MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU

MARȚI 15 OCTOMBRIE 2019

PARTEA ÎNTÂI

Bună dimineața, prieteni!
Urmăriți postările mele!
Toate cele bune!

ISTORIE PE ZILE 15 Octombrie

 Evenimente

·         427 - A fost fondat orasul Phenian (Pyongyang), actuala capitala a Coreei de Nord

·         1451: La Reuseni, Bogdan al II-lea, domn al Moldovei, tatăl lui Ştefan cel Mare, este ucis de către Petru Aron cu sprijinul unei părţi a nobilimii

·         1522: Incepe a doua campanie a lui Radu de la Afumaţi şi Ioan Zapolya în Muntenia, turcii fiind înfrînţi la Rucăr şi Didru (Dridu). Radu de la Afumați (sau Radu al V-lea), fiul lui Radu al IV-lea cel Mare, a fost Domn al Țării Românești de mai multe ori: decembrie 1522 – aprilie 1523, ianuarie – iunie 1524, septembrie 1524 – aprilie 1525 și august 1525 – ianuarie 1529. Ginere a lui Neagoe Basarab, a fost căsătorit cu Ruxandra, fiica acestuia (21 ianuarie 1526).

·         1529: Asediul Vienei ia sfarsit   invadatorii turci fiind siliti sa se retraga dupa  aproape un secol de cuceriri în întreaga Europa de Est şi Centrala. Sultanul otoman Soliman I s-a retras cu pierderi însemnate. Cifra pierderilor este   controversată, ea variind între 20.000 și 40.000 de soldați turci căzuți în luptă. Înainte de atacul asupra Vienei, imperiul otoman atinsese apogeul. După această înfrângere, armata turcă, cu elita ei de ieniceri, și-a pierdut renumele de “neînvinsă”. Dupa o suta saizeci de ani, in 1683, al doilea asediu turc asupra Vienei  a eșuat în același fel, și a fost inceputul declinlui puterii otomane.

·         1595: Începe atacul lui Mihai Viteazul asupra armatei turce in batalia de la Giurgiu. Ariergarda otomană a fost surprinsă şi zdrobită, iar robii luaţi de turci sunt eliberaţi.batalia de la Giurgiu

·         1815: Napoleon I al Franței își începe exilul în insula Sfânta Elena din Oceanul Atlantic. Napoleon Bonaparte (în franceză: Napoléon Bonaparte; n. 15 august 1769, Ajaccio, Corsica – d. 5 mai 1821, în insula Sfânta Elena), cunoscut mai târziu ca Napoleon I și inițial ca Napoleone di Buonaparte, lider politic și militar al Franței

·         1836: Este sfinţită Catedrala Naşterea Domnului din Chişinău, Basarabia ţaristă. Catedrala Nașterea Domnului din Chişinău, a fost ridicata dupa planurile arhitectului A.I. Melnikov, iar piatra sa de temelie a fost pusă la 11 mai 1830. Iniţiativa înălţării Catedralei îi aparţine mitropolitului Chișinăului și Hotinului, Gavriil Bănulescu-Bodoni (1812-1821), locul amplasării sale fiind indicat în primul plan urbanistic al Chişinăului din 1817. Construcţia s-a realizat pe timpul succesorului său, între anii 1832-1836 de către arhiepiscopul Dumitru Sulima (1821-1844). Biserica are trei altare, central – Naşterea Domnului, laterale: sudic – Sf. Alexandru Nevski, nordic – Sf. Nicolai Mirlikysky și este executată în stilul empir rus (stil neoclasic tîrziu). Ansamblul catedralei este alcătuit din biserică, o clopotniţă cu patru niveluri şi de Porţile Sfinte. Clopotniţa de patru niveluri a fost construită concomitent cu catedrala, amplasată la 40 m distanţă de ea, simetric cu catedrala şi faţă de centrul geometric al cartierului catedralei. La primul nivel al clopotniței se afla o capelă, intrarea în care avea loc printr-un portic cu două coloane, amplasat în latura sudică. Clopotnița a fost demolată în noapte de 22 pe 23 decembrie 1962 de către sovietici şi reconstruită în 1998 după imaginile de epocă. Complexul Catedralei Nașterea Domnului din Chișinău este considerat monument de arhitectură de însemnătate naţională în Republica Moldova și introdus în Registrul monumentelor de istorie şi cultură a municipiului Chişinău la iniţiativa Academiei de Ştiinţe.

·         1863: Primul submarin, botezat CSS Hunley, s-a scufundat in timpul testelor, iar inventatorul acestuia, Horace Lawson Hunley, si sapte membri din echipaj si-au pierdut viata. 

·         1878: Edison Electric Company si-a inceput activitatea, incepand sa furnizeze electricitate abonatilor. 

·         1892: Are loc inaugurarea Şcolii de Arhitectură, Bucureşti, România. Învăţămîntul de Arhitectură a fost înfiinţat în temeiul decretului domnitorului Alexandru Ioan Cuza din 1 octombrie 1864, cu denumirea de "Şcoala de Ponţi şi Şosele, de Mine şi Arhitectură". Această primă sectie de arhitectură a şcolii de Belle Arte din Bucureşti, a dispărut în scurt timp, din lipsa fondurilor şi a elevilor. În aprilie 1891, Comitetul de Conducere al Societăţii Arhitecţilor Români, a luat hotărîrea să constituie, sub auspiciile sale, o şcoală particulară de arhitectură. Aprobată în august 1892 şi tutelată de Alexandru Orascu, Şcoala de Arhitectură a fost inaugurată la 15 octombrie 1892 la Bucureşti, România. Şcoala de Arhitectură din Bucureşti cu două secţii, de arhitecţi şi de conducători-desenori a funcţionat cu regularitate timp de 5 ani. Această şcoală particulară a fost oficializată ca învăţămînt de stat, sub denumirea de Şcoala Naţională de Arhitectură, secţie a şcolii de Belle-Arte din Bucureşti, prin reforma învăţămîntului iniţiată de ministrul Spiru Haret, în decembrie 1897. Ulterior, printr-o decizie ministerială, în toamna anului 1904, arhitectura a fost scoasă de sub tutela şcolii de Belle Arte, creîndu-se Şcoala Superioară de Arhitectură, ca instituţie independentă de învăţămînt superior, cu un director propriu, în persoana lui Emil Pangrati.

·         1894: Afacerea Dreyfus : Ofiterul francez de etnie evreiasca Alfred Dreyfus este arestat pentru spionaj. Alfred Dreyfus (n. 9 octombrie 1859 – d. 12 iulie 1935), ofițer francez de origine evreiască, a fost condamnat în anul 1894 pentru trădare de țară , la deportare pe viață, din pricina unor documente care s-au dovedit false, și care erau menite să-l acopere pe adevăratul vinovat, ofițerul Esterhazy.

·         1918: Fruntasul unionist basarabean Pantelimon Halippa a fost ales membru corespondent al Academiei Române. Pantelimon Halippa sau Pan Halippa (n. 1 august 1883, Cubolta, ținutul Soroca – d. 30 aprilie 1979, București), publicist și om politic român basarabean, unul dintre cei mai importanți militanți pentru afirmarea spiritului românesc în Basarabia și pentru unirea acestei provincii cu România.

·         1922:  A avut loc solemnitatea încoronarii  lui Ferdinand Victor Adalbert Meinrad de Hohenzollern-Sigmaringen ca rege al tuturor românilor – Ferdinand I şi a reginei Maria la Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia, România. Coroanei regale de oţel a regelui Carol I al României, ce amintea de Plevna, i se adăugau însemnele Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei, simbolizînd actul unirii tuturor provinciilor istorice româneşti sub sceptrul aceluiaşi monarh. Cu acest prilej, regele Ferdinand se adresează către ţară cu o proclamaţie. “Punînd pe capul meu, într-această străveche cetate a Daciei Romane, coroana de oţel de la Plevna, pe care noi şi glorioasele lupte am făcut-o pe veci Coroana României Mari, mă închin cu evlavie memoriei celor care în toate vremurile şi pretutindeni, prin credinţa lor, prin munca şi jertfa lor, au asigurat unitatea naţională şi salut cu dragoste pe cei care au proclamat-o într-un glas de simţire de la Tisa şi pînă la Nistru şi pînă la Mare“. A doua zi s-a desfăşurat  la Arcul de Triumf din Bucureşti un spectacol, evocînd lupta poporului român pentru unitate statală. La festivităţi au participat reprezentanţi din peste 20 state europene, Statele Unite ale Americii şi Japonia, fapt ce semnifică o largă recunoaştere internaţională a noii realităţi naţionale statale. Regele Ferdinand I, intregitorul  de tara a domnit intre anii 1914-1927.

·         1944: Partidul Crucilor cu Săgeți a preluat puterea în Ungaria.

·         1962: Criza nucleara cubaneza a inceput, neintelegerile dintre Statele Unite si URSS aducand lumea in pragul unui razboi atomic. Criza, care a durat 13 zile, a fost iscata de intentia sovieticilor de a instala arme nucleare in Cuba. 

·         1963: Konrad Adenauer demisionează din postul de cancelar al Germaniei. Konrad Hermann Joseph Adenauer (n. 5 ianuarie 1876, Köln – d. 19 aprilie 1967, Rhöndorf, azi Bad Honnef, lângă Bonn), politician creștin-democrat german, de profesie jurist. Din 1917 și până în 1933 a exercitat funcția de primar general al Kölnului. Adversar al național-socialismului, a fost înlăturat din funcția de primar general. S-a retras la mănăstirea Maria Laach. În 1944 a fost arestat sub acuzația de complot împotriva regimului nazist. Soția sa a fost de asemenea arestată, murind în detenția Poliției Secrete (Gestapo).

·         1965: In timpul unui protest al studentilor americani impotriva razboiului din Vietnam a fost ars pentru prima oara in plublic un ordin de incorporare al Armatei SUA. 

·         1969: 250.000 de oameni protestează la Washington, DC împotriva războiului din Vietnam.

·         1990: Liderul Uniunii Sovietice  Mihail Gorbaciov a  primit Premiul Nobel pentru Pace pentru eforturile sale de a diminua  tensiunile războiului rece, pentru rolul sau în procesul de pace la nivel international si în evolutia relatiilor Est-Vest de la confruntare la negocieri, pentru contributia la dezarmare si la evolutia spre democratie în Europa de Rasarit. Mihail Sergheevici Gorbaciov (născut pe 2 martie 1931), conducătorul Uniunii Sovietice din 1985 până în 1991. Încercările sale de reformă au dus la încheierea războiului rece, la încetarea monopolului politic al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice și la prăbușirea Uniunii Sovietice. A primit Premiul Nobel pentru Pace în 1990.

·         1992: Uniunea Generală a Industriașilor din România (UGIR) își reia activitatea; președinte: George Constantin Păunescu.

·         1992: Curtea Constitutionala a Romaniei a confirmat si validat in prezenta lui Ion Iliescu rezultatele alegerilor prezidentiale care au avut loc pe 11 octombrie. 

·         1993:  Nelson Mandela şi F.W. de Klerk au fost distinşi cu Premiul Nobel pentru Pace pentru lupta lor împotriva Apartheidului şi pentru instaurarea democraţiei în Republica Africa de Sud.

·         1997: Ministrul român de Finanţe şi omologul său vietnamez au semnat un acord privind achitarea, în termen de cinci ani, a datoriilor Vietnamului către România, cifrate la 12 milioane de dolari.

·         1998: Comisia de Evaluare si Acreditare a invatamantului Preuniversitar si-a inceput activitatea. 

·         2001: A apărut, la București, primul număr al cotidianului "Realitatea românească".

·         2001: Prim-ministru japonez Junichiro Koizumi a cerut scuze Coreei de Sud pentru atrocitățile comise de japonezi în timpul ocupației din Coreea, 1910-1945.

·         2002: Dictatorul Saddam Hussein este “reales” pentru un nou mandat de şapte ani în Irak, cu… 100% din voturi. In 1995 obtinuse “doar” 99,96% din voturi. Sadam Husein (n. 28 aprilie 1937, satul Al-Awja, Irak; d. 30 decembrie 2006, Bagdad), președinte al Irakului în perioada 1979 – 2003 și prim-ministru al acestei țări între 1979 – 1991 și 1994 – 2003.

·         2003: Prima misiune chineză în spațiu, Shenzhou 5; China a trimis o capsulă spațială având la bord un astronaut - Yang Liwei.

·         2011: Proteste globale izbucnesc în 951 de orașe din 82 de țări. Protestul a fost prima dată solicitat de platforma spaniolă ¡Democracia Real Ya! și aprobat de oameni din întreaga lume. Motivele au fost variate, dar mai ales a vizat inegalitatea economică în creștere, influențe corporative asupra guvernelor.

Nașteri

·         70 î.Hr: Publius Vergilius Maro (cunoscut în limba română ca Virgiliu, n. 15 octombrie 70 î.Hr., Andes/azi Virgilio – d. 19 î.Hr., Brundisium/azi Brindisi) a fost un poet latin, autor al epopeii în versuri Aeneis („Eneida”), considerată epopeea națională a romanilor. Multe din datele biografice nu sunt sigure, cele mai multe informații datează din perioada antică târzie sau provin din legende ale evului mediu timpuriu.

• 60 î.Hr. - Primul triumvirat: Caesar, Pompeius, Crassus.
• 49 î.Hr.-48 î.Hr. - Războiul civil între Caesar și Pompeius.
• 43 î.Hr. - Al doilea triumvirat: Octavianus, Marcus Antonius, Lepidus.
• 42 î.Hr. - Bătălia de la Filippi, triumvirii îi înving pe republicani.
• 31 î.Hr. - Victoria lui Octavianus la Actium împotriva lui Marcus Antonius.
• 27 î.Hr. - Instituirea imperiului (Principatus) sub conducerea lui Octavianus, care primește din partea senatului titlul de Augustus (măreț, grandios, sublim, venerat). Reorganizarea statului roman, asigurarea păcii (Pax romana) și restaurarea vechilor tradiții (mos majorum) favorizează o puternică înflorire economică, socială și culturală ("Secolul lui Augustus").

Virgiliu s-a născut în anul 70 î.Hr. la Andes (probabil Pietole de astăzi), lângă Mantova (Gallia Cisalpină) într-o familie de agricultori. Primește însă o educație aleasă la Cremona, Mediolanum (azi Milano) și în sfârșit la Roma, unde studiază Retorica, Medicina și Astronomia, fiind elev al retorului Marcus Epidius. Frecventează cenaclul lui Asinius Pollio, de factură neoterică. La Neapolis (azi Neapole), studiază greaca cu poetul și gramaticul Parthenius și mai ales filosofia cu epicureanul Siron. Din această perioadă datează și primele încercări literare, scrieri cuprinse în Appendix Vergiliana, poeme minore atribuite tânărului Virgiliu, dar în mare măsură apocrife. Se alătură cercului literar al "poeților noi" (poetae novi). Opera De rerum natura a lui Lucrețiu îi servește ca model, fără a accepta că Lucrețiu nega imortalitatea sufletului.

Succesul primei culegeri în versuri, Bucolice, precum și bogata sa cultură, îi înlesnesc accesul în cercul lui Maecena, la îndemnul căruia va scrie celelalte opere. Se bucură de prețuirea împăratului Augustus.

Ultimii 30 de ani ai vieții îi petrece la țară, lângă Neapolis, consacrându-se exclusiv creației. Virgiliu moare la Brindisi, în timp ce se întorcea dintr-o călătorie în Grecia.

Bucolicele (de fapt: Eclogae vel bucolica), prima operă aparținând cu siguranță lui Vergilius, sunt compuse din 10 cărți și reflectă certe influențe epicureice. Au fost scrise între anii 42 î.Hr. și 39 î.Hr. sub influența evenimentelor dramatice ale anului 41 î.Hr. când, după campania din nordul Italiei, au fost expropriate terenuri agricole pentru a împropietări pe veteranii bătăliei de la Filippi. Sub forma unui dialog între doi păstori, Tityrus și Meliboeus, Vergilius evocă dificultățile țăranilor deposedați de pământ. Se pare că poetului însuși i se confiscase o parte din pământurile familiei, fiindu-i redate la intervenția împăratului Octavian Augustus în persoană. În poem sunt descrise priveliști naturale, scene din viața păstorilor și agricultorilor, se glorifică virtuțile Romei și personalitatea lui Augustus.

Georgicele (Georgica, din Limba greacă: gé "pământ" + érgon "lucrare" = georgós "agricultor"), operă didactică în patru cărți scrisă în hexametri, compusă între anii 37 î.Hr.-30 î.Hr. la sugestia lui Maecena, cu scopul de a sprijini redresarea agriculturii italice. Astfel, prezentând frumusețile vieții și muncii de la țară, poetul urmărește să readucă pe ogoare mulțimea de țărani care își părăsiseră locurile natale, pentru a deveni "clienți" ai persoanelor înstărite din Roma. Vergilius a folosit izvoare din literaturile greacă și latină: Hesiod Erga kai Hêmerai ("Lucrări și Zile"), Teofrast Historia Plantarum ("Istoria plantelor"), Cato cel Bătrân De re rustica ("Asupra vieții la țară"), Varro Rerum rusticarum sive De agricultura ("Lucruri de la țară sau Despre agricultură"), Lucrețiu De rerum natura ("Despre natura lucrurilor"). Cele patru cărți ale operei tratează următoarele teme: I. Cultivarea pământului și păstoritul; II. Cultivarea plantelor, în special a viței de vie și a măslinilor; III. Creșterea animalelor; IV. Descrierea apiculturii, cu o metaforă cuprinzând o viziune stoică asupra vieții în societate.

Fuga lui Enea din Troia. Pictură (1598) de Federico Barocci. Galleria Borghese, Roma

Eneida (Aeneis), alcătuită din hexametri în 12 cărți, este considerată epopeea națională a romanilor, bazată pe legenda conform căreia, Enea, erou troian de origine divină (era fiul zeiței Venus), după căderea Troiei și lungi peregrinări, ajuns în Latium pe țărmurile Italiei, fondează o colonie, din care va rezulta mai târziu Roma. Conform legendei, fiul său, Ascanius, va întemeia cetatea Alba Longa. Fiica unui rege al acestei cetăți, Rea Silvia, va da naștere celor doi gemeni, Romulus și Remus, fondatorii Romei.

