MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU VINERI 13 SEPTEMBRIE 2019 - PARTEA A DOUA

URMARE

Decese

·         81: A murit  imparatul roman Titus (Titus Flavius Vespasianus); (n.30 decembrie 39). Născut la Roma, fiul lui Vespasian este proclamat în 69 caesar, devenind din 71, în calitate de prefect al pretoriului, coregent al imperiului. A fost imparat roman  în perioada 79-81. Se remarcă în războiul din Iudeea cucerind în august 70, după un îndelungat asediu, Ierusalimul, centrul răscoalei antiromane a iudeilor. A sprijinit înflorirea literaturii și artelor, contribuind la îmbogățirea  Romei cu monumente de o deosebită trăinicie și frumusețe –Flavium amphiteatrum, cel mai mare amfiteatru roman, cu o capacitate de cca. 50.000 de locuri, inaugurat în 80, cunoscut din evul mediu sub denumirea de Colloseum, termele și arcul lui Titus. În timpul domniei sale o puternică erupție a Vezuviului acoperă sub un strat de lavă și cenușă trei orașe din Campania –Pompei, Herculaneum și Stabiae (august 79)–calamitate în care își găsesc moartea cca. 15.000 de oameni. Îi urmează la tron fratele său, Domitian, desemnat de Titus la 23 iunie  caesar și succesor. Tradiția istorică il va prezenta drept unul dintre cei mai buni împărați (Amor et deliciae generis humani).
* 1409: Isabella de Valois (9 noiembrie 1389 – 13 septembrie 1409) a fost prințesă a Franței, fiica regelui Carol al VI-lea și a Isabellei de Bavaria. A fost soția regelui Richard al II-lea al Angliei din 1396 până în 1400.

Isabella de Valois

Regină a Angliei

Părinți Carol al VI-lea al Franței Isabeau de Bavaria  Frați și surori Marie, Prioress of Poissy[*] Marguerite, bâtarde de France[*] Joan of France, Duchess of Brittany[*] Louis, Dauphin of France, Duke of Guyenne[*] Jean Carol al VII-lea al Franței Caterina de Valois Michelle of Valois[*]  Căsătorită cu Richard al II-lea al Angliei c. 1396; dec. 1399 Charles, Duce de Orléans c. 1406; văd. 1409 Copii Joan of Valois, Duchess of Alençon[*]

·         1592: Michel Eyquem de Montaigne-Delecroix (n. 28 februarie 1533 - d. 13 septembrie 1592) a fost unul din cei mai importanți scriitori francezi ai Renașterii.

Este cunoscut ca fiind cel care a popularizat eseul ca specie literară și pentru ușurința cu care trecea de la speculații intelectuale serioase la anecdote, unele cu caracter autobiografic. Colecția sa voluminoasă de „Essais” (cuvânt ce însemna propriu-zis „Încercări”) conține unele din cele mai influente eseuri din istoria literaturii occidentale. Scrierile lui Montaigne au influențat în mod direct scriitori variind de la William Shakespeare la Ralph Waldo Emerson, sau de la Jean-Jacques Rousseau la Friedrich Nietzsche.

Pe timpul vieții, Montaigne a fost apreciat mai mult pentru calitățile sale ca om de stat decât pentru cele de scriitor. Tendința afișată în eseurile sale de a divaga spre anecdote și meditații personale era văzută pe atunci ca un defect mai degrabă decât o inovație, iar moto-ul său „Eu însumi sunt tema cărții mele” a fost privit de către scriitorii contemporani ca o formă de „răsfăț”. Cu timpul, însă, Montaigne va fi recunoscut ca cel care a exprimat, poate mai bine ca oricare alt autor din timpul său, gândurile și îndoielile care îi frământau pe oamenii din epoca sa. Rămânând, într-o măsură remarcabilă, modern și în ziua de astăzi, încercarea lui Montaigne de a analiza lumea prin intermediul unicului filtru implicit al său, propria judecată, a făcut ca scrierile sale să fie mai accesibile decât cele ale oricărui alt scriitor renascentist. Literatura non-ficțională modernă își datorează în mare parte nașterea lui Montaigne, iar scriitori de toate orientările continuă să se inspire din opera lui Montaigne, datorită îmbinării reușite a culturii și a autobiografiei.

Montaigne s-a născut în regiunea Aquitania din Franța, în cadrul moșiei familiei sale, într-un orășel care în prezent se numește Saint-Michel-de-Montaigne, nu prea departe de Bordeaux. Familia lui era deosebit de înstărită : bunicul său, Ramon Eyquem, făcuse avere ca negustor de heringi și cumpărase moșia în 1477. Tatăl său, Pierre Eyquem, a fost pentru un timp soldat romano-catolic în Italia, dobândind acolo o concepție progresistă despre educație; de asemenea ajunsese primar în Bordeaux. Mama sa, Antoinette de Louppes, era fiica unui spaniol de origine evreiască convertit la protestantism și a unei mame romano-catolice. Deși a trăit mare parte din viața sa în apropierea fiului său, murind în urma acestuia, Michel de Montaigne n-o menționează deloc în operele sale. În schimb, relația lui Michel cu tatăl său a jucat un rol important în viața și scrierile celui dintâi.

Încă din primii ani de viață, educația lui Michel de Montaigne s-a bazat pe un plan pedagogic elaborat de tatăl său, care era consiliat de prietenii săi umaniști. La puțin timp după naștere, Michel a fost trimis într-o căsuță pentru a trăi primii trei ani de viață în cadrul unei familii de țărani, „pentru ca”, conform tatălui său, „băiatul să fie aproape de popor, să cunoască în mod direct condițiile de viață a oamenilor din popor, care au nevoie de ajutorul nostru”. După acești ani „spartani” alături de cei defavorizați, Michel a fost readus la castel. Prima sa obligație a fost să învețe latină. De educația sa s-a ocupat un profesor privat german (un doctor numit Horstanus, care nu putea vorbi franceză), care primise ordine, la fel ca toată lumea din castel, să i se adreseze copilului numai în latină - și chiar să discute între ei numai în latină în prezența lui Michel. Studiul latinei a fost acompaniat de o stimulare constantă a intelectului și spiritului copilului. Științele i-au fost prezentate prin intermediul jocurilor, conversațiilor, a exercițiilor de meditație solitară etc., dar nu și a cărților. Muzica a fost o prezență constantă în viața sa. Un „épinettier” (cântând la o ceteră originară din regiunea franceză Vosges) îi însoțea mereu pe Montaigne și profesorul său, cântând o melodie de fiecare dată când băiatul obosea sau se plictisea. Când nu dorea să asculte muzică, își putea alege alt mod de relaxare : jocuri, somn, intimitate - important era ca băiatul să nu fie obligat la nimic, dar în același timp să-și utilizeze fructuos libertatea.

În jurul anului 1539, Michel de Montaigne a fost trimis să studieze în cadrul prestigioasei școli private Collège de Guyenne, iar mai apoi a studiat Dreptul în Toulouse și și-a început cariera în sistemul legislativ. A fost consilier al Court des Aides of Périgueux, iar în 1557 a fost numit consilier în Parlamentul din Bordeaux (o instanță înaltă). Din 1561 până în 1563 a trăit la curtea lui Carol al IX-lea al Franței. În timpul activității sale la Parlamentul din Bordeaux, s-a împrietenit cu scriitorul umanist Étienne de la Boétie, a cărui moarte din 1563 l-a influențat profund pe Montaigne.

Montaigne s-a căsătorit în 1565; a avut cinci fiice, dar numai una dintre ele a ajuns la vârsta maturității.

La cererea tatălui său, Montaigne a început lucrul la traducerea operei „Theologia naturalis” a călugărului spaniol Raymond Sebond, pe care avea s-o publice în 1568, la un an după moartea tatălui său. Michel a moștenit Château de Montaigne, unde s-a stabilit începând cu 1570. Una dintre realizările literare ale lui Montaigne anterioare publicării eseurilor sale a fost editarea postumă a operelor lui Boétie.

În 1571 s-a retras din viața publică, refugiindu-se în Turnul Château-ului, așa-numita „citadelă” a lui Montaigne în care s-a izolat de problemele sociale și familiale. A început munca la „Eseurile” sale (publicate pentru prima dată în 1580) retras în biblioteca sa enormă. La împlinirea vârstei de 38 de ani, pe când se pregătea să intre în perioada de zece ani de izolare, a lăsat următoarea inscripție să troneze pe rafturile camerei sale de lucru :

"An. Christi 1571 aet. 38, pridie cal. mart., die suo natali, Mich. Montanus, servitii aulici et munerum publicorum jamdudum pertaesus, dum se integer in doctarum virginum recessit sinus, ubi quietus et omnium securus quantillum in tandem superabit decursi multa jam plus parte spatii, si modo fata sinunt, exigat; istas sedes et dulces latebras, avitasque, libertati suae, tranquillitatique, et otio consecravit."

Tradusă în română, ar suna cam așa :

„1571 d.Hr., vârsta 38. Pe 28 februarie, ziua sa de naștere, Michel de Montaigne, obosit de serviciul prestat Curții și de îndatoririle publice, dar încă sănătos, s-a retras în sânul virginelor erudite (n.t. Muzele). Acolo el va trăi în pace și liber de griji, cu respect pentru toate ființele, pentru tot restul vieții, oricât de puțin ar însemna asta; fie ca destinul să-i permită. Și-a dedicat acest cămin și lăcaș privat, dulce moștenire ancestrală, libertății, liniștii și delectării sale.”

În timpul războaielor religioase din Franța, Montaigne, el însuși un romano-catolic, a acționat ca o forță moderatoare, respectat atât de regele catolic Henric al III-lea al Franței, cât și de Henric al Navarrei.

Călătoria din 1580-1581 a lui Michel de Montaigne

În 1578 Montaigne, a cărui sănătate fusese întotdeauna excelentă, a început să sufere de pietre la rinichi, o boală ereditară în cazul său. În 1580 și 1581, Monaigne a călătorit în Franța, Germania, Austria, Elveția și Italia, în parte pentru a se vindeca. A ținut un jurnal detaliat, în care a înregistrat diverse episoade și diferențieri regionale. Avea să fie publicat mult mai târziu, în 1774, cu titlul „Jurnal de călătorie”.

În timp ce se afla la Roma, în 1581, Montaigne a aflat că fusese ales primar în Bordeaux; s-a întors în Franța și și-a luat în primire funcția, pe care a ocupat-o până în 1585, mediind între catolici și protestanți. Către sfârșitul mandatului său a avut loc o epidemie de ciumă.

Montaigne a continuat munca de reviziune a eseurilor. În 1588 a cunoscut-o pe Marie de Gournay, admiratoare a operei sale, pe care ea avea s-o editeze și s-o publice mai târziu. Regele Henric al III-lea a fost asasinat în 1589, iar Montaigne a contribuit după aceea la menținerea loialității orașului Bordeaux față de Henric al Navarrei, care va deveni regele Henric al IV-lea al Franței.

Montaigne a murit în 1592 în Château de Montaigne și a fost înmormântat în apropierea acestuia. Mai târziu rămășițele sale au fost mutate la biserica Saint Antoine din Bordeaux, care în prezent nu mai există. Inima lui este păstrată în biserica parohială Saint-Michel-de-Montaigne.

Secția de discipline umaniste din cadrul Universității din Bordeaux a fost numită în onoarea sa.

Statuia lui Montaigne din Paris

Scrierile sale sintetizează o erudiție impresionantă, ale cărui surse sunt: stoicismul, scepticismul și epicureismul antichității greco-latine. Se remarcă interpretarea personală, care pune în centru observația și meditația morală asupra ființei umane, guvernată de principiul stăpânirii de sine, moderației și căutării înțelepciunii, sublimare a sensului existenței, supusă necontenitei auto-perfecționări.

Eseurile sale reprezintă cea mai importantă creație a umanismului târziu în Franța și prima operă filozofică în franceză.

Michel de Montaigne

Părinți Pierre Eyquem de Montaigne[*]  Căsătorit cu Françoise de La Chassaigne[*] (din 3 octombrie 1565)

·         1598: Filip al II-lea (spaniolă Felipe II de Habsburgo; portugheză Filipe I; n. 21 mai 1527 – d. 13 septembrie 1598) a fost rege al Spaniei în perioada 1556 - 1598, rege al Neapolelui și al Siciliei în perioada 1554 - 1598, rege al Angliei și Irlandei (co-regent cu Maria I) în perioada 1554 - 1558, rege al Portugaliei și al Algarvelor (ca Filip I) în perioada 1580 - 1598 și rege al Căpitanatului general Chile (Regatul Chile) în perioada 1554 - 1556.^[1][2] A fost prinț suveran al Celor Șaptesprezece Provincii din 1556 până în 1581 și a deținut numeroase titluri de duce și conte pentru anumite teritorii.

Cunoscut sub numele Filip cel Prudent, a domnit asupra unuia dintre cele mai mari imperii, care deținea teritorii pe toate continentele cunoscute atunci de europeni.

Filip s-a născut la Valladolid, fiind fiul lui Carol al V-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman și al soției sale, Isabela a Portugaliei. În timpul domniei sale, Spania a fost cea mai importantă putere din Europa de Vest. Sub conducerea lui, Spania a ajuns la maximul de influență și putere, a efectuat explorări în întreaga lume și a colonizat teritorii pe toate continentele cunoscute.

A fost descris de ambasadorul venețian Paolo Fagolo în 1563 ca fiind „de statură mică, cu ochi de un albastru pal, cu buze proeminente și pielea roz, însă întreaga lui apariție este foarte atractivă”. Ambasadorul a mai spus: „Se îmbracă cu mult bun gust și tot ce face este plin de curtoazie și grație”.^[3]

Insulele Filipine au fost numită după el.

Portretul lui Tițian al prințului Filip în vârstă de aproximativ douăzeci și patru de ani îmbrăcat într-o armură bogat decorată. Albul pielii sale corespunde ciorapilor albi și luciului verzui auriu de pe armura sa. În acest fel, tenul palid al prințului apare mai distins.

