MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU DUMINICĂ 3 NOIEMBRIE 2019

PARTEA A TREIA ȘI ULTIMA

RELIGIE ORTODOXĂ 3 Noiembrie

Sfintii Sfințiți Mucenici Achepsima, Aitala si Iosif preotul; Așezarea moaștelor Sf M Mc Gheorghe în Lida; Duminica a 22-a după Rusalii - Bogatul nemilostiv și săracul Lazăr

Sfinții Mucenici Achepsima Episcopul, Iosif Preotul și Aitala Diaconul – 

Au fost slujitori ai Bisericii Ortodoxe din Persia și au pătimit pentru Domnul nostru Iisus Hristos în anul 380, al 70-lea an al domniei regelui Sapor al II-lea (310-381). Prigoana începută cu 40 de ani mai înainte continua cu aceeași înverșunare. În anul 347, regele Sapor al II-lea a dat un nou decret prin care înăsprea și mai tare persecuția împotriva creștinilor. Achepsima, Episcopul Honitei (Asiria), cu toate că avea peste 80 de ani, a fost legat în lanțuri și trimis guvernatorului din Arbeles. O dată cu el au fost prinși preotul Iosif din Bet-Catuba și diaconul Aitala din Bet-Nuhadra. Îndemnați să jertfească soarelui, aceștia au refuzat, fiind supuși timp de trei ani supliciilor. În cele din urmă au suferit moarte martirică, mărturisind până în ultima clipă credința în Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Acestia au fost pe vremea lui Sapor împaratul persilor si a lui Constantin cel Mare care împaratea peste romani. Iar Sfântul Achepsima, episcop la Anita, era batrân de optzeci de ani când a fost prins si a stat de fata la cercetare înaintea lui Andrahoshar stolnicul cel mare. Si îndata Sfântul Achepsima a fost batut cu toiege de trandafir. Iar pe Sfântul Iosif l-au pus de l-au batut atât de mult, încât i s-a risipit carnea pâna la oase. Iar pe Sfântul Aitala, legându-l de mâini si de picioare pe sub genunchi ghemuit, l-au batut pâna s-a deznodat de prin încheieturi. Dupa acestea, aducând iarasi pe Sfântul Achepsima, l-au batut treizeci de ostasi pâna si-a dat sufletul. Iar pe Iosif, spânzurându-l cu capul în jos, l-au ucis cu pietre. Pe Aitala, întinzându-l si batându-l patruzeci de ostasi, l-au spânzurat si pe el cu capul în jos si asa si-a dat sfârsitul sau în mâinile lui Dumnezeu.

Tot în aceasta zi, pomenirea sfintirii bisericii Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe cel din Lida, adica asezarea sfintelor lui moaste în ea.

Acest mare marturisitor al lui Hristos, Gheorghe, era pe vremea lui Diocletian, din tata capadocian, iar din maica palestinian; si dobândind crestere minunata si de fire buna fiind si radacina cinstita si sfânta având, caci parintii lui din mosi-stramosi erau împodobiti cu bun nume si cu dreapta credinta, s-a facut prea viteaz si prea stralucit în razboaie. Pentru care a fost facut si de catre Diocletian tribun vestit de trupa, începând atunci sa fie în vârsta. Si dupa aceea pentru barbatia lui cea covârsitoare a fost facut si comite, tainuindu-se pâna atunci si nestiindu-se ca era crestin. Si împlinind douazeci de ani ai vârstei sale, a ramas orfan de tatal sau, lasându-si acela viata sa întru luptele bunei cinstiri. Iar sfântul, purcezând cu maica-sa din Capadocia, a trecut în Palestina din care era ea; ca acolo avea multe lucruri si multa mostenire, Deci fiindca s-a întâmplat sa moara si maica sa în acea vreme, i-a ramas multa avutie si multa bogatie de lucruri, dintre care luând avere cu sinesi din destul s-a dus la Diocletian, poftind sa ia mai mare stapânire decât cea dintâi.

Dar vazând pe pagâni având atâta pornire asupra crestinilor si neputând a vedea acestea, a hotarât întâi a împarti la saraci averile pe care le purta cu sine, apoi sa se vesteasca pe sinesi înaintea lui Diocletian si la tot sfatul si divanul ca este crestin; care lucru l-a si facut degrab. Deci împartind averile ce avea cu sine la saraci si dând libertate sclavilor sai si facând asezamânt si orânduiala pentru averile ramase în Palestina, a treia zi a sfatului (ca facea sfat cu toti dregatorii de prin toata stapânirea romanilor, ca sa scoata din mijloc pe crestini) a venit singur în mijlocul divanului si al sfatului, fiindca se afla atunci acolo si Diocletian. Si propovaduind deschis pe Hristos Fiul lui Dumnezeu, a scos la iveala dreapta sa credinta. Pentru aceasta a fost prins si dat la toate felurile de nemasurate chinuri. Dar fiind pazit nevatamat de toate prin harul lui Hristos, a tras catre credinta cea în Hristos pe împarateasa Alexandra femeia lui Diocletian si afara de dânsa si pe un oarecare Glicherie si pe altul cu numele Atanasie. Si facând multe minuni numai cu chemarea lui Hristos, multime de oameni a adus la credinta lui Hristos Dumnezeu.

Pentru aceasta a fost închis în temnita din porunca lui Diocletian si legat cu lanturi de fier. Dar în aceeasi noapte i s-a aratat lui în vedenie Hristos, vestindu-i bunatatile ce îl asteptau. Si desteptându-se, a multumit foarte lui Dumnezeu si a rugat pe pazitorul temnitei, dupa voia lui, a intrat robul, caci sta acolo afara de temnita. Deci vazând acesta pe stapânul sau în lanturi si închinându-se lui, zacea jos plângând. Iar sfântul ridicându-l îl îndemna sa fie cu inima tare. Dupa aceea i-a spus lui si vedenia si pe lânga acestea i-a poruncit cu dinadinsul ca, dupa moartea sa, sa ia trupul lui si diata pe care o avea facuta mai înainte de a fi prins si sa-l duca la casa patriei sale, care era în Palestina, si sa se teama de Dumnezeu si sa nu lase nefacuta vreuna din câte erau scrise în diata. Si fiindca el s-a fagaduit si s-a învoit a face cu lucru toate cele câte i-a poruncit, a luat binecuvântare si iertare si s-a dus de la sfântul. Iar a doua zi adus fiind sfântul iarasi la întrebare si neplecându-se a jertfi lui Apolon, ci mai vârtos zdrobind cu rugaciunea si ca niste praf sfarâmând pe idolii care erau în capiste, i s-a taiat capul. Iar robul lui, luând preacinstit trupul sfântului împreuna cu diata lui, i-a dus în Palestina; acolo, împreuna cu alti crestini, cu multa cinste si evlavie au îngropat sfântul mucenIcescul trup. Si a savârsit toate celelalte câte îi poruncise sfântul.

Dupa aceasta n-a trecut multa vreme si a stralucit dreapta credinta si luând împaratia de-a pururea pomenitul si marele împarat si întocmai cu apostolii Constantin si aflând vre-me sloboda cei care iubeau bunacuviinta si pe Mucenicul Gheorghe, au zidit biserica prea vesela si prea frumoasa în numele sfântului în Lida. Si ridicând si mult-patimitul si sfântul lui trup din locul neînsemnat în care zacea si aducându-l, l-au pus acolo la aratare. Si printr-în-sul a facut sfintirea bisericii aceleia din nou zidita de dânsii în trei zile ale lunii lui noiembrie. Din biserica aceea izvorasc izvoare de-a pururea curgatoare si daruri de minuni celor care se închina cu credinta sfântului. Ca Dumnezeu preamareste pe cei care-L preamaresc. Deci de atunci a luat Biserica lui Dumnezeu ca în fiecare an în aceeasi zi sa praznuiasca aducerea moastelor Sfântului Mucenic, întru slava si lauda lui Hristos adevaratului Dumnezeului nostru si a însusi marelui marturisitor Gheorghe.

Tot în aceasta zi, pomenirea Preacuviosului parintelui nostru Achepsima.

Acesta era pe vremea lui Teodosie cel Mare, la anul trei sute optzeci si doi si, închizându-se pe sine într-un loc sapat, acolo a petrecut saizeci de ani fara sa-l vada cineva si fara sa vorbeasca cu vreun om. Ci întorcându-si mintea catre inima sa, privea cu gândul la Dumnezeu si de la El primea toata mângâierea. Iar locul acela nu era sapat drept, ci era alcatuit piezis si cu cotituri, precum era înclinarea viei. Mâncarea sa era linte muiata cu apa. Si iesea de doua ori pe saptamâna si îsi lua apa ce era din destul în izvorul ce era acolo aproape, fara sa fie vazut de vreun om. Deci acesta, facând multe minuni si vrednicia preotiei cu sila primind-o, în pace adânca s-a mutat catre Domnul.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Duminica a 22-a după Rusalii - Bogatul nemilostiv și săracul Lazăr

Ev Luca 16, 19 - 31

Zis-a Domnul: Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele lui. Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi, în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie! Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că tu ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, iar Lazăr, asemenea, pe cele rele; şi acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi, peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca aceia care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi. Iar el a zis: Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin. Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe proroci; să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraame, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de proroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi.

Ap Galateni 6, 11 - 18

Fraţilor, vedeţi cu ce fel de litere v-am scris eu, cu mâna mea. Câţi vor să placă în trup, aceia vă silesc să vă tăiaţi împrejur, numai ca să nu fie prigoniţi pentru crucea lui Hristos, căci nici ei singuri, cei ce se taie împrejur, nu păzesc Legea, ci voiesc să vă tăiaţi voi împrejur, ca să se laude ei în trupul vostru. Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume! Că, în Hristos Iisus, nici tăierea împrejur nu este ceva, nici netăierea împrejur, ci făptura cea nouă. Şi, câţi vor umbla după dreptarul acesta, pace şi milă asupra lor şi asupra Israelului lui Dumnezeu! De acum înainte, nimeni să nu-mi mai facă supărare, că eu port, în trupul meu, semnele Domnului Iisus. Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu duhul vostru, fraţilor! Amin.

Predică la Duminica a XXII-a după Rusalii - Pilda bogatului nemilostiv (Pr. Ilie Cleopa)

„Și în iad, ridicându-și ochii săi, fiind în munci, el a văzut pe Avraam de departe și pe Lazăr în sânul lui.” (Luca 16, 23)

 

Iubiți credincioși,

Sfânta Evanghelie de azi ne îndeamnă să vorbim despre iad. Astfel, vom arăta ce este iadul, care sunt mărturiile Sfintei Scripturi și ale Sfinților Părinți despre iad și câte sunt nesuferitele sale munci.

Mai întâi trebuie să știm că iadul este loc de chin rânduit diavolilor și celor ce le urmează lor (Matei 25, 41). Apoi să știm că în iad suferă și trupul și sufletul (Matei 5, 29; 18, 9; Marcu 9, 43). „Iadul este țara morții, împărăția diavolilor, a cărui poartă este deznădăjduirea, curte sunt legăturile; ferestre, întunericul; masă, reaua împuțiciune și miros greu; mâncarea, foamea; băutura, setea; ceasornic, plânsul; așternut, văpaia" (Ușa pocăinței, Brașov, 1812, p. 183).

Despre iad, în Sfânta și dumnezeiasca Scriptură au vorbit din cele mai vechi timpuri sfinții patriarhi și prooroci. Așa auzim pe proorocul Isaia, zicând despre iad: Care din noi poate să îndure focul cel mistuitor, care din noi poate să stea pe jarul de veci? (Isaia 33, 14) Marele prooroc și împărat David zicea despre iad: Să vină moartea peste ei și să se coboare în iad de vii (Psalmi 54, 16; 30, 17). Despre întunericul iadului zice proorocul Isaia: „Întuneric și pipăire a fost deasupra peșterilor în veci“. Dumnezeiescul Iov, cel mult răbdător, a proorocit despre iad, zicând: „Mă voi duce și mă voi întoarce în pământul întunericului și al umbrelor morții, țara de întuneric și neorânduială, unde lumina e tot una cu bezna“ (Iov 10, 21-22).

Înțeleptul Solomon, arătând că întunericul pipăit ce a venit pe vremea lui Moise peste egipteni (Ieșirea 10, 22) a fost din iad, zicea așa: „Noapte cu adevărat neputincioasă, care din fundurile neputinciosului iad a venit asupra a tot Egiptul“. Iar Isaia proorocul zice despre întunericul iadului: „Pipăi-vor ca orbii peretele și ca unii ce sunt fără de ochi vor pipăi; cădea-vor întru amiazăzi ca întru miezul nopții“ (Isaia 59, 10). Despre mirosul cel mare care este în iad, a zis proorocul Isaia: „Ieși-va rău miros din morții lor“ (Isaia 34, 3). „Și va fi în loc de miresme, putreziciune“ (Isaia 3, 24).

