MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU JOI 28 NOIEMBRIE 2019
PARTEA ÎNTÂI

ISTORIE PE ZILE 28 Noiembrie

Evenimente

• 1520: Exploratorul portughez Ferdinand Magellan a trecut prin strâmtoarea de la sudul Americii de Sud, care-i poarta numele.
• 1811: Concertul pentru pian nr. 5 în Mi bemol major, Op. 73, al lui Beethoven are premiera la Gewandhaus în Leipzig.
• 1812: Bătălia de la Berezina, cu înfrângerea trupelor lui Napoleon.
• 1877: Căderea Plevnei. După încercarea nereușită de a sparge încercuirea Plevnei, generalul Osman-Pașa s-a predat colonelului român Mihail Cristodulo Cerchez și a semnat capitularea armatei turce.
   Căderea Plevnei.
• 1905: Naționalistul irlandez Arthur Griffith pune bazele mișcării politice radicale Sinn Fein.
• 1912: Albania își declară independența față de Imperiul Otoman.
• 1918: Consiliul General al Bucovinei adoptă moțiunea privind unirea necondiționată a Bucovinei cu Regatul României.
• 1919: România semnează la Washington o serie de acorduri internaționale cu privire la stabilirea zilei de lucru de 8 ore și a săptămânii de lucru de 48 de ore în stabilimentele industriale, vârsta minima de admitere a copiilor în muncile industriale, lucrul de noapte al femeilor și copiilor, munca femeilor înainte și după naștere.
• 1920: A apărut la București săptămânalul Adevărul literar și artistic, continuator al Adevărului ilustrat. Fondator: Constantin Mille.
• 1943: Premierul britanic Winston Churchill, președintele american Franklin Delano Roosevelt și dictatorul sovietic Stalin s-au întrunit la Teheran (Iran). Se stabilește deschiderea unui al doilea front în Europa.
• 1969: The Rolling Stones își lansează albumul Let It Bleed.
• 1979: Un avion McDonnell Douglas DC-10 al Air New Zealand se prăbușește pe Muntele Erebus situat pe Insula Ross, Antarctida. Toate cele 257 de persoane aflate la bord mor. Era zborurilor turistice comerciale pe continent se încheie.
• 1987: Un Boeing 747 al South African Airways având 160 de persoane la bord se prăbușește în Oceanul Indian în timp ce încerca o aterizare de urgență în Mauritius în urma unui incendiu.
• 1989: Revoluția de Catifea: În Cehoslovacia încep negocierile între Forumul Civic și administrație.
• 1991: Osetia de Sud își declară independența față de Georgia.
• 1994: Norvegienii resping aderarea țării la Uniunea Europeană, printr-un referendum.
• 2004: Într-un accident minier din Republica Populară Chineză 166 mineri sunt blocați în subteran în mina de cărbune Chenjiashan situată în nordul țării, în provincia Shaanxi.

Nașteri

• 1489: Margareta Tudor, soția regelui Iacob al IV-lea al Scoției (d. 1541)
• 1632: Jean-Baptiste Lully, compozitor francez de origine italiană (d. 1687)
• 1660: Maria Anna Victoria de Bavaria, Delfină a Franței (d. 1690)
• 1757: William Blake, pictor și tipograf englez (d. 1827)
• 1774: Frederic al IV-lea, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg (d. 1825)
• 1811: Maximilian al II-lea al Bavariei (d. 1864)
• 1820: Friedrich Engels, filosof și teoretician al socialismului științific (d. 1895)
• 1829: Anton Rubinstein, compozitor, pianist rus (d. 1894)
• 1857: Alfonso al XII-lea, rege al Spaniei (d. 1885)
• 1862: Maria Antónia a Portugaliei, Ducesă de Parma (d. 1959)
• 1863: Eremia-Teofil Grigorescu (n. 28 noiembrie 1863, Golășei, lângă Târgu Bujor, în prezent cartier al acestui oraș - d. 19 iulie 1919, București) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial.
  În timpul primului război mondial a îndeplinit funcții de comandant de divizie și de armată, în campaniile anilor 1916 și 1917.^[2] Pentru modul cum a comandat trupele din subordine în Prima bătălie de la Oituz, A doua bătălie de la Oituz și Bătălia de la Mărășești a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, și clasa II, fiind unul din cei patru ofițeri români decorați cu această clasă, alături de generalii Constantin Prezan, Alexandru Averescu și Gheorghe Mărdărescu.
  Pentru o scurtă perioadă a fost ministru de război în guvernul condus de generalul Constantin Coandă, în perioada 24 octombrie - 28 noiembrie 1918.
  A murit în iulie 1919, din cauza unei boli infecțioase cu evoluție galopantă, fiind înmormântat la Mărășești. Ulterior, osemintele sale au fost mutate într-un sarcofag la Mausoleul de la Mărășești. 
  Liceul Vasile Alecsandri din Galați, astăzi
  