Cele 12 cărți ale epopeei sunt grupate în două părți:

• Primele șase cărți înfățișează evenimentele care au avut loc în al șaptelea an de rătăciri pe mare. După ce flota lui Enea este aruncată de furtună pe țărmurile Africii, regina Cartaginei, Didona, îi găzduiește pe troieni. Didona se îndrăgostește de Enea, acesta însă - în urma îndemnului lui Jupiter - o părăsește pentru a-și îndeplini menirea întemeierii unui stat înfloritor în Italia. Dezamăgită, Didona se sinucide, înjunghiindu-se cu sabia lui Enea.
• În ultimele șase cărți se povestește debarcarea lui Enea în Italia, la gurile Tibrului. Aici se căsătorește cu Lavinia, fiica regelui din Latium, Latinus. Turnus, conducătorul rutulilor și logodnicul Laviniei, pregătește războiul contra lui Enea. Din această luptă, eroul troian - cu ajutorul lui Jupiter la insistențele lui Venus - iese victorios, apropiindu-se de îndeplinirea misiunii sale istorice.

Virgiliu a murit înainte de a-și desăvârși opera. Augustus a dat ordin legatarilor testamentari ai poetului, Varius și Tucca, să nu distrugă manuscrisul - cum dorise Virgiliu - ci să-l publice ca atare, cu un minimum de prelucrări. Chiar neadusă la perfecțiune, Eneida a fost recunoscută de la început drept una din capodoperele literaturii, alături de epopeile homerice, Iliada și Odiseea, care i-au servit ca model, influențând generațiile ulterioare de scriitori, până în perioada umanismului.

Publius Vergilius Maro

Publius Vergilius Maro. Mozaic în Landesmuseum din Trier (Germania)

* 1605: Marie de Bourbon (15 octombrie 1605 – 4 iunie 1627), Ducesă de Montpensier prin naștere și Ducesă de Orléans prin căsătorie, a fost o nobilă franceză și una dintre ultimii membrii ai Casei de Bourbon-Montpensier. Părinții ei au fost Henri de Bourbon și Henriette Catherine de Joyeuse.

Marie

Ducesă de Orléans Ducesă de Montpensier

Desen postum al Mariei de Bourbon Părinți Henri Henriette Catherine de Joyeuse  Frați și surori Louis of Lorraine, duke of Joyeuse[*][1] Henry II of Lorraine, Duke of Guise[*][1] Roger of Lorraine[*][1] Maria de Lorena[1]  Căsătorită cu Gaston, Duce de Orléans Copii Anne Marie Louise d'Orléans, Ducesă de Montpensier

·         1608: S-a nascut fizicianul italian Evangelista Torricelli, matematician si fizician italian. A inventat barometrul cu mercur (1643) si a dedus formula care-i poarta numele; (d.25.10.1647).
* 1801: Rifa'a at-Tahtawi (arabă رفاعة رافع الطهطاوي — Rifā‘a Rāf‘i aț-Ṭahṭāwī, 1801 - 1873) , profesor, scriitor, traducător și egiptolog, a reprezentat una dintre figurile proeminente ale renașterii arabe în Egipt.

Rifa'a Rafi al-Tahtawi

·         1805: Haceatur Abovian, scriitor armean (d. 1848)

·         1814: S-a nascut scriitorul rus Mihail Lermontov; (d. 27.07.1841). Mihail Iurievici Lermontov (n. 15 octombrie [S.V. 3 octombrie] – 1814 d. 27 iulie [S.V. 15 iulie] 1841) scriitor romantic rus. (“Mascarada”, “Borodino”, “Mtîri”, “Demonul”, “Un erou al vremurilor noastre”)

·         1822: Kornél Ábrányi (tatăl), memorialist, muzicolog și compozitor maghiar (d. 1903)

·         1825: Maria a Prusiei (15 octombrie 1825 - 17 mai 1889) a fost regină a Bavariei și mama regilor Ludovic al II-lea al Bavariei și Otto al Bavariei.

Născută și crescută la Berlin, a fost fiica Prințului Wilhelm al Prusiei (fratele mai mic al regelui Frederic Wilhelm al III-lea) și a soției lui Prințesa Maria Ana de Hesse-Homburg. Maria a fost considerată în mod serios ca o posibilă mireasă pentru Ernest al II-lea, Duce de Saxa-Coburg și Gotha până când a fost anunțată logodna cu Maximilian.

La 12 octombrie 1842, s-a căsătorit cu Prințul Moștenitor și viitorul rege al Bavariei, Maximilian al II-lea.

Maria a fost iubită atât de populația protestantă cât și de romano-catolici. (La acea vreme, Prusia era în cea mai mare parte luterană, în timp ce Bavaria era în cea mai mare parte romano-catolică).

La 10 martie 1864 soțul ei a murit. La 12 octombrie 1874 Maria s-a convertit la romano-catolicism. În ultimii ani a trăit retrasă pe domeniul ei din Elbigenalp. Ea a supraviețuit trei ani fiului ei Ludwig. Maria a murit în 1889 la Hohenschwangau la vârsta de 63 de ani.

Maria a Prusiei

Regină a Bavariei

Portret de Joseph Karl Stieler, ulei pe pânză, 1843, Galeria de frumuseți, Castelul Nymphenburg Părinți Prințul Wilhelm al Prusiei Marie Anna de Hesse-Homburg  Frați și surori Prințesa Elisabeta a Prusiei Waldemar van Pruisen[*] Adalbert al Prusiei  Căsătorită cu Maximilian al II-lea al Bavariei Copii Ludwig Otto

* 1829: Asaph Hall (n. 15 octombrie 1829,^[3][4] Goshen[*], Connecticut, SUA – d. 22 noiembrie 1907,^[3][4] Annapolis, Maryland, SUA^[5]) a fost un astronom american. Este cunoscut prin descoperirea celor doi sateliți naturali ai planetei Marte, Deimos și Phobos, în 1877.^[6] A determinat orbitele unor sateliți naturali și ale unor planete, și masa planetei Marte.

Cu o slabă instrucție academică, rămânând orfan de tată la 13 ani, a fost forțat de împrejurări să fie ucenic tâmplar (la 17 ani), pentru a-și ajuta mama, însă setea lui de cunoaștere și de a studia cerul l-au făcut să se pregătească singur. La puțin timp după aceea, a studiat la Central College la McGrawville, New York.

În 1857 începe să lucreze ca ajutor al astronomului William Cranch Bond în Observatorul Harvard (Harvard College Observatory), cu un salariu de 12 dolari pe lună. Aici s-a dovedit că era expert în calcularea orbitelor.

În 1856 s-a căsătorit cu Angeline Stickney (1830-1892), care mereu l-a sprijinit în munca lui.

După ce a efectuat multe observații, a învățat tehnici astronomice și a acumulat noi cunoștințe, în 1863 a fost numit director al Observatorului Naval din Washington (USNO), unde a descoperit cei doi sateliți ai lui Marte, în 1877, Deimos și Phobos, cu marele telescop refractor de 66 cm care se găsea în institut. Înainte mai descoperise perioada de rotație a planetei Saturn. În 1895 a ocupat postul de profesor de astronomie la Universitatea Harvard.

A avut patru copii: Asaph Hall, Jr. (1859–1930) a devenit astronom, Samuel Stickney Hall (1864–1936) a lucrat pentru Compania de Asigurări Reciproce de Viață, Angelo Hall (1868–1922) profesor de matematică la Academia Navală din SUA, și Percival Hall (1872–1953) a devenit președinte al Universității Gallaudet. Doar primul fiu (Asaph Hall Jr.) a continuat tradiția familiei și formându-se ca astronom; a efectuat numeroase studii astronomice și a publicat o mare cantitate de articole și studii.

Angeline Hall a decedat în 1892. Asaph Hall s-a pensionat și s-a retras la Goshen, Connecticut în 1901, iar apoi s-a căsătorit cu Mary Gauthier.

Hall a decedat la 22 noiembrie 1907, în timp ce-l vizita pe fiul său Angelo, la Annapolis, Maryland.

La Observatorul Naval din Washington, în 1875 Hall a primit responsabilitatea unui telescop de 66 de centimetri, care era cea mai mare lunetă astronomică din lume, în acea epocă, proiectat de opticianul american Alvan Clark. Observând o pată albă pe suprafața lui Saturn, a utilizat-o pentru a determina perioada de rotație a acelei planete.

Este cunoscut mai ales pentru că a descoperit, în august 1877, cei doi sateliți naturali ai planetei Marte, care au primit numele de Phobos și Deimos (Teroare și Spaimă, în greacă). Pornind de la aceleași observații, Hell a determinat masa planetei Marte.

A determinat și orbitele mai multor sateliți naturali, arătând, mai cu seamă, în 1884, deplasarea retrogradă a axei majore a orbitei eliptice.

A studiat și paralaxa și poziția stelelor din roiul Pleiadele.

Asaph Hall

Părinți Asaph Hall II[*]  Căsătorit cu Angeline Stickney[*] (31 martie 1856–3 iulie 1892)  Copii Percival Hall[*] Asaph Hall, Jr.[*]

* 1831: Leonida baron de Pop (în germană Leonidas Freiherr von Popp, n. 15 octombrie 1831, Năsăud - d. 1 decembrie 1908, Baden, Austria) a fost un Feldzeugmeister imperial austriac și adjutant general al cancelariei militare a împăratului Franz Joseph al Austriei, de origine română și confesiune română unită

Leonida Pop provenea dintr-o celebră familie grănicerească năsăudeană. Bunicul său, Grigore Pop (n. 1762, Bichigiu – d. 1851, Năsăud), a fost primul ofițer român în Regimentul nr. 2 Românesc de Graniță de la Năsăud. Bunicul a avut patru feciori: Ion, Matei, Gavrilă și Leon, tatăl viitorului general, Leonida. Leon (n. 1797, Feldru – d. 1880, Năsăud), grănicer în sus numitul regiment, s-a căsătorit cu fiica maiorului austriac Wurzer, ofițer in acest regiment, având trei fete și un băiat – Laura, Matilda, Ida și Leonida

Leonida Pop a absolvit școala primară la Năsăud, începând tot aici și Institutul Militar (1843. La vârsta de 13 ani îl urmează pe tatăl său într-o călătorie la Viena, unde sunt primiți cei doi în audiență la împăratul Ferdinand I al Austriei, care a rămas uimit de agerimea și istețimea tânărului, fapt pentru care l-a primit în Academia Militară Tereziană din Wiener Neustadt, acolo unde puteau fi întâlniți de obicei doar copii de origine mai înaltă.^[6]

În 1851 a terminat Academia Militară (1851) și, fiind un elev eminent, a fost avansat la gradul de sublocotenent și repartizat la regimentul de infanterie nr. 51 “Karl Ferdinand”, garnizoana din Cluj. A fost primit la Cursul Militar Superior (Kriegschule) pe care-l termină în anul 1857 cu grad de locotenent, dovedind reale cunoștințe de strategie și tactică militară. Deja un an mai târziu a avansat în Statul Major General cu grad de căpitan.^[7]

Meritele lui în bătăliile de la Magenta și Turbigo în 1859 au fost recunoscute si onorate cu Crucea de Cavaler al Ordinului Marelui Ducat Hessian de Merit și Ordinul de Merit Militar cu decorație de război (KD.), și prin urmare, la inaugurarea ei la 12 martie 1890, Medalia Militară de Merit (Signum Laudis) la banda Crucii Militare de Merit.^[8] Pentru acțiunile sale curajoase în Războiul Austro-Prusac, el a fost promovat la gradul de maior și a primit distinctia "Cu cea mai mare expresie de satisfacție", de către împărat. Ofițerul a servit de la 13 noiembrie 1866 ca șef al Statului Major al diviziei 14 de infanterie și a avansat locotenent-colonel în Statul Major General la 19 septembrie 1869 (cu rang din 23 aprilie al anului).^[9]

Calitățile sale de mare strateg îl saltă pe postul de profesor de strategie, fortificații și serviciul tehnic în cadrul Școli Centrale de Cavalerie de la Viena; La 1 septembrie 1875, Leonida Pop a fost avansat la gradul de colonel și comandant de rezervă al regimentului de infaterie nr. 6, apoi comandant al regimentului nr.48, iar din iunie 1876 șef de stat major la comanda generală din Agram. În august 1878 Leonida Pop a fost numit șef al cancelariei de operații al Armatei a V-a, luând parte la cucerirea Bosniei și Herțegovinei. Ca șef al brigăzii 15, Leonida Pop devine general de divizie, cu grad de general-maior la 1 mai 1880.^[4]A^[10]

Pentru serviciile sale valoroase generalul a fost onorat în 1881 de către împărat cu Ordinul Coroanei de Fier (Austria) de clasa 1, de acea și cu titlul de consilier secret și ridicat la rangul de baron.^[11]

Pe 12 aprilie 1881 a devenit șeful Cancelariei Militare și la 11 Iunie al anului a fost ales de împăratul Franz Joseph I. ca președinte al cancelariei și adjutant general al domnitorului. În martie 1889 s-a retras din cauza unei boli grave, plecând într-o stațiune din Elveția. În timpul mandatului său ca adjutant general baronului a fost promovat la 1 noiembrie 1885 la gradul de general-locotenent (Feldmarschalleutnant). Cu acest prilej a fost onorat de către regele Carol I al României cu Marea Cruce a Ordinului Coroanei României.^[7][12]

Pe 2 decembrie 1898 împăratul l-a onorat din nou, de această dată cu titlul de Feldzeugmeister, redenumit la 15 noiembrie 1908 în general de infanterie.^[4][13]

Generalul a decis în testamentul său, ca corpul lui să fie incinerat. La Viena incinerarea n-a fost posibilă pe acest timp, așa ca rămășițele sale pământești au trebuit să fie transportate mai întâi la Ulm, înainte ca cenușă sa să-și facă drumul spre orașul său natal Năsăud.^[14]

Prima sa piatră de mormânt păstra un text relevant pentru valoarea personalității sale: Feldgeneralhofmeister Baron Leonidas von Popp 1831-1908. „Latuosque decet cui dicet in diem dixise: Vixi!” („Despre cei mari se cuvine să se spună în veacuri: Am trăit!”)

Leonida Pop, tablou de epocă (1881) Bătălia de la Magenta

Leonida baron de Pop ca Feldmarschalleutnant, după 1885

·         1836: Jacques-Joseph Tissot - numit James Tissot (n. 15 octombrie 1836, Nantes, Franța^[9] – d. 8 august 1902, Chenecey-Buillon[*], Franța) a fost un pictor și gravor francez care și-a petrecut o parte din viață în Anglia, unde era apreciat ca pictor al înaltei societăți din epoca victoriană.

James Tissot

James Tissot, Autoportret (1865)

·         1844: S-a nascut filosoful german Friedrich Nietzsche. Friedrich Wilhelm Nietzsche (n. 15 octombrie 1844, Röcken – d. 25 august 1900, Weimar), cel mai important filosof al secolului al XIX-lea, care a exercitat o influență remarcabilă, adesea controversată, asupra gândirii filosofice a generațiilor ce i-au urmat. A studiat la Bonn si la Leipzig si a profesat la Universitatea din Basel din 1869 pana in 1878. In copilarie a fost extrem de religios.A fost prieten al compozitorului Richard Wagner. Nietzsche a fost influentat de Schopenhauer, caruia i-a dedicat prima carte, “Die Geburt der Tragödie” (1872, Geneza tragediei). Filosofia lui Nietzsche pornește de la reevaluarea filozofiei și artei Greciei din perioada istorică cea mai veche, în defavoarea clasicismului, văzut ca afirmare a viziunii raționale și, în consecință, decadent. În special tragedia greacă a fost interpretată ca o expresie a impulsului vital sau ca “moment dionisiac”. Nietzsche critică valorile fundamentale ale societății, ajungând la negarea oricărui principiu ce ține de cenzura transcendenta și la afirmarea liberului arbitru ca destin imanent al omului. Filosoful s-a retras de la catedra in momentul in care a sesizat aparitia primelor semne ale bolii sale mintale, el murind nebun dupa o cadere nervoasa majora suferita in 1889. Tema majora a operei sale a fost dragostea de viata, in lucrarile sale regasindu-se teorii privitoare la rasturnarea valorilor, la vesnica reintoarcere, la existenta supraomului, ultima idee fiind preluata de nazisti.Maxima sa a fost: “Sa faci din disperarea cea mai profunda speranta cea mai invincibila” – printr-un efort de vointa si imaginatie. A decedat la data de 25 august 1900.

·         1858: S-a nascut John L. Sullivan, boxer american.
* 1863: Arhiducele Leopold Salvator, Prinț de Toscana (15 octombrie 1863 – 4 septembrie 1931), a fost fiul Arhiducelui Karl Salvator de Austria și al Prințesei Maria Immaculata de Bourbon-Două Sicilii.

A fost membru al Casei de Habsburg-Lorena și a deținut titlul de Arhiduce de Austria.

La 24 octombrie 1889 Leopold Salvator s-a căsătorit cu Infanta Blanca a Spaniei (1868-1949), fiica cea mare a lui Carlos, Duce de Madrid.
Împreună au avut 10 copii:

• Arhiducesa Maria de los Dolores de Austria (1891-1974)
• Arhiducesa Maria Immaculata de Austria (1892-1971)
• Arhiducesa Margareta de Austria(1894-1986)
• Arhiducele Rainier de Austria (1895-1930)
• Arhiducele Leopold Maria de Austria (1897-1958)
• Arhiducesa Maria Antonia de Austria (1899-1977)
• Arhiducele Anton de Austria (1901-1987) care s-a căsătorit cu Ileana a României
• Arhiducesa Assumpta Alice de Austria (1902-1993)
• Arhiducele Franz Josef de Austria(1905-1975)
• Arhiducele Karl Pius de Austria (1909-1953)

Arhiducele Leopold Salvator

Părinți Arhiducele Karl Salvator, Prinț de Toscana Prințesa Maria Immaculata de Bourbon-Două Sicilii  Frați și surori Arhiducele Franz Salvator, Prinț de Toscana Arhiducesa Maria Theresia, Prințesă de Toscana Arhiducesa Carolina Maria de Austria Archduchess Maria Immakulata of Austria[*]  Căsătorit cu Infanta Blanca a Spaniei Copii Arhiducele Anton, Prinț de Toscana Archduchess Dolores of Austria[*] Maria Antonia of Austria[*] Archduchess Immaculata of Austria[*] Archduchess Margaretha of Austria[*] Archduke Rainer of Austria[*] Archduke Leopold of Austria, Prince of Tuscany[*] Archduchess Assunta of Austria[*] Archduke Karl Pius of Austria, Prince of Tuscany[*] Archduke Franz Josef of Austria[*]

* 1874: Constantin Ion Parhon (n. 15 octombrie 1874, Câmpulung, România – d. 9 august 1969, București, RS România) a fost un demnitar comunist, medic endocrinolog și neuropsihiatru român, care a îndeplinit funcția de președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române (șeful statului) în perioada 13 aprilie 1948 - 2 iunie 1952. Parhon a mai făcut parte dintr-un comitet interimar prezidențial format din cinci membri (printre care și Mihail Sadoveanu, Ștefan Voitec, Gheorghe Stere și Ion Niculi) între 30 decembrie 1947 și 13 aprilie 1948.