Despre foamea cea mare care este în iad, a arătat mai înainte David, proorocul, zicând: „Și vor flămânzi ca un câine“ (Psalmi 58, 17). „Și va fi poporul ca cel ce este cu totul ars de foc, și omului de fratele său nu-i va fi milă și nu se va sătura omul mâncând cărnurile brațului său“ (Isaia 9, 11). Despre viermele cel neadormit al iadului a zis: „Osânda celui necredincios este focul și viermele“ (Isus Sirah 7, 18). Despre focul și mirosul greu de iad, a zis Sfânta Scriptură: „Mânia Domnului este ca o vale de pucioasă ce arde“. Despre veșnicia muncilor iadului zice proorocul Ieremia: „Întru pierzare în veci vei fi“ (Ieremia 15, 6). Despre adâncul nemăsurat al iadului, zice proorocul David: „Să nu mă înghită adâncul, nici să-și închidă peste mine adâncul ușa lui“ (Psalmi 68, 18).

 

Iubiți credincioși,

Am adus câteva mărturii despre iad și muncile iadului din dumnezeiasca Scriptură, anume de la sfinții prooroci. Dar să știți că nici unul din patriarhi și prooroci nu au arătat așa de luminat și descoperit despre iad și despre chinurile lui, ca Însuși Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos în Sfânta Sa Evanghelie. În continuare, vom arăta, cu mărturii din Noul Testament, descoperirile despre iad și felurimea chinurilor lui.

Mântuitorul ne arată că iadul este loc de chin în care se muncește și trupul și sufletul, zicând: „Dacă mâna sau piciorul tău te smintește, taie-l și îl aruncă de la tine, că mai bine este pentru tine să intri în viață ciung sau șchiop, decât, având amândouă mâinile sau picioarele, să fii aruncat în focul cel veșnic“ (Matei 18, 8). În iad este pedeapsă veșnică; aceasta o arată Mântuitorul când zice: „Și vor merge aceștia la osândă veșnică, iar drepții la viață veșnică“ (Matei 25, 46). Și tot Mântuitorul ne arată că în iad este foc veșnic, zicând: „Atunci (adică în ziua Judecății de Apoi), va zice celor de-a stânga: «Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este gătit diavolilor și îngerilor lui»" (Matei 25, 41).

În iad este foc nestins (Marcu 9, 43). În iad este vierme neadormit, căci, iată ce zice Domnul: „Unde viermele lor nu doarme și focul lor nu se stinge“ (Marcu 9, 44). În iad este gheena: „Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă. Temeți-vă mai curând de acela care poate și sufletul și trupul să le piardă în gheenă“ (Matei 10, 28). Mântuitorul ne arată, că în iad este întuneric, plângerea și scrâșnirea dinților, căci zice: „Iar fiii împărăției vor fi aruncați în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților“ (Matei 8, 12; 22, 13; 25, 30).

În iad este depărtarea de Dumnezeu, pentru care zice Domnul: „Niciodată nu v-am cunoscut pe voi; depărtați-vă de la Mine cei ce lucrați fărădelegea“ (Matei 7, 23). În iad este moartea cea de a doua și iezerul cel de foc (Apocalipsa 20, 14). În iad este plângerea și tânguirea, după mărturia Domnului care zice: „Vai vouă care râdeți acum, că veți plânge și vă veți tângui“ (Luca 6, 25). În iad este adânc nemăsurat. De acest adânc fără de fund și diavolii se tem. De aceea ei Îl rugau pe Mântuitorul să nu le poruncească „să meargă în adânc“ (Luca 8, 31). Iadul este locul de chin al celor păcătoși, care n-au ascultat de Evanghelia lui Hristos și au trăit în tot felul de păcate și nelegiuiri (Matei 25, 41).

Frații mei, după ce am ascultat cele spuse de Domnul despre iad în Sfânta Evanghelie, să auzim și cele ce au spus despre iad sfinții Săi ucenici și apostoli. Iată ce spune dumnezeiescul Ioan Evanghelistul, despre cei păcătoși care merg în iad: „Iar partea celor fricoși și necredincioși și spurcați și ucigași, desfrânați și fermecători, și închinători la idoli, și a tuturor celor necredincioși este iezerul care arde, cu foc și cu pucioasă, și care este moartea a doua“ (Apocalipsa 20, 10; 21, 8).

Același lucru, despre soarta celor răi și păcătoși îl arată și Sfântul Apostol Pavel, zicând: „Nu știți oare, că nedrepții nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu? Nu vă amăgiți: nici desfrânații, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiții, nici furii, nici lacomii, nici bețivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu“ (I Corinteni 6, 9-10). Și în alt loc, acest mare Apostol arată osânda celor păcătoși și căderea lor din Împărăția Cerurilor, zicând: „Iar faptele trupului sunt cunoscute ca unele ce sunt: adulter, desfrânare, necurăție, destrăbălare, închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi, dezbinări, eresuri, pizmuiri, ucideri, beții, chefuri și cele asemenea acestora... că cei ce fac unele ca acestea nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu“ (Galateni 5, 19-21).

Sfântul Apostol Petru, arătând osânda sodomenilor, zice: „Și cetățile Sodomei și Gomorei, osândindu-le la distrugere le-a prefăcut în cenușă, dându-le ca pildă nelegiuiților în viitor“ (II Petru 2, 6). Același Apostol, arătând că nici pe îngerii care au căzut din ascultare Dumnezeu nu i-a cruțat, ci i-a pedepsit veșnic în iad, zice: „Că Dumnezeu nu a cruțat pe îngerii care au păcătuit ci, legându-i cu legăturile întunericului în iad, i-a dat să fie păziți până la judecată“ (II Petru 2, 4).

Și Sfântul Ioan Evanghelistul, la Apocalipsă, vorbește de pedeapsa veșnică a lui Antihrist și a proorocului mincinos care vor fi aruncați de vii în iad, zicând: „Și fiara a fost răpusă și cu ea proorocul cel mincinos, cel ce făcuse înaintea ei semne cu care amăgise pe cei ce au purtat semnul fiarei și cei ce s-au închinat chipului ei. Amândoi au fost aruncați de vii în iezerul cel de foc, unde arde pucioasă“ (Apocalipsa 19, 20). Apoi zice: - „Și diavolul, care îl amăgise, a fost aruncat în iezerul cel de foc și de pucioasă, unde este și fiara și proorocul mincinos, și vor fi chinuiți acolo, zi și noapte, în vecii vecilor“ (Apocalipsa 20, 10).

Iată ce zic Sfinții Părinți despre iad. Sfântul Macarie cel Mare, spune că lacrimile celor ce se muncesc în iad vor fi de foc și cu totul se vor arde trupurile acelea peste care vor pica (Ușa pocăinței, p. 187). Sfântul Vasile cel Mare, arată că în iad sunt un fel de viermi otrăvitori și mâncători de trupuri, care fără de săturare mănâncă și niciodată nu-și umplu pântecele lor și, mai ales când mănâncă, pricinuiesc omului dureri nesuferite (Tâlcuiri la Psalmul 33). Iar dumnezeiescul Părinte Ioan Gură de Aur, arătând că cei din iad mai tare se chinuiesc când văd fericirea cea mare a drepților, zice: „Și pe Adam, scoțându-l Dumnezeu din Rai, l-a pus să locuiască în preajma lui, ca vederea cea deasă a Raiului, mai lucrătoare și mai puternică să-i facă lui simțirea căderii din bunătățile acelea. Așa și pe bogatul cel nemilostiv, l-a sălășluit mai departe de Lazăr, ca să vadă de câte bunătăți s-a lipsit pe sine. Ți-am trimis, zice, pe săracul de Lazăr la ușă, ca să se facă ție învățător de faptă bună și pricină de iubire de oameni. Ai trecut cu vederea folosul, nu ai voit să-l întrebuințezi la ceea ce se cuvenea, în scopul mântuirii. Întrebuințează-l dar acum spre mai mare mustrare de pedeapsă și muncă" (Puțul Sf. Ioan Gură de Aur, Buzău, 1833, p. 462).

Sfântul Efrem Sirul, arătând plângerea celor din iad, zice: „Atunci cu amar plângând, lacrimi vărsând și văitându-se, vor zice: «O, cum a trecut vremea noastră, cu lenevie și cu trândăvie! O, cum ne-am înșelat! O, cum, auzind noi dumnezeieștile Scripturi, râdeam și ne băteam joc. Acolo, atunci vorbea cu noi Dumnezeu prin Sfintele Scripturi și noi nu luam aminte. Acum aici în munci, strigăm către Dânsul și cu dreptate El Își întoarce fața Sa de la noi. Ce ne-au folosit nouă dulcețile cele veselitoare ale lumii și desfătările? Unde este acum tatăl care ne-a născut? Unde este maica care ne-a purtat în pântece și cu dureri și cu chinuri ne-a născut? Unde sunt acum fiii noștri cei iubiți? Unde, bogăția? Unde, moșiile, averile și agoniselile noastre? Unde adunarea, tovărășia și ospețele? Unde călătoriile cele de multe feluri și deșarte? Unde sunt împărații și puternicii? O, cum acum nici unul din aceștia nu se află și nici nu poate să ne ajute nouă sau să ne izbăvească. Ci cu totul și de Dumnezeu și de sfinți, ne-am părăsit!» Acestea vor fi cuvintele care cu jalnice tânguiri și plângeri se vor auzi de la cei ce în iad se muncesc " (Ușa pocăinței, Cuvânt pentru iad, p. 188).

Sfinții și dumnezeieștii Părinți în chip luminat ne arată ce se petrece în momentul când sufletul se desparte de trup. Îngerii buni și răi se înfățișează înaintea sufletului. Vederea celor din urmă, pricinuiește sufletului mare tulburare și frică, dar el găsește totuși o mângâiere la vederea sfinților îngeri buni. Faptele bune ale omului și conștiința lui curată, sunt în acest moment un mare ajutor și o mare bucurie pentru suflet. Ascultarea, umilința, faptele bune și răbdarea necazurilor, sunt atunci o mare sprijinire a sufletului, care se înalță către Domnul într-o mare bucurie, însoțit de îngerii cei buni. În schimb, sufletul cel plin de patimi și de păcate este condus de diavoli la iad, unde va suferi veșnic.

Într-o zi doi îngeri se arătară Sfântului Macarie Alexandrinul și îi spuneau: „Sufletul omului păcătos ca și al celui drept, este cuprins de mare spaimă la vederea grozavilor și răilor îngeri. El aude plângerile și suspinele celor ce îl înconjoară, dar nu poate nici vorbi nici scoate vreun glas. El este tulburat și înspăimântat, cugetând la îndelungatul drum ce are să-l facă și la noul fel de viață ce are să ducă după despărțirea sa de trup". Iar Sfântul Chiril al Alexandriei arată ce groază și spaimă are sufletul până ce se rostește asupra lui judecata definitivă și zice că: „Puterile dumnezeiești stau în fața duhurilor necurate și arată cugetările cele bune, vorbele și faptele cele bune ce sunt ale sufletului, în timp ce acesta, plin de groază, stă în mijlocul îngerilor și al demonilor și așteaptă îndreptățirea și scăparea sa, sau osândirea și pierderea sa în iad" (Viața repausaților noștri, București, 1899, p. 19-20).

Muncile iadului încep, după învățătura Bisericii Ortodoxe, la 40 de zile după moartea omului, când sufletul păcătos este aruncat în osândă. Acesta este, însă, un iad provizoriu căci starea celor aruncați în iad patruzeci de zile după moarte, se poate schimba cu timpul prin rugăciunile Bisericii și milosteniile urmașilor, dacă, bineînțeles, cel ce a murit era în dreaptă credință și mai ales dacă a fost mărturisit înainte de moarte la duhovnicul său de toate păcatele sale. Iar iadul definitiv sau starea de osândă veșnică, urmează după judecata generală ce va fi la sfârșitul lumii, când drepții vor merge în Împărăția Cerurilor pentru veșnicie, iar păcătoșii în focul nestins, iarăși pentru veșnicie (Matei 25, 45-46).â

Iubiți credincioși,

Iadul a fost creat de Dumnezeu pentru diavoli, nu pentru oamenii care sunt zidiți după chipul și asemănarea Sa. Dar prin căderea din Rai, a primilor oameni, neamul omenesc a fost supus osândei iadului până la venirea Fiului lui Dumnezeu pe pământ. Numai prin moartea și Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, iadul a fost deschis, iar drepții Vechiului Testament au fost eliberați și primiți în Rai.