  Liceul Național din Iași, astăzi
  Eremia Grigorescu s-a născut în familia unui învățător de țară dintr-un sat de lângă Târgu Bujor, fiind cel mai mic dintre cei 4 copii ai familiei. A urmat școala primară și gimnaziul la Liceul Vasile Alecsandri din Galați, între 1870-1878, iar ulterior Liceul Național din Iași, între 1878-1881. În pofida dificultăților materiale cauzate de decesul timpuriu al tatălui său, reușește să-și finalizeze studiile gimnaziale și liceale. După susținerea bacalaureatului s-a înscris la Facultatea de Medicină și de Științe din cadrul Universității din Iași.
  Pentru a se putea întreține în facultate a fost nevoit să dea meditații, prilej cu care a cunoscut-o pe viitoarea sa soție, Elena Arapu, care provenea dintr-o familie de militari. Acest fapt l-a determinat să renunțe la studierea medicinei și să aleagă cariera militară, în urma admiterii în anul 1882 la Școala Militară de Infanterie și Cavalerie, din București.
  La terminarea școlii militare se va căsători cu Elena Arapu, la 15 noiembrie 1886, devenită între timp profesoară de matematică, în urma absolvirii Universității din Iași (a fost prima femeie absolventă a acestei universități). Împreună au avut cinci copii: Traian, viitor general de artilerie, Romulus, deputat liberal, fost ofițer demisionat din armată la gradul de căpitan, Aurelian, inginer, Lucreția - căsătorită cu profesorul universitar Ioan Ursu și Margareta - căsătorită cu viitorul colonel medic Constantin Mihăilescu.^{[3]:p. 145}
  

  Sarcofagul Generalului Eremia Grigorescu din camera centrală a Mausoleului de la Mărășești
  În perioada primului război mondial, o cunoaște pe Elena Negropontes, în conacul căreia din Oituz, fusese instalat comandamentul Diviziei 15 Infanterie. Din această relație s-a născut la Bârlad, la 20 noiembrie 1917, un copil, Dan Ulise Grigorescu, devenit peste ani un apreciat artist fotograf. În anul 1918 Eremia Grigorescu a divorțat de soție și s-a căsătorit cu Elena Negropontes, recunoscând totodată și copilul.
  în anul 1919, cu puțin înaintea morții generalului, Elena și Eremia Grigorescu au fost nași de căsătorie a căpitanului de artilerie Ion Tâmpeanu cu cea care avea să devină celebra Elena Lupescu.^{[3]:p. 147}
  La 29 august 1924, generalul Grigorescu a fost reînhumat în sarcofagul central din Mausoleul de la Mărășești. Pe placa tombală este înscrisă inscripția: „Străjerii de la Poarta Moldovei, care au pus stavilă poporului vrăjmaș făcând stâncă împrejurul meu, am scris cu sânge pe crestele de la Slănic, Oituz și Cașin: «Pe aici nu se trece»”. 
După absolvirea școlii militare de ofițeri cu gradul de sublocotenent, Eremia Grigorescu a ocupat diferite poziții în cadrul unităților de artilerie (comandant de subunitate în Regimentele 2, 6, 10, 11, 9 și 1 Artilerie, Director al Pulberăriei Armatei) sau în eșaloanele superioare ale armatei: director al Artileriei în Ministerul de Război (1903-1907), comandant al Școlii de Ofițeri de Artilerie, Geniu și Marină (1907-1910), director al Direcției personal din Ministerul de Război (1910-1914), comandant al Brigăzii 3 Artilerie, comandant al Diviziei 14 Infanterie (1915); comandant al Diviziei 15 Infanterie (1915-1917); comandant al Corpului 5 Teritorial (1916).^[4][5][6][7]