Filip și-a făcut debutul în guvern la șaisprezece ani în 1543. Tatăl său, Carol al V-lea, după Revolta Comunităților Castiliene avea obiceiul să plaseze un membru al familiei ca regent în timpul absențelor sale. Până atunci, împărăteasa Isabela a efectuat această sarcină dar decesul ei în 1539 l-a forțat pe împărat să atribuie această funcție prințului Filip flancat de un consiliu de regență în fruntea căruia se găsea cancelarul și inchizitorul general Juan Pardo de Tavera.

Câțiva ani mai târziu, în 1546, prințul primește primul său teritoriu: ducatul Milano. De la moartea în 1535 a lui Francisc al II-lea Sforza, ducatul a fost de fapt vacant și, ca fief imperial, a revenit lui Carol al V-lea, care a trebuit să numească un nou duce. După zece ani, împăratul îi acordă prețiosul teritoriu propriului fiu.

Filip era acum prinț al Spaniei, Duce de Milano și moștenitor al ducatului de Burgundia dar nu era decât un prinț minor când tatăl său a decis în 1552 ca Filip să se căsătorească cu regina Angliei Maria Tudor. Pentru ca cei doi să fie pe picior de egalitate, Carol i-a dat fiului său regatul Neapolelui în 1553.

La 25 octombrie 1555, Carol al V-lea a renunțat în mod oficial asupra domeniilor care aparțineau Ducelui de Burgundia, Filip obținând astfel suveranitatea asupra Țărilor de Jos și ducatul de Burgundia. De asemenea, el devine maestru al Ordinului Lânii de Aur.

Câteva luni mai târziu, la 16 ianuarie 1556, el devine rege al Spaniei sub numele Filip al II-lea. Totuși, Filip a mai trăit câțiva ani în Țările de Jos din cauza conflictului cu Franței.^[4] După semnarea Tratatului de la Cateau-Cambrésis și căsătoria cu Elisabeta a Franței, în vara anului 1559 se îmbarcă pentru a se întoarce în Spania.

Deși uneori descris ca un monarh absolut, autoritatea lui Filip se confruntă cu multe constrângeri constituționale.

Din anul 1580 Filip II a devenit Filip I, rege al Portugaliei, după ce a reușit să se impună candidatului oponent Antonio de Crato ce s-a încoronat el însuși rege al Portugaliei. Regele a remarcat din timp, din 1554, că trebuie sä recunoască, ca frate vitreg, pe Ioan de Austria care a fost recunoscut deja, în secret, de tatăl lui, Carol Quintul. Prima soție a regelui a fost Maria de Portugalia cu care s-a căsătorit în 1543 și, împreună, au avut un fiu, pe Don Carlos. Această căsătorie a unit Spania cu Portugalia între anii 1580 și 1640. Mai târziu a fost observată greșeala făcută prin căsătoria înrudită (cei doi erau veri), fiul lor fiind handicapat fizic și mintal.

După moartea soției lui, Maria (12 iulie 1545), a urmat căsătoria de alianță cu regina Maria I a Angliei la 25 iulie 1554, verișoara tatălui său, numită și "mătușa" sau Maria Tudor. Căsătoria a fost dezaprobată de curtea engleză, fiind o căsătorie cu țeluri clar politice; în această perioadă el a folosit titlul de "rege al Angliei". La 16 ianuarie 1556 după retragerea lui Carol V (Quintul) din viața politică, devine Filip al II-lea, rege al Spaniei, dar revine în țară numai după moartea tatălui său. În 1558 moare și cea de-a doua soție a lui, Maria Tudor, fără să-i lase urmași. Filip încearcă fără succes să se căsătorească cu sora mai tînără a Mariei Tudor, Elisabeta I a Angliei.

Bănuindu-l pe fiul său de a intriga împotriva lui, Don Carlos va fi arestat și după un scurt timp va muri. Adversarii lui Filip îl acuză de omorârea fiului său propriu, care ar fi fost singurul urmaș legitim al regelui. Dacă Don Carlos ar fi ajuns rege, fiind debil mintal, s-ar fi ajuns la o criză de stat.

Dominioanele lui Filips al II-lea în 1598.

În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, între Spania și Anglia situația politică devine tot mai încordată. Dușmănia dintre ele se datorează în mare parte inchiziției catolice spaniole. În anul 1559 se încheie pacea de la Cateau-Cambresis între Spania și Franța, după un război ce a durat 60 de ani. O condiție a păcii încheiate a fost căsătoria lui Filip cu fiica regelui francez Henric II, Elisabeta de Valois, cu care va avea două fiice. El și-a iubit soția, după moartea căreia a căzut într-o stare de letargie.

Nepoata lui Filip, Ana de Austria, fiica împăratului Maximilian al II-lea, va fi soția a patra a monarhului, cu care va avea trei fii, pe Ferdinand, Carlos și Diego și o fiică, pe Maria. În timpul domniei sale sunt cucerite Florida și insulele Filipine, ce primesc numele regelui. În perioada regelui Filip situația financiară deficitară a statului este agravată de creșterea amenințătoare a puterii otomane, la care se adaugă conflictul cu Anglia și lupta pentru independență a „Țărilor de Jos”, care alcătuiesc „Uniunea de la Utrecht” (1579), în 1581 declarându-se independente de Spania.

Filip reușește să înlăture aceste conflicte numai parțial, prin îmbunătățirea situației financiare din veniturile aduse din coloniile americane, și prin obținerea prin căsătorie a coroanei portugheze.

Decapitarea reginei Scoției, Maria Stuart, a dat prilejul atacării Angliei de către Armada spaniolă, care însă va fi nimicită de flota engleză aflată sub conducerea lui Charles Howard și Francis Drake (1558), fiind dotată cu o artilerie (tunuri) mai modernă și vase mai iuți, adecvate unei luptei navale în Marea Nordului, înfrângerea suferită de spanioli fiind nu numai pierderea materială (12.000 de spanioli în comparație cu cea engleză 6000-8000 de englezi căzuți în luptă), dar și pierderea renumelui de "invicibila Armadă" spaniolă. Această victorie engleză a fost începutul afirmării Angliei ca putere maritimă.

Între anii 1590 și 1598 Filip II a pornit războiul religios de partea papei și ducelui de Guise împotriva regelui hughenot Henric IV al Franței.

Filip și Ana la un banchet împreună cu familia și curtenii, de Alonso Sánchez Coello.

Filip și Elisabeta

Filip a fost căsătorit de patru ori și a avut copii cu trei dintre soțiile lui. Totuși, cei mai mulți copii au murit timpuriu.

Prima soție a lui Filip a fost verișoara sa primară, Maria Manuela, Prințesă a Portugaliei. Ea era fiica regelui Ioan al III-lea al Portugaliei și a reginei Ecaterina de Habsburg. Cuplul a avut un fiu, la a cărui naștere Maria a murit în 1545.

• Carlos, Prinț de Asturia (8 iulie 1545 – 24 iulie 1568), a murit celibatar și fără copii.

A doua soție a lui Filip a fost verișoara tatălui său, regina Maria I a Angliei. Căsătoria din 1554 cu Maria a fost una politică. Prin această căsătorie, Filip a devenit jure uxoris rege al Angliei, deși cuplul mai mult a trăit despărțit decât împreună, cei doi guvernându-și țările. Nu au avut copii iar Maria a murit în 1558.

A treia soție a fost Elisabeta de Valois, fiica cea mare a regelui Henric al II-lea al Franței și a reginei Caterina de Medici. Căsătoria lor (1559-1568) a produs cinci copii. Elisabeta a murit la câteva ore după un avort în 1568. Copiii lor au fost:

• sarcină pierdută două fete gemene (1564).
• Isabella Clara Eugenia a Spaniei (12 august 1566 – 1 decembrie 1633), căsătorită cu Albert al VII-lea, Arhiduce de Austria; nu a avut copii.
• Catalina Micaela a Spaniei (10 octombrie 1567 – 6 noiembrie 1597), căsătorită cu Carol Emanuel I de Savoia; a avut copii.
• sarcină pierdută fiu (1568).

A patra soție și ultima a fost Ana de Austria, care îi era nepoată. (Această căsătorie a fost prima dintre cele trei căsătorii unchi-nepoată aflate în arborele genealogic al strănepotului său Carol al II-lea al Spaniei și răspunzătoare pentru bolile genetice care au terminat linia de Habsburg în Spania. Potrivit contemporanilor, această căsătorie 1570-1580) a fost fericită și satisfăcătoare atât pentru Filip cât și pentru Ana. Au avut patru fii și o fiică. Ana a murit după ce a născut-o pe Maria în 1580. Copiii lor au fost:

• Ferdinand, Prinț de Asturia (4 decembrie 1571 – 18 octombrie 1578), a murit tânăr
• Carlos Lorenzo (12 august 1573 – 30 iunie 1575), a murit tânăr
• Diego, Prinț de Asturia (15 august 1575 – 21 noiembrie 1582), a murit tânăr
• Filip (3 aprilie 1578 – 31 martie 1621), viitorul rege Filip al III-lea al Spaniei
• Maria (14 februarie 1580 – 5 august 1583), a murit tânără

Filip al II-lea

Portret al regelui Filip al II-lea de Titian, ca.1554 Părinți Carol Quintul Isabela a Portugaliei  Frați și surori Isabel[*] Ioana a Spaniei Margareta de Parma Ioan de Austria Maria a Spaniei  Căsătorit cu Maria a Portugaliei Maria I a Angliei Elisabeta de Valois Anna de Austria Copii Carlos, Prinț de Asturia Infanta Isabela Clara Eugenia a Spaniei Caterina Michelle a Spaniei Ferdinand, Prinț de Asturia Diego, Prinț de Asturia Filip al III-lea al Spaniei

* 1612: Karin Månsdotter (6 noiembrie 1550 – 13 septembrie 1612) a fost regină consort a Suediei, prima dată metresă, apoi timp de câteva luni în 1568 soția regelui Eric al XIV-lea al Suediei. Asteroidul 832 Karin a fost numit în onoarea ei.

Karin s-a născut la Stockholm ca fiica unui soldat pe nume Måns (numele ei fiind un patronim, literal înseamnă "fiica lui Måns") și a soției acestuia Ingrid. Mama ei provenea dintr-o familie de țărani din Uppland,^[1] care vindeau legume în piață. Se crede că ambii părinți au murit în jurul anului 1560.

Potrivit unei legende, Eric XIV a observat-o prima dată în piață în Stockholm și a fost atât de uimit de frumusețea ei încât a dus-o la Curte ca iubită a lui;^[1] în realitate însă, Karin Månsdotter era în 1564 angajată ca servitoare la Karin, soția muzicianului curții Gert Cantor,^[1] care avea o tavernă și o casă de oaspeți în casa lui, unde ea probabil că servea oaspeții. Ea a fost făcută servitoare pentru sora regelui, prințesa Elisabeta, atunci când ea a devenit metresa regelui în 1565.

Regina Karin desenată de soțul ei în închisoare

Karin pare să fi intrat într-o relație cu Eric în primăvara anului 1565.^[1] Poziția pare să fi fost destul de oficială, ea primind haine scumpe, a apărut alături de el la Curte, și a primit propriul ei apartament și servitori. Astfel, ea ar putea fi considerată ca prima metresă regală oficială din Suedia, deși doar Hedvig Taube este considerată metresa regală oficială din Suedia. În vara anului 1565, ea a făcut parte din suita regelui la Skara.

Când s-a născut fiica ei Sigrid în 1566, ea a fost tratată ca o prințesă legitimă.^[1] Înainte de aceasta, regele a avut un întreg harem de metrese, cum ar fi Agda Persdotter și Doredi Valentinsdotter, dar când Karin intrat în viața lui, el le-a respins pe toate. Ea a primit, de asemenea, educație și a învățat să citească și să scrie. Tratamentul lui față de ea a provocat multă uimire. Ideile timpului au sugerat vrăjitorie și poțiuni de dragoste pentru a explica atașamentul profund.^[1][2]

Portretul lui Karin Månsdotter a fost realizat doar în desenele soțului ei în captivitate și într-un bust din ultimele ei zile la mormântul ei.^[3] Ea a fost descrisă ca fiind o fată foarte frumoasă, cu părul lung și blond, ochi nevinovați, iar personalitatea ei pare să fi fost calmă, umilă și naturală. Regele era instabil psihic și se pare că ea era singura care îl putea calma, fiind foarte apreciată de rude care o considerau bună pentru el. Nu a avut dușmani personali la curte, dar nu a fost respectată iar căsătoria lor din 1568 a fost considerată un scandal și este posibil să fi contribuit la detronarea lui.

Cândva în 1567, Eric a decis să se căsătorească cu Karin, în conformitate cu acordul pe care l-a făcut cu Consiliul în 1561, în care i s-a promis că se va căsători cu cine va dori. Planurile sale au fost susținute de către consilierul său Jöran Persson. S-a spus că metresa Karin era prietenă bună cu soția lui Persson, care s epare că a însoțit-o de multe ori în călătoriile ei între diferite palate regale.

Karin Månsdotter a făcut donații surorilor de la mănăstirea Vadstena în trei ocazii între 1566 și 1568, și s-a observat că generoasele ei donații au fost făcute în timpul bolii lui Eric în 1567

Regina cu doi dintre copiii ei

Eric al XIV-lea s-a căsătorit cu Karin morganatic în 1567, și oficial în 1568, atunci când ea a fost înnobilată și a fost încoronată regină sub numele de Katarina Magnusdotter (o versiune oficială a numelui ei). Prima ceremonie de nuntă, cea secretă, a fost realizată de către episcopul Laurentius Petri la 29 decembrie 1567.
În această perioadă Eric a fost periodic afectat de probleme mentale și s-a stabilit o regență. Căsătoria, probleme mentale ale lui Eric și influența lui Karin au provocat zvonuri. Într-o scrisoare a surorii lui Eric, Sofia, s-a spus că "nebunia care îl domină este o consecință a faptelor sale. El a fost oarecum instabil și înainte, iar acum el este complet așa, condus de soția sa", ceea ce înseamnă că soția lui ar folosi vrăjitoria.^[1] Soția consilierului lui Eric, Anna Andersdotter, prietenă apropiată a lui Karin, a fost acuzată de a fi răspândit zvonuri și condamnată pentru calomnie, dar a fost grațiată, la cererea lui Karin.^[1] Regența a arestat mulți dintre consilierii lui Eric iar Karin a intervenit pentru mulți din ei. Când Eric și-a revenit și regența a fost desființată, Karin a intervenit în a face pace între Eric și fratele său, Ducele Johan.^[1]

La 10 februarie 1568, Karin a fost înnobilată și a primit oficial sigiliul de regină.^[1] Într-o scrisoare către cumnatele ei, prințesele Sofia și Elisabeta, se observă că ea a șters prima versiune în care le-a numit în mod oficial "Dragi surori" și că ea nu se numea "Regina" ci "Regina aleasă", care a fost interpretată prin faptul că ea știa că poziția ei nu a fost pe deplin acceptată de aristocrație.^[1]

Nunta oficială a avut loc în Storkyrkan la 4 iulie 1568, a doua zi după încoronare. Karin Månsdotter a fost dusă la altar de către vărul regelui Per Brahe sub o bandieră de aur purtată de patru nobili. Atât fiul cât și fiica lui Eric și Karin au fost prezenți pentru a confirma statutul lor oficial. Ei au fost plasați sub bandieră, între părinții lor.

