MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU

LUNI 21 OCTOMBRIE 2019

PARTEA ÎNTÂI

Bună dimineața, prieteni și mulțumesc pentru vizite, mesaje și aprecieri!

O săptămână binecuvântată de Dumnezeu! Doamne ajută!

ISTORIE PE ZILE 21 Octombrie

Evenimente

·         1096: Cruciada saracilor, care il avea ca lider spiritual pe calugarul Pierre l’Ermite din Amiens, se destrama in urma unui atac al turcilor selgiucizi. După ce au ajuns în Asia Mica, cruciații au fost sfâșiați de conflicte interne. Turcii erau experimentați, și cunoșteau locurile; majoritatea participanților la Cruciada țăranilor erau războinici amatori neorganizați . În principala tabără a cruciaților, spionii tuci au împrăștiat zvonul că germanii care cuceriseră Xerigordonul, au cucerit și Niceea, ceea ce a crescut dorința neexperimentaților războinici creștini să plece cât mai repede să participe la jefuirea noii cuceriri. 20.000 de luptători cruciati au pornit în marș spre Niceea, lăsând femeile, copiii, bătrânii și bolnavii în tabără. La cam 5 km de tabără, în locul în care drumul se strecura printr-o vale îngustă și împădurită lângă satul Dracon , turcii ii așteptau în ambuscadă. După ce au fost atacați, cruciații au intrat rapid în panică și au luat-o la fugă spre tabără. Cei mai mulți au fost uciși în luptă. Copii și cei care s-au predat au fost cruțați. Trei mii de cruciați, inclusiv capetenia lor Geoffrey Burel, au fost suficient de norocoși pentru a ajunge într-un castel vechi părăsit unde s-au apărat până când marina bizantină a intervenit și i-a obligat pe turci să ridice asediul. Cele câteva mii de cruciați care au scăpat au reușit să se reîntoarcă în Constantinopol. Aceștia au fost singurii supraviețuitori ai cruciadei țăranilor. Cruciada saracilor a fost parte a Primei Cruciade și a durat cu aproximație șase luni, din aprilie până în octombrie 1096. Mai este cunoscută si cu numele de Cruciada populară sau Cruciada maselor.

·         1097: Prima Cruciadă – Cruciaţii conduşi de Godefroy de Bouillon, Bohemund de Taranto  şi Raymond de Touloue, încep asediul  Antiohiei, apărate cu indarjire  de musulmani. Bohemund a reușit să stabilească contacte cu Firouz, un sodat armean care păzea Turnul „celor Două Surori”, care dorea să se răzbune din motive personale  și l-a mituit pentru ca să deschidă poarta cetății. Pe 2 iunie,  Firouz  a deschis porțile turnului pe care îl apăra și orașul a fost invadat de creștini. Creștinii sirieni rămași în cetate au deschis la rândul lor restul porților și au participat alături de cruciați la masacrarea musulmanilor. În timpul violențelor, cruciații au ucis și creștini localnici alături de musulmani, inclusiv pe fratele lui Firouz. Yaghi-Siyan, guvernatorul musulman al Antiohiei  a încercat să fugă, dar a fost prins de creștinii sirieni în afara zidurilor cetății, a fost decapitat, iar capul lui i-a fost oferit lui Bohemund.La sfârșitul zilei de 3 iunie, cruciații controlau cea mai mare parte a orașului, cu excepția citadelei, care a rămas în mâineile garnizoanei conduse de fiul lui Yaghi-Siyan, Shams ad-Daulah. In ajutorul Antiohiei a sosit o armată musulmană din Mosul sub comanda lui Kerbogha care  a asediat la rândul ei Antiohia apărată de creștini între 7 iunie  și 28 iunie  1098, data la care au fost infranta   si obligataq sa se retraga. Asediul de la Antiohia a devenit în scurtă vreme legendar, iar secolul al XII-lea a devenit subiect al chanson d’Antioche  un chanson de geste  din Ciclul Cruciadei.

·         1209: Otto al IV-lea este încoronat împărat al Sfântului Imperiu Roman de către Papa Inocențiu al III-lea. A fost  Rege al Italiei din 1208 si  singurul rege din dinastia Welf.  A încercat  să întărească puterea imperială în detrimentul puterii papale,  intrind  în conflict cu papalitatea, fiind excomunicat în 1210. S-a născut în Normandia, fiind  fiul lui Henric, duce de Bavaria și Saxonia și a Mathildei Plantagenet. A crescut în Anglia  la curtea Regelui Henric al III-lea. A abdicat in anul 1215  și s-a retras  în posesiunile sale private din Braunschweig,  unde a murit în 1218.

·         1520: Exploratorul portughez Fernando Magellan , aflat in serviciul regelui Spaniei, descoperă strâmtoarea care-i va purta numele.

·         1520: Exploratorul João Alvares Fagundes descopera insulele Saint-Pierre şi Miquelon , pe care le numeste “Insulele celor 11.000 de fecioare”.

·         1600: Tokugawa Ieyasu (n. 1542; d. 1616) , ii învinge pe rivalii sai în Bătălia de la Sekigahara, care marchează începutul shogunatului Tokugawa care va conduce Japonia pana la mijlocul secolului al XIX-lea.

·         1754: Sunt inaugurate primele școli din Blaj. Piatra lor de temelie a fost pusă de episcopul Ioan Inocenţiu Micu – Klein. Este vorba, pentru inceput, de trei scoli: Scoala de obste (elementara) – pentru invatarea citirii, scrierii, socotirii si “cantarii” in limba romana, “nici o plata de la ucenici asteptandu-se”, Scoala latineasca (de grad mediu), care va deveni gimnaziu si liceu si Scoala de preotie, mai tarziu seminar, apoi Academie Teologica. Scolile erau frecventate de fiii taranilor iobagi romani si ai oamenilor saraci de la orase, numarul de 178 de elevi, cu care s-au deschis scolile, fiind insemnat pentru vremurile acelea. Blajul devine centrul învățământului românesc din Transilvania. Episcopia ii ajuta pe elevii aflati in nevoie cu paine, haine si carti. Retine atentia beneficiul de paine, oferit la fiecare 5 zile, scolarilor saraci care invatau si se purtau bine, asa-numitul “tipau”, o paine de 3-3,5 kg. (fundatia episcop Grigore Maior care s-a mentinut pana in 1940). In timp, episcopii, apoi mitropolitii, ceilalti membri ai clerului superior, profesori si absolventi ai scolilor Blajului au instituit burse in beneficiul elevilor merituosi. Scolile Blajului au numarat printre luminatii lor profesori din ultima parte a secolului al XVIII-lea pe corifeii Scolii Ardelene, miscare ideologica nationala iluminista – Samuil Micu, Gheorghe Sincai, Petru Maior, la care se adauga scriitorul Ion Budai Deleanu. De pe bancile Scolilor din Blaj, au absolvit si urmatorii membrii ai Academiei Romane: Nicolae Densusianu, Ion Bianu, Ion Agarbiceanu, Zenovie Paclisanu, Gheorghe Suciu, Octavian Fodor, Emil Negrutiu.

 La Blaj este înființată Prima școală cu predare în română

·         1805: Bătălia de la Trafalgar, în care flota britanică a obținut o strălucită victorie împotriva forțelor navale franco-spaniole; moartea amiralului Horatio Nelson. Flota engleza condusa de amiralul Nelson a zdrobit armatele franco-spaniole comandate de amiralul Villeneuve. Desfasurata in sudul coastelor iberice, lupta a ramas in istorie drept cea mai stralucita victorie britanica impotriva Frantei, la acea vreme aflata sub conducerea lui Napoleon. Amiralul britanic, aflat la bordul “Victory”, si-a impartit in doua cele 27 de vase de razboi. In cinci ore de lupta, englezii au reusit sa distruga 19 dintre vasele inamice, fara ca ei sa piarda vreo nava, insa au inregistrat in jur de 1.500 de victime printre marinari. Nelson a fost ranit de un  francez si a murit cu 30 de minute inainte de finalul bataliei. Informat in legatura cu victoria iminenta a britanicilor, amiralul a rostit: “Acum sunt multumit. Multumesc Domnului, am reusit sa imi fac datoria.” Victoria de la Trafalgar l-a impiedicat pe Napoleon sa invadeze Anglia, ceea ce l-a transformat pe Nelson intr-un erou national. Amiralul a avut parte de funeralii impresionante, el fiind ingropat cu toate onorurile in Catedrala St. Paul din Londra. Un monument a fost ridicat in cinstea lui in Piata Trafalgar din capitala Angliei.

·         1854: Florence Nightingale călătorește cu 38 surori medicale spre Scutari, peninsula Crimeea, ca să îngrijească soldații din Războiul Crimeii.

·         1858: La Paris a avut loc premiera operetei Orfeu în infern de Jacques Offenbach.

·         1860: În urma unei convenții naționale a fost proclamată o nouă Constituție a Republicii Argentina, ale cărei baze au fost puse în 1853.

·         1866: A avut loc premiera operei "Viața pariziană", de Jacques Offenbach.

·         1871: S-a constituit Societatea Filarmonică din Timișoara. Organizată din iniţiativa unor inimoşi iubitori ai muzicii, din localitate, după modelul şi cu sprijinul câtorva societăţi muzicale europene de prestigiu, Societatea filarmonică din Timişoara va juca un rol de catalizator în viaţa spirituală a oraşului determinând cele mai importante evenimente muzicale care s-au petrecut aici. La înfiinţarea ei au existat un cor bărbătesc şi câţiva instrumentişti pentru activităţi în genul muzicii de cameră. S-a afiliat apoi şi un cor feminin pentru a putea fi abordat şi repertoriul vocal-simfonic care necesita, de cele mai multe ori, cor mixt. Pentru completarea orchestrei se făcea apel la instrumentişti ai Operei locale şi suflători ai Regimentului 29 infanterie „Loudon“. Penuria de instrumentişti a impus ca o necesitate imediată înfiinţarea încă din al doilea an de existenţă a Societăţii, a unei şcoli de muzică pentru pregătirea şi formarea propriilor cadre. Primul concert a avut loc la 8 decembrie 1871. Sub bagheta lui Heinrich Weidt au fost interpretate două ample lucrări vocal simfonice: Die Frithjofs Saga de Max Bruch şi Der Taucher – compoziţie aparţinând dirijorului timişorean.

·         1879: Thomas Alva Edison a demonstrat cu succes obținerea primului bec electric durabil și practic din punct de vedere comercial, la laboratorul lui din Menlo Park, New Jersey. Thomas Alva Edison (n.11 februarie 1847 Milan, OH, SUA – d.18 octombrie 1931, West Orange, NJ, SUA) a fost un important inventator și om de afaceri american al sfârșitului de secol XIX și început de secol XX. A fost cunoscut și ca „Magicianul din Menlo Park„, fiind și cel mai prolific inventator al timpului prin aplicarea practică a descoperirilor științifice (1093 brevete). A fost un autodidact, însă acest lucru nu l-a împiedicat să realizeze invenții în domeniul electricității (becul cu filament), al telefoniei, al sistemului de transmisie multiplă a telegramelor, al înregistrării mecanice a sunetului (fonograful) și al cinematografiei – kinetoscopul.

·         1909: A avut loc primul zbor individual al unei femei, realizat de frantuzoaica Ellise Dairoche.

·         1915: Compania americană de telefonie și telegrafie a realizat primul discurs direct transatlantic din Arlington (Virginia), cu destinația Paris, transmis prin sistemul de radio-telefonie.

·         1918: Un record neobisnuit: Dactilografa Margaret Owen a atins la masina de scris viteza de 170 de cuvinte pe minut, record care nu a fost depasit pâna în prezent.

·         1920: Este arestata  majoritatea  membrilor Consiliului General al Partidului Socialist şi Sindicatelor. S- a constituit  Comitetul Executiv propriu al Partidului Socialist şi o comisie generală proprie a sindicatelor, care a purtat tratative cu guvernul pentru reluarea lucrului; acestea au dat circulare către organizaţiile pentru încheierea grevei la 28 octombrie.

·         1925: Pictorul Paul Klee expune la Paris singura sa lucrare.

·         1940: Începe "Proiectul Manhattan" având ca obiectiv bomba atomică americană.

·         1944: Primul atac japonez sinucigas kamikaze : Un avion japonez care transporta 200 kg de bombe, ataca nava de razboi HMAS Australia , în timpul Bătăliei de la Leyte Gulf in Oceanul Pacific.

·         1944: După șase săptămâni de luptă aliații câștigă în Al Doilea Război Mondial orașul Aachen, primul mare oraș german.

·         1945: În Franța, femeile au câștigat dreptul la vot. După ce au votat pentru prima dată la 29 aprilie 1945, în cadrul unor alegeri municipale, femeile din Franţa şi‑au câștigat definitiv dreptul de vot la 21 octombrie, același an, odată cu desfășurarea alegerilor legislative. Încă din 1944, o ordonanţă adoptată de guvernul provizoriu al generalului de Gaulle prevedea că „femeile sunt votanţi eligibili în aceleaşi condiţii ca bărbaţii“. Doi ani mai târziu, Constituţia adoptată la 27 octombrie 1946 includea printre principiile de bază ale republicii „legea garantării drepturile egale ale femeilor cu bărbaţii în toate sferele“. Pentru o mai bună imagine asupra problemei dreptului la vot al femeii, vă mai amintim că americancele au putut vota încă din 1920 (18 august), odată cu ratificarea celui de-al 19-lea amendament al Constituției SUA. În România, femeile au obținut dreptul de a vota prin Constituția din 1938, la capătul unor lungi și susținute lupte purtate de către militantele feminismului cu autoritățile de la București. Ella Negruzzi, prima femeie avocat din România și una dintre cele mai prolifice feministe, justifica astfel drepul la vot al femeii, într-o conferință susținută în 1937: „Sunt vreo 1.400 de ani de când s-a ţinut la Mâcon, în Franţa, în 581, un sobor de preoţi, pentru a se hotărî asupra mult-discutatei controverse de atunci, dacă femeia are sau nu are suflet şi dacă ea poate fi pusă pe aceeaşi treaptă cu oamenii, adică bărbaţii. După lungi discuţii, Consiliul de la Mâcon a decretat că femeia are suflet şi, prin urmare, poate fi considerată ca o fiinţă omenească.“

·         1948: ONU a respins cererea sovietică de distrugere publică a tuturor armelor nucleare.

·         1949: In cadrul conferinţei pe ţară a compozitorilor, criticilor muzicali şi muzicologilor, care a avut loc la Bucureşti,  Societatea Compozitorilor Români, creată în 1920, îşi schimba titulatura în Uniunea Compozitorilor din România. Aceasta a funcţionat ca asociaţie profesională până în martie 1996, când a apărut Legea Drepturilor de Autor şi a Drepturilor Conexe 8/1996 şi s-a constituit Asociaţia pentru Drepturi de Autor a UCMR (având ca obiect de activitate gestiunea colectiva a drepturilor de autor in domeniul muzical).

·         1951: Gottfried Benn obține premiul Georg Büchner. (Premiu, care în 1960 va fi decernat lui Paul Celan).

