MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU

MIERCURI 16 OCTOMBRIE 2019

PARTEA ÎNTÂI

Bună dimineața, dragi prieteni virtuali!

Vă aștept să urmăriți postările mele în fiecare zi!

ISTORIE PE ZILE 16 Octombrie

Evenimente

·        1384: Jadwiga devine regina Poloniei, fiind incoronata deşi este femeie. Hedviga de Anjou (n. 3 octombrie 1373, Buda – d. 17 iulie 1399, Cracovia), fiica regelui Ludovic I al Regatului Ungariei și sotia lui Władysław al II-lea Jagiello, care a condus în uniune personală și Regatul Poloniei și Croația, din Casa de Anjou. Hedviga de Anjou a fost din 16 octombrie 1384, încoronata în Catedrala Wawel din Cracovia. și până la moarte, rege (declarată ca atare, și nu regină) al Poloniei. Jadwiga a purtat titlul oficial de ”rege”, ceea ce reflecta faptul că ea a fost suveran de drept şi nu doar o consoarta regala. A apartinut Casei Capetiene d’Anjou, fiind fiica regelui Ludovic I al Ungariei şi al Elisabetei de Bosnia. La data de 22 iunie 1399 Jadwiga a dat naștere unei fetițe, Elisabeth Bonifacia, dar dupa o lună, atât ea cat si copilul au murit din cauza complicațiilor la naștere, fiind înmormantați împreună în Catedrala din Wawel. A fost canonizată în anul 1997 de papa Ioan Paul al II-lea.

·        1813: Cea de a șasea coaliție a puterilor europene l-a atacat pe Napoleon in bătălia de la Leipzig, cea mai mare înfruntare din timpul războaielor napoleoniene, în care au fost implicați peste 500.000 de soldați.

·        1853 - Turcia a declarat război Rusiei, declanşând războiul Crimeei.

·        1877: S-a semnat la Bucuresti Conventia romano-rusa, prin care se permitea armatelor ruse trecerea pe teritoriul Romaniei spre Balcani. Guvernul de la St.Petersburg se obliga sa mentina si sa apere integritatea teritoriala a tarii si sa respecte drepturile politice ale statului roman.

·        1902: Francezul Alphonse Bertillon a realizat prima amprentă digitală.

·        1908 - În Marea Britanie a avut loc primul zbor al unui aeroplan, pilotat de americanul Samuel Cody.

·        1918 - Împăratul Carol I de Habsburg a lansat un manifest intitulat “Către Popoarele mele credincioase”, care preconiza reorganizarea Austro–Ungariei într–o federaţie de şase state “independente”. Transilvania urma să rămână în continuare parte componentă a Ungariei.

·        1919: Este sfințită Bazilica Sacré-Cœur din Paris, construită în perioada 1875-1914. Bazilica Sacré-Coeur, biserică situată în Piața St. Pierre, pe colina Montmartre din Paris, Franța.

·        1923: Walt Disney şi fratele lui, Roy Disney, fondeaza Walt Disney Company.

·        1923: Are loc (10-16 octombrie), Conferinţa internaţională a reprezentanţilor organizaţiilor ţărăneşti la Moscova, la care se constituie Internaţionala Ţărănească care va activa pînă în anul 1933.

·        1939: Primul atac asupra teritoriului britanic al aviatiei germane Luftwaffe.

·        1945: A fost creată Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură, instituţie specializată a Organizaţiei Naţiunilor Unite, cu sediul la Roma. Organizația pentru Alimentație și Agricultură a Națiunilor Unite (FAO – Food and Agriculture Organization of the United Nations) este o agenție specializată a Organizației Națiunilor Unite, cu sediul la Roma, al cărei scop principal este eliminarea foametei pe scară mondială, îmbunătățirea alimentației, prin coordonarea activităților guvernelor în domeniul agriculturii, silviculturii și în industria piscicolă. De asemenea FAO vine în sprijinul țărilor prin programe de cercetare, specializare, dezvoltare și aplicații practice și acordă ajutor în cazuri de dezastru.

·         1945: Se desfasoara, la Bucuresti, pana la data de 22 octombrie, lucrarile primei conferinte nationale a Partidului Comunist, recent iesit din ilegalitate. Gh. Gheorghiu – Dej este ales secretar general, iar Partidul Comunist din România îsi schimba denumirea în Partidul Comunist Român. La acea data PCR avea un pronunțat caracter multietnic, românii reprezentând mai puțin de un sfert din membrii săi. Distribuția pe naționalități era: maghiari 26%, români 23%, evrei 18%, ruși și ucraineni 10%, bulgari 10%). Gheorghe Gheorghiu-Dej (pe numele original Gheorghe Gheorghiu, n. 8 noiembrie 1901, Bârlad – d. 19 martie 1965, București), liderul comunist al României din 1948 până la moartea sa și Președinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române în perioada 21 martie 1961 – 18 martie 1965.

·         1949: Nikolaos Zachariadis, lider al Partidului Comunist din Grecia, anunţă o ”încetare a focului temporara“, care încheie efectiv războiul civil din Grecia .

·         1954 - În baza Decretului nr. 439, Academiei Militare Tehnice i s-a încredinţat Drapelul de luptă.

·         1964: China a detonat prima sa bombă nucleară.

·         1964: Liderii comunisti sovietici Leonid Brejnev şi Alexei Kosîghin sunt alesi secretar general al PCUS şi premier al guvernului URSS.

·         1978: Cardinalul polonez Karol Wojtyla devine Papa sub numele de Ioan Paul al II-lea. A fost primul papă neitalian din anul 1523 şi cel de-al 266-lea Papă al Bisericii Catolice. (n.18 mai 1920 – d. 2 aprilie 2005). Acesta avea 58 de ani in momentul in care a fost ales suveran pontif. Papa Ioan Paul al II-lea a fost primul papa slav din istoria Bisericii Catolice si a avut unul dintre cele mai indelungate pontificate din istoria catolicismului, aflandu-se in fruntea Vaticanului vreme de 27 de ani. S-a nascut in Wadowice, Polonia, pe data de 18 mai 1920. in 1938 s-a inscris la Universitatea din Cracovia, iar in aceasta perioada a inceput sa frecventeze si o scoala de teatru. Izbucnirea celui de-al Doilea Razboi Mondial a dus la suspendarea cursurilor, astfel incat Karol Wojtyla s-a angajat ca sa scape de deportare. In 1942 a inceput cursurile unui seminar care functiona clandestin in Cracovia si tot in aceasta perioada a infiintat o trupa de teatru de amatori. Dupa incheierea razboiului s-a inscris la facultatea de teologie si a devenit preot in 1 noiembrie 1946, iar doi ani mai tarziu si-a sustinut lucrarea de doctorat la Roma. S-a reintors in tara natala si a fost preot in mai multe parohii, precum si profesor universitar. in 4 iulie 1958, Papa Pius al XII-lea l-a numit episcop al Cracoviei, iar in 13 ianuarie 1964 Papa Paul al VI-lea l-a facut arhiepiscop. La trei ani dupa aceasta a devenit cardinal, ceea ce i-a permis sa participe la intrunirile Consiliului de la Vatican. A fost numit in locul Papei Ioan Paul I, care a decedat la scurta vreme dupa ce a fost ales. Din pozitia de suveran pontif, Ioan Paul al II-lea a reusit sa atraga un numar insemnat de persoane spre catolicism, dar mai ales a reusit sa ajunga in locuri in care nici un alt papa nu a mers. A fost primul suveran pontif care a pasit intr-o moschee, a fost primul care s-a deplasat in tari majoritar ortodoxe, inclusiv in Romania. A fost numit “Papa calator” datorita numeroaselor sale drumuri efectuate de la un capat la altul al lumii. A scris cinci carti si chiar a inregistrat un album cu rugaciuni. S-a stins din viata in data de 2 aprilie 2005, fiind plans nu doar de catolici, ci si de restul credinciosilor.

·         1984: Episcopul sud-african de culoare Desmond Tutu, este distins cu Premiul Nobel pentru Pace. Desmond Mpilo Tutu (n. 7 octombrie 1931, Klerksdorp, Africa de Sud), arhiepiscop anglican emerit de Cape Town, activist împotriva apartheid-ului din Africa de Sud. În anul 1984 a fost distins cu Premiul Nobel pentru Pace.

·         1991: A început guvernarea Teodor Stolojan; (16.10.1991–8.11.1992). Theodor Dumitru Stolojan (n. 24 octombrie 1943, Târgoviște), economist și politician român, din 2007 membru al Parlamentului European pentru România din partea PD-L. Între 16 octombrie 1991 și 18 noiembrie 1992 a deținut funcția de prim-ministru al României din partea FSN. În anul 2008 președintele Traian Băsescu l-a desemnat pentru un nou mandat de premier, dar la 15 decembrie 2008 a renunțat la candidatura pentru funcția respectivă.

·         1991 - Au avut loc, pentru prima dată în istoria poporului armean, alegeri prezidenţiale.

·         1993: România a devenit membru cu drepturi depline în mișcarea francofonă.

·         1995: Scriitorul sud-american Mario Vargas Llosa a vizitat România; (n. 18 martie 1936). Mario Vargas Llosa (n. 28 martie 1936, Arequipa, Peru), unul dintre cei mai cunoscuți scriitori din Peru. Este de asemenea unul din cei mai importanți romancieri și eseiști născuți în America Latină. A obținut Premiul Nobel pentru Literatură (2010) pentru „cartografierea structurilor puterii și imaginile sale tranșante ale rezistenței, revoltei și înfrîngerii individului”.

·         1997: Rămăşiţele pământeşti ale episcopului Ioan Inochentie Micu-Klein, aduse în ţară la 2 august 1997, au fost reînhumate, potrivit dorinţei sale testamentare, în Catedrala Mitropolitană a Blajului, al cărei ctitor a fost. Inocențiu Micu-Klein, pe numele laic Ioan Micu, (n. 1692, Sadu, Mărginimea Sibiului – d. 22 septembrie 1768, Roma), episcop greco-catolic al Episcopiei române unite de Făgăraș.

·         1998: Fostul dictator chilian, generalul Augusto Pinochet este arestat la Londra în baza unui mandat emis de un procuror din Spania, fiind acuzat de a fi ordonat asasinate in masa impotriva opozantilor politici. Augusto José Ramón Pinochet Ugarte (n. 25 noiembrie 1915 – d. 10 decembrie 2006), cunoscut mai mult ca Augusto Pinochet, a fost un general și dictator chilian, care a îndeplinit funcția de Președinte al Republicii Chile între 1974 și 1990. A condus o juntă militară la putere printr-o lovitură de stat în anul 1973, prin înlăturarea președintelui ales în mod democratic Salvador Allende. A părăsit postul de președinte în anul 1990, după ce a pierdut un referendum național în anul 1988, dar a rămas pentru încă 8 ani comandantul suprem al armatei, iar după aceea a devenit senator pe viață, acțiuni care au îngreunat urmărirea sa în justiție pentru crimele comise în timpul dictaturii sale. Guvernul chilian estimează că peste 3.000 de oameni au fost uciși în intervalul de timp în care Pinochet s-a aflat la putere, printre aceștia numărându-se victime ale căror cadavre nu au fost găsite niciodată. Alte mii de oameni au fost torturați, arestați sau forțați să fugă în exil în timpul mandatului său.

·         1998: David Trimble şi John Hume, artizanii acordului de pace din Irlanda de Nord, au primit Premiul Nobel pentru Pace.

·         1999: Organizaţia masonică Marea Lojă Naţională din România a anunţat, în cadrul celui al IX-lea Convent, desfăşurat la Bucureşti, reinstituirea în ţara noastră a Ritului York, după 50 de ani de absenţă.

·         2002: A fost deschisă noua Bibliotecă din Alexandria. În formă de disc înclinat (soare răsărind din ape), aluzie la anticul mit al lui RA, biblioteca, dispusă pe terase, este un „Paradis” al meselor de lectură şi al calculatoarelor. Biblioteca din Alexandria, se doreste să fie „casa cărţilor lumii”, după cum a afirmat preşedintele instituţiei, Ismail Serageddin, şi prin bogata colecţie de manuscrise, şi prin arhiva Internet.

·         2002: Regizorul Liviu Ciulei a primit Premiul Prometheus pentru „Opera Omnia”, din partea Fundaţiei Anonimul. Liviu Ciulei (n. 7 iulie 1923, București, România – d. 25 octombrie 2011, München, Germania), regizor, actor, scenograf, arhitect și profesor universitar român.

·         2004: Radio 3 Net devine primul radio românesc care emite exclusiv pe Internet, sub conducerea actorului si interpretului de muzica folk Florian Pitis.

·         2011: Au avut loc funeraliile fondatorului Companiei Apple, Steve Jobs. Steven Paul Jobs (n. 24 februarie 1955 – d. 5 octombrie 2011) a fost cofondatorul și CEO-ul (directorul general) al firmei Apple Computer, precum și CEO al firmei Pixar, până la achiziția acestui studio de animație de către compania Disney. A fost cel mai mare acționar al companiei Disney și membru în consiliul de directori ai Disney. Jobs este considerat ca fiind unul dintre cele mai influente personaje atât din industria calculatoarelor cât și în industria divertismentului.

·         2012: Doi români au furat, în două minute, 7 tablouri (picturi în ulei și acuarele) de la muzeul Kunsthal din Roterdam cu o valoare estimată de 18 milioane de euro; pânzele erau semnate de Picasso, Matisse, Monet și Gauguin.

Nașteri

·         1430: S-a nascut Regele James al II-lea al Scotiei. James al II-lea al Scotiei, (n. 16 octombrie 1430), Regele Scotiei, a domnit intre 21 februarie 1437 si 3 august 1460.

·         1620: S-a nascut sculptorul, desenatorul si arhitectul Pierre Puget (mort la 2 decembrie 1694), considerat un „Michelangelo al Frantei”.
* 1697: Marie Anne de Bourbon (16 octombrie 1697 – 11 august 1741)^[1] a fost fiica lui Louis al III-lea, Prinț Condé. Tatăl ei era nepot al Marelui Condé iar mama sa, Louise-Françoise de Bourbon, era cea mai mare fiică în viață a regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și a metresei sale, Madame de Montespan.

Marie Anne

Mademoiselle de Clermont

Marie Anne de Pierre Gobert Părinți Louis, Prinț Condé Louise-Françoise de Bourbon  Frați și surori Henriette Louise de Bourbon[*] Marie Gabrielle Éléonore de Bourbon Élisabeth Alexandrine de Bourbon Louise Élisabeth de Bourbon Louise Anne de Bourbon Louis Henri, Duce de Bourbon Charles, Count of Charolais[*] Louis, Count of Clermont[*]  Căsătorită cu Louis, Duce de Joyeuse

·         1707: S-a nascut Albrecht von Haller, o personalitate de exceptie a medicinei europene din secolul al 18 – lea. Medic, fiziolog, botanist si om de litere elvetian, Albrecht von Haller a fost este cel care a descris al conceptului de excitabilitate. Este numit uneori intemeietorul neurologiei; (d. 12.12.1777).
* 1708: Albrecht von Haller (n. 16 octombrie, 1708, Berna - d. 12 decembrie, 1777, Berna) a fost un medic, anatomist, matematician, fiziolog, botanist, entomolog, publicist științific, poet și politician elvețian în timpul iluminismului. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Haller.

Grădina botanică din Göttingen 1747

Creierul uman după Haller și Ridley

Albecht von Haller a provenit dintr-o veche familie berneză, fiind al 5-lea copil al juristului precum funcționarului public Niklaus Emanuel Haller. În tinerețe bolnăvicios, copilul a fost învățat de profesori particulari. Deja atât de devreme a desfășurat mare interes pentru limbi străine, începând cu studii independente de limbaj. În consecință a fost mai târziu capabil de a citii aproape în toate limbile europene și a scrie în mai multe. După moartea tatălui său tutorele lui l-a trimis la liceul în Berna, apoi pentru o predare medicală la un medic împrietenit în Biel.

Bustul lui A. von Haller la Göttingen

După liceu (1718-1722) și predarea medicală a început, în 1723, studiul de medicină la universitatea din Tübingen. Doi ani mai târziu, a schimbat la universitatea din Leiden, pentru a deveni student la Herman Boerhaave și Bernhard Siegfried Albinus, unii din cei mai faimoși și importanți medici ai timpului. Acolo a luat doctoratul in 1727 cu o disertație despre canalul salivar. Tot În acest an, savantul a măsurat pentru prima dată presiunea și volumul sângelui în corpul uman. Apoi a completat cunoștințele sale medicale prin călătorii la Londra și Paris. Sănătatea sa slabă însă l-a obligat să se întoarcă în Elveția un an mai târziu. În Basel, s-a dedicat studiilor matematice (la Johann Bernoulli) și botanice. Tot aici a început „boala poetică”, cum zicea Haller. În 1729 el a scris în timpul unei excursii de studii botanice prin Elveția marele său poem Die Alpen (Alpii). Această călătorie a fost, de asemenea, baza pentru Enumeratio methodica, una din marele sale lucrări, conținând un inventar cuprinzător al florei elvețiene. Apoi s-a stabilit ca medic general în Berna, unde s-a căsătorit în anul 1731 cu Marianne Wyss. În 1734 a primit postul de medic de oraș, din 1735, el a fost numit și șeful bibliotecii. În afară de publicarea cu succes a poeziilor sale, Haller își facea din ce în ce mai mult un nume în domeniul științific.^[1][2]

Albrecht von Haller 1773

La vârsta de 28 de ani, în 1736, el a fost numit profesor pentru anatomie, chirurgie și botanică la universitatea din Göttingen, unde a lucrat până în 1753 (1 octombrie 1736-29 mai 1753; prorector: 2 ianuarie 1741-3 iulie 1741 și 3 ianuarie 1743-2 iulie 1747) ajutând tinerii universități să obțină repede reputație internațională. În anul 1751 a fondat Academia de Științe din Göttingen, o entitate care produce realizări semnificative de cercetări științifice până în ziua de azi, nu în ultimul rând pricinuit fuziunii științelor de arte cu cele naturale propagată, transpusă și unită în persoana lui Haller. Poate acest fapt este datorit morții soției sale (deja în 1736) care îl nimerise profund (dar a mai fost căsătorit de două ori: 1739, 1741). Urmarea acestei catastrofe personale a provocat nu numai un viraj spre religie (de acea inițiator pentru înființarea și construirea bisericii reformate din Göttingen, 1740) ci și dedicația în întregime pentru științe. De o importanță deosebită sunt de exemplu descoperirile sale fiziologice, că sensibilitatea și iritabilitatea sunt legate de structurile de țesuturi vii. În anul 1739 a fondat grădina botanică, teatrul anatomic, academia de desen și școală de maternitate ale universității Göttingen.^[3] În anul 1747 a preluat conducerea ziarului Göttingische gelehrte Anzeigen pe care l-a făcut repede organ de recenzie conducător. A fost numit doctor onorific precum medic personal britanic și a respins vocațiile făcute de universitățile de la Utrecht și Oxford, refuzând de asemenea apelul regelui Frederic al II-lea al Prusiei de a veni la Berlin.^[4]

Pe ziua de 9 iulie 1749, Haller a fost ridicat la nobilimea ereditară de către împăratul Francisc I al Sfântului Imperiu Roman. Mai departe, faimosul medic și savant a fost onorat de mult ori, numit și membru în multe organizații științifice.^[5]

În anul 1753 Haller a renunțat la activitatea sa splendidă în Göttingen în favoarea unui loc de muncă ca administrator subordonat în orașul său iubit natal Berna. Astfel a ocupat între altele funcțiile de consilier (1753-1777), director al salinelor de stat în Aigle (Aelen) (1758-1764), membru al Înaltei Curți, Curții de Apel și al comisiei de economie a țării, Berna (1764- mai 1770) și în sfârșit supravegherea al întregului sistem medical orășenesc (1770-1777). Speranțele pentru un post mai exigent nu au fost îndeplinite. Deci universitatea din Göttingen i-a oferit funcția de cancelar după o interpelare a lui, el în sfârșit a trebuit să refuze din cauza respingerii acestui plan precum presiunii aplicate prin familia sa. Ultimii ani așadar au fost marcați de dezamăgiri, depresii și boli pe care le-a putut atenua doar cu opiu.^[4][6]

Un asteroid din centura de asteroizi, descoperit de astronomul german Karl Wilhelm Reinmuth pe 12 martie 1931 la Heidelberg, a fost denumit după marele savant ca (1308) Halleria.

Albrecht von Haller

* 1752: Adolph Freiherr Knigge, cu numele complet Freiherr Adolph Franz Friedrich Ludwig Knigge, a fost un scriitor german iluminist. S-a născut la 16 octombrie 1752 în Bredenbeck lângă Hanovra și a decedat la 6 mai 1796 în Brema. Titlul german Freiherr se traduce cu „baron”.

Knigge a fost un scriitor și iluminist german. A devenit foarte cunoscut datorită cărții sale Über den Umgang mit Menschen (Despre relațiile umane) publicată pentru prima dată în 1788.

În ciuda intenției lui Knigge de a reda în această carte o sociologie practică a relațiilor dintre oameni, cartea a fost înțeleasă greșit încă de cititorii timpului său, fiind privită în special ca un cod de comportament. Dar tocmai această eroare la recepția intenției scriitorului a dus la răspândirea cărții și reeditarea ei în repetate ediții, numele „Knigge” fiind folosit în Germania până și în zilele noastre sinonim cu codul bunelor maniere.

Mai puțin cunoscut este faptul că baronul Knigge a fost un adevărat spirit revoluționar, adept al iluminismului - o mișcare ideologică și culturală antifeudală – și că a militat pentru introducerea parlamentarismului în Germania. Datorită romanelor sale, satirelor la adresa aristocrației, dramelor și autobiografiei sale, Knigge a fost unul dintre cei mai citiți autori din Germania de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și în același timp un ghimpe în ochii aristocrației căreia îi aparținea prin origine.