La scurt timp după încoronare, frații lui Eric s-au răzvrătit și el și familia sa au fost închiși. Se spune, că în timpul detronarii, Karin a căzut în genunchi în fața reginei văduve Katarina Stenbock, strigând: "Iartă-l!". Karin a împărțit prizonieratul cu Eric întâi la palatul regal din Stockholm, apoi la castelul de la Turku (1570–1571), la castelul Kastelholm, castelul Gripsholm (1571–1573) și castelul Västerås (1573). Copiii au fost plasați în grija reginei văduuve Catherine Stenbock și a guvernantei lor franceze, însă s-au renit cu părinții lor în 1570.^[1] karin a născut doi copii în captivitate, în 1570 și 1572 însă ambii au murit în închisoare.
Este cunoscut faptul că Eric a fost de cel puțin trei ori abuzat fizic de gardian, dar nu se crede că acest lucru s-a întâmplat în prezența lui Karin.^[1]Regina Karin și copiii s-au despărțit de soțul ei la 14 iunie 1573, pentru a preveni nașterea altor copii legitimi. Ei au fost duși la castelul din Turku, în Finlanda, unde au rămas sub arest la domiciliu până la moartea soțului ei, patru ani mai târziu. În 1575, fiul ei a fost luat și trimis în Polonia pentru a fi plasat în grija iezuiților dar i s-a permis să-și păstreze fiica. În 1577 ea a primit vestea morții soțului ei. Karin a fost tratată cu bunătate și a primit domeniul regal Liuksiala Manor în Kangasala, Finlanda, unde a trăit restul vieții ei.

Karin Månsdotter

Căsătorită cu Eric al XIV-lea al Suediei Copii Prințesa Sigrid a Suediei Prințul Gustav al Suediei Prințul Henric al Suediei Prințul Arnold al Suediei

·         1705:  Prințul Georg de Hesse-Darmstadt, mareșal al armatei austriece, vicerege al Cataloniei (n. 1669)
* 1768: Joseph-Nicolas Delisle (4 aprilie 1688, Paris – 13 septembrie 1768, Paris) a fost un astronom și un profesor francez.

Era unul din cei unsprezece copii ai lui Claude Delisle (1644-1720). Ca mulți din frații săi, între care Guillaume Delisle (1675-1726), el a făcut studii clasice, dar s-a orientat rapid spre astronomie sub conducerea lui Jacques Cassini (1677-1756). În 1714 a intrat la Academia Franceză de Științe ca student al lui Giacomo Filippo Maraldi.^[9] Devenit adjunct, apoi asociat astronom al Academiei în 1716 și 1719, profesor la Collège de France în 1718 și membru al Academiei din Rouen, i-a avut elevi pe Jean-Paul Grandjean de Fouchy, Joseph Jérôme Lefrançois de Lalande și pe Charles Messier.

Deși bun om de știință și provenind dintr-o familie înstărită, el nu dispunea de mari mijloace financiare. Viața i s-a schimbat radical atunci când a fost chemat de țarul Rusiei, Petru I, la Sankt-Petersburg, în 1725, pentru a fonda și conduce o școală de astronomie la Academia Rusă de Științe, unde l-a chemat, în 1726, pe fratele său Louis de l’Isle. A fondat Observatorul din Sankt-Petersburg. A devenit relativ bogat și celebru, în așa măsură încât, revenind la Paris, în 1747, a primit titlul de astronom și și-a putut crea propriul său observator astronomic la hôtel de Cluny, făcut celebru, mai târziu, de Charles Messier.

Craterul lunar Delisle, fotografiat de Apollo 15

Delisle a arătat că curcubeele sunt cauzate de separarea luminii Soarelui de către picăturile de apă. A lucrat și la calcularea distanței dintre Pământ și Soare, și a observat tranzitul lui Mercur și tranzitul lui Venus. Este cunoscut și pentru inventarea unei scări de temperatură, în 1732, scara Delisle.

În 1749 a fost ales membru străin al Academiei Regale Suedeze de Științe.

Joseph-Nicolas Delisle

Părinți Claude Delisle[*]  Frați și surori Louis de l'Isle[*] Guillaume Delisle[*]

* 1826: Jacob Hübner (n. 20 iunie 1761,^[1] Augsburg, Sfântul Imperiu Roman – d. 13 septembrie 1826,^[1] Augsburg, Regatul Bavariei) a fost un entomolog german. El a fost autorul Sammlung Europäischer Schmetterlinge (1796–1805), o lucrare fundamentală a entomologiei.

Hübner a fost autorul lucrării Sammlung Europäischer Schmetterlinge (1796–1805), o lucrare fundamentală în domeniul entomologiei. El a fost unii dintre primii specialiști care a lucrat pe lepidopterele din Europa. El a descris câteva specii noi, cum ar fi Sesia bembeciformis și Euchloe tagis, multe dintre ele fiind specii comune. De asemenea, el a descris multe alte noi genuri și specii.

El a fost designer și gravor și din 1786 a lucrat timp de trei ani ca designer și gravor la o fabrică de bumbac în Ucraina. Acolo a colectat fluturi și a făcut descrieri și ilustrații pentru unii pe care le-a adăugat în Beiträge zur Geschichte der Schmetterlinge (1786–1790), pe lângă alte câteva noi specii descoperite în zona rurală de lângă casa sa din Augsburg.

Jacob Hübner

·         1847: Nicolas Oudinot, mareșal francez (n. 1767)
* 1848: María Isabella a Spaniei (6 iulie 1789 – 13 septembrie 1848) a fost infantă a Spaniei și regină a Regatului celor Două Sicilii. A fost a doua soție a lui Francisc I și cea mai mică fiică a regelui Carol al IV-lea al Spaniei și a reginei Maria Luisa de Parma. A avut 12 copii.

Născută la Palatul Regal din Madrid, María Isabel de Borbón y Borbón-Parma a fost al 11-lea copil al regelui Carol al IV-lea al Spaniei (1748–1819) și a soției acestuia, Maria Luisa de Parma (1751–1819), o nepoată a regelui Ludovic al XV-lea al Franței. Bunicii ei paterni au fost Carol al III-lea al Spaniei și Maria Amalia de Saxonia. Bunicii mateni au fost Filip, Duce de Parma și Prințesa Louise Élisabeth a Franței. Bunicii ei erau frați, ambii fii ai regelui Filip al V-lea al Spaniei și ai celei de-a doua soții, Elisabeth Farnese

Infanta María Isabel. Portret de Francisco Goya.

Deși tatăl Mariei Isabel a menținut aparențele unui monarh absolut și puternic, el a avut un rol pasiv, lăsând puterea soției sale și a prim-ministrului Manuel Godoy. Mama Mariei Isabel, regina Maria Luisa, l-a dominat complet pe rege. Nașterea Mariei Isabel a coincis cu ridicarea la putere a lui Godoy. Cum nepopulara regină Maria Luisa era sub vraja lui Godoy, inamicii lor i-au acuzat că ar fi fost iubiți.^[1] Zvonurile de la curte atribuiau paternitatea Mariei Isabel nu regelui ci tânărului Godoy, care a devenit prim-ministru în 1792.^[1][2]

Copilăria infantei a coincis cu evenimentele Franței revoluționare și turbulențele politice din Spania.^[3] Mezina unei familii mari, María Isabel a fost răsfățată de părinții ei și educația a fost rudimentară.^[4]

În decembrie 1800, Lucien Bonaparte a ajuns în Spania ca noul ambasador francez. Prin el, regina Maria Luisa a oferit-o pe María Isabel în căsătorie cu Napoleon Bonaparte în aprilie 1801.^[5] Pe atunci Prim Consulul Napoleon era căsătorit cu Joséphine de Beauharnais de doi ani, însă i se sugerase să divorțeze și să se căsătorească cu o prințesă cu sânge regal.^[6] Napoleon avea o părere proastă de familia Bourbon și a comentat în particular: "Dacă m-aș recăsători, nu m-aș uita la o casă în ruine pentru urmașii mei".

María Isabel în 1819

Dornică să găsească o coroană pentru María Isabel, în primăvara anului 1801, mama ei a căutat s-o căsătorească cu verișorul ei primar pe linie paternă, Ducele de Calabria, Prințul Francesco de Napoli și Sicilia, a cărui soție, Arhiducesa Maria Clementina de Austria, era încă în viață însă a murit în luna noiembrie a aceluiași an.^[7]

Ideea a venit de la diplomatul francez Alquier, care fusese ambasador la Madrid și Neapole.^[7] Planul său era de a aduce regatul Neapole, un aliat al Angliei și ostil Franței, în recent formata alianță spaniolo-franceză, propunând apropierea relațiilor dintre cele două familii prin două căsătorii.^[7] Infanta María Isabel și fratele ei mai mare, Ferdinand, Prinț de Asturia urmau să se căsătorească cu verii lor primari Maria Antonia de Neapole și Francesco, Duce de Calabria.

Prințul Moștenitor de Neapole era fiul cel mare al regelui Ferdinand al Siciliei, fratele mai mic al tatălui ei, și al Mariei Carolina de Austria, o soră a Mariei Antoaneta. Ideea a fost bine primită de regele Ferdinand, care își dorea o relație mai bună cu fratele său, regele Spaniei.^[7] Soția lui, Maria Carolina, care ura Franța și nu avea încredere în Spania, s-a opus.

Infanta María Isabel avea numai 12 ani, era prea tânără chiar și pentru o perioadă când prințesele se căsătoreau de foarte mici, însă căsătoria a fost justificată de necesitatea de a grăbi reluarea relațiilor apropiate între Spania și Neapole într-un moment critic pentru curțile europene, care se luptau cu politica expansionstă a lui Napoleon Bonaparte.

Contractul celor două căsătorii a fost semnat la Aranjuez în aprilie 1802.^[8] La 6 iulie 1802, la vârsta de 13 ani, María Isabel s-a căsătorit prin procură la Madrid cu vărul ei în vârstă de 25 de ani, Francesco, ca cea de-a doua lui soție. Fratele ei Ferdinand l-a reprezentat pe mire la ceremonie. Familia regală spaniolă a călătorit la Barcelona la 13 august.^[9] Cele două cupluri s-au căsătorit în persoană la 4 octombrie, la sosirea lui Francesco și a surorii sale.^[10] Festivitățile au durat până la 12 octombrie când María Isabel (italiană Maria Isabella) a părăsit Barcelona pentru Neapole

Portret al María Isabella

Maria Isabella nu a produs o impresie bună la sosirea ei la curtea din Neapole. Toate cele patru fiice ale lui Carol al IV-lea al Spaniei erau mici și îndesate.^[12] Spre deosebire de surorile sale, Maria Isabella avea trăsături regulate și părea chiar mai mică decît cei 13 ani pe care îi avea. A fost descrisă ca fiind "mică și rotundă ca un balon".^[13] Soacra ei, regina Maria Carolina, fusese apropiată de prima soție a fiului ei, care îi fusese și nepoată. Ea a avut o primă părere nefavorabilă de tânăra Maria Isabella despre care a scris următoarele:

„Un chip proaspăt, fin, sănătos, nu în ultimul rând Bourbon, cu alb și roșu și ochi negri. Este foarte robustă și voincă, iar picioarele ei sunt foarte scurte. Atât pentru exteriorul ei. Restul nu poate fi descris pentru că nu-l înțeleg nici eu. Este nulă în ceea ce privește respectul, cunoașterea, ideile, curiozitatea. Nimic, absolut nimic. Vorbește puțină spaniolă însă nici italiană sau franceză și numai monosilabic cu Da sau Nu. Zâmbește tot timpul indiferent dacă este sau nu ea este mulțumită... Fiica lui Francesco în vârstă de patru ani este mult mai inteligentă. Francesco a angajat profesori s-o învețe italiană și bazele geografiei și aritmeticii. Ea știe să cânte un pic la pian, în rest nu știe nimic. Am încercat s-o laud și s-o stimulez. Nu simte nimic; râde. Este ca o mașinărie care poate obține câteva atitudini însă niciodată maturitate reală. Dacă aș fi femeia ambițioasă, intrigant de care se spune că aș fi, ar trebui să fiu încântată să am o astfel de noră care nu va deveni niciodată nimic însă eu sunt prea conștiinciosă pentru asta. Am încercat s-o modelez drept tovarășă pentru soțul ei, chiar dacă asta ar însemna s-o întorc împotriva mea. Crede-mă, acest copil este o prezență îngustă, ea nici nu va înnobila nici nu va îmbunătăți rasa noastră. Toată clica spaniolă numeroasă, toate proiectele și sistemele lor, au primit o lovitură la sosirea acestei Prințese și a nulității ei perfecte.^[4]”

Ca Prințesă Moștenitoare a Neapole, Maria Isabella nu a luat parte la politică. Tânără și neexperimentată, ea nici nu avea caracterul energetic, nici educația să fie activă în sfera publică. Avea numai 15 ani când prima ei fiică, Luisa Carlotta, s-a născut la Portici la 24 octombrie 1804. De asemenea, ea a avut o fiică vitregă, Prințesa Carolina de Neapole și Sicilia, care se va căsători cu Ducele de Berry (al doilea fiu al regelui Carol al X-lea al Franței).

