarnin, fiind la acel timp directorul de creație al casei de modă franceze.^[5]

Pe 26 aprilie 2011, la 25 de ani, Olivier Rousteing l-a înlocuit pe Christophe Decarnin ca director de creație al casei Balmain.^[6] Admirând estetica propusă de Decarnin, el a vrut să orienteze casa de modă spre cel mai rafinat aspect al couture-ului francez. La momentul promovării acestuia, Rousteing a fost un designer relativ necunoscut, însă a adus un simț estetic nou și tânăr de care avea nevoie brand-ul și care s-a păstrat și la această zi. El a fost creditat cu adăugarea influenței asiatice în colecțiile lui, Asia cuprinzând o mare parte din clienții Balmain.^[7] Vârsta, rasa și inițial anonimatul lui Olivier a creat multă controversă pentru oamenii aflați deja în industria modei. "Oamenii au avut reacții ca 'Oh, Doamne, o minoritate ca el la conducerea unei case de moda franceze!' " a declarat Rousteing revistei Out în 2015.

De la sosirea lui, colecția pentru bărbați reprezintă acum 40 la sută din veniturile Balmain. Chiar dacă compania nu a făcut publice cifrele, s-a estimat că veniturile Balmain au crescut de la 15% la 20% între 2012 și 2015. Rousteing a deschis un magazin Balmain în Londra, stand-alone boutique-ul casei de moda în afara Parisului.^[8] Un magazin Balmain al New York-ului s-a deschis în SoHo, în aprilie 2016.^[9] Alte magazine sunt în faza de planificare.

Cu ajutorul prietenilor celebrii precum Kim Kardashian, Kelly Rowland, Jennifer Lopez, Rihanna, Beyonce, Justin Bieber, Nicki Minaj, Chris Brown, EMFAM și diverse modele, inclusiv cele de la Victoria’s Secret, Rousteing a ajutat ca Balmain să devină primul label francez care să treacă de un milion de urmăritori pe Instagram.^[10]

El a mai conceput și costume pentru operă, Renaissance – un balet de 27 de minute cu 22 de dansatori^[11], care a fost coregrafiat de Sébastien Bertaud și deschis la Opéra de Paris pe 13 iunie 2017

Rousteing a fost adoptat și este homosexual

Olivier Rousteing

Olivier Rousteing în 2016

* 1987. Jonathan Alexander de Guzmán (n. 13 septembrie 1987) este un fotbalist olandez care evoluează la clubul german Eintracht Frankfurt și la echipa națională de fotbal a Olandei pe postul de mijlocaș.

* 1988: Ricardo Jorge Tavares Machado (n. 13 septembrie 1988, Vila Nova de Gaia, Portugalia), cunoscut ca Ricardo Machado, este un fotbalist portughez care evoluează la clubul Al-Taawon pe postul de fundaș.

·         1989: Thomas Müller (n. 13 septembrie 1989, Weilheim in Oberbayern, Germania) este un jucător de fotbal german. Joacă pentru FC Bayern München și pentru echipa națională de fotbal a Germaniei
* 1989: Rafał Majka (n. 13 septembrie 1989) este un ciclist polonez membru al echipei Tinkof. Este cunoscut ca un cățărător puternic și a devenit mai cunoscut în Turul Italiei 2013, unde a terminat al 7-lea în clasamentul general, și al 6-lea un an mai târziu. Alti trei importante realizări au fost victorii montane de etapă în Turul Franței, precum și primul loc în clasamentul cățărătorilor în Turul Franței 2014. A mai câștigat două etape și victoria generală la Turul Poloniei 2014. A obținut primul său pe podium într-un Mare Tur în 2015 în Turul Spaniei, unde a terminat al treilea.
* 1990: Vittorio Soleo 13 septembrie 1990 (28 de ani) este un model și actor italian care a devenit celebru pentru modelul^[1] pentru Armani^[2] Transportatorul său a început în Italia ca actor de reclame, cinema și ficțiune italiene

Vittorio Soleo

Vittorio la show-ul de moda Armani

·         1993: Niall Horan, cântăreț britanic, membru al trupei One Direction

VA URMA PARTEA A DOUA