Adolph Freiherr Knigge

·         1758: S-a nascut Noah Webster, “părintele lexicografiei americane”. Webster este editorul Dicţionarului american al limbii engleze, care îi poartă numele; (d.15.04.1843).

·         1801: S-a nascut Joseph Jelačić, ban al Croației si general imperial austriac; (d.19 mai 1859). Josip Jelačić (n. 16 octombrie 1801, Petrovaradin – d. 19 mai 1859, Zagreb), ban al Croației și general al Imperiului Austriac, adversar al Revoluției de la 1848. Alături de generalul Alfred Ferdinand zu Windisch – Graetz, a pus capăt revoluției din Viena. Este considerat in Croatia erou național, iar piața centrală din capitala Zagreb îi poartă numele. Este de asemenea reprezentat pe bancnota croata de de 20 de kune.

Josip Jelačić

·         1803: S-a nascut Robert Stephenson (m. 12 octombrie 1859), inginer britanic de cai ferate, singurul fiu al lui George Stephenson, faimosul constructor al locomotivei. Robert Stephenson (n. 16 octombrie 1803 la Wallsend – d. 12 octombrie 1859 la Londra), inginer feroviar englez din perioada de pionierat a căilor ferate. Multe dintre realizările tatălui său au fost de fapt rezultatul eforturilor comune dintre acesta şi fiul sau.
* 1816: Ioan Alexandru Duca (n. 16 octombrie 1816 – d. 4 decembrie 1889) a fost un politician și general român. A fost ministru al apărării naționale între 19 noiembrie 1868 și 13 iunie 1869.

De-a lungul activității militare și ministeriale a avut gradul de colonel, fiind avansat la gradul de general ulterior, în rezervă.

Ioan Alexandru Duca

Ioan Alexandru Duca

* 1841: Prințesa Maria Maximilianovna de Leuchtenberg, cunoscută și ca Prințesa Maria Romanovskia sau Maria Maximiliane^[1] (16 octombrie 1841 - 16 februarie 1914) a fost fiica cea mare a lui Maximilian de Beauharnais, al 3-lea Duce de Leuchtenberg și a soției lui, Marea Ducesă Maria Nicolaevna a Rusiei.

Prințesa Maria de Leuchtenberg

Prințesă Wilhelm de Baden

Părinți Maximilian de Beauharnais, al 3-lea Duce de Leuchtenberg Marea Ducesă Maria Nicolaevna a Rusiei  Frați și surori George Maximilianovici, al 6-lea Duce de Leuchtenberg Prințesa Eugenia Maximilianovna de Leuchtenberg Eugen Maximilianovich, Duke of Leuchtenberg[*]  Căsătorită cu Prințul Wilhelm de Baden Copii Maria, Ducesă de Anhalt Prințul Maximilian de Baden

·         1854: S–a născut in Dublin (Irlanda), poetul, dramaturgul şi prozatorul Oscar Wilde. Oscar Fingal O’Flaherty Wills Wilde (n. 16 octombrie 1854, Dublin – d. 30 noiembrie 1900, Paris), scriitor irlandez, cel mai cunoscut dintre scriitorii estetizanți de limbă engleză. A absolvit Universitatea Oxford, dupa care a inceput sa se invarta in cercurile literare londoneze. S-a remarcat prin atitudinea nonconformista. in perioada de debut scrie “Poeme” (1891), precum si cateva piese comice (“Evantaiul domanei Windermere” – 1892). A scris povesti-parabole, piese de inspiratie biblica, comedii de moravuri. De departe insa cea mai importanta opera a sa este “Portretul lui Dorian Gray”, roman care se detaseaza de restul scrierilor sale prin verva. S-a casatorit in 1884 si a avut doi copii, pentru care a scris povestea “Printul fericit”. A murit in exil, la Paris, unde era cunoscut sub pseudonimul Sebastian Melmoth.

Oscar Wilde a fost fiul unui medic irlandez. Tatăl sau, Sir William Wilde, doctor specialist în boli de ochi și urechi, anticar și scriitor, mai avea trei copii dintr-o primă relație. Mama sa, Jane Francesca Elgee, era poetă (scria poeme revoluționare sub pseudonimul Speranza) și jurnalistă. În timpul școlii, Oscar a excelat în studiul clasicilor, la limba greacă și la desen, câștigând numeroase premii și burse de studiu. După studii strălucite la Trinity College din Dublin, audiază prelegerile de estetică ale lui John Ruskin la Universitatea din Oxford, unde se distinge și prin gusturile sale rafinate, îmbrăcămintea elegantă și stilul dandy de viață. După absolvire, în 1878, se mută la Londra.

În același an, 1878, primește premiul „Newdigate” pentru poezie și inițiază mișcarea „Artă pentru Artă”, prin care dezvoltă teoria sa asupra estetismului. În 1882 publică prima sa culegere de versuri, în privința căreia criticii nu au căzut de acord. Urmează o perioadă în care ține o lungă serie de prelegeri de estetică în Statele Unite și Canada, o alta în care Wilde locuiește pentru o scurtă perioadă la Paris, după care își încheie șirul de conferințe în Marea Britanie și Irlanda. Următorii șase ani reprezintă apogeul de creație al irlandezului. Poveștile pentru copii, piesele de teatru și mai ales „Portretul lui Dorian Gray” îi aduc lui Oscar Wilde, pe lângă niște citații în tribunale, și mult dorita faimă.

Oscar Wilde (cca. 1882), de Napoleon Sarony

În 1884 se căsătorește cu Constance Lloyd, cu care are doi fii: Cyril (1885) și Vyvyan (1886). Tot în 1886, Wilde are prima relație homosexuală cu tânărul Robbie Ross (la moartea acestuia din urmă, în 1918, cenușa sa va fi înhumată în mormântul lui Oscar Wilde).

În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea publică o serie de opere care îi aduc un mare renume în lumea artistică.

Declinul său începe în vara lui 1891, când Oscar îl întâlnește pe lordul Alfred Douglas. În curând, cei doi devin iubiți și de nedespărțit până la arestarea lui Wilde, patru ani mai târziu, când după acuzarea de homosexualitate (pe atunci ilegală în Anglia) va fi condamnat la închisoare. Ostil filosofiei și convențiilor morale ale epocii victoriene, Oscar Wilde duce o viață de ostentație cinică și de scandal, afișându-și public relația sa homosexuală, ceea ce îi atrage în 1895 o condamnare penală de doi ani închisoare pentru ultragiu la moralitatea publică.

Între timp soția și copiii îl părăsesc și își schimbă numele în „Holland”. După eliberare, ruinat financiar de luxoasa relație cu Bosie (Lordul Douglas) și căzut în dizgrație, Wilde mai trăiește încă trei ani, cutreierând Europa și locuind în hoteluri ieftine.

Ultima parte a condamnării o ispășește în închisoarea din Reading și va face obiectul unei celebre balade. Eliberat în 1897, se stabilește în Franța, unde-și sfârșește viața în uitare și singurătate. Își găsește sfârșitul la Paris pe 30 noiembrie 1900, după o meningită, ce se instalase pe fondul unei infecții puternice la o ureche. Este înmormântat în cimitirul Père-Lachaise din Paris.

Statuia lui Oscar Wilde în Ryan Park, Dublin

Oscar Wilde a publicat versuri (Poems, 1881), povestiri (Prințul fericit și alte povestiri, 1888), eseuri (The Soul of Man under Socialism, 1891). Romanul „Portretul lui Dorian Gray” (The Picture of Dorian Gray, 1891), cea mai importantă operă a sa, este o ilustrare pregnantă a principiilor sale estetice. El definește rolul artistului în căutarea rafinamentului și frumosului și situează arta mai presus de viață, pentru că exprimă esența caracterelor și a fenomenelor mai fidel decât însăși realitatea.

În creația sa dramatică, „Evantaiul doamnei Windermere” (Lady Windermere's Fan, 1892), „O femeie fără importanță” (A Woman of no Importance, 1893), „Soțul ideal” (An Ideal Husband, 1895), „Ce înseamnă să fii onest” (The Importance of Being Earnest, 1895), care continuă tradițiile comediei engleze din secolul al XVIII-lea cu Sheridan, Oscar Wilde satirizează snobismul, frivolitatea și fățărnicia „înaltei societăți” a timpului, lăsând să se întrevadă preocupările sale proprii pentru problemele spirituale majore ale omului. Subtilitatea caustică a satirei și ingeniozitatea paradoxului, verva scânteietoare a dialogului, bogăția ornamentală și rafinamentul cizelării stilistice a frazei au impus creația lui Oscar Wilde în dramaturgia de la finele secolului al XIX-lea.

Ultimele lucrări, după proces și după șederea în închisoare, vădesc sensibil depărtarea de principiile sale estetizante. În confesiunea De profundis (1897) el nu mai face risipă de paradoxuri strălucitoare, ci povestește cu multă durere în suflet despre zbuciumul său. Ideea că viața este un vârtej de suferințe pe care oamenii și le pricinuiesc unii altora stă la baza ultimului poem al lui Oscar Wilde, „Balada închisorii din Reading”(The Ballad of Reading Gaol, 1898). Ea a fost scrisă sub impresia lăsată de executarea unuia dintre deținuții care se aflau împreună cu el în închisoare și care fusese condamnat pentru că își ucisese iubita:

Yet each man kills the thing he loves, By each let this be heard, Some do it with a bitter look Some with a flattering word, The coward does it with a kiss, The brave man with a sword.

Căci toți ucidem ce ni-i drag Și-ntindem morții prada, Unii ucid cu desmierdări, Mulți cu priviri de-otravă, Cei lași ucid cu sărutări Iar cei viteji cu spada.

Oscar Wilde a fost un stilist remarcabil. El știa să picteze prin cuvinte, zugrăvind în fața ochilor fanteziei cititorului tablouri de o frumusețe uimitoare. Privită în ansamblu, creația lui a oglindit declinul umanismului și cultul artei în ceea ce are ea mai elevat.

Oscar Wilde

Părinți William Wilde Jane Wilde  Frați și surori Willie Wilde[*]   Căsătorit cu Constance Lloyd[*]  Copii Vyvyan Holland[*] Cyril Holland[*]

* 1861: Marele Duce Mihail Mihailovici al Rusiei (rusă Михаил Михайлович; 16 octombrie 1861 – 26 aprilie 1929) a fost fiul Marelui Duce Mihail Nicolaievici al Rusiei și verișor primar al Țarului Alexandru al III-lea al Rusiei. A urmat o carieră militară însă i s-a interzis să trăiască în Rusia după ce în 1891 a făcut o căsătorie morganatică cu contesa Sophie de Merenberg. Și-a petrecut restul vieții în Anglia și pe Riviera franceză, scăpând de Revoluția rusă din 1917. Cele două fiice ale sale s-au căsătorit cu aristocrați britanici.

Marele Duce Mihail Mihailovici al Rusiei în tinerețe.

Marele Duce Mihail Mihailovici s-a născut la palatul Peterhof situat în afara orașului St.Petersburg la 16 octombrie 1861, al treilea copil și al doilea fiu al Marelui Duce Mihail Nicolaievici și a soției lui Marea Ducesă Olga Feodorovna (născută Prințesa Cecilie de Baden).

Cunoscut în familie "Mișa-Mișa", avea numai un an când, în 1862, familia s-a mutat la Tiflis, Georgia unde tatăl său fusese numit vicerege al Caucazului. În Caucaz și-a petrecut Mihail primii ani și adolescența unde familia a locuit timp de douăzeci de ani. Crescut într-un mediu strict și militar, a primit puțină afecțiune din partea părinților. Tatăl său, ocupat cu eforturile guvernamentale și militare, a rămas o figură îndepărtată. Mama lui cerea o disciplină strictă și era rece față de copiii ei. Mihail a fost o dezamăgire pentru mama sa care îl compara în mod nefavorabil lui cu mult mai inteligentul său frate mai mare Marele Duce Nicolae. Mihail a fost considerat cel mai puțin înzestrat din cei șapte copii iar mama sa menționa "prost".^[1]

În timpul perioadei din Caucaz, Marele Duce a excelat la echitație și și-a început cariera militară.^[1] Tânăr soldat, Mihail a participat la războiul ruso-turc din 1877-1878 și a fost promovat colonel. Îi plăcea viața militară și a servit în regimentul de vânătoare al gardienilor Egersky.^[2] În 1882, când Marele Duce Mihail avea 20 de ani, s-a întors cu familia la St. Petersburg când tatăl său a fost numit președinte al Consiliului de Miniștrii. Mihail era superficial și nu era o mare inteligență însă era înalt și frumos. A devenit popular în capitală petrecându-și cea mai mare parte a timpului la petreceri, la dans și la jocuri de noroc. Alexandru al III-lea l-a calificat "idiot".

Marele Duce Mihail Mihailovici și soția sa.

Marele Duce Mihail locuia la Palatul Mihailovski împreună cu părinții, frații și sora sa. În încercările sale de a-și întemeia o familie, în 1886 a cerut mâna prințesei Mary de Teck însă a fost refuzat.^[3] Mai târziu a cerut mâna Prințesei Irene de Hesse Darmstadt^[2] iar în 1887 a Prințesei Louise, fiica cea mare a Prințului de Wales însă a fost refuzat din nou.^[2]

În 1888, a avut o relație cu prințesa Walewski. Mai târziu s-a îndrăgostit de contesa Katia Ignatieva, fiica fostului ministru de interne Nicolae Pavlovici Ignatiev.^[4] A încercat să obțină permisiunea de a se căsători cu ea și a mers împreună cu tatăl său să vorbească cu Țarul Alexandru al III-lea.^[5] Mama sa, Olga Feodorovna s-a opus vehement acestei mezalianțe. Pentru a rupe această relație, părinții au decis să-l trimită în străinătate.

În timp ce era la Nisa în 1891, Marele Duce Mihail s-a îndrăgostit de contesa Sofia de Merenberg, fiica prințului Nikolaus Wilhelm de Nassau și a soției morganatice, născută Natalia Alexandrova Pușchin. Bunicul matern al Sofiei era renumitul scriitor Alexandru Pușchin. Pentru că știa că nu va primi permisiunea de a se căsători, nici n-a mai cerut-o și s-a căsătorit la San Remo la 26 februarie 1891.

Căsătoria n-a fost numai morganatică dar și ilegală conform statutului familiei imperiale. S-a generat un sacandal imens la curtea rusă. Marele Duce Mihail a fost destituit din rangul său de la curtea imperială. I s-a interzis pe viață să se întoarcă în Rusia.^[6] Când mama sa a auzit de căsătoria morganatică a leșinat, apoi a plecat cu trenul în Crimeea pentru a se recupera însă a suferit un atac de cord și a murit, lucru pentru care a fost blamat Mihail. Marelui Duce Mihail nu i s-a permis să asiste la funerariile mamei sale.

Din cauza căsătoriei morganatice, Marele Duce Mihail și-a petrecut restul vieții trăind în exil în Anglia, Franța și Germania. Soția sa a primit titlul de contesă Torby de la vărul ei Marele Duce de Luxemburg ^[7]. Inițial cuplul a locuit la Wiesbaden, Nassau. Doi dintre cei trei copii s-au născut aici. În 1899 s-au stabilit la Cannes unde aveau o vilă numită Kazbek după un munte din Georgia. Trăiau confortabil deoarece Mihail era proprietarul unei fabrici de îmbuteliere de apă minerală situată în apropiere de Tiflis.

O parte din timp și-o petreceau la vila lor din sudul Franței. Marele Duce a fost fondatorul și președintele clubului de golf de la Cannes, unde adesea juca în sezonul de iarnă. În sudul Franței se întâlnea și cu rudele sale din Rusia, în mod special cu sora sa Anastasia care avea o reședință în apropierea vilei lui. În 1903 tatăl său a suferit un accident vascular și s-a mutat la Cannes. Bătrânul Mare Duce a fost fermecat de nora sa și de nepoți. În 1908 Mihail a publicat un roman, Never Say Die, despre căsătoria morganatică scrisă cu resentimentul că nu i s-a permis să se întoarcă în Rusia.
După moartea tatălui său la Cannes la 18 decembrie 1909 lui Mihail i s-a permis să participe la funerarii; totuși soția sa a refuzat să meargă cu el încă indignată de jignirile de care avusese parte în urma căsătoriei ei.

Mihail a devenit președintele spitaului Hampstead căruia i-a donat o ambulanță și președintele societății de arte Hampstead. În fiecare an Marele Duce Mihail și soția sa îl vizitau pe regele Eduard al VII-lea la Castelul Windsor sau la Casa Sandringham.

La 4 septembrie 1927 soția sa a murit la vârsta de 59 de ani. regele George al V-lea i-a scris o scrisoare de condoleanțe iar Prințul de Wales a participat la funerarii. La 26 aprilie 1929 la vârsta de 67 de ani moare și Marele Duce Mihail după ce a contactat gripă. a fost înmormântat alături de soția sa la cimitirul Hampstead.

Marele Duce Mihail Mihailovici

Părinți Marele Duce Mihail Nicolaievici al Rusiei Olga Feodorovna de Baden  Frați și surori Marea Ducesă Anastasia Mihailovna a Rusiei Marele Duce Serghei Mihailovici al Rusiei Marele Duce Alexandru Mihailovici al Rusiei Marele Duce George Mihailovici al Rusiei Marele Duce Nicolai Mihailovici al Rusiei Marele Duce Alexei Mihailovici al Rusiei  Căsătorit cu Contesa Sophie de Merenberg Copii Contesa Anastasia Mihailovna de Torby Nadejda, Marchiză de Milford Haven Mihail Mihailovici, Conte de Torby

·         1863: S-a nascut Sir Joseph Austen Chamberlain, om politic englez, fost ministru de externe (1924-1929); (d. 17.03.1937). Joseph Austen Chamberlain (n. 16 octombrie 1863, Birmingham – d. 17 martie 1937, Londra), politician englez, premiat cu Premiul Nobel pentru Pace în 1925, datorită contribuției sale fundamentale de la Tratatele de la Locarno.
* 1871: Samuel Kastriener (în maghiară: Sámuel Kastriener, 16 octombrie 1871 Timișoara - 23 octombrie 1937 Timișoara) a fost un ziarist, critic literar, scriitor și traducător de limbă germană și maghiară, evreu originar din Banat, România.
Samuel Kastriener s-a născut în 1871,la Timișoara pe atunci în Austro-Ungaria, fiind unul din cei trei fii ai lui Mór Kastriener.De la vârsta de 2 ani Kastriener a trăit și apoi a învățat la Budapesta. Autodidact cu un vast bagaj de cultură, Kastriener a lucrat un timp ca ziarist în Germania, Elveția și Franța. După o perioadă de activitate la București, unde a lucrat din anul 1890 la cotidianul economic „Bukarester Lloyd”, începând din 1897 Kastriener a devenit redactor la gazeta germană „Temeswarer Zeitung” din Timișoara. A mai colaborat la gazeta „Südungarische Reform” și între anii 1902-1912 a redactat și gazeta umoristică locală în limba germană „Die Posaune” („Trombonul”). În 1902 a înființat ziarul politic popular „Temeswarer Volksblatt” care a apărut între anii 1902-1934 și care a avut o orientare democratică și de stânga. În 1912 împreună cu Mihály Pogány, redactorul ziarului în limba maghiară „Temesvári Hirlap”, Kastriener a înființat tipografia modernă Hunyadi din orașul natal, care a publicat cărți în ediții îngrijite din punct de vedere estetic. Apreciat ca ziarist și ca personalitate în viața multiculturală și socială a Timișoarei, Kastriener s-a afirmat și ca un reprezentant de frunte al comunității evreiești din localitate. Alături de dr. Adolf Vertes, președintele Comunității evreilor, și alții, a făcut parte din fondatorii și promotorii Liceului izraelit din Timișoara, care a luat ființă după unirea Banatului la România.În 1929 a fost ales membru al Societății literare maghiare „Arany János”. În calitatea de șef al departamentului cultural al comunității evreiești, Kastriener a cultivat tradiția iudaică și relații de colaborare cu comunitatea germană din oraș. A fost în anul 1932 unul din organizatorii jubileului lui Goethe la Timișoara , care a fost comemorat și la comunitatea evreiască în prezența consulului german dr.Arthur Busse și a fruntașilor germanilor din oraș. Kastriener a participat și la mișcarea sioniste. După o croazieră în toamna anului 1936 în estul Mediteranei - prin Constanța - la Atena, Istanbul, Beirut și apoi în Palestina,la Tel Aviv și Haifa, a publicat note de călătorie sub titlul „Momentaufnahmen in Orient” (Instantanee orientale)

Kastriener a publicat în anul 1915 un volum de însemnări de călătorie „Asien im Krieg” (Asia în război) cu subtitlul „Drei Monate im mohammedanischen Osten” (Trei luni în estul mahomedan). În 1932 a publicat la Editura „Moravetz” din Timișoara volumul „Weitere Verlustlisten” (Noi liste de pierderi), scurte povestiri despre destine tragice în timpul războiului.

În limba maghiară Kastriener a publicat pe paginile ziarului „Temesvári Hírlap” însemnări despre istoria ținuturilor natale. În anii 1929-1931 a fost autorul unei rubrici intitulate „Emlékezés a régi Temesvárra” - „Amintiri din Timișoara de altădată”. Lui Kastriener i se datorează și traduceri în maghiară ale unor scrieri de autori germani ca Heinrich Heine, Klabund, Franz Xaver Kappus etc. și traduceri în germană din autori maghiari ca Ferenc Herczeg, Sándor Bródy, Frigyes Karinthy, Mihály Pogány, Sándor Asztalos și alții. Traducerile i-au fost publicate de ziarele și revistele din Timișoara.

Samuel Kastriener a murit la 66 ani la Timișoara în urma unui accident rutier.