Viața Mariei Isabella a fost profund marcată de acțiunile lui Napoleon Bonaparte. După ce a fost încoronat împărat al Franței în decembrie 1804, Napoleon a continuat să-și extindă puterea în peninsula italiană. Temându-se pentru coroana sa, regele Ferdinand s-a alăturat celei de-A Treia Coaliții împotriva lui Bonaparte. Trupele lui Napoleon au învins toate armtele aliate la Austerlitz în decembrie 1805 și forțele din Neapole la Campo Tenese. În urma acestor victorii, forțele lui Napoleon au ocupat Neapole în 1806. Împăratul a dăruit coroana fratelui său Joseph Bonaparte și patru ani mai târziu cumnatului său, Joachim Murat.

Maria Isabella, împreună cu restul familiei regale, au plecat în Sicilia în februarie 1806. În ciuda încercărilor succesive ale lui Murat să invadeze insula, regele Ferdinand și Maria Carolina și-au menținut statutul și puterea în Sicilia sub protecția trupelor britanice. Adevărata putere în Sicilia o deținea Lordul William Bentinck, comandantul trupelor britanice pe insulă. Bentinck a stabilit o constituție și l-a privat pe Ferdinand de orice putere. Regele și-a petrecut următorii ani vânând și făcându-și apariția la Palermo numai când era necesară prezența sa.

În 1812, soțul Mariei Isabella a fost numit regent. Francesco s-a ciocnit de aristocrația insulei, care s-a opus noilor taxe pentru a finanța războiul împotriva Franței, susținând un grad ridicat de autonomie. Lipsită de influență, regina Maria Carolina a fost exilată la casa sa din Austria în 1813, unde a murit un an mai târziu.

Famila lui Francesco I al celor Două Sicilii

În 1815, sub protecția Austriei, Ferdinand s-a întors în Neapole. El a suprimat constituția siciliană și a unit cele două regate Regatul celor Două Siclii în 1816, dăruindu-i lui Francesco titlul de Duce de Calabria ca moștenitor al regatelor.^[14] Servind ca locotenent în Sicilia (1815-1820), Francesco și Maria Isabella au rămas în Sicilia, vizitând rar Neapole.

Deși a părăsit Spania la o vârstă fragedă, Maria Isabella a rămas atașată de familia ei și de țara natală. În toamna anului 1818 ea și-a vizitat părinții care trăiau în exil la Roma.^[15] Maria Isabella a contribuit la alegerile maritale ale curții napolitane pentru fiicele ei, dintre care patru (din șase) au mers să se căsătorească cu membri ai familiei regale spaniole. Prima dintre aceste căsătorii a avut loc în aprilie 1819, între fiica ei cea mare Luisa Carlotta și fratele mai mic al Mariei Isabella, Infantele Francisco de Paula al Spaniei.

În timpul acestor ani turbulenți, Maria Isabella a fost însărcinată în mod constant. La intervale de mai puțin de doi ani, ea a născut npuă copii la Palermo: Maria Cristina (27 aprilie 1806), Amalia (8 martie 1808, care a murit un an mai târziu), Ferdinand, moștenitor aparent (12 ianuarie 1810), Carol, Prinț de Capua (10 octombrie 1811), Leopold, Conte de Siracuza (22 mai 1813), Maria Antonia (19 decembrie 1814), Antonio, Conte de Lecce (23 septembrie 1816), Maria Amalia (5 februarie 1818) și Carolina Ferdinanda (29 februarie 1820).

Maria Isabella, care încă trăia în Parlermo, tânjea după o viață mai interesantă pe continent și în cele din urmă s-a întors la Napoli cu soțul ei în iulie 1820. Socrul ei, regele Ferdinand, era acum complet subordonat Austriei; un austriac, contele Nugent, era comandantul-șef al armatei. Pentru următorii patru ani socrul ei a domnit ca un monarh absolut, neacordând reforme constituționale. În această perioadă, Maria Isabella a avut încă doi copii născuți la Napoli: Teresa Cristina la 14 martie 1822 și Louis, Contele de Aquila la 19 iulie 1824.

Regele Ferdinand I al celor Două Sicilii a murit la 4 ianuarie 1825 și soțul Mariei Isabella a devenit noul rege. Francisc I, la vârsta de 47 de ani, era un bărbat gras, bine-intenționat, simplu în gusturile sale și mai interesant de agricultură decât de politică.^[16] De la început, Francisc I s-a comportat foarte diferit de prințul liberal care fusese ca moștenitor al coroanei și scurta sa domnie a fost în esență reacționară. Deși gelos pe autoritatea sa, el a lăsat guvernarea în mâinile primului ministru Luigi de Medici (1759 - 1830).^[17]

În noul ei rol de regină consort, Maria Isabella nu a deținut nici un rol politic. Ea a avut nici ambiție, nici interes față de guvernare. La 34 de ani și mamă a doisprezece copii, ea încă îl îngrijea pe fiul ei, contele de Aquila, născut cu un an mai înainte. Supragreutatea cauzată de multiplele sarcini au distrus trăsăturile regulate ale reginei.^[18] Maria Isabella a fost frivolă, copiăroasă și cu inima bună.^[16] Îi plăceau: teatrul, balurile și festivitățile publice.^[19] Simplă și generoasă, ea a fost mai populară decât soțul ei.^[19]

Maria Isabella

Cuplul regal a trăit înconjurat de soldați, mereu temându-se de o revoluție.^[18] Securitate acestora a fost garantată de către trupele austriece staționate în Neapole, dar plata lor a fost o povară grea pentru vistieria statului și principalul motiv pentru marea daatorie publică.^[20] La sfatului lui Medici, Francisc și Maria Isabella au luat cu ei pe fiul lor de un an, contele de Aquila, și au mers la Milano în mai 1825 pentru a obține o reducere a trupelor de ocupație.^[21] După un acord între Medici și ambasadorul austriac, contele von Ficquelmont, regele și regina s-au întors la Neapole la 18 iulie. Trupele autriece au fost reduse la 12.000 și au părăsit Neapole în februare 1827.^[22][23]

La 13 august 1827, Maria Isabella a născut ceel de-al 13-lea și ultimul copil, Francesco di Paola, Conte de Trapani. Însoțitoarea constantă a reginei a fost cea de-a doua fiică, Maria Christina, care era la fel de cochetă ca mama ei.^[24] Maria Christina avea deja peste 20 de ani și părinții erau dornici să-i găsească un soț regal. Oportunitatea a venit când fratele Mariei Isabella, Ferdinand al VII-lea al Spaniei a rămas văduv în mai 1829. Fiica cea mare a Mariei Isabell, Infanta Luisa Carlota, a aranjat repede o căsătorie între sora ei și unchiul lor..^[25]

Ferdinand al VII-lea și-a invitat sora și cumnatul să-și însoțească fiica pentru nunta de la Madrid. Francisc I era afectat de gută și sănătatea sa era precară, dar Maria Isabella era nerăbdătoare să-și viziteze țara natală după douăzeci și șapte ani de absență. Ea și-a convins soțul să călătorească pentru mai mult timp în Spania.^[26] Fiul lor cel mai mare, Ferdinand, Duce de Calabria a fost lăsat regent în timpul absenței.^[27]

Călătorind pe uscat, cuplul regal a plecat spre Spania la 28 septembrie 1829. Pe drum, ei l-au vizitat pe Papa Pius al VIII-lea la Roma. La Grenoble, s-au întâlnit cu Ducesa de Berry, fericită să-și vadă părinții după treisprezece ani.^[27] Odată ajunși în Spania, căsătoria a fost celebrată la 25 ianuarie 1830. Pe drumul de întoarcere, ei s-au întâlnit din nou cu ducesa de Berry care le-a prezentat pe fiul ei, Ducele de Bordeaux. Maria Isabella și soțul ei au mers la Paris, unde l-au întâlnit pe regele Carol al X-lea al Franței.^[28] Regele și regina au ajuns la Napoli la 30 iulie. După întoarcerea lor, starea de sănătate a regelui s-a deteriorat rapid. A murit la 8 noiembrie 1830

Palatul Capodimonte, unde regina-mamă s-a retras împreună cu cel de-al doilea soț, mai tânăr decât ea cu 16 ani.

După decesul soțului ei, fiul cel mare al Mariei Isabella, Ferdinand al II-lea a devenit rege. Ferdinand în vârstă de doar 20 de ani, timid și liniștit, a fost mai energic decât tatăl și bunicul său și și-a luat în serios responsabilitățile de rege. Relația dintre Maria Isabella și Ferdinand al II-lea a fost rece, regina mamă preferând pe cel de-al doilea fiu al ei, Carlo Ferdinand, Prinț de Capua, care împărtășea frivolitatea ei.

Maria Isabella a rămas văduvă la o vârstă când era încă tânără, cu poftă de viață și o anumită frumusețe în ciuda greutății sale. Înconjurată de admiratori, ea a avut o slăbiciune pentru oficiali frumoși mai tineri decât ea. Potrivit zvonurilor de la curte, ea a avut amanți. Comportamentul ei l-a exasperat pe Ferdinand al II-lea..^[19][30] La 21 noiembrie 1832 Ferdinand s-a căsătorit cu Maria Christina de Savoia, cu care Maria Isabella s-a înțeles bine. Noua regină i-a împăcat pe mamă și fiu.^[31]

Regina-mamă era preocupată să găsească soți pentru fiicele ei. În 1832, fiica ei Maria Amalia în vârstă de 14 ani s-a căsătorit cu infantele Sebastian al Spaniei, care era văr primar cu Maria Isabella. A patra căsătorie spaniolă a avut loc după decesul ei, în 1850, când Carolina Ferdinanda s-a căsătorit cu Carlos, Conte de Montemolín, pretendent carlist la tronul Spaniei. În iunie 1833, pioasa ei fiică Maria Antonia s-a căsătorit cu Marele Duce de Toscana Leopold al II-lea care era văduv.

În 1835, la 46 de ani, Maria Isabella a început o relație cu un ofițer austriac, baronul Peter von Schmuckher.^[19] Relația lor a fost turbulentă. Cu toate acestea, la moartea soției lui Schmuckher în 1837, ea a intenționat să se căsătorească cu el.^[19] Când ambițiosul baron a pretins titluri și privilegii regale ca o condiție a căsătoriei, Maria Isabella l-a respins, apelând la fiul ei regele Ferdinand al II-lea pentru a scăpa de fostul ei iubit. Regele l-a expulzat pe Schmuckher în ianuarie 1838.^[19]

Cum Maria Isabella era hotărâtă să se recăsătorească, fiul ei, regele Ferdinand al II-lea, i-a dat o listă cu nume de tineri nobili din regat de unde să aleagă.^[32] Primele sale două alegeri au ezitat și ea și-a retras propunerea. În cele din urmă l-a ales pe Francesco, conte del Balzo dei Duchi di Presenzano (1805–1882), un tânăr și frumos locotenent dintr-o veche familie nobilă dar săracă.^[32] Căsătoria a avut loc la 15 ianuarie 1839. Mireasa avea 50 de ani iar mirele 34. Cuplul nu a avut copii. S-au retras de la curte și s-au mutat la palatul Capodimonte.^[33] Ea a murit la 13 septembrie 1848 la 59 de ani.

Maria Isabela a Spaniei

Regină a celor Două Sicilii

Portret al reginei de Vicente López y Portaña. Părinți Carol al IV-lea al Spaniei Maria Luisa de Parma  Frați și surori Ferdinand al VII-lea al Spaniei Infantele Carlos, Conte de Molina Infantele Francisco de Paula al Spaniei Maria Louisa a Spaniei Charlotte de Spania Infanta María Amalia of Spain[*]  Căsătorită cu Francisc I al celor Două Sicilii Francisc, Conte de Balzo Copii Prințesa Luisa Carlotta Maria Christina, regină a Spaniei Ferdinand II Carlo Ferdinand, Prinț de Capua Leopold, Conte de Siracuza Maria Antonia, Mare Ducesă de Toscana Antonio, Conte de Lecce Prințesa Maria Amalia Maria Carolina, Contesă de Montemolin Theresa Christina, împărăteasă a Braziliei Louis, Conte de Aquila Francisc, Conte de Trapani

* 1871: Ibrahim Șinasi (n. 5 august 1826, Istanbul, Imperiul Otoman – d. 13 septembrie 1871,^[1] Istanbul, Imperiul Otoman) a fost un faimos autor, traducător și ziarist de origine turcă din perioada Tanzimatului.

Ibrahim Șinasi s-a născut pe 5 august 1826 la Istanbul. Tatăl său și-a pierdut viața în războiul ruso-turc din 1829, devenind astfel un martir. Mama sa l-a crescut cu ajutorul apropiaților familiei preocupați să-i acorde o bună educație. S-a bucurat mai ales de protecția marelui vizir Mustafa Reșit Pașa cunoscut și sub numele de Büyük Reșit Pașa, care era un susținător al ideii de modernizare și apropiere de Occident și datorită cui va fi trimis să-și consolideze cunoștințele la Paris. Acolo a urmat studii de limbă și literatură, iar mai târziu a fost ales membru într-una dintre cele mai celebre societăți de orientalistică. În 1854 se întoarce în Istanbul, unde își va construi un renume în ramura publicistică. A murit pe 3 septembrie 1871 la Istanbul

Tanzimatul (1839-1886) este o perioadă de profunde transformări pe plan economic , politic și social al imperiului otoman soldată cu schimbări esențiale și pe plan cultural. Punctul de plecare al acestei perioade este considerat a fi așa numita Porunca Imperială „Tanzimat Fermanı” cunoscută și sub numele de Edictul imperial de la Gülhane „Gülhane –i Hatt-i Hümâyunu” promulgat la câteva luni de la urcarea pe tron a lui Abdül Mecid

Ibrahim Șinasi

·         1872: A încetat din viaţă filosoful Ludwig Feuerbach: “Esenţa creştinismului”; (n. 28 iulie 1804). Ludwig Andreas Feuerbach (n. 28 iulie 1804, d. 13 septembrie 1872) a fost un filosof german, al patrulea fiu al juristului Paul Johann Anselm Ritter Feuerbach. Feuerbach a fost un critic al idealismul hegelian, dominant în acea vreme în Germania. In scrierile sale a restaurat materialismul, afirmand că natura e primordială în raport cu gîndirea si a pus în centrul filozofiei natura şi omul, conceput ca o parte a naturii. Materialismul antropologic, concepţia despre om a lui Feuerbach au avut însă un caracter abstract şi contemplativ, întrucît Feuerbach nu a putut înţelege esenţa socială a omului, precum şi însemnătatea practicii, a activităţii materiale prin care omul transformă natura, transformîndu-se pe sine însuşi.
* 1877: Alexandre Herculano de Carvalho e Araújo (n. 28 martie, 1810, Lisabona — 13 septembrie, 1877, Santarém) a fost un scriitor, istoric și jurnalist portughez. Este promotorul și principalul reprezentant al romantismului portughez, alături de Almeida Garrett.
Herculano și-a expus clar gândirea sa politică în nenumărate rânduri și s-a văzut antrenat în diferite polemici de doctrină. Vasta sa activitate jurnalistică este reunită în colecția Opúsculos. A scris versuri pe teme religioase (A voz do profeta, 1836 - Vocea profetului), romane istorice sub influența lui W. Scott („O monge de Cister”, 1841 - Călugărul din Cister). Autor al monumentalei lucrări „Istoria Portugaliei” (História de Portugal).