·         1956: Wladislaw Gomulka, recent eliberat din închisoare si reabilitat, devine primsecretar al Partidului Muncii din Polonia ( comunist).Primul sau discurs – în care se pronunta pentru abandonarea colectivizarii agriculturii si întarirea rolului parlamentului – anunta schimbari importante. În acelasi timp, ministrul Apararii, maresalul sovietic Konstantin Rokosovski – prin intermediul caruia Moscova îsi asigura controlul asupra guvernului polonez – nu mai este ales în Comitetul Central. Câteva zile, la Varsovia domneste teama de o interventie armata a URSS. Dar, pe 23 octombrie, Hrusciov da unda verde noului curs politic de la Varsovia. Rokosovski se retrage de la Ministerul Apararii, iar, pe 28 octombrie, cardinalul Stefan Wyszynski este eliberat din închisoare si devine seful Bisericii catolice din Polonia.

·         1959: La New York se deschide Muzeul Guggenheim, conceput de Frank Lloyd Wright.

·         1960: Primul submarin nuclear britanic, HMS Dreadnought, a fost lansat de regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii.

·         1965: Robert B. Woodward primeşte premiul Nobel pentru chimie.

·         1971: Scriitorul, omul politic si diplomatul chilian Pablo Neruda, primeşte premiul Nobel pentru literatură.

·         1993: A avut loc reuniunea NATO de la Travemunde, în Germania. Secretarul de Stat american al Apărării, Les Aspin, a lansat propunerea realizării unui “parteneriat pentru pace”, între NATO şi ţările din Europa Centrală şi de Est.

·         1997: Scriitorul dizident anticomunist rus Alexandr Soljeniţîn a înfiinţat un premiu literar care îi poartă numele.

·         1997: Casa de Economii si Consemnatiuni din Romania s-a transformat într–o bancă de stat, lărgindu–şi obiectul de activitate (acordă credite şi agenţilor economici mici şi mijlocii, precum şi statului şi administraţiei publice locale şi centrale).

·         1999: Peste cinci sute de delegaţi, liceeni şi elevi, de pe cinci continente, s-au adunat, la Paris, pentru a constitui primul Parlament mondial al copiilor, al cărui prim document adoptat a fost “Manifestul tineretului pentru secolul XXI”.

·         1999: A apărut, la București, primul număr al revistei Playboy. Prima vedeta care a aparut  pe coperta acestei reviste a fost Dana Savuica.

·         2003: Planeta pitică Eris din centura Kuiper a fost descoperită de către Michael E. Brown, Chad Trujillo și David L. Rabinowitz.

·         2003: Şi-a început activitatea Institutul pentru Memoria Exilului Românesc, instituţie nouă care se ocupă de culegerea şi publicarea documentelor referitoare la exilul românesc din perioada 1940-1989.

·         2016: Preşedintele României, Klaus Iohannis, a anunţat că România şi Canada au ajuns la un acord privind ridicarea vizelor. Potrivit înţelegerii, românii vor putea intra fără viză în Canada începând cu 1 decembrie 2017. Iniţial, oficialii canadieni ar fi vrut ca liberalizarea vizelor pentru români să se aplice cu anul 2018.
„Am o veste bună. În această dimineaţă s-a ajuns la un acord cu partea canadiană privind ridicarea vizelor, un acord rezonabil pentru ambele părţi. Suntem în situaţia de a ne retarge rezerva faţă de CETA (acordul comercial dintre UE şi Canada – n.r.). România nu mai are nicun fel de obiecţiuni faţă de acordul comercial cu Canada“, a anunţat preşedintele Klaus Iohannis, la Bruxelles, în a doua zi a Consiliului European. 

Nașteri

·         1581: S-a nascut pictorul italian Domenico Zampieri; (d. 1641).

·         1650: Jean Bart, amiral francez (d. 1702)

·         1675: Împăratul Higashiyama al Japoniei (d. 1710)

·         1687: S-a nascut matematicianul elvetian Nicolaus Bernoulli ; ( d. 29 noiembrie 1759).
* 1755: Antoine Chrysostome Quatremère de Quincy (n. 21 octombrie 1755, la Paris - d. 28 decembrie 1849, la Paris) a fost un arheolog, filosof, istoric de artă, critic de artă și om politic francez.

Lucrările sale se caracterizează prin eleganța stilului, exaltarea frumuseții artei antice și a artei Renașterii italiene:

• Jupiter olimpianul
• Monumente și opere de artă antică
• Viața lui Rafael
• Viața lui Michelangelo.

Antoine Chrysostome Quatremère de Quincy

* 1757: Charles Pierre François Augereau, duce de Castiglione (n. 21 octombrie 1757 –- d. 12 iunie 1816), Mareșal al Franței din anul 1804 a fost unul dintre comandanții militari marcanți ai războaielor revoluționare și ai războaielor napoleoniene.
Având origini foarte modeste, se angajează inițial în armata regală franceză în 1774, apoi este mercenar în armata prusacă, napolitană și portugheză în perioada pre-revoluționară. Revenit în Franța, Augereau este căpitan de husari în 1793 dar în același an urcă până la gradul de general de divizie (din 23 decembrie), în cadrul armatei Pirineilor Orientali. Din 1795, se alătură Armatei din Italia, unde servește sub comanda generalului Bonaparte în prima campanie din Italia și se acoperă de glorie în aproape toate bătăliile majore ale acestei campanii, îndeosebi la Castiglione. Servește apoi în Armata Rinului și este ales deputat în Consliliul celor Cinci-Sute. Numele său apare pe prima listă de Mareșali ai Franței, publicată la proclamarea Imperiului pe 19 mai 1804. Participă apoi cu distincție la aproape toate bătăliile importante din perioada 1805 - 1807, fiind rănit la bătălia de la Eylau. Pe 19 martie 1808, devine duce de Castiglione, servind din 1808 în Armata din Germania, apoi în cea din Catalunia, din 1810. În timpul campaniei din Rusia, conduce Corpul XI al „Marii Armate”, la începutul verii, dar nu termină această campanie. Le va face însă pe cele din Germania (1813) și Franța (1814), dar, în timpul acesteia din urmă, Augereau, comandant al unei armate din zona Lyon, încheie o convenție separată cu austriecii, predându-le orașul, fapt ce va aduce radierea sa de pe lista mareșalilor în timpul celor 100 de zile.

Charles Pierre François Augereau

·         1760: S-a nascut Katsusika Hokusai, pictor, desenator si gravor japonez; creatia realista a maestrului a influentat esential dezvoltarea artei de la sfârsitul sec. 18, începutul sec. 19; (d.1849).

·         1772: Samuel Taylor Coleridge, poet și estetician literar englez (d. 1834)

·         1790: S-a născut poetul, oratorul şi omul de stat francez Alphonse de Lamartine; (m. 28 februarie 1869). Alphonse de Lamartine (numele complet Alphonse Marie Louise Prat de Lamartine) (n. 21 octombrie 1790 în Mâcon – d. 28 februarie 1869 în Paris), poet, scriitor și politician francez. În 1829 a devenit membru al Academiei franceze.

·         1813: S-a nascut  Prinţesa Josephine de Baden, fiica lui Karl, Mare Duce de Baden și a soției sale, Stéphanie de Beauharnais. mama regelui Carol I al României; (d.19 iunie, 1900).

Prințesa Josephine de Baden

Al treilea copil și a doua fiică a cuplului Marelui Ducat de Baden, ea s-a născut după un băiat mort în leagăn în circumstanțe stranii în 1812. Un alt băiat, de asemenea, a murit în leagăn și o fată va urma. Mica prințesă a primit prenumele nașei sale, fosta împărăteasă franceză Joséphine de Beauharnais, mama adoptivă a mamei sale.

După căderea imperiului francez și în ciuda presiunilor făcute de mama sa, tatăl Josephinei, Marele Duce, e refuzat să divorțeze de soția sa "napoléonidă". Marele Duce a murit prematur în 1818, fără ca urmașii săi pe linie masculin să supraviețuiască și lăsând astfel coroana unchiului său, Ludovic I, Mare Duce de Baden.

La 21 octombrie 1834 la Karlsruhe, s-a căsătorit cu Karl Anton Joachim Zephyrinus Friedrich Meinrad, Prinț de Hohenzollern-Sigmaringen, fiul lui Carol, Prinț de Hohenzollern-Sigmaringen (1785-1853) și a soției lui, Marie Antoinette Murat (1793-1847), o altă napoléonidă.

Bunica Prințului Karl Anton, născută Amélie Zéphyrine de Salm-Kyrburg, care a trăit la Paris în timpul Revoluției franceze și al cărei frate a fost ghilotinat împreună cu Alexandre de Beauharnais, a fost, de asemenea, o prietenă foarte apropiată de împărăteasa Josephine.

Josephine și Karl Anton au avut șase copii:

• Leopold (1835-1905)
• Stephanie (1837-1859), soția regelui Pedro al V-lea al Portugaliei
• Carol I (1839-1914), rege al României
• Anton (1841-1866) mort în bătălie
• Friedrich (1843-1904)
• Marie (1845-1912),căsătorită cu Prințul Philippe, Conte de Flandra

A murit la Sigmaringen.

Prințesa Josephine de Baden

Prințesă de Hohenzollern-Sigmaringen Prințesă de Hohenzollern

Părinți Karl, Mare Duce de Baden Stéphanie de Beauharnais  Frați și surori Prințesa Louise Amelie de Baden Prințesa Maria de Baden  Căsătorită cu Prințul Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen Copii Leopold, Prinț de Hohenzollern Stephanie, regină a Portugaliei Carol I al României Prințul Anton Prințul Frederic Prințesa Marie, Contesă de Flandra

·         1833: Alfred Nobel (n. 21 octombrie 1833, Stockholm - d. 10 decembrie 1896, San Remo, în Italia; pronunție [al-fred no-bel]) a fost un chimist, inventator și om de afaceri suedez. Printre altele, el a inventat dinamita și a întemeiat fundația ce oferă anual faimoasele Premii Nobel.

Immanuel Nobel, tatăl lui Alfred, inginer de profesie, s-a confruntat de multe ori cu problema aruncării în aer a blocurilor de piatră pentru a putea construi poduri și clădiri în Stockholm. Deși mama sa, Andrietta Ahlsell, provenea dintr-o familie bogată, anul 1833 avea să fie un an nefast pentru familia Nobel datorită falimentului căruia tatăl său a trebuit să-i facă față.

Tragicul eveniment, care se repetă de altfel câțiva ani mai târziu, îi desparte pentru o bună bucată de timp pe cei doi soți, tatăl său plecând, în 1837, în Finlanda și Rusia pentru a-și porni o nouă carieră. Andrietta rămâne la Stockholm și, pentru a-și putea susține financiar familia, deschide o băcănie care îi aduce un venit modest.

Între timp, tatăl său pune pe picioare o companie în St. Petersburg, Rusia. El furniza echipament militar armatei rusești și îi convinge pe generalii ruși de utilitatea plasării unor mine acvatice pentru a împiedica accesul navelor britanice. Minele construite de Immanuel Nobel au ținut la distanță flota britanică în timpul războiului Crimeei (1853-1856).

În 1842 Immanuel își poate permite să-și aducă familia în St. Petersburg. Aici, fiilor săi li se predă științele naturii, limbi străine și literatură. La 17 ani Alfred vorbea fluent suedeza, rusa, franceza, engleza și germana. Era atras deopotrivă de literatura engleză și de „științele exacte” cum ar fi fizica sau chimia.

Timp de doi ani Alfred avea să viziteze Suedia, Germania, Franța și Statele Unite. La Paris are șansa să lucreze în laboratorul unui chimist renumit pe atunci, T.J. Pelouze. Aici îl întâlnește pe tânărul chimist italian Ascanio Sobrero, care cu trei ani în urmă inventase nitroglicerina, un lichid exploziv deosebit de puternic și de instabil.

Nitroglicerina a fost considerată în epocă mult prea periculoasă pentru a putea fi folosită în practică, din cauza faptului că putea provoca explozii la variații mici de temperatură sau presiune. Alfred era însă interesat de posibilitatea folosirii ei în construcții și începe să lucreze la elaborarea unor metode de controlare a exploziei cu nitroglicerină.

În 1852 Alfred este chemat să lucreze pentru compania tatălui său care cunoștea o dezvoltare continuă datorită livrărilor către armata rusă. Cu toate acestea, sfârșitul războiului avea să provoace cel de-al doilea faliment al lui Immanuel Nobel. El își luă doi dintre fiii săi, Alfred și Emil, și se reîntoarse la Stockholm.

Ajuns în orașul său natal, Alfred continuă cercetările prin care încearcă să folosească nitroglicerina ca exploziv. Cercetările sale vor avea însă urmări tragice, determinând, în 1864, moartea fratelui său Emil. Autoritățile se văd nevoite să-i interzică experimentele în interiorul orașului. Alfred se mută pe un vas ancorat în Lacul Mälaren.

În curând Alfred Nobel avea să descopere că prin amestecarea nitroglicerinei cu diatomit^[10] se formează o pastă care putea fi modelată în diferite forme și dimensiuni. În 1867 își brevetează invenția sub denumirea de dinamită. Pentru a putea declanșa explozia, Alfred brevetează o altă invenție, un detonator bazat pe aprinderea unui fitil.

Datorită faptului că dinamita reducea substanțial costurile aruncării în aer a blocurilor de piatră, Alfred a făcut din vânzarea dinamitei o afacere profitabilă, astfel încât fabrica sa din Krümmel (azi un cartier al orașului Geesthacht, Germania) începe să-și exporte produsele în alte țări din Europa și chiar în America și Australia.

Datorită pasiunii sale pentru călătorii, Victor Hugo l-a denumit „cel mai bogat vagabond al Europei”. Cu timpul Alfred și-a deschis fabrici și laboratoare în peste 20 de țări, iar când nu călătorea lucra intens în laboratoarele sale.

În 1896 Alfred Nobel moare. Brevetase peste 355 de invenții, printre care cauciucul sintetic, pielea artificială și mătasea sintetică.

Alfred Nobel

·         1846: Edmondo De Amicis (n. 21 octombrie 1846 - d. 11 martie 1908) a fost un scriitor, jurnalist și pedagog italian. Literatura sa are o tematică socială și educativă.
Opera:

• 1868: Viața militară ("La vita militare");
• 1872: Spania ("Spagna");
• 1874: Olanda ("Olanda");
• 1874: Amintiri din Londra ("Ricordi di Londra");
• 1876: Marocul ("Il Marocco");
• 1886: Cuore, cunoscut roman pentru copii care cultivă valorile etice și patriotismul;
• 1890: Romanul unui învățător ("Il romanzo di un maestro");
• 1883: Prietenii ("Gli amici");
• 1899: Căruța tuturor ("La carozza di tutti");

Edmondo De Amicis

·         1883: S-a nascut in localitatea Abram, din  Bihor, preotul greco-catolic, compozitor și dirijor român, Francisc Hubic; (d. 1947). Regii Carol I și Ferdinand I i-au acordat diplome, iar regele Mihai I i-a acordat distinctia Coroana României în grad de ofițer. Francisc Hubic a refuzat să ocupe o catedră la academiile de muzică din București și Cluj, drept pentru care a rămas la Oradea.