·         1875: Victoria Kaʻ iulani Kalaninuiahilapalapa Kawekiu i Lunalilo Cleghorn (16 octombrie 1875 – 6 martie 1899) a fost moștenitoare a tronului regatului Hawaiʻ i și a deținut titlul de prințesă moștenitoare. Kaʻ iulani a devenit cunoscută în întreaga lume pentru inteligență, frumusețe și determinare. După răsturnarea monarhiei din Hawaii în 1893, ea a vizitat Statele Unite pentru a ajuta la restabilirea regatului. Deși a ezitat să participe la viața politică, ea a avut multe discursuri și apariții publice, denunțând răsturnarea guvernului său și nedreptatea făcută oamenilor ei.

Kaʻ iulani la 17 ani

Victoria Kaʻ iulani s-a născut la 16 octombrie 1875 la Honolulu, Hawaii. Prin mama sa, Kaʻ iulani a fost descendenta lui Marelui Șef Kepoʻ okalani, verișor primar al lui Kamehameha cel Mare. De asemenea, mama sa a fost sora regelui Kalākaua și a reginei Liliʻ uokalani. Tatăl lui Kaʻ iulani a fost Archibald Scott Cleghorn, un bancher scoțian din Edinburgh și ultimul guvernator al Oʻ ahu.

A fost botezată în ziua de Crăciun 1875 la catedrala Sf. Andrei.^[2] Prințesa Ruth Keʻ elikōlani i-a fost nașă. Kaʻ iulani a fost numită după mătușa ei Anna Kaʻ iulani, care a murit tânără, și după regina Victoria a Regatului Unit, al cărei ajutor a restaurat suveranitatea și independența regatului Hawaiʻ i în timpul domniei lui Kamehameha al III-lea. Numele vine de la ka ʻ iu lani care înseamnă "cel mai înalt punct al cerului" sau "sacru regal" în limba hawaiiană.^[3] După naștere, nașa ei i-a dăruit domeniul ʻ Ainahau în Waikiki. Kaʻ iulani a moștenit ʻ Ainahau la vârsta de 11 ani după decesul mamei ei.

În 1881, regele Kalākaua a încercat să aranjeze o căsătorie între Kaʻ iulani și prințul japonez Higashifushimi Yorihito în speranța că va face o alianță între Japonia și regatul Hawaiʻ i. Prințul a refuzat oferta deoarece era deja logodit cu o nobilă japoneză, Arima Yoriko. În 1894, regina Liliʻ uokalani i-a scris nepoatei ei să se căsătorească cu unul dintre următorii: prințul David Kawānanakoa, prințul Jonah Kūhiō Kalanianaʻole sau prințul Komatsu Akihito (care pe atunci studia la Londra), fratele vitreg al lui Higashifushimi Yorihito. Ea i-a răspuns mătușii sale că ar prefera să se căsătorească din dragoste în afară de aczul când ar fi nevoie să protejeze independența regatului hawaiian.

La 3 februarie 1898, ea a anunțat logodna cu prințul David Kawānanakoa

Kaʻiulani în 1897.

Prințesa a crescut cunoscându-i pe pictorii Iosif Dwight Strong, un pictor peisaj de la curtea unchiului ei, și Isobel Strong, o doamnă de onoare a mamei ei și fiica vitregă a lui Robert Louis Stevenson. Deoarece prințesa Kaʻiulani era a doua în linia de succesiune la tron, după mătușa ei în vârstă și fără copii, s-a prezis că tânăra ar putea deveni în cele din urmă regină. Regele Kalākaua, regina Kapiʻolani, Cleghorn și prințesa au vorbit despre acest lucru și s-a stabilit că ar fi în interesul tinerei prințese să aibă o educație britanică.

În 1889, la vârsta de 13 ani, Kaʻiulani a fost trimisă la Northamptonshire, Anglia pentru a primi o educație privată la Great Harrowden Hall. Acolo, ea a excelat în latină, literatură, matematică și istorie. De asemenea, a luat lecții de franceză, germană și mai multe sporturi (în principal tenis și cricket). În 1892, Kaʻiulani s-a mutat la Brighton, unde a avut-o ca tutore pe Mrs. Rooke. A continuat să studieze în Anglia pentru următorii patru ani, în ciuda faptului că inițial i s-a spus că va studia în Marea Britanie numai un an.

Prințesa fotografiată de E. Chickering, circa 1893

În timpul absenței ei, în Hawaiʻi au avut loc mai multe evenimente. Regele Kalakaua a murit în 1891 și prințesa Lidia Liliʻuokalani a devenit regină. Imediat, regina a numit-o pe Kaʻiulani moștenitoarea sa. În 1893, monarhia a fost înlăturată și noul guvern a încercat să devină parte a Statelor Unite.
Vestea a ajuns la Kaʻiulani la 30 ianuarie 1893 printr-o scurtă telegramă care spunea: "regină detronată", "monarhie abolită". Kaʻiulani a făcut declarații în presa din Anglia.

Presa pro anexare din acele timpuri a tratat-o de multe ori cu dispreț pe Kaʻiulani, referindu-se la ea în print ca o jumătate de rasă sau numind-o "sumbră", deși ea nu a primit un tratament în mod flagrant rasist cum a primit mătușa ei.

În călătoria pe care a făcut-o în Statele Unite, prințesa a surprins membrii cu mintea deschisă din presă. În locul termenului "barbar" folosit de inamicii regatului Hawaiʻi, jurnaliștii și publicul s-au confruntat cu o prințesă regală modernă care purta rochii elegante și era vorbitoare de engleză (sau hawaiiană, franceză sau germană). A mers la Washington DC, unde s-a întâlnit cu președintele Grover Cleveland și cu soția acestuia la Casa Albă. Kaʻiulani a făcut o impresie bună și Cleveland și-a exprimat îngrijorarea pentru situația din Hawaii.

Kaʻiulani s-a simțit un pic încurajată și s-a întors în Anglia. Totuși, atunci când Cleveland a adus cazul Kaʻiulani în atenția Congresului, în timp ce Senatul Statelor Unite nu a mai conținut anexarea, a refuzat restaurarea monarhiei. Situația în Hawaiʻi nu s-a îmbunătățit și Kaʻiulani a fost profund dezamăgită. Pentru următorii câțiva ani, prințesa a rămas în Europa.

În 1894 a primit vestea că prietenul ei din copilărie, scriitorul Robert Louis Stevenson,^[5] a murit și s-a fondat o nouă Republică Hawaiʻ i. Sănătatea ei a început să se deterioreze. Starea s-a agravat când a aflat că sora ei vitregă, Annie Cleghorn, a murit în 1897 și că tutorele ei din Anglia, Theophilus Harris Davies, de asemenea a murit.

Prințesa a suferit de probleme la ochi și a dezvoltat migrene după răsturnarea monarhiei (deși avea o astfel de migrenă a participat la un eveniment de caritate la Paris, unde un incendiu devastator a ucis zeci de femei de societate). Numeroase simptome documentate pot indica că ea a suferit de afecțiuni ale tiroidei, care ar putea explica moartea ei timpurie.

Kaʻ iulani s-a întors în Hawaiʻ i în 1897. Revenirea într-un climat mai cald nu a ajutat sănătății ei, care a continuat să se deterioreze în timp ce ea lupta să se readapteze la clima tropicala din insulele Hawaii. Cu toate acestea, ea a continuat să facă apariții publice, la îndemnul tatălui ei. Cu aprobarea reginei Liliʻ uokalani, a fostei regine Kapiʻ olani și în conformitate cu ultima constituție hawaiană, prințesa Kaʻ iulani și prințul Kawānanakoa și-au anunțat logodna la 3 februarie 1898.^[6]

Acum ea era cetățean privat al Republicii Hawaii și la 12 august 1898 a devenit cetățean al Teritoriului Hawaii când anexarea a avut loc. În timpul ceremoniei de anexare, prințesa, mătușa ei Liliʻuokalani, împreună cu alți membri ai familiei regale și liderii partidelor politice din Hawaii au purtat haine de înmormântare și au protestat la ceea ce ei au considerat o tranzacție ilegală.

Kaʻ iulani iubea păunii. A crescut având în jur păuni care inițial au aparținut mamei ei și uneori era numită "Prințesa Păun".^[7][8]

În 1898, în timp ce se plimba călare în munții din insula Hawaiʻ i, Kaʻiulani a fost prinsă de o furtună în urma căreia a avut febră și a făcut pneumonie. Anterior avusese o mică răceală de la înot și aceasta a înrăutățit lucrurile. Sănătatea ei s-a deteriorat rapid. A murit la 6 martie 1899 la vârsta de 23 de ani de reumatism. A fost îngropată la mausoleul regal din Hawaii.

Kaʻ iulani

Prințesă Moștenitoare a Insulelor Hawaiene

Părinți Archibald Scott Cleghorn[*] Likelike[*]

* 1883: Pompiliu Nistor (n. 16 octombrie 1883 în comuna Arpătac din Comitatul Trei Scaune, Austro-Ungaria^[1] (astăzi Araci, comuna Vâlcele din județul Covasna) - d. 19 iulie 1961 în municipiul Brașov, județul Brașov, România^[2]) a fost un medic român,^[1] care s-a remarcat în activitatea de organizare a Primului Corp al Voluntarilor Români din Rusia, precum și în aceea de inițiere^[3] și de redactare a Declarației de la Darnița.^[4]

Dr. Pompiliu Nistor la terminarea facultății de medicină

A fost al doilea copil al preotului Dionisie Nistor. A urmat școala primară în satul natal și în Satulung, după care a făcut liceul la Brașov,^[1] unde s-a împrietenit cu Onisifor Ghibu, care l-a caracterizat ulterior ca "un băiat serios, cu o frumoasă cultură literară românească" și care l-a prețuit pentru "caracterul său bun și un bun român cu interes pentru trecutul, prezentul și viitorul neamului".^[5] În anul 1902 s-a înscris la Facultatea de medicină din Budapesta, unde în ultimul an de studenție (1906-1907), a fost ales președinte al Societății „Petru Maior”. Din 1908 a lucrat, mai întâi ca medic secundar la spitalul din Arad, ulterior a servit ca angajat al Armatei Austro-Ungare și în 1910 se afla în circumscripția medicală Zărnești.^[1]

Înrolat în Armata Austro-Ungară în 1914, a servit pe Frontul de Răsărit din Galiția, cu gradul de locotenent. A căzut prizonier în anul 1915, la ruși și a lucrat ca medic în lagăre de prizonieri din Siberia (Bașkiria și Novonikolaevsk). A lucrat și în spitalul civil din Busk^[1] (localitate situată la nord-est de Liov, Ucraina).^[6] În perioada prizonieratului a corespondat pe tema aspirațiilor naționale românești cu Onisifor Ghibu,^[1] care a avut o influență pozitivă asupra constituirii in Rusia a corpurilor de voluntari ardeleni și bucovineni.^[5] O parte dintre scrisorile sale au fost publicate în revista Tribuna,^[1] în perioada 1915-1916.^[5]

În decembrie 1916, Dr. P. Nistor a ajuns ca voluntar în lagărul de la Darnița, o localitate de lângă Kiev^[3] astăzi devenită raion al orașului.^[7] Aici s-a implicat în activitatea de organizare a Primului Corp de Voluntari și a fost inițiatorul Memoriului manifest de la Darnița ^[3], lucrând și în comisia de redactare a acestuia.^[4] În mai 1917 a plecat spre România cu primul eșalon de voluntari, pentru a lucra în Serviciul Sanitar al Armatei Române, unde s-a îmbolnăvit de tifos exantematic.^[8] După ce s-a însănătoșit, Dr. Nistor a fost numit medic-șef al Regimentului I „Turda” al Corpului Voluntarilor Români de la Hârlău. A fost demobilizat la 1 mai 1918.^[8]

Dr. Pompiliu Nistor în uniforma de medic militar participant la Primul Război Mondial

În primăvara anului 1918 în spitalul-lazaret din Bacău, a întîlnit-o pe cea care avea să-i fie soție, Virgilia Braniște.^[9]

A fost cooptat ca membru al Marelui Sfat Național Român, în ședința acestuia ținută la 30 iulie 1919, la Sibiu.^[10] Pompiliu Nistor a contribuit, astfel, la consolidarea Marii Uniri.^[2]

După realizarea Unirii, Pompiliu Nistor și-a reluat postul de medic la Zărnești până în anul 1930, când s-a mutat la Brașov ca medic-șef al județului Brașov. Ulterior el a devenit și inspector în Ministerul Sănătății. Pe plan profesional, dr. Pompiliu Nistor a fost considerat „unul dintre medicii igieniști cei mai reputați din Ardeal și unul din organizatorii cei mai valoroși și activi ai sănătății publice”.^[11] Crezul în profesiune și l-a exprimat în lucrarea „Igiena”, redactată ulterior, unde a scris: „Cei care sunt puși să conducă sănătătea publică trebuie să aibă suflet și dragoste pentru misiunea și meseria lor”.^[12]

A colaborat vreme îndelungată la Gazeta Transilvaniei^[13] și la Glasul dreptății (organ oficial al foștilor voluntari din armata română și luptători pentru drepturile naționale)^[14]. Pe plan cultural a condus filiala ASTREI din Zărnești, în cadrul căreia a ținut  conferințe și a organizat șezători populare.^[13]

În data de 29 octombrie 1932, Dr. P. Nistor a devenit președinte al secției române a Federației interaliate a foștilor combatanți (FIDAC). Ulterior, la congresul international de la Lisabona, a devenit vicepreședinte al comitetului executiv al FIDAC.^[2]

Pentru eforturile și acțiunile sale din anii Primului Război Mondial a fost decorat cu Medalia Ferdinand I cu spade și panglică, a devenit cavaler și, ulterior, comandor al Ordinului „Coroana României” cu spade.

Pompiliu Nistor

Dr. Pompiliu Nistor Părinți Tatăl: Dionisie Nistor Căsătorit cu Virgilia Braniște

·         1885: S-a nascut Gheorghe Ionescu-Sisești, agronom român, membru al Academiei Române;(d. 1955). Gheorghe Ionescu-Șișești (n. 16 octombrie 1885, Șișeștii de Jos, județul Mehedinți – d. 4 iunie 1967, Otopeni) agronom român, doctor în științe agricole al Universității din Jena, Turingia, Germania, membru al Academiei Române.

·         1885: S-a născut scriitorul Mihail Sorbul (Mihail Smolski). Creaţia sa cuprinde atât drame de inspiraţie istorică (“Letopiseţ”), cât şi comedii tragice, romane şi dramatizări (“Patima roşie”, “Dezertorul”, “Prăpastia”); (m. 20 decembrie 1966). Mihail Sorbul (Pseudonimul lui Mihail Smolski, n. 16 octombrie 1885, Botoșani – d. 20 decembrie 1966, București), autor dramatic și romancier interbelic. A fost elev la clasa prof.C.Nottara. A lucrat ca secretar de redactie la Convorbiri critice. Inspector la Inspectoratul Propagandei Teatrale In Banat 1924.

·         1886: David Ben Gurion (numele la naștere: David Josef Grün sau Gryn, în ebraică דוד בן גוריון , n. 16 octombrie 1886 – d. 1 decembrie 1973) a fost un politician și om de stat social democrat israelian, evreu originar din Polonia, unul din principalii conducători și ideologi ai mișcării sioniste, de autodeterminare a poporului evreu, și ctitor al Statului Israel. A fost cel dintâi prim ministru al Israelului. A prezidat guvernul israelian în două perioade: 14 mai 1948 — 26 ianuarie 1954 și 3 noiembrie 1955 — 26 iunie 1963. A fost și cel dintâi ministru al apărării al Israelului și unul din conducătorii mișcării muncitorești sioniste, de orientare social-democrată.

Ben Gurion a stat în fruntea luptei politice și militare pentru crearea statului evreiesc modern în Palestina, chiar cu prețul împărțirii țării, și a fost cel care a proclamat întemeierea Israelului la 14 mai 1948.

A fost lider al mișcării sioniste și președinte al conducerii Agenției Evreiești la Ierusalim, și apoi a condus Israelul în primii săi ani de existență. A apărat cu hotărâre autoritatea statului creat și a reprimat din fașă încercări de dreapta și de stânga de a prezerva entități militare alternative armatei naționale unice (cazul Altalena, Palmahul). Această viziune l-a făcut să hotărască în ajunul Războiului de independență al Israelului dizolvarea forțelor de apărare paramilitare evreiești Haganá (inclusiv Palmah), Irgun (Etzel) și Lehi (Grupul Stern) și înființarea armatei israeliene (Tzahal).

În timpul guvernării sale Israelul a făcut față cu succes atacului statelor arabe din regiune în anii 1948-1949 și a integrat un mare număr de imigranți evrei de pe cuprinsul globului. În anii 1950 Ben Gurion a promovat o politică de ameliorare a relațiilor cu Germania de vest, ajungând la înțelegere cu cancelarul Konrad Adenauer asupra unor însemnate ajutoare financiare acordate Israelului ca despăgubiri pentru crimele Germaniei naziste față de poporul evreu în timpul Holocaustului (Shoá).

În timpul exercitării de către Ben Gurion a funcției de prim ministru și ministru al apărării, Israelul a replicat cu represalii la atacurile de gherilă și teroriste arabe palestiniene de pe teritoriul Iordaniei (Cisiordania) și Fâșiei Gaza contra populației civile din Israel, de asemenea a implicat Israelul în alianță cu Franța și Marea Britanie în conflictul militar generat de Criza Suezului din 1956.

Ben Gurion a fost și unul din fondatorii confederației sindicale Histadrut și primul ei secretar general și unul din conducătorii populației evreiești din Palestina sub mandat britanic. A fost liderul Partidului Mapai și după ce s-a retras din acest partid și a demisionat din oficiul de prim ministru în 1963, a înființat partidul de opoziție Rafi. S-a retras din viața politică în anul 1970. S-a retras atunci a doua oară în kibuțul Sde Boker din deșertul Neghev, unde a trăit ultimii ani din viață. Încă de la prima sa retragere la Sde Boker în 1953, Ben Gurion a lansat un apel la dezvoltarea și popularea Neghevului, în care a văzut un obiectiv de mare însemnătate pentru viitorul țării.

David Ben Gurion

·         1888: S-a născut dramaturgul american Eugene Gladstone O’Neill, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1936. Eugene Gladstone O’Neill (n. 16 octombrie 1888, New York – d. 27 noiembrie 1953), dramaturg american, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1936. Este cunoscut pentru scrierile “Lungul drum al zilei către noapte” – 1956, “Dincolo de orizont” – 1920, “Anna Christie” – 1921); (m. 27 noiembrie 1953).

·         1890: S-a nascut Michael Collins, lider revolutionar rămas în istorie pentru lupta pe care a dus-o pentru independenţa Irlandei. A fost ministru de finanţe în guvernul Irlandei, director al serviciului de spionaj al IRA, membru al delegaţiei irlandeze în timpul negocierilor cu englezii, comandant al Armatei Naţionale Irlandeze; (d.22. 08.1922).

·         1897: S-a nascut Alexandru Proca, fizician român; a elaborat teoria mezonică a forţelor nucleare şi ecuaţiile ce îi poarta numele, ecuaţiile Proca; membru al Academiei Române; (d. 1955). Alexandru Proca (n. 16 octombrie 1897, București – d. 13 decembrie 1955, Paris), fizician și academician român.
În același timp cu japonezul Hideki Yukawa, dar independent de acesta, a pus bazele studiului asupra forțelor nucleare.

·         1903 - S-a născut Big Joe Williams, bluesman american.

·         1906: S-a născut scriitorul italian Dino Buzzati, cunoscut pentru romanele “Deşertul tătarilor” – 1940 şi “O dragoste” – 1963 (m. 28 ianuarie 1972). Dino Buzzati Traverso, (n. 16 octombrie 1906 la Belluno, d. 28 ianuarie 1972, la Milano), jurnalist, scriitor și pictor italian cunoscut în principal pentru romanul Deșertul Tătarilor.

·         1908: S-a născut Enver Hoxha (Hodja), fost preşedinte al Albaniei (1946-1985). Aflat la conducerea Partidului Comunist Albanez în perioada 1943-1985, Hoxha şi-a menţinut ţara într-o izolare totală faţă de restul lumii. Enver Hodja, (n. 16 octombrie 1908, Gjirokastra, Albania – d. 11 aprilie 1985, Tirana), conducătorul Albaniei de la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial până la moartea sa din anul 1985, având funcția de Prim-Secretar al Partidului Comunist al Muncii din Albania. Politica sa a adus poporul albanez în stadiul de cea mai subdezvoltată naţiune a Europei; (m. 11 aprilie 1985).

Enver Hodja

* 1914: Mircea David (n. 16 octombrie 1914, Sinaia - d. 12 octombrie 1993, Iași), supranumit Il Dio - „Zeul”, a fost un fotbalist român, care a jucat pentru clubul Venus București. A participat, cu echipa națională de fotbal a României, la Campionatul Mondial de Fotbal din 1938.

Era de profesie inginer. A fost înmormântat în Cimitirul Eternitatea din Iași.

·         1920: S-a nascut Mateiu Dogan, politolog și sociolog francez de origine română, membru de onoare al Academiei Române.

·         1922 - S-a născut Max (Walter) Bygraves, cântăreţ american.
* 1925: Angela Lansbury CBE (n. 16 octombrie 1925) este o actriță engleză de teatru, televiziune și film. Are o carieră de șapte decenii, mare parte din ea dezvoltându-se în Statele Unite, dar munca sa a fost recunoscută și pe plan internațional.
Filmografie:

• Bel Ami (1947)
• The Mirror Crack’d (1980)
• Ultimul inorog (1982), voce

• Verdict crimă (difuzat în premieră din 1984 în 1996 pe rețeaua CBS)

Angela Lansbury

Angela Lansbury în 2013 Părinți Edgar Lansbury Moyna Macgill Frați și surori Edgar Lansbury[*] Bruce Lansbury[*]  Căsătorită cu Richard Cromwell (1945–46) (divorț) Peter Shaw (1949–2003) (moartea lui) Copii 2 copii: Anthony Peter Shaw (n. 1952) Deidre Angela Shaw (n. 1953)

·         1927: S-a nascut Günter Grass, scriitor german, laureat al Premiului Nobel. Günter Grass (n. 16 octombrie 1927, Danzig-Langfuhr, Orașul Liber Danzig – d. 13 aprilie 2015, Lübeck) a fost un scriitor, sculptor, pictor și grafician german. Grass a fost membrul grupului Grupul 47 și este considerat unul din cei mai importanți autori de limbă germană ai prezentului. Cărțile sale au fost traduse în numeroase limbi. În anul 1999 primește Premiul Nobel pentru Literatură. Lirica sa abstractă cultivă umorul, expresia șocantă, calamburul. Romanele sale de critică socială sunt novatoare prin tehnica narativă, iar viziunea asupra lumii unește absurdul grotesc cu miticul și arhetipalul.