De la învierea și înălțarea Mântuitorului, de-a dreapta Tatălui, până la sfârșitul veacurilor, toți creștinii dreptcredincioși care păzesc poruncile Lui, sunt mântuiți, adică sunt primiți în odihna Raiului. Numai creștinii necredincioși, adică lepădații de Dumnezeu, sinucigașii, sectanții care s-au rupt de Biserica apostolică, și cei ce mor nepocăiți în păcate grele, precum ucigașii, desfrânații, cei ce trăiesc în ură și alte păcate asemenea, sunt osândiți după moarte în muncile iadului. O parte dintre ei, mai ales cei ce se căiesc de păcatele lor înainte de moarte, sunt scoși din iad prin rugăciunile Bisericii și prin fapte de milostenie. Tocmai de aceea noi facem rugăciune și milostenie pentru răposații noștri ca parastase cu dezlegări, liturghii și praznice la trei, la nouă și la patruzeci de zile după mutarea lor din viață, ca Dumnezeu să-i ierte și să le dea odihnă în Rai.

Dacă vrem să ne mântuim, adică să scăpăm de iad și să fim primiți în Rai și bucuria împărăției cerești trebuie să facem următoarele lucruri: Mai întâi să păstrăm cu sfințenie dreapta credință ortodoxă pe care o avem neschimbată de două mii de ani. Apoi să ascultăm de Biserica întemeiată de Hristos și de păstorii ei - preoți și episcopi. Să păzim cu multă evlavie poruncile Sfintei Evanghelii și mai ales, rugăciunea, milostenia, smerenia, iubirea creștină, nașterea și creșterea de copii, participarea regulată la biserică, spovedania și Sfânta Împărtășanie.

Să cugetăm mult la Evanghelia care s-a citit astăzi. Vedeți că săracul și mult răbdătorul Lazăr a intrat în Rai după moarte, iar zgârcitul și nepocăitul bogat a fost aruncat în iad cu diavolii? Vedeți în ce fericire sunt cei drepți și în ce foc și chinuri grele se află păcătoșii în iad? Vedeți, de asemenea, că cei din iad văd atât pe cei fericiți din Rai, cât și pe cei ce trăiesc în păcate pe pământ? Zadarnic cere bogatul apă să-și ude gura că nimeni nu are să-i dea. Zadarnic se roagă lui Avraam să trimită pe Lazăr pe pământ ca să cheme la pocăință pe frații săi, că i se răspunde: Au pe Moise și pe prooroci! (Luca 16, 29).

La fel ni se va răspunde și nouă, dacă nu ne pocăim: „Avem pe Hristos și pe preoți. Să-i ascultăm pe ei!“

Deci, dacă vrem să scăpăm de iad, să ne pocăim și noi, frații mei, până avem vreme și să ne silim la toată fapta bună, mai ales la rugăciune, milostenie, iertare, viață curată și spovedanie. Numai așa vom fi iertați, miluiți și primiți în sânul lui Avraam, adică în veșnica bucurie a Raiului, împreună cu proorocii, cu apostolii, cu mucenicii și cu toți drepții, împreună cu săracul Lazăr, împreună cu Hristos. Acolo și numai acolo nu mai este durere, nici suspin, ci viață fără de sfârșit. Amin.

ARTE 3 Noiembrie

INVITAŢIE LA OPERĂ 3 Noiembrie

Vincenzo Bellini – Somnambula

Vincenzo Bellini (n. 3 noiembrie 1801, Catania, Sicilia — d. 23 septembrie 1835, Puteaux,^[11] Paris) a fost compozitor italian de operă. Operele lui se remarcă prin reliefarea personajelor feminine, neîndreptățite de destin (Somnambula, Norma, Beatrice di Tenda, Puritanii). Își numește lucrările „melodrame” sau „tragedii lirice”. Cea mai cunoscută arie a sa este „Casta Diva”, din opera Norma.

Alături de Gaetano Donizetti și Gioacchino Rossini, Bellini a fost unul din compozitorii de frunte ai operei bel canto.

A fost înmormântat inițial (1835) în cimitirul parizian Père-Lachaise, lângă mormântul lui Frédéric Chopin. În 1836 a fost exhumat, îmbălsămat și transferat în Domul din Catania (Sicilia).

Opera din Catania poartă numele compozitorului.

Opere

·         Adelson e Salvini – Napoli, 12 decembrie 1825

·         Bianca e Fernando – Napoli, 30 mai 1826

·         Il pirata (Piratul) – Milano, 27 noiembrie 1827

·         La straniera (Străina) – Milano, 14 februarie 1829

·         Zaira – Parma, 16 mai 1829

·         I Capuleti e i Montecchi – Veneția, 11 martie 1830

·         La sonnambula (Somnambula) – Milano, 06 martie 1831

·         Norma – Milano, 26 decembrie 1831

·         Beatrice di Tenda – Veneția, 16 martie 1833

·         I puritani (Puritanii) – Paris, 25 februarie 1835

La sonnambula (Somnambula) este o operă în 2 acte de Vincenzo Bellini, după un libret de Felice Romani (bazat pe comedia La sonnambule ou l’arrivée d’un nouveau seigneur de Eugène Scribe din anul 1819).

Premiera operei a avut loc la “Teatro Carcano” din Milano, în ziua de 6 martie 1831.

Durata operei: cca 2 ore și 30 minute.

Locul acțiunii: sat de munte din Elveția.

Personajele principale

·         Contele Rodolfo, stăpânul localității (bas)

·         Teresa, proprietara unei mori (mezzosoprană)

·         Amina, orfană adoptată de Teresa, logodită cu Elvino (soprană)

·         Lisa, stăpâna unui han, îndrăgostită de Elvino (soprană)

·         Elvino, proprietar înstărit, logodnicul Aminei (tenor)

·         Alessio, sătean, îndrăgostit de Lisa (bas)

·         Un notar (tenor)

Act 1

·         Scena 1: Un sat, cu o moară în fundal

·         Lisa, stăpâna hanului, se consumă de gelozie că procesiunea de logodnă dintre Amina și Elvino, care fusese odată logodit cu ea, se apropie. Ea refuză disprețuitor avansurile nefericitului Alessio. Amina mulțumește prietenilor ei pentru urăriile lor amabile și în special mamei adoptive Teresa, proprietara morii, care a adoptat-o ca pe o orfană. Îi mulțumește lui Alessio, care a compus cântecul de nuntă și a organizat festivitățile, dorindu-i succes în curtarea Lisei, care continuă să respingă avansurile lui. Sosește Elvino, după ce sa oprit pe drum la mormântul mamei sale pentru a cere binecuvântarea ei pentru Amina. El îi dă Aminei inelul mamei sale și își fac unul altuia jurăminte de iubire. Sosește un străin, întrebând de drumul spre castel. Lisa îi atrage atenția că este târziu și că nu va ajunge înainte de-a se întuneca, oferindu-i cazare la hanul ei. Noul venit, care surprinde sătenii cu familiaritatea sa față de zonă, întreabă despre festivitățile ce au să urmeze și o admiră pe Amina, care îi amintește de o fată pe care a iubit-o cu mult timp în urmă. El admite că o dată a stat la castel, al cărui stăpân a murit cu patru ani în urmă. Când Teresa povestește că fiul stăpânului mort, a dispărut cu câțiva ani înainte, străinul îi asigură pe toți că el este în viață și va reveni. Cum întunericul se apropie sătenii îl avertizezează că este timpul să intre în interior, pentru a evita fantoma satului, dar el nu este superstițios și îi asigură că în curând vor fi liberi de orice apariție. Elvino este gelos pe admirație străinului față de Amina; el este gelos chiar pe briza care o mângâie, dar el a promis că se va corecta.

·         Scena 2: O cameră din han

·         Lisa îi spune străinului că a fost recunoscut drept Rodolfo, fiul dispărut al contelui, și îl avertizează că satul îi pregătește o primire oficială. Între timp, ea va fi prima care îi va prezenta omagiile sale. Ea este flatată când el începe să flirteze cu ea, dar totul se termină, ei căzându-i o batistă, atunci când un zgomot se aude afară. Este Amina, care intră în cameră, mergând în somn. Rodolfo, realizând că peregrinările ei nocturne au dat naștere la povestea fantomei satului, este pe cale de a profita de starea ei neajutorată, dar este lovit de inocența ei evidentă și se abține. Ea adoarme pe canapea iar el se duce afară, unde îi aude pe sătenii care vin la han pentru al primi pe noul lor stăpân. Lisa îi spune lui Elvino unde a dormit Amina; iar acesta, crezând-o necredinciosă, o respinge cu furie. Doar Teresa crede în nevinovăția ei.

Act 2

·         Scena 1: O pădure

·         În drumul lor de ai cere contelui să ateste nevinovăția Aminei, sătenii se întâlnesc cu Amina și Teresa, care încercau același lucru. Elvino continuă să o respingă pe Amina, chiar și atunci când contele îi trimite un mesaj că este nevinovată. Elvino nu este convins și își ia înapoi inelul, deși nu-și poate scoate imaginea ei din inimă...

·         Scene 2: Satul, ca în Act I

·         Elvino a decis să se căsătorească cu Lisa. Ei sunt pe cale de a merge la biserică atunci când Rodolfo încearcă să-i explice că Amina este nevinovată deoarece ea nu a venit trează în camera lui - ea fiind somnambulă, dar Elvino refuză să-l creadă. Teresa imploră sătenii să facă liniște, pentru că Amina, fiind epuizată, a căzut într-un somn adânc. Înțelegând că acum căsătoria e iminentă, ea se confruntă cu Lisa, care-i spune că ea nu a fost niciodată găsită singură în camera unui bărbat. Teresa aduce ca dovadă batista pe care Lisa a pirdut-o în camera Contelui. Contele refuză să comenteze, dar continuă să confirme virtutea Aminei. Elvino cere dovezi, care apar în mod dramatic atunci când Amina este văzută mergând în somn peste podul înalt, periculos și instabil de la moară. Rodolfo avertizează că trezirea ei ar putea fi fatală, astfel că toți privesc cum ea retrăiește logodna ei și durerea pricinuită de respingerea lui Elvino. Atunci când ea ajunge în cealaltă parte în siguranță, Elvino o strigă și ea se trezește căzând în brațele lui, spre bucuria tuturor.

LA SONNAMBULA - VINCENZO BELLINI

Gioacchino Rossini

Gioacchino Rossini adica Giovacchino Antonio Rossini a fost unul dintre cei mai aclamați și mai populari compozitori, bucurându-se de o faimă rar întâlnită, în timpul vieții sale. Aceasta se datorează frumuseții melodiilor, strălucitoarelor și optimistelor arii, pline de vervă și ironie, care se află din abundență în creația sa. Întrucât tatăl său cânta mereu în fanfara municipală, micul Gioacchino a fost antrenat de la o vârsta fragedă în aceasta. Cât despre mama sa, el însuși spunea mai târziu că nu cunoștea notele, ci se conducea numai după ureche. Întrucât părintii lui erau mereu plecați în turnee de provincie, el a fost lăsat în grija unei bunici și dat în ucenicie la un potcovar. În plus, doi canonici, frații Malerbi i-au dat primele lecții de cânt și de bucătărie. Însă, ceea ce este mult mai importat, în biblioteca acestora, la care copilul are acces neîngrădit, se găseau mai multe partituri de Haydn și de Mozart, de care el a profitat.

După ce familia sa s-a mutat la Bologna, a început să studieze serios și sistematic muzica. A continuat să apară pe scenă, când i se ivea ocazia, dar, ceea ce este cel mai important, a început să compună. De la vârsta de 15 ani datează cele „Șase sonate á quatre” (pentru coarde), debordând de fantezie, de spirit, dar solid ancorate în tehnica de construcție pe care a deprins-o din compozițiile lui Haydn și Mozart.

Primele sale încercări în compoziție sunt lucrări religioase și muzică de cameră. O primă operă, „Demetrio e Polutio”, începută acum, va fi terminată abia în 1812. Nu și-a încheiat studiul contrapunctului și al fugii, deoarece a primit o comandă de la „Teatro San Mosè” din Veneția pentru o farsă muzicală, „La Cambiale di Matrimonio” („Polița căsătoriei”).

Stilul „rossinian” se conturează de la început, de la vârsta de 18 ani. El compune cu o extremă ușurință lucrări dintre cele mai diverse. Astfel, într-un interval de circa 17 ani, el va oferi publicului 40 de opere, din care aproape jumătate s-au menținut în repertoriu. Aceeași uvertură va servi la „Aureliano in Palmira” (1813), apoi la „Elisabeta, regina Angliei” (1815), înainte de a ajunge la celebritatea universala cu „Il Barbiere di Siviglia” (Bărbierul din Sevilla), în 1816. Mai mult, poate crea uimire ascultarea a două personaje atât de diferite ca regina Elisabeta și tânăra Rosina exprimând, una, bucuria triumfătoare, alta, răutatea sa amoroasă, în aceeași cavatină („Una voce poco fa”, din Bărbierul din Sevilla). De fapt, este fapt recunoscut că descrierea caracterelor nu este punctul forte al talentului lui Rossini.