Alexandre Herculano

* 1877: Prințesa Maria Anna de Bavaria (germană Maria Anna Leopoldine Elisabeth Wilhelmine von Bayern; 27 ianuarie 1805 - 13 septembrie 1877) a fost, prin căsătorie, regină a Saxoniei din 1836 până în 1854.

Portret al Mariei Anna cu sora sa geamănă Sofia și sora mai mică, Ludovika.

Maria Anna a fost a fiica regelui Maximilian I de Bavaria și a celei de-a doua soții Carolina de Baden. A fost sora geamănă a Prințesei Sofia a Bavariei (mama împăratului Franz Joseph al Austriei și a împăratului Maximilian I al Mexicului).

La 24 aprilie 1833 la Dresda, Maria s-a căsătorit cu Prințul moștenitor Frederic al Saxoniei al cărui frate, Prințul Ioan al Saxoniei, se căsătorise cu sora mai mare a Mariei, Prințesa Amalie Auguste de Bavaria.

În 1836, Frederic i-a succedat unchiului său Anton ca rege al Saxoniei. Maria Anna și Frederic nu au avut copii. Regele Frederic a fost succedat de fratele său, Ioan.

Maria Anna de Bavaria

Regină a Saxoniei

Portret al Mariei Anna de Joseph Karl Stieler, c. 1850. Părinți Maximilian I Iosif de Bavaria Carolina de Baden  Frați și surori Prințesa Augusta de Bavaria Elisabeta Ludovica de Bavaria Prințesa Ludovika de Bavaria Prințesa Sofia de Bavaria Carolina Augusta de Bavaria Prințesa Amalie Auguste de Bavaria Prințul Karl Theodor de Bavaria Ludovic I al Bavariei Maximiliana of Bavaria[*]  Căsătorită cu Frederic August II

* 1881: Ambrose Everett Burnside (n. 23 mai 1824,^[1] Liberty, Indiana, SUA – d. 13 septembrie 1881,^[1][2] Bristol[*], SUA) a fost un ofițer, director de căi ferate, inventator, industriaș și om politic american din statul Rhode Island, guvernator al acestui stat și senator al SUA din partea lui. Ca general al armatei Uniunii în Războiul Civil American, a condus campaniile reușite din Carolina de Nord și cea din estul statului Tennessee dar a fost învins în dezastruoasa bătălie de la Fredericksburg și în Bătălia Craterului. Stilul său distinctiv în care își purta părul facial, favoriții, își trage denumirea din limba engleză (sideburns) de la numele său.

Ambrose Burnside

Ambrose Burnside, circa 1880

·         1894: Emmanuel Alexis Chabrier, compozitor și pianist francez (n. 1841)
* 1906: Prințul Friedrich Wilhelm Nikolaus Albrecht al Prusiei (8 mai 1837 – 13 septembrie 1906) a fost mareșal prusac și, din 1885 regent al ducatului de Brunswick.

S-a născut la Berlin, Brandenburg ca al doilea copil și primul fiu al Prințului Albert al Prusiei (1809–1872) și a soției sale, Prințesa Mariana a Țărilor de Jos (1810–1883), fiica regelui Willlem I al Țărilor de Jos. Tatăl său a fost fratele regelui Frederic Wilhelm al IV-lea al Prusiei și al împăratului Wilhelm I al Germaniei.

În 1885 a fost ales regent pentru ducatul de Brunswick, când cancelarul german Otto von Bismarck l-a înlăturat pe Ernest Augustus, Prinț de Hanovra.^[1] După ce a acceptat regența, Albert și Maria au locuit în Brunswick, Berlin și Kamenz.^[1] Prințul Albert a murit la Schloss Kamenz în 1906, la 69 de ani. A fost înmormântat în mausoleul din parcul palatului Kamenz. După al Doilea Război Mondial, mausoleul a fost jefuit și corpurile lui Albert și a soțiie sale au fost reînhumate în parc

Prințul Albert în 1881

La 9 aprilie 1873 la Berlin s-a căsătorit cu Prințesa Maria de Saxa-Altenburg, fiica lui Ernst I, Duce de Saxa-Altenburg (1826–1908) și a soției lui, Agnes de Anhalt-Dessau (1824–1897). Mariajul nu a fost fericit iar mai târziu cei doi au divorțat. Decizia lui de a aștepta să împlinească 36 de ani înainte de a se căsători este considerată a fi fost o reflectare a situației maritale a părinților săi.^[3]

Împreună au avut trei copii:

• Friedrich Heinrich Albrecht (1874–1940)
• Joachim Albrecht (1876–1939)
• Friedrich Wilhelm (1880–1925)

Prințul Albert

Prințul Albert al Prusiei

Părinți Prințul Albert al Prusiei Prințesa Mariana a Țărilor de Jos  Frați și surori Prințesa Alexandrine a Prusiei Charlotte Frederica a Prusiei Frederick of Hohenau[*] Wilhelm von Hohenau[*]  Căsătorit cu Prințesa Maria de Saxa-Altenburg Copii Prințul Friedrich Heinrich Albrecht Prințul Joachim Prințul Friedrich Wilhelm

* 1910: Elefterie Cornetti (n. 1831, Craiova, d. 13 septembrie 1910, Viena), fost om politic și persoană de notorietate în Craiova secolului XIX.

A făcut parte din Comitetul electoral, participând activ la desemnarea deputaților pentru Adunarea Electivă a Țării Românești. Cornetti a fost consilier municipal (până în 1859), când a preluat casieria Consiliului Municipal Craiova (1859-1861). Prin decret al domnitorului, este confirmat comandant la Garda cetățenească a Craiovei. A fost deputat pentru județul Dolj (1867); membru în comisia de rechiziții a județului Dolj (1877); prefect al județului Mehedinți (1878-1879); primul director al Băncii Naționale, Filiala Craiova.

Din 1887 a fost desemnat senator liberal pe viață.

Cornetti se naște în anul 1831, după un document al Oficiului Stării Civile din Craiova. S-a căsătorit în 1870 cu Elena Zissu, fiica boierului Marcu Zissu Olaru, de origine grecească. Pentru a clasifica cazul moșiei Olari din actul de căsătorie lui Elefterie Cornetti cu Elena M. Zisu, rezultă că locul nașterii este în Craiova, anul precizat mai sus. Părinți fiind Ecaterina și Crăciunu Ion.

·         1912: Joseph Furphy, romancier australian (n. 1843)

·         1913: Aurel Vlaicu (n. 19 noiembrie 1882, Binținți, lângă Orăștie, județul Hunedoara - d. 13 septembrie 1913, Bănești, lângă Câmpina) a fost un inginer român, inventator și pionier al aviației române și mondiale. În cinstea lui, comuna Binținți se numește astăzi Aurel Vlaicu.

A fost elev al liceului reformat „Kocsárd Kún” din Orăștie, care din 1919 încoace a fost numit „Liceul Aurel Vlaicu”, luându-și bacalaureatul la Sibiu în 1902.

Octavian Goga și Aurel Vlaicu

Și-a început studiile inginerești la Universitatea Tehnică din Budapesta, studii pe care le-a continuat la Technische Hochschule din München, obținând diploma de inginer în 1907. După aceea a lucrat ca inginer la uzinele Opel în Rüsselsheim. În 1908 se întoarce la Binținți unde construiește un planor cu care efectuează un număr de zboruri în 1909. În toamna anului 1909 se mută în București și începe construcția primului său avion, Vlaicu I, la Arsenalul Armatei. Avionul zboară fără modificări (lucru unic pentru începuturile aviației mondiale) în iunie 1910. În anul 1911 construiește un al doilea avion, Vlaicu II, cu care în 1912 a câștigat cinci premii memorabile (1 premiu I si 4 premii II) la mitingul aerian de la Aspern, Austria. Concursul a reunit între 23 și 30 iunie 1912, 40 piloți din 7 țări, dintre care 17 din Austro-Ungaria, 7 germani, 12 francezi printre care și Roland Garros, cel mai renumit pilot al vremii, un rus, un belgian, un persan și românul Vlaicu. În cel mai cunoscut ziar vienez, Neue Freie Presse, se găseau următoarele rânduri despre zborurile lui Vlaicu:

„Minunate și curajoase zboruri a executat românul Aurel Vlaicu, pe un aeroplan original, construit chiar de zburător, cu două elici, între care șade aviatorul. De câte ori se răsucea (vira) mașina aceasta în loc, de părea că vine peste cap, lumea răsplătea pe român cu ovații furtunoase, aclamându-l cu entuziasm de neînchipuit.^[1].”

La 13 septembrie 1913, în timpul unei încercări de a traversa Munții Carpați cu avionul său Vlaicu II, s-a prăbușit în apropiere de Câmpina, se pare că din cauza unui atac de cord.^[2] Este înmormântat în cimitirul Bellu din București.

În anul următor prietenii săi Magnani și Silișteanu finalizează construcția avionului Vlaicu III, și cu ajutorul pilotului Petre Macavei efectuează câteva zboruri scurte. Autoritățile vremii interzic continuarea încercărilor; în toamna anului 1916, în timpul ocupației germane, avionul este expediat la Berlin. Avionul Vlaicu III a fost văzut ultima dată în anul 1940.

• 

  Aeroplanul Vlaicu în construcție
 
• 

  Monoplanul Vlaicu în arsenalul armatei române
 
• 

  Pe câmpul de la Cotroceni (primul zbor)
 
• 

  Primul zbor de lungime
 
• 

  Primul zbor
 
• 

  Aurel Vlaicu în zbor
 
• 

  Aurel Vlaicu la 200 de metri înălțime

• 

  Aurel Vlaicu tanar
 
• 

  Notite din studentie
 
• 

  Notite din studentie
 
• 

  Notite din studentie
 
• 

  Notite din studentie
 
• 

  Notite din studentie
 
• 

  Afis miting aviatic Oct. 17, 1910
 
• 

  Aurel Vlaicu la bordul avionului Vlaicu II
 
• 

  Componente din A. Vlaicu Nr. II recuperate de la locul accidentului
 
• 

  Placa commemorativa la casa memoriala Aurel Vlaicu
 
• 

  Piatra funerara a lui Aurel Vlaicu
 
• 

  A. Vlaicu Nr. II
 
• 

  A. Vlaicu Nr. III

 Moare Aurel Vlaicu în apropiere de Câmpina, în timpul unei încercări de a traversa Munții Carpați cu avionul său, Vlaicu II.

* 1918: Eduard Georg Wilhelm, Duce de Anhalt (germană Herzog Eduard Georg Wilhelm von Anhalt) (18 aprilie 1861 – 13 septembrie 1918) a fost prinț german din Casa de Ascania și penultimul conducător al ducatului de Anhalt din aprilie până în septembrie 1918.

duard s-a născut la Dessau, capitala ducatului, în 1861 ca al treilea fiu al Ducelui Frederic I de Anhalt (1831–1904) și a soției acestuia, Prințesa Antoinette de Saxa-Altenburg (1838–1908). Cum fratele cel mare al lui Eduard, Leopold, Prinț Ereditar de Anhalt, a murit în 1886 fără moștenitori masculini, și următorul frate, Frederic, nu avea moștenitori, Eduard a devenit moștenitor aparent și prinț ereditar după decesul tatălui lui în 1904.

La 21 aprilie 1918, Eduard i-a succedat fratelui său Frederic ca Duce de Anhalt însă pentru scurt timp; a murit în același an la 13 septembrie. Eduard a fost succedat de fiul său cel mare în viață, Prințul Joachim Ernst, sub regența fratelui mai mic al lui Eduard, Prințul Aribert.

Ducele Eduard s-a căsătorit cu Prințesa Luise de Saxa-Altenburg (1873–1953) la Altenburg la 6 februarie 1895. Ea era fiica Prințului Moritz de Saxa-Altenburg și a soției acestuia, Prințesa Augusta de Saxa-Meiningen. Cuplul a avut șase copii înainte să divorțeze în 1918.

• Frederique Margaretha (1896), a murit la câteva zile după naștere
• Leopold Frederick Maurice Ernest Constantine Aribert Eduard (1897-1898), a murit la vârsta de 1 an
• Marie-Auguste (1898-1983), căsătorită cu Prințul Joachim al Prusiei, fiul cel mic al împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei
• Joachim Ernst, ultimul duce de Anhalt
• Eugen (1903-1980), căsătoriy cu Anastasia Jungmeier (1901-1970); fiica lor Anastasia s-a căsătorit cu Maria Emanuel, Margraf de Meissen
• Wolfgang Albert Maurice Frederick William Ernest (1912-1936), a murit la vârsta de 23 de ani

Eduard

Duce de Anhalt

Părinți Frederic I, Duce de Anhalt Antoinette de Saxa-Altenburg  Frați și surori Aribert de Anhalt Frederic al II-lea, Duce de Anhalt Leopold, Prinț Ereditar de Anhalt Prințesa Elisabeth de Anhalt Prințesa Alexandra de Anhalt  Căsătorit cu Prințesa Luise Charlotte de Saxa-Altenburg Copii Prințesa Friederike Prințul Leopold Prințesa Marie-Auguste Joachim Ernst, Duce de Anhalt Prințul Eugen Prințul Wolfgang

* 1931: Lili Ilse Elvenes cunoscută ca Lili Elbe (28 decembrie 1882 – 13 septembrie 1931), a fost o artistă daneză cunoscută a fi prima persoană care a suferit o interventie chirurgicală de schimbare de sex, în 1930. Potrivit unor surse, a fost o persoană intersexuală.^[1][2] Elbe s-a născut ca Einar Magnus Andreas Wegener^[3] și a fost un artist de succes sub acest nume. De asemenea, ea se prezenta ca Lili, uneori scris Lily, și a fost prezentată în mod public ca sora lui Einar. Și-a schimbat legal numele în Lili Ilse Elvenes^[4] și a încetat să mai picteze.