Günter Grass

Căsătorit cu Anna Schwarz[*] (1954–1978)[8]  Număr de copii 6[9]  Copii Helene Grass

* 1929: Arlette Pinheiro Esteves Torres (n. 16 octombrie 1929) este o actriță braziliană.

Fernanda Montenegro

Căsătorită cu Fernando Torres[*] (1954–2008)  Număr de copii 2  Copii Cláudio Torres[*] Fernanda Torres[*]

·         1937 - S-a născut Emile Ford (Emile Sweetman), vocalist american (Emile Ford & The Checkmates).

·         1938 - S-a născut Nico, vocalistă şi compozitoare americană (Velvet Underground).
* 1938: Veronica Lazăr (n. 16 octombrie 1938 - d. 8 iunie 2014)^[1] a fost o actriță italiană de origine română.

A debutat în filmul lui Bernardo Bertolucci, Ultimul tango la Paris (1973), apărând apoi în filme ca Luna (1979), Cerul ocrotitor (1990) sau Besieged (1998).^[2] Lazăr este probabil cel mai cunoscută pentru rolul demonicei Mater Tenebrarum din filmul lui Dario Argento, Inferno (1980).^[2] Lazăr a mai jucat în alte filme: La Sindrome di Stendhal (1996, regia Argento), Identificazione di una donna (1982, regia Michelangelo Antonioni) sau E tu vivrai nel terrore - L'aldil (1981, regia Lucio Fulci).^[2]

S-a căsătorit cu actorul italian Adolfo Celi în 1966 cu care are doi copii: regizorul Leonardo Celi și actrița Alessandra Celi.^[2] Ultimul său rol a fost în filmul lui Bertolucci, Eu și tu (2012).

Filmografie:

• Ultimo tango a Parigi (Ultimul tango la Paris) (1972)
• Le affinità elettive (1979), film TV
• La luna, regia Bernardo Bertolucci (1979)
• Inferno, regia Dario Argento (1980)
• Giacinta (1980), miniserial TV
• ...E tu vivrai nel terrore! L'aldilà (Seven Doors of Death) (1981)
• Les ailes de la colombe (1981)
• Identificazione di una donna (1982)
• Un caso d'incoscienza (1984), film TV
• Io e mia sorella (Eu și sora mea,1987)
• Berlin-Jerusalem (Berlin-Ierusalim) (1989)
• Il sole buio, regia Damiano Damiani (1990)
• Il tè nel deserto (Cerul ocrotitor ) (1990)
• Verso sera (1991)
• La bionda (1992)
• Al di là delle nuvole (Dincolo de nori, 1995)
• La sindrome di Stendhal (1996)
• Storia di Chiara (Herzen im Sturm) (1996), film TV
• L'assedio (Besieged) (1998)
• Il manoscritto del principe (2000)
• L'impero (Imperiul , 2000), miniserial TV
• Ginostra (2002)
• 6 passi nel giallo - Gemelle, regia Roy Bava (2012)
• Io e te, regia Bernardo Bertolucci (Eu și tu, 2012)

Veronica Lazăr

* 1939: Amancio Amaro Varela, (n. 16 ocotmbrie 1939, A Coruña, Galicia) cunoscut ca Amancio, este un fost jucător spaniol de fotbal. Poreclit El Brujo (Vrăjitoarea) a jucat la Deportivo de La Coruña, Real Madrid și la naționala Spaniei.
* 1941: Ostin Mungiu (n. 16 octombrie 1941, Iași) este un medic român, care a introdus disciplina algeziologiei (studiul durerii) în România. A făcut studiile universitare la Universitatea de Medicină și Farmacie din Iași. În 1971 a plecat în America, unde a lucrat timp de un an la un institut de cercetare a cancerului. În anul 1997 a introdus la Universitatea de Medicină din Iași algeziologia, pentru ca în 2002 să înființeze un centru de studiu și terapie a durerii. Este de asemenea autorul unui tratat de algeziologie. Ostin Mungiu este tatăl politologei Alina Mungiu-Pippidi și al regizorului Cristian Mungiu.
* 1942: Marin Tufan (n. 16 octombrie 1942) este un fotbalist român, care a jucat în echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din Mexic, 1970, performanță pentru care a fost decorat în martie 2008 cu Ordinul „Meritul Sportiv” clasa a III-a.

·         1942 - S-a născut Dave Lovelady, baterist britanic (Fourmost).

·         1943 - S-a născut Fred Turner, basist, vocalist şi compozitor canadian (Bachman-Turner Overdrive).

·         1947 - S-a născut Bob "Ace" Weir (Robert Hall), chitarist şi vocalist american (Grateful Dead).

·         1953 - S-a născut Tony Carey, vocalist, chitarist, clăpar şi compozitor american (Rainbow).
* 1953: Paulo Roberto Falcão (n. 16 octombrie 1953, Abelardo Luz) este un fost jucător brazilian de fotbal. Este considerat ca fiind unul dintre cei mai buni jucători din istoria lui Sport Club Internacional și AS Roma, dar și ca fiind unul dintre cei mai buni mijlocași din lume.

·         1954 - S-a născut Danny McIntosh Jr., chitarist britanic (Hazard, Bandit).
* 1957: Cezar Straton (n. 16 octombrie 1957, Suceava) este inginer silvic, publicist și scriitor român.

S-a născut în familia lui Aurora (fostă Moroșan), profesoară de biologie-geografie și Vasile, inginer agronom. Părinții îi dau două nume de botez, Cezar și Mihai, între cei apropiați cel mai cunoscut fiind primul. Este nepotul lui Traian Straton, voce reprentativă a muzicii populare din Bucovina.

A urmat cursurile școlii generale din Ițcani, cartierul de nord al Sucevei. Continuă studiile la Liceul "Petru Rareș" din Suceava pe care îl absolvă ca șef de promoție în anul 1976.

Pasiunea sa pentru natură și mai ales priveliștea munțiilor ce i se arătau în fiecare dimineață la orizont îl fac să opteze pentru o carieră de inginer silvic. Absolvă Facultatea de Silvicultură și Exploatări Forestiere a Universității din Brașov în anul 1981, iar în perioada 1992-1993 urmează cursuri postuniversitatare la Institutul European de Ecologie din Metz. Masterat în securitatea și sănătatea muncii absolvit la Universitatea Tehnică "Gh. Asachi", Iași în anul 2004. Diplomă de master „Construcții moderne din lemn” – Universitatea „Ștefan cel Mare” Suceava, 2005.

Activitate profesională:

• 1981-1984 – inginer cercetător la Stațiunea Experimentală de Cultura Molidului Câmpulung Moldovenesc, județul Suceava; Responsabil sau colaborator la diverse teme de cercetare privind : tratamentul codrului grădinărit, combaterea ecologică a dăunătorilor pădurii, molidul de rezonanță, etc.
• din 1984 și până în prezent - inginer în cadrul Direcției Silvice Suceava
• din 1987 – responsabil cu activitatea de Protecția Muncii din cadrul Direcției Silvice Suceava
• din 2002 - membru al Comitetului de Securitate și Sănătate în Muncă al Regiei Naționale a Pădurilor – Romsilva
• din 2005 – membru al colectivului de elaborare, finalizare și aplicare a programului național „Evaluarea riscurilor la locurile de muncă din silvicultură, exploatarea, transportul și prelucrarea lemnului” - R.N.P. – Romsilva

Are o activitate importantă în cadrul mișcării sindicale din domeniul silviculturii:

• lider al sindicatului "Silvicultorul"
• membru al Biroului Executiv al Federației Sindicatelor „SILVA”, responsabil cu problemele de securitate și sănătate a muncii și cooperare internațională
• prim-vicepreședinte al Confederației „CONSILVA”

Cezar Straton

·         1958: S-a nascut actorul american Tim Robbins. Tim Robbins (n. 16 octombrie 1958), actor american. A obținut Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar în anul 2004.

Tim Robbins

Robbins la Festivalul Internațional de la Toronto, 2008

·         1959 - S-a născut Gary Kemp, chitarist şi compozitor britanic (Spandau Ballet).
* 1961: Yahiro Kazama (n. 16 octombrie 1961) este un fost fotbalist japonez.
* 1962: Dmitri Aleksandrovich Hvorostovski (în Дмитрий Александрович Хворостовский; n. 16 octombrie 1962,^[1][2][3] Krasnoiarsk, RSFS Rusă, URSS – d. 22 noiembrie 2017,^[3] Londra, Anglia, Regatul Unit) a fost un bariton de renume mondial din Rusia, Artist al Poporului din Rusia.

Dmitri Hvorostovski s-a născut în Krasnoyarsk în Siberia. El a studiat la Școala de Arte din Krasnoyarsk cu Yekatherina Yofel și a debutat la Opera Krasnoyarsk, în rolul lui Marullo din Rigoletto. El a câștigat Premiul Întâi atât la Competiția Glinka în 1987 cât și la Concursul de Canto din Toulouse în 1988. Hvorostovski a devenit cunoscut pe plan internațional în 1989 când a câstigat BBC Cardiff Singer of the World competition, întrecându-l pe favoritul local Bryn Terfel în finală. El a interpretat "Ombra mai fu" de Handel și "Per me giunto...O Carlo ascolta" din Don Carlo de Verdi. Cariera sa internatională a început imediat (debut la Londra în 1989, iar la New York în 1990).

Debutul său în vestul Europei a fost la Opera din Nisa în The Queen of Spades (1989). În Italia el a debutat la La Fenice ca Eugene Onegin, un succes care i-a consolidat reputația, urmând debutul său american la Opera Lirică din Chicago (1993) în Traviata.

De atunci el a fost angajat la toate teatrele mari din lume, inclusiv la Metropolitan Opera (debut: 1995), la Royal Opera House la Covent Garden, la Berlin State Opera, la La Scala si la Vienna State Opera. El este recunoscut in mod special pentru interpretarea rolului Eugene Onegin de Ceaikovski; The New York Times îl descrie ca fiind "născut pentru rol."^[4]

În 2002, Hvorostovski a performat la "Balul Petrușca" organizat de the Organizatia pentru Ajutorul Copiilor din Rusia. El este Director Onorific al organizatiei.^[5][6] Bărbat înalt, cu părul albit prematur, Hvorostovski este recunoscut internațional în calitate de interpret de operă dar și ca artist de concert. El a intrat în topul celor 50 mai frumoși oameni din lume creat de revista People, o raritate pentru un muzician clasic. Vocea sa înaltă, de volum mediu, are un timbru lichid specific baritonilor ruși.

În ultimii ani repertoriul lui Hvorostovski este compus aproape în întregime din operele lui Verdi cum ar fi Un ballo in maschera, Traviata si Simon Boccanegra; el a apărut in Rigoletto și în Il trovatore într-o productie de David McVicar la Metropolitan Opera alături de Sondra Radvanovsky

Dmitri Hvorostovski

Dmitri Hvorostovski

* 1962: Manute Bol (n. 16 octombrie 1962, Sudan - d. 19 iunie 2010) a fost un jucător de baschet și activist sudanez, originar din Sudanul de Sud, de origine etnică Dinka.
* 1963: Vasile Năstase (n. 16 octombrie 1963, Mândrești^[1]) este un jurnalist^[2] și politician moldovean, deputat în primul parlament al Republicii Moldova, membru-fondator al Platformei Civice „Demnitate și Adevăr”,^[3][4] unul din liderii mișcării protestatare din Moldova din septembrie 2015.

Este semnatar al Declarației de independență a Republicii Moldova^[3][5] și a fost cel mai tânăr deputat din primul parlament (la 25-26 de ani).^[6] La începutul anilor 1990 a făcut parte din Comitetul Executiv al Frontului Popular din Moldova.

A fost șef de secție la ziarul „Tinerimea Moldovei” (raionul Telenești) și redactor-șef al ziarului „Glasul Națiunii”.^[7] A mai lucrat în calitate de director la postul Euro TV Chișinău, iar dn 2008 este directorul postului “Radio 10”, care emite integral în limba ro­mână.^[6] Năstase a ajuns director la Euro TV Chișinău după ce în 2007, posturile „Euro TV” și „Antena C”, aflate la acel moment în gestiunea Consiliului municipal Chișinău, au fost privatizate cu ilegalități, Euro TV ajungând sub controlul PPCD, iar Antena C sub cel al PCRM. Atunci Vasile Năstase a fost acuzat de către colectivul de jurnaliști ai postului de introducerea cenzurii la Euro TV.^[8][9]

În 1996 a fost decorat cu medalia „Meritul Civic”,^[10] iar în 2012 cu Ordinul Republicii.^[11]

Vasile Năstase are doi copii din două căsătorii.

Vasile Năstase

* 1964: Edit Matei, ortografiat uneori și Edith Matei (n. Edit Török, 16 octombrie 1964, în Sfântu Gheorghe), este o fostă mare handbalistă de etnie maghiară din România, acum retrasă din activitatea competițională.
* 1964: Konrad Plautz (n. 16 octombrie 1964, Navis) este un arbitru de fotbal din Austria. El oficiază meciuri internaționale începând cu anul 1996.

A fost unul din cei 12 arbitri numiți de UEFA să oficieze meciuri la Euro 2008.

* 1967: Jason Mark Everman (n. 16 august 1967, Kodiak, Alaska) este un chitarist/basist american care a cântat cu trupele Nirvana și Soundgarden.

Jason Everman

* 1971: Ștefan Tinca (n. 16 octombrie 1971) este un diplomat român, în prezent fiind ambasadorul României în Belgia. Înainte de aceasta, a fost director general al afacerilor regionale din 2011 până în 2012.

Tinca a fost directorul general al afacerilor politice la MAE din 2008 până în 2011 După aceea a devenit director general al afacerilor regionale până în Iulie 2012 când a devenit ambasadorul României în Belgia.

Ștefan Tinca este căsătorit și are 2 copii. Este fiul fostului ministru al apărării nationale, Gheorghe Tinca.

* 1971: Popi Maliotaki (în greacă: Πόπη Μαλλιωτάκη n. 16 octombrie 1971, Ierapetra, Grecia), este o cântăreață greacă. Ea a colaborat cu mulți artiști, cum ar fi: Paschalis Terzis, Giorgos Mazonakis, Vasilis Karras, Sophia Vossou, Lefteris Pantazis si altii. Ea a lansat trei albume si doua single-uri. Ea numără mai mult de 20 de ani în domeniul cântecului.^[2] Maliotaki ea a creditat cu record de aur pentru al doilea album intitulat "Alli Mia Fora".^[3][4][5] În 2008, după marele succes al treilea album intitulat "Popara", a colaborat cu operatorul de telefonie mobilă "Helen Q Card" și lansat de asteptare card cu numele "Popara", care a fost titlul de-al treilea album al lor.^[6][7] Cântecele ei au obținut un mare succes, iar ea are monopoliza foarte mult mass-media cu cântecele și viața personală intensă. Ei au încredere în ea marii creatori greci.

Popi Maliotaki Πόπη Μαλλιωτάκη

Popi Maliotaki în 2015

* 1972: Mai Gotō (後藤麻衣 Gotō Mai^?) (n. 16 octombrie 1972) este o actriță japoneză și un gravure idol.
* 1974: Aurela Gaçe (n. 16 octombrie 1974) este o cântăreață albaneză. Ea a reprezentat Albania la Eurovision 2011, cu melodia Feel The Passion, terminând pe locul 14 în semifinala de la Düsseldorf, Germania. A fost jurată a celui de-al treilea sezon de la The Voice of Albania.^[1][2] După încheierea sezonului respectiv ea a anunțat că nu se va mai întoarce în juriul acelui spectacol

Aurela Gaçe

Aurela Gaçe (2010)

* 1977: John Clayton Mayer (n. 16 octombrie 1977) este un cântăreț american de muzică pop și blues rock, compozitor șiproducător muzical. Născut în Bridgeport, Connecticutși crescut în Fairfield, Connecticut, a urmat cursurile Colegiului de Muzică Berklee din Boston. S-a mutat în Atlanta în 1997, unde și-a rafinat talentul și a câștigat un grup de admiratori, iar acum locuiește într-un orășel din Montana. Primele sale două albume de studio, Room for Squares și Heavier Things au avut succes comercial, câștigând multiple discuri de platină. În 2003, el a câștigat premiul Grammy „Cea Mai Bună Interpretare Vocală A Unui Artist Pop Masculin” pentru melodia „Your Body Is a Wonderland”.

Mayer și-a început cariera cântând în principal acoustic rock, dar a început treptat o tranziție spre genul de muzică blues în anul 2005, colaborând cu renumiți artiști blues precum B.B. King, Buddy Guy și Eric Clapton, formând, de asemenea, și trupa John Mayer Trio. Această influență de blues se poate remarca pe întregul album live din 2005, „Try!”, lansat cu John Mayer Trio, dar și pe cel de-al treilea album de studio al său, „Continuum”, lansat în septembrie 2006. La cea de-a 49-a Gală Anuală a Premiilor Grammy din 2007, John Mayer a câștigat premiul „Cel Mai Bun Album Pop Vocal” pentru albumul „Continuum” și premiul „Cea Mai Bună Interpretare Vocală Masculină” pentru melodia „Waiting on the World to Change”. Și-a lansat cel de-al patrulea album de studio, Battle Studies, în noiembrie 2009 și pe cel de-al cincilea, Born and Raised, pe data de 22 mai 2012. A vândut peste 10 milioane de albume în S.U.A și peste 20 de milioane de albume în întreaga lume.

John Mayer

John Mayer în concert (Commerce, 2008)

* 1980: Dragoș Coman (n. 16 octombrie 1980, București) este un înotător de stil liber de talie internațională din România, care și-a reprezentat țara la 3 olimpiade consecutive, începând din 2000 la Sydney, Australia.
* 1982: Cristian Miguel Riveros Núñez (n. 16 octombrie 1982 în Saldívar, Paraguay) este un jucător de fotbal paraguayan, care joacă pentru Olimpia Asunción și pentru Echipa națională de fotbal a Paraguayului.
* 1983: Cristian Ianu (n. 16 octombrie 1983, Timișoara, România) este un fotbalist român care evoluează la echipa elvețiană FC Luzern pe postul de atacant.
* 1983: Tyson Smith (născut pe 16 octombrie 1983) este un wrestler profesionist japonez născut în Canada, cunoscut mai bine sub numele de ring Kenny Omega. Este vicepreședinte executiv al companiei de wrestling All Elite Wrestling, unde servește și ca talent în ring.
* 1983: Lorine Zineb Nora Talhaoui (n. 16 octombrie 1983, în Stockholm), cunoscută mai bine după numele ei de scenă, Loreen, este o cântăreață și producătoare suedeză de muzică pop^[1]. Loreen a reprezentat Suedia la Concursul Muzical Eurovision 2012, care a avut loc în Baku, Azerbaidjan, cu piesa „Euphoria” și a obținut locul I, cu 372 de puncte^[2]. În cadrul Concursului Eurovision 2013 din Malmö, Suedia, Loreen a cântat în prima semifinală (la redeschiderea concursului) și în finală, unde și-a prezentat noul său cântec intitulat "We got the power".

Loreen

Loreen în 2017

* 1984: Eugeniu Cebotaru (n. 16 octombrie 1984) este un fotbalist internațional moldovean care evoluează la clubul rus Sibir Novosibirsk.
* 1984: Roberto Hilbert (n. 16 octombrie 1984, Forchheim, Germania de Vest) este un fotbalist german care joacă pe post de mijlocaș la clubul Bayer Leverkusen.
* 1986: Inna (nume real: Elena Alexandra Apostoleanu, n. 16 octombrie 1986,^[11][12] Mangalia, România^[10]) este o cântăreață de muzică dance, pop și house din România. A început să colaboreze cu echipa de producători Play & Win în 2008, an în care a fost lansat și primul său disc single, „Hot”,^[13] piesă ce a ajuns pe primul loc în clasamentele radio din România, Bulgaria, Polonia, Rusia, Ungaria, Turcia și Grecia.^[14][15]

De pe albumul său de debut, Hot (2009), Inna a lansat alte patru discuri single, „Love”, „Déjà Vu”, „Amazing” și „10 minutes”, toate acestea câștigând poziții fruntașe în clasamentele de specialitate din Europa. Pe 15 aprilie 2009, cântăreața a semnat un contract de management cu una dintre cele mai importante case de înregistrări din America, Ultra Records.^[16][17] Prin semnarea acestui acord, compania se angaja să promoveze materialele discografice ale cântăreței în S.U.A., Regatul Unit și Canada.^[17] Ulterior, interpreta a câștigat patru trofee la gala premiilor Romanian Music Awards 2009.^[18]

În aprilie 2009, șlagărul Innei, „Hot”, a fost nominalizat la categoria „Cea mai bună melodie internațională” în cadrul ceremoniei Premiilor Eska.^[19] În toamna anului 2009, Inna obținea un trofeu la premiile MTV Europe Music Awards, la categoria „Cel mai bun interpret român”.^[20][21]

În 2011 a lansat cel de-al doilea album de studio, „I Am the Club Rocker” și a susținut concerte în mai multe țări europene și în Mexic. Primul single de pe album, „Sun Is Up”, a câștigat premiul Eurodanceweb Award, făcând-o pe Inna primul și singurul artist care l-a câștigat. Tot în 2011, Inna a fost cea mai bine plătită cântăreață din România și din Europa de Est.^[22][23][24]

Al treilea album de studio, „Party Never Ends”, a fost lansat pe 25 martie 2013. A fost nominalizat pentru doi ani consecutivi la categoria Cel mai bun album la Romanian Music Awards și a ajuns în top 10 în Mexic. Până în martie 2016, primele trei albume s-au vândut în peste patru milioane de exemplare,^[25] INNA devenind cântăreața cu cele mai mari vânzări la nivel mondial din România.^[26] A primit mai multe premii și nominalizări, printre care Balkan Music Awards, European Border Breakers Award, MTV Europe Music Awards și Romanian Music Awards. Inna este o activistă pentru drepturile omului, participând în mai multe campanii împotriva violenței domestice și în campanii care sprijină copii și drepturile LGBT. În martie 2013, Inna a interpretat alături de Carla's Dreams melodia „P.O.H.U.I”.