Încă din tinerețe, marele compozitor Francisc Hubic se remarcă printr-o seamă de compoziții: liturghii pentru voci mixte (1912) și liturghia pentru voci bărbătești în stil oriental, coruri mixte, vecernia pentru voci mixte, Niceta - piesă ocazională dramatică, imnuri naționale pentru voci mixte cu orchestră, între care și Imnul la centenarul școlilor din Beiuș, psalmi pentru cor mixt, liturghia pentru voci mixte cu orchestră.

Caracteristică acestor compoziții este: melodica și armonizarea originală, creațiuni speciale și mixte în literatura muzicii noastre naționale (ziarele Viitorul și Universul). Regretatul compozitor și maestrul Chiriac de la Conservatorul din București spune despre compozițiile lui Francisc Hubic: „Ai făcut un pas uriaș înainte, față de tot ce s-a scris până acum în genul acesta. Această liturghie (Liturghia pentru voci mixte, 1912) se caracterizează prin avântul și plasticitatea expresiei, concordanța ideii din text cu muzica acoperindu-se armonios prin ruperea cu formele amorțite și anemice vechi și prin variațiuni marcante”.

Francisc Hubic, prin valoarea operelor sale și-a înscris numele definitiv în Panthenonul artei românești, pe lângă compozitorii Dumitru Georgescu-Kiriac, Muzicescu, Porumbescu, Ion Vidu, Gheorghe Dima și alții.

Preotului profesor, compozitor și dirijor Francisc Hubic la dumnezeiască judecată universală i se va spune: „Bine mi-ai cântat! Condu cu iscusință și cu râvnă, de atâtea ori dovedite, unul din nenumăratele coruri cerești. Fericit ești, căci ai fost ales și privit. În curțile casei Domnului, vei locui și vei cânta.”

* 1887: Iza Kremer (n. 21 octombrie 1887,^[1] Bălți, Imperiul Rus – d. 7 iulie 1956,^[2][1] Córdoba, Argentina, Argentina) a fost o interpretă de muzică ușoară (soprană) de origină rusă și evreiască, care a deținut de-a lungul timpului cetățenia Imperiului Rus, a Statelor Unite și a Argentinei. Prima sa manifestare artistică a fost în anii de tinerețe, când publica poezii într-un ziar din Odesa. A debutat în muzică la mijlocul anilor 1910. După emigrarea în Statele Unite, în 1924, a abandonat cariera de cântăreață de operă în favoarea recitalurilor și concertelor solo.^[3]

Kremer cânta nu doar cântece din repertoriul clasic al vremii, dar și muzică folclorică din mai multe țări în diferite limbi. Este, probabil, prima femeie care a cântat klezmer^⁠(d) (gen de muzică specific evreilor așkenazi) într-un concert. În 1927, a început să cânte vaudeville. S-a mutat în Argentina în 1938 și și-a trăit acolo ultimii 18 ani din viață. A fost subiectul unui documentar de televiziune din 2000, intitulat Isa Kremer: The People's Diva^⁠(d), produs pentru The Jewish Channel^⁠

Iza Kremer s-a născut într-o familie de evrei în orașul Bălți din Basarabia, Imperiul Rus. Tatăl său, Jacob Kremer, era ofițer în armata lui Nikolai al II-lea. Mama sa, Anna Kremer (născută Rosenbluth), era melomană, transmițând această pasiune fiicei. Familia făcea parte din clasa burgheză; Iza a crescut sub auspiciul unei guvernante și a fost educată la o școală privată a Bisericii Ortodoxe Ruse.^[5] Familia s-a mutat la Odesa pe când Iza avea 12 ani.^[6]

În adolescență, Iza a început să se manifeste ca poetesă, scriind poezii revoluționare pentru un ziar din Odesa. Redactorul ziarului, Israel Heifetz, s-a oferit să o ajute pe Kremer și i-a plătit studiile în operă la Milano în 1902-1911, Iza fiind discipolă a lui Pollione Ronzi^⁠(d). Fata a fost nevoită să abandoneze studiile și să concerteze în urma unui eșec al tatălui în afaceri. Mama a venit la ea în Italia, iar Iza îi întreținea pe amândoi.^[6] S-a căsătorit cu Israel Heifetz, redactorul ziarului la care scria în adolescență, care era cu 27 de ani mai în vârstă. Cuplul a avut o fată, Toussia, născută în 1917.

Iza Kremer, cca. 1915

A debutat profesional în operă în 1915 la Teatro Ponchielli^⁠(d) din Cremona, jucând rolul lui Mimi în opera Boema de Giacomo Puccini. Ulterior, a lucrat la Teatrul Mariinsk^⁠(d) din Sankt-Petersburg (pe atunci Opera din Petrograd), unde a jucat în câteva operete. Printre rolurile avute se numără Dolly în Endlich allein^⁠(d) de Franz Lehár, Elvira în Die ideale Gattin^⁠(d) a aceluiași compozitor, Helen în Polská krev de Oskar Nedbal^⁠(d) și Laura în Studentul cerșetor de Karl Millöcker. A activat și la Teatrul Bolșoi din Moscova.^[5] Printre rolurile interpretate în opere și operete se mai numără Tatiana în Evgheni Oneghin de Piotr Ilici Ciaikovski, cât și rolurile titulare în Manon^⁠(d) de Jules Massenet și Madame Butterfly de Puccini.^[4]

În 1914, Kremer s-a întors la Odesa și a jucat la Teatrul de Operă și Balet din Odesa^⁠(d) timp de doi ani, printre rolurile jucate numărându-se Violetta în Traviata de Giuseppe Verdi. Anume atunci ea a înțeles că talentul său vocal nu era potrivit ariilor de operă și a început să fie preocupată de muzica folclorică în idiș și alte limbi.^[6] A devenit activă în cercurile intelectuale, stabilind relații de prietenie cu Șalom Aleihem, Haim Nahman Bialik, Mendele Moher Sfarim și Mark Warshawski^⁠(d). Bialik a inspirat-o să înceapă a colecționa muzică idiș și să o includă în concerte. Până atunci, doar bărbații — de obicei chazanii — cântau idiș în concerte.^[5] A susținut primul astfel de concert în Moscova și, încurajată de succesul obținut de acesta, a plecat în turneu în Turcia, Polonia, Germania, Franța, Anglia și alte țări.^[6] A colaborat cu Aleksandr Vertinski, Mihail Vavici^⁠(d), Iuri Morfessi^⁠(d), Ion Bazilevschi, Efim Galanter, Antonina Alhazov ș.a.^[7]

În 1917, în timp ce se afla într-un turneu la Constantinopol, Turcia, în Rusia s-a declanșat Revoluția Rusă. Kremer și familia sa erau susținători ai lui Aleksandr Kerenski, opozant al bolșevicilor, astfel încât proprietățile familiei din Odesa au fost confiscate, Heifetz a fost întemnițat, iar fiica, guvernanta și părinții Izei au primit interdicție de a părăsi Odesa. Iza a reușit să-și evacueze familia în Polonia în 1919, iar în următorul an a mituit funcționarii orășănești ca să-i elibereze soțul.^[5] Preocupată de aceste probleme, Iza a reușit, între timp, să facă câteva înregistrări în Constantinopol la casa de discuri Orfeon^⁠(d), în 1918-1920.^[4]

După reunirea familiei în Polonia în 1920,^[4] familia s-a mutat pe o scurtă perioadă la Berlin, în cele din urmă stabilindu-se la Paris, în Franța.^[5] La scurt timp după aceasta, Kremer s-a despărțit de Heifetz, care a murit ulterior în lagărul de concentrare nazist Fort Breendonk^⁠(d) în timpul celui de-al doilea război mondial.^[5] În 1922, cântăreața a organizat un turneu de concerte în Polonia, care includea cântece evreiești. Concertul său de la Sala Filarmonică din Varșovia a provocat un protest antisemitic în fața sălii de concert.^{[8][9][10][11]} Mai târziu, Kremer povestea că acest protest, însoțit de alte manifestări ale antisemitismului în Europa, au determinat-o să se mute în Statele Unite

Iza Kremer a sosit în America în toamna anului 1922. Odată ajunsă la New York City, a semnat un contract cu managerul artistic Sol Hurok^⁠(d). Concertul său de debut în SUA a avut loc la Carnegie Hall la 29 octombrie 1922 și a avut un mare succes;^[5] M. Oșerovici relatând: „pentru intelighenția evreiască, e musai să o auzi pe Iza Kremer cântând folclor idiș”.^[6] În 1924, și-a adus fiica și părinții în State și a devenit ulterior cetățeancă a Statelor Unite.^[5] În următoarele două decenii, apărea regulat în concerte la Carnegie Hall și Manhattan Opera House^⁠(d). Era cel mai bine cunoscută ca interpretă de muzică folclorică, cântând în engleză, franceză, germană, italiană, poloneză, rusă și idiș. A debutat în vaudeville la 27 septembrie 1927 la Palace Theatre^⁠(d), New York City.^[3] În același an, a înregistrat pentru Vitaphone^⁠(d). Mai târziu, a debutat într-un musical pe Second Avenue^⁠(d) în Yiddish Theater District^⁠(d), intitulat The Song of the Ghetto. Unul din cântecele musicalului, Mayn shtetele Belz („Orașul meu Bălți”), a fost scris de compozitorul american evreu Alexander Olshanetsky^⁠(d).^[4] A înregistrat la Brunswick Records și Columbia Records.^[5]

Locuind în State, Kremer a continuat să întreprindă numeroase turnee în toată lumea în anii 1920 și anii 1930: SUA, Canada, Europa, Africa, Palestina, America Latină. S-a ciocnit de antisemitism de multe ori, dar a continuat să includă cântece evreiești în aproape toate concertele sale. În mod notabil, Iza a insistat să includă cântece idiș în concertele sale de la Jüdischer Kulturbund^⁠(d), o instituție berlineză fondată cu permisiunea naziștilor pentru artiștii evrei care nu mai puteau evolua în teatrele „ariene”. În 1931, Chappell & Co.^⁠(d) a publicat la Londra o carte cu 24 de cântece folclorice idiș, intitulată după o serie de concerte a lui Kremer, A Jewish Life in Song

Kremer a emigrat în 1938 în Argentina. Acolo a făcut cunoștință cu reputatul psihiatru Dr. Gregorio Bermann^⁠(d), cu care s-a căsătorit în 1940. Artista a întâmpinat dificultăți în Argentina: Bermann era socialist și simpatizant al partidului comunist,^[12] astfel încât soții au fost puși pe „lista neagră” de către dictatorul Juan Perón. Din această cauză, cuplul a avut dificultăți financiare și a fost ținta presiunilor politice de-a lungul anilor 1940 și 1950. Mai multe concerte ale Izei din acea perioadă erau destinate ajutorării victimelor nazismului și susținerii muncitorilor greviști. Câteva concerte au fost organizate în colaborare cu scriitoarea spaniolă în exil María Teresa León.^[5] Iza și-a încheiat cariera artistică la vârsta de 58 de ani.^[7]

Gregorio și Iza au locuit în Argentina până la moartea ultimei, în 1956 (69 ani), cauzată de cancer la stomac.^[13] Fiica Toussia a rămas în State, fiind căsătorită cu Dr. Kermit Pines din New Jersey.^[3] După moartea Izei Kremer, arhivele sale, cuprinzând repertoriul de muzică folclorică în 24 de limbi, au fost donate Institutului YIVO^⁠(d) în Buenos Aires

Iza Kremer

Iza Kremer în 1916

* 1891: Perpessicius - Dumitru S. Panaitescu (n. 21 octombrie 1891, Brăila — d. 29 martie 1971, București) a fost un istoric și critic literar, folclorist, eseist și poet român, cercetător și editor al operei eminesciene, membru titular al Academiei Române

S-a născut la Brăila, la 21 octombrie 1891, ca al doilea fiu al lui Ștefan Panait, muncitor, originar din Iannina, și al Elisabetei Panait, născută Daraban, originară din Cucora (Putna). În 1898 a fost înscris în clasa întâi la școala primară numărul 4 din Brăila, pe care a absolvit-o în 1902. Din anul 1907 a studiat la Liceul „Nicolae Bălcescu” din Brăila. Până la terminarea liceului a fost secretar general al societății culturale „Avântul”, a elevilor de la liceul Nicolae Bălcescu.

În vara anului 1909, petrecându-și vacanța la mănăstirea Agapia, l-a cunoscut și s-a împrietenit cu Titu Dinu, elev al lui Ovid Densusianu, la Facultatea de Litere din București. În 1910 absolvă liceul și devine student al Facultății de litere, la secția de filologie modernă. În primul an de facultate a lucrat ca pedagog la pensionul Schewitz-Thieren, având sarcina de a împărți elevilor mâncarea. A luat parte la cursurile ținute de Ovid Densusianu, Nicolae Iorga, Ion Bianu, Ion Bogdan, Mihail Dragomirescu.

În anul al treilea de facultate a primit o bursă lunară în urma unui concurs, iar cu sprijinul și recomandarea lui Ion Bianu, devine meditatorul nepoților lui Ion Ghica. În 1914 s-a căsătorit cu Alice Paleologu, o colegă de facultate.

În 1914 obține licența în filologie romanică la Universității din București.

A debutat cu schița „Omida - Din lumea celor care se târăsc”, o replică la volumul Din lumea celor cari nu cuvântă a lui Emil Gârleanu. Schița a fost semnată cu pseudonimul Victor Pribeagu și a apărut în revista brăileană Flori de câmp, nr. 5 din 20 iulie 1911.

A debutat ca poet cu poezia Reminiscență în revista „Versuri și proză” a lui I.M. Rașcu în nr.7-8 din aprilie 1913, semnată cu pseudonimul D. Pandara, un fel de anagramă compusă din inițiala prenumelui său și din începutul numelui de familie al tatălui, Pan(ait) și al mamei sale Dara(ban).

Semnează cu pseudonimul Perpessicius în Cronica (1915), revistă condusă de Gala Galaction și Tudor Arghezi. Mobilizat pe front, este rănit în 1916 și rămâne invalid de mâna dreaptă. Profesor în mai multe localități ale țării, autor al unor apreciate manuale de literatură pentru liceu, elaborate împreună cu Al. Rosetti și Jacques Byck.

Colaborează la Cuvântul, Lumea, Universul literar, România, Revista Fundațiilor Regale, Letopiseți, Neamul românesc, Cartea vremii, Flacăra, Gândirea, Cugetul românesc, Ideea europeană, Gazeta literară, Contemporanul, Viața românească, România literară, Steaua, Luceafărul; a ținut cronica literară la Radio între 1934-1938. A fost director general al Bibliotecii Academiei, al Muzeului Literaturii Române (1957) și al revistei Manuscriptum.