Autobiografia ei Man into Woman, a fost publicată în 1933

Lili Elbe c. 1920

Elbe a întâlnit-o pe Gerda Gottlieb la Academia Regală Daneză de Arte Frumoase din Copenhaga,^[6] și s-au căsătorit în 1904, când Gottlieb avea 19 ani și Wegener 22.^[7] Cei doi au lucrat ca ilustratori, Elba specializându-se în picturi de peisaj, în timp ce Gottlieb ilustra cărți și reviste de modă. Amândoi au călătorit prin Italia și Franța, în cele din urmă stabilindu-se la Paris în 1912, unde Elba putea trăi în mod deschis ca femeie și Gottlieb ca lesbiană.^[7] Elba a primit premiul Neuhausens în 1907 și a expus la Kunstnernes Efterårsudstilling, la Muzeul de Artă Vejle și la Saloon și Salon d'Automne din Paris.

Elbe a început să se îmbrace în haine de femeie înlocuind un model absent pentru Gottlieb; soția sa i-a cerut să poarte ciorapi și tocuri astfel încât picioarele sale să poată substitui pe cele ale modelului. Elbe s-a simțit surprinzător de confortabil în acele haine.^[8] Cu timpul, Gottlieb a devenit faimoasă pentru picturile ei cu femei frumoase cu ochi migdalați și îmbrăcate chic. În 1913, publicul neavizat a fost șocat să descopere că modelul care a inspirat femeile fatale din picturile lui Gottlieb era de fapt soțul lui Gottlieb, "Elbe".^[7]

În anii 1920 și 1930, Elba s-a prezentat în mod regulat ca femeie, participând la diverse festivități și întreținând oaspeții în casa ei. Atunci când era îmbrăcată în haine de femeie, Elbe era prezentată de Gottlieb ca sora lui Einar Wegener.^[2] Numai prietenii apropiați știau adevărul.

Lili Elbe de Gerda Gottlieb

În 1930, Elbe a plecat în Germania pentru operație de schimbare de sex. Într-o perioadă de doi ani ea a suferit o serie de patru operații.^[9] Prima operație, cea de eliminare a testiculelor, a fost făcută sub supravegherea sexologului Magnus Hirschfeld la Berlin.^[9] Restul de operații chirurgicale au fost efectuate de Kurt Warnekros, un medic de la Clinica Municipală de femei din Dresda.^[10] A doua operație a fost implantarea unui ovar pe musculatura ei abdominală, a treia pentru a elimina penisul și scrotul,^[11] și a patra de transplant al unui uter și construirea canalului vaginal.^[12][13]

La momentul ultimei operații chirurgicale ale lui Elbe, cazul ei era reprezenta deja o senzație în ziarele din Danemarca și Germania. Un tribunal danez a invalidat căsătoria lui Wegener în octombrie 1930,^[14] și Elbe a reușit să schimbe legal numele și schimbarea de sex, primind inclusiv un pașaport cu numele Lili Ilse Elvenes. A încetat să mai picteze, crezând că este ceva care a făcut parte din identitatea lui Einar. După desfacerea căsătoriei, ea a revenit la Dresda pentru o intervenție chirurgicală finală.

În iunie 1931, Elbe a suferit cea de-a patra operație care a constat în implantarea uterului și construcția vaginului, ambele fiind proceduri noi și experimentale la acel moment.^[12] A murit la trei luni după operație din cauza paraliziei inimii cauzată de respingerea uterului de sistemul imunitar și infecția rezultată.^{[12][13][15][16]}

Gottlieb s-a căsătorit cu un ofițer militar, aviator și diplomat italian, maiorul Fernando "Nando" Porta, și s-a mutat în Maroc. Fernando a cheltuit toate economiile Gerdei și după ce au trăit mai mulți ani la Marrakech și Casablanca, cei doi au divorțat. Gottlieb s-a întors în Danemarca, unde a murit fără nici un ban, în 1940.

Lili Elbe

Lili Elbe în 1926 Căsătorită cu Gerda Wegener[*]

* 1931: Joachim Karl Wilhelm Friedrich Leopold Prinz von Preußen (14 noiembrie 1865 – 13 septembrie 1931) a fost fiul Prințului Friedrich Karl al Prusiei și al Prințesei Maria Anna de Anhalt-Dessau. A fost nepotul regelui Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei.

La 24 iunie 1889, Friedrich s-a căsătorit cu Prințesa Louise Sophie de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg.^[1] Ea era al șaselea copil al lui Frederic al VIII-lea, Duce de Schleswig-Holstein și a soției acestuia, Prințesa Adelheid de Hohenlohe-Langenburg.

Nunta a avut loc la Palatul Charlottenburg din Berlin. Au participat multe figuri regale important, printre care cumnatul Louisei, împăratul Wilhelm și regele George I al Greciei. Friedrich și Louise au avut patru copii:

Name	Birth	Death	Notes
Prințesa Victoria Margaret a Prusiei	1890	1923	căsătorită cu Heinrich al XXXIII-lea de Reuss-Köstritz; a avut copii
Prințul Friedrich Sigismund al Prusiei	1891	1927	căsătorit cu Prințesa Marie Louise de Schaumburg-Lippe, o fiică a Prințesei Louise a Danemarcei; a avut copii
Prințul Friedrich Karl al Prusiei	1893	1917	a murit în Primul Război Mondial
Prințul Friedrich Leopold al Prusiei	1895[2]	1959

Friedrich Leopold

Prinț al Prusiei

Părinți Prințul Friedrich Karl al Prusiei Prințesa Maria Anna de Anhalt-Dessau  Frați și surori Prințesa Elisabeta Anna a Prusiei Prințesa Luise Margarete a Prusiei Prințesa Maria a Prusiei  Căsătorit cu Prințesa Louise Sophie de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg Copii Prințesa Victoria Margareta Prințul Friedrich Sigismund Prințul Friedrich Karl Prințul Friedrich Leopold

* 1939: Angelo Maria Dolci (n. 12 iulie 1867, Civitella d'Agliano, Italia - d. 13 septembrie 1939, Roma) a fost un arhiepiscop romano-catolic și cardinal italian, diplomat al Sfântului Scaun

Născut la Civitella d'Agliano într-o familie originară din Orvieto, a intrat la seminarul din Bagnoregio în 1879 la vârsta de 12 ani. Apoi a intrat la Academia Pontificală Ecleziastică.

Hirotonit preot la vârsta de 22 de ani, la 5 iunie 1890, s-a făcut cunoscut superiorilor săi prin remarcabila sa inteligență și calitățile sale umane, astfel încât, la doar 32 de ani (19 aprilie 1900) a fost numit episcop de Gubbio de către papa Leon al XIII-lea.

În 1906, a fost numit legat apostolic în Ecuador, Bolivia și Peru și promovat arhiepiscop titular de Nazianz. Dolci a fost transferat la arhidioceza din Amalfi în 1911 și numit vicar apostolic de Constantinopol și titular al arhidiocezei de Gerapoli în 1914. În contextul Primului Război Mondial, la intervenția papei Benedict al XV-lea, Angelo Maria Dolci s-a remarcat prin salvarea prizonierilor români aflați la San Stefano.^[1]

În 1922 a fost numit nunțiu apostolic în Belgia, însă nu a luat niciodată în posesiune această nunțiatură întrucât a fost transferat, în 1923, la nunțiatura apostolică din România. Între anii 1923 și 1933 a fost nunțiu apostolic la București.^[1]

Papa Pius al XI-lea l-a creat cardinal în consistoriul din 13 martie 1933. În această calitate, Dolci a participat la conclavul din 1939, în care a fost ales papa Pius al XII-lea.

Angelo Maria Dolci

·         1949: August Krogh, medic și zoolog danez, laureat al Premiului Nobel pentru Medicină (n. 1874)

·         1977: Leopold Stokowski, dirijor american de origine poloneză (n. 1882)
* 1987: Mervyn LeRoy (n. 15 octombrie 1900, San Francisco, California – d. 13 septembrie 1987, Beverly Hills, California) a fost un regizor american, producător și uneori actor.
Născut la San Francisco din părinți evrei,^[1] Edna (n. Armer) și Harry LeRoy.^[2] Familia sa a fost sărăcită în timpul cutremurului din San Francisco din 1906. După aceea, el și vărul său, Jesse Lasky, au mers la Hollywood.

LeRoy a lucrat la costume, în laboratoare de prelucrare și ca operator asistent până când a devenit un scriitor de gaguri și actor în filme mute. Primul său loc de muncă ca regizor a fost în anul 1927 când a realizat filmul No Place to Go. Când filmele sale au avut încasări mari, fără a costa prea mult, LeRoy a ajuns să fie bine primit în industria filmului.

În 1931 a regizat două filme cheie care l-au făcut vedetă pe Edward G. Robinson: Five Star Final (film nominalizat la Oscar care critică jurnalismul tip tabloid) și filmul epic clasic cu gangsteri Micul Caesar. Din acel moment, LeRoy devine responsabil pentru o gamă variată de filme ca regizor și producător. În 1938 el a fost ales ca șef al producției la MGM, unde a fost responsabil pentru decizia de a face Vrăjitorul din Oz. El este cel care a descoperit actori ca Loretta Young, Clark Gable, Robert Mitchum și Lana Turner.

În anii 1950, LeRoy a regizat musicaluri cum ar Lovely to Look At, Million Dollar Mermaid, Latin Lovers și Rose Marie. El s-a mutat la Warner Brothers, unde a fost responsabil pentru filme celebre precum Mister Roberts, The Bad Seed, No Time for Sergeants, The FBI Story și Gypsy.

El a fost nominalizat în 1943 pentru cel mai bun regizor pentru Random Harvest și, de asemenea, în 1940 ca producător al peliculei Vrăjitorul din Oz. În plus, el a primit un Oscar onorific în 1946 pentru The House I Live In, "pentru toleranță în subiectele scurte" și Premiul Memorial Irving G. Thalberg în 1976.

Un total de opt filme regizate și co-regizate de Mervyn LeRoy au fost nominalizate pentru cel mai bun film la Oscar, fiind printre primii regizori la acest capitol.

Mervyn LeRoy

Căsătorit cu: Elizabeth Edna Murphy (1927–1933; divorțat) Doris Warner (1934–1942; divorțat) Katherine "Kitty" Spiegel (1946–?) Copii Warner LeRoy (1935–2001)

Filmografie ( parțial)

The Ghost Breaker (1922) (ca actor, rolul unei fantome, nemenționat) Prodigal Daughters (1923) (ca actor, rol unui vânzător de ziare, nemenționat) Little Caesar (1931) Five Star Final (1931) Tonight or Never (1931) High Pressure (1932) The Heart of New York (1932) Two Seconds (1932) Three on a Match (1932) I Am a Fugitive from a Chain Gang (1932) Elmer, the Great (1933) Gold Diggers of 1933 (1933) Tugboat Annie (1933) The World Changes (1933) Heat Lightning (1934) Oil for the Lamps of China (1935) Page Miss Glory (1935) I Found Stella Parish (1935) Anthony Adverse (1936) They Won't Forget (1937) (ca regizor, nemenționat) The Wizard of Oz (ca regizor, nemenționat) Waterloo Bridge (1940)

Escape (1940) Blossoms in the Dust (1941) Johnny Eager (1942) Random Harvest (1942) Madame Curie (1943) Thirty Seconds Over Tokyo (1944) The House I Live In (1945) Without Reservations (1946) Homecoming (1948) Little Women (1949) Quo Vadis (1951) Million Dollar Mermaid (1952) Latin Lovers (1953) Mister Roberts (1955) The Bad Seed (1956) Toward the Unknown (1956) No Time for Sergeants (1958) Home Before Dark (1958) The FBI Story (1959) The Devil at 4 O'Clock (1961) A Majority of One (1961) Gypsy (1962) Mary, Mary (1963)

·         1995 : A încetat din viaţă Francesco Messina, unul dintre cei mai cunoscuţi sculptori moderni ai Italiei: Statuia Papei Pius al XII-lea, din Basilica Sf. Petru şi monumentalul bronz, reprezentând un cal, amplasat în faţa sediului televiziunii naţionale RAI; (n. 1900).

·         1996: Tupac Shakur, interpret american (n. 1971)
* 1998: Constantin Foamete (n. 8 decembrie 1932, Crișcăuți, Județul Soroca (interbelic) – d. 13 septembrie 1998) a fost un sculptor monumentalist român.

S-a născut în familia unui preot din satul Vadul Rașcov. Mama sa, Lidia Cernei, a fost învățătoare la școala din Crișcăuți.

A absolvit al Institutul de arte plastice „Nicolae Grigorescu” din București în anul 1958.

Preocupările lui Constantin Foamete s-au situat aproape exclusiv în aria sculpturii monumentale, dar a făcut și lucrări de artă decorativă, de asemenea monumentale (mozaic), și sporadic scenografie

Student fiind, a debutat în 1957 la Expoziția tineretului din București, și din nou în 1959, apoi a participat la manifestări colective și la expoziții de artă decorativă. A trimis lucrări la expoziția de grafică și sculptură românească organizată la Cracovia, în Polonia în anul 1968, precum și la expozițiile de desene ale sculptorilor, de la Moscova și Leningrad din anul 1961. În 1971 a expus la New York, Kubik Gallery iar în 1975 la Berlin, expoziția Plastik und Blumen

Lucrări:

• Monumentul lui Nicolae Bălcescu amplasat la Pitești, în 1959.
• Vlaicu Vodă, în Curtea de Argeș (1969).^[4]
• Visare (1970)^[3]
• Meditație (1970)^[3]
• Cooperatistă, Baia Mare ^[5]
• Fata babei și fata moșului (Parcul Herăstrău, București)
• Bustul lui Alexandru Macedonski, amplasat în Grădina Botanică din Craiova (1975, la comemorarea a 120 de ani de la naștere și 55 de ani de la moarte).