În anul 2014 Inna a lansat melodia Strigă! alături de Puya, piesa bucurându-se de succes în Europa. Tot în 2014, Inna a semnat cu casa de discuri Atlantic Records și a lansat „Cola Song”, în colaborare cu J Balvin. În iulie 2015, Inna a anunțat că lucrează la cel de-al patrulea album de studio, intitulat INNA. Acesta a fost lansat pe pe data de 15 ianuarie 2016 în România, iar în Japonia pe 24 iulie 2015 sub numele Body And The Sun. Pe 11 decembrie 2017 și-a lansat al cincilea album de studio, intitulat Nirvana, care a primit recenzii pozitive din partea criticilor. În 2019 lansează albumul Yo.

Inna

Inna și premiul său MTV EMA, primit în anul 2009 la categoria „Cel mai bun interpret român”.

* 1986: Andrei Zăgrean (n. 16 octombrie 1986 în Alba Iulia) este un fotbalist român ultima dată a jucat pentru Politehnica Timișoara pe postul de atacant. A debuat în Divizia A pe data de 11 iunie 2005 în meciul Farul Constanța - Unirea Alba-Iulia (4-0)
* 1986: Franco Armani (n. 17 octombrie 1986,^[2] Casilda[*], Argentina) este un fotbalist care în prezent joacă în Argentine Primera División la River Plate și la echipa națională a Argentinei.
* 1990: Jóhanna Guðrún Jónsdóttir (n. 16 octombrie 1990 în Copenhaga, Danemarca), cunoscută publicului larg sub pseudonimul Yohanna, este o cântăreață de origine islandeză.

Debutul său internațional a fost marcat de albumul Butterflies and Elvis, lansat în prima jumătate a anului 2008 de casa de discuri Sound Factory. Albumul conține treisprezece cântece cu influențe din muzica pop, muzica clasică sau muzica de operă.

În mai 2009, interpreta a câștigat locul I la Söngvakeppni Sjónvarpsins (concursul de preselecție pentru Eurovision organizat de televiziunea națională islandeză^[1]) cu piesa „Is It True?”, obținând din partea publicului un cumul de 19.076 de voturi.^[2] Prin câștigarea acestei competiții, Yohanna a fost desemnată reprezentanta Islandei la Concursul Muzical Eurovision 2009, unde s-a clasat pe poziția secundă.^[3] Yohanna a mai participat la preselecțiile Eurovision Islanda din 2011 și 2013, însă nu s-a calificat. Yohanna ia o pauză de doi ani pentru a se concentra asupra studiilor.^[4]

La sfârșitul anului 2014 Yohanna a participat la „Jólatónleikar Fíladelfíu 2014”, iar în 2015 a lansat piesa „Find a better man”, alături de formația ROK

Yohanna

Yohanna la o ședință foto adiacentă albumului Butterflies and Elvis în 2008.

* 1991: John and Edward Grimes (născuți pe 16 octombrie 1991, în Dublin, Irlanda), cunoscuți ca Jedward, sunt un duet pop-rap. Ei sunt gemeni univitelini (identici) și se autointitulează Jedward. Cei doi au reprezentat Irlanda la Concursul Muzical Eurovision 2011, din Germania, unde au ocupat, atât în semi-finală, cât și în finală, locul 8., și o fac și la Concursul Muzical Eurovision 2012, din Azerbaijan. Cei doi au avut o evoluție notabilă, participând la emisiunea "The X Factor", versiunea din Marea Britanie. Ei au dat audiția celei de-a 6-a ediție în Glasgow.

Jedward

John și Edward Grimes în Australia, 2013

* 1992: Park Sang-young (în coreeană 박상영; n. 22 iunie 1992, Jinju) este un scrimer sud-coreean specializat pe spadă, campion olimpic la Rio de Janeiro 2016. A fost și laureat cu argint pe echipe la Campionatul Mondial din 2014 și vicecampion asiatic la individual în 2016.

* 1994: Amelia Lily (născută Amelia Lily Oliver pe 16 octombrie 1994) este o cântăreață engleză de muzică pop. Ea s-a clasat pe locul trei în cel de-al optulea sezon de la The X Factor în 2011, având-o ca mentor pe Kelly Rowland.

Single-ul său de debut, "You Bring Me Joy", a fost lansat în 2012 și a ajuns pe poziția nr. 2 în UK Singles Chart, iar următoarele sale single-uri "Shut Up (and Give Me Whatever You Got)" și "Party Over" (ambele din 2013) au intrat în top 20 și top 40 respectiv

Amelia Lily

Lily în 2012

Decese

·         1553: A murit pictorul german Lucas Cranach cel Bătrân; (n. 1472), unul dintre cei mai de seamă pictori germani din perioada Renasterii. Lucas Cranach cel Bătrân (n. 1472, Kronach, Franconia – d. 16 octombrie 1553, Weimar), unul dintre cei mai de seamă pictori germani din perioada Renașterii. A fost unul dintre cei mai de seamă pictori germani din perioada Renasterii. Creația lui reprezintă unul din evenimentele cele mai importante nu numai în arta germană a secolului al XVI-lea. Afost un adevărat maestru în folosirea culorilor, dar și un desenator inegalabil și un grafician desăvârșit. Casatorit cu cu Barbara Brengbier, fiica primarului din Gotha, a avut doi fii, Hans și Lucas . Amândoi vor deveni pictori, cel mai tânăr fiind cunoscut în istoria artelor cu numele de Lucas Cranach cel Tanar. Situația financiară a familiei este înfloritoare.In anul 1544 a devnit primar („Bürgermeister”) al orașului Wittenberg. Cranach a întreținut o strânsă prietenie cu reformatorul Martin Luther, fiind adept al Reformei. Va picta câteva portrete ale lui Luther si va ilustra câteva ediții ale Noului Testament în traducerea germană a lui Luther, dar și numeroase pamflete protestante.
* 1590: Anna de Austria (7 iulie 1528 – 16 octombrie 1590) a fost fiica împăratului romano-german Ferdinand I și a soției sale, Anna Iagello.

Anna de Austria

Ducesă de Bavaria

Arhiducesa Anna de Austria (1528–1590) (Portret de Jakob Seisenegger.) Părinți Ferdinand I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Anna a Boemiei și Ungariei  Frați și surori Elisabeta de Austria Ecaterina de Austria, regină a Poloniei Arhiducesa Barbara de Austria Arhiducesa Maria de Austria Arhiducesa Eleanor de Austria Ioana a Austriei Margaret of Austria[*] Helena von Österreich[*] Archduchess Magdalena of Austria[*] Maximilian al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Carol al II-lea, Arhiduce de Austria Ferdinand al II-lea, Arhiduce de Austria John of Habsburg[*]  Căsătorită cu Albert al V-lea, Duce de Bavaria Copii Wilhelm al V-lea, Duce de Bavaria Ferdinand Maria Anna Ernest de Bavaria

·         1591: A decedat Papa Grigore al XIV-lea; (n.11 februarie 1535). A fost ales papa in data de 5 decembrie 1590.

·         1621: A decedat compozitorul olandez Jan Pieterszoon Sweelinck (n. mai 1562). Lucrarile sale muzicale s-au situat la jonctiunea perioadei Renasterii cu Barocul.

·         1791: A murit printul rus Grigori Alexandrovici Potiomkin ; (n. 23/24 septembrie 1739 – d. 5/16 octombrie 1791), general-feldmareșal rus, demnitar al statului și favorit al țarinei Ecaterina a II-a a Rusiei. Prințul Grigori Alexandrovici Potiomkin , cunoscut în limba română și ca Potemkin (n. 23/24 septembrie 1739 – d. 5/16 octombrie 1791), general-feldmareșal rus, demnitar al statului și favorit al țarinei Ecaterina a II-a a Rusiei. A murit în timpul unei călătorii de la Iași la Nikolaev. Termenul Potemkiniadă este legat de numele său

·         1793: Maria Antonia Iosefa Iohanna de Habsburg-Lorena (germană Maria Antonia Josepha Johanna von Habsburg-Lothringen; franceză Marie Antoinette Josèphe Jeanne de Habsbourg-Lorraine; n. 2 noiembrie 1755 - d. 16 octombrie 1793), cunoscută în istorie sub numele de Maria Antoaneta (pronunție în IPA, /maʁi ɑ̃twanɛt/), s-a născut arhiducesă de Austria, mai târziu devenind regină a Franței și a Navarei. La vârsta de 15 ani s-a măritat cu Ludovic al XVI-lea al Franței, devenind apoi mama „delfinului pierdut” Ludovic al XVII-lea. Maria Antoaneta este cunoscută mai degrabă pentru excesele sale legendare (considerate exagerări de unii istorici moderni), precum și pentru moartea sa: a murit executată prin ghilotinare, în toiul Revoluției Franceze, în 1793, pentru un așa-zis incest cu fiul ei, precum și pentru înaltă trădare, nedovedită, însă. S-a pretins pe durata vieții sale că ar fi fost lesbiană, că ar fi întreținut relații sexuale cu numeroși bărbați, inclusiv cu cumnații ei, dar nu există nici o dovadă în acest sens, toate acestea fiind acuze care au ajutat la declanșarea Revoluției Franceze.

Marie Antoinette la vârsta de doisprezece ani, de Martin van Meytens.

Născută la Palatul Hofburg din Viena în 1755, Arhiducesa Maria Antonia a fost fiica cea mică a lui Francisc I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman și a Mariei Theresa, regină a Ungariei și Boemiei. Maria Antonia era descrisă ^[1] ca „micuță, dar o Arhiducesă complet sănătoasă”. Arhiducesa a fost botezată Maria Antonia Josepha Johanna. La curtea austriacă era cunoscută drept Madame Antoine.^[2]

Maria Antonia și sora ei mai mare, Maria Carolina, au fost crescute împreună și au împărțit aceeași guvernantă până în 1767; au devenit foarte apropiate. Mariei Antonia îi plăcea muzica și a învățat să cânte la clavecin. De asemenea, a excelat la dans.^[3] La 10 ani se lupta să citească și să scrie în germană, vorbea puțin și cu dificultate franceza și foarte puțin italiana – trei limbi care erau vorbite frecvent în familia imperială. A învățat, de asemenea, unele elementele de bază ale limbii latine. În acel moment, eticheta de la curtea austriacă era mult mai puțin strictă decât cea de la Versailles, iar dansurile erau mai puțin complexe.

Mama sa, Maria Tereza, ca toți suveranii epocii, au pus căsătoriile copiilor în slujba politicii de alianță între Casa de Habsburg și Casa de Bourbon pentru a face față ambițiilor Prusiei și a Marii Britanii. Astfel, printre surorile mai mari ale Mariei Antoaneta, Maria Cristina, copilul preferat al împărătesei, s-a căsătorit în 1766 cu Albert de Saxonia, numit duce de Teschen și regent al Țărilor de Jos, iar Maria Amalia s-a căsătorit cu Ferdinand I, Duce de Parma iar Maria Carolina s-a căsătorit în 1768 cu Ferdinand I, regele celor Două Sicilii. Căsătoria dintre Delfinul Franței, viitorul Ludovic al XVI-lea și Maria Antoaneta trebuia să fie apoteoza acestei politici. Arhiducesa de Austria era strănepoata de frate a lui Ludovic al XIV-lea ^[4] prin bunica paternă, Élisabeth Charlotte d'Orléans.

Ludovic, Delfin al Franței.

Maria Antoaneta a părăsit Viena în aprilie 1770, la vârsta de paisprezece ani. La 17 aprilie 1770 a renunțat oficial la drepturile sale asupra coroanei Austriei, și la 7 mai a trecut granița cu Franța. L-a întâlnit pe Delfinul Ludovic-August și, o săptămână mai târziu, pe mătușile acestuia (fiicele lui Ludovic al XV-lea, cunoscute drept Mesdames). Înainte de a ajunge la Versailles, și-a cunoscut cumnații ^[5], Ludovic Stanislav Xavier, conte de Provence și Carol Filip, conte d'Artois. Mai târziu, a întâlnit restul familiei inclusiv pe sora mai mică a soțului ei, Madame Élisabeth, care a devenit cea mai bună prietenă a Mariei Antoaneta.

Căsătoria Delfinului și a Delfinei a avut loc la 16 mai 1770 la Palatul Versailles.^[6] Populația Parisului a reacționat ambiguu la căsătoria dintre Maria Antoaneta și Ludovic-August. Pe de o parte, Delfina era populară, oamenii erau ușor fermecați de personalitatea și frumusețea ei. Totuși, la curte, căsătoria n-a fost atât de populară ca urmare a tensiunilor de lungă durată dintre Austria și Franța. Mulți curteni au susținut o căsătorie între Delfin și diferite prințese saxone. Pe la spatele ei, Mesdames au numit-o „l'Autrichienne” (austriaca). (Mai târziu, în ajunul Revoluției, când nepopularitatea reginei era din ce în ce mai mare, l'Autrichienne s-a transformat în l'Autruchienne, un joc de cuvinte care folosea „struț” (franceză : autruche) și „cățea” (franceză : chienne)).^[7]

Portret al Mariei Antoaneta realizat de Joseph Ducreux în 1769 și trimis Delfinului, pentru a-și vedea viitoarea soție înainte de a se întâlni.

Tânăra Delfină are dificultăți în adaptarea la noua sa viață, spiritul ei s-a pliat greu la complexitatea și la viclenia „vieții de la curte”, la libertinajul regelui Ludovic al XV-lea și a metresei sale, contesa du Barry.

Contesa a avut un rol esențial în înlăturarea de la putere a ducelui de Choiseul care ajutase la orchestrarea alianței franco-austriece și la căsătoria Mariei Antoaneta. Mesdames, care o urau pe madame du Barry din cauza relației ei dezgustătoare cu tatăl lor, au manipulat-o pe Delfină să refuze să recunoască favorita, lucru considerat de unii a fi o gafă politică. După luni de continuă presiune din partea mamei sale și a lui Florimond Claude, conte de Mercy-Argenteau și ambasadorul Austriei la Paris, Maria Antoaneta a fost silită să vorbească cu contesa du Barry în ziua Anului Nou 1772. Deși conversația s-a limitat la un banal comentariu al Delfinei către metresa regală „este multă lume astăzi la Versailles”, contesa a fost mulțumită iar criza depășită. Mai târziu, Maria Antoaneta a devenit mai politicoasă cu contesa ^[8], mulțumindu-l pe Ludovic al XV-lea.

Încă de la început Delfina a primit scrisori de la mama sa. Maria Theresa îi scria regulat fiicei ei și primea rapoarte secrete de la Mercy d'Argenteau în legătură cu comportamentul ei. Această corespondență voluminoasă este o sursă importantă de informații cu privire la toate detaliile vieții Mariei Antoinette de la căsătorie în 1770 până la decesul Mariei Tereza în 1780. Delfina era criticată constant de mama sa pentru inabilitatea de a „inspira pasiune” soțului ei, care rareori dormea cu ea și care era mai interesat de hobby-urile lui cum ar fi vânătoarea sau ceasornicăria. Împărăteasa a mers atât de departe încât i-a spus direct fiicei ei că nu mai este frumoasă și că și-a pierdut grația.

Pentru a compensa lipsa de afecțiune a soțului ei și criticile nesfârșite ale mamei ei, Maria Antoaneta a început să cheltuiască mai mult pe jocurile de noroc, îmbrăcăminte și cosmetice.^[9] Era de așteptat să cheltuiască bani pe haine și să le pună în umbră pe celelalte femei de la curte (regina Maria Leszczyńska murise în 1768, cu doi ani înainte de sosirea Mariei Antoaneta).

Delfina a început să se împrietenească cu diferite doamne din suita ei. Cel mai mult s-au remarcat sensibila și „pura” văduvă prințesa de Lamballe pe care a numit-o superintendent al casei sale și iubitoarea de distracții ducesă de Polignac care în cele din urmă a format piatra de temelie a cercului intim de prieteni ai reginei (Société Particulière de la Reine).^[10] Mai târziu, ducesa de Polignac a devenit guvernanta copiilor regali și a fost prietenă atât cu Maria Antoaneta cât și cu Ludovic. Prietenia Delfinei cu aceste doamne, influențată de diverse publicații populare care au promovat astfel de prietenii, a cauzat mai târziu acuzația de lesbianism.^[11]

La 27 aprilie 1774, la o săptămână după premiera operei lui Gluck Iphigénie en Aulide, care a asigurat poziția Delfinei de patroană a artelor, Ludovic al XV-lea s-a simțit rău. La 4 mai regele a fost insistent sfătuit să o trimită pe contesa du Barry departe de Versailles; la 10 mai, la trei după-amiază, regele a murit de variolă la vârsta de șaizeci și patru de ani.^[12] Ludovic-August a fost încoronat ca regele Ludovic al XVI-lea al Franței la 11 iunie 1775 la catedrala din Rheims. Maria Antoaneta n-a fost încoronată alături de el ^[13], doar l-a însoțit la ceremonia de încoronare.

Maria Antoaneta devine regină a Franței și a Navarei la vârsta de optsprezece ani. Situația Mariei Antoaneta devine mai precară când, la 6 august 1775, cumnata ei, contesa d'Artois dă naștere unui fiu, ducele d'Angoulême - moștenitorul prezumtiv al tronului Franței când tatăl lui, contele d'Artois devine regele Carol al X-lea al Franței în 1824. Urmează ^[14] o serie de pamflete grafice satirice care se concentrează în special pe impotența regelui și pe aventurile sexuale ale reginei cu bărbați și femei.

Încă fără să fi oferit Franței moștenitori și încă considerată străină, regina devine în 1777 ținta primului cântec ostil care circulă de la Paris până la Versailles. Regina cheltuia necontenit prin cumpărarea rochii de la Rose Bertin și cu jocuri de noroc. A început să atragă diferiți admiratori masculini pe care i-a acceptat în cercul ei intim de prieteni, inclusiv pe baronul de Besenval, ducele de Coigny și contele Esterházy.^[15]

Maria Antoaneta în rochie de muselină de Élisabeth Vigée Le Brun, 1783

I s-a îngăduit renovarea Micului Trian (Petit Trianon), un castel mic din Versailles oferit în dar de Ludovic al XVI-lea la 15 august 1774, cu deplina libertate bugetară. S-a concentrat în special pe horticultură, reproiectând în stil englezesc grădina. Deși Petit Trianon fusese construit pentru Madame de Pompadour, metresa lui Ludovic al XV-lea, el a devenit asociat cu extravaganța Mariei Antoaneta. Zvonurile care circulau spuneau că pereții sunt tencuiți cu aur și diamante.^[16] O problemă și mai mare totuși era datoria suportată de Franța în timpul Războiului de Șapte Ani, care nu fusese încă achitată.
În micul ei teatru, a jucat în piese ca Bărbierul din Sevilla de Beaumarchais în rolul unei servitoare, spre amuzamentul lui Ludovic al XVI-lea. Prin dorința sa către plăcerile simple și prieteniile exclusiviste, Maria Antoaneta își face din ce în ce mai mulți inamici chiar și la curtea de la Versailles.

A fost tentată să influențeze politica regelui, de a face și desface miniștrii, întotdeauna la sfatul prietenilor. Totuși, contrar zvonurilor, rolul ei politic a fost extrem de limitat. A existat o întreagă campanie împotiva ei, au circulat pamflete, a fost acuzată că are amanți (cumnatul ei contele d’Artois, contele suedez Hans Axel de Fersen) sau chiar amante (ducesa de Polignac), că face risipă de bani publici pentru frivolitate și pentru favoriți, că face jocurile Austriei acum condusă de fratele ei Iosif al II-lea.

Portret al Mariei Antoneta
de Élisabeth Vigée Le Brun (1788).

Puțin înainte de Anul Nou 1778, Maria Antoaneta a născut primul ei copil. Au urmat alți trei,

• Marie-Thérèse Charlotte, (19 decembrie 1778 - 19 octombrie 1851)
• Louis-Joseph, Delfin al Franței (22 octombrie 1781 - 4 iulie 1789)
• Ludovic al XVII-lea al Franței (27 martie 1785 - 8 iunie 1795)
• Sophie Hélène Béatrice (1786-1787)

Acest lucru nu servește în mod necesar Mariei Antoaneta, deoarece apar calomnii care spun că copiii săi, inclusiv fiul său nu sunt ai regelui Ludovic al XVI-lea.

Regina a devenit un cititor pasionat de romane istorice și interesul său științific a determinat-o să asiste la lansarea de baloane cu aer cald. Ea a fost fascinată de filosofia lui Rousseau precum și de cultura incașilor din Peru, de cultul lor pentru soare. A vrut să învețe limba engleză și deși n-a vorbit niciodată fluent, știa să scrie în engleză prietenei ei, ducesa de Devonshire, a cărei viață era foarte similară cu a ei.

Acest portret de Élisabeth Vigée Le Brun (1787) al Mariei Antoaneta și a copiilor ei Marie Thérèse, Louis Charles (în brațe), și Louis Joseph, a fost menit să ajute reputației ei, descriind-o ca o mamă, în haine simple dar impunătoare.