Volume:

Culegerea de note intitulată Repertoriu critic (1925) a fost publicată într-o revistă de bibliografie. Notele completau imaginea poetului cu aceea a iubitorului de cărți și a criticului. Volumul Scut și targă apărut în 1926, dezvoltă teme inspirate din experiența războiului și de vremurile care au urmat.

Carcatură a lui Perpessicius realizată de către Victor Ion Popa

• Mențiuni critice, vol. I-V (1928 - 1946)
• Itinerar sentimental (1932)
• Dictando divers (1940)
• Jurnalul de lector (1944), completat cu Eminesciana
• Mențiuni de istoriografie literară și folclor (1948 - 1956)
• Alte mențiuni de istoriografie literară și folclor (1957 - 1967)
• Opere, vol. I-XII (1966 - 1983)
• Lecturi intermitente (1971)
• Eminesciana (1971)
• Patru clasici (1974)
• 12 prozatori interbelici (1980)
• Scriitori români, vol. I-II (1989)

* 1898: Nicolae Terchilă (n. 21 octombrie 1898, Copșa Mică - d. 26 octombrie 1983, Sibiu) a fost un profesor de teologie și traducător român, profesor al lui Arsenie Boca. A absolvit liceul din Dumbrăveni în anul 1917 după care a urmat cursurile de teologie la Institutul Teologic din Sibiu în perioada 1918-1921. Între anii 1921-1922 a fost student la Universitatea de Filozofie din Berlin și mai apoi între 1922 - 1924 la Leipzig unde își ia și doctoratul în anul 1924. În 1935 ia licența în teologie la Chișinău și apoi doctoratul la București. Urmează o carieră didactică îndeplinind funcția de suplinitor și mai apoi (1936) definitiv până la pensionare la Academia Teologică Andreiană din Sibiu. A predat Istoria filozofiei și Filozofia, Pedagogia și Istoria pedagogiei și Catehetica. Pe linie religioasă a fost diacon (1925), preot (1927) și protopop (1948). A publicat o serie de lucrări de filozofie și pedagogie.

Lucrări:

• Încercări de pedagogie religioasă, în "Anuarul IV al Academiei teologice <<Andreiane>>", 1927/28, p. 3-30 (și extras);
• Profesorul Ioan Popescu. O sută de ani de la nașterea lui, în Anuarul VIll...", 1931/32,p. 550 (și extras);
• Evaghelia în școală. Psihologia contemporană și învățământul religios, Sibiu, 1935, 180 p. (teză de doctorat);
• Idei de filosofie religioasă la Vladimir Soloviev, Sibiu, 1936, 95 p.;
• Factorii învățământului religios în "Anuarul XIII....” 1936/37, p. 5-31;
• Educația creștinească, în Anuarul XIV.....” 1937/38, p. 48-64;
• Elemente de filosofie creștină, în RT, an. XXVIII, 1938, nr. 5, p. 203-207; nr. 6, p. 235 - 240, nr. 9, p. 393 - 396; an. XXIX, 1939, nr.2-3, p. 80-87; nr. 4, p. 170-173 și nr. 6, p. 240-247;
• Herbart și herbartienii români din Ardeal, în Anuarul XVII..." 1940/41 p. 5-59;
• Istoria filosofiei. Tradusă după Dr. Otto Siebert, Revizuită și întregită, Sibiu, 1943, XVI + 452 p.;
• Filosofia antacă pedagogică spre Hristos, în RT, an. XXXVII, 1947, nr. 1-2, p. 31 -41; nr. 3-4, p. 132- 138; nr. 5-6, p. 219-225; nr. 7- 10, p. 329 - 331 și nr.11-12, p. 411 -419. Tâlcuirea Sfintei Liturghii, Sibiu, 1931, 80 p.
• Tâlcuirea Sfintelor Taine, Sibiu, 1932, 110 p.;
• Sâmbătarii. Sibiu, 1940, 44 p.
• Studii și articole în “Revista Teologică", Anuarele Academiei teologice <<Andreiane>>", “Telegraful Român" ș.a.

* 1898: Prințul Amedeo, al 3-lea Duce de Aosta (Amedeo Umberto Isabella Luigi Filippo Maria Giuseppe Giovanni di Savoia-Aosta; 21 octombrie 1898 – 3 martie 1942) a fost al treilea Duce de Aosta și văr primar al regelui Italiei, Victor Emmanuel al III-lea. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial el a fost vicerege italian al Africii Orientale Italiene.

Amedeo s-a născut la Torino, Piedmont, A fost fiul cel mare al Prințului Emanuele Filiberto, Duce de Aosta (fiu al regelui Amadeo I al Spaniei) și al Prințesei Hélène de Orléans (fiica Prințului Philippe de Orléans) Străbunicul său a fost regele Victor Emmanuel al II-lea al Italiei. De la naștere, Amedeo a fost cunoscut ca Duce de Apulia.

Amedeo a fost educat la Colegiul Eton și la Universitatea Oxford din Anglia. El a cultivat manierismul britanic, a vorbit engleza de la Oxford, și chiar s-a bucurat de vânătoarea de vulpi și polo. Amedeo a intrat în Armata Regală Italiană (Regio Esercito) și a luptat cu distincție în artilerie în timpul Primului Război Mondial. A părăsit armata în 1921 și a călătorit intens în Africa.

Ulterior, Amedeo a reintrat în forțele armate italiene și a devenit pilot. În 1932, el s-a alăturat Forțelor Aeriene Regale Italiene (Regia Aeronautica). A servit sub mareșalul Rodolfo Graziani și guvernatorul libian Pietro Badoglio în timpul etapelor de pacificare din Libia (1911-1932). Când ostilitățile din Libia au ajuns la final, la începutul anului 1932, el a devenit comandant al aviatorilor care l-au forțat pe Senussi să fugă din Libia și să caute ajutor în Egipt.^[1]

La 4 iulie 1931, după decesul tatălui său, Amedeo a devenit Duce de Aosta.

La 5 noiembrie 1927, la Neapole, Italia, Amedeo s-a căsătorit cu verișoara lui, Prințesa Anne de Orléans (1906–1986), fiica Prințului Jean d'Orléans, Duce de Guise. Cuplul a avut două fiice:

• Margherita Isabella Maria Vittoria Emanuela Elena Gennara (n. 7 aprilie 1930 ka palatul Capodimonte). S-a căsătorit la 28-29 decembrie 1953 cu Arhiducele Robert de Austria (1915–1996), al doilea fiu al ultimului împărat al Austriei, Carol I. Cuplul a avut trei fii și două fiice.
• Maria Cristina Giusta Elena Giovanna (n. 12 septembrie 1933 la castelul Miramare). S-a căsătorit la 29 ianuarie 1967 cu Prințul Casimir de Bourbon-Două Sicilii, descendent din prinții spanioli ai Casei de Bourbon. Cuplul a avut doi fii și două fiice.

Fiul cel mare al Margheritei, Lorenz, Arhiduce de Austria-Este deține titlul de Prinț al Belgiei (din 10 noiembrie 1995) prin căsătoria lui cu Prințesa Astrid a Belgiei, singura fiică a regelui Albert al II-lea al Belgiei. Cei doi fii și trei fiice ale lor sunt membri ai familiei regale belgiene.

Prințul Amedeo

Părinți Prințul Emanuele Filiberto, Duce de Aosta Prințesa Hélène de Orléans  Frați și surori Prințul Aimone, Duce de Aosta  Căsătorit cu Prințesa Anne de Orléans Copii Margherita, Arhiducesă de Austria-Este Prințesa Maria Cristina de Savoia-Aosta

* 1900: Neda Șt. Marinescu, sau Marinesco, (n. 21 octombrie 1900, Grădinile, Județul Romanați, România, astăzi în județul Olt – d. 5 iunie 1959, Córdoba, Argentina) a fost un fizician originar din România, stabilit în străinătate.

A studiat mai întâi la Colegiul Național „Ioniță Asan” din Caracal, Romanați.^[1] După bacalaureat s-a înscris la Facultatea de Științe a Universității din București, devenind asistentul profesorului Gheorghe Gh. Longinescu. După terminarea facultății a plecat pentru specializare la Paris. S-a înscris la doctorat la profesorul Jean Perrin de la Sorbona (1925), primind cetățenia franceză. După susținerea tezei de doctorat^[2] a fost admis ca profesor agregat la Facultatea de Științe, apoi la Institutul de Științe al Universității din Paris (1927), cu gradul de doctor în științe fizice; a lucrat un timp în calitate de colaborator al Mariei Curie. În anul 1951 a primit propunerea de a merge în Argentina pentru a înființa un institut de cercetări nucleare pe lângă Universitatea din Córdoba. A încetat din viață la 5 iunie 1959, la Córdoba.

În 1935 a fost ales membru corespondent al Academiei de Științe din România, la Secția II: Fizică.^[3][4]

Prin Hotărârea Consiliului Local Caracal nr. HCL 95/12.12.2000, Prof. Univ. Dr. Neda Marinescu a fost declarat cetățean de onoare al orașului Caracal.^[5]

În anul 2005, în organizarea catedrei de fizică a Colegiului Național „Ioniță Asan“ din Caracal, s-au desfășurat în amfiteatrul „Titu Maiorescu“ lucrările simpozionului interjudețean dedicat fizicianului Neda Marinescu, de la a cărui naștere se împlineau la acea dată 105 ani

Lucrări:

• Neda Marinesco: Quelques propriétés des grosses molécules en solution, Comptes rendus hebdomadaires des séances de l'Académie des sciences, T. 183, pp. 964–966, 1926.
• Neda Stephan Marinesco: Adsorption sur les molécules dissoutes. Thèses présentées a la faculté des sciences de l'université de Paris, pour obtenir le grade de docteur ès sciences physiques. Les presses universitaires de France, Paris, 1927.
• N. Marinesco: Influence des facteurs électriques sur la végétation (28 pp, figures et planches avec photographies). Actualités scientifiques et industrielles (xxxvii), Hermann, Paris, 1932.
• N. Marinesco & F. G. Donnan: Équilibre de membrane (69 pp). Actualités scientifiques et industrielles (nr. 108), Hermann, Paris, 1934.
• N. Marinesco: Propriétés piézo-chimiques, physiques et biophysiques des ultra-sons. Volume 1: Technique des ondes élastiques de haute fréquence (56 pp). Volume 2: Destruction des micro-organismes. Préparation des colloides à basses températures. Réactions explosives. Réactions photochimiques (68 pp). Actualités scientifiques et industrielles (nr. 522–523), Hermann, Paris, 1937.
• N. Marinesco: Les propriétés physico-chimiques des ondes élastiques de haute fréquence. Catalyseurs physiques, ultra-filtration et centrifugeuse ultrasonore. Génie Civile, Vol. 113, pp. 317–322, 1938.
• Neda Marinesco: Edad de la tierra según cronología radioactiva de la sierra de Comechingones, Cerro Champaquí, Córdoba (26 pp). Universidad Nacional, Córdoba, 1956.

·         1904 - S-a născut prozatorul Eugen Bălan (“Într-o duminecă de august”, ”Exerciţii”) (m.04.04.1968).

·         1915 - S-a născut Owen Bradley, pianist şi şef de orchestră american.

·         1917: Dizzy Gillespie (John Birks Gillespie), trompetist, compozitor și bandleader american de jazz (d. 1993)

·         1918: S-a născut profesorul şi traducătorul Dan Duţescu, cunoscut pentru lucrarea “Limba engleză fără profesor” (m. 26 septembrie 1992).

·         1920: Vladimir Hanga, jurist și scriitor român

·         1923: S-a născut, in  comuna Baia, judetul Suceava, criticul şi istoricul literar Mihai Gafiţa (prenumele la nastere: Vlad-Mihai). A decedat in urma marelui cutremur din data de 4 martie 1977, la  Bucuresti. S-a inscris la Institutul Politehnic din Bucuresti, sectia electromecanica (1941-1942) si la Facultatea de Litere si Filosofie (absolvita in 1946). Debuteaza cu versuri in Universul copiilor (1938), revista la care mai tirziu va fi secretar de redactie (1942-l945), redactor al paginii de jocuri (1943-l944) si succesoral lui N. Batzaria la directorat (1945-l948); aici publica sub diverse pseudonime (Mihail Baiseanu, Mihai Moldovan, Dan A. Soimu, Dana Soimu, Mihai Vlad, Mihai Dimiu, Aura Grui, S. Tih, Manuela Opris, Gabriela Mocanii, Saadi Firuzetc.) romane pentru copii, povesti, versuri, povestiri rimate si ritmate, cuvinte incrucisate etc.

·         1925: S-a nascut (la Solovăstru, in județul Mureș interbelic),Virginia Zeani, (Virginia Zehan), soprană română, cântăreață de operă si una din cele mai prestigioase soprane lirice din anii ’50 și ’60 ai secolului trecut. A fost timp de 25 de ani “prima donna assoluta” a teatrului de Operă din Roma, unde a cântat împreună cu cei mai renumiți tenori, de la Beniamino Gigli și Ferruccio Tagliavini până la Luciano Pavarotti și Plácido Domingo. Virginia Zeani a înregistrat pe discuri mai multe albume selective și versiuni complete ale operelor “La Traviata” de Verdi și “Tosca” de Puccini. Multe din performanțele sale au rămas gravate pe “Legendary Recordings”. Virginia Zeani este din 1991 profesoară de canto (Distinguished Professor) la Indiana University, School of Music, din Bloomington, Indiana. Una din cele mai bune eleve ale ei este soprana Angela Brown, care – în anul 2004 – a debutat cu mult succes pe scena Operei Metropolitan din New York în rolul titular din opera “Aida” de Verdi.Este Doctor Honoris Causa al Universității Naționale de Muzică București.
După ce începuse să studieze literatura și filozofia la Universitatea din București, a luat lecții de canto cu Lucia Anghel, continuând apoi cu celebra soprană și pedagogă Lydia Lipkowska. La 19 ani își termină studiile formale în Italia cu tenorul Aureliano Pertile, solistul preferat al lui Arturo Toscanini. Grație acestei baze excelente de educație muzicală și tehnicii vocale superioare, Virginia Zeani a reușit să mențină un standard de prim rang de-a lungul celor 30 de ani de carieră internațională, interpretând peste 60 de roluri diferite. Debutul său a avut loc în 1948 cu un răsunător succes pe scena Teatrului Comunal de Operă din Bologna în rolul Violettei din opera "La Traviata" de Giuseppe Verdi, rol cu care urma să se afirme pe marile scene ale lumii, inclusiv Metropolitan Opera din New York, Teatrul Bolșoi din Moscova sau Covent Garden din Londra. Printre alte roluri din prima perioadă a carierei sale se numără și Mimi din Boema de Giacomo Puccini, Margareta din Faust de Charles Gounod și rolul titular din Manon de Jules Massenet, pe care l-a cântat alături de celebrul Beniamino Gigli. Opere de Gioacchino Rossini, Vincenzo Bellini și Gaetano Donizetti (Lucia di Lammermoor, L'Elisir d'Amore, I Puritani), arii și opere celebre în care a cântat prin toată Europa i-au stabilit o reputație de necontestat în repertoriul de "Bel Canto".