Generalul Eremia Grigorescu în fața școlii comunale Grozești în 1916
În perioada Primului Război Mondial, îndeplinit funcțiile de comandant al: Diviziei 15 Infanterie în perioada 14/27 august 1916 - 25 decembrie 1916/7 ianuarie 1917, Corpului II Armată, în perioada 25 decembrie 1916/7 ianuarie 1917 - 28 decembrie 1916/10 ianuarie 1917, Corpului IV Armată, în perioada 1/13 ianuarie - 11/24 iunie 1917, Corpului VI Armată, în perioada 11/24 iunie - 30 iulie/12 august 1917 și Armatei 1 în perioada 30 iulie/12 august - 1/13 iulie 1918.^[2]
S-a distins în mod special în cursul Primei bătălii de la Oituz și celei de-a doua bătălie de la Oituz, fiind decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, pentru modul cum a condus Divizia 15 Infanterie, fiind unul dintre primii generali decorați cu acest ordin (al doilea decret pentru generali, împreună cu generalul Paraschiv Vasilescu).
După Bătălia de la Mărășești, a vorbit armatei și a rostit aceste cuvinte memorabile:
„Timp de aproape două luni, prin rezistența îndârjită ce ați opus cu piepturile voastre la Mărășești și Muncelu năvălirii dușmanului cotropitor, ați făcut să se întunece visurile de cucerire ușoară a părții ce ne-a mai rămas din scumpa noastră țară. La Siret, în focul urii răzbunătoare, nesocotind lipsa sângelui, ați smuls biruința cea mare, ați făcut să reînvie în mintea tuturor amintirea glorioasă a străbunilor noștri, ați atras admirația lumii întregi. Din sângele vostru se va ridica, curat și măreț, o țară românească a tuturor românilor.”

Generalul Eremia Grigorescu alături de Regele Ferdinand asistând la defilarea voluntarilor ardeleni în vara anului 1917

Generalul Eremia Grigorescu alături de Regele Ferdinand și de Principele Carol, primind defilarea trupelor armatei după depunerea jurământului în vara anului 1917
A fost decorat:

„Pentru dispozițiunile judicioase date în ordinele de operațiune contra unui dușman mult superior în număr, infiltrând trupei prin energia și curajul său personal, încrederea în victorie.”

Înalt Decret no. 3055 din 27 octombrie 1917^{[8]:p. 61}

Pentru modul cum a condus Armata 1 în Bătălia de la Mărășești din vara anului 1917 a fost decorat cu clasa II a ordinului Mihai Viteazul .

„Pentru vitejia și destoinicia cu care a reușit să stăvilească ofensiva germană de la Mărășești, în vara anului 1917, luând comanda armatei în condițiuni foarte grele.”

Înalt Decret no. 227 din 12 februarie 1918^{[8]:p. 51} 

Eremia Grigorescu

Generalul Eremia Grigorescu Părinți Grigore și Maria Grigorescu Căsătorit cu Elena Grigorescu, născută Arapu (1886-1918), Elena Grigorescu, născută Negropontes (1918-1919) Copii din prima căsătorie: Traian, Lucreția, Aurelian, Romulus și Margareta din a doua căsătorie: Dan Ulise