În august 1784, când regina era însărcinată, a cumpărat Castelul de la Saint-Cloud, un loc pe care l-a iubit dintotdeauna, de la ducele d'Orléans, tatăl ducelui de Chartres, căzut în dizgrație. Aceasta a fost o achiziție extrem de nepopulară, în special în rândul unelor facțiuni ale nobilimii, care deja o displăceau, dar, de asemenea, și a unui procent în creștere a populației care s-a simțit șocată de faptul că o regină franceză ar putea avea o reședință proprie, independent de rege. Prețul mare a castelului, de aproape 6 milioane de livre, la care s-a adăugat costul suplimentar substanțial pentru redecorarea acestuia, a asigurat mai puțini bani pentru rambursarea datoriei substanțiale a Franței.^[17]

Deteriorarea continuă a situației financiare în Franța, deși s-au făcut reduceri în suita regală, a forțat în cele din urmă pe rege să colaboreze cu ministrul său de finanțe, Charles Alexandre de Calonne, pentru a apela la Adunarea notabililor, după o pauză de 160 de ani. Adunarea a fost convocată pentru a încerca să se adopte unele dintre reformele necesare pentru a ușura situația financiară, atunci când Parlamentul a refuzat să coopereze. Prima reuniune a Adunării a avut loc la 22 februarie 1787, la care Maria Antoaneta nu a fost prezentă. Mai târziu, absența sa a dus la acuzația de încercarea de a submina scopul Adunării.^[18]

Adunarea ar fi fost eșuat, cu sau fără prezența reginei, deoarece nu a adoptat nici o reformă și a sfidat regele, cerând alte reforme și consimțământul Parlamentului. Ca urmare, regele l-a demis pe Calonne la 8 aprilie 1787; ministrul de externe Vergennes a murit la 13 februarie. Regele, ignorând încă o dată candidatul pro-austriac al reginei, a numit ^[19] un prieten din copilărie, contele de Montmorin, pentru a-l înlocui pe Vergennes ca ministru de externe.

În acest timp, deși candidatul ei a fost respins, regina a început să abandoneze activitățile ei și să se implice în politică mai mult decât oricând înainte, și mai ales împotriva intereselor Austriei. Acest lucru a avut mai multe motive. În primul rând, copiii ei erau Enfants de France, copii ai Franței, și deci viitorul lor ca lideri ai Franței trebuia asigurat.

Un portret foarte realist al Mariei Antoaneta,
pictat în jurul anului 1791 de Alexandre Kucharsky.

În al doilea rând, prin concentrarea asupra copiilor ei, regina a încercat să îmbunătățească imaginea negativă pe care a dobândit-o prin „afacerea colierul de diamant” (implicarea la o infracțiune de fraudare a bijuteriilor coroanei). În al treilea rând, regele a început să se retragă dintr-un rol de luare a deciziilor în guvern ca urmare a unei depresii acute din cauza presiunilor făcute asupra lui.
Ca rezultat, Maria Antoaneta a apărut ca o entitate politică viabilă, deși nu a fost niciodată intenția sa reală. În noua sa calitate de politician bucurându-se de o oarecare putere, regina a încercat cât a putut să ajute la reglementarea situației dintre rege și Adunare.^[19]

Această schimbare în rolul ei politic a semnalat începutul sfârșitului influenței ducesei de Polignac. Mariei Antoaneta a început să-i displacă cheltuielile mari ale ducesei și impactul acestora asupra finanțelor Coroanei. Ducesa a plecat în Anglia în mai, lăsându-și copiii la Versailles. De asemenea, în luna mai, Étienne Charles de Loménie de Brienne, arhiepiscop de Toulouse și unul dintre aliații politici ai reginei, a fost numit de rege pentru a-l înlocui pe Calonne ca ministru de finanțe. El a început să reducă cheltuielile curții.^[20] Brienne, totuși, nu a reușit să îmbunătățească situația financiară. Din moment ce el a fost aliatul ei, acest eșec a afectat poziția politică a reginei. La 25 mai Adunarea notabililor a fost dizolvată, din cauza incapacității sale de a duce lucrurile la capăt. De această lipsă de soluții a fost acuzată regina. În realitate, vina era o combinație de mai mulți alți factori. Au fost prea multe războaie costisitoare, o familie regală prea mare, cu cheltuieli mari și o lipsă a dorinței din partea multora dintre aristocrații responsabili de a ajuta la acoperirea costurilor de guvern din propriile lor buzunare cu impozite mai mari. Maria Antoaneta a obținut porecla de „Madame Déficit”, „doamna Datorie” (sic) în vara anului 1787, ca urmare a percepției publice că ea singură a ruinat finanțele națiunii.^[21]

Situația politică din 1787 s-a înrăutățit când Parlamentul a fost exilat și a culminat la 11 noiembrie când regele a încercat să utilizeze lit de justice. El a fost provocat în mod neașteptat de către vărul său căzut în dizgrație, ducele de Chartres, care a moștenit titlul de Duce d'Orléans la moartea recentă a tatălui său. Noul duce de Orléans a protestat public la acțiunile regelui, iar ulterior a fost exilat. În cele din urmă, la 8 iulie și 8 august, regele a anunțat intenția sa de a convoca Adunarea Stărilor Generale, legiuitorul tradițional ales al țării, care nu fusese consultat din 1614.

Preocuparea principală a reginei la sfârșitul anului 1787 și în 1788 a fost îmbunătățirea stării de sănătate a Delfinului. Suferea de tuberculoză și avea coloana răsucită și curbată sever. A fost dus la castelul Meudon în speranța că aerul de la țară îl va ajuta pe copil să se refacă. Din păcate, mutarea a făcut prea puțin pentru a atenua starea Delfinului, care a continuat să se deterioreze.^[22] Băiatul, în vârstă de șapte ani, a murit la Meudon la 4 iunie 1789 de tuberculoză, lăsând titlul de Delfin fratelui său mai mic, Louis Charles.
Moartea sa, care în mod normal ar fi fost jelită la nivel național, a fost ignorată de poporul francez care se pregătea pentru următoarea reuniune a Adunării Stărilor Generale.

Maria Antoneta, regină a Franței, 1775.

Maria Antoaneta împreună cu copiii ei și Madame Élisabeth, când mulțimea a intrat în Palatul Tuileries la 20 iunie 1792.

La sfârșitul lui august a fost adoptată Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului (La Déclaration des Droits de l'Homme et du Citoyen) , ceea ce a dus la începutul monarhiei constituționale în Franța.^[23] La 5 octombrie familia regală este obligată să se mute la Paris, la Palatul Tuileries sub supraveghere. În ciuda încercărilor ei de a rămâne în afara interesului publicului, regina a fost acuzată de a avea o aventură cu comandantul Gărzii Naționale, marchizul de La Fayette. În realitate ea îl detesta ^[24] pe marchiz pentru tendințele sale liberale și pentru că era parțial răspunzător pentru plecarea forțată de la Versailles a familiei regale.

În acest timp au fost proiectate mai multe comploturi pentru a ajuta membrii familiei regale să evadeze. Regina a respins mai multe, deoarece n-a vrut să plece fără rege. Alte ocazii pentru a salva familia au fost în cele din urmă anulate de regele nehotărât. Când în cele din urmă regele s-a angajat într-un plan de scăpare, indecizia lui a jucat un rol important în eșecul planului. Într-o încercare de a scăpa din Paris spre cetatea regalistă Montmédy, planificată de contele Axel von Fersen și baronul de Breteuil, unii membri ai familiei regale au trebuit să joace rolul unor slujitori ai unei baronese ruse bogate.

Maria Antoaneta în 1793
Ulei pe pânză de Kucharski.

Inițial, regina a respins planul întrucât acesta prevedea ca ea să plece doar cu fiul ei. Ea dorea ca și restul familiei regale să-i însoțească. Regele a pierdut timp pentru a decide pe care membri de familie ar trebui să-i expună riscului, care ar trebui să fie data de plecare și calea exactă a traseului care urmează să fie utilizat. După multe amânări, în cele din urmă evadarea a avut loc la 21 iunie 1791, și a fost un eșec. Întreaga familie a fost capturată ^[25] douăzeci și patru de ore mai târziu, la Varennes, azi Varennes-en-Argonne, și adusă înapoi la Paris, într-o săptămână.

Deși noua constituție ^[26] a fost adoptată la 3 septembrie 1791, Maria Antoaneta a sperat până la sfârșitul anului 1791 că noul drum politic ar putea fi oprit. A sperat că noua constituție se va dovedi imposibilă și că fratele ei, noul împărat al Austriei, Leopold al II-lea, va găsi o cale pentru a înfrânge revoluționarii. Ea a ignorat faptul că Leopold era mai interesat să profite de starea de haos din Franța în beneficiul Austriei decât de a-și ajuta sora și familia ei.^[27]

Maria Antoaneta în drum spre ghilotină
(Cerneală de Jacques-Louis David, 16 octombrie 1793)

Rezultatul tendințelor agresive ale lui Leopold și cele ale fiului său, Francisc al II-lea, care l-a succedat în luna martie 1792, a fost faptul că Franța a declarat război Austriei la 20 aprilie 1792. Regina a fost privită ca un dușman, chiar dacă ea personal a fost împotriva pretențiilor austriece asupra teritoriilor franceze. Situația s-a complicat în vară, când armatele franceze erau în permanență învinse de austrieci și regele a exercitat dreptul de veto la mai multe măsuri care ar fi limitat puterea lui pe viitor. În acest timp, din cauza activităților politice ale soțului ei, Maria-Antoaneta a primit ^[28] porecla de „Madame Veto”.

La 13 august familia regală a fost închisă în turnul Templului din Marais în condiții considerabil mai aspre decât cele de la Palatul Tuileries.^[29] O săptămână mai târziu, mulți dintre apropiații familiei regale, printre care și Prințesa de Lamballe, au fost interogați de către Comuna din Paris. Transferată la închisoarea La Force, ea a fost una dintre victimele Masacrului din Septembrie, fiind ucisă la 3 septembrie. Capul ei a fost aplicat pe o știucă și plimbat prin tot orașul. Deși Maria Antoaneta n-a văzut capul prietenei ei de la ferestra închisorii, ea a leșinat ^[30] la auzul sfârșitului înspăimântător care s-a abătut asupra prietenei ei credincioase.

La 21 septembrie abolirea monarhiei a fost declarată oficial iar Convenția Națională a devenit autoritatea supremă a Franței. Familia regală a fost redenumită „Capet” și au început pregătirile pentru procesul regelui.^[31] La 26 decembrie Convenția a votat condamnarea la moarte a regelui iar Ludovic al XVI-lea a fost executat la 21 ianuarie 1793, la vârsta de 38 de ani. La 27 martie Robespierre evocă soarta reginei pentru prima dată în fața Convenției. La 13 iulie Delfinul este luat de lângă mama lui și încredințat cizmarului Simon. La 2 august Maria Antoaneta este separată de prințese (fiica sa Madame Royale și cumnata sa madame Élisabeth) și este condusă la Conciergerie. În timpul șederii sale în închisoare, Maria Antoaneta a suferit de tuberculoză și posibil de cancer la uter, ceea ce îi cauza hemoragii frecvente.^[32]

La 14 octombrie la Tribunalul Revoluționarilor a avut loc procesul reginei. Spre deosebire de rege, căruia i s-a acordat timp pentru apărare, procesul reginei a fost mai mult o înscenare, luându-se în considerare timpul acordat (mai puțin de o zi) și punctul de vedere misogin iacobin. Acuzația cea mai infamă a fost că a abuzat sexual de fiul ei. După două zile, a fost declarată vinovată de trădare în dimineața zilei de 16 octombrie 1793. Întoarsă în celulă a scris o scrisoare cumnatei sale afirmând conștiința ei clară, credința catolică și sentimentele pentru copiii ei. Scrisoarea nu a ajuns la Élisabeth.^[33]

În aceeași zi, părul ei a fost tăiat și a fost plimbată prin Paris într-un coș deschis purtând o rochie albă simplă. La 12:15 pm, cu două săptămâni jumătate înainte de a împlini 38 de ani, a fost executată ^[34][35] în Piața Revoluției (în prezent Place de la Concorde). Ultimele sale cuvinte au fost „Iertați-mă, domnule, n-am vrut” adresate călăului Sanson, pe care îl călcase pe picior. Corpul ei a fost aruncat într-un mormânt nemarcat în cimitirul Madeleine (care a fost închis anul următor).

Cumnata sa Élisabeth a fost executată în 1794 iar fiul ei a murit în închisoare în 1795. Fiica ei s-a întors în Austria printr-un schimb de prizonieri, s-a căsătorit și a murit fără a avea copii în 1851. Atât corpul ei cât cel și al regelui Ludovic al XVI-lea au fost exhumate la 18 ianuarie 1815 în timpul Restaurației, când contele de Provence a devenit regele Ludovic al XVIII-lea. Înmormântarea rămășițelor regale a avut loc trei zile mai târziu, la 21 ianuarie 1815, după 22 de ani de la executarea regelui Ludovic al XVI-lea, la biserica St Denis.

Maria Antoaneta

Părinți Francisc I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Maria Terezia a Austriei  Frați și surori Archduchess Maria Carolina of Austria[*] Arhiducesa Maria Josepha a Austriei Maria Carolina a Austriei Arhiducesa Maria Christina, Ducesă de Teschen Arhiducesa Maria Anna a Austriei Arhiducesa Maria Amalia a Austriei Arhiducesa Maria Elisabeta a Austriei Arhiducesa Maria Ioana Gabriela a Austriei Archduchess Maria Carolina of Austria[*] Archduchess Maria Elisabeth of Austria[*] Iosif al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Arhiducele Maximilian Franz a Austriei Leopold al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Ferdinand, Duce de Modena Carol Iosif al Austriei  Căsătorită cu Ludovic al XVI-lea al Franței Copii Marie-Thérèse, Ducesă de Angoulême Louis-Joseph, Delfin al Franței Ludovic al XVII-lea al Franței Sophie Hélène Béatrice

* 1796: Victor Amadeus al III-lea (Vittorio Amadeo Maria; 26 iunie 1726 – 16 octombrie 1796) a fost rege al Sardiniei din 1773 până la moartea sa. Deși a fost un politician conservator a efectuat numerose reforme administrative până la declararea războiului cu Franța revoluționară în 1792.^[1] A fost tatăl a trei regi ai Sardiniei.

Născut la Palatul Regal din Torino, a fost fiul lui Carol Emanuel al III-lea al Sardiniei și al celei de-a doua soții a acestuia, Polixena de Hesse-Rotenburg. De la naștere a primit titlul de Duce de Savoia.^[2] El a fost fiul cel mare al părinților săi și a fost moștenitor aparent; tatăl său a mai avut un fiu cu prima soție, numit tot Victor Amadeus, care a murit în 1725. Mama lui a murit când Victor Amadeus avea 11 ani iar tatăl lui s-a căsătorit pentru a treia oară după doi ani. A avut trei surori bune și un frate vitreg.

Ca tânăr prinț, el s-a înconjurat de intelectuali și mulți dintre ei au devenit miniștri importanți în timpul domniei lui. A fost o persoană conservatoare și foarte religioasă, care, ca tânăr băiat, a rămas departe de viața publică. Tatăl său a simțit că el e e nepotrivit pentru a deține puterea.

S-a căsătorit cu infanta Maria Antonia a Spaniei (1729–1785), fiica cea mică a regelui Filip al V-lea al Spaniei și a Elisabeth Farnese.^[4] Cei doi s-au căsătorit la 31 mai 1750 la Oulx și au avut 12 copii.

Cuplul a avut o relație armonioasă; soția sa a avut o influență mică asupra lui.^[4] Căsătoria a fost aranjată de fratele vitreg al Mariei Antonia, regele Ferdinand al VI-lea al Spaniei. Anterior, infanta spaniolă fusese respinsă de Ludovic, Delfin al Franței. Uniunea a fost folosită pentru a consolida relațiile dintre Madrid și Torino care au luptat de părți diferite în Războiul austriac de succesiune. Tratatul de la Aix-la-Chapelle (1748) a încheiat războiul.

Victor Amadeus al III-lea

Când Victor Amadeus a venit la tron în 1773 el a început să lucreze la aspectele birocratice și militare ale domniei. A pus în aplicare mai multe lucrări publice și a acordat o mare atenție la administrarea forțelor armate. A aprobat și a înființat două noi importante instituții culturale de stat la sfatul burgheziei și aristocrației deopotrivă. A început lucrările de îmbunătățire la portul de la Nisa, baraje la Arce și drumul construit pe Coastă.

La izbucnirea Revoluției franceze, Victor Amadeus III a permis celor doi gineri ai săi, Conții de Artois și Provence și Prințeselor Marie Adélaïde și Victoire să stea în regatul său sub protecția sa. După patru ani de lupte, francezii sub Bonaparte au învins armata piedmontese în bătălia de la Montenotte (12 aprilie 1796), bătălia de la Millesimo (13–14 aprilie 1796) și în bătălia de la Mondovi (21 aprilie 1796). La 26 aprilie francezii au proclamat Republica Alba în teritoriile ocupate.

Două zile mai târziu, odată cu Armistițiu de la Cherasco, Republica a fost cedată înapoi lui Victor Amadeus. El a fost forțat să semneze Tratatul de la Paris, la 15 mai, abandonând Prima Coaliție împotriva Republicii Franceze. Termenii tratatului îi cereau să cedeze cetățile de la Cuneo, Ceva, Alexandria și Tortona Franței și să permită trecerea liberă a armatelor franceze în Italia. El a fost, de asemenea, obligat să cedeze Nisa și Savoia.

A murit la castelul Moncalieri după un atac de apoplexie. A murit lăsând un regat deteriorat din punct de vedere economic și două provincii cheie - Savoia și Nisa - devastate de mâinile forțelor revoluționare franceze. A fost înmormântat la biserica Superga de la Torino

Victor Amadeus al III-lea

Părinți Carol Emanuel al III-lea al Sardiniei Polixena de Hesse-Rotenburg  Frați și surori Benedetto[*] Princess Maria Luisa of Savoy[*] Princess Maria Felicita of Savoy[*] Eleonora de Savoia Prince Emanuele Filiberto of Savoy[*]  Căsătorit cu Maria Antonia a Spaniei Copii Carol Emanuel IV, rege al Sardiniei Marie Joséphine, Contesă de Provence Maria Teresa, Contesă de Artois Maria Anna, Duesă de Chablais Victor Emmanuel I, rege al Sardiniei Maurizio, Duce de Montferrat Maria Carolina, Prințesă Electoare de Saxonia Charles Felix, rege al Sardiniei Giuseppe, Conte de Asti

·         1886: A încetat din viaţă Gheorghe Polizu, medic, membru al Academiei Române, autorul primelor manuale medicale din România. Gheorghe A. Polizu (n. 1819, București – d. 16 octombrie 1886, București), medic român, membru de onoare al Academiei Române. A fost membru fondator al Societăţii Medicale Ştiinţifice din Bucureşti, decan al Facultăţii de Medicină din Bucureşti (1869-1880), fondator al publicaţiilor medicale “Gazeta medicală” (1865) şi “România medicală” (1857); (n. 1819).
* 1893: Marie Edme Patrice Maurice de Mac-Mahon, primul Duce de Magenta (patʁis də makma.ɔ̃; n. 13 mai 1808,^[1] Sully, Franța – d. 16 octombrie 1893, Montcresson, Franța) a fost un general și om politic francez, numit mareșal al Franței. A fost șef de stat al Franței între 1873 și 1875 și președinte al celei de a Treia Republici între 1875 și 1879.

Născut la Sully (lângă Autun), în departamentul Saône-et-Loire, Patrice de Mac-Mahon a fost al șaisprezecelea din cei 17 copii ai unei familii nobiliare franceze — bunicul său Jean-Baptiste de Mac-Mahon fusese numit marchiz de Mac-Mahon și marchiz d'Eguilly (din partea soției sale Charlotte Le Belin d'Eguilly) de către regele Ludovic al XV-lea, iar familia sa avea orientare politică monarhistă.

Strămoșii lui se stabiliseră în Franța din comitatul Limerick din Irlanda în timpul domniei lui James al II-lea, din cauza Legilor Penale impuse în Irlanda, cerând să fie naturalizați în 1749.

Patrice de Mac-Mahon a fost educat la Colegiul Louis Le Grand și la Academia St-Cyr, absolvind în 1827.

În armată, a fost aide-de-camp al generalului Achard, și a mers în campanie la Alger în 1830. A rămas în Algeria franceză între 1834–1854, și a fost rănit în timpul unui atac asupra Constantine-ului în 1837. A devenit comandant al Legiunii Străine în 1843, fiind promovat la rangul de general de divizie în 1852.

În Războiul Crimeei, s-a distins în bătălia de la Malakoff de lângă Sevastopol (8 septembrie 1855), în timpul căruia se zice că ar fi spus celebra frază: Aici sunt, aici rămân. I s-a oferit un post în conducerea armatei franceze după război, dar a refuzat, preferând să se întoarcă în Algeria.

A fost numit senator al Franței în 1856.

Patrice de Mac-Mahon, duc de Magenta preşedinte al Franţei, 1873-1879

A luptat în al Doilea Război de Independență al Italiei drept comandant al Corpului al Doilea. A obținut victoria de la Magenta (4 iunie 1859) și a fost numit mareșal când încă era pe câmpul de bătălie. Ulterior, a fost înnobilat ca duce de Magenta de către Napoleon al III-lea.

Începând cu 1 septembrie 1864, a îndeplinit funcția de guvernator general al Algeriei, revenind în țară după izbucnirea Războiului Franco-Prusac, în timpul căruia a condus o unitate de soldați alsacieni (căreia, pe măsură ce armata suferea pierderi, i s-au alăturat soldați din alte unități).