În 1955 Virginia Zeani debutează la Opera din Roma unde apare în numeroase roluri, fiind apreciată în termenii cei mai înalți. Două producții importante au fost montate acolo special pentru ea: Alzira de Verdi și "Otello" de Rossini, opere care nu fuseseră încă reluate în secolul XX. Unul din marile sale triumfuri a fost interpretarea rolului Desdemonei, triumf repetat când, împreună cu ansamblul Operei din Roma, apare pe scena Operei din Berlin și la Metropolitan Opera House din New York.

În 1956 este invitată la Teatro alla Scala din Milano, unde apare într-o producție nouă a operei "Giulio Cesare" de Haendel, alături de basul Nicola Rossi-Lemeni, cu care se va căsători un an mai târziu, mezzosoprana Giulietta Simionato și tenorul Franco Corelli. În anul următor cântă rolul "Blanche de la Force", creat special pentru ea de compozitorul Francis Poulenc în premiera mondială a operei "Dialogues des Carmélites".

Datorită maturității și excelentei calități a tehnicii sale vocale, Virginia Zeani a evoluat de la soprană de coloratură, la soprană lirică și la soprană dramatică, ceea ce i-a permis să-și lărgească treptat repertoriul cu rolurile de bază din operele "Don Carlos" și "Otello" de Verdi, rolul Tatianei din "Eugen Oneghin" de Ceaikovski și chiar două roluri wagneriene, Senta din "Olandezul zburător" și Elsa din "Lohengrin".

De-a lungul întregii sale cariere, Virginia Zeani a fost călduros omagiată pentru calitățile sale excepționale de dinamism teatral, vitalitate și sensibilitate. Vocea sa demonstrează o mare flexibilitate, emisă cu o remarcabilă competență tehnică, extinsă de la notele calde din piept până la înaltele acute. Zeani cântă cu o impecabilă frazare, cu intensitate și convingere dramatică.

Virginia Zeani a înregistrat pe discuri mai multe albume selective și versiuni complete ale operelor "La Traviata" de Verdi și "Tosca" de Puccini. Multe din performanțele sale au rămas gravate pe "Legendary Recordings". Virginia Zeani este din 1991 profesoară de canto (Distinguished Professor) la Indiana University, School of Music, din Bloomington, Indiana. Una din cele mai bune eleve ale ei este soprana Angela Brown, care - în anul 2004 - a debutat cu mult succes pe scena Operei Metropolitan din New York în rolul titular din opera "Aida" de Verdi. În 1991 soțul Virginiei Zeani, basul Nicola Rossi-Lemeni, a decedat.

În august 1971 a participat la înmormântarea unchiului ei, Ioan Zehan, la Solovăstru. Slujba de înmormântare, la care conform documentelor Securității au participat circa 4.000 de persoane, a fost oficiată de episcopul clandestin Alexandru Todea, care a ținut și predica.^[2] Protopopul ortodox al Reghinului, Mihai Ciobanu, neliniștit de activitatea pastorală a episcopului Todea, s-a exprimat astfel: „Îl trimit eu de unde a venit” (adică la închisoare)

Este doctor honoris causa al Universității Naționale de Muzică București și al Universității Babeș-Bolyai din Cluj, la propunerea Facultății de Teologie Greco-Catolică.^[4]

În data de 11 mai 2011 regele Mihai I i-a acordat Decorația Regală „Nihil Sine Deo”

Virginia Zeani

Virginia Zeani (1963)

·         1925: Celia Cruz, cântăreață cubaneză, supranumită Regina muzicii salsa (d. 2003)

·         1925 - S-a născut Doctor (Isaiah) Ross, bluesman american.
* 1929: Ursula Kroeber Le Guin (n. 21 octombrie 1929, Berkeley, SUA^[11] – d. 22 ianuarie 2018, Portland, Oregon, Oregon, SUA^[11]) a fost o scriitoare americană de literatură științifico-fantastică. Le Guin a scris romane, poezii, cărți pentru copii, eseuri, nuvele și, în special, mai multe scrieri de fantezie și științifico-fantastice. Prima dată a publicat în anii '60. Lucrările sale explorează teme taoiste, anarhiste, etnografice, feministe, psihologice și sociologice.

Ursula Kroeber Le Guin (n. 1929) a scris romane, poezii, cărți pentru copii și eseuri. Fiică a antropologului Alfred L. Kroeber și a scriitoarei Theodora Kroeber, este licențiată în limbi romanice la Universitatea Columbia. A studiat apoi în Franța, unde și-a întâlnit viitorul soț, istoricul Charles Le Guin, cu care se căsătorește în 1953. Biografia realizată de Theodora Kroeber pentru soțul ei, Alfred Kroeber: A personal configuration, este o bună sursă de inspirație pentru Le Guin în anii de debut literar și conține elemente biografice folosite de ea mai târziu în lucrări, în special datorită interesului ei pentru antropologia socială.

A devenit interesată de literatură atunci când era foarte tânără. La vârsta de unsprezece ani a prezentat prima ei povestire la revista Astounding Science Fiction, dar a fost respinsă. Scrierile ei timpurii, dintre care unele adaptate pentru a se include în Orsinian Tales și Malafrena, sunt povestiri non-fantastice din țări imaginare. Este în căutarea unei publicații interesate să tipărească scrierile sale în domeniul științifico-fantastic, astfel încât scrierile sale au început să fie publicate în mod regulat de la începutul anilor 1960. Ea a primit o largă recunoaștere pentru romanul Mâna stângă a întunericului, care a câștigat premiile Hugo și Nebula în 1970.

Celebră pentru măiestria stilului literar și pentru explorarea temelor legate de taoism, anarhie, feminism, psihologie și sociologie, a debutat ca romancier în 1966 și este considerata una dintre cele mai bune autoare de science fiction și fantasy modern. A câștigat, la toate categoriile literare, zece Premii Hugo și Nebula, cele mai însemnate fiind pentru romanele Mâna stângă a întunericului, Deposedații și Tehanu.

În decembrie 2009, Le Guin a demisionat din Ghilda Autorilor, în semn de protest pentru afilierea acestei organizații la proiectul de digitizare al cărților inițiat de Google. „Ați ales să lucrați cu diavolul”, a scris în demisia ei. „Există anumite principii implicate, dincolo de conceptul dreptului de autor, iar pe acestea ați ales să le abandonați fără luptă, după cum au dictat termenii unei corporații”.^[15]

Le Guin a trăit în Portland, Oregon, din 1958. Ea a avut trei copii și patru nepoți.

Ursula Kroeber Le Guin

Părinți Alfred L. Kroeber[*] Theodora Kroeber[*]  Frați și surori Karl Kroeber[*]   Căsătorită cu Charles Le Guin[*]  Număr de copii 3

·         1930: Ivan Silaev, politician rus

·         1931: Silvia Kerim, scriitoare română

* 1931: Natalia Șerbănescu (n. 21 octombrie 1931, satul Plopu, Comuna Murighiol, județul Tulcea – d. 21 martie 2007) a fost prima cântăreață profesionistă de muzică populară din Dobrogea.

A urmat cursurile Liceului de muzică nr. 1 din București, unde a avut-o pe Elisabeta Moldoveanu profesoară și colege pe Ileana Constantinescu și Victoria Darvai.

A activat ca solistă vocală în Ansamblul „Brâulețul” din Constanța dirijat de Gheorghe Parnica, Orchestra „Delta Dunării” din Tulcea și a colaborat cu alte multe ansambluri din țară. Din anul 1956 realizează numeroase înregistrări la Societatea Română de Radiodifuziune și câteva discuri Electrecord. De asemenea, Institutul de Etnografie și Folclor deține înregistrări document pentru cercetare.

Dirijorii și aranjorii cu care a colaborat au fost Radu Voinescu, George Vancu, Dan Moisescu, Florian Economu.

În anul 2003 înregistrează la Electrecord o colecție de cântece, strigături și alte obiceiuri dobrogene de nuntă, împreună cu Diana Hagiu și Victoria Vlase, care a fost editată în 2004 pe un dublu CD intitulat Nunta în Dobrogea.

Cântă în 2004 pe scena Festivalului „Cerbul de Aur” din Brașov, în spectacolul televizat în direct dedicat cântăreților seniori de muzică populară.

* 1931: Nicole Courcel (pseudonim pentru Nicole Marie-Anne Andrieux; n. 21 octombrie 1931, Saint-Cloud - d. 25 iunie 2016) a fost o actriță franceză.

A urmat școala de actorie Cours Simon și a jucat primul rol într-un film la vârsta de 16 ani. În 1949 primește rolul principal de la Jacques Becker în filmul Jugend von heute („Tinerii de azi”). Au urmat o serie de roluri într-o serie de filme franceze și germane unde a jucat rolul unei tinere fermecătoare. În 1959 a jucat alături de Heinz Rühmann în comedia "Ein Mann geht durch die Wand" (Omul care trece prin zid). Nicole Courcel a jucat de asemenea multe roluri în diferite piese de teatru sau în seriale TV.

Filmografie

• 1947 : Antoine et Antoinette de Jacques Becker
• 1948 : Les Amoureux sont seuls au monde d'Henri Decoin
• 1948 : Aux yeux du souvenir de Jean Delannoy : Une élève du cours Simon
• 1949 : Rendez-vous de juillet de Jacques Becker : Christine Courcel
• 1949 : La Marie du port de Marcel Carné : Marie Le Flem
• 1951 : Gibier de potence de André Baud et Roger Richebé : Dominique
• 1951 : Les Amants de bras-mort de Marcello Pagliero : Monique Levers
• 1953 : Les Amours finissent à l'aube d'Henri Calef : Léone Fassler
• 1954 : Huis clos de Jacqueline Audry : Olga
• 1954 : Le Grand pavois de Jacques Pinoteau : Madeleine
• 1954 : Marchandes d'illusions de Raoul André : Maria
• 1954 : Le Collège en folie d'Henri Lepage : Lydia
• 1954 : Papa, maman, la bonne et moi de Jean-Paul Le Chanois : Catherine Liseray
• 1954 : Si Versailles m'était conté de Sacha Guitry : Madame de Chalis
• 1955 : Les Clandestines de Raoul André : Véronique Gaudin
• 1956 : Papa, maman, ma femme et moi de Jean-Paul Le Chanois Catherine Langlois
• 1956 : La Sorcière d'André Michel
• 1956 : Club de femmes de Ralph Habib : Nicole Leroy
• 1957 : Le Cas du docteur Laurent de Jean-Paul Le Chanois : Francine Payot
• 1957 : L'Inspecteur aime la bagarre de Jean Devaivre : Hélène Davault
• 1957 : La Peau de l'ours de Claude Boissol : Anne-Marie Ledrut
• 1959 : Ein Mann geht durch die Wand de Ladislao Vajda : Yvonne Steiner
• 1959 : La Belle et le Tzigane Jean Dréville et Márton Keleti : Georgina Welles
• 1960 : Le Testament d'Orphée de Jean Cocteau : La mère maladroite
• 1961 : Le Passage du Rhin d'André Cayatte : Florence
• 1961 : Les Amours de Paris de Jacques Poitrenaud : Nicole Lasnier
• 1961 : Le Vergini di Roma de Carlo Ludovico Bragaglia et Vittorio Cottafavi : Lucilla
• 1961 : Les Petits Drames de Paul Vecchiali
• 1961 : Vive Henri IV... vive l'amour! de Claude Autant-Lara : Jacqueline de Bueil
• 1962 : Les Dimanches de Ville d'Avray de Serge Bourguignon: Madeleine
• 1962 : Konga Yo d'Yves Allégret : Marie
• 1963 : Verspätung in Marienborn de Rolf Hädrich : Nurse Kathy
• 1965 : Nick Carter et le trèfle rouge de Jean-Paul Savignac : Dora
• 1966 : Les Ruses du diable de Paul Vecchiali : La patronne de la guinguette
• 1966 : Les Créatures d'Agnès Varda
• 1967 : La Nuit des généraux d'Anatole Litvak : Raymonde
• 1972 : L'Aventure c'est l'aventure de Claude Lelouch : Nicole
• 1972 : L'étrangleur de Paul Vecchiali : Claire
• 1972 : Le Rempart des Béguines de Guy Casaril : Tamara
• 1973 : Un officier de police sans importance de Jean Larriaga : Fabienne
• 1974 : La Gifle de Claude Pinoteau : Madeleine
• 1975 : Thomas de Jean-François Dion : Florence, la mère
• 1979 : L'Esprit de famille de Jean-Pierre Blanc : Hélène

Nicole Courcel

·         1933: S-a născut actriţa Simona Bondoc.

* 1933: Francisco "Paco" Gento López (n. 21 octombrie 1933 în Guarnizo, Cantabria) este un fost jucător și antrenor spaniol de fotbal.

·         1936: S-a nascut Vartan Arachelian, ziaristul şi scriitorul român de etnie armeană.

·         1937 - S-a născut Norman Wright, vocalist american (Dell-Vikings).
* 1939: Dumitru Irimia (n. 21 octombrie 1939, Roman - d. 3 iulie 2009^[1], Iași) a fost un lingvist și filolog român, eminescolog și profesor universitar doctor, autor al unor gramatici și studii universitare de stilistică funcțională a limbii române. A fost profesor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.
Dumitru Irimia s-a născut la 21 octombrie 1939, fiind mijlociul, între cei trei copii, a unei familii obișnuite în Romanul anului 1939: tatăl muncitor la fabrica Arsenal, mama casnică ^[2] În anul 1956 este absolvent al Liceului Roman Vodă din Roman, unde l-a profesor de Limba română pe Nicolae Stețcu^[2], de la care a primit Dicționariulu limbei române de A. T. Laurianu și J. C. Massimu, Bucuresci, 1871^[A]. Între anii 1956-1957 lucrează ca bibliotecar la Biblioteca Văleni (comuna Botești- Neamț). Între anii 1957-1962, studii în cadrul Facultății de Filologie a Universității Al. I. Cuza din Iași, secția Limba și Literatura Română, unde a avut colegi pe: Leon Volovici, Olga și Liviu Rusu, Mircea Radu Iacoban, Mihai Ursachi. Lucrarea sa de diplomă, din anul 1962, este studiul Concepția lui Eminescu despre artă. În același an își începe cariera universitară ca șef de cabinet, asistent universitar, etc. timp de 47 de ani ^[2]. Între anii 1970 - 1989 este lector, specialitatea Lingvistică-Stilistică în cadrul Fac. de Limba și literatura Română, Univ. Al. I. Cuza, Iași. Este lector la universitățile din Torino și Milano, între anii 1972 - 1974, unde realizează două cursuri universitare pentru studenții italieni: Il verbo și Il nome, Torino, în anul 1973. La Iași, organizează Prima ediție a Colocviului național studențesc Mihai Eminescu în anul 1975, manifestare devenită emblematică pentru universitatea ieșeană. Titlul de Doctor în filologie cu teza: Limbajul poetic eminescian^[3], este obținut în anul 1976. Între anii 1990-1992 este Decan al Fac. de Litere Iași.
Opera:

• Mihai Eminescu, Despre cultură și artă, ediție îngrijită, Iași, Junimea, 1970;
• Limbajul poetic eminescian, 1979;
• Curs de lingvistică generală, Iași, s.d., 1986;
• Structura stilistică a limbii române contemporane, 1986;
• Introducere în stilistică, Iași, Polirom, 1999;
• Dicționarul limbajului poetic eminescian, Iași, Editura Universității "Al.I.Cuza", 2002 (coordonator);
• Dicționarul limbajului poetic eminescian: Semne și sensuri, 2 vol., Iași, Editura Universității "Al.I.Cuza", 2005;
• Gramatica limbii române, Iași, Polirom, 2008.