Fata babei și fata moșului (Parcul Herăstrău, București)

·         2005: Julio César Turbay Ayala, politician columbian, al 33-lea președinte al Columbiei (n. 1916)

·         2007 - A încetat din viaţă fosta atletă de performanţă Adriana Terlea, maestru emerit al sportului şi fostă componentă a lotului naţional de atletism.

·         2010: Anton Șuteu, compozitor român (n. 1947)

Sărbători

• În calendarul ortodox: Înainte-prăznuirea Înălțării Sfintei Cruci; + Târnosirea Bisericii Învierii din Ierusalim; Sf Sfințiți Mc Corneliu Sutașul și Ciprian, episcopul Cartaginei; +) Sf Cuv Ioan de la Prislop; Sf Mc din Dobrogea: Macrobie, Gordian, Ilie, Zotic, Lucian și Valerian
• În calendarul romano-catolic: Sf. Ioan Gură de Aur, episcop, învățător al Bisericii. Ioan Gură de Aur, cunoscut și ca Ioan Chrysostom (n. 347 în Antiohia – d. 407), a fost arhiepiscop de Constantinopol, una din cele mai importante figuri ale patrologiei creștine, considerat sfânt deopotrivă în Biserica Răsăriteană și în Biserica Apuseană, care îl venerează cu titlul de doctor al Bisericii. A adoptat o poziție împotriva creștinilor iudaizați cu opt predici în acest sens, având astfel un rol în dezvoltarea antisemitismului creștin.
• Ziua Pompierilor (la 13 septembrie 1848, a avut loc bătălia din Dealul Spirii între pompierii conduși de Pavel Zăgănescu și trupele otomane conduse de Kerim Pasa)
• 1993 - Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei a decretat sărbătoare naţională ziua de 13 septembrie, când, la Washington, Israelul şi OEP au semnat acordul de autoguvernare palestiniană în Gaza şi Ierihon.

SUPLIMENT ISTORIE PE ZILE 13 Septembrie

PERSONALITĂȚI

Zizi Lambrino și Carol II

O poveste de amor din secolul trecut care da batai de cap justitiei si azi.

Exista in istoria fiecarei mari iubiri o mitologie. Ea se naste, creste si devine amintire pentru a da intamplarii fondatoare caracterul unei redestinari. Asa a fost si in cazul iubirii dintre regele Carol al II-lea si Zizi Lambrino. O poveste de amor cu miros de levantica pe care v-o prezentam in serial incepand cu acest numar.

Undeva, in neobisnuitul sau roman "Lumea in doua zile", George Balaita avanseaza prin interogatia "poate incapea o lume intr-o lacrima ?" un adevar etern: cu disparitia fiecarui om moare inca o data lumea! Intrebarea si certitudinea sunt complementare, fetele aceleiasi monede, intim legate, ca mastile comediei si ale tragediei. Ceea ce le diferentiaza e doar o grimasa! Intr-o astfel de ambiguitate se afla povestea pe care o vom evoca aici. Ea a revenit in actualitatea romaneasca gratie unui barbat trecut de 85 de ani. Cu o filiatie recunoscuta de instante judecatoresti din strainatate, dar refuzata inca de cele din Romania, Mircea Lambrino, absent din tara sa de origine de sase decenii, s-a intors acasa. Despre domnia sa cititorii Jurnalului National au putut afla multe dintr-un amplu interviu publicat recent. Multi au fost surprinsi de asemanarea izbitoare a chipului sau cu cel al fostului Rege Carol al II-lea.

DRAGOSTE SI URA. Exista in istoria fiecarei mari iubiri o mitologie. Ea se naste, creste si devine amintire pentru a da intamplarii fondatoare caracterul unei predestinari. Desigur, intalnim si aici exceptii; dragostea la prima vedere e trecuta in randul patologiilor sentimentale si, in general, in lumea cu pretentii, povestile iscate de puseuri erotice irepresive sunt evitate; nu sunt de bon ton! Nu va temeti, amatori de telenovele, acolo unde nimic nu e de povestit, nici un autor nu da tarcoale. Insa amorurile regale sunt saci bogati cu graunte bune de macinat! Au fost la mare voga propulsate, mai ales de dialectica canonului romantic, de lupta mistuitoare dintre pasiune si datorie.

AMORURI SECRETE. O atractie speciala asupra ziaristilor si autorilor de literatura de larg consum a exercitat-o si viata secreta a regilor si reginelor Romaniei. "Oferta" cea mai generoasa a venit din partea lui Carol al II-lea. Era un om al timpului sau. Ii placea sa conduca masini de curse, sa piloteze propriul sau avion si, s-a spus, nu fara temei, ca a fost nu numai o data gata sa renunte la tron pentru o femeie; chiar a si riscat schimbul! Femeia fatala avea sa fie insa Elena Lupescu, cea de-a treia sotie a fostului suveran al Romaniei.

MODEL. In prefata cartii dedicate vietii bunicului sau Regele Carol al II-lea, publicata la Londra in 1988, Printul Paul Hohenzollern de Romania afirma ca iubirea acestuia pentru Elena Lupescu a rivalizat prin rumoarea internationala produsa o data cu parasirea tronului Marii Britanii de regele Edward al VIII-lea pentru doamna Simpson. Relatiile sentimentale ale fostului rege al Romaniei, scrie mai departe autorul, au ocupat o parte foarte importanta a vietii sale. Si, cum cine-mparte parte-si face, descendentul pe linie directa a lui Carol al II-lea afirma ca iubirea pasionanta a acestuia pentru Ioana Lambrino, prima lui sotie, e comparabila cu pasiunea care i-a facut celebri in lumea devoratorilor de povesti regale pe Carol si Elena (Magda) Lupescu. Greu de contrazis, mai ales ca relatia bunicilor a avut de toate: dragoste si ura intre parteneri, dar si rivalitati intre urmasii care-si disputa si azi legitimitatea succesiunii, inclusiv a unui tron care, pe masura trecerii timpului, devine din ce in ce mai indepartat!

"AMORUL DIN PRIETESUG SE NASTE!". E greu de verificat afirmatia ca Ioana Valentina Lambrino, alintata inca din copilarie cu diminutivul Zizi, ar proveni dintr-o veche familie aristocratica de origine greco-bizantina. Parintii ei erau, daca ar fi sa dam crezare unei note informative din perioada logodnei sale cu Printul Mostenitor, odrasla capitanului Lambrino din comuna Liteni judetul Suceava si nepoata de frate a generalului cu acelasi nume. Tot asa, prin buna credinta acordata nepotului ei, ar exista un text nepublicat al Ioanei Lambrino in care ea isi aminteste de participarea la un spectacol cu scop filantropic organizat la Cotroceni unde l-ar fi vazut pentru prima data pe Carol.

CHIPES. Cercetand fotografiile vom fi de acord ca Printul arata exact ca-n povestile cinematografice pe care, de buna seama, le consumam cu totii. A fost impresionata de tinuta acestuia si de ...cizmele inalte, ofiteresti, care scartaiau la fiecare pas: "Gandeam ca aceasta era cea mai inalta forma de eleganta". Carol a fost un copil si un adolescent frumos, fotogenic! Prima data cand viitorii logodnici si-au dat seama de existenta lor reciproca, isi amintea Zizi, avea sa fie mai tarziu, cand el avea nouasprezece ani, iar ea saisprezece.

Se intampla la o petrecere gazduita de ilustrul om politic si arbitru al elegantei pariziene, cum era considerat de contemporani liderul Partidului Conservator, Alexandru Marghiloman. Probabil, gratie prieteniei dintre acesta si generalul Lambrino, fusese invitata si Zizi. Cei doi, continua nepotul evocand in sustinerea acestei ipoteze jurnalul nepublicat al printului Nicolae, fratele mai mic al lui Carol, au simtit o puternica atractie reciproca.

"Carol", scrie mai departe Paul de Romania, "era atunci amorezat lulea de o tanara, Ella Filitti". In curand Ioana avea sa-i ia locul. Vom reveni la povestea lui Carol cu Pasarica, asa cum isi alinta Printul iubita, dupa ce vom mai adasta urmarind dezvoltarea idilei dintre Carol si tanara moldo-greco-bizantina Ioana Lambrino. Dupa relatarile ei au urmat dese intalniri, mai degraba camaraderesti. Interesant e ca relatiile lor de prietenie n-au putut avansa. A intervenit sorocul plecarii lui Carol in Germania, la Potsdam, la regimentul prusac unde Hohenzollernii isi desavarseau prin traditie pregatirea militara.

DESPARTITI. Carol a pastrat in acest timp legatura epistolara cu fratele Ioanei, Ion (Lulu), dar interesul lui sentimental era captat de Pasarica. In absenta iubitului, Ella Filliti fusese obligata in urma interventiei energice a Casei Regale sa plece din tara. Iata un fragment dintr-o insemnare datata din 27 aprilie 1914, a doua zi dupa revenirea in tara, cand absenta ei ii produce tanarului Print o autentica suferinta wertheriana: "Cand ma gandesc cat de mult imi lipsesti, cum totul mi se pare pustiu de cand tu nu mai esti aici; tu erai totul pentru mine, fara tine totul mi se pare lipsit de viata si viata atat de inutila. Cand ma gandesc ca eram atat de fericiti impreuna, ca fericirea a trecut astfel pe langa mine si ca eu n-am putut intinde mainile s-o prind si, mai ales, s-o pastrez. Ma gandesc ca acum mai putin de un an te strangeam in brate si ne sarutam ca doi nebuni, ce ore incantatoare am petrecut atunci impreuna, se vor mai reintoarce ele?"

Nu, ele nu se vor mai intoarce. Orizontul sufletesc al Printului va fi ocupat de prietenia cu Zizi; ea va evolua exact dupa traseul diagnosticat de unul dintre Vacaresti in "Primavara amorului". Dar despartirile, oricat de promitatoare pot fi prieteniile, sunt dureroase. Indragostitul nostru aflat la Sinaia, in pragul marelui razboi care bate la usa, nota: "Acum sunt atat de departe de tine, imi doresc atat de mult sa te am, sa te iubesc, asa cum stiu sa te iubesc. Tu esti pasiunea intregii mele vieti, niciodata, niciodata n-as putea uita clipele minunate petrecute alaturi de tine..." . Dupa cateva ore alaturi de "ramasitele Birjariei", numele de... cod al grupului de prieteni de ambele sexe al carui lider era viitorul Print Mostenitor, el revine la intimitatea jurnalului: "Seara a fost invitata la masa Cellica (Delavrancea - n.n.), dupa aceea, instalati in camera portocalie a Elisabetei, camera ce-mi aminteste unele dintre cele mai placute clipe trecute, am avut o discutie pe teme filozofice care mi-a facut mult bine. Si iata ca mi-am adus astfel aminte ca s-ar putea sa fiu chemat la carma tarii in toiul acestei cumplite furtuni prin care trecem. Pentru ca sufletul meu iti apartine pe de-a-ntregul, Pasarica, mi-au trecut tot felul de ganduri nebunesti prin minte. Ca dac-as rupe-o cu familia, pentru ca as avea puterea sa-i parasesc, ne-am putea casatori, tu ai putea deveni cu adevarat regina mea, iar visul acesta scump ar putea fi realizabil. Oh, te iubesc atat de mult,tu vei fi intotdeauna pentru mine un sprijin chiar de departe fiind, numai tu esti aceea care ma incanti."

AMOR ORBESC. Cititorii nostri stiu, chiar daca nu li s-a intamplat, cat de orbi devin indragostitii, iar dragostea face ochiul mintii sa bata departe! Deocamdata, Zizi e doar o prietena. Dar atat de lucida! Cel putin asa o descopera mult mai tarziu citindu-i in exil cartea pe care ea o va publica la Paris, dupa razboi: "Femeie cu cap, Zizi Lambrino nu se lasa ametita de alcoolul erotic al cuvintelor. (...) Comentand o scrisoare (a Printului - n.n.) Zizi Lambrino scrie: Tonusul scrisorii parea inca acel al unei camaraderii. Inima lui Carol era, cu toate acestea, mult mai inaintata pe drumul dragostei, mult mai prinsa decat isi dadea seama". Si conchide Seicaru: "observatia era exacta, ca diagnosticul fara gres al unui medic, dovada ca Zizi Lambrino nu-si pierduse capul."

DRAGOSTE LA VREME DE RAZBOI. In urmatorii doi ani in care Romania ramane intr-o "neutralitate activa", Carol si Zizi vor petrece mult timp impreuna. Mai ales in grupul de prieteni din jurul printului; ceea ce fusese Birjaria se refacea continuu, ca un organism viu, iar escapadele se mutasera la Bucuresti in jurul lacului Herastrau, o zona mlastinoasa inca, pe care insa imaginatia generoasa a tinerilor o asemanau cu celebra laguna venetiana. (Poate ca in amintirea tineretii sale aceste zone salbatice vor deveni sub domnia sa de o frumusete peisagistica neasemuita!)

PORTRET. Exuberant, certaret chiar, ca un veritabil gondolier, inalt, slab, blond, cu ochi inteligenti, vioi, Carol are toate atuurile necesare unui cuceritor. Ce sa mai spunem de stirpea sa regala! Nu stim in ce masura Zizi a fost victima tanarului si nu a blazonului! si apoi ce a cantarit atat de mult in alchimia pasiunii frumosului print pentru fata asta scunda, foarte bruneta?