În Războiul Franco-Prusac, MacMahon a comandat Corpurile de armată franceze I și V pe linia sudică a Armatei Rinului. La 4 august 1870, Armata a 3-a prusacă a atacat linia sudică și a ocupat imediat orașul de graniță Wissembourg; după aceea, a avansat să captureze orașul Worth după două zile.

După mai puțin de o săptămână de lupte, întreaga linie sudică a Armatei Rinului nu a mai putut rezista atacurilor prusace și s-a retras spre vest, în teritoriu francez. Armata a 3-a prusacă cucerea oraș după oraș, Corpurile I și V franceze retrăgându-se în grabă spre Chalon-s.-Marne.

Mac-Mahon și-a părăsit Corpurile și a condus restul de 120.000 de soldați ai Armatei Rinului (Corpurile I, VII, XII) cu Napoleon al III-lea. Ei au început să mărșăluiască de la Châlons-sur-Marne spre nord-nord-est într-o tentativă de a aduna armata asediată la Metz la peste 130 km spre est. Dar Armata a 3-a prusacă avansa extrem de rapid; în mai puțin de 3 săptămâni, ea a parcurs 325 km și a interceptat Armata Franceză de-a lungul râului Meuse, și s-a luptat cu ea timp de 3 zile (29–31 august), obligându-i pe francezi să se retragă la Sedan. Între timp, prusacii înființaseră o Armată a 4-a, care s-a deplasat spre flancul sudic al Sedanului, în timp ce Armata a 3-a a săpat tranșee la nord de Sedan.

La 1 septembrie 1870, prusacii au asediat orașul Sedan. La porțile lui se afla o forță de 200.000 de soldați prusaci sub comanda generalului Helmuth von Moltke. Mac-Mahon a fost foarte nehotărât, permițând germanilor să aducă întăriri și să încercuiască Sedanul complet.

Mac-Mahon a fost rănit și a lăsat comanda în mâinile generalului De Wimpffen care a anunțat capitularea armatei franceze. La 2 septembrie Napoleon al III-lea a capitulat și el, împreună cu restul de 83.000 de soldați francezi (Bătălia de la Sedan).

Când Comuna din Paris a fost reprimată în mai 1871, Mac-Mahon a condus trupele versailles-eze.^[2] Armata franceză a petrecut opt zile masacrând muncitori, împușcând civili. Zeci de mii de comunarzi și muncitori au fost executați sumar; alți 38.000 au fost închiși și 7.000 au fost deportați.

Ca președinte al Franței, l-a demis la 16 mai 1877 pe primul ministru republican Jules Simon, înlocuindu-l cu ducele de Broglie, orleanist, înainte de a dizolva Camera Deputaților într-o tentativă de a opri creșterea republicanismului și de a îmbunătăți șansele unei restaurări a monarhiei cu ajutorul contelui de Chambord.

Cum Adunarea Națională îi fixase la 9 noiembrie 1873 mandatul la șapte ani, el a declarat într-un discurs ținut la 4 februarie 1874 că va ști cum să facă ordinea legală respectată timp de șapte ani. Preferând să rămână în afara partidelor, mai degrabă a asistat decât să ia parte la procedurile care, în ianuarie și februarie 1875, au dus la adoptarea legilor fundamentale care au stabilit republica drept guvern legal al Franței. Mac-Mahon scrie totuși în memoriile sale: „Prin tradiția familiei și prin sentimentele față de casa regală ce mi-au fost insuflate din educația timpurie, nu puteam fi decât legitimist.” Lui i-a displăcut și să formeze în 1876 cabinetele Dufaure și Jules Simon, în care era reprezentat elementul republican.

Patrice de Mac-Mahon, duce de Magenta

Când revendicările episcopilor de la Poitiers, Nîmes și Nevers, care recomandau cazul Papei captiv Pius al IX-lea simpatiei guvernului francez, ele au fost întâmpinate de o rezoluție a Camerei, propusă de stânga ca guvernului să i se ceară să „reprime manifestațiile ultramontaniste” (4 mai 1877). Mac-Mahon i-a cerut după douăsprezece zile lui Jules Simon să demisioneze, a chemat la putere un guvern conservator condus de ducele de Broglie, a convins Senatul să-i permită să dizolve Camera, și a călătorit prin țară pentru a asigura succesul conservatorilor în alegeri, susținând în același timp că nu dorește răsturnarea republicii. Alegerile de la 14 octombrie s-au soldat cu o majoritate de 120 de locuri pentru stânga; guvernul de Broglie a demisionat la 19 noiembrie, iar președintele a format un guvern de stânga condus de Dufaure. El și-a păstrat funcția până în 1878, pentru a permite ca Expoziția Universală să se desfășoare într-un climat politic liniștit, după care, după ce alegerile senatoriale din 5 ianuarie 1879 au adus o nouă victorie a stângii, Mac-Mahon a găsit un pretext pentru a demisiona (30 ianuarie 1879), și a fost înlocuit cu Jules Grévy.

„Am rămas un soldat”, scria el în memoriile sale, „și pot spune cu conștiința curată nu doar că am servit un guvern după altul cu loialitate, ci și că, atunci când au căzut, le-am regretat pe toate, cu excepția celui al meu”. După ce s-a retras din viața publică, a rămas stimat de toate părțile: Jules Simon, cu care a avut doar relații reci, l-a numit apoi „un mare căpitan, un mare cetățean și un om de bine” (un grand capitaine, un grand citoyen et un homme de bien). În timpul președinției sale, a permis republicii să se înființeze, dar, pe de altă parte, atât cât i-au permis prerogarivele, a amânat progresul politic al partidelor ostile Bisericii Catolice, convins fiind că triumful radicalismului va fi o mare pierdere pentru Franța. În ultimii paisprezece ani ai vieții, a rămas retras, departe de viața politică.

A murit la Château de La Forest din Montcresson, Loiret în 1893. A fost înmormântat cu onoruri naționale la Les Invalides.

Patrice de Mac-Mahon

Părinți Maurice-François de Mac-Mahon[*]  Frați și surori Charles Marie de Mac-Mahon[*]  Căsătorit cu Élisabeth de Mac Mahon[*] (din 13 martie 1854)  Copii Marie Armand Patrice de Mac Mahon[*] Emmanuel de Mac Mahon[*]

·         1916: A încetat din viaţă Constantin Radovici, actor român şi conducător al mai multor trupe teatrale, regizor şi autor dramatic. A jucat la Teatrele Naţionale din Craiova şi Bucureşti, în companiile “Davilla” şi “Marioara Voiculescu”, la Schauspielhaus (Berlin) şi în numeroasele sale formaţiuni proprii. Printre rolurile sale se numără: Dragomir (“Năpasta” de Caragiale), Primarul (“Un duşman al poporului” de Ibsen), Samson (“Samsom” de Bernstein), Actorul (“Azilul de noapte” de Gorki) şi Kean (“Kean” de Dumas) (n. 15 ianuarie 1877).

* 1926: Prințesa Frederica de Hanovra (9 ianuarie 1848 – 16 octombrie 1926) a fost membră a Casei de Hanovra. După căsătorie a trăit în general în Anglia, unde a fost un membru proeminent al societății.

Prințesa Frederica de Hanovra

Frederica s-a născut la 9 ianuarie 1848 la Hanovra, ca al doilea copil și prima fiică a Prințului Ereditar de Hanovra (mai târziu regele George al V-lea de Hanovra) și a soției acestuia, Prințesa Maria de Saxa-Altenburg. Pe linie paternă a fost strănepoata regelui George al III-lea al Regatului Unit.

În ianuarie 1866, primul ministru al Prusiei Otto von Bismarck a început negocierile cu Hanovra, reprezentată de contele Platen-Hallermund, privind o posibilă căsătorie între Frederica și Prințul Albrecht al Prusiei.^[1] Planurile nu s-au finalizat deoarece tensiunea dintre Hanovra și Prusia a crescut, în final ducând la războiul austro-prusac (14 iunie - 23 august 1866).

În 1866, tatăl Fredericăi a fost detronat ca rege al Hanovrei. Familia s-a stabilit la Gmunden în Austria, unde dețineau Schloss Cumberland (numit astfel după titlul ducal britanic pe care îl deținea tatăl Fredericăi). Frederica a vizitat Anglia cu familia ei în mai 1876,^[2] și din nou, după decesul tatălui, în iunie 1878.^[3]

Prințesa s-a îndrăgostit de baronul Alfons von Pawel-Rammingen (1843–1932), fiul unui oficial guvernamental al Ducatului de Saxa-Coburg și Gotha. Alfons a fost comisul tatălui ei.^[4] Alfons a fost naturalizat ca supus britanic la 19 martie 1880 și, la 24 aprilie 1880 el și Frederica s-au căsătorit.^[5] Nunta a avut loc la Castelul Windsor și ceremonia religioasă a fost ținută de episcopul de Oxford.^[6]

Sora lui Alfons, Anna, era căsătorită cu baronul Oswald von Coburg, fiul unui fiu nelegitim al Prințului Ludwig Karl Friedrich de Saxa-Coburg-Saalfeld (al treilea fiu al lui Ernest Frederic, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld).

După căsătorie, Frederica și Alfons au locuit într-un apartament la Hampton Court Palace.^[7] Cuplul a avut un singur copil, o fiică, care s-a născut și a murit la Hampton Court Palace:

• Victoria Georgina Beatrice Maud Anne (7 martie 1881 – 27 martie 1881).^[8]

Frederica și Alfons erau oaspeți frecvenți la Castelul Windsor și la Casa Osborne. Frederica a murit în 1926 la Biarritz, Franța, la vârsta de 78 de ani.

Prințesa Frederica de Hanovra

Baroneasă von Pawel-Rammingen

Frederica de Hanovra circa 1915 Părinți George al V-lea de Hanovra Maria de Saxa-Altenburg  Frați și surori Ernest Augustus, Prinț de Hanovra Prințesa Maria de Hanovra  Căsătorită cu Baronul Alfons von Pawel-Rammingen Copii Victoria Georgina Beatrice Maud Anne

·         1935: A încetat din viaţă actorul Constantin I. Nottara, actor, personalitate cu aură legendară a istoriei teatrului românesc (interpret, director de scenă, profesor de actorie); (n.05.07.1859). Constantin I. Nottara (n. 5 iunie 1859, București – d. 16 octombrie 1935, București) actor român.

A fost elevul lui Ștefan Vellescu. În 1877, Nottara a început să joace pe scena Teatrului Național. Unul dintre pionierii școlii realiste de interpretare scenică, a aderat un timp la stilul romantic de joc, sub influența cerințelor vremii și sub îndrumarea lui Mihail Pascaly. A studiat la Conservatorul de Arta Dramatică și Lirică din București și la Teatrul Odeon din Paris, preluând la întoarcere la numai 24 de ani majoritatea rolurilor principale ale Naționalului.

Nottara s-a afirmat în roluri ca Shylock, Hamlet și Lear din teatrul shakespearean, Oedip din Oedip rege de Sofocle, Don Salluste din Ruy Blas de Hugo, bătrânul medic din Medicul în dilemă de Shaw, Ștefan Tipătescu din O scrisoare pierdută și Ion din Năpasta de Ion Luca Caragiale, Vlaicu din Vlaicu Vodă de Alexandru Davila, Ștefan cel Mare din Apus de Soare și Tudose din Hagi-Tudose de Delavrancea etc. În 60 de ani de scenă a jucat în aproximativ 700 de roluri de compoziție.

Contactul cu dramaturgia originală, îndrumarea lui Caragiale și colaborarea cu actori de orientare net realistă ca Aristizza Romanescu și Grigore Manolescu, l-au readus la vechea sa orientare realistă. Jocul lui Nottara profund emoționant, pus în valoare de un glas modulat caracteristic, și expresiv prin frazare, se întemeia pe construirea gândită și precisă a rolului, astfel încât nimic din interpretare să nu rămână nejustificat.

Nottara a avut o intensă activitate și ca director de scenă și profesor la Conservatorul dramatic din București. Printre elevii săi se numără actori de renume: Tony Bulandra, Velimir Maximilian, Ion Manolescu, Maria Ventura, Maria Filotti etc.

A locuit pe str. Câmpineanu, fostă Regală, în apropierea Teatrului Național bombardat în cel de-al Doilea Război Mondial și pe actualul Bulevard Dacia la nr. 105, unde s-a aflat până de curând casa memorială.

Constantin Nottara

Actorul C.I. Nottara la sfârșitul secolului al XIX-lea   Constantin I. Nottara - caricatură de Nicolae S. Petrescu-Găină   Omul șarpe (Hamlet, actul III), în Revista Pagini literare - caricatură de Nicolae S. Petrescu-Găină

·         1936: A încetat din viaţă eseistul, poetul şi povestitorul chinez Lu Xun (pseudonimul lui Zhou Shuren). Prin publicarea lucrării “Jurnalul unui nebun”, el a declanşat procesul de modernizare a literaturii chineze (n. 25 septembrie 1881).
* 1944: Rufino Blanco-Fombona (n. 17 iunie 1874 - d. 16 octombrie 1944) a fost un scriitor și om politic venezuelean, personalitate marcantă a Americii Latine.
Opera:

• 1899: Trubaduri și cântece ("Trovadores y trovas");
• 1904: Povestiri americane ("Cuentos americanos");
• 1907: Omul de fier ("El hombre de hierro");
• 1911: Cântece din închisoare și surghiun ("Cantos de la prisión y del destierro");
• 1915: Omul de aur ("El hombre de oro");
• 1917: Mari scriitori americani ("Grandes escritores de América");
• 1921: Conchistadorul spaniol al secolului al XVI-lea ("El conquistador español del siglo XVI");
• 1933: Drumul neîmplinirii ("Camino de imperfección").

Rufino Blanco-Fombona

·         1946: Inculpații condamnați la moarte în principalul proces de la Nürnberg, au fost executați. Intre acestia au fost: Hans Frank, avocat german, guvernator general al Poloniei ocupate (n. 1900), Wilhelm Frick , avocat german, ministru de interne în Germania Nazistă și protector al Protectoratului Boemiei și Moraviei(n. 1876), Alfred Jodl,general german, șeful Statului Major al Înaltului Comandament al Wehrmachtului (n. 1890), Wilhelm Keitel,feldmareșal german din Al Doilea Război Mondial; (n. 1882), Julius Streicher, politician german, fondatorul săptămânalului Der Stürmer, principalul organ de propagandă antisemită nazistă din Al treilea Reich; (n. 1885).
* 1946: Alfred Josef Ferdinand Jodl (n. Alfred Baumgärtler, 10 mai 1890, Würzburg - d. 16 octombrie 1946, Nürnberg) a fost un general german, șeful Statului Major al OKW, unul dintre principalii comandanți militari din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. La procesul de la Nürnberg a fost acuzat, condamnat la moarte și executat pentru crime de război și crime împotriva umanității. În 1953, a fost reabilitat de Înalta Curte de Denazificare ca militar la datorie.

Tatăl său, Alfred Jodl, a fost ofițer german iar mama sa, Therese Baumgärtler, provenea din mediul rural. Căsătoria dintre părinții săi a fost posibilă numai în 1899, după ce tatăl său și-a terminat cariera militară. Cu această ocazie, Alfred Jodl a primit numele de familie al tatălui său. A urmat școala de cadeți și în 1910 a intrat într-un regiment al armatei germane.

La scurt timp după izbucnirea Primului Război Mondial, a fost grav rănit la femur. S-a vindecat și a participat atât pe frontul de răsărit, cât și pe cel de apus. Deziluzionat de pierderea războiului de către Germania, Jodl a intenționat să părăsească armata și să devină medic.

În 1935 a fost înaintat la gradul de general-maior. După Anschluss a fost trimis la Viena, la comanda regimentului 44 de artilerie. În septembrie a participat la invadarea Poloniei.

Fervent sprijinitor al NSDAP, Jodl era un apropiat al lui Hitler, care l-a numit în 1939 șef al operațiilor. În 1944 a fost înaintat la gradul de Generaloberst (general-colonel).

În timpul complotului din iulie, împotriva lui Hitler, Jodl a fost rănit, fiind aproape de moarte. S-a refăcut, astfel că în 1945 a fost în situația de a semna capitularea necondiționată a Germaniei. Curând după aceea, a fost arestat, fiind acuzat de crime de război.

În procesul de la Nürnberg, generalul Alfred Jodl a fost judecat pentru că a acceptat ordine care contraveneau legilor războiului și a fost găsit vinovat de crime de război și crime împotriva umanității. Jodl a fost condamnat la moarte, alături de alți criminali de război naziști, și executat la 16 octombrie 1946 prin spânzurare. În urma demersurilor Luisei von Benda, cea de a doua soție a lui Jodl, Înalta Curte de Denazificare din München, printr-o sentință rămasă definitivă în 2 martie 1953 l-a reabilitat, stabilind că el nu putea fi încadrat la procesul de la Nürnberg nici în primul grup de acuzați (principalii vinovați), nici în cel de-al doilea (cei agresivi).

Alfred Josef Ferdinand Jodl

Generalul Alfred Jodl în 1940 Părinți Alfred Jodl, Therese Baumgärtler Frați și surori Ferdinand Jodl

* 1946: Sir Granville Bantock (7 august 1868 – 16 octombrie 1946) a fost un compozitor englez de muzică clasică.

Granville Bantock

* 1946: Rudolf Ferdinand Spitaler (* 7 ianuarie 1859 la Bleiberg, Carintia, Austria; † 16 octombrie 1946 în Lübtheen, Mecklenburg, Zona de ocupație sovietică din Germania) a fost un astronom, geofizician, meteorolog și climatolog austriac.^[3][4][5][6]

A descoperit 64 de obiecte IC, în timp ce lucra la Observatorul din Viena, precum și cometa 113P/Spitaler.^[7]

A fost unul dintre primii care a speculat existența celei de-a 13 constelații zodiacale, identificată mai târziu ca fiind Ophiuchus.

Rudolf Spitaler

Rudolf Spitaler

·         1951: Primul-ministru al Pakistanului, Liaquat Ali Khan, este asasinat în orasul Rawalpindi.
* 1956: Jules Rimet (n. 14 octombrie 1873 – d. 16 octombrie 1956) a fost președintele Federației Franceze de Fotbal din 1919 până în 1946 și al FIFA între 1921 și 1954.De numele lui se leaga Cupa Mondiala Jules Rimet,care este data o data la 4 ani,castigatorului Campionatului Mondial de Fotbal.

Jules Rimet

Jules Rimet în 1920

* 1959: George Catlett Marshall, cunoscut, mai ales, ca George Marshall (n. 31 decembrie 1880 - d. 1959) a fost un general, diplomat și politician american, distins cu Premiul Nobel pentru Pace. S-a născut în familia unui prosper om de afaceri din Pennsylvania. De mic a arătat înclinații spre o carieră militară. Astfel, el urmează cursurile Institutului Militar din Virginia, pe care le absolvă în 1901. Ca tânăr ofițer participă la Primul Război Mondial, unde se remarcă prin calitățile sale. După război îndeplinește diverse misiuni în China și în SUA.

În 1939 președintele F.D. Roosevelt îl numește șef al Marelui Stat Major cu gradul de general. În perioada celui de-al doilea război mondial se remarcă în special ca membru al comisiei care a supervizat studiile asupra bombei atomice. În 1945 își încetează cariera militară, intrând în serviciul diplomatic. Deține funcții importante în administrația de la Washington: secretar de stat (1947-1949), ministru al Apărării în timpul războiului din Coreea (1950-1951). Nemulțumit de evoluția evenimentelor, în septembrie 1951 își prezintă demisia și se retrage din viața publică. Peste doi ani (1953) primește Premiul Nobel pentru Pace. În 1959, i s-a acordat Premiul Carol cel Mare.

A încetat din viață în 1959 la Washington.

George Marshall

Fotografie oficială din 1946

* 1960: Toma T. Socolescu (n. 20 iulie 1883, Ploiești — d. 16 octombrie 1960, București) a fost un arhitect român, reprezentant al arhitecturii autohtone de la începutul secolului al XX-lea până la începutul celui de-al Doilea Război Mondial. Și-a consacrat întreaga viață dezvoltării județului Prahova și, în special, a orașului Ploiești, prin fondarea Bibliotecii Nicolae Iorga a Muzeului Județean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus”, contribuind totodată la viața culturală a României. Printre cele mai importante construcții proiectate se numără Catedrala Sfântul Ioan Botezătorul, Halele Centrale, Palatul de Justiție, Palatul Școalelor Comerciale, Banca Creditul Prahovei și Cinematograful Scala.

A fost primarul Ploieștiului în perioada decembrie 1919 – martie 1920, iar în 1927 s-a stabilit la Păulești, comună al cărei primar a fost între anii 1938 și 1945 și a cărei infrastructură a dezvoltat-o.

În perioada comunistă, nedorind să se afilieze Partidului Comunist, familia sa a fost persecutată de către Securitate, el a fost evacuat din casa sa de la Păulești iar bunurile i-au fost confiscate. S-a mutat la București, unde a și murit în 1960.

Provenit dintr-o familie de arhitecți care au marcat arhitectura românească modernă până la al Doilea Război Mondial, Toma T. Socolescu s-a remarcat prin realizarea unor clădiri remarcabile, crearea unor fundații culturale, precum și redactarea unor studii de specialitate dedicate arhitecturii românești și evoluției ei. În prezent, numele său este un punct de referință în domeniul artei și al arhitecturii, iar multe din construcțiile realizate după planurile sale sunt clasate drept monumente istorice.

Toma T. Socolescu

Toma T. Socolescu în tinerețe.

·         1962 - A murit Alexandru Claudian, poet şi sociolog al literaturii (n.08.04.1898).

* 1962: Gaston Bachelard (n. 27 iunie 1884, Bar-sur-Aube, Franța - d. 16 octombrie 1962, Paris) a fost un filozof și critic literar francez. Gaston Bachelard este considerat întemeietorul criticii literare moderne.