Constantin Ion Parhon s-a născut la 15 octombrie 1874 în orașul Câmpulung Muscel (județul Muscel, înglobat ulterior în județul Argeș). Tatăl său era originar din Cetatea de Baltă (azi jud. Alba, fost jud. Târnava Mică). Studiile secundare le-a făcut la Focșani, Buzău și Ploiești, bacalaureatul l-a obținut în 1892. A studiat medicina la universitatea din București (1893-1900) și a obținut în 1900 titlul științific de doctor în medicină cu teza Contribuțiuni la studiul tulburărilor vazomotorii în hemiplegie.

În timpul studiilor a lucrat ca extern (1896-1897) și intern (1897-1900) al spitalelor din București. După absolvirea studiilor și obținerea doctoratului, profesează ca medic la Spitalul Rural "Rallet" din județul Dâmbovița (1901-1902) și apoi medic secundar la Spitalul Pantelimon (1903-1909). În această perioadă, devine docent al Clinicii de boli nervoase din București (1903), urmând și un stagiu de perfecționare la München (1906). Apoi, devine medic primar la Ospiciul Mărcuța (1909-1912).

Este angajat în învățământul superior medical, ca profesor universitar de neurologie și psihiatrie, la Facultatea de Medicină din Iași (1913-1933) și de clinică endocrinologică la Facultatea de Medicină din București (1933-1940 și 1944-1958). În paralel cu activitatea didactică își continuă activitatea profesională ca director al Spitalului Socola din Iași (1917-1930) și apoi al Institutului pentru bolile nervoase, mintale și endocrinologice din București (1930-1940).

În 1928 este ales membru corespondent al Academiei Române și în 1939 devine membru titular și președinte de onoare al acestui prestigios for științific. Deține și alte funcții în cadrul organizațiilor profesionale medicale: membru titular al Academiei de Medicină din București (1935), membru de onoare al Academiei de Științe Medicale (1969), membru fondator al Societății de Anatomie din București, al Societății de Biologie, al Societății Române de Neurologie, Psihiatrie, Psihologie și Endocrinologie.

În 1946, regele Mihai înființează Institutul de Endocrinologie cu numele "C. I. Parhon". Primul sediu al acestui institut a fost la Spitalul "Colentina". Ulterior, după naționalizarea în 1948 a spitalelor, sediul Sanatoriului de maici "St. Vincent du Paul", din parohia Bisericii Franceze de la Statuia Aviatorilor, a devenit sediul Institutului.

A fost ales ca membru al Academiilor de Științe ale URSS, R. P. Bulgară, R. P. Ungară și R.D.G, al societăților de endocrinologie din Paris, Moscova și Praga, al Societății Estone de Neurologie, al mai multor societăți din Paris (de neurologie, de psihiatrie, de medico-psihologie și al Societății medicale a spitalelor). În anul 1948 a fost ales ca Doctor honoris causa al Universității Caroline din Praga.

Parhon a fost fondatorul Revistei Societății Române de Endocrinologie, Acta Endocrinologica, în 1938 (revista refuncționează din 2005 sub egida Academiei Române). A fost membru în colegiul de redacție al revistelor Folia neurobiologică și Revue française d'endocrinologie.

În calitate de militant socialist, Parhon a fost influențat în tinerețe, după propriile afirmații, de operele lui Karl Marx^[1]. A fost unul dintre fondatorii Partidului Muncitor, un grup politic efemer, fuzionat cu Partidul Țărănesc în 1919.^[2] La scurt timp după fuziune, Parhon s-a separat împreună cu un grup și a devenit susținător al Partidului Comunist din România (PCR).

În primăvara anului 1944 a fost primul semnatar al memoriului-protest al intelectualilor pentru ieșirea României din coaliția militară fascistă. Devine președinte al ARLUS-ului (1944-1967). Din 1946 până în 1961 a fost fără întrerupere deputat în Adunarea Deputaților și apoi în Marea Adunare Națională.

După proclamarea Republicii Populare Române la 30 decembrie 1947, Constantin Ion Parhon a fost ales președinte al Prezidiumului Republicii Populare Române (30 decembrie 1947 - 13 aprilie 1948), făcând parte dintr-un comitet interimar cu funcții prezidențiale (ales de Adunarea Deputaților), alături de Mihail Sadoveanu, Ștefan Voitec, Gheorghe Stere și Ion Niculi. În perioada 13 aprilie 1948-2 iunie 1952, Parhon a îndeplinit funcția de președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române (funcție echivalentă cu cea de șef al statului), însă puterea de facto era deținută de Partidul Muncitoresc Român. În iunie 1952 a renunțat la activitatea politică, dedicându-și restul vieții activității de cercetare științifică.

La 22 august 1950 a decretat prin articol unic schimbarea numelui de Brașov în Orașul Stalin "în cinstea marelui geniu al omenirii muncitoare, conducătorul poporului sovietic, eliberatorul si prietenul iubit al poporului nostru, Iosif Vissarionovici Stalin", împreună cu Marin Florea Ionescu.

A fost director al Institutului de Endocrinologie (1949-1957) și al Institutului de Geriatrie (1952-1957). I-a fost conferit titlul de Erou al muncii socialiste. A încetat din viață la 9 august 1969 în București și a fost înmormântat în Mausoleul din Parcul Carol. Rămășițele sale pământești au fost exhumate după dezafectarea mausoleului în anul 1991.

Constantin Ion Parhon

Președinte al Prezidiului M.A.N. Președinte ARLUS Președinte al Prezidiumului Republicii Populare Române În funcție 9 ianuarie 1948 – 12 iunie 1952 Succedat de Petru Groza

* 1874: Alfred, Prinț de Saxa-Coburg și Gotha (Alfred Alexander William Ernest Albert; 15 octombrie 1874 – 6 februarie 1899) a fost membru al familiei regale britanice.

Prințul Alfred de Edinburgh s-a născut la 15 octombrie 1874 la Palatul Buckingham, Londra.

Tatăl său a fost Prințul Alfred, Duce de Edinburgh, al doilea fiu al reginei Victoria și al Prințului Albert. Mama sa era Marea Ducesă Maria Alexandrovna a Rusiei, fiica Țarului Alexandru al II-lea al Rusiei și a Țarinei Maria Alexandrovna. A fost botezat la Palatul Buckingham la 27 noiembrie 1874 de arhiepiscopul de Canterbury, Archibald Tait. Nașii săi au fost regina Victoria, Țarul Alexandru al II-lea, împăratul William I al Germaniei, Prințesa Moștenitoare Victoria a Germaniei (sora tatălui său), Ernest al II-lea, Duce de Saxa-Coburg și Gotha (unchiul tatălui său) și Eduard, Prinț de Wales (fratele tatălui său)

În 1893, unchiul său Ernest al II-lea, Duce de Saxa-Coburg și Gotha, fratele bunicului patern, a murit fără să lase moștenitori.

Fiind neeligibil să ocupe tronul Ducal din cauza statutului său ca moștenitorul unei tron,^[1] Prințul de Wales a renunțat la tronul Ducatului de Saxa-Coburg și Gotha. Astfel, Ducatul a revenit tatălui Prințului Alfred, care în acel moment era Duce de Edinburgh.

Prințul Alfred locuia la Casa Clarence cu părinții și cu surorile sale; după accesiunea la tronul Ducatului a tatălui lor, întreaga familie s-a mutat la Schloss Rosenau în apropiere de Coburg.

La 28 ianuarie 1895, la Curtea britanică s-a publicat următorul text: "Suntem informați că o căsătorie a fost aranjată între Alteța Sa Regală Prințul Alfred de Saxa-Coburg și Gotha, singurul fiu al Altețelor Lor Regale Ducele și Ducesa de Saxa-Coburg și Gotha și nepotul Majestății Sale și Alteța Regală Ducesa Elsa Matilda Marie, fiica Ducelui William Eugen de Württemberg, prin căsătoria sa cu Marea Ducesă Vera Constantinovna a Rusiei." Logodna a fost probabil aranjată de mamele tinerilor, amândouă Mari Ducese ale Rusiei prin naștere. Logodna a fost ruptă de familia miresei când au aflat mai multe despre stilul de viață a tânărului Alfred, descris de tabloidele germane.

Prin anul 1899, Alfred a început să prezinte simptome severe de sifilis pe care l-a dobândit când era ofițer de Gardă. În istoria oficială a familiei (Das Haus von Sachsen-Coburg-Gotha und), document aprobat de șeful Casei de Saxa-Coburg și Gotha scrie că în această perioadă Alfred s-a căsătorit cu Mabel Fitzgerald la Potsdam în 1898.^[1] Conform acestei istorii, Alfred suferea de sifilis când a lipsit de la nunta de argint a părinților săi celebrată la 22 ianuarie 1899; motivul oficial al absenței sale a fost o depresie nervoasă.

Totuși, informația despre o astfel de căsătorie este incorectă. Cercetările lui Sander se bazează pe informații inexacte ale lui John van der Kiste și Bee Jordaan din biografia tatălui lui Alfred. Întreaga poveste despre căsătoria tânărului Alfred a fost născocită de un american, Frank Fitzgerald Bush, care susținea că mama sa, Irina, a fost rezultatul căsătoriei tânărului Alfred.

Alfred n-a întâlnit-o niciodată pe Mabel Fitzgerald, care era adolescentă în momentul căsătoriei invocate. Istoria completă a căsătoriei fabricate poate fi găsită în cartea lui Marlene A. Eilers "Descendenții reginei Victoria" precum și într-un articol în două părți despre tânărul Alfred, care a fost publicat de European History Journal. Articol a fost scris de Marlene A. Eilers Koenig.

Alfred s-a sinucis împușcându-se cu un revolver. Timp de trei zile, rănit, a fost îngrijit la Schloss Friedenstein în Gotha înainte să fie trimis la sanatoriul Martinnsbrunn din apropiere de Merano din sudul Tirolului. Alfred a murit la 6 februarie 1899 la vârsta de 24 de ani.^[1] fost înmormântat la mausoleul ducal din Coburg.

Unchiul lui Alfred, Ducele de Connaught și fiul său Prințul Arthur de Connaught au renunțat la drepturile de succesiune asupra Ducatului de Saxa-Coburg și Gotha. După decesul lui Alfred, moștenitor al Ducatului a devenit vărul său Prințul Charles Eduard, Duce de Albany.

Jump to navigationJump to search

Prințul Alfred

Prinț de Saxa-Coburg și Gotha

Părinți Alfred, Duce de Saxa-Coburg și Gotha Marea Ducesă Maria Alexandrovna a Rusiei  Frați și surori Prințesa Victoria Melita de Saxa-Coburg și Gotha Prințesa Beatrice de Saxa-Coburg-Gotha Maria a României Prințesa Alexandra de Saxa-Coburg-Gotha

Jump to navigationJump to search

·         1884 - Ion (Iancu) Constantinescu, inginer român; a brevetat, în 1919, aparatul teletipografic, ce sta la baza teleimprimatoarelor moderne
* 1891: Reginald Alexander John Warneford, VC (n. 15 octombrie 1891, Darjeeling, India Britanică – d. 17 iune 1915, Buc, Franța) a fost un ofițer al Royal Naval Air Service (RNAS) decorat cu Crucea Victoria, cea mai înaltă și mai prestigioasă decorație britanică pentru curaj în fața dușmanului.

Pregătirea lui Warneford a început la Hendon, după care a trecut la Upavon unde și-a încheiat-o la 25 februarie 1915.^[2] În decursul antrenamentului, comandantul Naval Air Stations^⁠(en), R.M. Groves^⁠(en) ar fi spus: „acest tânăr ori va face lucruri mărețe, ori se va omorî singur.”^[3] Instructorul de zbor al lui Warneford de la acea vreme, Warren Merriam^⁠(en), i-a observat priceperea ca pilot, dar a aranjat în mod special să se asigure că ceea ce el percepea ca fiind o încredere în sine exagerată din partea lui Warneford nu-l va împiedica să ajungă ofițer. Merriam a profitat de ocazie la o vizită a comandorului Groves la Hendon pentru a-i cere lui Warneford să facă o demonstrație a îndemânării sale la zbor. Impresia favorabilă pe care i-a produs-o lui Groves a cântărit mai mult ca ideile comandantului escadrilei de atunci, că Warneford nu ar fi bun de ofițer din pricina indisciplinei.^[4]

Warneford a fost inițial trimis la Flotila 2 de pe Insula Sheppey^⁠(en) din Kent, dar a fost mutat la scurt timp (7 mai 1915) la o unitate operativă din cadrul Flotilei 1 de la Veurne, de pe coasta Belgiei. De-a lungul următoarelor câteva săptămâni, Warneford s-a implicat în atacuri asupra trupelor și artileriei germane, precum și în acțiuni asupra avioanelor inamice. Agresivitatea și eficiența sa i-au făcut pe ofițeri să-i acorde mai mare libertate de mișcare și propriul său avion.^[5] La 17 mai 1915, Warneford a întâlnit zepelinul LZ 39 angajat într-un raid de bombardament deasupra Regatului Unit. El a atacat zepelinul cu mitraliera, dar acesta a aruncat balastul și s-a înălțat, ieșind din raza lui de acțiune.^[5]

Desen reprezentând doborârea zepelinului LZ37 de către Rex Warneford

La 7 iunie 1915, la Gent, Belgia, Warneford, la manșa unui avion Morane-Saulnier Type L, a atacat zepelinul german LZ 37. El a urmărit aeronava din zona de coastă de lângă Oostende și, în pofida tirului defensiv de mitralieră al zepelinului german, a reușit să zboare deasupra acestuia și să lanseze trei bombe asupra sa, dintre care ultima a explodat și a incendiat aeronava. LZ37 s-a prăbușit în Sint-Amandsberg^[6](51°3′43.2″N 3°44′54.7″E).^[7] Suflul exploziei a răsturnat avionul lui Warneford și i-a oprit motorul. Neavând alternativă, Warneford a zburat o vreme întors, apoi și-a răsucit din nou avionul și a planat, aterizând în spatele liniilor inamice. După 35 de minute de reparații, el a reușit să repornească motorul și să se întoarcă la bază.^[8] Pentru aceste fapte, regele George al V-a i-a conferit imediat Crucea Victoria, anunțându-l prin telegraf. Deși regele a telegrafiat și Amiralității pentru a grăbi decorarea lui Waterford, aceasta nu a avut loc în timp util.

În schimb, aflat pe continent la 17 iunie 1915, Warneford a fost decorat cu legiunea de onoare de către comandantul armatei francez, generalul Joffre. După un prânz oficial, Warneford a mers la aerodromul de la Buc pentru a lua un avion și a-l duce RNAS la Veurne. După un zbor scurt de test, el a mai urcat la bordul avionului pentru a transporta ca pasager pe ziaristul american Henry Beach Newman. În timpul unei ascensiuni până la 65 m, aripile din dreapta s-au rupt, ceea ce a dus la distrugerea cadrului avionului. Relatările sugerează că niciunul dintre ocupanții avionului nu avea centurile prinse și ambii au fost aruncați din avion, suferind răni fatale. În cazul lui Newman, moartea a survenit imediat.

Warneford a murit în drum spre spital. A fost înmormântat la cimitirul Brompton^⁠(en)[9] din Londra la 21 iunie 1915 după o ceremonie la care au participat mii de persoane.^[10] Mormântul său se află în fața colonadei din est.

Crucea Victoria primită de el este expusă la Fleet Air Arm Museum^⁠(en) din Yeovil, Somerset, Anglia.

Reginald Alexander John Warneford

R.A.J. Warneford, în fața unui avion Maurice Farman Shorthorn⁠(en) Desen reprezentând doborârea zepelinului LZ37 de către Rex Warneford Monumentul funerar din cimitirul Brompton, Londra

·         1893: Carol al II-lea al României (n. 15 octombrie 1893 – d. 4 aprilie 1953) a fost regele României între 8 iunie 1930 și 6 septembrie 1940. Carol a fost primul născut al regelui Ferdinand I al României și al soției sale, regina Maria, dobândind prin naștere titlul de Principe de Hohenzollern-Sigmaringen (transformat mai târziu de Ferdinand în Principe al României). După accederea la tron a părinților săi a devenit Principele moștenitor Carol al României. S-a remarcat, în timpul Primului Război Mondial, prin dezertarea din armată și căsătoria ilegală cu Ioana Lambrino, ceea ce a avut drept urmare două renunțări la tron, neacceptate de tatăl său. După dizolvarea acestui mariaj, a făcut o lungă călătorie în jurul lumii, la capătul căreia a cunoscut-o pe principesa Elena a Greciei, cu care s-a căsătorit în martie 1921, cuplul având un copil, pe principele Mihai. Carol și-a părăsit familia și a rămas în străinătate în decembrie 1925, renunțând din nou la tron și trăind în Franța cu Elena Lupescu, sub numele de Carol Caraiman. Mihai a moștenit tronul la moartea regelui Ferdinand, în 1927.