Fie drame lirice, fie opere comice, lucrările sunt antrenate de același elan care se găsește în accelerarea ritmică și în celebrele crescendo-uri, atât de tipice. Totul și toată lumea pare întotdeauna că aleargă în aceste lucrări, compuse în pripă, cam neglijent. Spectatorul nu are timp să se plictisească, ariile sunt vii și pasajele de umplutură respiră veselie și tinerețe. Oricare ar fi natura libretului, lucrările lui Rossini emană bucuria de a trăi.

Viziunea lui Rossini asupra noii opere italiene este în consonanță cu întregul său comportament din prima jumătate a vieții sale. Muzician tânăr și fecund, el nu este un exponent al facilității și rutinei. Dimpotrivă, el arată foarte repede cât de capabil este de a fi novator. Uneori, el pare să justifice porecla pe care i-a dat-o unul dintre contemporanii lui italieni, "Il Tedeschino", adică „Micul german”. Acest pseudo-reproș reflectă atenția sporită pe care Rossini a dat-o studierii partiturilor lui Joseph Haydn și Wolfgang Amadeus Mozart.

Oricare ar fi subiectele, glume moderne sau drame sumbre medievale, arta lui Rossini rămâne mereu marcată de primatul absolut a ceea ce italienii numesc „vocalitá”, ceea ce este întrebuințarea vocii ca transmițătoare privilegiată a emoției.

Activitatea de compozitor ocupă doar prima parte a vieții sale. Ea este marcată de o suită de succese care îl conduc din Italia de Nord, la Napoli, unde se căsătorește cu o cântăreață celebră, Isabella Colbran, apoi în străinătate: la Viena unde se întâlnește cu Beethoven, la Londra și, în fine la Paris, unde se stabilește, în 1824, ca director al teatrului italian. Lucrările sale din acești ani, atât de apreciate sunt: „Scara de mătase” (1812), „Tancred” si „Italianca în Alger” (1813), „Turcul în Italia” (1814), „Elisabeta, regina Angliei” (1815), apoi, în 1816, Bărbierul din Sevilla și „Otello”; "Cenușăreasa" (1817), „Moise în Egipt” (1818), „La Donna del Lago” (1819), „Semiramida” (1823), care este ultima dintre marile opere compuse pentru scenele italiene. La Paris, va realiza încă o opera-buffa în limba italiană, apoi va scrie în franceză, „Siége de Corinthe”. Ultimele două opere, o farsă, „Contele Ory” (1828) și o dramă istorică, „Wilhelm Tell” (1829) sunt compuse direct de pe librete franceze.

Ultima sa compoziție, în care se simt totuși câteva slăbiciuni, îi aduce propuneri materiale seducătoare, dar care nu se vor împlini. Bolnav, epuizat psihic și moral, rătăcește prin orașele Italiei; în 1855 revine la Paris unde va rămâne până la moarte și unde ține un salon prin care trec artiști, muzicieni, scriitori. Chiar și Richard Wagner este primit aici. În toți acești ani a compus foarte puțin: un „Stabat Mater” (1842), o mică „Missa solemnis”, câteva cântece pentru voce și pian.

Moare la 13 noiembrie 1868 la Passy (azi un cartier al Parisului), în urma unei operații abdominale, fiind îngropat inițial în cimitirul Père-Lachaise din Paris, iar în 1887 a fost mutat în bazilica „Santa Croce” din Florența (Italia).

Alături de Vincenzo Bellini și Gaetano Donizetti, Rossini a fost unul din compozitorii de frunte ai operei bel canto.

„La Cambiale di matrimonio“ de Gioacchino Rossini

La cambiale di matrimonio ( [la kambjale di matrimɔnjo] ; Actul de căsătorie sau contractul de căsătorie ) este un comic farsa de un singur act de Gioachino Rossini la un libret de Gaetano Rossi . Libretul se bazează pe piesa lui Camillo Federici (1791) și pe libretul anterior al lui Giuseppe Checcherini pentru opera lui Carlo Coccia din 1807, Il matrimonio per lettera di cambio . Opera a debutat la 3 noiembrie 1810 la Teatro San Moisè din Veneția . ^[1] A avut o serie de 13 spectacole la Teatrul San Moisè. ^[2]

Compus în câteva zile când avea 18 ani, La cambiale di matrimonio a fost prima operă profesionistă a lui Rossini. Uvertura, scrisă când a fost student la Liceo Musicale din Bologna , este o parte importantă a repertoriului modern de concerte. ^[1] Ca să devină tipic pentru cariera sa ulterioară, duetul "Dunque io son" a fost ulterior refolosit, cu efect mai mare, în actul 1 al Barbar din Sevilla 

Roluri 

Rol	Tipul de voce	Premiere Cast, 3 noiembrie 1810 [4] (Conductor: )
Tobias Mill, un comerciant englez	bariton	Luigi Raffanelli
Fanny, fiica lui	sopran	Rosa Morandi
Edward Milfort, iubitul lui Fanny	tenor	Tommaso Ricci
Slook, un comerciant canadian	bariton	Nicola De Grecis
Norton, funcționarul Mills	bas	Domenico Remolini
Clarina, camerista lui Fanny	mezzo-soprană	Clementina Lanari

Sinopsis [ edita ]

Locul: Londra, camerele lui Tobia Mill

secolul al 18-lea

Servitorii Norton și Clarina discută despre o scrisoare care a sosit pentru maestrul lor, Tobias Mill, cu privire la un contract de căsătorie iminent de la un om de afaceri canadian, Slook, care urmează să ajungă mai târziu în acea zi. Mill intră, frământat de la calcularea distanței dintre America și Europa și ordonă gospodăriei să se pregătească pentru sosirea lui Slook, inclusiv pregătirea fiicei sale, Fanny, pe care intenționează să o căsătorească cu străinul. După ce pleacă toată lumea, Fanny ajunge cu iubitul ei, Eduardo Milfort; dragostea lor a fost păstrată în secret de la Mill din cauza statutului financiar slab al lui Eduardo. Norton intră și îi informează pe iubiți cu privire la contractul de căsătorie iminent, însă conversația lor este întreruptă de intrarea lui Mill în momentul în care sosește carul purtând canadianul.

Slook intră hărțuită de slujitorii care încearcă să-și ia haina: el este în mod evident neobișnuit cu saluturile europene. Mill îi încurajează pe Slook să vorbească cu Fanny și să o cunoască, dar ea rămâne destul de ostilă, încercând să-și exprime dezinteresul în căsătoria cu mulți "dar". Cu toate acestea, ea este în curând alăturată de Eduardo, și ambii amenință să taie ochii lui Slook și să-i prindă venele. Slook se îndepărtează de siguranța camerei sale, Fanny și Eduardo, în alte zone, în timp ce Clarina și Norton se întorc. Înainte ca Slook să se întoarcă, Clarina își exprimă experiențele cu dragoste și, după întoarcerea lui, Norton îl informează că bunurile pe care este interesat să le achiziționeze sunt deja ipotecate.

Infuriat de această dublă trecere a contractelor, Slook refuză să cumpere Fanny și îi spune lui Mill asta. Cu toate acestea, el refuză să dea un motiv temându-se de răzbunare din partea iubitorilor. Mill apoi amenință Slook cu perspectiva unui duel pentru refuzul de a duce la bun sfârșit contractul pe care la suportat. După ce l-au întâlnit pe trei oameni care îl doresc să moară în câteva ore de la sosirea sa la Londra, Slook se pregătește să plece și, atunci când se întoarce de la ambalarea lucrurilor, îl vede pe Fanny și Eduardo îmbrățișându-i cu capul roșu, dar îi spun despre afacerea lui Mill - sentimentele manageriale față de căsătorie și starea financiară slabă a lui Eduardo; Slook răspunde promițând să îl facă pe Eduardo moștenitorul său, astfel încât Fanny să fie al lui.

Mill se întoarce și se pregătește pentru duelul său, deși se teme că, dacă moare, s-ar putea să nu reflecte prea repede asupra reputației sale pe piață. Slook se dezvăluie și înlocuiește în mod clandestin un pistol cu ​​o conductă de pace pe care Mill îl apucă, fără să-și dea seama ce este. Pe măsură ce se îndreaptă spre câmpul de luptă (Sook înarmați cu un pistol, Mill cu o țeava), ansamblul se grăbește și încearcă să-l convingă pe Mill să renunțe la pretențiile financiare. În cele din urmă, Slook îl convinge pe Mill să-i lase pe cuplu să se căsătorească și să se termine cu bucurie.

Leonardo García Alarcón conducts La Cambiale de Matrimonio de Rossini : 

Giuseppe Verdi -  „I due Foscari”

Giuseppe Verdi s-a născut la 10 octombrie 1813 în mica localitate Le Roncole^[13], în apropierea Parmei, Italia. Părinții săi, Carlo Giuseppe Verdi și Luigia Uttini, dețineau acolo o mică fermă, Osteria Vecchia.

Încă de copil, Giuseppe ia lecții de muzică de la organistul din comună, făcând exerciții acasă la o spinetta dezacordată (un fel de clavecin). Continuă în felul acesta până când Antonio Barezzi, un comerciant din Busseto iubitor de muzică, prieten al familiei Verdi, îl ia la el în casă și-i plătește lecții de muzică la un nivel mai ridicat. În 1832 se prezintă la conservatorul din Milano, dar este respins pentru că depășise limita de vârstă pentru un student de conservator. Reîntors la Busseto primește postul de maestru de muzică al comunei și se căsătorește în 1836 cu fiica lui Barezzi, Margherita, de la care are doi copii, Virginia și Icilio. Între timp, Verdi începe să compună, orientat încă de acum în direcția muzicii de operă. În 1839 debutează la Teatro alla Scala din Milano cu opera Oberto, conte di San Bonifacio, obținând un oarecare succes, umbrit însă în 1840 de moartea Margheritei, apoi și a celor doi copii. Îndurerat de aceste pierderi, Verdi se reculege și își continuă activitatea componistică cu opera Un giorno di regno, care înregistrează însă un total fiasco. Descurajat, se gândea deja să abandoneze muzica, dar numai doi ani mai târziu, în 1842, obține la Scala un succes triumfal cu opera Nabucco, datorat în parte și interpretării magnifice a sopranei Giuseppina Strepponi, care avea să-l însoțească până către sfârșitul vieții.

Începe o perioadă în care Verdi muncește "ca un ocnaș", cum spunea el însuși, pentru a satisface cererile diverselor teatre de operă din Italia. Între anii 1843 și 1850 compune într-un ritm susținut 13 opere, între altele I Lombardi alla prima crociata (Lombarzii), Ernani, I due Foscari, Macbeth și Luisa Miller. Tot în acest timp ia naștere relația sa cu Giuseppina Strepponi.

În 1848 se mută la Paris. Forța lui creativă este tot mai fecundă, în așa măsură că, din 1851 până în 1853, compune una după alta trei capodopere, cunoscute sub numele de "Trilogia populară", și anume: Rigoletto, Il Trovatore și La Traviata, la care se mai adaugă și I vespri siciliani (Vecerniile siciliene). Succesul acestor opere a fost de nedescris. Împodobit cu faima dobândită, Verdi se stabilește împreună cu Giuseppina Strepponi la proprietatea "Sant'Agata" din Busseto, unde va locui cea mai mare parte a timpului. În 1857 se pune în scenă opera Simon Boccanegra iar în 1859 se reprezintă Un ballo in maschera („Bal mascat”). În același an se căsătorește cu Giuseppina Strepponi.

Din 1861, Verdi ia parte și la activitatea politică în Italia, numele lui devenise simbolul mișcării de eliberare a nordului Italieide sub dominația austriacă, sub conducerea dinastiei de Savoia (V.E.R.D.I. = Vittorio Emanuele Re D ' Italia = Victor Emanuel, regele Italiei). În 1874 este numit senator în parlamentul italian. Nu-și întrerupe activitatea muzicală și dă la iveală opera La forza del destino („Forța destinului”) și Messa di Requiem, celebrată în 1873 la moartea scriitorului Alessandro Manzoni. Pentru festivitățile prilejuite de deschiderea Canalului de Suez în 1869 compune opera Aida. În 1887, este reprezentată capodopera sa Otello iar în 1893, la vârsta de 80 de ani, se inspiră din nou din Shakespeare pentru a compune opera buffă Falstaff, după care se retrage la "Sant'Agata" și își ia adio de la activitatea componistică. După ce în 1897 moare Giuseppina, Verdi se stinge și el din viață la Milano, la 27 ianuarie 1901.