ISTORIE. Cu putin inainte de intrarea Romaniei in razboi, in august 1916, capitanul Lambrino moare. Probabil ca aceasta nenorocire de familie avea sa-l impresioneze pe Carol. Dar si starea de panica ce-i va fi dat tarii sa traiasca la putina vreme dupa intrarea ei in razboi. Porniti cu lautarii in frunte sa escaladeze muntii care despartisera micul regat de la Dunare de provincia sa transcarpatica, trupele romane, decimate, aveau sa faca repede pasul inapoi; carnagiul de la trecatori era urmarit cu sufletul la gura, iar atacurile aeriene la care Bucurestiul era supus la ore fixe de un dirijabil german vor semana panica in toate straturile sociale.

FLUCTUATII EMOTIONALE. La vreme de razboi, se stie, licitarea excesiva a emotiilor are efecte neasteptate. Din spovedania facuta Jurnalului la pierderea Ellei Filitti, intelegem ca printul nu mai avea nevoie si de povara grijilor produse de debutul nefast al campaniei militare! In timpul unui astfel de atac aerian, isi aminteste Zizi Lambrino, la 25 septembrie cand cei doi luau ceaiul, s-a petrecut minunea: prietenia s-a transformat in atractie erotica! Cinci zile mai tarziu, inainte ca Printul sa paraseasca Bucurestiul pentru a se alatura regimentului sau, Opt Vanatori de Munte, ea i-a inmanat o scrisoare adresata fratelui aflat in zona frontului.

PRIBEGIE. Poate din cauza insecuritatii din Bucuresti, poate pentru a scurta despartirea, familia Lambrino, ca multe alte mii de familii bucurestene, se alatura exodului spre Moldova. Spectacolul refugiului e o tragedie colectiva! La Tecuci, tanara incearca sa fie de folos intr-un spital, dar, cum tavalugul frontului trecuse in Moldova, familia ei va continua bejenia spre Iasi. Mai ales ca aici, pus la adapost de mersul tragic al razboiului, se afla si printul mostenitor al Coroanei Romaniei. Suferintele pribegiei, se intelege, sunt inegal suportate de refugiati. Zizi, iubita lui Carol, e o privilegiata. El o plimba cu masina, fac pasiente si-i da... lectii de istorie.

Cum Carol fusese elevul inteligent al profesorului Iorga, lectiile de istorie tinute Ioanei erau tot atat de pasionante ca si cele de dragoste! Acum vor fi unul pentru altul, ea Baby sau Zucki, el Boy, Boyky sau Boyscki. Intr-o epistola in engleza avem o astfel de marturie: "Draga Baby, esti atat de dulce si eu te iubesc asa!" Scrisorile de dragoste trimise Ioanei (Zizi) Lambrino au azi, mai ales dupa revolutia sexuala, un aer desuet, dar si insemnarile incredintate jurnalului, care se refera la avatarurile amoroase ale printului, sunt datate. Asta nu inseamna ca sinceritatea sa sentimentala trebuie pusa la indoiala, numai ca excesul de efuziune a comunicarii cu persoana iubita dovedeste o gresita educatie sentimentala.

UN IUBITOR DE FEMEI. Unii au pus aceasta, ca si simpatia pentru ideile de stanga, pe seama preceptorului avut in adolescenta care avea o orientare sexuala... feminina! Poate. Mai degraba inclin sa cred ca Printul Carol iubea nu o anumita femeie, ci Femeia, retorica sa sentimentala nu era, dupa cum vom vedea, individualizata, punctuala, cu o adresabilitate precisa. De aici, poate, si "amneziile"care se astern repede peste iubirile care i-au fost interzise.

O CASATORIE STANJENITOARE. Sa reluam insa, dupa aceasta scurta paranteza, firul povestirii noastre. Pe cand tinerii, aflati in fascinantul univers al iubirii lor, isi celebrau fericirea indiferenti la grijile razboiului, perechea regala era supusa presiunilor insuportabile produse de mersul evenimentelor militare. Sperantele romanesti erau grav contrazise. Nu e greu de presupus cum avea sa cada in aceste imprejurari nefericite vestea adusa de primogenitura lor!

Cand Carol, povesteste Ioana Lambrino, a anuntat intentia de a se casatori, o tacere stanjenitoare s-a asternut asupra intregii familii domnitoare. In cartea pe care avea s-o publice mult mai tarziu si dupa multe peripetii, Ioana Lambrino fixeaza scena aceasta intr-o seara de iunie 1918. Era anturata de doi prieteni cand Carol, pe neasteptate, a venit s-o vada si i-a povestit scena abia petrecuta. Luand-o deoparte a ce- rut-o de sotie. "Am un singur vis", ar fi spus Principele Mostenitor, "sa fim impreuna toata viata!". Dupa aceasta declaratie, cei doi, conform traditiei, si-au pus inelele de logodna.

LES JEUX SONT FAITS! Zarurile fusesera aruncate. Carol, in varsta acum de 25 de ani, sfida angajamentul cu care fondatorul dinastiei romane se legase fata de noua lui patrie, ca nici un vlastar al Casei Regale nu se va casatori in familiile romane. Era de notorietate felul in care a fost sanctionata povestea de dragoste dintre printul Ferdinand si Elena Vacarescu! Si totusi...

FUGA ÎN UCRAINA ȘI CĂSĂTORIA

1. În septembrie 1918, Carol dispare de la regimentul de vînători de munte încazarmat la Tîrgu Neamţ. Însoţit de un prieten de încredere, a trecut în Ucraina, peste Nistru. “Aici, s-a pus sub protectia unor ofiţeri austrieci şi şi-a continuat drumul pina la Odessa, unde s-a căsătorit cu Ioana( Zizi ) Valentina Lambrino. Ofiţerii puterilor centrale sînt prezenţi. Autorităţile inamice sînt încîntate că Dinastia care le-a declarat război primeşte o atare lovitură.” isi aminteste I.Gh.Duca. * Carol trimite o telegramă regelui Ferdinand – Eu am luat în căsătorie pe Zizi Lambrino. Răspundeţi dacă pot să mă întorc cu ea sau trebuie să continui drumul către Franţa. Carol.” Prinţul Carol mai ameninţase că se va duce pe frontul de vest să lupte acolo. Dar nimeni nu legase acest zvon de flirtul dintre prinţ şi Ioana Zizi Lambrino, o tînără din anturajul reginei Maria, cu care fusese văzut uneori în împrejurimile Iaşilor sau în saloanele mondene. Tatăl ei era general în armata română. Carol renunţa prea uşor la tron, pentru a se dedica iubitei lui. Ce agrava episodul era faptul era că Odessa se afla pe teritoriu inamic, sub ocupaţia Puterilor centrale. Carol se făcea astfel vinovat de dezertare şi trădare, cu circumstante agravante; ţara se găsea în război.

2. Fuga prinţului Carol a luat prin surprindere familia regală. Faptul a făcut senzaţie. Ziarele, mai ales cele germane, relatează situaţia cu multe amănunte. Pe lîngă dezertare, rămînea un alt fapt: căsătoria morganatică care îl decădea pe Carol din calitatea de moştenitor al tronului.Constantin Argetoianu în Memorii nota : “ Vîlva a fost enormă căci Prinţul, în care toţi ne pusesem încrederea pentru viitor, intrase pentru prima dată în gura lumii, dîndu-ne o mare decepţie .”

La Iaşi se ţine Sfat. Regele se consultă cu primul ministru Alexandru Marghiloman, cu Ionel Brătianu, cu Alexandru Averescu, cu Barbu Ştirbey. Unii se pronunţă pentru o pedeapsă aspră: dezmoştenirea lui Carol şi trimiterea lui în faţa tribunalului militar pentru dezertare. Alţii pentru o soluţie blîndă. Regina Maria, mai ales, îşi apără copilul cu energie. S-a hotărît trimiterea unor emisari la Odessa pentru a-l aduce cu orice preţ înapoi pe prinţul moştenitor. Carol e major, om de 25 de ani şi s-a însurat cu romancă, fapt interzis de lege. Era obligat de regulamentele casei regale să ia în căsătorie o femeie dintr-o familie regala străină. Ferdinand în 1892, îndrăgostit de Elena Văcărescu, la cererea lui Carol l, a renunţat la ideea de a se căsători cu ea. Prinţul Carol, într-un alt climat, cu altă educaţie decît Ferdinand, a preferat să părăsească armata în timp de război pentru a se căsători ce cea pe care o iubea, Ioana-Zizi Lambrino. Se cunoşteau din copilarie. Zizi Lambrino era legată de curtea regală pe care o frecventa. Mai ales în perioada refugiului la Iasi,s-a aflat în apropierea reginei Maria şi a prinţului Carol.

La insistenţele trimişilor lui Ferdinand prinţul Carol se întoarce la Iaşi. La graniţă este aşteptat de regina Maria, cu care are discuţii incordate pline de reproşuri, lacrimi şi promisiuni. Carol acceptă in prima instanţă să renunţe la căsătorie. Criza dinastică pare depăşită. Carol este separat de Zizi Lambrino. Orice întîlnire le este interzisă. Zizi este expediată în judeţul Botoşani unde familia ei avea moşie. Prinţul Carol surghiunit la mănăstirea Secu Horaiţa în Carpaţii orientali, lîngă Bicaz. În ianuarie 1919 căsătoria este anulată, pe motiv că s-a făcut fără aprobarea regelui, şeful casei regale, cum cerea Constituţia.

3. Familia regală se întoarce la Bucureşti odată cu retragerea trupelor de ocupaţie la 1 decembrie 1918. Carol participă la ceremonii, dar continuă s-o vadă in ascuns pe Zizi Lambrino. Este trimis ca pedeapsă pe malul Dunării în satul Mănăstirea. De aici trimite scrisori de dragoste spre Zizi Lambrino şi ameninţă cu evadarea şi cu sinuciderea. Este trimis în surghiun mai departe de Bucureşti, la garnizoana Bistriţa. Carol vrea să se împace cu Zizi şi pentru că ea aşteaptă un copil. La 1 august 1919, Carol îi trimite o scrisoare prin care recunoaşte că este tatăl copilului. Deşi a acceptat desfacerea căsătoriei, el revine şi trimite o scrisoare regelui Ferdinand de renunţare la tron.

Ca replică, este trimis pe frontul de pe Tisa pentru a reflecta la decizia sa. Guvernul şi regele nu recunosc renunţarea la tron. Un comunicat oficial contestă autenticitatea scrisorii şi spune că renunţarea la tron survine numai după recunoaşterea actului de către rege şi Guvern. Carol revine cu o scrisoare către Brătianu, prim ministru la aceea dată, în care insistă că renunţarea la tron rămîne irevocabilă. Simulează chiar şi o tentativă de sinucidere la Cotroceni, împuşcîndu-se în picior.

Copilul lui Carol şi Zizi Lambrino se naşte la 8 ianuarie 1920. Primeste numele Mircea Lambrino. Carol devenit tată intr-o căsătorie morganatică, lucrurile iau o intorsătură gravă şi nedorită pentru statutul prinţului moştenitor. Regele Ferdinand şi regina Maria hotărăsc să îl trimită într-o călătorie în jurul lumii. Şase săptămîni după naşterea copilului, la 20 februarie, prinţul Carol pleacă din portul Constanţa, pe traseul Constantinopole, Atena, Alexandria, canalul de Suez, Colombo, Bombay, Calcutta, Rangoon, HongKong, Şanhai, Kyoto, Hawai, San Francisco, Chicago, New York, Londra. Paris.

4. Stratagema a avut efect. Într-o scrisoare către Zizi Lambrino, Carol o anunţă că legătura lor a încetat. “ Am întors o nouă pagină” o anunţă el. Socoteala reginei Maria, că depărtarea i-o va scoate din inimă, s-a adeverit. Întors în Europa, la Lucerna, Carol o întîlneşte pe prinţesa Elena a Greciei. Se pare că este dragoste la prima vedere, tinerii se plac. Căsătoria are loc la Atena pe 10 martie 1921, la o săptămînă după căsătoria Elisabetei, alt copil al reginei Maria, cu George al Greciei, fratele Elenei. Amîndouă căsătoriile se desfăşoară în prezenţa reginei Maria. Slujba are loc cu fast la Catedrala patriarhală.

 În mai, perechea Carol Elena se întoarce in România pe mare. Primirea la Bucureşti este entuziastă. Mulţimea a uitat de criza dinastică, iar Carol pare hotărit să recîştige simpatia poporului. Elena are 25 de ani. Carol 28. Cei doi aleg să locuiască la Sinaia, în vila Foişor, în apropierea Peleşului. Preferă să stea departe de larma capitalei. Regina Maria îi vizita uneori dîndu-le sfaturi. Mai ales Elenei, care era însărcinată. Carol îşi petrecea timpul ca şi în trecut printre militari, la regimentul de vînători de munte din Sinaia. Uneori cei doi ies să se plimbe împreună cu automobilul prinţului Carol care e un sofer pasionat.

Elena a născut la 25 octombrie 1921 un băiat, căruia i s-a dat numele Mihai. În decembrie Carol şi soţia lui revin la Bucureşti şi se instalează într-un palat pe şoseaua Kiseleff….

5. Cum a rămas cu Zizi Lambrino ? Un aranjament cu Guvernul îi acorda o pensie de 100.000 lei/anual cu condiţia să părăsească ţara împreună cu copilul. S-a stabilit lîngă Paris, la Neully într-o vilă cumpărată de statul român. Ea trebuia să restituie corespondenţa cu Carol pentru alţi 100.000 lei. Adevărul este că deşi a primit banii, nu a predat toate scrisorile. În 1926 – la doi ani după ce se pronunţase divorţul lui Carol de regina Elena, Ioana- Zizi Lambrino a intentat un proces pentru pensie alimentară fostului ei soţ. A fost primul dintr-un şir lung de procese…Ioana Zizi Lambrino a adus drept probe scrisorile trimise ei de Carol în care acesta recunoştea copilul, pe Mircea Grigore, născut la 8 august 1920. Presa a înşfăcat acest subiect şi l-a desfăşurat pe multe pagini, vreme de ani de zile, la Paris, ca şi la Londra şi Roma şi bineînţeles la Bucureşti. De întîlnit, însă, cei doi nu s-au mai întîlnit niciodată.Zizi Lambrino a murit la Paris în 1953. După o săptămînă a murit şi Carol, în exil in Portugalia.

VA URMA - PARTEA A TREIA ȘI ULTIMA