În contextul politic creat de moartea regelui Ferdinand și cea a lui Ion I.C Brătianu, cât și de lipsa de fermitate a regenței conduse de principele Nicolae, Carol s-a întors în 1930 în România, detronându-și propriul fiu. Domnia lui a fost marcată la început de efectele marii crize economice și financiare. Carol a fragilizat sistemul de partide, numind adesea la guvernare facțiuni minoritare ale partidelor istorice și cochetând cu idea unor guverne de concentrație națională, precum guvernul Iorga-Argetoianu. De asemenea, a permis formarea unei camarile corupte în jurul său, sub patronajul Elenei Lupescu. Către sfârșitul anilor '30, situația politică internă s-a deteriorat sub influența situației internaționale și a acțiunilor regelui, în 1938 fiind instaurată dictatura regală (prin înlăturarea constituției din 1923 și desființarea partidelor politice, înlocuite cu un partid unic, Frontul Renașterii Naționale, patronat de rege).

Anul 1940 a consemnat fărâmițarea României Mari ca urmare a pactului dintre Germania și URSS, situație care a avut efecte dezastruoase asupra reputației monarhului român. Reorientarea politicii externe a României către Germania nazistă nu a putut salva regimul lui Carol, care a fost obligat să abdice de către generalul Ion Antonescu, proaspăt numit de el prim-ministru. I-a fost permisă părăsirea țării cu un tren special încărcat cu averi, nelipsind mult să fie asasinat de către legionari, care au tras asupra trenului. După cel de-al Doilea Război Mondial, fostul rege a dorit să se întoarcă la cârma țării și să-și detroneze din nou fiul, însă a fost oprit de Aliații vestici. S-a căsătorit în cele din urmă cu Elena Lupescu, și a murit în exil.

Dotat cu o inteligență extraordinară și pasionat de cultură, al cărei patronaj rămâne una din realizările sale majore, reputația lui Carol este pătată de viața sa privată, care a interferat cu administrarea treburilor de stat, și de măsurile brutale luate împotriva Gărzii de Fier. Carol rămâne o personalitate controversată. De altfel, regele Mihai nu a mai reluat vreodată legătura cu el. Nici la ceremonia de înhumare a rămășițelor lui Carol al II-lea, la Mănăstirea Curtea de Argeș din 2003, regele Mihai nu s-a prezentat.

Carol al II-lea a fost primul fiu al regelui Ferdinand și regina Maria, acesta s-a născut pe 15 octombrie 1893 la Sinaia. Nașterea lui a însemnat pentru popor o mare bucurie, fiind primul prinț născut în țară, precum și un semn al stabilității și de continuitate a monarhiei. "Eu, mică și străină, avusesem tactul de a face lucrul acesta pentru țara și poporul meu: le-am dat moștenitorul de mult dorit, l-am adus pe lume în cel mai scurt timp cu putință."^[1] Carol a venit pe lume la nici măcar un an distanță de când mama lui a pășit pentru prima dată în România.

Copilăria acestuia a fost dominată de educația dictată de către "der Onkel" -tradus ca unchiul (apelativ pentru regele Carol I al României), după care nu în mod întâmplător a fost și numit. Însă acest lucru nu înmuiase inima de gheață a regelui, și nici nu l-a împiedicat să își impună principiile și autoritatea asupra nepotului și a modului în care, ca viitor rege al României, avea să fie crescut. Educația pe care a primit-o a fost de la guvernante și tutori, împreună cu regina poetă Carmen Sylva (Elisabeta a României) și regele auster, care, fără a lăsa pe cei doi părinți să ai aibă un cuvânt de spus, au reușit să modeleze ce Carol urma să devină.

Regina Maria, făcând o analiză a fiului său, a reuși să traseze, încă de când era doar un copil, trăsăturile cele mai importante din caracterul lui Carol:

"Ca și copil mic, Carol era destul de grăsuț, fericit și foarte ascultător. Fiind primul născut, evident că era alintat de către toată lumea, bătrâni și tineri, și tot ce își dorea îi era pus la picioare. Era mult doritul moștenitor, așadar copilul favorit al tuturor. Când a mai crescut un pic a devenit calm și foarte serios. (...) Micul băiat împărtășea pasiunile tatălui său și ale unchiului pentru lucrurile militare. Iubea tot ce era legat de armată, adora uniformele și ideea de disciplină și comandă. (...) În orice caz, acest copil preocupat de armată, era un chin pentru surorile lui; înăuntrul lui dormea bine ascuns un viitor autocrat. Joculețele cu care venea, urmăreau regulile și tiparele instituțiilor politice și militare, și asta supăra foarte tare fetele. Carol voia ordine și precizie și avea o enormă și impetuoasă dorință să domine, să subjuge și să impună restricții."

 Odată cu ascensiunea la tron a tatălui său, regele Ferdinand, în anul 1914 după moartea unchiului, Carol devine principe moștenitor la vârsta de 21 de ani; toate acestea întâmplându-se pe muchia Primului Război Mondial.

Carol în timpul războiului s-a preocupat de Regimentul 2 Vânători "Regina Elisabeta" și Cercetași, una dintre cele mai reușite instituții din toată țara la aceea vreme creat de el însuși. În ciuda a ce urma să se întâmple cu principele în viitor, deocamdată era descris ca fiind stăruitor, practic, logic și cinstit. Regina era, ca orice mamă mândră de fiul ei "niciodată nu nu ne-a necăjit pe noi, părinții lui, e ascultător și maleabil. E harnic și știe să se organizeze, dar are o anumită încredere naivă în propriile puteri, privește solemn și pompos tot ce face, însă când se apucă de un lucru îl face temeinic, sistematic, chiar dacă nu e important..."^[3]

La data de 17 ianuarie 1917 Carol a plecat din țară cu politicianul Ion I.C Brătianu într-o misiune politică în Rusia, la Petrograd, decizie inițiată de Regina Maria, care voia ea însăși să vorbească cu Țarul despre situația trupelor haotice rusești și dacă poate primi o certitudine clară în privința lor. Grija cea mai mare fiind apărarea "un picului" din țară care mai rămăsese, iar rușii nu făceau decât să înrăutățească situația.

Carol era atașat de armată, și mereu i-a tratat ca fiind egali săi: "Totul a fost foarte frumos, dar, fiind un prânz militar a durat mult. Carol n-a vrut să accepte un loc de onoare, ci a stat printre ofițerii foarte tineri de la capătul mesei."^[4] Petrecea foarte mult timp alături de trupe, chiar și pe front. Însă cu timpul toate acestea au fost distruse când Carol a pus în prim-plan relația cu Zizi Lambrino și îmi plan secund îndatoririle sale.

Zizi era o tânără din anturajul reginei Maria, cu care fusese văzut uneori în împrejurimile Iașilor sau în saloanele mondene. Tatăl ei era general în armata română.^[5] Cei doi se cunoșteau din copilărie. În septembrie 1918, prințul dispare de la Regimentul de vânători de munte. Însoțit de un prieten de încredere, a ajuns în Ucraina trecând Nistrul. Aici s-a pus sub protecția unor ofițeri austrieci și și-a continuat drumul până la Odesa, unde s-a căsătorit cu Zizi Lambrino. Politicianul I.Gh.Duca își amintește: "Ofițerii Puterilor Centrale sunt prezenți. Autoritățile inamice sunt încântate că Dinastia care le-a declarat război primește o astfel de lovitură." Ce agrava capitolul era faptul că Odesa se afla pe teritoriul inamic, sub ocupația Puterilor Centrale. Carol se făcea astfel vinovat de dezertare și trădare, cu circumstanțe agravante; țara se afla în război.^[6]

Pentru regele Ferdinand și regina Maria, gestul fiului lor a venit ca o lovitură puternică, date fiind condițiile politice, militare și economice în care se afla țara.^[7]

Constantin Argetoianu nota în Memorii: "Vâlva a fost enormă, căci Prințul, în care toți ne pusesem încrederea pentru viitor, intrase pentru prima dată în gura lumii, dându-ne o mare decepție."^[8] Unii sunt pentru o pedeapsă aspră: dezmoștenirea lui Carol și trimiterea lui în fața tribunalului militar pentru dezertare. Alții însă propun o soluție blândă. Regina Maria, mai ales, își apără copilul cu energie: "Opinia publică s-a întors împotriva lui Carol. Barbu a confirmat că Marghiloman este ostil, se hotărâse să ceară Regelui să-și declare fiul scos din toate drepturile fără să i se dea ocazia de a-și repara greșeala. Nu mai e nevoie să spun că vestea m-a pus pe foc și m-am ridicat furtunos declarând că Marghiloman și-a vândut sufletul germanilor."^[9]

La insistențele trimișilor lui Ferdinand, prințul Carol se întoarce la Iași. Este așteptat la graniță de Regina Maria cu care are discuții încordate pline de reproșuri, lacrimi și promisiuni, Va fi trimis la mânăstirea Secu-Horaița, în Carpații Orientali, lângă Bicaz. În 8 ianuarie 1919 căsătoria este anulată. Însă Carol îi scrie în continuare scrisori de dragoste lui Zizi și amenință cu evadarea și cu sinuciderea. Carol vrea să se împace cu Zizi și pentru că ea așteaptă un copil. La 1 august 1919 Carol îi scrie o scrisoare prin care recunoaște că este tatăl copilului. La un moment dat Carol va simula și o tentativă de sinucidere, împușcându-se în picior la Cotroceni. Numele copilului a fost Mircea Lambrino, și nu a fost niciodată recunoscut de către Casa Regală a României.^[10]

Regele Ferdinand și regina Maria hotărăsc să îl trimită într-o călătorie în jurul lumii, la 20 februarie prințul Carol, în soțit de aghiotantul său Nicolae Condiescu, pleacă din portul Constanța pe traseul Constantinopol, Atena, Alexandria, Canalul de Suez, Colombo, Bombay, Calcutta, Rangoon, Hong Kong, Shanghai, Kyoto, Hawaii, San Francisco, Chicago, New York, Londra, Paris. La sfârșitul călătoriei Carol o întâlnește pe Elena a Greciei la Lucerna. Se pare că este dragoste la prima vedere și principele o uită pe Zizi Lambrino.

"Înapoiat în țară, vindecat, l' Enfant prodigue a fost primit cu brațele deschise de poporul său și de guvern. La final de octombrie 1920 și-a făcut intrarea triumfală în București. Prigonitul de până atunci, prizonierul de la Pângărați, de la Mânăstirea de la Bistrița, sinucigașul din amor, expediat cu un an înainte să facă ocolul lumii, a fost primit cu un alai deosebit, ca și cum s-ar fi înapoiat de la o mare bătălie pe care o câștigase, deși o victorie nu o purtase decât la Lucerna, pe o canapea.

Carol se mai căsătorește încă o dată la Atena, Grecia (10 martie 1921) cu principesa Elena a Greciei și Danemarcei, iar după două luni amândoi s-au întors în România și în cele din urmă s-au stabilit la București. În perioada logodnei, Carol expediază scrisori către Zizi Lambrino în care îi confirmă faptul că a trecut mai departe "Întorc o pagină nouă în cartea vieții mele" și "N-am cedat fără să lupt. Am rezistat până în ultima clipă și numai când m-am văzut singur m-am declarat învins." ^[12] Tot așa expediază și șarmantei actrițe Mirella Marcovici, ultima sa iubită pasageră, care părea să triumfe pe ecranele pariziene de atunci; o scrisoare prin care o înștiințează despre logodna cu principesa Elena. Aceasta pare surprinsă și, revoltată, îl acuză pe principe că se căsătorește "din plictiseală".^[13] În cadrul acestei căsătorii s-a născut, pe 25 octombrie 1921, prințul Mihai. Acest mariaj s-a deteriorat la scurt timp prin aventura lui Carol, atunci principe moștenitor, cu Elena Lupescu (cunoscută ca „Magda Lupescu”, 1895-1977), fiică a lui Nicolas Grünberg, un farmacist evreu, botezat creștin-ortodox, care a adoptat numele de Nicolae Lupescu. Elena Lupescu a fost inițial soția ofițerului de armată Ion Tâmpeanu. Principele o întâlnea în timpul absențelor principesei Elena din țară.

Astfel, principele moștenitor a cauzat un alt scandal în 1925. A aruncat țara într-o criză dinastică, când a renunțat la succesiunea la tron, printr-o scrisoare trimisă de la Veneția, și apoi o alta de la Milano. A profitat de o îndatorire dinastică, reprezentarea Familiei Regale la înmormântarea Reginei Alexandra, mătușa Reginei Maria și soția Regelui Eduard al VII-lea, în Marea Britanie, de unde nu se mai întoarce și pleacă la Paris împreună cu Elena Lupescu. După câteva săptămâni Carol se află în Veneția, și trimite la data de 5 decembrie o scrisoare de abdicare. Nefiind prima dată când acesta invocă o asemenea cerere, inițial întâmplându-se cu Zizi Lambrino în plin război. Însă în cazul Elena Lupescu lucrurile stau altfel. Carol este de departe de a dori să se întoarcă la București, afirmă că vrea trăiască departe de țară, ca un simplu civil. Reacția lui după discuțiile cu emisarii este să trimită o a doua scrisoare, de data asta de la Milano.^[14]

Declar prin aceasta că renunț irevocabil la toate drepturile, titlurile și prerogativele de care, în virtutea Constituției și a Statutului Familiei Regale, m-am bucurat până astăzi. Ca principe al României și ca membru al Familiei Regale. Renunț, totodată, la drepturile ce mi-ar reveni prin legile țării asupra fiului meu și averii sale. Mai declar că nu voi avea nicio pretenție asupra drepturilor la care am renunțat de bunăvoie și din proprie inițiativă și mă angajez, pentru binele tuturor, să nu mă întorc în țară timp de zece ani, iar după expirarea acestui termen să nu mă mai întorc fără autorizația Suveranului. Milano 28 decembrie 1925^[15]

Principesa Elena și principele moștenitor Carol

Întrucât principele a refuzat să se întoarcă, Regele Ferdinand, fiind bolnav, a conștientizat că era momentul să ia o hotărâre. A convocat la sfârșitul anului 1925, la Sinaia Consiliul de Coroană pentru a cere decăderea din drepturile de moștenitor a prințului și declararea lui Mihai, fiul lui Carol și nepotul lui Ferdinand, ca viitor Rege al României, iar până la majoratul acestuia să existe o Regență formată din trei persoane.

Cei care au fost pentru dezmoștenirea lui Carol au fost: Brătianu, Știbey, Averescu. Iar Iorga și Argetoianu au fost pentru continuarea negocierilor cu Carol, Maniu și Mihalache cer moderație. Consiliul de Coroană accepta dorința Regelui Ferdinand, care renunță la sentimentele sale paterne față de Carol, spre binele tării și aprobă renunțarea la tron a propriului fiu. Dezamăgirea resimțită de Rege a fost puternică și îi va accelera evoluția bolii.

Prințul Carol, sub numele de Carol Caraiman, a trăit o vreme în Italia, apoi în Anglia. Cel mai mult îi plăcea să viziteze Parisul împreună cu amanta sa.

Regina Maria va scrie în jurnal:

"Ei, doamne! Cum pot relata în cuvinte simple?Sitta (apelativul principesei Elena) a venit la mine și...Carol a repetat prima lui dezertare. Carol nu se mai întoarce! Cu sânge rece și fără sentimente, el scrie mamei lui și soției sale că abandonează totul, că este neînțeles, judecat greșit, desconsiderat și, ca atare, s-a hotărât să renunțe la tot și să dispară.

Sitta și cu mine am fost îngrozitor de neliniștite în ultimul timp. Noi știam că este în mâinile unei femei rele, pe care noi toți o cunoșteam. Marea noastră neliniște nu era împărtășită de nimeni. Nimeni nu și-ar fi putut imagina că el putea acționa atât de abominabil - nu era de crezut, dar la înapoierea mea în această toamnă, eu l-am găsit pe Carol un om schimbat, un om bolnav, un om obsedat. N-am scris niciodată ce s-a întâmplat. El și-a distrus căminul - asta s-a întâmplat, nimicind totul pentru o mică evreică cu părul roșu cu o reputație groaznică.

Am stat, Sitta și cu mine, și am privit grozăvia în față. (...) Noi l-am chemat pe Majestatea sa. Toți trei am stat ca și cum am fi fost loviți de trăsnet. (...) Dar Sitta, copilul, noi, părinții lui țara sa, armata în care a servit! Rușine! Rușine! Rușine!" Luni 21 decembrie 1925, Cotroceni ^[16]

Deși principesa Elena a încercat în nenumărate ocazii să îndrepte lucrurile și să se întâlnească cu el, Carol a rămas în continuare rece și neclintit în hotărârea sa.

Regina Maria a încercat același lucru în octombrie 1926, când s-a oprit la Paris în drumul ei spre Statele Unite ale Americii însă lucrurile rămân la fel. ^[17]

Totul în cursul aceluiași an Carol s-a întâlnit cu Regele Ferdinand în august, pentru ultima dată, la Paris. O întâlnire emoționantă, în urmă căreia de data asta Ferdinand era cel care nu-i putea promite nimic cu referire la intențiile acestuia de a se mai întoarce în țară.^[18]

Următorul an este dominat de moartea Regelui Ferdinand la data de 18 iulie 1927, la Pelișor, lăsând în urmă o țară divizată între simpatizanții și opozanții lui Carol. Argetoianu menționa imediat după moartea regelui "Principesa Elena și micul Rege au sosit la Cotroceni. I-am ieșit întru întâmpinare cu Brătianu, era sărmana femeie foarte emoționată, se întreba ce soartă îl așteaptă pe copilul ei chemat a se urca pe tron atât de tânăr și având peste hotare un tată pe care deocamdată țara nu-l dorea...." ^[19] Lui Carol i s-a refuzat autorizația de a reveni în țară pentru înmormântarea tatălui său.

Regența se formează din Principele Nicolae (fratele lui Carol), patriarhul Miron Cristea și președintele Înaltei Curți de Casație. La patru luni distanță moare și Ion I.C Brătianu, marcând începutul încercărilor lui Carol de a se întoarce. Atâta vreme cât Regele și Brătianu erau în viață, iar partidul liberal continua să domine politica românească, Carol nu avea nicio șansă să revină pe tron. Formula Regenței fiind nesigură îi ofereau lui Carol șansele potrivite. Carol nu ducea lipsă nici de simpatizanți, cum ar fi persoane în zona armatei, partidul țărănesc, intelectuali ca Nicolae Iorga, Octavian Goga, Nae Ionescu, chiar și fratele său, principele Nicolae care dezgusta politica și care opta mai mult pentru viața particulară.