Opere lirice (titluri originale, locul și data premierei)[

·          Oberto, conte di San Bonifacio, Teatro alla Scala - Milano, 17 noiembrie 1839

·         Un giorno di regno, Teatro alla Scala - Milano, 15 septembrie 1840

·         Nabucco, Teatro alla Scala - Milano, 9 martie 1842

·         I Lombardi alla prima crociata, Teatro alla Scala - Milano, 11 februarie 1843

·         Ernani, Teatro La Fenice - Veneția, 9 martie 1844

·         I due Foscari, Teatro Argentina - Roma, 3 noiembrie 1844

·         Giovanna d'Arco, Teatro alla Scala - Milano, 15 februarie 1845

·         Alzira, Teatro San Carlo - Neapole, 12 august 1845

·         Attila, Teatro La Fenice - Veneția, 17 martie 1846

·         Macbeth, Teatro La Pergola - Florența, 14 martie 1847

·         I masnadieri, Her Majesty's Theatre - Londra, 22 iulie 1847

·         Jérusalem, L'Opéra de Paris, 22 noiembrie 1847)

·         Il corsaro, Teatro Grande - Trieste, 25 octombrie 1848

·         La battaglia di Legnano, Teatro Argentina - Roma, 27 ianuarie 1848

·         Luisa Miller, Teatro San Carlo - Neapole, 8 decembrie 1849

·         Stiffelio, Teatro Grande - Trieste, 16 noiembrie 1850

·         Rigoletto, Teatro La Fenice - Veneția, 11 martie 1851

·         Il Trovatore, Teatro Apollo - Roma, 19 ianuarie 1853

·         La Traviata, Teatro La Fenice - Veneția, 6 martie 1853

·         I vespri siciliani ("Vecerniile siciliene"), L'Opéra de Paris, 13 iunie 1855

·         Simon Boccanegra, Teatro La Fenice - Veneția, 12 martie 1857

·         Aroldo, Teatro Nuovo - Rimini, 16 august 1857

·         Un ballo in maschera, Teatro Apollo - Roma, 17 februarie 1859

·         La forza del destino ("Forța destinului"), Teatrul Imperial - Sankt Petersburg, 10 noiembrie 1862

·         Don Carlos, L'Opéra de Paris, 11 martie 1867

·         Aida, Teatrul de Operă - Cairo, 24 decembrie 1871

·         Otello, Teatro alla Scala - Milano, 5 februarie 1887

·         Falstaff, Teatro alla Scala - Milano, 9 februarie 1893

Alte compoziții

·         Cvartet de coarde, în Mi minor (1873)

·         Messa da Requiem (1874)

·         Quattro pezzi sacri (1898)

I due Foscari (Cei doi Foscari) este o operă în 3 acte de Giuseppe Verdi, după un libret de Francesco Maria Piave (bazat pe piesa "The Two Foscari" a Lordului Byron).

Premiera operei a avut loc la Teatro Argentina din Roma, în ziua de 3 noiembrie1844.

Durata operei: cca 1 ¾ ore.

Locul și anul de desfășurare a acțiunii: Veneția, 1457.

Opera tratează ultimele zile ale dogelui venețian Francesco Foscari și înlăturarea sa din funcție pe data de 23 octombrie 1457. Este vorba de eternul conflict dintre dragostea paternă și conștiința datoriei. Familia dogelui cade victima unei uneltiri perfide, fiul dogelui (Jacopo) fiind acuzat de trădare și expulzat, tatăl trebuind să fie cel care pronunță și urmărește executarea sentinței.

Personajele principale

·         Francesco Foscari, dogele Veneției (bariton)

·         Jacopo Foscari, fiul său (tenor)

·         Lucrezia Contarini, soția lui Jacopo Foscari (soprană)

·         Jacopo Loredano, membru al Conciliului celor Zece Inchizitori (bas)

·         Barbarigo, senator (tenor)

·         Pisana, prietena și confidenta Lucreției Contarini (mezzosoprană)

·         Acțiunea

·         Actul I

·         Acțiunea acestui act se petrece în Palatul Dogilor din Veneția. Dogele Veneției, Francesco Foscari, tatăl lui Jacopo, trebuie să pronunțe decizia luată de „Consiliul celor Zece Inchizitori“ de a-l trimite pe Jacopo Foscari în exil definitiv pe insula Creta. Lucreția, soția lui Jacopo, cere audiență la Doge, implorând clemență. Ea este convinsă de nevinovăția lui Jacopo și îsi exprimă părerea că au de a face cu un complot care vizează compromiterea și înlăturarea de la putere a Dogelui. Bătrânul Doge nu poate însă să schimbe decizia celor Zece Inchizitori.

·         Actul II

·         Scena I

·         Scena are loc în subteranele închisorii din Palatul Dogilor. Lucreției i se acordă permisiunea să-l viziteze pe Jacopo, înainte de pronunțarea oficială a verdictului. Acesta zace pe pământ, marcat de suferințe fizice. Dogele vine și el să-și vadă fiul. Tatăl și fiul se îmbrățișeaza pentru ultima dată.

·         Scena II

·         Scena se desfășoară în Sala de Judecată a Palatului Dogilor. Consiliul celor Zece Inchizitori îi aduc la cunoștință Dogelui hotărârea pe care a luat-o, iar acesta pronunță sentința: deportare pentru restul vieții pe insula Creta și interdicția de a mai reveni vreodată pe teritoriul venețian. Lucreția, prezentă în sală, împreuna cu copiii, solicită să i se permită să-l însoțească pe soț în exil. Consiliul refuză cererea Lucreției, sentința devenind definitivă, urmând să fie imediat pusă în aplicare.

·         Actul III

·         Scena I

·         Scena are loc în Piața San Marco din Veneția. Poporul petrece, pentru el viața merge mai departe, indiferent de drama ce se petrece în familia dogelui. În port, vasul așteaptă îmbarcarea grupului de detinuți ce vor fi exilați pe insula Creta, printre ei fiind și Jacopo Foscari. Lucreția cu copiii își iau rămas bun de la soț și tată. Jacopo Loredano, membru al Consiliului celor Zece Inchizitori, se află în port pentru a se convinge că familia Foscari va fi definitiv dezbinată.

·         Scena II

·         Scena se desfășoară din nou în Palatul Dogilor. Consiliul celor Zece Inchizitori a acaparat puterea absolută în Veneția. Dogele Francesco Foscari devine conștient de faptul că, deși mai deține formal funcția de Doge, el a pierdut puterea. La scurt timp după plecarea navei din Veneția spre Creta, Jacopo Foscari moare. În același timp cu această tristă veste pentru familia Foscari, investigațiile unuia din senatorii rămași loiali Dogelui, Barbarigo, dovedesc indubitabil că Jacopo Foscari nu a fost vinovat și că declarațille pe baza cărora a fost condamnat, sunt false. Dușmanii familiei Foscari nu se mulțumesc însă cu nenorocirile deja provocate. Intrigile puse la cale de Jacopo Loredano, au ca scop discreditarea și înlăturarea de la putere a Dogelui. Cei Zece Inchizitori cer demisia Dogelui. In noaptea în care Francesco Foscari moare, în urma traumelor pe care le-a suferit în ultimele zile, clopotele răsună în Piața San Marco, vestind instaurarea la putere a unui nou Doge, Pasquale Malipiero.

Giuseppe Verdi - I Due Foscari: 

„Cneazul Igor“ de Alexander Porfirjewitsch Borodin

Alexander Porfiryevich Borodin ( Rusă : Александр Порфирьевич Бородин  12 noiembrie 1833 - 27 februarie 1887) ^{[2] a} fost un compozitor rus romantic de origine ruso- georgiană , care a fost profesor de medic și chimist și a făcut importante contribuții timpurii în domeniulchimiei organice . Deși este mai bine cunoscut astăzi ca compozitor, în timpul vieții sale, el a privit medicina și știința ca fiind ocupațiile sale principale, urmărind doar muzică și compoziție în timpul liber sau când era bolnav. ^[3]Musical, a fost unul dintre cei mai cunoscuți compozitori din secolul al XIX-lea, cunoscuți sub numele de The Mighty Handful , un grup dedicat producerii unui gen muzical clasic unic în Rusia, mai degrabă decât imitarea modelelor occidentale mai vechi. ^{[4] [5] [6]}

Borodin este cel mai bine cunoscut pentru simfoniile sale, pentru cele două cvartete de coarde , pentru poemul tonal în Stepele din Asia Centrală și pentru opera sa, prințul Igor . Muzica de la printul Igor și cvartetele de coarde a fost adaptată mai târziu pentru Kismet muzical american. Un avocat notabil al drepturilor femeii , Borodin a fost promotor al educației în Rusia și a fondat Școala de Medicină pentru Femei din Sankt Petersburg.

Ca chimist, el este cel mai bine cunoscut pentru munca sa în sinteza organică, inclusiv printre primii chimiști care demonstrează o substituție nucleofilă , precum și co-descoperitorul reacției aldol .

Borodin la cunoscut pe Mily Balakirev în 1862. În timp ce, sub tutela lui Balakirev în compoziție, a început Simfonia nr. 1 în E-flat major; a fost prima dată realizată în 1869, cu conducerea lui Balakirev. În același an, Borodin a început pe simfonia nr. 2 în B minor, care nu a avut un succes deosebit la premiera în 1877 sub Eduard Nápravník , dar cu o oarecare re-orchestrație a primit o performanță reușită în 1879 de către Scoala de Muzică Liberă sub Rimsky - direcția lui Korsakov . În 1880 a compus poemul simfonic popular în Stepele din Asia Centrală .Doi ani mai târziu a început să compună oa treia simfonie, dar a lăsat-o neterminată la moartea sa; două mișcări ale acesteia au fost ulterior finalizate și orchestrate de Alexander Glazunov .

În 1868, Borodin a devenit distras de la lucrarea inițială a celei de-a doua simfonii prin preocuparea cu opera Igor , pe care o consideră o operă cea mai importantă și una dintre cele mai importante opere ruse istorice. Conține dansurile Polovtsian , adesea interpretate ca o lucrare de concert independent, formând cea mai cunoscută compoziție a lui Borodin. Borodin a lăsat operă (și câteva alte lucrări) incomplete la moartea sa.

Printul Igor a fost finalizat postum de către Rimsky-Korsakov și Glazunov . Se află în secolul al XII-lea, când rușii, condus de prințul Igor de Seversk, au pornit să cucerească barbarii Polovtsieni călătorind spre est peste Steps. Polovtsienii erau aparent un trib Nomadic inițial de origine turcă care ataca în mod obișnuit Rusia de sud. O eclipsă plină a soarelui laînceputul primului act prefigurează un rezultat teribil de invazie. Trupele lui Igor sunt înfrânte. Povestea povestește despre capturarea domnitorului Igor și a fiului său, Vladimir, despre Rusia, de către liderul polovtsian Khan Konchak, care îl distrează în mod deosebit pe deținuții săi și îi cheamă pe sclavi să facă celebrele "Dansuri Polovtsiene", care oferă un climat minunat al doilea act. Cea de-a doua jumătate a operei constată că Igor se întoarce în patria sa, dar în loc să se găsească în rușine, este primit de acasă de către locuitorii orașului și de soția sa, Yaroslavna. Deși pentru o vreme rar interpretat în totalitate în afara Rusiei, această operă a primit două producții noi, recent una la Compania de Stat de Operă și Balet din Rusia în 2013 și una la Metropolitan Opera Company din New York în 2014 . ^[26] [27]

Muzică în cameră 

Nici un alt membru al cercului Balakirev nu sa identificat atât de deschis cu muzica absolută, așa cum a făcut Borodin în cele două cvartete de coarde și în numeroasele sale compoziții anterioare. El a fost violoncelist, el a fost un jucator de muzica de camera entuziasmat, un interes care sa adancit in timpul studiilor sale chimice la Heidelberg intre 1859 si 1861. In aceasta perioada au aparut, printre alte opere de camera, un sextet si un cvintet de pian. În structura tematică și textura instrumentală a pus bazele sale pe cele ale lui Felix Mendelssohn . ^[28]

În 1875, Borodin și-a început primul Cvartet de coarde, mult spre nemulțumirea lui Mussorgsky și a lui Vladimir Stasov . Borodin a făcut asta în compania celor Cinci, care erau ostili în privința muzicii de cameră, vorbește despre independența sa. Din primul Cvartet, el a afișat măiestrie în formă. Cel de- al doilea Cvartet , în care este reprezentat puternicul său lirism în popularul " Nocturne ", a urmat în 1881. Primul Cvartet este mai bogat în schimbările de dispoziție. Al doilea Cvartet are o atmosferă și o expresie mai uniformă.