A coordonat peste 10 volume, 6 cursuri universitare, circa 150 de studii și articole în volume și reviste,

·         1939 - S–a născut Joaquim Alberto Chissano, preşedintele ţării Mozambic.

·         1940: Dumitru Tinu (n. 21 octombrie 1940, Coteana, Olt - d. 1 ianuarie 2003) a fost un jurnalist român, director al ziarului Adevărul și președinte al Clubului Român de Presă.

Dumitru Tinu a debutat în jurnalism în cadrul ziarului Scînteia, în anul 1962, după finalizarea cursurilor la Institutul de Limbi Străine din București, unde a absolvit secția de filologie rusă și română. Format ca specialist în probleme de politică externă, Dumitru Tinu a avut o bogată activitate jurnalistică. A acoperit evenimentele din Germania Occidentală, în 1967, când România a fost prima țară din blocul comunist care a stabilit relațiile diplomatice cu Republica Federală Germania. A fost corespondent special în timpul Primăverii de la Praga (1968) și Solidarității din Polonia. A acoperit în întregime procesul de pregătire a Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa, începând cu reuniunea de la Helsinki (1972-1973), etapa de la Geneva (1975), Helsinki (1975) și Viena (1989).^[1]

Dumitru Tinu a urmat cursurile Centrului de formare și perfecționare a jurnaliștilor din Paris. A fost unul din fondatorii ziarului Adevărul, iar din ianuarie 1991 a fost redactor-șef, apoi director al cotidianului până la moartea sa, în ianuarie 2003.

Dumitru Tinu a realizat, împreună cu ziaristul Cornel Nistorescu, emisiunea ,,În fața presei”, pe postul de televiziune Prima TV.

În 1998 Dumitru Tinu a fost ales în funcția de președinte al Clubului Român de Presă, instituție care se ocupă cu promovarea intereselor cu caracter profesional, economic și legislativ a ziariștilor, editorilor și proprietarilor de presă. Prin activitățile desfășurate la Clubul Român de Presă, acesta a promovat valorile morale ale jurnalismului și răspunderea socială a celor care activează în acest domeniu.

Clubul Român de Presă acordă anual, începând cu 2003, premiul ,,Dumitru Tinu" unei societăți de presă române, pentru rezultate deosebite.

În activitatea sa, Dumitru Tinu a fost un factor de echilibru pentru colegi și un critic intransigent al oricăror derapaje de la normele presei libere.

Dumitru Tinu a reprezentat presa din România la numeroase întâlniri internaționale, fiind membru în conducerea Asociatiei Mondiale a Ziarelor (WAN).

Dumitru Tinu a decedat, la 1 ianuarie 2003, în condiții suspecte, într-un accident de mașină pe DN1, în județul Prahova.

Agenția France Presse (AFP) a apreciat că Dumitru Tinu era una dintre vocile cele mai respectate din peisajul mediatic românesc.

Dumitru Tinu a fost mentorul lui Cristian Tudor Popescu, Bogdan Chirieac, Adrian Ursu și Lelia Munteanu. Cei patru spuneau, la moartea sa că ,,Dumitru Tinu a fost și rămâne directorul Adevărului. Iar ziarul Adevărul va rămâne Adevărul câtă vreme noi, cei care am lucrat alături de domnul Tinu mai bine de un deceniu, mai avem pixul în mână, pentru că Dumitru Tinu a scris nu numai pe hârtia subțire de ziar, ci și în mințile și sufletele gazetarilor, unde va trăi atât cât va exista presă liberă în această țară"

,,Mitre", mezinul familiei

Dumitru Tinu s-a născut în localitatea Coteana, din județul Olt, într-un sat în care “oamenii se întâlneau după-amiaza pe uliță și citeau ziarele. Erau foarte interesați de ce se întâmpla“. Copilăria nu i-a fost lipsită de griji, lovindu-se de lipsuri de tot soiul. “Eram un copil desculț, născut într-o casă unde nu exista bibliotecă, din părinți neștiutori de carte“. Erau trei frați, Dumitru Tinu fiind mezinul. Ceilalți doi frați nu au atins faima lui “Mitru“, cum îl dezmierdau acasă, ei neavând șansa de a face o carieră intelectuală. Dumitru Tinu nu a putut uita niciodată sacrificiile pe care părinții lui le-au făcut pentru a-l ajuta să-și facă o cariera. “Părinții si-au dorit ca măcar eu să învăț carte și să revin în sat învățător. Sacrificiul era însuși faptul că m-au trimis la școală, la oraș, la Slatina. Era maximum pe care mi-l puteam imagina. Era un miraj numai când ne apropiam de Slatina“. Copil fiind, își însoțea familia, o dată pe săptămâna, în “marele oraș“, plecând din sat cu căruța. Părinții fiind săraci, nu l-au putut ajuta cu bani pe timpul școlii. “Primul an am stat în gazdă la o familie de țigani. La internat trebuia să plătească circa 240 de lei pe lună și nu aveau. Cunoșteau o familie de țigani, care venea prin sat și colecta fulgi, iar în schimb dădea fel de fel de obiecte de menaj. De câte ori veneau în sat, rămâneau peste noapte la noi. Le puteam da produse agricole. Erau niște oameni foarte cumsecade“. În fiecare sâmbătă mergea acasă. 19 kilometri pe jos, indiferent de anotimp!… “Dacă aș fi fost complexat, probabil, nu aș fi reușit. Drumul din sat trece pe la barieră. E vorba de bariera de la calea ferată, la intrarea în Slatina. Știam că trebuie să trec bariera și am trecut-o“. La vârsta aceea adolescentină a înțeles că pentru el nu mai era cale de întoarcere, ca nu mai avea ce căuta în sat. “N-aveam voie să ratez, trebuia să merg înainte“.

Dumitru Tinu și colegii de facultate, în Parcul Cișmigiu

Dumitru Tinu a devenit student la Institutul de Limbi Străine din București, absolvind ca specialist I în filologie rusă și română. A fost și acolo o perioadă foarte grea, peste care a trecut doar datorită dorinței de a realiza ceva în viață. Și datorită unui caracter puternic. “Am fost foarte ambițios. Cred că ceea ce am realizat se datorează muncii, că este rezultatul serilor de lectură, când nu mă duceam la reuniunile studențești, pentru că nu aveam cu ce mă îmbrăca. Stăteam în cămin absolut singur și citeam. Nu mă simțeam un om frustrat, mă adânceam în lectură, știam că trebuie să muncesc mai mult decât alții. Aveam și de recuperat destul“. Cariera lui Dumitru Tinu, “un adevărat maratonist“, cum este caracterizat, nu se datorează “originii sale sănătoase“. Au fost atâția alți băieți, proveniți din aceleași medii, care au intrat in Capitală desculți… În perioada studenției nu a avut niciodată pantofi și haine corespunzătoare pentru a ieși la vreo reuniune. Primii pantofi i-au fost făcuți de un cizmar din sat, iar primele haine cu care putea ieși în lume le-a avut la 22 de ani, la absolvirea facultății.

Corespondent la ONU

De la vârsta de 22 de ani a intrat în presă, la Scînteia – aspect speculat din plin de toți cei cărora Dumitru Tinu, prin Adevărul, le sta în calea afacerilor negre, le divulga modul dubios sau chiar mizerabil în care au prosperat. La Scînteia a lucrat până în 1989, la Departamentul Politică Externă. Să fi avut complexul Scînteii? “Nu. Ar însemna să șterg din biografie perioada tinereții mele. Am început să lucrez în domeniul politicii externe. Nu o spun pentru a mă scuza, ci pentru că a fost șansa mea de a mă forma. Mă simțeam bine făcându-mi meseria“. I-au rămas multe amintiri plăcute din acea vreme: întâlnirile pe care le avea cu ziariștii occidentali, când pleca în străinătate, pe mulți făcându-și-i apropiați. A venit momentul ’80 când “îi evitam pe prietenii mei din presa internațională. Nu mă simțeam eu vinovat, dar reprezentam într-un fel țara. Dedublarea a fost marea problemă, dar am făcut-o pentru meserie“. În rest, era un om ca și celelalte zeci de mii de intelectuali, care acasă asculta Europa Liberă, citea presa din Occident, protesta împotriva deciziilor impardonabile luate de conducerea de atunci, se enerva când se oprea lumina… “Știam însă că va cădea regimul și le spuneam acasă : «Nu-i nimic, nu mai ține mult»“. Știa că acea schimbare nu e departe, și nu din intuiție. “Am avut privilegiul să urmăresc la fața locului evoluția evenimentelor. Am acoperit evenimentele din Germania – când s-au stabilit relațiile diplomatice – invazia din Cehoslovacia, evenimentele din Polonia, am fost la Varșovia, la Gdansk, și transmiteam pentru Agerpress. Am urmărit tot fenomenul declanșat de Gorbaciov în U.R.S.S., presa, transmisiile de la fața locului, eram foarte informat de întâlnirea de la Malta. De aceea am putut da o predicție atât de exactă”.

Redactia ziarului Adevarul

Dumitru Tinu este unul dintre fondatorii serii noi a ziarului Adevărul. Deși totul pare perfect pentru oricine privește din afară, a existat o greșeală de început, despre care vorbește cu demnitate. “Ne-am încredințat altcuiva libertatea pe care am obținut-o, aceea de a face un ziar independent, cum credeam că trebuie să fie. La sfârșitul lui ianuarie 1990, un personaj a transformat această libertate într-o publicație aservită puterii, F.S.N.-ului, care se crease atunci. Cineva, atunci, a găsit că e foarte important să existe un control asupra presei. Până în primăvara lui ’91, când s-a produs și revolta de la Adevărul, când ne-am recâștigat dreptul de a fi noi înșine“. Din acel moment, la Adevărul s-a instituit o conducere colegială. Sloganul “Nimeni nu este mai presus de lege” a fost ales ca idee de frontispiciu în clipa în care cotidianul a primit o tentă foarte puternică de luptă împotriva abuzurilor, a corupției. Lui Dumitru Tinu, ca director al ziarului cu cel mai mare tiraj, i s-a adresat de multe ori întrebarea : “Ați simțit puterea presei?” “Am simțit-o, o simt, dar simt și o mare răspundere, și nu doar formal. Sunt nopți în care adorm foarte târziu, frământat de gândul dacă am făcut sau nu bine, conștient că presa poate uneori distruge destinul cuiva. Nu cred că noi am distrus. În multele cazuri am determinat îndreptarea lucrurilor, am ratat de fapt o ascensiune imorala“. Și-a dorit întotdeauna ca România să ajungă o țară normală, cu o societate în care presa să aibă un alt rol. “Să ajungem să scriem și noi cu detașarea cu care scriu cei de la Financial Times, de exemplu, despre lucruri care interesează într-o țară normală”.

Imagini de la locul accidentului

Oficial, Dumitru Tinu, a murit, pe data de 1 ianuarie 2003, în urma unui grav accident rutier^[4]. Cumplita tragedie s-a petrecut la ora 9:45, pe DN 1, în apropierea localității Românești, Prahova. Dumitru Tinu a sărbătorit împreună cu familia intrarea în Noul An. S-a retras devreme de la petrecere, la 12,40, iar dimineața a plecat, la volanul mașinii personale, spre Breaza, una din stațiunile de pe Valea Prahovei, unde dorea să schieze. În jurul orei 9,45, mașina condusă de Dumitru Tinu, un "Volvo S-40", a intrat în derapaj, părăsind sensul de mers și, după ce a rulat circa 15-20 metri pe banda opusă, s-a răsturnat într-un șanț adânc, de pe marginea șoselei. Mașina nu prezenta avarii serioase. Sistemele de siguranță "air-bag" ale mașinii nu s-au declanșat. Pe șosea nu existau urme de frânare. Drumul era curățat de mijloace auto mobilizate pentru deszăpezire, iar la ora sosirii echipajelor poliției nu se mai putea distinge mare lucru din traseul urmat de automobil înainte de a ajunge în șanț

Condițiile în care a murit Dumitru Tinu au ridicat multe semne de întrebare. În presa vremii au apărut mai multe teorii printre care și cea a crimei. Toată presa a evidențiat nenumăratele neconcordanțe care au apărut în acest caz. Andrei Tinu, fiul lui Dumitru Tinu din afara căsătoriei, împreună cu rude ale ziaristului au considerat bizar că asupra sa nu s-au găsit "telefonul mobil, cărțile de credit, cheile și actele de identitate". În plus, Tinu era îmbrăcat cu un pulover cu trei numere mai mare. Ancheta susține că mașina, de tip Volvo, a ieșit de pe șosea, a derapat într-un șanț și s-a lovit de un copăcel. Tinu ar fi încercat să iasă, dar a făcut comoție cerebrală și a fost călcat de propria mașină. Raportul medico-legal a arătat că Tinu s-a lovit de interiorul autoturismului. La câteva zile, Cristian Tudor Popescu, pe atunci redactor-șef al ziarului Adevărul, a declarat, la BBC, că în borseta lui Tinu s-ar fi găsit un bon de casă, din care rezultă că acesta ar fi alimentat mașina la ora 7.20, la Băneasa. Dumitru Tinu a murit la ora 9.43, la Românești. Drumul dintre cele două localități se parcurge în mod normal în aproximativ o jumătate de oră, și de aici a rezultat un alt semn de întrebare. Ce a făcut Tinu timp de două ore, în condițiile în care rezervorul mașinii era aproape plin? Evenimentul Zilei a scris că "Niciunul din sistemele de siguranță ale mașinii, cum ar fi air-bag-urile, nu s-a activat. În plus, la locul tragediei au fost găsite urme de vopsea albastră, cu toate că mașina lui Tinu era verde, lucru care duce la ideea că a fost izbit din spate. La autopsie, în corpul lui Tinu s-a găsit o cantitate mică de sânge, dar în mașină nu era sânge. Fiul lui Dumitru Tinu susține că jurnalistul ar fi fost omorât într-un garaj de unde ar fi fost dus în apropierea Pădurii Românești, unde i s-a înscenat accidentul

Dumitru Tinu

Căsătorit cu	Tamara
Copii	Anna-Maria, Andrei

·         1940 - S-a născut Jimmy Beaumont, vocalist american (Skyliners).

·         1940 - S-a născut Manfred Mann (Michael Lubowitz), pianist şi compozitor sud-african (Manfred Mann, Manfred Mann's Earthbound).