Gaston Bachelard

* 1962: Prințesa Elena a Serbiei sau Jelena Karađorđević (4 noiembrie 1884 – 16 octombrie 1962) a fost fiica regelui Petru I al Serbiei și a soției acestuia, Prințesa Zorka a Muntenegru. Ea a fost sora mai mare a lui George, Prinț Moștenitor al Serbiei și a regelui Alexandru I al Iugoslaviei. Ea a fost, de asemenea, nepoata Anastasiei de Muntenegru, soția Marelui Duce Nicolae Nicolaevici al Rusiei, și a Prințesei Milica de Muntenegru, soția Marelui Duce Petru Nicolaevici al Rusiei, femeia care l-a prezentat pe Grigori Rasputin țarinei Alexandra Feodorovna.^[1] S-a născut ca Prințesa Jelena Karađorđević, a devenit Prințesa Jelena a Serbiei și la ascensiunea tatălui ei a devenit cunoscută ca Elena Petrovna, Jelena Petrovna, Hélène Petrovna sau Ellen Petrovna după căsătorie.

Mătușa ei, Elena de Muntenegru, regină consort a Italiei, a invitat-o ​​pentru o vizită și a prezentat-o Prințului Ioan Constantinovici al Rusiei. La scurt timp, el a cerut-o în căsătorie. A fost o căsătorie din dragoste, o surpriză pentru familie, deoarece se credea că blândul și introvertitul Ioan va deveni călugăr ortodox rus.^[2] "Probabil știți că Ioancic este logodit cu Elena a Serbiei, aceasta este atât de emoționant", a scris verișoara sa îndepărtată în vârstă de 14 ani, Marea Ducesă Tatiana Nicolaevna mătușii sale, Marii Ducese Olga Alexandrovna la 14 iulie 1911.

Cuplul s-a căsătorit la 21 august 1911, la Sankt Petersburg, Rusia.

Elena a studiat medicina la Universitatea din Sankt Petersburg, carieră la care a trebuit să renunțe atunci când a născut primul ei copil.^[3] Cuplul a avut doi copii, Prințul Vsevelod Ivanovici (20 ianuarie 1914 - 18 iunie 1973) și Prințesa Caterina Ivanovna născută la Pavlovsk (12 iulie 1915 - 14 iulie 2007). Cei trei copii și șapte nepoți ai fiicei ei Prințesa Caterina, care s-a căsătorit și ulterior s-a separat de Farace di Villaforesta sunt strănepoții Marelui Duce Constantin Constantinovici al Rusiei și ai soției sale, Marea Ducesă Elisabeta Mavrikievna.

Prințesa Elena a Serbiei

Prințesa Elena Petrovna a Rusiei

Prințesa Elena cu soțul ei Prințul Ioan Constantinovici al Rusiei Părinți Petru I al Serbiei Zorka, prințesă a Serbiei  Frați și surori George, Crown Prince of Serbia[*] Alexandru I al Iugoslaviei  Căsătorită cu Prințul Ioan Constantinovici al Rusiei Copii Prințul Vsevelod Ivanovici Prințesa Ecaterina Ivanovna

* 1969: Prințesa Theodora a Greciei și Danemarcei (greacă Πριγκίπισσα Θεοδώρα της Ελλάδας και Δανίας; 30 mai 1906 – 16 octombrie 1969) a fost a doua fiică a Prințului Andrei al Greciei și Danemarcei și a Prințesei Alice de Battenberg. S-a născut în Grecia în insula Corfu.

Theodora a fost sora Prințului Filip, Duce de Edinburgh, soțul reginei Elisabeta a II-a a Regatului Unit. De asemenea, ea a avut trei surori: Prințesa Margarita, Prințesa Cecilie și Prințesa Sofia.

Theodora s-a căsătorit cu Berthold, Margraf de Baden la 17 august 1931 la Neues Schloß, Baden-Baden, Germania. Ei au avut trei copii. Theodora a murit la 16 octombrie 1969 la Büdingen, Germania, supraviețuind soțului ei șase ani. Mama ei, Prințesa Alice, a murit la cinci săptămâni după ea, la 5 decembrie 1969.

Prin tatăl ei, a fost nepoata regelui George I al Greciei și a reginei Olga Constantinova a Rusiei (nepoată a țarului Nicolae I al Rusiei). Prin mama ei a fost stră-strănepoata reginei Victoria și a Prințului Albert. Mama ei a fost nepoata Prințesei Alice, a doua fiică a reginei Victoria.

Prințesa Theodora

Părinți Prințul Andrei al Greciei și Danemarcei Prințesa Alice de Battenberg  Frați și surori Filip, Duce de Edinburgh Prințesa Sofia a Greciei și Danemarcei Prințesa Cecilie a Greciei și Danemarcei Prințesa Margarita a Greciei și Danemarcei  Căsătorită cu Berthold, Margraf de Baden Copii Prințesa Margarita Maximilian, Margraf de Baden Prințul Ludwig Wilhelm

·         1981: A murit generalul israelian Moshe Dayan; (n. 1915).
* 1982: Hans Hugo Bruno Selye (n. 26 ianuarie 1907, Viena, Austro-Ungaria — d. 16 octombrie 1982, Montreal, Canada) a fost un biochimist canadian de origine austro-ungară, cel care a introdus în știință noțiunea de stres.

Hans Hugo Bruno Selye s-a născut într-o familie cu tradiții intelectuale, în care mama era de origine austriacă, iar tatăl de origine maghiară.

Fiul lui Hugo Selye, de profesie medic militar, și-a petrecut copilăria și a urmat cursurile Școlii primare din orășelul Komárno, unde unitatea tatălui său se afla staționată în timpul primului război mondial.

Și-a continuat studiile la Facultatea de Medicină din cadrul Universității Germane din Praga, pe care a absolvit-o în anul 1929. Pe parcursul facultății, timp de un an a urmat cursurile de medicină la Universitățile din Paris și Roma.

Tânărul manifesta, încă de pe atunci, o atracție deosebită pentru activitatea de cercetare științifică. La scurt timp după absolvire, a ocupat postul de asistent universitar în cadrul Institutului de Patologie Experimentală. A deținut această poziție până în anul 1931, când a obținut titlul de Doctor în Științe. Începând cu acest an, a obținut o bursă de studii Rockefeller la Universitatea Johns Hopkins din Baltimore (S.U.A.), unde a început să studieze biochimia și igiena.

În anul 1932, s-a stabilit la Montreal, destinația sa finală. Aici a început să predea biochimia, la Universitatea McGill.

Datorită pregătirii sale excepționale și rezultatelor experimentale obținute, Selye a devenit profesor de histologie în anul 1941, iar din anul 1945 a ocupat funcția de director al Institutului de Medicină și Chirurgie Experimentală al Universității din Montreal. Și-a menținut această poziție până la finele lui 1977. Aceasta este perioada când pune bazele teoretice și practice pentru argumentarea sindromului general de adaptare (General Adaptation Syndrome - GAS), în jurul căruia gravitează apoi întreaga sa știință și filozofie.

Ca director al acestui institut, Selye și-a închegat colective solide, echipe multidisciplinare de cercetare care explorau cele mai variate aspecte ale impactului adaptării organism – mediu.

În anul 1977, datorită amplorii rezultate din multiplicarea și diversificarea problematicii studiate, Selye împreună cu Alvin Toffler au fondat, în cadrul aceleiași universități, Institutul Internațional al Stresului. În calitatea sa de președinte al acestuia și al Fundației Hans Selye, sprijină preocupările de bază ale medicinii, psihologiei și sociologiei contemporane în combaterea bolilor civilizației și îndeosebi ale distrugătorului flagel, care este cancerul.

Selye este cel ce a introdus în circulație conceptul de stres. Când i s-a cerut să prezinte în Franța o conferință pe această temă, s-a constatat că în limba franceză nu exista nici un cuvânt care să redea noțiunea de stres. Așa că, francezii l-au născocit: Le stress. La fel s-a întâmplat și când i s-a cerut să țină o conferință în Germania. Neexitând un astfel de cuvânt în germană, i s-a spus, simplu: Der Stress.

De-a lungul timpului i-au fost acordate titluri onorifice de către 123 de societăți științifice și instituții de învățământ din 12 țări și a obținut de 43 de ori titlul de Doctor Honoris Causa.

Până în prezent, savantul apare citat de peste 365.000 de ori în lucrări, studii sau cercetări științifice.

S-a stins din viață la vârsta de 75 de ani la Montreal, în toamna anului 1982. A lăsat în urmă peste 50 de ani dedicați studiului cauzelor și consecințelor stresului, materializați în peste 39 de cărți și 1700 de articole de specialitate.

Printre lucrările sale cele mai importante se numără:

• Stress without Distress (1974),
• In vivo. The case of Supramolecular Biology (1968),
• From dream to discovery (1964) și
• The Stress of Life (1956).

·         1991: A încetat din viaţă traducătorul şi eseistul Leon Leviţchi, cel mai mare shakespearolog român contemporan. Numele său este legat de ediţia “integrală”, în 11 volume, a pieselor lui W. Shakespeare, reulată în anii ’80 ca ediţie critică; (n. 27 august 1918).

* 1991: Blago Zadro (31 martie 1944 – 16 octombrie 1991) a fost comandantul corpului de nord al forțelor croate de apărare din Vukovar (Croația), în timpul Războiului Croat de Independență. A fost ucis într-un atac al forțelor sârbe, în cartierul industrial Borovo Naselje.

Zadro s-a născut în satul Donji Mamići - Ledinac, municipalitatea Grude, în Herțegovina, iar familia sa s-a mutat în Borovo Naselje în 1954, unde el a absolvit școala și liceul, apoi s-a angajat la uzina „Borovo” din localitate.^[1]

S-a căsătorit cu Katica, cu care a avut trei băieți, Robert, Tomislav și Josip.

A devenit activ în politică în perioada primelor alegeri democratice din Croația, în 1990, și a fost ales vicepreședintele Uniunii Democrate Croate (HDZ) din Vukovar, apoi președintele districtului municipal „Bratstvo i Jedinstvo”. Când a început războiul, Zadro s-a înrolat în forțele armate croate.

Memorialul Blago Zadro din Vukovar, Strada Trpinjska

A fost comandantul Batalionului al 3-lea din cadrul Brigăzii 204 (Vukovar) al armatei croate în timpul sângerosului asediu al Vukovarului, unde a condus cu curaj apărarea împotriva Armatei Populare Iugoslave (Jugoslovenska Narodna Armija – JNA) și a forțelor sârbe locale. Brigada lui Zadro a fost desemnată să apere Borovo Naselje și artera vitală Trpinjska Cesta (Bulevardul Trpinja)^[1], o stradă conducând direct în Vukovar. Datorită importanței sale, bulevardul era ținta principală a unităților de tancuri ale JNA care atacau orașul și a devenit cunoscută drept „Cimitirul tancurilor”,^[2] datorită acțiunilor formațiunilor lansatoare de rachete anti-tanc ale lui Zadro, „Furnicile Galbene” și „Plutonul turbo”,^[2] care au respins mai multe atacuri. Cel mai notabil incident s-a petrecut pe 18 septembrie, când un întreg batalion, alcătuit din aproximativ 60 de tancuri și blindate, a fost prins în ambuscadă și distrus pe Trpinjska Cesta.^[3]

Zadro a fost ucis de forțele sârbe pe 16 septembrie. Trupul său a fost inițial recuperat și îngropat de unitatea sa. Totuși, când forțele sârbe au capturat orașul, trupul său a fost dezgropat și a rămas dispărut până în vara anului 1998, când a fost exhumat, împreună cu trupurile altor 937 de victime, dintr-o groapă comună din Borovo Naselje. Blago Zadro a fost înmormântat cu onoruri pe Aleja hrvatskih branitelja (Aleea Apărătorilor Croației) din noul cimitir din Vukovar, pe 16 octombrie 1998.

După moartea lui, a fost avansat post-mortem la gradul de general-maior. Doi din fiii săi au luptat împreună cu el în Vukovar; cel mai mare, Robert, a dispărut ulterior în luptă, în apropiere de Kupres, Bosnia și Herțegovina.^[1]

Vladimir Šeks, președintele Parlamentului Croației (Sabor), a declarat că „fără eroi precum Blago Zadro, nu ar exista o Croație liberă”^{[necesită citare]}. La comemorarea morții sale, desfășurată în fiecare an în Vukovar, participă întotdeauna mulți demnitari și foști camarazi. Strada principală din Borovo Naselje și o școală militară din Zagreb au primit numele lui. De asemenea, o stradă din Grude îi poartă numele, iar în satul natal, Donji Mamići, în memoria lui a fost ridicat un monument.

Povestea lui Blago și a apărătorilor Vukovarului este subiectul unui film internațional de lungmetraj.

Blago Zadro

Memorialul Blago Zadro din Vukovar, Strada Trpinjska Mormântul lui Blago și Robert Zadro

* 1992: Shirley Booth (n. 31 august 1898 - d. 16 octombrie 1992) a fost o actriță americană de film laureată a premiului Oscar și laureată a triplei recunoașteri filmice numită Triple Crown of Acting, o categorie aparte pentru actorii și actrițele care sunt câștigători ai premiilor Oscar, Tony și Emmy.
* 1993: Florence Nwanzuruahu Nkiru Nwapa (n. 13 ianuarie 1931 – d. 16 octombrie 1993) a fost o autoare nigerianǎ cunoscută sub denumirea de Flora Nwapa. Aceasta a fost supranumită „mama literaturii moderne africane”. Predecesoare a unei generații de femei africane autoare, ea este cunoscută ca fiind prima romancieră africană care a avut opere publicate în limba engleză în Marea Britanie, astfel primind o recunoaștere internațională, cu primul ei roman Efuru, fiind publicat în 1966 de Heinemann Educational Books
* 1997: Prințesa Olga a Greciei și a Danemarcei (greacă Πριγκίπισσα Όλγα της Ελλάδας και Δανίας) (11 iunie 1903 – 16 octombrie 1997) a fost nepoata regelui George I al Greciei și soția ultimului Prinț regent al Iugoslaviei.

Prințesele Olga, Elisabeta și Marina a Greciei.

Prințesa Olga s-a născut la Atena, Grecia, la 11 iunie 1903. Tatăl ei era Prințul Nicolae al Greciei și Danemarcei, al treilea fiu al regelui George I al Greciei. Mama ei era Marea Ducesă Elena Vladimirovna a Rusiei, o nepoată a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei.

În general familia era săracă și forțată să trăiască în exil de când ea avea 11 ani, în urma răsturnării monarhiei grecești. Mai târziu familia s-a mutat la Paris.

S-a căsătorit la Belgrad la 22 octombrie 1923 cu Prințul Paul al Iugoslaviei, care era regent după asasinarea regelui Alexandru I al Iugoslaviei. Prințul Paul și Prințesa Olga au avut trei copii:

• Prințul Alexandru al Iugoslaviei (13 august 1924)
• Prințul Nikola al Iugoslaviei (29 iunie 1928 – 12 aprilie 1954)
• Prințesa Elisabeta a Iugoslaviei (7 aprilie 1936)

Prin fiica ei Elisabeta, ea a fost bunica actriței Catherine Oxenberg.

Prințesa Olga a Greciei și Danemarcei

Prințesa Olga a Iugoslavia

Părinți Prințul Nicolae al Greciei și Danemarcei Marea Ducesă Elena Vladimirovna a Rusiei  Frați și surori Prințesa Marina a Greciei și Danemarcei Prințesa Elisabeta a Greciei și Danemarcei  Căsătorită cu Prințul Paul al Iugoslaviei Copii Prințul Alexandru Prințul Nicola Prințesa Elisabeta

Jump to navigationJump to search

Shirley Booth

·         1998 - A murit Jon Postel, pionier american al creării şi administrării Internetului.

·         2001 - A murit actorul şi regizorul francez Jean Danet, fondatorul teatrului itinerant „Treteaux de France” (n.1924).

·         2003: A încetat din viaţă fostul pugilist ungar Laszlo Papp, triplu campion olimpic. Este considerat unul dintre cei mai mari sportivi ai Ungariei, din toate timpurile; (n. 25 martie 1926). László Papp (n. 25 martie 1926, Budapesta – d. 16 octombrie 2003, Budapesta) a fost un boxer maghiar.

·         2004: A murit Pierre Salinger, scriitor, fost secretar de presa al Casei Albe in timpul mandatului presedintelui american John F. Kennedy; (n. 1925).
* 2006: Gheorghe Váczi (n. 4 august 1922,^[1] Mediaș, România – d. 16 octombrie 2006, Arad, România) a fost un fotbalist român de etnie maghiară. A fost golgheter în sezoanele de Divizia A 1948-1949 cu 24 de goluri și Divizia A 1951 cu 23 de goluri.
* 2007: Deborah Kerr, CBE (n. 30 septembrie 1921, Helensburgh, Scoția - d. 16 octombrie 2007, Suffolk, Anglia, născută Deborah Jane Kerr-Trimmer) a fost o actriță britanică care prin anii 1950 era cotată printre cele mai valoaroase actrițe de la Hollywood.
Născută Deborah Jane Kerr, fiica unui ofițer britanic, rămâne orfană de tată când avea 14 ani. Cu mama ei se mută în apropiere de Bristol unde este până în 1936 în internatul școlii "Northumberland House". Primele experințe în arta dramaturgiei le are la mătușa ei Phyllis Smale care conducea o școală de actorie. În 1937 ea de mută la Londra și urmează cursulii școlii de teatru și balet "Sadler’s Wells". În anul 1938 poate fi văzută în piese de-a lui Shakespeare, în 1940 în filmul Major Barbara. În timpul celui de al doilea război mondial poate fi văzut pe scene improvizate pentru soldații de pe frontul din Franța, Belgia și Olanda. Aici va cunoaște pe primul ei soț, pilotul Anthony Bartley. Din această căsătorie are două fiice, după 14 ani Deborah Jane divorțează în 1959. În 1947 joacă rolul unei călugărițe în filmul de succes "Black Narcissus". După acest succes joacă alături de Clark Gable în fimul "The Hucksters". Este nominalizată în 1950 pentru premiul Oscar, pentru rolul jucat în filmul "Edward, My Son".
Filmografie:

• 1941: Major Barbara
• 1941: Love on the Dole
• 1941: Penn of Pennsylvania
• 1941: Hatter’s Castle
• 1941: The Day Will Dawn
• 1943: The Life and the Death of Colonel Blimp
• 1945: Perfect Strangers
• 1946: I See a Dark Stranger
• 1947: Black Narcissus
• 1947: The Hucksters
• 1948: If Winter Comes
• 1949: Edward, My Son
• 1950: Please Believe Me
• 1950: King Salomon’s Mines
• 1951: Quo Vadis?
• 1952: Prisoner of Zenda
• 1952: Thunder in the East
• 1953: Julius Caesar
• 1953: Young Bess
• 1953: Dream Wife
• 1953: From Here to Eternity
• 1955: The End of the Affair
• 1956: The Proud and Profane
• 1956: The King and I
• 1956: Tea And Sympathy
• 1956: Heaven Knows, Mr. Allison
• 1957: An Affair to Remember
• 1958: Separate Tables
• 1958: Bonjour Tristesse
• 1959: The Journey
• 1959: Count Your Blessings
• 1959: Beloved Infidel
• 1960: The Sundowners
• 1960: The Grass Is Greener
• 1961: The Naked Edge
• 1961: Inocenții
• 1963: Three Roads to Rome
• 1963: The Chalk Garden
• 1964: The Night of the Iguana
• 1965: Marriage on the Rocks
• 1966: Eye of the Devil
• 1966: Casino Royale
• 1968: Prudence and the Pill
• 1968: The Gypsy Moths
• 1969: The Arrangement
• 1981: A Song at Twilight
• 1982: Witness for the Prosecution
• 1982: Reunion at Fairborough
• 1984: A Woman of Substance
• 1985: The Assam Garden
• 1986: Hold the Dream

Deborah Kerr

Deborah Kerr - fotografie realizată de Allan Warren Căsătorită cu Tony Bartley[*] (29 noiembrie 1945–1959) Peter Viertel[*] (23 iulie 1960–16 octombrie 2007)  Număr de copii 2

·         2008: A murit scriitorul roman Ilie Purcaru (“Zile fierbinţi”, “Focuri în junglă”, “Asaltul”); (n. noiembrie 1933).

* 2012: Glebus Sainciuc (n. 19 iulie 1919, Chișinău, Regatul României – d. 16 octombrie 2012, Hîncești, Moldova) a fost un artist plastic basarabean, portretist, cunoscut mai ales pentru colecția sa de măști din papier mâché, pe care le prezenta el însuși. Autor al mai multor lucrări de pictură și grafică, apreciate înalt de critici, și personalitate remarcabilă prin atitudinea sa civică, artistul Glebus Sainciuc s-a distins prin originalitatea stilului, un incontestabil talent actoricesc și umor subtil.^{[judecată de valoare]}.A avut foarte multe albume ("Literatura si arta Moldovei": enciclopedie in doua volume,Chisinau,1989,etc)

Sărbători

·         În calendarul ortodox: Sf Mc Longhin Sutașul

·         În calendarul romano-catolic: Sf. Margareta Maria Alacoque, călugăriță; Sfânta Hedviga de Silezia, călugăriță. Sf. Margareta Maria Alacoque, VHM (franceză: Marguerite-Marie Alacoque) (1647-1690), a fost o călugăriță romano-catolică și francez mistic, care a promovat devoțiunea față de Preasfânta Inimă a lui Isus în forma sa modernă. Sfânta Hedviga, cunoscută și ca Hedviga de Andechs sau Hedviga de Silezia, (n. 1174, Andechs – d. 15 octombrie 1243, Trebnitz, Silezia), principesă a Sileziei. A fost canonizată în anul 1267.

·         Ziua Mondială a alimentației. FAO (Food and Agriculture Organization of United Nations) celebreaza Ziua mondiala a alimentatiei începând din 1980, organizând numeroase manifestari pentru a accentua problemele grave ale alimentatiei si pentru a întari solidaritatea în lupta împotriva foamei, malnutritiei si saraciei.

VA URMA