În anul 1928 Carol dorește cu orice preț divorțul de principesa-mamă Elena, însă aceasta refuză. În urma acestui refuz, Carol începe să orchestreze un șantaj prin care principesa să dorească de fapt divorțul, un fel de antagonizare a ei și spălare a păcatelor lui, publicul trebuia să creadă că el a fost părăsit și alungat, deși presa străină îl prezenta mereu alături de amantă. Astfel principesa a cedat presiunilor lui și întregului său joc de manipulare stil du-te-vino.Ținta lui fiind de fapt ușoara ei înlăturare din țară când el avea să se reîntoarcă.

Tot așa a pretins că a fost alungat de pe tron, nu că ar fi renunțat la tron, și că ar fi fost victima unei cabale organizate de mama sa, Regina Maria, Ion I.C Brătianu și Barbu Stirbey. Care este o minciună menită să acopere aventura sa cu Elena Lupescu.

Partizanii reîntoarcerii lui Carol pe tron așteptau momentul oportun. Iar acesta a răsărit la începutul verii anului 1930. Carol fără niciun plan clar, pleacă spre România de la Paris, se oprește la München de unde ia avionul, aterizează la Cluj de unde ia alt avion, iar mai apoi ajunge la Băneasa pe 6 iunie. Într-o mașină Carol sosește la Palatul Cotroceni unde este întâmpinat de Principele Nicolae.

Regina Maria relatează în jurnalul său din tren, aflându-se într-o călătorie:

"O veste incredibilă mi-a fost transmisă la Viena. O telegramă de la Nicky (apelativul Principelui Nicolae) și câteva cuvinte: "Carol se întoarce la noi, formidabil entuziasm, totul bine,cu dragoste, Nicky!" Deci asta este ceea ce plănuiau ei! Pe la spatele meu și al lui Barbu, de care se temeau, cei doi frați ajutați de armată au plănuit asta. Nici nu știu cum să mă simt! Care ar putea fi consecințele acestui act? "Formidabil entuziasm"- firește, poporul și armata care l-au dorit înapoi, dar care o să fie reacția Partidului Liberal? Și ce o să spună Sitta? Ce o să facă ea?..."^[20]

Vestea că s-a întors a bulversat mediile politice. La Cotroceni se fac negocieri toată noaptea dintre 6-7 iunie, între Iuliu Maniu, prim-ministru în aceea perioadă, și Carol. Maniu îi amintește condițiile venirii sale, care nu includeau pe de altă parte reîntoarcerea sa pe tron. El trebuia să fie membru al Regenței și mai ales să găsească o reconciliere cu principesa-mamă Elena, și de asemenea să nu o aducă în țară pe Elena Lupescu. Carol acceptă. Însă următoarea zi cere să fie încoronat, dovedind adevăratele sale intenții. Regența și Iuliu Maniu nu sunt de acord, declară că au jurat credință regelui Mihai.

Carol susținut de armată face propriul lui joc. Iar printre politicieni ca și în Regență, e dezbinare. Țărăniștii cred că vor avea un sprijin politic de la rege și că îi vor înlocui pe liberali din grațiile Curții Regale. Carol a promis, a dat asigurări, s-a angajat. Liberalii ajung să se scindeze din cauza opiniilor contradictorii dintre membri. Iuliu Maniu își dă demisia. Gheorghe Mironescu devine prim-ministru și anulează decizia din 4 ianuarie 1926 și a punctelor 6 și 7 din statutul Casei Regale, prin care Carol își pierduse drepturile la tron. Regența se auto-dizolvă.

Astfel Carol își detronează propriul fiu și devine rege pe 8 iunie 1930.

Regele Mihai își va aminti momentul reîntâlnirii cu tatăl său:

"Mama ceruse în mod imperios ca să nu fiu eu acela care să meargă înaintea lui, ci el să vină la Rege. A venit deci el în calea noastră. Îmi amintesc, ca și cum s-ar fi întâmplat ieri.Se aflau acolo unchiul meu- prințul regent Nicolae, mătușa mea-principesa Elisabeta, și mama mea, adunați cu toți în salon. Mama privea pe fereastră, într-o stare de agitație extremă. Deși stătea cu spatele la mine, știam că plânge. Iar acolo așezat calare pe un scaun, se afla bărbatul pe care nu-l cunoșteam. Înalt, arătos, cu o mustață scurtă. Era tatăl meu. M-a privit îndelung, apoi s-a ridicat în picioare și m-a luat în brațe, eu întorceam capul spre mama, care plângea pe tăcute. Știam ce reprezenta tatăl meu pentru ea și acestă scena îmi era teribil de neplăcută. Nu-mi era frică de el, la drept vorbind, însă ceva mă deranja, în fond nu simțeam niciun fel de bucurie.Nu știam că avea să urmeze cea mai rapidă lovitură de stat din istorie." ^[21]

Câteva zile mai târziu, fosta soție primește o vizită de la Principele Nicolae, jucând rolul de intermediar, pentru a o ruga să scrie o scrisoare oficială lui Carol, prin care să-i ceară să nu anuleze divorțul. Carol se opunea anulării divorțului mult mai înverșunat decât se opusese ea, dar cererea continuă a poporului de împăcare îl pusese într-o situație penibilă. I se cerea practic Elenei să se incrimineze pentru a acoperii greșelile lui Carol. Principesei îi vine ideea să anuleze conținutul scrisori printr-o formulare care ar dovedi că nu fusese scrisă din proprie inițiativă, spre marea furie a lui Carol, care așa nu se mai putea folosi de scrisoare. ^[22]

Se spune totuși că la început Carol și fosta sa soție au fost văzuți împreună cu diferite ocazii. Ba mai mult, Carol venea des la dejun la principesă, în Casa de la Șosea, și părea dispus să vorbească deschis despre trecutul lor comun, despre erorile și momentele care ar fi putut fi evitate sau aplanate. În iulie se mai joacă un ultim act al dramei lor. Carol pleacă la Sinaia, unde locuiește la Foișor. Elena și Mihai locuiau la Peleș, însă Carol îi poftea zilnic la ceai. Tot ce a stricat o probabilă împăcare între cei doi a fost apariția mai târzie a amantei lui în țară.

De la începutul domniei sale, Carol al II-lea și-a luat foarte în serios rolul de șef al Casei Regale. A anihilat-o din punct de vedere politic pe Regina Maria, l-a înlăturat de la curte pe Barbu Ștribey și a încercat toate metodele de expediere a fostei soții, Elena, peste granițe. I-a interzis în mod special mamei sale să desfășoare vreo activitate politică, și i-a impus să se stabilească la celelalte castele din țară (Castelul Bran și Castelul Balcic). Interesul lui fiind să o țină la distanță de viața publică de la București, trimițând-o practic într-un exil. Știrbey, diplomat și abil, evită însă orice situație neplăcută și pleacă în străinătate, stabilindu-se în Elveția.

Societatea românească și-a pus mari speranțe în Carol. Se spera că odată ce regele se întorsese, lucrurile se vor îndrepta. Economia românească era în plină criză. Lumea aștepta să se termine confuzia de la vârf, unde Regența era de departe de a stăpâni situația. Însă el și-a încălcat rând pe rând angajamentele pe care le avea.

De exemplu, Elena Lupescu sosește pe neașteptate în august 1930, deși Carol promisese că acest lucru nu se va întâmpla. Amanta regală se întoarce după ce urmărise de la Paris evenimentele din țară, temându-se că într-un moment de slăbiciune Carol s-ar fi putut întoarce la principesă. Într-o scrisoare Lupeasca îi reproșa:

"După ziare înnebunesc. Matin de azi spune că la dineul dat la Cotroceni și la care trebuia să vină și of (principesa-mamă Elena) pentru a celebra reunirea voastră, a avut loc. Maică, Maică, Maică, Maică văd că divorțul religios a fost anulat, ce să mai pricep?(...) Atât Mama, cât și celelalte au pus mâna pe tine și te joacă după cum cântă."

Carol a ascuns-o câteva luni la Sinaia, dar secretul va fi dezvăluit în noiembrie când a adus-o la Palatul Regal din București. Iuliu Maniu află și demisionează din nou. Astfel, Carol își pierde credibilitatea în fața singurului partid care avea încredere în el. De atunci Partidul Național Țărănesc a fost principalul său critic. Practic Carol i-a manipulat și pe adversarii, și pe susținătorii lui. Era dornic să conducă România, atras de ideea de a fi rege, dar nedispus să facă sacrificiile cerute de poziția unui rege. Va domni zece ani, până în septembrie 1940. Au fost zece ani de succese economice, de prosperitate, însă și eșecuri. S-a vorbit mult despre corupția regimului său și a sa proprie. S-a speculat mult pe marginea poveștii cu Elena Lupescu.

După multe umiliri publice, restricții și retragerea tuturor titlurilor, principesa-mamă Elena părăsește țara la data de 2 noiembrie 1932.

Carol,fire autoritara, nu se bazează pe partide cum procedaseră Carol I și Ferdinand. Dorea ca miniștri să asculte de el, nu de șefii de partid. Carol se vede superior partidelor, de aceea a dus o politică de slăbire a puterii partidelor în care nu avea încredere. A încurajat disidențele și sciziunile, s-a amestecat în treburile guvernelor, a dorit să-i fie acceptate soluțiile. Și-a impus favoriții ca miniștri. A cerut tuturor subordonare față de voința sa.

Carol al II-lea și Elena Lupescu la Paris (1936)

Regele urmărea ceea ce își propusese: un regim carlist. Impunând un guvern deasupra partidelor, alcătuit din oameni care îi erau fideli.

În anul 1932, Nicolae Iorga demisionează, îl urmează alte trei guverne de durată scurtă, conduse de Iuliu Maniu și Alexandru Vaida-Voevod. Ultimul se retrage în anul 1933. Aceleași cauze, aceleași efecte: amestecul regelui. Circumstanțele: criza economică și ascensiunea extremei drepte. Clasa politică este acuzată de corupție și neputință în a rezolva problemele economice și sociale grave de la începutul anilor '30.

În jurul lui Carol se formează un grup de favoriți numiți "camarila regală" în centrul căruia se afla nimeni alta decât Elena Lupescu. Din camarilă făceau parte: Nicolae Malaxa, Max Auschnitt-industriași, Aristide Blank- bancher, Mihail Manoilescu, Richard Franasovici- politicieni, Gabriel Marinesu- prefectul poliției, Puiu Dumitrescu- secretar particular și mulți alți.

Camarila juca un rol important din ce în ce mai semnificativ în viața politică și economică. O mână de profitori formează o Curte neoficială, unde se distribuie favoruri și se țes intrigi.

Criticile adresate regelui Carol țin mai ales de viața sa privată. Toate lucrurile care mergeau prost își găseau explicația în fluența malefică a Elenei Lupescu asupra regelui. Reputația lui a avut mult de suferit.

Odată cu ascensiunea lui Hitler în Germania, grupurile de extremă-dreapta din România devin mai active. Ele apăruseră la începutul anilor '20 în mediile studențești. Se distinge cel mai mult Garda de Fier prin violențele politice pe care le declanșează, dar și prin influența ei crescândă. Ideile antiparlamentare, antisemite, naționaliste caracterizează întru-totul acest grup. Atentatele, amenințările, agitația și violențele devin un fapt cotidian din anul 1933.

Regele caută pe cineva capabil și hotărât în a combate Garda de Fier. Îl invită pe I.Gh. Duca, liberal, să formeze un guvern. Îi evitase sistematic pe liberali pentru multă vreme, dar în acel moment nu vedea altă soluție decât apelul la cel bun partid al vremii. Acesta organizează alegeri și printr-un decret dizolvă Garda de Fier, chiar în timpul campaniei electorale. Liberali câștigă și Duca este numit prim-ministru. Încercarea de oprimare a Gărzii de Fier le-a adus legionarilor ipostaza de victime ale regimului și multe simpatii într-o oarecare măsură. Atacul începea cu tema amantei regale de origine evreiască, Elena Lupescu, continuă cu acuzația de corupție adusă camarilei și se termină cu tronul și viața regelui. Însă la 30 decembrie 1933, I Gh. Duca va fi asasinat în gara din Sinaia de trei legionari care alcătuiau o "echipă a morții''. Atunci opinia populației se schimbă. Garda de Fier nu ezitase să ucidă șeful guvernului. Oricine trebuia să se simtă în pericol, chiar și regele.

În luna aprilie în 1933, fratele mai mic al regelui, Principele Nicolae, adăugă la tensiunea deja existentă în familia regală, se căsătorește în secret cu Ioana Dolletti-Săveanu, la fel cum făcuse Carol în 1918 cu Zizi Lambrimo. Acesta acționează ferm și îl obligă pe Nicolae să divorțeze, el refuză și este nevoit să plece în Occident. În anul 1935 se împacă, dar ajung repede la conflict din cauza simpatiilor și sprijinul acordat de principele Nicolae legionarilor. Cum regele era în război declarat cu legionarii, reacția sa nu a întârziat. Carol îl șterge pe principe din registrele Casei Regale Hohenzollern-Sigmaringen pe bază de trădare în 1937.

În România nu există practic comuniști. Dar la extrema-dreaptă lucrurile devin tot mai amenințătoare. Susținuți de Berlin legionari câștigă teren. Carol a încercat la un moment dat să-i aducă sub controlul său, dar fără succes.

În timpul unei vizite de a lui Carol în occident, în anul 1938, legionari s-au dedat unor noi acte de violențe. Regele i-a ordonat telefonic lui Armand Călinescu, prim-ministru în aceea perioadă, să fie uciși lideri legionari. Când a auzit ce i s-a cerut acesta a spus: "Sire, mi-ați semnat actul de condamnare la moarte." ^[23] De la închisoarea din Râmnicu-Sărat au fost ridicați 14 deținuți în frunte cu Zelea Codreanu, împreună cu asasinii lui I.Gh. Duca și cei ai lui Mihai Stelescu, ucis în 1936 de o altă echipă a morții. Toți au fost uciși în Tincăbești sub pretextul unei tentative de evadare.

Armand Călinescu va fi asasinat și el la data de 21 septembrie 1939 în mijlocul Bucureștiului de către un grup condus de Horia Sima, refugiat la Berlin. Odată cu aceasta generalul Gheorghe Argeșeanu a primit ordinul de a pedepsi pe cei responsabili. Astfel liderii legionarilor din fiecare județ, au fost arestați și executați apoi expuși în piața publică împreună cu "echipa morții". Nu a existat niciun proces. Cadavrele au fost lăsate pentru a fi văzute de populația Bucureștiului pentru câteva zile lungi.

Europa, și împreună cu ea România, intră în zodia Satanei, cum avea s-o denumească regele Carol al II-lea. Temerile lui se legă în special de jocurile politice europene, care pun în pericol țara. El rămâne loial Franței și Angliei și nu era deloc de acord cu ce se întâmpla în Germania. În jurnalul său va scrie: "Totul se joacă între Germania, Rusia și Societatea Națiunilor.

Vizita regelui Carol al II-lea la Bălți (2 iunie 1935)