·         1941 - S-a născut Steve Cropper, chitarist american (Booker T. & The MGs).
* 1942: Vasile Suciu (n. 21 octombrie 1942, Soporu de Câmpie, Cluj - d. 9 noiembrie 2013)^[1] a fost un fotbalist care a evoluat la Arieșul Turda (cu care a câștigat Cupa României în fața Rapidului), Steaua București, Jiul Petroșani, Sportul Studențesc, precum și în naționala României (într-un meci împotriva naționalei olimpice a Ungariei) pe postul de portar.

·         1942 - S-a născut Elvin Bishop, chitarist şi compozitor american (Paul Butterfield Blues Band).
* 1943: Tariq Ali (urdu: طارق علی) (n. 21 octombrie, 1943, Lahore) este un istoric,eseist, romancier și regizor britanic și pakistanez de limba engleză.

A crescut într o familie aristocratică, ca fiu al ziaristului Mazhar Ali Khan si al activistei politice Tahira Mazhar Ali Khan. Mama sa este fiica lui Sir Sikandar Hyat Khan, lider al Ligii Musulmane Unioniste și în anii 1937-1942 prim ministru al Punjabului. Părinții lui Tariq Ali au rupt cu tradiția politica a familiei și au devenit comuniști și atei. Totuși în copilărie a învățat, după cum se obișnuia, și fundamentele religiei musulmane.

Stabilit în Anglia din 1960, după ce participase la demonstrații antiguvernamentale în Pakistan, a studiat filozofia, economia și științele politice la colegiul Exeter al Universității Oxford. Tariq Ali este membru in comitetul de redacție al revistei New Left Review,redactat de soția sa Susan Watkins, scrie regulat în cotidianul The Guardian,în magazinul CounterPunch și în London Review of Books. De asemenea este directorul editorial al casei de editura Verso din Londra. În trecut și Tariq Ali s-a declarat comunist și ateu, fiind activ în cercurile troțkiste ale IMG - International Marxist Group si ale periodicului „The Black Dwarf”. Ulterior a intrat în Patidul Laburist, fiind activ în fracțiunea stângistă condusă de Tony Benn. A considerat că Atentatele din 11 septembrie 2001 din S.U.A. au fost generate de ciocnirea dintre două „fundamentalisme” - cel islamist și cel imperialist, în 2014 s-a pronunțat pentru independența Scoției și dezmembrarea Regatului Unit.

Tariq Ali

·         1943 - S-a născut Ron Elliott, vocalist, chitarist şi compozitor american (Beau Brummels).
* 1944: Jean-Pierre Sauvage (n. 21 octombrie 1944,^[4] Paris, Franța) este un chimist francez, specialist în chimie supramoleculară.

Este laureat al Premiului Nobel pentru Chimie în 2016, împreună cu Fraser Stoddart și Bernard L. Feringa.

Jean-Pierre Sauvage

·         1945 - S-a născut Kathy Young, cântăreaţă americană (Innocents).

·         1945: S-a nascut Nikita Mihalkov, actor si regizor, una dintre cele mai puternice personalităţi artistice ale cinematografului rus. Pentru filmul “Soare înşelător”, în 1994 a primit Marele premiu al juriului de la Cannes şi Oscarul pentru film străin.

·         1947 - S-a născut Tetsu Yamauchi, basist japonez (Free, Faces).
* 1948: Andrei Vartic (n. 21 octombrie 1948, Dănceni, raionul Ialoveni - 2 iunie 2009, Chișinău) a fost un fizician (USM, 1971), scriitor, publicist, orator, cercetător al vechilor culturi carpato-dunărene, regizor de teatru și film, deputat în primul Parlament al Republicii Moldova 1990-1993.

Este unul din cei 278 de semnatari ai Declarației de Independență a Republicii Moldova.

Andrei Vartic a fost unul din inițiatorii creării Mișcării Democratice din Moldova (27 mai - 3 iunie 1988), fondator și director al revistelor "Quo Vadis" și "Fără Machiaj", Fundației Culturale "Basarabia", Teatrului poetic, Institutului Civilizației Dacice, revistei de studii carpato-dunărene "Dava International", autor a peste 20 de cărți, unele apărute samizdat (copii clandestine făcute de mână), cât și a numeroase studii și articole publicate în reviste și ziare atât din Basarabia și România, cât și de peste hotare. La 10 iunie 2007 a fost ales prim-vicepreședinte al Forumului Democrat al Românilor din Moldova.

·         1948 - S-a născut John Bundrick, basist, vocalist şi compozitor american (Free).
* 1950: Daniel-Stamate Budurescu (n. 21 octombrie 1950) este un deputat român, ales în 2012 din partea Partidului Național Liberal.
* 1950: Ronald Ervin McNair, Ph.D. (21 octombrie 1950 – 28 ianuarie 1986) a fost un fizician american și astronaut NASA, care a zburat cu succes în spațiu cu naveta spațială Challenger în misiunea STS-41-B (1984). A murit în explozia navetei spațiale Challenger în timpul misiunii STS-51-L, din care făcea parte în calitate de specialist.

Ronald Ervin McNair

·         1953 - S-a născut Charlotte Caffey, chitaristă americană (Go-Go's).

·         1954: Marcel Răducanu (n. 21 octombrie 1954, București) este un fost fotbalist român și german.

A jucat 21 de meciuri pentru echipa națională de fotbal a României.

Desemnat „Fotbalistul Anului” în 1980 în România, Răducanu s-a refugiat în Germania de Vest în 1981 cu ocazia unui meci al echipei naționale la Dortmund.^[1][2]

Deoarece era căpitan al Armatei Române a fost condamnat în contumacie la 5 ani și 8 luni de închisoare pentru dezertare.^[3]

După o carantină de un an impusă de UEFA, Marcel Răducanu a jucat pentru Borussia Dortmund, iar apoi pentru FC Zürich. S-a retras în 1991.

După ce a absolvit școala de antrenori al Federație Germane de Fotbal, a deschis în 1994 la Dortmund o școală de fotbal acreditată de Federația Germană de Fotbal

S-a născut într-o familie de sportivi din cartierul Pantelimon. Unchiul său - Marin Voinea, a jucat la Progresul București, club unde de altfel a și început primele driblinguri la vârsta de 6 ani, mergând zilnic cu tramvaiele la antrenamente. A fost unul dintre cei mai talentați și fini dribleuri din România din toate timpurile.

Se număra printre puținii fotbaliști care recunoaște aranjamentele din fotbal și descrie cum a luat mita (alaturi de alți coechipieri) pentru că Steaua să piardă un meci la Cluj, scor 3-0. Clubul militar a avut înregistrarea video a momentului in care s-a produs mituirea și a fost pus în fața dovezilor după ce negase.

A scris (într-o carte de memorii) mai multe detalii ale corupției din fotbalul acelor vremuri dar pe care refuza sa o publice pentru a nu fi acționat în justiție de către cei care sunt în viața și încă mai sunt implicați in fotbalul din Romania.^[5]

După plecarea din România, Răducanu a fost nevoit să facă față unei vieți de familie zbuciumate. După ce a divorțat de prima soție, cu care avea un copil, Andrei Filip, a cunoscut o italiancă mai tânără cu 14 ani, în ciuda diferenței de vârstă, cei doi hotăresc să se că­sătorească. Lucrurile n-au mers însa foarte bine iar, după nașterea celui de-al doilea fiu al său, Gian-Luca, s-au des­păr­țit.

Pe 8 august 2008 se căsătorește a treia oara, cu Anna

* 1954: Dumitru Marcel Bujor (n. 21 octombrie 1954) este un fost senator român, ales în 2012 pe listele PP-DD.

·         1954 - S-a născut Phillip Chen, basist britanic (Keef Hartley Band, Jeff Beck).

·         1954 - S-a născut Eric Faulkner, chitarist britanic (Bay City Rollers).

·         1957: Wolfgang Ketterle, fizician german

·         1957 - S-a născut Julian Cope, vocalist, chitarist, basist şi compozitor britanic (Teardrop Explodes).

·         1957 - S-a născut Steve Lukather, chitarist american (Toto).
* 1961: Lică Movilă (n. 21 octombrie 1961 în Brăila, România) este un fost mijlocaș român de fotbal.
* 1962: Roberto Blandón este un actor cunoscut de origine mexicană.

Telenovele

• Llena de amor (2010) - Ricardo
• Camaleones (2009-2010) - Javier Saavedra
• Mi pecado „Televisa” (2009) - Paulino Córdoba
• Un gancho al corazón „Televisa” (2008-2009) - Óscar Cárdenas Villavicencio
• Al diablo con los guapos „Televisa” (2007-2008) - Domingo Echavarría
• Mujeres Asesinas Jessica, tóxica „Televisa” - Luis Castillo
• Muchachitas como tu (2007) „Televisa” - Guillermo Sánchez Zuñiga
• Vecinos (2007) „Televisa”
• ¿Dónde está Rambo? „Televisa” - Ejecutivo
• Código postal (2006) „Televisa” - Raúl González de la Vega
• Mujer de madera (2004) „Televisa” - Marco Antonio Yañez
• Mariana de la noche (2003-2004) „Televisa” - Ivan Lugo
• Como en el cine (2002) „TV Azteca” - Don Julio
• Golpe bajo (2000) „TV Azteca” - Germán Santos
• El Candidato (1999) „TV Azteca” - Adrian Cuevas
• La Chacala (1998) „TV Azteca” - David
• Mi querida Isabel (1997) „Televisa” - Óscar
• Canción de amor (1996) „Televisa” - Participacion Especial
• Para toda la vida (1996) „Televisa” - Lorenzo
• Bajo un mismo rostro (1995) „Televisa” - Alejandro
• Maria la del barrio (1995) „Televisa” - José María Cano
• Amor de nadie (1990) „Televisa” - Carlos
• Cuando llega el amor (1990) „Televisa” - Enrique
• Mi segunda madre (1989) „Televisa” - Enrique

Teatru

• 12 hombres en pugna
• La indigación
• Los 7 ahorcados
• Canto verde
• José el soñador
• Don Quijote de la Mancha
• El diluvio que viene
• Galileo Galilei
• La bella y la bestia
• Los miserables

* 1965: Ion Andoni Goikoetxea (n. 21 octombrie 1965) este un fost fotbalist spaniol.

·         1969: Salman bin Hamad bin Isa al Khalifa, prinț moștenitor al Bahrain

·         1974: S-a nascut in comuna Goruni, jud. Iasi, tenorul roman Costel Busuioc. Iubitor al muzicii de operă și cântăreț fără studii de specialitate, Busuioc a încercat în mai multe rânduri, fără succes, să își facă intrarea în lumea operei. Pentru a-și întreține familia, s-a angajat ca muncitor în Spania, unde a participat la concursul muzical Hijos de Babel (trad.span. „fiii Babilonului”), emisiune dedicată emigranților stabiliți pe pământ spaniol. La începutul anului 2008, în noaptea de 12 spre 13 martie, a fost anunțat câștigător. Rezultatul a implicat încheierea unui contract între Busuioc și casa de discuri Sony BMG, astazi Sony Music Entertainment.

·         1976: S-a nascut la Lugoj, Lavinia Milosevici, gimnasta romanca, multipla campioana mondiala si olimpica.

* 1980: Maricela Cobuz (n. 21 octombrie 1980) este deputat PSD de Suceava în Camera Deputaților, membru permanent al Comisiei pentru sănătate și familie, aleasă prin vot în urma alegerilor parlamentare din 11 decembrie 2016, în circumscripția electorală nr.35 Suceava, data validării 21 decembrie 2016.
* 1981: Nemanja Vidić (în sârbă Немања Видић; n. 21 octombrie 1981,^[3] Užice[*], RSF Iugoslavia), este un fotbalist sârb retras din activitate. Între 2002 și 2011, Vidić a fost jucător de bază la echipa națională de fotbal a Serbiei
* 1983: András Rédli (n. 21 octobrie 1983, Tapolca) este un scrimer maghiar specializat pe spadă, campion european în 2014. Cu echipa Ungariei a fost campion mondial în 2013 și campion european în 2010.

Decese

·         310: Papa Eusebiu

·         1125: A murit ecleziastul, cronicar, scriitor si istoric ceh, Cosmas de Praga; (n.cca.1045). A studiat intre anii 1075-1081 la Liege si este autorul Chronica Boemorum (Cronica Boemienilor), principala sursa istorica privitoare la venirea slavilor in Boemia.

·         1422: Carol al VI-lea (3 decembrie 1368 – 21 octombrie 1422), a fost rege al Franței din 1380 până în 1422 și membru al Casei de Valois. A fost cunoscut sub numele de Carol cel Mult-Iubit (franceză le Bien-Aimé) și mai târziu drept Carol Nebunul (franceză le Fol sau le Fou). Crizele lui de nebunie au început în 1392 și au dus la certuri în familia regală franceză, lucru exploatat de puterile vecine Anglia și Burgundia. Până la sfârșitul domniei sale o mare parte din Franța, a fost sub ocupație străină.

S-a născut la Paris ca fiu al lui Carol al V-lea al Franței și al Ioanei de Bourbon. La vârsta de 11 ani a fost încoronat ca rege al Franței în 1380 la Catedrala de la Reims. Mama lui murise la 6 februarie 1378, așa că regența trebuia încredințată unuia dintre unchii săi. În cele din urmă a avut loc guvernarea "seniorilor florii de crin", adică a celor trei unchi din partea tatălui: Ducele de Anjou, Ducele de Burgundia și Ducele de Berry, precum și a unchiului din partea mamei, Ducele de Bourbon.

Răscoale izbucnesc în întreaga Franță dintre care cea mai gravă a fost cea a Ciocănarilor (les Maillotins) din Paris, în martie 1382. Unchii regelui se îngrijesc mai mult de interese personale decât de treburile regatului. Comunele flamande se revoltă împotriva contelui care nu este altul decât socrul unuia dintre regenții Franței, Filip cel Îndrăzneț. În bătălia de la Roosebeke (27 noiembrie 1382) flamanzii sunt zdrobiți. În 1384 moare Ludovic de Anjou învins în Italia și de atunci adevăratul conducător al Franței a fost Filip cel Îndrăzneț.

Tot el negociază în 1385 căsătoria dintre Carol și Isabela de Bavaria.

Încoronarea lui Carol al VI-lea

La 3 noiembrie 1388, regele care era major de câțiva ani, mulțumește unchilor săi pentru îndrumare și declară că preia frâiele guvernării. Carol era un tânăr nevolnic, șovăitor, pentru care nimic nu era mai greu decât un act de voință. În fapt, pentru a-i îndepărta de la putere pe seniorii florii de crin, două forțe s-au unit: pe de o parte foștii consilieri ai lui Carol al V-lea, porecliți "Caraghioșii" (les Marmousets), pe de altă parte, fratele regelui, Ludovic I, Duce de Orléans.

"Caraghioșii" iau excelente măsuri financiare și administrative în timp ce Ludovic cu cheltuielile lui nebunești ruinează statul. În august 1392, totul se întrerupe din cauza nebuniei regelui, care izbucnește pe când el conducea o expediție împotriva Ducelui de Bretania.