Faima lui Borodin în afara Imperiului Rus a fost posibilă în timpul vieții sale de către Franz Liszt , care a organizat o interpretare a Simfoniei nr. 1 în Germania în 1880, și deComtesse de Mercy-Argenteau în Belgia și Franța. Muzica sa este recunoscuta pentru lirismul puternic si armoniile bogate. Împreună cu unele influențe din partea compozitorilor occidentali, ca membru al cincisprezecelea, muzica lui emană și un gust incontestabil rusesc. Muzica pasională și armoniile neobișnuite s-au dovedit a avea o influență de durată asupra compozitorilor francezi mai tineri Debussy și Ravel (în omagiu, acesta din urmă compus în 1913 o piesă de pian intitulată "La Manière de Borodine").

Caracteristicile evocative ale muzicii lui Borodin au făcut posibilă adaptarea compozițiilor sale în Kismet muzical din 1953, de Robert Wright și George Forrest , în special în piesele " Stranger in Paradise " și " And This Is My Beloved ". În 1954, Borodin a fost premiat postum cu un premiu Tony pentru acest spectacol.

Prințul Igor ( rus : Князь Игорь , Knyaz 'Igor ) este o opera în patru acte cu un prolog, scris și compus de Alexander Borodin . Compozitorul a adaptat libretul din Epicul Antic al Rusiei " The Lay of the Host of Igor" , care povestește campania printului Rus " Igor Svyatoslavich" împotriva invaziei triburilor Cuman ("polovtsieni") din 1185. El a inclus și materialele din două cronici medievale din Kievan. Opera a fost lăsată neterminată la moartea compozitorului în 1887 și a fost editată și completată de Nikolai Rimsky-Korsakov și Alexander Glazunov . A fost întâi interpretat în Sankt Petersburg , Rusia, în 1890.

Sinopsis 

Ora : Anul 1185

Locul : orașul Putivl (prolog, Faptele 1 și 4); o tabără polovtsiană (Fapte 2 și 3)

Notă: După cum sa discutat în acest articol , decizia finală a lui Borodin privind ordinea primelor două acte este neclară. Grupul tradițional prezentat aici este cel al ediției Rimsky-Korsakov-Glazunov. În multe producții, actul 3 este omis.

Prologue 

Piața catedralei din Putivl

Printul Igor este pe punctul de a porni într-o campanie împotriva cumanilor /polovtsilor și a khansilor lor care au atacat anterior terenurile rusești. Poporul îi cântă lauda și pe cea a fiului său, a celorlalți lideri și a armatei ( Chorus: "Glory to the beautiful Sun" ). Eclipsa soarelui are loc în consternarea generală. Doi soldați Skula și deșertul Yeroshka care se simt siguri că Vladimir Iaroslavici, prințul Galitski, îi va oferi să lucreze mai mult pentru a le plăcea. Deși Yaroslavna, soția lui Igor, ia eclipsa pentru un semn proastă, Igor insistă că onoarea cere ca el să meargă la război. El lasă-o în grija fratelui ei, prințul Galitski, care îi spune recunoștința față de Igor pentru că la adăpostit după ce a fost alungat din propria casă de către tatăl și frații săi. Oamenii cântă un cor mare de laudă ( corul: "Gloria multitudinii de stele" ), pe măsură ce gazda se află în campania lor împotriva Polovtsy.

Act 1 

Scena 1: Curtea lui Vladimir Galitski din Putivl

G. Petrov ca Galițki (1970)

Aplicanții lui Galitski își cântă laude. Skula și Yeroshka lucrează acum ca jucătorigudoc. Ei distrează adepții și cântă toate despre modul în care Galitski și oamenii săi au răpit o femeie tânără și cum ea a cerut să i se permită să se întoarcă la tatăl ei fără să fie dezonorată. Prințul sosește și cântă cum, dacă ar fi prințul lui Putivl, el bea și sărbătoresc toată ziua în timp ce eliberează judecata și are cele mai frumoase fete cu el toată noaptea ( Cântarea lui Galitski ). Trezoreria va fi cheltuită pentru el și pentru oamenii săi, în timp ce sora lui se va ruga într-o mănăstire. Un grup de femei tinere îl imploră pe prințul să-și refacă prietenul răpit. El îi amenință și îi îndepărtează, spunând cum trăiește acum în lux în hol și că nu trebuie să muncească. Prințul se întoarce în încăperile sale, trimițând vin pentru urmașii săi.Jucătorii gudok și urmașii prințului bat joc de femei. Ei se întreabă ce s-ar putea întâmpla dacă Yaroslavna aude ce se întâmplă, dar apoi își dă seama că va fi neajutorată cu toți bărbații ei plecați la război. Ei cântă despre cum sunt toți bețivi și sunt susținuți de Galitski. Bărbații decid să meargă în piața orașului pentru a declara Galtzici prințul lui Putivl, lăsând în urmă doar cei doi muzicieni beat.

Scena 2: O cameră în palatul lui Yaroslavna

Yaroslavna este singură îngrijorătoare de ce nu a auzit de la Igor și însoțitorii săi ( Arioso din Yaroslavna ). Cântă din nopțile și coșmarurile ei lacrimogene și își amintește când a fost fericită cu Igor de partea ei. Asistenta aduce femeile tinere care îi spun lui Yaroslavna despre prietenul lor răpit. Ei sunt reticenți la început să dezvăluie vinovatul, dar în cele din urmă îl numesc pe Galitsky și vorbesc despre cum el și tovarășii săi îi provoacă probleme în jurul lui Putivl. Galitsky intră și femeile fug. Yaroslavna îl întreabă în legătură cu adevărul despre povestea lor și se bate joc de ea spunând că ar trebui să-l trateze ca oaspete în casa ei. Îl amenință cu ceea ce va face Igor la întoarcere, dar Galitsky răspunde că poate să-și prindă tronul oricând dorește. Yaroslavna îl acuză că a repetat trădarea pe care o făcea împotriva tatălui său, dar el răspunde că glumește și întreabă dacă are un iubit, acum soțul ei este plecat. Îl amenință cu trimiterea lui înapoi la tatăl lor. El răspunde că va reveni la fată, dar va lua mai târziu și va pleca. Consiliul boierilor ajung să-l informeze pe Yaroslavna că Polovtsy-ul sub Khan Gzak este pe cale să-l atace pe Putivl. Armata lui Igor a fost complet distrusă și a fost rănit și prins cu fiul și fratele său. După un moment de leșin, Yaroslavna ordonă trimiterea mesagerilor către aliații orașului, însă raportul Boyars arată că drumurile sunt tăiate, unele orașe sunt în revoltă și prinții lor vor fi capturați. Boyarii spun că vor organiza apărarea, dar Galitsky se întoarce cu urmașii săi pentru a cere să fie ales un nou print. Sufletul său spune că ar trebui să fie el, deoarece el este fratele lui Yaroslavna și cumnatul lui Igor. Boierii refuză. Argumentul este întrerupt de vederea flăcărilor și sunetul femeilor plângând. Unii boieri au fugit; unii se alătură bătăliei, alții păzesc pe prințesă. Ei numesc atacul judecății lui Dumnezeu.

Actul 2 

Seara în tabăra Polovtsiană

Soții polovțieni cântă compară iubirea cu o floare care se strecoară în căldura zilei și se reînvie noaptea. Ei danseaza impreuna ( Dansul Maicilor Polovtsian ). Konchakovna se alătură în cântând sperând că iubitul ei se va alătura curând ( Cavatina lui Konchakovna ). Prizonierii ruși sosesc din timpul zilei și își exprimă recunoștința când sunt hrăniți de Konchakovna și de fete. Gărzile lor se retrag din noapte, lăsând doar pe Ovlur, creștin, responsabil. Vladimir, fiul lui Igor, cântă speranța că dragostea lui se va alătura în curând în momentul în care ziua va dispărea ( Cavatina lui Vladimir ). Dragostea lui este Konchakovna. Ea vine și cei doi cântă dragostea lor și dorința lor de a se căsători ( Love Duet ). În timp ce tatăl ei va consimți la căsătorie, ei știu că nu voia lui. Se despart când auzi Igor venind. El cântă de rușine și de chinul său în a fi capturat cu urmașii săi morți ( Prințul lui Igor Aria ). Doar soția lui, se simte el, va fi loială. El speră pentru șansa de a-și recâștiga onoarea. Ovlur îi îndeamnă pe Igor să scape și prințul este de acord să se gândească la asta. Khan Konchak îl întreabă dacă totul este bine ( Aria lui Konchak ) și el răspunde că soțul nu poate trăi în captivitate. Konchak spune că, așa cum Igor nu a cerut milă, el nu este un prizonier, ci un oaspete onorat egal cu un Khan. Igor îi amintește că și el știe ce înseamnă să fii captiv. Konchak oferă libertății lui Igor dacă va promite că nu va mai război, dar refuză să spună că nu poate minți. Konchak regretă că nu s-au născut ca aliați. Atunci ar fi capturat toată Rusia. El îl cheamă pe sclavii polovțieni să-i distreze pe Igor și pe el însuși și îi oferă lui Igor alegerea lor. În timp ce sclavii dansează Polovtsy cântă gloria Konchak ( Dansuri Polovtsian ).

Actul 3 

Tabăra Polovtsiană

Armata polovtsiană se întoarce în triumfă cântând lauda lui Khan Gzak ( martie Polovtsian ). Konchak cântă din sacul lui Putivl și alte victorii și prezice cu încredere că vor captura în curând toată Rusia. Igor și fiul său, Vladimir, au cele mai grave temeri confirmate de noii captivi.Vladimir și ceilalți deținuți îl îndemn pe Igor să scape, dar el este la început reticent, cântând de rușinea sa și spunând că este datoria celorlalți prinți ruși de a salva patria ( monologul lui Igor , ediția lui Mariinsky). Ovlur ajunge să spună că a pregătit caii pentru Igor și Vladimir, iar Igor este de acord acum să scape. Konchakovna se află în dificultate, provocându-l pe Vladimir să-și arate dragostea fie că o ia cu el, fie că rămâne. Igor îi îndeamnă pe fiul său să vină, dar Vladimir se simte în imposibilitatea de a părăsi Konchakovna care amenință să trezească tabăra. În cele din urmă, Igor fuge singur și Konchakovna sună alarma.Ea și tatăl ei refuză să lase Polovtsy să-l omoare pe Vladimir. În schimb, Konchak ordonă moartea gardienilor și se căsătorește cu Vladimir fiicei sale. Cât despre Igor, Konchak se gândește mai mult la el pentru scăparea lui.

Actul 4 

Dawn în Putivl

Yaroslavna plânge la despărțirea ei de Igor și înfrângerea armatei sale, învinuind însăși elementele însăși pentru a ajuta pe inamic ( Lamentul lui Yaroslavna ). Țăranii nu dau vina pe vânt, ci pe Khan Gzak pentru devastare. După cum Yaroslavna se uită în jur pentru a recunoaște distrugerea, ea vede doi călăreți la distanță care se dovedesc a fi Igor și Ovlur. Cei doi iubitori își cântă bucuria de a fi reuniți și de așteptarea că Ivan va conduce rușii la victoria împotriva lui Khan. Nu-și dă seama de întoarcerea lui Igor, Skula și Yeroshka, jucătorii gudok beți, cântă o melodie care îi bate joc de el. Apoi îl observă la distanță. După un moment de panică despre ceea ce se va întâmpla cu ei, Skula spune că ar trebui să se bazeze pe viclenia lor și decide asupra unui plan care să le salveze. Au sunat clopotele bisericii pentru a chema o mulțime. Deși oamenii îi tratează la început cu suspiciune, jucătorii gudok reușesc să convingă mulțimea că Igor sa întors și boierii că sunt urmași loiali ai adevăratului prinț și nu Galitski. Toate celebrează cu bucurie întoarcerea lui Igor.

Alexander Borodin - Prince Igor - by Yury Lyubimov - music edit by Pavel Karmanov:

Tosca de Giacomo Puccini

Giacomo Antonio Domenico Michele Secondo Maria Puccini (n. 22 decembrie 1858, Lucca, Italia - d. 29 noiembrie 1924, Bruxelles, Belgia) a fost un compozitor italian de muzică de operă, reprezentant al curentului artistic realist numit în Italia verismo (conform cu termenul din italiană vero = adevărat)

Viața și opera

Puccini s-a născut într-o familie cu tradiții muzicale. Tatăl său, Michele, conducea orchestra orășenească din Lucca, era organist al Domului din localitate și compusese câteva opere de calitate modestă, un Miserere și câteva cantate pe teme religioase. A murit tânăr, când Giacomo avea doar 5 ani. Primele lecții de muzică le primește de la unchiul lui, Fortunato Maggi, care nu îl consideră prea dotat. Continuă studiile cu Carlo Angeloni, avându-l coleg pe viitorul compozitor Alfredo Catalani. Cu Angeloni, Puccini face progrese. În martie 1876 asistă în orașul Pisala o reprezentație cu opera Aida de Giuseppe Verdi și din această clipă visează să devină compozitor de opere. În același an compune un Preludiu simfonic, doi ani mai târziu un Motet și un "Credo", cu a căror execuție obține un oarecare succes. În toamna lui 1880 pleacă la Milano, unde - cu sprijinul financiar din partea reginei Margherita a Italiei - se înscrie la Conservator, avându-l ca profesor pe Amilcare Ponchielli.