În imagini regele Carol al II-lea, principele Mihai, premierul Tătărăscu, episcopul Visarion Puiu și alți demnitari, cu ocazia sfințirii catedralei Sfinții Constantin și Elena de la Bălți Succesul electoral al extremei drepte din decembrie 1937 îl îngrijorase pe rege. Era momentu să pună piciorul în prag și să treacă la ofensivă. Profitând de slăbiciunea guvernului Goga, Carol trece la o acțiune care a lichidat total regimul democratic. În noaptea de 10-11 februarie 1938, Carol a înlocuit guvernul Goga cu un guvern consultativ condus de Patriarhul Miron Cristea. Această măsură era o gravă încălcare a regimului democratic, pe care regele a motivat-o prin încercarea de a restabili ordinea publică. A fost o lovitură de stat. Pe 20 februarie Carol a abolit Constituția de la 1923, înlocuind-o cu alta (Constituția de la 1938) care îi dădea mari puteri regelui. Iar din 30 martie 1938 a dat decretul de dizolvare a partidelor politice care a lichidat total regimul parlamentar. La scurt timp a creat un partid al său numit Frontul Renașterii Naționale (F.R.N). Cu toate acestea partidele tradiționale au continuat să funcționeze, dar în afara regimului parlamentar. F.R.N nu a reușit să se impună în viața politică românească, ne având nici ideologie și nici un program clar de guvernare. Regele Carol al II-lea în 1938 Fondatorii respectivului partid unic au fost Armand Călinescu, Grigore Gafencu, Petre Andrei, Mihai Ralea, M. Ghelmegeanu (excluși din PNȚ), C. Angelescu, M. Cancicov, Mitiță Constantinescu, Victor Iamandi, Victor Slăvescu, D. Alimănișteanu, C.C. Giurescu (dintre liberali), Ștefan Ghițescu, N. Miclescu, Alex. Hodoș, Anibal Teodorescu, Ionescu-Sisești, Vasilescu-Karpen, D.V. Toni (iorghiști), I. Gr. Periețeanu, V. V. Tilea (vaidiști), C. Garoflid, I. Gigurtu, I. Bujoiu (industriași), generali: N. Samsonovici, Gh. Rusescu, N. Rujinski, I. Sichitiu, Gh. Manu, oameni de cultură: C. Rădulescu-Motru, I. Petrovici, D. Gusti, Iuliu Hațieganu, V. Vâlcovici, Lucian Blaga. Consilierii regali: Miron Cristea (patriarhul), mareșalul Prezan, generalul Văitoianu, G. G. Mironescu, N. Iorga, Gh. Tătărescu, C. Argetoianu, E. Balint. Nu au aderat: Iuliu Maniu, Madgearu, M. Popovici, Iunian, Lupu, Dinu Brătianu, Gh. Brătianu.”[24] Astfel, regele Carol instaurează dictatura sa personală pentru a ieși din situația internă complicată și pentru a da o replică amenințărilor externe tot mai puternice. Ține să guverneze, nu doar să domnească. Dar acum regele este izolat politic. Acest lucru se va vedea în perioada următoare care îl găsește slab pregătit în fața unor primejdii imense pentru el și pentru țară. În plus la est, Stalin pândește. Regele Carol încercă să salveze ce nu se poate de fapt salva. România este prinsă într-un angrenaj fatal. Decide să facă o vizită oficială în Marea Britanie și Franța pentru a cere sprijin. Britanici se arată rezervați. La Paris același rezultat. Practic regele nu a obținut nimic nici la Londra, nici la Paris. Până la urmă își calcă pe inimă și merge în Germania pe data de 24 noiembrie 1938 în Alpii bavarezi pentru a-l întâlni pe Hitler, chiar dacă îl detesta. Germania avea cu totul alte interese. Carol era îngrijorat de granițele României, amenințate de Bulgaria, Ungaria și URSS. În schimb, Hitler îi ține un discurs despre forța militară care este Germania și căreia nimănui nu i se poate opune. Carol înțelege amenințarea. Se întoarce la București fără să fi obținut nimic din tot acest turneu al țărilor europene. La 14 martie 1939, Cehoslovacia cade victimă tacurilor germane, reprezentând o lovitură puternică chiar și pentru România. Cehoslovacia era una dintre aliatele României în Mica Înțelegere. Sistemul de alianțe de după Primul Război Mondial, practic s-a prăbușit. Granițele țării nu mai erau sigure. Spre sfârșitul lunii martie se semnează un acord comercial cu Germania, astfel din punct de vedere economic România intră în zona de interese germane. În august 1939, Germania și URSS au încheiat așa numitul pact de neagresiune sovieto-german, Ribbentrop-Molotov, prin care cele două state își împart de comun acord între ele Europa de est. În acest context URSS își manifestă interesul pentru Basarabia. La 1 septembrie, Polonia este atacată de Germania. Al Doilea Război Mondial începuse. La 6 septembrie România se declară neutră, deși guvernul este de acord să primească refugiați polonezi. Mai mulți politicieni cereau reorientarea politici externe către Germania, care triumfa peste tot. În 1940 Franța a fost învinsă, a fost un șoc pentru populația română. În acest context România este complet izolată și își așteaptă sfârșitul. La data de 26 iunie 1940, URSS a cerut României, printr-un ultimatum, să cedeze Basarabia și nordul Bucovinei în 48 de ore. Carol, la București convoacă urgent Consiliul de Coroană, poziția sa este că trebuie refuzat ultimatumul și opus rezistență armată la graniță. Dar punctul său de vedere nu este susținut decât de 11 membri din cei 27 ai Consiliului. O a doua întâlnire în aceleași zi, seara, dă un rezultat și mai prost. Numai șase se pronunță pentru respingerea ultimatumului sovietic. Restul sunt convinși că armata nu poate să reziste atacului, mai ales ca existau semnale din Bulgaria și Ungaria că România va fi atacată. Dacă armata se mobilizează în est, ar expune țara unei catastrofe. De altfel România ar fi putu rezista unei ofensive a Armatei Roșii doar două săptămâni. Carol se înclină. Kremlinul dă doar patru zile pentru evacuarea teritoriilor cerute. Vorbim despre 45.000 km pătrați și peste 3 milioane de locuitori în Basarabia, iar nordul Bucovinei 5.396 km și jumătate de milion de locuitori. Carol va nota în jurnal: "Mi-e rușine de mine însumi." Este o tragedie. Armata română se retrage fără a trage un foc de armă. Bulgaria și Ungaria au formulat și ele cereri ultimative, susținute de Hitler. Germania și Italia au propus un arbitraj între România și Ungaria. Aici s-a semnat un act numit apoi de istorici Dictatul de la Viena din 30 august 1940, prin care România a fost nevoită sa cedeze nord-vestul Transilvaniei un teritoriu de 42.000 de km pătrați cu o populație de 2,6 milioane de locuitori. Iar Bulgaria a cerut Cadrilaterul, aflat la sudul Dobrogei, cedat prin Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940. România a pierdut în vara acelui an peste 33% din teritoriu și tot atât din populație. Aproape 7 milioane de locuitori și 100.000 de km pătrați din suprafață. Lumea devine revoltată. Popularitatea lui Carol s-a prăbușit. Este considerat vinovat pentru tot ce s-a întâmplat în acea vară tragică. El devine țapul ispășitor al situației fără ieșire în care se afla România. Carol a rămas singurul în acest vârtej. Este rezultatul politicii pe care a dus-o în zece ani de oprimare a autorității partidelor și a celorlalte instituții democratice. Armata l-a părăsit, liderii politici la fel. Opinia publică s-a întors împotriva lui. Prezența mulțimii în Piața Palatului regal nu încetează. Se trag focuri de armă. Toate liniile de comunicare sunt ocupate de legionari. Carol îl cheamă pe generalul Ion Antonescu să formeze un guvern. Aceștia aveau relații proaste încă din 1934, când demisionase din poziția de șef al Statului Major al Armatei, în semn de protest față de regimului corupt al lui Carol de atunci. Antonescu era dorit de armată, dar și de liderii partidelor istorice. Legionarii doreau plecarea lui Carol și liderii lor erau înțeleși deja cu generalul. Antonescu avea reputația de om capabil și greu de corupt. Astfel, a acceptat în septembrie oferta de a forma guvernul, însă cu condiția de a primi puteri depline. Regele, următoarea zi, semnează un decret prin care îi da generalului puteri excepționale. La 5 septembrie 1940, în urma eșecului de a forma un guvern, din cauza faptului ca partidele refuzau vehement altă soluție decât abdicarea, Antonescu îi cere regelui să abdice în 24 de ore. Carol se vede complet izolat, mulți din apropiați lui sunt favorabili abdicării de asemenea. La 6 dimineața, pe 6 septembrie semnează actul de trecere a coroanei către fiul său, Mihai. Nu este propriu-zis un act de abdicare. Carol plănuiește gândul secret că odată se va reîntoarce pe tron. Mulțimea de oameni, neîncrezătoare de anunțul abdicării, rămâne în Piața Palatului în așteptare. Generalul îi cere lui Carol al II-lea să părăsească țara și îi oferă protecție Carol, însoțit de Elena Lupescu, de Mareșalul Curții Ernest Urdăreanu și câțiva apropiați, părăsesc Bucureștiul. În gara din Timișoara un comando de legionari trage asupra trenului. Soldații care asigurau paza trenului ripostează cu foc. Carol și Elena vor trece granița pe pardoseala vagonului. Mănăstirea São Vicente de Fora din Lisabona unde a fost depus sicriul lui Carol al II-lea între 1953-2003 Carol a rămas în exil, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, cât și în perioada postbelică. Călătoria lui de după 6 septembrie arată așa: Au o mică oprire în Iugoslavia, de acolo vagoanele lor sunt atașate la trenul Orient Express și trec în Italia, apoi Franța și se opresc câteva luni în Spania, după aceea Portugalia. În două luni pleacă spre Cuba, de unde dorea apoi să se stabilească în SUA, dar a fost refuzat de autoritățile americane și astfel ultima sa oprire este Mexic. Carol a făcut anumite încercări de a-și recupera tronul, dar nu a avut nici un sprijin politic intern sau extern. În 1944 se mută din Mexic în Brazilia. Carol și Elena Lupescu s-au căsătorit la Rio de Janeiro pe 3 iulie 1947. Va încerca să revină în Europa, specific Franța, dar îi este refuzată viza și optează în schimb pentru Portugalia. Acolo își cumpără o casă numită Vila de Sol la Estoril. Își va petrece timpul participând la micile evenimente mondene locale, va călători și își va mări colecția de timbre. De acum este rar vizitat și cu timpul devine uitat. Moare la 4 aprilie 1953, pe 15 octombrie ar fi împlinit 60 de ani. O lună mai devreme, la Paris, se stinsese din viață prima lui soție, Zizi Lambrino. Carol a fost depus lângă Panteonul regilor Portugaliei din mănăstirea São Vicente din Lisabona. Mai târziu, lângă el, a fost depus și sicriul Elenei Lupescu. Noua catedrală arhiepiscopală şi regală din Curtea de Argeş În 13 februarie 2003 rămășițele sale au fost aduse în România, fiind depuse la Mănăstirea Curtea de Argeș (într-o criptă special amenajată în paraclisul mănăstirii), în afara bisericii în care se odihnesc ceilalți regi ai României.[26] Fiul său Mihai nu a participat la ceremonie, fiind reprezentat de principesa moștenitoare Margareta și soțul acesteia, iar la ceremonie a participat și Paul Lambrino, fiul lui Mircea Lambrino.[26] Rămășițele Elenei Lupescu au fost separate de cele ale lui Carol, fiind îngropate în cimitirul unei bisericuțe de lemn.[26] Osemintele lui Carol al II-lea, care au fost scoase vineri 8 martie 2019 din cripta aflată în paraclisul din curtea Mănăstirii Curtea de Argeș, au fost depuse sâmbătă 9 martie 2019 într-o criptă amenajată în necropola noii Catedrale arhiepiscopale și regale de la Curtea de Argeș, acolo unde se odihnesc Regele Mihai și Regina Ana. Carol al II-lea al României Rege al României Portret oficial, cu bastonul de mareșal. Părinți Ferdinand I al României Maria a României  Frați și surori Nicolae al României Mircea de România Ileana a României Elisabeta de România Maria de România, Regina Iugoslaviei  Căsătorit cu 31 august 1918 - Ioana Maria Valentina („Zizi”) Lambrino 10 martie 1921 - Regina-mamă Elena a României 3 iunie 1947 - Elena Magda Lupescu Copii Regele Mihai al României (legitim) Mircea Grigore Lambrino (nerecunoscut)

* 1898: Nahum Gutman (ebr. נחום גוטמן‎‎; 15 octombrie 1898, Telenești, județul Orhei, Basarabia — 28 noiembrie 1980, Tel-Aviv, Israel) — pictor israelian, peisagist, ilustrator și grafician, fondatorul stilului palestinian în pictura de peisaj din Israel. Laureat al premiului Hans Christian Andersen pentru contribuție în literatura pentru copii (1962) . A scris în limba ebraică.

Nahum Gutman s-a născut la Telenești ca al 4-lea copil în familia lui literatului Alter Gutman, care a devenit cunoscut sub numele ebraic Simha Ben-Țion și a soției acestuia, Rivka. Familia avea în total 5 copii. Ben-Țion lucra pe atunci învățător. În anul 1903 familia a plecat la Odesa, iar Nahum a studiat la heder-ul, unde preda tatăl său. În anul 1905 familia a plecat în Palestina și s-a instalat la Jaffa, unde Nahum a studiat la școala Ezra. În anul 1910 in urma morții subite a mamei, de educația copiilor a intrat în grija bunicii Mința Gutman, care a venit în acest scop de la Telenești.Din acest an Nahum a început să studieze pictura cu Ira Ian (Ester Ioselovici, în căsnicie Slepian, n. 1869, Chișinău, – 1919, Tel Aviv) și a fost admis la gimnaziul Herzliya. În anul 1913 Nahum Gutman a plecat singur la Ierusalim și a fost admis la școala de pictură și arte decorative "Betzalel", devenind acolo elevul lui Boris Schatz și al lui Abel (Hevel) Pen.

În anii primului război mondial școala nu a putut funcționa , și din 1916 Nahum a fost nevoit să lucreze pentru a se întreține, la plantațiile de struguri și citrice din Petah Tikva, Rishon Letzion și Rehovot. Despre acest episod se poate citi în cartea sa "Vacanța de vară, sau taina scrinului". În anul 1917 a fost expulzat din Ierusalim de către turci (vezi: "Drumul cojilor de portocală"), iar în anul 1918 s-a înscris voluntar în legiunea evreiască a armatei britanice, devenind supraveghetor într-un lagăr de prizonieri turci din Egipt.

În anul 1920, după demobilizare, a plecat să se perfecționeze în pictură în Europa , locuind până în anul 1926 , pe rând, la Viena, la Paris și la Berlin, și ilustrând cărțile tatălui său, precum și ale scriitorilor ebraici contemporani - Haim Nahman Bialik și Shaul Cernihovski. În anul 1926 a revenit la Tel Aviv și s-a consacrat mai ales peisajelor (lucrările acestei perioade se referă la "stilul palestinian") . În anul 1928 s-a însurat cu Dora Ioffe și în același an s-a născut uncul lor copil Menahem. Din anul 1929 Gutman s- ocupat cu crearea de decoruri și costume pentru teatrul ebraic "Ohel" (Cortul), a fost autorul decorului la spectacolele "Coroana lui David" (1929) și Shavtai Tzvi(1932). În anul 1931 a primit un loc permanent de ilustrator la gazeta "Davar Leyeladim" (suplimentul pentru copii al ziarului "Davar", la care a lucrat fără întrerupere în următorii 35 de ani. După un timp a început să scrie articole și în alte rubrici ale acestui ziar. În anul 1932 a avut loc prima expoziție personală a lui Gutman. În anii 1933-1934 a participat la pregătirea decorului pentru carnavalul anual de la Tel Aviv "Adloiada", organizat de către coregraful Baruh Agadati. În anul 1934 cu prilejul aniversării a 25 de ani de la întemeierea Tel Aviv- ului, Nahum Gutman a creat emblema orașului, acceptată (într-o reviziune proprie în anul 1959) până în ziua de astăzi. Anii 1934-1935 i-a petrecut în Africa de Sud , unde a scris prima sa carte pentru copii și adolescenți "Be Eretz Lobengulu Meleh Zulu", (In țara lui Lobengulu, regele Zulu) care a apărut cu ilustrații proprii. La Johannesburg, Cape Town și Durban au avut loc expoziții personale ale pictorului. Din acest timp Gutman își ilustrează cărțile proprii. Astfel ulterior u apărut: "Beatris o Maasè shethilató Hamor vesofó Arie Dorés"( Beatrice, sau o poveste care a început cu un măgar, și s-a sfârșit cu un leu rău, 1942), "Harpatkaot Hamor shekulo Thelet" (Aventurile unui măgăruș cu totul și cu totul albastru) , 1944), "Ir Ketina vaanașim ba meat"(Un orășel mic și câțiva oameni în el) și altele.

În timpul Războiului de independență al Israelului din anii 1948-1949, Gutman a creat o serie de portrete de ostași israelieni, care au intrat în albumul "Cum a fost". La începutul anilor 60 s-a ocupat de ceramică (prima lucrare fiind instalată în sediul Șef-rabinatului israelan în anul 1961) îar în următoarele două decenii mozaicurile sale au înfrumusețat pereții gimnaziului Herzlia din Tel Aviv (1967), havuzul de pe strada Bialik (1976) și primul zgârie nori din Israel, Turnul Shalom Meir (1966) din Tel Aviv. Începând din anul 1970 se ocupă de asemenea de ceramică.

Nahum Gutman a decedat la 28 noiembrie 1980 la Tel Aviv. La scurt timp după deces a apărut o monografie detaliată "Bein Holot uThol Shamaim" (Între nisipuri și bolta albastră) de criticul de artă Ehud Ben-Ezer. cea mai completă colecție de lucrări personale se află la muzeul Gutman în cartierul Neve- Tzedek, unde pictorul a locuit cea mai mare parte a vieții. Muzeul este plasat într-una dintre casele cele mai vechi ale cartierului, construită în anul 1887.

Nahum Gutman

* 1900: Mervyn LeRoy (n. 15 octombrie 1900, San Francisco, California – d. 13 septembrie 1987, Beverly Hills, California) a fost un regizor american, producător și uneori actor.

Născut la San Francisco din părinți evrei,^[1] Edna (n. Armer) și Harry LeRoy.^[2] Familia sa a fost sărăcită în timpul cutremurului din San Francisco din 1906. După aceea, el și vărul său, Jesse Lasky, au mers la Hollywood.

LeRoy a lucrat la costume, în laboratoare de prelucrare și ca operator asistent până când a devenit un scriitor de gaguri și actor în filme mute. Primul său loc de muncă ca regizor a fost în anul 1927 când a realizat filmul No Place to Go. Când filmele sale au avut încasări mari, fără a costa prea mult, LeRoy a ajuns să fie bine primit în industria filmului.

În 1931 a regizat două filme cheie care l-au făcut vedetă pe Edward G. Robinson: Five Star Final (film nominalizat la Oscar care critică jurnalismul tip tabloid) și filmul epic clasic cu gangsteri Micul Caesar. Din acel moment, LeRoy devine responsabil pentru o gamă variată de filme ca regizor și producător. În 1938 el a fost ales ca șef al producției la MGM, unde a fost responsabil pentru decizia de a face Vrăjitorul din Oz. El este cel care a descoperit actori ca Loretta Young, Clark Gable, Robert Mitchum și Lana Turner.

În anii 1950, LeRoy a regizat musicaluri cum ar Lovely to Look At, Million Dollar Mermaid, Latin Lovers și Rose Marie. El s-a mutat la Warner Brothers, unde a fost responsabil pentru filme celebre precum Mister Roberts, The Bad Seed, No Time for Sergeants, The FBI Story și Gypsy.

El a fost nominalizat în 1943 pentru cel mai bun regizor pentru Random Harvest și, de asemenea, în 1940 ca producător al peliculei Vrăjitorul din Oz. În plus, el a primit un Oscar onorific în 1946 pentru The House I Live In, "pentru toleranță în subiectele scurte" și Premiul Memorial Irving G. Thalberg în 1976.

Un total de opt filme regizate și co-regizate de Mervyn LeRoy au fost nominalizate pentru cel mai bun film la Oscar, fiind printre primii regizori la acest capitol.