În 1389, regele Richard al II-lea al Angliei ia în căsătorie pe fiica regelui, Isabela de Franța. Cei doi suverani s-au întâlnit la Ardres și, la 28 martie 1397, Brestul a fost înapoiat Franței. Totuși, în septembrie 1399 Richard al II-lea este obligat să abdice.

Nebunia regelui a transferat puterea în mâna fratelui său, Ludovic de Orléans, Filip de Burgundia și Jean de Berry. În 1404 moare Filip de Burgundia iar tronul statului burgund este preluat de fiul său, Ioan fără Frică, care încearcă să intervină și în treburile Franței. La 23 noiembrie 1407, Ducele de Orléans este ucis de oamenii Ducelui de Burgundia. Crima nu a stârnit nici o reacție din cauza proastei reputații de care se bucura Ducele de Orléans.

După minuțioase pregătiri militare, la 12 august 1415, Henric al V-lea al Angliei își instalează tabăra pe podișul de la Sainte-Andresse; începe a doua parte a Războiului de O Sută de Ani. Franța este în plin război civil în timp ce Anglia este numai pândită de acest pericol.
La 22 septembrie, cetatea Harfleur capitulează în fața englezilor iar Henric se îndreaptă spre Calais. Are loc Bătălia de la Azincourt terminată cu victoria decisivă a englezilor. Henric se întoarce în Anglia și abia în 1417 revine în Franța pentru cucerirea regatului. În 1417 englezii cuceresc Normandia de jos aproape fără împotrivire. În iulie 1419 începe asediul orașului Rouen care, fără să primească ajutor, în cele din urmă a trebuit să se predea. În cursul anului 1419 cad ultimele citadele ale Normandiei.

Stema lui Carol al VI-lea al Franței

La 22 mai 1420 se semnează Tratatul de la Troyes. Fiica lui Carol al VI-lea, Caterina, urma să ia în căsătorie pe Henric al V-lea. La moartea regelui Carol al VI-lea, regele Angliei sau urmașul său avea să devină de drept regele Franței. "Cele două coroane, a Franței și a Angliei, veșnic și pentru totdeauna vor rămâne unite și vor aparține unei aceleiași persoane, și anume fiul nostru regele Henric atâta timp cât va trăi și după el mai departe urmașilor săi." Delfinul Franței, Carol, este dezmoștenit iar în așteptarea morții regelui Carol al VI-lea, Henric este regent al Franței.

Henric al V-lea moare la Vincennes înaintea lui Carol al VI-lea, la 31 august 1422. Două luni mai târziu moare și Carol al VI-lea nu înainte de a specifica că Tratatul de la Troyes rămâne integral în picioare, adică urmașul Franței este fiul lui Henric al V-lea care se născuse la sfârșitul anului 1421.

Atât nepotul de un an al regelui, Henric al VI-lea al Angliei, cât și fiul său, Carol al VII-lea, au fost proclamați rege al Franței dar acesta din urmă a devenit conducătorul real, cu sprijinul Ioanei d'Arc.

Cunoscut și ca Charles le Fou ("Carol cel Nebun"), regele avea probleme psihice serioase. Se pare că suferea de schizofrenie paranoidă. Una din cauze ar putea fi de natură genetică: mama sa, Jeanne de Bourbon, avusese, în 1373, timp de mai multe luni, un acces de nebunie.

Printre bizareriile sale de comportament se poate menționa faptul că avea iluzia că este din sticlă, motiv pentru care hainele sale aveau cusute bare metalice pentru a-l proteja în cazul unei eventuale căderi

Carol al VI-lea s-a căsătorit cu Isabeau de Bavaria (ca. 1371 – 24 septembrie 1435) la 17 iulie 1385. Ei au avut 12 copii:

• Carol (n./d. 1386), Delfin
• Jeanne (1388–1390)
• Isabela (1389–1409) căsătorită cu Richard al II-lea al Angliei (1367–1400)
• Jeanne (1391–1433) căsătorită cu Ioan al VI-lea de Bretania (1389–1442)
• Carol (1392–1401), Delfin;
• Maria (1393–1438), călugăriță la Poissy
• Michelle (1395–1422) căsătorită cu Filip cel Bun (1396–1467)
• Ludovic (1396–1415), Delfin, căsătorit cu Margareta de Burgundia
• Jean (1398–1417), Delfin, căsătorit cu Jacqueline, Contesă de Hainaut (1401–1436)
• Caterina (1401–1438), căsătorită cu Henric al V-lea al Angliei (1387–1422)
• Carol (1403–1461), rege al Franței, căsătorit cu Maria de Anjou (1404–1463)
• Philippe (n./d. 1407).

Cu metresa sa Odette de Champdivers a avut o fiică: Margareta bastardă a Franței (d. ca.1458).

Carol al VI-lea

Părinți Carol al V-lea al Franței Ioana de Bourbon  Frați și surori Catherine of Valois, Countess of Montpensier[*] Ludovic I, Duce de Orléans  Căsătorit cu Isabeau de Bavaria Copii Isabella,regină a Angliei Ioana, Ducesă de Bretania Ludovic, Delfin de Viennois Ioan, Delfin de Viennois Michelle, Ducesă de Burgundia Caterina, regină a Angliei Carol VII

·         1494: Gian Galeazzo Sforza, Duce de Milano (n. 1469)

·         1556: A încetat din viaţă scriitorul Pietro Aretino, din Arezzo, cunoscut pentru lucrările “Curtezana” – 1526, “Viaţa Fecioarei Maria”, “Potcovarul” – 1533, “Filosoful” – 1546 şi “Orazia” – 1546; (n. 20 aprilie 1492).

·         1805: Horatio Nelson, amiral britanic (n. 1758)

·         1886 - A murit, la Paris, istoricul şi arheologul francez Ernest Desjardins (n.1823).

·         1915: Virgil Onițiu, scriitor, publicist român, membru al Academiei Române (n. 1864)

·         1921: Tudor Pamfile, folclorist și scriitor român (n. 1883)

·         1926: Jean Chrissoveloni, bancher român (n. 1880)

·         1931: A încetat din viaţă scritorul austriac Arthur Schnitzler. A transpus principiile psihanalizei în literatură; este cunoscut pentru lucrările “Locotenentul Gustl” – 1901 şi “Domnişoara Else” – 1924; (n. 15 mai 1862).

·         1969 - A murit scriitorul american Jack Kerouac (n.13.03.1922).

·         1980: A încetat din viaţă ziaristul Pamfil Şeicaru, director, alături de Cezar Petrescu, al ziarului “Bucovina” (Cernăuţi), fondatorul ziarului “Curentul” , pe care l-a condus in anii 1928-1944; (n. 1894). Pamfil Șeicaru (n. 18 aprilie 1894, Buzău — d. 21 octombrie 1980, München, Germania), ziarist român, director al ziarului „Curentul„, cel mai combativ cotidian românesc în perioada dintre cele două războaie mondiale. Este considerat a fi cel mai mare gazetar dintre cele două războaie mondiale.

·         1984: A încetat din viaţă actorul roman Ion Finteşteanu, cunoscut pentru rolurile din spectacolul de teatru “Tache, Ianche şi Cadâr” şi filmele “Ţigăncuşa de la iatac” – 1923, “O scrisoare pierdută” – 1953 şi “Titanic-vals” – 1964; (n. 18 martie 1899). Ion Finteșteanu (n. 18 martie 1899, București – d. 21 octombrie 1984, București), celebru actor român de teatru și de film.

·         1982: Radka Toneff, cântăreață de muzică jazz norvegiană (n. 1952)

·         1984: François Truffaut (n. 6 februarie 1932, Paris - d. 21 octombrie 1984) a fost un critic de cinema, regizor de film, scenarist și actor francez. Este unul din inițiatorii mișcării denumite Noul val francez (cinematografie)Noul val francez.
Filmografie - parțial:

• 1955: O vizită (Une visite), film de scurtmetraj de 16 mm considerat dispărut
• 1957: Les mistons (Les mistons), scurtmetraj cu Gérard Blain und Bernadette Lafont
• 1958: O poveste cu apă (Une histoire d'eau), scurtmetraj co-regizor cu Jean-Luc Godard, cu Jean-Claude Brialy
• 1959 Cele 400 de lovituri (Les quatre cents coups), cu Jean-Pierre Léaud
• 1960 Trageți în pianist (Tirez sur le pianiste), cu Charles Aznavour, Marie Dubois
• 1962 Jules și Jim (Jules et Jim), cu Jeanne Moreau, Oskar Werner, Henri Serre
• 1962 Dragostea la 20 de ani (L'amour à vingt ans) [1]
• 1964 Pielea catifelată (La Peau douce), cu Jean Desailly, Françoise Dorléac
• 1966 Fahrenheit 451 cu Oskar Werner, Julie Christie
• 1968 Sărutări furate (Baisers volés), cu Jean-Pierre Léaud, Claude Jade
• 1968 Mireasa era în negru (La mariée était en noir), cu Jeanne Moreau
• 1969 Sirena de pe Mississipi (La Sirène du Mississipi), cu Catherine Deneuve
• 1970 Copilul sălbatic (L’enfant sauvage), cu Jean-Pierre Cargol, François Truffaut
• 1970 Domiciliul conjugal (Domicile conjugal), cu Jean-Pierre Léaud, Claude Jade
• 1971 Cele două englezoaice și continentul (Les deux anglaises et le continent), cu Jean-Pierre Léaud, Kika Markham
• 1972 O fată frumoasă ca mine (Une belle fille comme moi), cu Bernadette Lafont
• 1973 Noaptea americană (La nuit américaine), cu Jacqueline Bisset
• 1975 L’histoire d'Adèle H. (L’histoire d'Adèle H.), cu Isabelle Adjani
• 1976 Bani de buzunar (L'Argent de poche), cu Philippe Goldmann
• 1977 Bărbatul care iubea femeile (L’homme qui aimait les femmes), cu Charles Denner
• 1978 Camera verde (La chambre verte), cu François Truffaut, Nathalie Baye
• 1979 Dragoste pe fugă (L'Amour en fuite), cu Jean-Pierre Léaud, Claude Jade
• 1980 Ultimul metrou (Le Dernier métro), cu Catherine Deneuve, Gérard Depardieu
• 1981 Femeia de alături (La femme d'à côté), cu Gérard Depardieu, Fanny Ardant
• 1983 Vivement dimanche! (Vivement dimanche!), cu Fanny Ardant, Jean-Louis Trintignant

François Truffaut

Căsătorit cu Madeleine Morgenstern[*] (29 octombrie 1957–1965)  Copii Éva Truffaut[*]  François Truffaut

* 1984: Louis Herman De Koninck (n. 31 martie 1896 – d, 21 octombrie 1984) a fost un arhitect, designer și realizator de interioare belgian. Unul din arhitecții belgieni de frunte, respectiv unul dintre cei care a influențat semnificativ arhitectura secolului 20, De Koninck, care fusese la începuturile carierei un aderent al stilului Art Deco, a creat ulterior o formă originală de modernism și constructivism arhitectural. Un practician și în nici un caz un teoretician, L. H. De Koninck și-a bazat modalitatea sa de design pe baza înțelegerii profunde a arhitecturii populare creată de fermierii belgiani care locuiau de-a lungul coastei marine.
În 1929 devine membru al secției belgiene a CIAM, acronimul pentru Congrès International d'Architecture Moderne, organizație internațională a arhitecților mișcării moderniste, actualmente defunctă din 1958.

Louis Herman De Koninck

·         1994 - A murit actorul american Burt Lancaster; a primit Premiul Oscar în 1960 (“Ghepardul”, “Profesioniştii”) (n.02.11.1913).

·         1996: A murit Oleg Danovski, balerin şi coregraf, unul dintre intemeietorii artei dansului modern în România. S-a nascut in ziua de 8 februarie 1917, la Voznesensk, Ucraina, într-o familie cu origini germane. Din 1920 a locuit la Cernăuți, unde mama sa se angajase ca maestră de balet. De altfel, Oleg Danovski a început baletul sub îndrumarea mamei sale, de la care a moștenit talentul pentru dans. A studiat vioara timp de șapte ani si în cele din urmă dedicându-se dansului. La vârsta de 14 ani a venit la București, unde, după o perioadă foarte dificilă, s-a angajat ca balerin la Teatrul Cărăbuș. Aici avea să devină, în scurt timp, prim solist, iar remarcabila sa evoluție avea să-i aducă supranumele de ”Sfinxul Slav”. A activat o vreme la Teatrul Evreiesc, unde a studiat regia cu Iacob Sternberg, apoi s-a angajat ca solist la Opera din București, unde a început să monteze spectacole remarcabile și și-a format un ansamblu de 150 de balerini. A colaborat cu mari artiști ai vremii precum Josephine Backer sau Boris Kneazev. Robert Helpmann l-a invitat să monteze la Londra ”Lacul lebedelor”, aceasta fiind printre cele mai bune montări cunoscute. În anul 1978 s-a întâlnit la Constanța cu directorul Teatrului de Revistă „Fantasio”, Aurel Manolache, care i-a propus o colaborare. Oleg Danovski l-a convins să înființeze o secție de balet a Teatrului Fantasio, ”Ansamblul de balet clasic și contemporan”,  alcătuit din tineri absolvenți ai liceelor de coregrafie din București și Cluj. Asa a întemeiat școala de balet modern și a pus, în 1979, bazele primului teatru de balet din România, iar sub conducerea sa baletul românesc s-a bucurat de un succes și o recunoaștere internaționale fără precedent. În 1989 a apărut la Editura Muzicală cartea ”Dirijorul de lebede. Întâlniri cu Oleg Danovski”, semnată de Marian Constantinescu, iar în 2012 a apărut volumul biografic „Oleg Danovski — omul, artistul, legenda” de Doina Jela, editat de Curtea Veche Publishing. Teatrul Național de Operă și Balet din Constanța îi poartă numele.

·         1998: Informaticianul Jonathan Postel, unul dintre principalii arhitecţi ai reţelei Internet, a încetat din viaţă, la Santa Monica, la vârsta de 55 de ani, după o operaţie pe inimă.

·         1999 - A murit inginerul Mihai M. Niţă, membru corespondent al Academiei Internaţionale de Astronautică din 1969 (n.07.01.1928). 

·         2002 - A murit cântăreţul francez François Soubeyran, unul dintre membrii trupei Fraţii Jacques (n.1918).

·         2011: Sultan bin Abdul-Aziz Al Saud, prințul moștenitor al Arabiei Saudite (n. 1928)
* 2016: Constantin Frățilă (n. 1 octombrie 1942 în București – d. 20 octombrie 2016^[3]) a fost un fotbalist român

Sărbători

·         În calendarul ortodox: Sf Cuv Mărturisitori: Visarion și Sofronie; Sf Mc Oprea; Sf Preoți Mărturisitori: Ioan din Galeș și Moise Măcinic din Sibiel; Sf Cuv Ilarion cel Mare

·         În calendarul romano-catolic: Ss. Ursula și însoțitoarele, martire; Sf. Celina, călugăriță