Pe 31 mai 1884 are loc la Teatro Dal Verme din Milano premiera primei sale opere, "Le Villi", cu care recoltează succes din partea publicului și a criticii. După o muncă asiduă de câțiva ani, i se reprezintă la Teatro alla Scala din Milano opera "Edgar", de data aceasta fără vreun succes deosebit. Șase ani mai târziu, pe 1 februarie 1895, obține un succes triumfal cu opera "Manon Lescaut", executată în premieră pe scena teatrului Regio din Torino.

Tot în acest teatru, pe 1 februarie 1896, are loc premiera operei "La Bohème" (Boema), sub bagheta dirijorului Arturo Toscanini. În concluzia cronicei sale, criticul muzical Carlo Bersezio scrie: "La Bohème(Boema) nu va lăsa probabil urme deosebite în teatrul nostru". Opera se va impune totuși mai târziu după o reprezentație la teatrul din Palermo și apoi pe scenele principalelor teatre de operă din Italia. În ziua de 14 ianuarie 1900 se reprezintă în premieră la Teatro Costanzidin Roma opera "Tosca", în rolul titular soprana română Hariclea Darclée. Deja la prima arie a tenorului, Recondita armonia, succesul este asigurat, pentru ca după aria sopranei, Vissi d'arte, publicul să aplaude în picioare.

În anul 1904, Puccini se căsătorește cu Elvira Bonturi, cu care va avea un fiu, Tonio. Pe 17 februarie, reprezentarea operei "Madame Butterfly" la Milano se soldează cu un adevărat dezastru. Abia după o refacere a libretului și a muzicii, opera capătă audiență la public, după o prezentare, câteva luni mai târziu, la Teatro Grande din Brescia ['breʃ:a ].

În 1910, debutează cu succes în New York la Metropolitan Opera cu "La Fanciulla del West": dirijor este Arturo Toscanini, solist Enrico Caruso. Tot la Metropolitan Opera, va avea loc premiera pe 14 decembrie 1918 a Tripticului de opere în câte un act, "Il Tabarro", "Suor Angelica" și "Gianni Schicchi" ['ʤan:i s'kik:i ].

În anul 1921, Puccini se mută în orașul Viareggio, unde începe să lucreze la compunerea operei "Turandot". Opera va rămâne însă neterminată. Puccini moare la 29 noiembrie 1924, într-o clinică din Bruxelles, la câteva zile după o operație la gât, în urma unui cancer al laringelui. Opera "Turandot", în versiunea neterminată, va fi reprezentată pe 25 aprilie 1926 la Teatro alla Scala din Milano, sub conducerea muzicală a lui Arturo Toscanini. În reprezentațiile ulterioare, opera va fi prezentată cu completările făcute de Franco Alfano după schițele rămase de la Puccini.

Creația artistică a lui Giacomo Puccini se întinde pe o perioadă de 40 de ani, din 1884 până în 1924, timp în care a compus 12 opere. Acest număr restrâns dovedește o dată mai mult exigența artistică deosebită a compozitorului. Succesul enorm de care s-au bucurat operele lui Puccini încă din timpul vieții sale, dăinuie până în ziua de astăzi și este în continuă creștere.

Operele lui Puccini, cu data și locul premierei

·         "Le Villi", 31 mai 1884, Teatro dal Verme, Milano

·         "Edgar", 21 aprilie 1889, Teatro alla Scala, Milano

·         "Manon Lescaut", 1 februarie 1893, Teatro Regio, Torino

·         "La Bohème", 1 februarie 1896, Teatro Regio, Torino

·         "Tosca", 14 ianuarie 1900, Teatro Costanzi, Roma

·         "Madama Butterfly", 17 februarie 1904, Teatro alla Scala, Milano

·         "La Fanciulla del West", 10 decembrie 1910, Metropolitan Opera, New York

·         "La rondine", 27 martie 1917, Opera din Monte Carlo

·         "Il trittico" - "Il Tabarro", "Suor Angelica", "Gianni Schicchi", 14 decembrie 1918, Metropolitan Opera, New York

·         "Turandot", postum 25 aprilie 1926, Teatro alla Scala, Milano

Tosca este o operă în trei acte de Giacomo Puccini.

Libretul -- Luigi Illica și Giuseppe Giacosa, după drama La Tosca de Victor Sardou.

Premiera operei a avut loc pe 14 ianuarie 1900, la „Teatro Costanzi” din Roma.

Piesa originală scrisă de Victorien Sardou a fost produsă în 1887 la Paris și văzută de Giacomo Puccini în Milano, în 1887, cu Tosca jucată de Sarah Bernhardt. Puccini a cerut editorului său, Giulio Ricordi, să cumpere imediat drepturile de la Sardou, dar acestea au fost cumpărate abia în 1893 pentru a fi date unui alt compozitor, Alberto Franchetti. Illica a scris libretul său și în octombrie 1894 Franchetti, Ricordi, Illica și Giuseppe Verdi s-au întâlnit cu Sardou să-i prezinte libretul. Verdi a fost fascinat de această tragedie, dar a refuzat să compună muzica acetei tragedii dacă Sardou nu schimbă finalul.

După câteva luni, Franchetti a admis în cele din urmă că nu poate compune muzică pentru libretul inspirat de piesă, așa că Giulio Ricordi i-a cerut lui Puccini să compună. Puccini se simțea încă ofensat și doar intervenția lui Verdi l-a convins să accepte. A început să lucreze la piesă în 1896, după ce a terminat Boema; Ricordi l-a pus pe Giusseppe Giacosa să lucre cu Luigi Illica pentru libret, însă munca lui Giacosa nu l-a mulțumit pe Ricordi, iar Giacosa a avut mai multe dispute personale cu Sardou. Și Puccini a avut mai multe dispute cu Illica, Giacosa și Ricordi la un loc. Ei au propus un „Latin hymn” triumfal pentru Actul III, dar Puccini i-a convins în cele din urmă să-l reducă la cele optsprezece măsuri din Trionfal... di nuova speme.

În octombrie 1899, după trei ani de colaborare dificilă, opera era gata. Fiindcă era o poveste despre Roma, s-a decis ca premiera să fie în cetatea eternă, la Teatrul Constanzi. O curiozitate notabilă a plutit în jurul acestei opere a cărei pregătire a fost atât de lungă și problematică. Tosca a fost soprana română Hariclea Darclée, Cavaradossi a fost tenorul Emilio De Marchi iar Scarpia a fost baritonul Eugenio Giraldoni. Dirijorul a fost Leopoldo Mugnone. În public s-au aflat și Regina Margherita, prim-ministrul Pelloux și mulți compozitori, printre care Pietro Mascagni, Francesco Cilea, Franchetti și Sgambati.

Succesul a fost răsunător, chiar dacă diferența dintre atmosfera din Tosca și Boema a fost una surprinzătoare.

Tosca a apărut pe locul 8 în lista celor mai jucate 20 de opere din America de Nord, într-un clasament realizat de Opera America

Roluri

Distribuția	Tip de voce	Premiera din 14 ianuarie 1900 (dirijor, Leopoldo Mugnone)
Floria Tosca, o cântăreață celebră	soprană	Hariclea Darclée
Mario Cavaradossi, un pictor	tenor	Emilio de Marchi
Baron Scarpia, șeful poliției	bariton	Eugenio Giraldoni
Cesare Angelotti, fostul consul al Republicii Romane	bas	Ruggero Galli
Un sacristan	bas	Ettore Borelli
Spoletta, un agent de poliție	tenor	Enrico Giordano
Sciarrone, un jandarm	bas	Aristide Parassani
Un gardian	bas
Un băiat de cioban	alto	Angelo Righi
Soldați, agenți de poliție, nobili și femei, orășeni, artizani

Acțiunea

Actul I

Cesare Angelotti, fostul Consul al Republicii Romane, evadat din închisoarea „Sant’Angello”, se ascunde în biserica „Sant'Andrea della Valle” din Roma. Aici, pictorul Mario Cavaradossi lucrează la o frescă reprezentând-o pe Maria Magdalena. Sacristanul este surprins de asemănarea dintre imaginea pictată și o fizionomie pe care o văzuse de curând. Când pictorul ramâne singur, Angelotti iese din ascunzătoare și recunoscând în Cavaradossi pe vechiul său prieten, îi cere sprijinul. Pictorul promite că-l va ajuta să fugă. Se aude vocea Floriei Tosca, iubita lui Mario, și Angelotti este nevoit din nou să se retragă. Cu toate iscodirile acesteia, Mario nu-și tradează prietenul. Floria recunoaște asemănarea picturii cu Marchiza Attavanti și îsi manifestă gelozia. Mario o calmează și ea pleacă după ce îl invită la concertul de la palat. Pictorul pleacă împreună cu Angelotti. În timp ce ei se îndreaptă spre o ascunzătoare mai sigură, sosește baronul Scarpia, șeful poliției, în căutarea evadatului. Scarpia găsește un evantai în capela familiei Attavanti și, înainte de a asista la „Te Deum”-ul care celebrează înfrângerea lui Napoleon, strecoară în sufletul Floriei Tosca banuiala ca a fost mințită.

Actul II

Scarpia așteaptă cu nerăbdare întoarcerea agenților sai. Prin fereastra apartamentului aude muzica serbării de la Palatul Farnese. Spoletta îi raportează că, deși au urmarit-o pe Tosca și au perchiziționat vila lui Cavaradossi, agenții de poliție nu au reușit să-l gasească pe Angelotti; de aceea l-au arestat pe Cavaradossi. Cu toate torturile la care este supus, Mario nu furnizează nici un amănunt. Tosca refuză și ea să răspundă întrebărilor lui Scarpia dar, auzind chinurile iubitului ei, cedează și dezvăluie locul unde s-a ascuns Angelotti. Este anunțată vestea victoriei lui Napoleon la Marengo. Scarpia ordonă încarcerarea lui Cavaradossi, care urmează să fie executat în zorii zilei pentru trădare. În zadar Tosca se roagă; Scarpia nu-l va ierta pe Mario decât în schimbul favorurilor ei. Tosca acceptă dupa ce obține o execuție simulată pentru iubitul ei și un permis de părăsire a Romei. În momentul în care Scarpia vrea s-o îmbrățișeze, Tosca îl ucide.

Actul III

În zorii zilei, pe o terasă a castelului „Sant'Angello”, Mario își așteaptă execuția. Cu emoție, într-o ultimă scrisoare, evocă chipul iubitei sale. Aceasta sosește fericită că i-a obținut iertarea, după o execuție simulată. Vestea morții lui Scarpia îl face pe Mario să pășească fără teamă în fața plutonului de execuție, cu gândul că va putea pleca împreună cu persoana iubită. Plutonul îl ucide însa pe Mario, iar Tosca, disperată, se aruncă de pe platforma castelului, în abis.

Tosca - Giacomo Puccini cu Angela Gheorghiu

MUZICĂ 3 Noiembrie

Giovanni Maria Bonincini - Violin & Harpsichord

Best Relax Classical Music - Bach, Vivaldi, Paganini, Tchaikovsky

POEZIE 3 Noiembrie

Georg Trakl

Biografie Georg Trakl

Georg Trakl (n. 3 februarie 1887, Salzburg - d. 3 noiembrie 1914, Cracovia) a fost un poet austriac, reprezentant al expresionismului timpuriu, alături de Georg Heym.

Georg Trakl s-a născut ca al cincilea copil dintr-o familie mic-burgheză cu șapte copii. Tatăl (Tobias) era comerciant în domeniul articolelor de fier, iar mama (Maria) casnică. Și-a petrecut copilăria și tinerețea la Salzburg. A fost educat de o guvernantă franceză (catolică deși părinții erau protestanți) care a fost, nu numai pentru el dar și pentru ceilalți frați, ca o a doua mamă. De la aceasta copiii au învățat franceza și astfel se explică influența exercitată de lirica lui Baudelaire și a lui Rimbaudasupra poetului de mai târziu.

Între 1897 și 1905 Georg Trakl a frecventat gimnaziul de stat din Salzburg. Nu a fost un elev prea strălucit; avea rezultate slabe la matematică, latină, greacă. În 1901 a fost nevoit să repete clasa a șaptea.

Primele sale încercări lirice s-au manifestat în 1904, când a intrat în cenaclul poetic Apollo (mai târziu redenumit Minerva).

În 1905 a încheiat ciclul gimnazial fără să obțină vreo diplomă de absolvire. Din acel moment a început o perioadă dificilă a vieții sale, marcată de consumul de stupefiante (cloroform, morfină, opium, alcool) cu care are de-a face tot mai mult când devine, în septembrie, același an, farmacist practician în Salzburg.