Mervyn LeRoy

Filmografie:

The Ghost Breaker (1922) (ca actor, rolul unei fantome, nemenționat) Prodigal Daughters (1923) (ca actor, rol unui vânzător de ziare, nemenționat) Little Caesar (1931) Five Star Final (1931) Tonight or Never (1931) High Pressure (1932) The Heart of New York (1932) Two Seconds (1932) Three on a Match (1932) I Am a Fugitive from a Chain Gang (1932) Elmer, the Great (1933) Gold Diggers of 1933 (1933) Tugboat Annie (1933) The World Changes (1933) Heat Lightning (1934) Oil for the Lamps of China (1935) Page Miss Glory (1935) I Found Stella Parish (1935) Anthony Adverse (1936) They Won't Forget (1937) (ca regizor, nemenționat) The Wizard of Oz (ca regizor, nemenționat) Waterloo Bridge (1940)

Escape (1940) Blossoms in the Dust (1941) Johnny Eager (1942) Random Harvest (1942) Madame Curie (1943) Thirty Seconds Over Tokyo (1944) The House I Live In (1945) Without Reservations (1946) Homecoming (1948) Little Women (1949) Quo Vadis (1951) Million Dollar Mermaid (1952) Latin Lovers (1953) Mister Roberts (1955) The Bad Seed (1956) Toward the Unknown (1956) No Time for Sergeants (1958) Home Before Dark (1958) The FBI Story (1959) The Devil at 4 O'Clock (1961) A Majority of One (1961) Gypsy (1962) Mary, Mary (1963)

·         1905: Charles Percy Snow, scriitor britanic (d. 1980)

·         1908: S-a nascut John Kenneth Galbraith, economist americano-canadian, teoretician al managementului („Societatea perfectă”, „Capitalismul american”); ( d. 29 aprilie 2006). John Kenneth Galbraith (n. 15 octombrie 1908 — d. 29 aprilie 2006) a fost un economist canadian – american, reprezentant al Școlii keynesiene. El examineaza in 1967 „noua stare industriala”. Analist al „tehnostructurii, care isi substituie puterea de decizie cu cea a proproetatii de capital, J.K. Galbraith demonstreaza, de asemeni, ca politica economica a intreprinderilor mari este generatoare de inflatie. Economistul american John Kenneth Galbraith sublinia în lucrarea sa din 1997, „Societatea perfectă„, faptul că „educația trebuie să îndeplinească două funcții vitale. Una este cea care le va permite oamenilor să se autoguverneze în mod inteligent, iar cea de a doua, care le va da posibilitatea să atingă deplina satisfacție de a trăi.” (apud Adumitrăcesei, Ioan; Niculescu, Niculae, Învățământul românesc la o răscruce. Încotro? De ce? Cum?, Editura Polirom, Iași, 1999, pag.69)
* 1911: Mirza Ibrahimov (în azeră: Mirzə İbrahimov) (n. 15 octombrie 1911, la Sarab – d. 17 decembrie 1993, la Baku) a fost un prozator și dramaturg azer.

În creația sa, a înfățișat lumea rurală în perioada interbelică și în socialism și pagini din istoria Spaniei republicane.

·         1915: Ițhak Șamir, premier israelian (d. 2012). Ițhak Șamir (n.15 octombrie 1915, d. 30 iunie 2012), prim ministru al Israelului în două rânduri: 10 octombrie 1983 – 13 septembrie 1984 și 20 octombrie 1986 – 13 iulie 1992. În anii 1943-1948 a condus, sub regimul mandatului britanic, organizația subterană paramilitară evreiască „Lehi”

·         1917 - S-a născut Arthur M. Schlesinger Jr., istoric şi scriitor american, fost consilier special al lui Kennedy; este deţinătorul premiului Pulitzer în anul 1965 şi autor al lucrărilor "The Age of Roosevelt" - 1957,1958, 1960, "Kennedy or Nixon" - 1960 şi "The Imperial Presidency" - 1973 (m. 28 februarie 2007)

·         1919: Sándor Asztalos (cel tânăr), scriitor, poet, muzicolog și critic muzical maghiar (d. 1970)

·         1920: S-a nascut Mario Puzo, regizor și scriitor american, de origine italiana; (d. 02.07.1999). Mario Gianluigi Puzo (n. 15 octombrie 1920 – d. 2 iulie 1999) a fost un autor și scenarist italo-american, câștigător a 2 Premii Oscar, cunoscut în special pentru romanele sale despre mafie, și în special pentru „Nașul” (1969), roman care l-a consacrat și pe care l-a adaptat cinematografic, într-o trilogie foarte apreciată de criticii de film, împreună cu Francis Ford Coppola.

·         1920 - S-a născut cineastul Henri Verneuil, cunoscut pentru filmele "Des gens sans importance" - 1955, "Une manche et la belle" - 1957, "Carnaval" - 1953, "Maxime" - 1958 (m. 11 ianuarie 2002)
* 1920: Don Michael Corleone (15 octombrie 1920, New York City, New York, Statele Unite - 9 mai 1997, Corleone, Sicilia, Italia) este un personaj fictiv în romanele lui Mario Puzo, The Godfather și The Sicilian. Este, de asemenea, personajul principal al trilogiei de filme în regia lui Francis Ford Coppola.
În cele trei filme Michael Corleone a fost interpretat de Al Pacino. Corleone jucat de Pacino a fost clasat pe locul 8 în topul celor mai mari peronaje de film ale tuturor timpurilor, top realizat de revista Total Film. De asemenea a fost pus pe locul 11 în clasamentul personajelor negative, realizat de Institutul American de Film.

Părinți	Don Vito Corleone   Mama Corleone
Soț sau soție	Apollonia Vitelli-Corleone[*] Kay Adams
Copii	Anthony Corleone[*] Mary Corleone[*]

·         1921: S-a născut Angelica Adelstein-Rozeanu, prima campioană mondială la simplu din istoria tenisului de masă românesc; (d.21.02.2006, Israel). Angelica Adelstein-Rozeanu – cunoscută și ca Angelica Rozeanu – (n. 15 octombrie 1921, București – d. 22 februarie, 2006, Haifa, Israel), celebră jucătoare de tenis de masă, fiind campioană mondială de șase ori pentru România, între anii 1950 – 1956.

·         1923 - S-a născut actorul Alexandru Sticlaru ("La Moara cu noroc", "Baltagul") (m. 2006)

·         1923: Italo Calvino (n. 15 octombrie 1923,Santiago de las Vegas[*], Cuba – d. 19 septembrie 1985, Siena, Italia^[11]) a fost un ziarist si scriitor italian, printre cei mai apreciati romancieri ai secolului XX.
Opere principale:

• Poteca cuiburilor de păianjen (1947)
• Ultimul vine corbul (1949)
• Vicontele înjumătățit (1952)
• Basme italiene (1956)
• Baronul din copaci(1957)
• Povestiri (1958)
• Cavalerul inexistent (1959)
• Strămoșii noștri (1960)
• Marcovaldo sau Anotimpurile în oraș (1963)
• Iubiri dificile (1970)
• Orașele invizibile (1972)
• Castelul destinelor încrucișate (1973)
• Autobiografia unui spectator (1974)
• Dacă într-o noapte de iarnă un călător (1979)
• O piatră pusă deasupra. Discursuri despre literatură și societate (1980)
• Palomar (1983)

Italo Calvino

Părinți Mario Calvino[*] Eva Mameli Calvino[*]  Frați și surori Floriano Calvino[*]

·         1925: Magda Ádám, scriitoare maghiară

·         1926: Michel Foucault (n. 15 octombrie 1926, Poitiers – d. 26 iunie 1984, Paris) a fost un filosof și istoric francez a cărui operă, catalogată drept postmodernistă sau poststructuralistă, a avut puternice ecouri în filosofia și istoria științei, psihanaliză, sociologie.

Foucault s-a născut în 1926, la Poitiers, Franța.

În 1946, la vârsta de douăzeci de ani, a fost admis la École Normale Supérieure, unde a studiat filosofia cu Merleau-Ponty și a obținut trei diplome: în filosofie (1948), psihologie (1950) și psihopatologie (1952). În 1954-1960 a predat franceza la Universitatea din Uppsala, apoi a lucrat pentru scurtă vreme la universitățile din Varșovia și Hamburg. În 1960 s-a întors în Franța ca titular al departamentului de filosofie al Universității Clermont-Ferrand, iar din 1970 a fost profesor la College de France din Paris. A murit în 1984, bolnav de SIDA.

Opere:

• Maladie mentale et personnalité (1954)
• Histoire de la folie à l'âge classique - Folie et déraison (Istoria nebuniei în epoca clasică, nebunie și nesăbuință), (1961)
• Naissance de la clinique - une archéologie du regard médical (1963)
• Raymond Roussel (1963)
• Les mots et les choses - une archéologie des sciences humaines (Cuvintele și Lucrurile, o arheologie a științelor umane), (1966)
• La pensée du dehors (1966)
• L'archéologie du savoir (Arheologia științei), (1969)
• L'ordre du discours (Ordinea discursului), (1971)
• Ceci n'est pas une pipe (1973)
• Surveiller et punir (A supraveghea și a pedepsi. Geneza închisorii), (1975)
• Histoire de la sexualité (Istoria sexualității)
• Vol I: La Volonté de savoir (Voința de a cunoaște), (1976)
• Vol II: L'Usage des plaisirs (1984)
• Vol III: Le Souci de soi (1984)

Michel Foucault

·         1926: S-a nascut Karl Richter, dirijor german.
* 1929: Nicodim (in rusa: Nikodim, Никодим; pe numele de mirean Boris Georgievič Rotov, Борис Георгиевич Ротов; Frolovo, 15 ottobre 1929 –, 5 settembre 1978)
Inițiator al dialogului interreligios, mitropolitul Nicodim a fost printre personajele cele mai ilustre ale ortodoxiei și istoriei ruse ale ecumenismului. În 1971 a devenit succesorul la tron al lui Serghei Izvekov, care fusese ales de către sfântul Sinod de la Moscova, devenind astfel Pimen I, patriarhul Moscovei. Figură marcantă, mitropolitul Nicodim apare într-un episod tragic ce urmă să își pună amprenta, asupra istoriei Bisericii universale.În 1978 pleacă în vizită pastorală în Italia, la Milano, acolo unde ucenicul Evloghios Hessler, era exarh al patriarhiei Moscovei pe toată Italia. După săvârșirea sfintei liturghii și a ridicării în rangul de egumen a neobositului tanăr, mitropolitul Nicodim Rotov, impreună cu tanărul reprezentant al Moscovei, pleacă la Roma, acolo unde fusese invitat într-o audientă privată de către noul papă. După discuții interminabile și evocări, suveranul pontif îl invită pe Nicodim Rotov la o cafea, urmând că după terminarea cafelei tanărul Evloghios Hessler, să-l ducă înapoi pe mitropolit, la sediul exarhatului rusesc de la Milano. Acest lucru, din păcate nu am mai putut fi posibil, deoarece după termină cafelei, mitropolitul Nicodim, președintele Departamentului de relații Externe al Patriarhiei Moscovei, cade secerat, murind în brațele papei Ioan Paul I, la numai 49 de ani, chiar sub ochii ucenicului său arhimandritul Evloghios Hessler. Sfârșitul prematur al marelui ierarh, a dat naștere la o serie de suspiciuni: în special că era un spion KGB, care dorea distrugerea bisericii catolice. O altă controversă, ar fi fost aceea că mitropolitul, a mers la Vatican pentru a-l prezenta pe tanărul preot, că pe un viitor ierarh al rușilor, în Italia, ceea ce nu era pe placul bisericii catolice, deoarece tanărul Evloghios Hessler, provenea din sanurile bisericii catolice, că student erudit, iar mai apoi că și profesor renumit, în învățământul Vaticanului, dar care a abandonat catolicismul, îmbrățișînd ortodoxia. Ultima variantă și cea mai plauzibilă, este că în semn de prețuire, Papa Luciani, i-a oferit lui Nicodim cafeaua acestuia, care fusese otrăvită, dar destinată Papei. Cert este că o săptămana mai târziu, papa Ioan Paul I, moare în condiții similare. 

Nicodim Rotov

·         1937: S-a nascut Barry McGuire, cantaret american. 
* 1938: Radu Surdulescu (n. 15 octombrie 1938, București) este un profesor universitar, anglist, traducător și fost deținut politic.
După absolvirea liceului, s-a înscris la Facultatea de Științe Juridice din București. În perioada când era student în anul II a participat la mișcările revendicative din 1956 ale studenților din București. A fost printre organizatorii manifestației care urma să aibă loc în Piața Universității în ziua de 5 noiembrie 1956. Arestat la 6 noiembrie 1956 (avea 18 ani și 3 săptămâni), a fost judecat în lotul "Mitroi", iar prin sentința nr. 534 din 19 aprilie 1957 a Tribunalului Militar București - condamnat la 3 ani închisoare corecțională. A fost eliberat, după executarea sentinței, la 5 noiembrie 1959. Prin decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 15693/1959 i s-a fixat domiciliu obligatoriu în satul Lătești, azi Bordușani, județul Ialomița, unde a fost reținut până în 1962. (Vezi Aduceri aminte și realitate - Raport SRI din 1991, Arhiva CNSAS - România Liberă - Ediție specială, 2007.)
A reușit mai târziu să urmeze o altă facultate, cu profil filologic, la Universitatea din București (1965-1970) și a lucrat ca profesor de engleză la Liceul C. A Rosetti și alte licee din București. Din 1990 este cadru didactic la Catedra de engleză, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine - Universitatea din București, în prezent având gradul de profesor doctor. Predă cursuri de teorie literară, antropologie culturală și literatură americană, conduce teze de doctorat în aceste domenii.
Volume:

• The Raping of Identity: Studies on Physical and Symbolic Violence (Iași: Ed. Institutul European, 2006);
• Form, Structure and Structurality in Critical Theory (Ed. Universității din București, 2000);
• Critica mitic-arhetipală: De la motivul antropologic la sentimentului numinosului (București: ALLFA, 1997);
• Sam Shepard: The Mythomorphic Vision (Ed. Universității din București, 1996).
• O formă de tinerețe. 1956-1962, anii contrarevoluționari (Ed. Vremea, 2015).

* 1939: Viorica Flintașu (n. 15 octombrie 1939, Brașov) este o cântăreață română de muzică populară din Crișana 

S-a născut într-o familie de țărani români bihoreni originari din Săliște de Beiuș, județul Bihor, refugiați la Brașov, în perioada 1940 - 1944, când a fost ocupat Ardealul de Nord.^[2] Tatăl său a fost meșter olar, iar mama, Ileana, a fost pricepută la alesături pentru ștergare.^[3] Este sora poetului Gheorghe Pituț și a preotului paroh al Bisericii Ortodoxe Beiuș, Ioan Pituț.^[2]

După finalizarea studiilor a activat ca bibliotecară în Criștioru de Jos, Rieni și Dobrești. A debutat în anul 1960 pe scena Casei de Cultură din Ștei. În anul 1964 se căsătorește și se stabiliște la București.^[3]

În anul 1966 debutează la Radiodifuziunea Română, cu Orchestra de muzică populară a Radiodifuziunii, condusă de dirijorul George Vancu și la Televiziunea Română. În același an îi apare primul disc la Casa „Electrecord”.^[2][3]

Între anii 1967-1970, a fost solistă de muzică populară a Orchestrei „Barbu Lăutaru” a Filarmonicii „George Enescu”, orchestră desființată în anul 1970, iar între 1970-1975 a fost solista Ansamblului artistic „Doina” al Armatei - București.

Din anul 2000, Viorica Flintașu, este membră a Academiei Artelor Tradiționale din România
* 1942: Grigore Stepanovici Mărăcuță (în rusă Григорий Степанович Маракуца) (n. 15 octombrie 1942, satul Teiu, raionul Grigoriopol) este un om politic moldovean din Transnistria, care în perioada 1991-2005, a îndeplinit funcția de președinte al Parlamentului autoproclamatei Republici Moldovenești Transnistrene.

Grigore Mărăcuță

·         1942: S-a nascut Penny Marshall, comedianta si regizor de film. 
* 1943: Gheorghe Ivan (n. 15 octombrie 1943) este un fost senator român în legislatura 1990-1992 ales în județul Harghita pe listele partidului FSN. Gheorghe Ivan a demisionat pe data de 12 mai 1992. În cadrul activității sale parlamentare, Gheorghe Ivan a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Mongolia, Australia, Republica Italiană, Regatul Spaniei, Japonia, Republica Libaneză.
* 1943: Mircea Petescu (n. 15 octombrie 1943, Pecica, România – d. 16 decembrie 2018,^[1] Vosselaar, Belgia^[2][3][4]) a fost un fotbalist, impresar și antrenor român retras din activitatea sportivă.
* 1948: Christopher John Davison (n. 15 octombrie 1948,Venado Tuerto[*], Argentina), cu numele de scenă Chris de Burgh, este un cântăreț si compozitor britanic. Scrie si interpretează muzică art rock precum și piese muzicale mai apropiate genului pop. Este cel mai bine cunoscut pentru melodia "The Lady in Red" din 1986, care a ajuns numărul unu în topurile din mai multe țări. De Burgh a vândut peste 45 de milioane de albume în întreaga lume

De Burgh s-a născut în Venado Tuerto, Argentina, fiu al Colonelului Charles Davison, un diplomat britanic, și a lui Maeve Emily de Burgh, o secretara irlandeza.^[11] Bunicul matern a fost Sir Eric de Burgh, un ofițer al Armatei Britanice, care a fost Șef al statului major general în India în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.^[12] El a luat numele mamei sale, "de Burgh", atunci când a început să cânte.^[13] Tatăl său a avut afaceri in agricultură, iar Chris a petrecut o mare parte din primii săi ani în Malta, Nigeria și Zair.

Familia Davison s-a stabilit în cele din urmă în Bargy Castle, County Wexford, Irlanda, un castel din secoulul XII, pe care Eric de Burgh îl cumparase în anii '60. Castelul a fost transformat in hotel, iar tânărul Chris cântat pentru invitați.

Chris de Burgh a absolvit Trinity College la Universitatea din Dublin,  cu o diplomă de Masterat în istorie, franceză si engleză.

Chris de Burgh a semnat primul său contract cu A&M Records în 1974 și a participat cu Supertramp la turneul Crime of the Century, construindu-și o mică bază de fani. Albumul sau de debut a fost Far Beyond the Castle Walls, lansat in 1974, care nu a reușit să pătrundă în topuri.

Primul mare succes a venit in 1986 cu balada "Lady in Red", care a ajuns pe locul 1 în topurile britanice și pe locul 3 în Statele Unite. Albumul însoțitor, Into the Light, a ajuns numărul doi în UK și numărul 25 în SUA.

Chris de Burgh este căsătorit cu Diana din 1977 și locuiește în Enniskerry, Comitatul Wicklow, Irlanda, unde cei doi s-au mutat in 1997 venind din Dublin .^[15] Au doi fii, Hubie și Michael, și o fiică, Rosanna, care a câștigăt Miss World în 2003 pentru Irlanda.

De Burgh s-a remarcat prin interesul acordat istoriei, mai ales Primului și Celui de-al Doilea Război Mondial. Cântecele sale conțin numeroase referiri la soldați și scene de luptă. In 2006, el a cumpărat cu 14.400 de lire sterline o scrisoare rară din Primul Război Mondial, scrisă de un soldat necunoscut, care a fost martor direct la Armistitiul de Craciun din 1914.

Chris de Burgh

de Burgh la Cork City, Irlanda 2007 Copii Rosanna Davison

* 1949: Boualem Sansal (n. 15 octombrie 1949,^[3][4][5][6] Theniet El Had, Algeria) este un scriitor francofon algerian.

Sansal absolvă secția umanistică de gimnaziu cu predarea limbilor latină și greacă veche. În anii 1970 studiază științele economice. Din anul 1992 îndeplinește funcții înalte de stat în Ministerul pentru Industrie din Algeria. Între anii 1992 și 1994 publică două cărți cu profil tehnic. Din anul 1999 apare în Paris primul său roman "Le serment des barbares" (Jurământul barbarilor) în care critică procesul de islamizare din Algeria și pentru care i se vor decerna premiile "Prix Tropiques" și "Prix du Premier Roman". A scris și alte romane ca și "Journal intime et politique, Algérie 40 ans aprè", care vor fi traduse și în limba germană. După aceste publicații Sansal își pierde serviciul din minister. Operele lui Sansal au în general un caracter istoric. Sansal trăiește în prezent cu soția sa în Boumerdès lângă Alger.

Boualem Sansal

* 1950: Niculae Urs (n. 15 octombrie 1950, Șinca Veche, județul Brașov) este un actor român de teatru și de film.

Niculae Urs a urmat studiile primare și gimnaziale la Școala Generală din satul natal, Șinca Veche, azi Școala Gimnazială „Gheorghe Șincai”. După absolvirea Liceului Teoretic din Șercaia, din județul Brașov, Niculae Urs a urmat cursurile de actorie ale Facultății de Teatru de la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București, pe care le-a absolvit în anul 1978, la clasa Marin Moraru.

A fost actor la:

• Teatrul din Târgu Mureș, între anii 1978 - 1981;
• Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești, între anii 1981 - 1983;
• Teatrul Giulești (din 1990: Teatrul Odeon), din București, între anii 1983 - 2007.

A jucat în filmul: Doar cu buletinul la Paris (2015)

* 1958: Costică Canacheu (n. 15 octombrie 1958, com. Budești, județul Călărași) este un politician român, membru al Parlamentului României.
* 1959: Perlat Musta (n. 15 octombrie 1958 în Vlore, Albania) este un fost portar albanez.

·         1959: S-a nascut Sarah Ferguson, Ducesă de York, sotia printului Andrew, duce de York, al doilea nepot al reginei Elisabeta a II-a a Angliei.

·         1964: S-a nascut Roberto Vittori, astronaut italian. 
* 1968: Didier Claude Deschamps (Pronunție în franceză: /didje deʃɑ̃/; n. 15 octombrie 1968, Bayonne, Franța) este un fost jucător francez de fotbal, membru al echipei naționale a țării sale și antrenor de fotbal la mai multe echipe.

Din 2012, Deschamp a fost continuu antrenor al echipei naționale de fotbal a Franței. La recent încheiatul Campionat mondial de fotbal din Rusia, Didier Deschamps a obținut titlul mondial cu echipa Franței, a doua oară în istoria fotbalului, după prima cucerire a titlului de către Le Bleus în 1998.
*  1969: Vítor Manuel Martins Baía (n. 15 octombrie 1969) este un fost fotbalist portughez care a evoluat pe postul de portar.

* 1971: Andrew („Andy”) Alexander Cole (n. 15 octombrie 1971, la Nottingham) este un fost fotbalist englez.
* 1971: Niko Kovač (pronunție în croată: [niːko koʋaːtʃ]; n. 15 octombrie 1971) este un fost fotbalist croat, și actualul antrenor al lui FC Bayern München
* 1972: Hiroshige Yanagimoto (n. 15 octombrie 1972) este un fost fotbalist japonez.
* 1973: Feri Balin (inițial Feri Balint) (n. 15 octombrie 1973, Cristuru Secuiesc, județul Harghita) este pseudonimul lui Forgách Ferenc, un scriitor român de literatură științifico-fantastică.
A debutat cu povestirea Casa de vacanță^[1]. A publicat mai multe povestiri: A șasea poruncă, Damnatul, Eternele roluri^[2], Extrem^[3], Overwrite^[4], Planeta zeilor, Să nu te temi^[5] ,Creator, Consolarea, etc A debutat pe "hârtie" cu povestirea "Restricția" în volumul colectiv Alte Țărmuri
* 1973: Alex Nyarko (n. 15 octombrie 1973, Accra, Ghana) este un fotbalist ghanez, retras din activitate, care a evoluat în Liga I la echipa Sportul Studențesc pe postul de mijlocaș central. Alex Nyarko a jucat în echipa națională de fotbal a Ghanei.
* 1977: David Sergio Trezeguet (n. 15 octombrie 1977, Rouen) este un jucător francez de fotbal retras. A jucat timp de 10 ani la echipa națională de fotbal a Franței.
* 1978: Ionel Stancu (n. 15 octombrie 1978) este un deputat român, ales în 2012 din partea minorităților naționale.
* 1981: Keyshia Miesha Cole (n. 15 octombrie, 1981 în Oakland, California, S.U.A.) este o cântăreață de muzică R&B, soul și hip hop, textieră și animatoare de televiziune de origine americană.

Keyshia Miesha Cole s-a născut la data de 15 octombrie 1981 în Oakland, California, S.U.A., fiind unul dintre cei șapte copii ai prostituatei Francine „Frankie” Leons. Primii ani din viața Keyshiei au fost traumatizanți, familia sa trăind la limita sărăciei, ea neștiind cine este tatăl său biologic. La vârsta de doi mama sa a fost încarcerată pentru consum de droguri, iar Keyshia a fost adoptată de Yvonne și Leon Cole Jr., prieteni ai familiei Leons.

Keyshia a copilărit în Bay Area avându-le ca principală sursă de inspirație pe Mary J. Blige și Brandy Norwood. Interpreta a cântat pentru prima oară la șase ani, cântecul său favorit fiind „As We Lay” de Shirley Murdock. Ea și-a dorit dintotdeauna să poată deveni o cântăreață de succes, iar la vârsta de doisprezece ani, fratele său Sean Cole, care era prieten cu interpretul Tupac Shakur, a introdus-o pe tânăra Keyshia în anturajul său format din muzicieni. Curând ea a început să colaboreze cu rapper-ul MC Hammer, care avea să o ajute în vederea dezvoltării tehnicii sale interpretative.

În anul 1997, la vârsta de șaisprezece ani, Keyshia l-a surprins pe iubitul său înșelând-o, lucru care a determinat-o să părăsească orașul său natal. Fiind încurajată de bunica sa, interpreta a plecat spre Los Angeles având numai o mie de dolari și o mașină închiriată, în încercarea de a-și realiza visul — să devină o cântăreață de succes.

Orașul i-a oferit multe oportunități de afirmare, Keyshia colaborând cu rapperul Messy Marv la producerea unei preluări a șlagărului „Nubian Queen”, versiune lansată în 2001. În același an, membrul formației Tony! Toni! Toné!, D'wayne Wiggins, a ales-o pe Keyshia să cânte împreună cu el pe coloana sonoră a filmului Eu și doamna Jones. În perioada respectivă, interpreta a compus o versiune demonstrativă a cântecului „Love” și a obținut o audiție în fața directorilor de la A&M Records, Jimmy Iovine și Ron Fair, care i-au oferit un contract de management în decembrie 2002. Începând cu prima parte a anului 2003, cântăreața a pornit înregistrările pentru primul său album de studio.

În aprilie 2008, Keyshia Cole a înregistrat un duet cu rapper-ul The Game. Piesa, intitulată „Game's Pain”, a promovat modest în clasamentele de specialitate din S.U.A., fiind un hit minor. Începând cu primăvara anului 2008, cântăreața a pornit înregistrările pentru cel de-al treilea album de studio. Keyshia Cole a declarat că noul său material discografic nu se concentrează pe iubire, ci pe maturitatea vocii și versurilor sale. Cole a explicat, spunând: „Primele două albume au fost mult mai... dureroase. Însă de această dată, situația se schimbă: sunt o tânără femeie care continuă să se maturizeze și să se descopere pe sine, explorând diferite rute muzicale și nu numai. Versurile nu se rezumă la persoana mea, ci la situațiile în care sunt implicate persoanele din jurul meu. Încerc ceva nou.”

La finele lunii august, Keyshia Cole a înregistrat un cântec în scopuri caritabile, alături de alte paisprezece interprete cunoscute, precum Beyoncé Knowles, Carrie Underwood, Leona Lewis, Mariah Carey, Mary J. Blige, Natasha Bedingfield sau Rihanna. Piesa, intitulată „Just Stand Up!”, face parte din campania „Stand Up To Cancer” și a fost interpretată în cadrul evenimentului Fashion Rocks 2008. După lansarea cântecului în format digital, single-ul a atins poziția cu numărul 11 în Billboard Hot 100.^[2]

La data de 21 octombrie 2008 a fost lansat primul disc single de pe noul album. Intitulat „Playa Cardz Right”, cântecul este un duet cu regretatul rapper Tupac Shakur. Piesa și-a făcut simțită prezența în clasamentul Billboard Hot R&B/Hip-Hop, câștigând treapta cu numărul nouă, fiind cel de-al nouălea cântec consecutiv al Keyshiei care a obținut clasări de top 10.

Cel de-al treilea album al Keyshiei Cole a fost lansat la data de 16 decembrie 2008, sub reprezentarea caselor de înregistrări Geffen și Interscope. Materialul discografic, intitulat A Different Me, a debutat pe locul doi în clasamentul Billboard 200, fiind comercializat în peste 322,000 de exemplare în prima săptămână de la lansare. Recenziile criticilor au fost în general pozitive, iar Keyshia a fost numită „o muziciană versatilă și o vocalistă convingătoare”. Publicația The Boston Globe definește albumul spunând: „În permanență, de altfel, Cole a îndrăznit să fie diferită, iar acest lucru i-a reușit de minune.” Ulterior, discul a primit discul de aur în S.U.A., fiind comercializat în peste 850,000 de copii.

Fragmente audio:

You Complete Me

MENIU 0:00

„You Complete Me” este cel mai cunoscut single al materialului A Different Me. Cântecul a obținut poziția cu numărul șapte în clasamentul Billboard Hot R&B/Hip-Hop.

• Probleme în ascultarea fișierului? Consultați pagina de ajutor.

La finele anului 2008, interpreta a avut o apariție în videoclipul cântărețului Ne-Yo, „She Got Her Own”. În aceeași perioadă Keyshia a înregistrat un duet cu Keri Hilson, intitulat „Get Your Money Up”, care a fost ulterior inclus pe albumul de debut al lui Hilson, In a Perfect World....

Următoarele cântece promovate, „You Complete Me” și „Trust” (duet cu Monica), lansate în prima parte a anului 2009, au ocupat poziții inalte în clasamentele de muzică R&B/Hip-Hop din S.U.A., ajutând albumul A Different Me să ajungă unul dintre cele mai apreciate produse discografice din acea perioadă.

Pentru a promova discul A Different Me, Keyshia Cole a apărut pe parcursul anului 2009 pe coperțile unor publicații de renume din S.U.A. precum Vibe, King sau Sister 2 Sister. De asemenea, în vara lui 2009, interpreta a organizat turneul A Different Me Tour, compus din 23 de recitaluri în S.U.A., printre invitații săi numărându-se Keri Hilson, The Dream, Lil' Kim sau Monica. Lansarea celui de-al patrulea single de pe albumul A Different Me a fost confirmată de Manny Halley, președintele companiei Imani Entertainment, numele piesei promovate fiind „This Is Us”.

Keyshia Cole

Keyshia Cole la Premiile BET Hip Hop; Ceremonia a avut loc în Atlanta, pe 14 octombrie 2007

* 1980: Ruslan Codreanu (n. 15 octombrie 1980) este figură publică din Republica Moldova. În perioada 2004-2008 a ocupat diferite funcții în cadrul Ministerului Economiei și Comerțului^[3]. A lucrat la cancelaria de stat a guvernului Republicii Moldova în perioada 2008-2015. În 2015 este ales consilier municipal în Chișinău. În noiembrie 2017 este numit viceprimar pe domeniul social al municipiului Chișinău. Pe 25 aprilie 2018 preia interimatul funcției de primar în Chișinău^[4] până la data de 04 iulie 2019.
* 1982: Tamás Decsi (n. 15 octombrie 1982, Kazincbarcika, Ungaria) este un scrimer olimpic maghiar specializat pe sabie, campion mondial pe echipe în 2007.
* 1984: Dacian Șerban Varga (n. 15 octombrie 1984 în Petroșani, Hunedoara) este un jucător de fotbal care în prezent este liber de contract. Este fiul lui Ioan Varga, un fost jucător al celor de la Dinamo București.
* 1985: Li Guojie (în chineză: 黎国介, n. 15 octombrie 1985, Chengdu, Sichuan) este un scrimer chinez specializat pe spadă.
* 1985: Walter López (n. 15 octombrie 1985, Montevideo, Uruguay) este un fotbalist uruguayan care evoluează la echipa C.A. Peñarol pe postul de fundaș stânga. De asemenea este și component al echipei naționale de fotbal a Uruguayului.
* 1986: Nolito Agudo (n. 15 octombrie 1986, Sanlúcar de Barrameda, Cádiz) este un fotbalist spaniol legitimat la echipa spaniolă Sevilla FC, fiind în același timp și component al echipei naționale a Spaniei.
* 1987: Serge Akakpo (n. 15 octombrie 1987, Lomé, Togo) este un fotbalist togolez care evoluează la echipa Trabzonspor, împrumutat de la 1461 Trabzon pe postul de fundaș. 
* 1987: Darron Thomas Daniel Gibson, cunoscut ca Darron Gibson (n. 25 octombrie 1987, Derry, Irlanda de Nord) este un mijlocaș aflat sub contract cu Sunderland, care joacă pentru naționala Irlandei din 2007.
* 1988: Patricia Vizitiu (n. pe 15 octombrie 1988 în Petroșani^[2][16]) este o jucătoare profesionistă de handbal din România care joacă pentru SCM Craiova.

Fiind fiica fostului fotbalist Dumitru „Mache” Vizitiu,^[17][18] Patricia a început să practice handbal în anul 2000, jucând pentru formația CSS Petroșani.^[12] Ulterior handbalista a obținut un contract cu CS Rulmentul Urban Brașov,^[19] echipă alături de care avea să se afirme în fazele superioare ale unor competiții europene

* 1989: Alina Ramona Vătu (n. Czeczi, 15 octombrie 1989, în Zalău^[3]) este o handbalistă din România care evoluează la echipa HC Dunărea Brăila pe postul de extremă stânga. Anterior, ea a jucat mai mulți ani la clubul HC Zalău.
* 1989: Anthony Oluwafemi Olaseni Joshua (n. 15 octombrie 1989, Watford, Regatul Unit) este un boxer profesionist britanic. În prezent, este campion mondial unificat, având titlul IBF din 2016, titlurile WBA (Super) și IBO din aprilie 2017.
* 1990: Serghei Cechir (n. 15 octombrie 1990) este un halterofil moldovean. A făcut parte din lotul olimpic al Republicii Moldova la Jocurile Olimpice de vară din 2016 la proba haltere, categoria 69 kg, unde a luat locul 6^[1] (locul 1 în grupa B din care făcea parte

·         2005: Prințul Christian al Danemarcei, Conte de Monpezat (daneză Prins Christian Valdemar Henri John til Danmark, Greve af Monpezat; n. 15 octombrie 2005) este membru al familiei regale daneze. Este fiul cel mare al Prințului Moștenitor Frederik al Danemarcei și al soției lui, Mary, Prințesă a Danemarcei. Este nepotul reginei Margareta a II-a a Danemarcei. În Linia de succesiune la tronul din Danemarca ocupă locul doi. Dacă va deveni rege al Danemarcei va domni sub numele Christian al XI-lea al Danemarcei.

Prințul Christian s-a născut la 15 octombrie 2005 la Rigshospitalet din Copenhaga, la 1:57am. La naștere a cântărit 3,5 kg și a măsurat 51 cm.^[1]

A fost botezat la 21 ianuarie 2006 la Palatul Christiansborg de episcopul Erik Norman Svendsen.^[2] Christian are opt nași: Haakon, Prințul Moștenitor al Norvegiei, Mette-Marit, Prințesa Moștenitoare a Norvegiei, Victoria, Prințesa Moștenitoare a Suediei, Prințul Joachim al Danemarcei, Pavlos, Prințul Moștenitor al Greciei, Jane Stephens și doi prieteni ai cuplului, Jeppe Handwerk și Hamish Campbell.^[3]

Numele lui are următoarea semnificație:

• Christian după stră-străbunicul său, Christian al X-lea al Danemarcei, continuând tradiția regală daneză ca moștenitorul tronului să poarte numele de Christian sau Frederik.
• Valdemar după Valdemar al IV-lea al Danemarcei. Este de asemenea, un nume obișnuit în familia regală.
• Henri după bunicul patern, Prințul Henrik
• John după bunicul matern, John Donaldson.

La botez a primit un număr de daruri printre care și un ponei numit Flikflak de la Folketing (Parlamentul danez).

Christian este primul membru al familiei regale daneze care a fost la grădiniță. La aceeași vârstă, tatăl său, Prințul Moștenitor avea o bonă la palat. El este, de asemenea, primul membru al familiei regale daneze care urmează o școală de stat publică.

La 19 iunie 2010 a fost paj la nunta nașei sale, Prințesa Moștenitoare a Suediei cu Daniel Westling.^[4]

La 17 noiembrie 2010, la Castelul Rosenborg, și-a însoțit mama și bunicul la dezvelirea unei picturi ce-l înfățișa pe prințul Ulrik al Danemarcei.^[5]

La 11 ianuarie 2012, el, împreună cu bunica lui, au dezvelit o pictură ce-i reprezenta pe tatăl, bunica și pe el însuși.

Prințul Christian

Prințul Christian în prima zi de școală, august 2011 Părinți Frederik al Danemarcei Mary Donaldson  Frați și surori Prințul Vincent al Danemarcei Prințesa Josephine a Danemarcei Prințesa Isabella a Danemarcei

VA URMA