Piesele de teatru Totentag și Fata Morgana au fost un eșec și atunci autorul a distrus textele acestora.

În 1912 a ocupat postul de farmacist militar.

La vârsta de 27 de ani a murit din cauza unei supradoze de cocaină. Există presupunerea că ar fi fost o sinucidere.

Opera

·         Poezii (Gedichte) 1913

·         Sebastian în vis (Sebastian in Traum) 1915

·         Opera poetică (Die Dichtungen) 1917

În limba română:

·         Ich bin der Sterne Presseattaché - 25 de poeme din Georg Trakl, traduse de Ștefan Baciu, ediție bilingvă, Editura Aldus, 1997.

Cântec de seară

Seara, când umblăm pe cărări întunecate

Ne răsar în faţă palidele noastre făpturi.

Când însetăm

Sorbim apele albe ale iazului,

Mierea tristei noastre copilării.

Răposaţi, ne odihnim în umbra socului,

Privim pescăruşii suri.

Nori de primăvară cresc peste oraşul sumbru,

Care tăinuieşte preaînălţatele vremi ale călugărilor.

Cân îţi prindeam mâinile subţiri

Lin deschideai în tăcere ochii rotunzi.

E mult de atunci.

Totuşi, când întunecata armonie bântuie sufletul

Apari, tu, albă, în peisajul de toamnă al prietenului.

Pribeagul

Întotdeauna se reazimă noaptea albă de colină,

Unde plopul se înalţă în sunete argintii,

Unde-s pietre şi stele.

Deasupra torentului puntea se bolteşte somnoroasă,

Băiatul priveşte cu ochi de cristal,

Se trezeşte înfloritul vânt, cântec de pasăre asemenea morţii,

Iar paşii înverzesc în pădure, uşor.

E amintirea copacului şi-a animalului. Domoale trepte de muşchi;

Şi luna

Căzând cu sclipăt în apele triste.

Acela se reîntoarce şi pribegeşte de-a lungul malului înverzit,

Îl leagănă gondola neagră prin oraşul în ruine.

Inima

Albă se făcu lângă pădure sălbateca inimă;

O, întunecata spaimă

A morţii, astfel, aurul

Muri în norul plumburiu.

Seară de noiembrie.

Lângă părăginita poartă a abatorului

Sta ceata femeilor nevoiaşe;

În fiecare coş

Cădeau măruntaie şi putredă carne:

Blestemată hrană!

Porumbelul albastru al serii

Nu veni cu împăcare.

Întunecată chemare de trompetă

Străpunse umedul

Frunziş de aur al ulmilor,

un drapel trenţuit

Fumegând de sânge,

Pe care în durere sălbatecă

Îl pândeşte un bărbat.

O, voi timpuri de metal

Îngropate acolo, în roşul amurgului!

Din pridvorul întunecat

Păşi făptura de aur

A adolescentei

Nimbată de plaide lune,

Întomnată reşedinţă princiară,

Brazi negri

În furtuna nopţii

Despicară fortăreaţa abruptă.

O, inima,

Sclipind într-acolo, prin răcoare de zăpadă.

Rasul Gamzatov

Biografie Rasul Gamzatov

Rasul Gamzatovich Gamzatov (în avară: Расул ХIамзатов, în latină: Rasul Xamzatov, în rusă: Расу́л Гамза́тович Гамза́тов) (n. 8 septembrie 1923 - d. 3 noiembrie 2003) a fost un scriitor avar din Daghestan.

Scrierile sale evocă eroismul ostașilor din cel de-al Doilea Război Mondial, atmosfera locală a regiunilor caucaziene sau evenimente din epoca contemporană.

Rasul Gamzatov a fost membru al Partidului Comunist al URSS. ^[4]Gamzatov a deținut și funcții politice, a fost membru al Prezidiului Sovietului Suprem și i-a fost decernat Premiul Lenin ^[5] precum și Premiul Stalin.

Opera

·         1943: Dragoste înflăcărată și ură fierbinte ("Chlasratab rok'igi bork'arab ccingi")

·         1950: Patria locuitorilor de munte ("Mačlrulasul vatlan")

·         1955: Primăvară daghestaneză ("Daģistanal'ulichch")

·         1958: Locuitoarea munților ("Maglarulaj")

·         1968 - 1971: Daghestanul meu ("Moi Dagestan").

Acolo, lângă acel geam 

_ Unde eşti, inima mea? Răspunde!
_ Acolo, lângă acel geam.
În piept doar pustiul mi se-ascunde
Şi chin, dar inimă nu am.
_ Unde eşti, vis al meu, de lumină?
_ Acolo, lângă acel geam.Odaia mea de-obidă-i plină,
Şi foc în ea nu am.

_ Unde sunteţi, privirile mele?
_ Acolo, lângă acel geam.
Din ochii mei pustii curg lacrimi grele,
Fierbinte şi sărat noian.

_ Unde sunteţi, voi, stihuri? E dorul
Care vă fearecă în chin?
Cântece, stih, spre ce vă luaţi voi zborul?
_ Zburăm spre acel geam vecin.

_ Unde sunteţi, voi, gânduri hoinare?
_ La acel geam de-acolo-am stat…
_ Şi cine-acolo sălaş are?
_ Cei doi: soţie şi bărbat.
_ Ei doi, dar eu, pe-aici, ce caut oare?
Odată, eu pe ea o cunoşteam…
Trezit de-ntâiul licărit de soare,
Priveam, acolo, spre acel geam.

Nicolae Dragoş (“Moartea calului troian”, “Scrisoare în sat”, “Zăpezi fără întoarcere”).

Biografie Nicolae Dragoş
Nicolae Dragoş (pseudonim al lui Nicolae Răcănel) (n. 3 noiembrie 1938, Glogova, jud. Gorj) este un poet şi jurnalist român.
Tema principală a liricii sale este timpul.
Poate cea mai cunoscută carte a sa este antologia \"Poeme dintr-un sfert de veac\", publicată în 1989 în Colecţia \"Poeţi români contemporani\" a Editurii Eminescu şi cuprinzând o mare parte din opera sa poetică.


Opere

* Moartea calului troian, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968
* Coloană de-a lungul, Editura Eminescu, Bucureşti, 1971
* Zăpezi fără întoarcere, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1973 (cu ilustraţii de Mihu Vulcănescu)
* Scut de etern, Editura Eminescu, Bucureşti, 1974
* Scrisoare în sat, Editura Eminescu, Bucureşti, 1975
* Cu inima curată, Editura Eminescu, Bucureşti, 1977
* La stema ţării (La steaua ţării?), Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1977 (colaborare cu Ion Miturică)
* Ritualuri intime, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1978
* Îngândurat ca pietrele munţilor, Editura Eminescu, Bucureşti, 1979
* L-am cunoscut pe Tudor Arghezi, 1981
* Scutier la umbra clipei, Editura Eminescu, Bucureşti, 1982
* Pentru eterna vatră românească, Editura Militară, Bucureşti, 1983
* Fabule cu sau fără morală, Editura Eminescu, Bucureşti, 1984
* De veghe la anotimpuri, Editura Eminescu, Bucureşti, 1985
* Drumeţ în calea lupilor : filmul unei existenţe reale liber interpretată, Editura Eminescu, Bucureşti, 1987 (colaborare cu Mihai Stoian)
* Fântâna din oglinzi, Editura Eminescu, Bucureşti, 1988
* Poeme dintr-un sfert de veac, Colecţia \"Poeţi români contemporani\", Editura Eminescu, Bucureşti, 1989 (cu prefaţă de C. Stănescu şi prezentare grafică de Constantin Guluţă)
* Copacul din vis: jurnal liric din tranşeele hârtiei, Editura Fundaţiei Constantin Brâncuşi, Târgu Jiu, 1998
* Fabule din două veacuri, Ager, Bucureşti, 2006
* Clipe din clipa cea repede, Realitatea, Bucureşti, 2008 (cu copertă de Alexandru Dumitriu şi desene de Mihu Vulcănescu)
* Zbor printre flori, ?

Cerc

A fost clipă. Va mai fi.

A fost zi. Va mai fi zi.

A fost noapte. Va fi noapte.

A fost iarnă. Va mai fi.

A fost vară. Va fi vară.

Ai trăit. Vei mai trăi.

Ai iubit. Vei mai iubi.

Ai murit. Vei mai muri...

Clepsidra cu dragoste

De-a soarele
în ploaie nevăzută

de-a ploaia
fără asfinţit

de-a frunzele
de-a păsările serii

clepsidră-ngenunchiată
lângă mirarea lumii

de-a aripile
înfrunzind sub lună
pom răvăşit
de secetă nebună.

TEATRU/FILM 3 Noiembrie

Regia Mircea Moldovan: “Ziua cea mai lungă”, “Procesul”, “Pintea ”).

Biografie Mircea Moldovan

Mircea-Sorin Moldovan^[1] (n. 3 noiembrie 1936, Blaj, județul Alba) este un regizor de film român apreciat pentru comediile și filmele istorice realizate. După 1989 a fost vreme de 10 ani membru al Consiliului Național al Audiovizualului, pentru ca între 1996 și 2000 să devină chiar președintele acestui for.

Filmografie (regizor)

·         Frații (1970)

·         Vifornița (1973)

·         Toamna bobocilor (1975)

·         Pintea (1976)

·         Blaj (1977) - documentar

·         Iarna bobocilor (1977)

·         La răscrucea marilor furtuni (1980)

·         Munții în flăcări (1980)

·         Convoiul (1981)

·         Anul 1848 (1982) - serial TV

·         Bocet vesel (1983)

·         Mireasma ploilor târzii (1984)

·         Primăvara bobocilor (1987)

·         Totul se plătește (1987)

·         Expediția (1988)

·         Procesul (1990) - documentar de lung metraj

·         Ziua cea mai lungă (1990) - documentar

Regia Iulian Mihu:

Biografie Iulian Mihu

S-a născut la 3 noiembrie 1926, în București.

Primele două filme semnate de Iulian Mihu au fost scurtmetraje: „La mere" (1953) - regizat împreună cu colegul său Manole Marcus și „Jocurile copilăriei" (1955). Primul lungmetraj, "Viața nu iartă" (1957), era ecranizarea unui roman scris de Alexandru Sahia.

Filme regizate de Iulian Mihu

·         Dublu extaz (1998)

·         Băiatul cu o singură bretea (1991)

·         Muzica e viața mea (1988)

·         Anotimpul iubirii (1986)

·         Surorile (1984)

·         Comoara (1982)

·         Lumina palidă a durerii (1981)

·         Femeia la volan (1979)

·         Marele singuratic (1976)

·         Alexandra și infernul (1975)

·         Nu filmam sa ne amuzam (1975)

·         Felix și Otilia (Serial TV) / Felix și Otilia (1973)

·         Felix și Otilia (1972)

·         Neînfricații (Serial TV) / Neînfricații (1969)

·         Procesul alb (1965)

·         Poveste sentimentala (1961)

·         Viața nu iartă (1957)

·         Jocurile copilariei (1955)

·         La mere (1953)

Actorul Radu Panamarenco (“Năpasta”, “Aripi de zăpada”).

Biografie Radu Panamarenco

Radu Panamarenco s-a nascut la 15.05.1938 in comuna Fundeni.

A absolvit Actoria la „Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică I. L. Caragiale” („IATC”) din București în 1970 la clasa prof. George Carabin, asistenta Elena Negreanu, după care a fost actor la „Teatrul Odeon” din București. A facut peste 350 de roluri în teatru, film si tv.

A murit dupa o grea suferinta pe 26.11.2007 la Bucuresti, fiind înmormântat la cimitirul din comuna sa natala Fundeni.

Filme cu Radu Panamarenco

·         Second Hand (2005)

·         Ambasadori, căutam Patrie (2003) - Un tata suparat

·         Detectiv fara voie (2001)

·         Roberta (2000)

·         Stare de fapt (1996)

·         Aici nu mai locuiește nimeni (1995)

·         Întâmplări cu Alexandra (1989)

·         Aripi de zăpadă (1985)

·         Secretul lui Bachus (1984) Trailer

·         Imposibila iubire (1983)

·         Scopul și mijloacele (1983)

·         Stop cadru la masă (1982) - Savel Solacolu

·         De ce trag clopotele, Mitică? (1981)

·         Învingătorul (1981)

·         Buna seara, Irina! / Buna seara, Irina (1980) - ofiterul de marina Valeriu

·         Dragostea mea calatoare (1980)

Moliere - Burghezul gentilom

GÂNDURI PESTE TIMP 3 Noiembrie

Giuseppe Verdi - Citate:

Andre Malraux - Citate:

GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR 3 Noiembrie

TOILET Bean | Mr Bean Full Episodes | Mr Bean Official