• 1870: Nicolae Vasilescu Karpen (n. 10 decembrie 1870, Craiova — d. 2 martie 1964, București), ^[1][2] a fost un om de știință, inginer, fizician și inventator român. A efectuat o importantă muncă de pionierat în domeniul elasticității, termodinamicii, electrochimiei și ingineriei civile.^[3] A fost membru titular al Academiei Române (din 1923).^[4]
  A studiat și realizat pilele cunoscute sub denumirea de pile Karpen, care funcționeză folosind căldura din mediul ambiant. S-a născut în Craiova la 10 decembrie 1870 (22 decembrie stil nou). Aici urmează cursurile școlii primare și Colegiul Național Carol I. După terminarea liceului, urmează cursurile Școlii Naționale de Poduri și Șosele din București^[6] absolvind-o în anul 1891, ca șef de promoție,^[5] pe când nici nu împlinise vârsta de 21 de ani.
  Timp de trei ani a activat ca inginer în Ministerul Lucrărilor Publice,^[5] unde a lucrat în domeniul căilor de comunicație.
  Atras de domeniul electrotehnicii, tânărul inginer român a plecat la Paris. Aici a frecventat cursurile Școlii Superioare de Electricitate, avându-l ca profesor pe Paul Janet și obținând diploma în anul 1900. În paralel, a frecventat și cursurile Universității, devenind licențiat în științe fizice în anul 1902.^[5] A rămas la Paris pentru a-și face doctoratul în fizică. După doi ani, în 1904, a obținut titlul de doctor cu teza Recherches sur l'effect magnétique des corps électrisés en mouvement,^[6] susținută în fața unei comisii formată din Gabriel Lippmann, Henri Poincaré și Henri Moissan.^[5]
  Nicolae Vasilescu Karpen a fost numit profesor la catedra de electrotehnică a Universității din Lille, unde a activat timp de un an.^[5] În anul 1905 s-a întors în țară și a inaugurat cursul de electricitate și electrotehnică la catedra cu acest profil proaspăt înființată în cadrul Școlii Naționale de Poduri și Șosele din București. La izbucnirea primului Război Mondial (1914) este înrolat și construiește la Băneasa primul telegraf fără fir din estul Europei, antena acestuia având o rază de acțiune de peste 2000 km.^[7] Ca director al Școlii Naționale de Poduri și Șosele, are meritul de a fi elaborat - pe baza unui studiu amplu, documentat și realist - proiectul de transformare a acesteia în Școală Politehnică. Numit rector al noii universități, N. Vasilescu Karpen a deținut această funcție timp de 20 de ani, până în 1940.^[5][6]În 1948 a fost exclus din Academia Republicii Populare Române, fiind repus în drepturi abia în 1955.^[8]
  A murit în 2 martie 1964, la venerabila vârstă de 94 ani. Și-a desfășurat activitatea de cercetare în domenii precum: elasticitate, aerodinamică, fizică atomică, termodinamică, electrostatică, teoria cinetică a gazelor, electromagnetism, chimie fizică, electrochimie și pile electrice. A efectuat studii asupra aderenței fierului la beton și a făcut cercetări asupra presiunii interne a lichidelor și mecanismului presiunii osmotice.^[5]
  În anul 1909, a propus pentru prima oară în lume, printr-o notă adresată Academiei de Științe din Paris, folosirea curenților purtători de înaltă frecvență pentru telefonia prin cablu la mare distanță.^[5][3][6]
  A scris și a participat la proiecte de centrale electrice și la proiecte de electrificare a orașelor (Câmpina, Constanța).^[5]
  A fost membru de onoare al Societății Franceze a Electricienilor, doctor honoris causa al Institutului Politehnic din București și membru al Academiei Române (membru corespondent din 5 iunie 1919, membru titular din 6 iunie 1923, vicepreședinte între 1930-1932 și 1942-1944, președinte al secțiunii științifice între 1945-1948).^[5][6]
  În 1928 a fost ales președinte al Comitetului Electrotehnic Român.
  În 1931 a fost numit în funcția de ministru al Comerțului și Industriei în cabinetul Iorga. În lucrarea din 1957^[10] creatorul pilei explică modul de funcționare a pilelor create în contextul general valabil prezentat pentru toate pilele electrochimice. Autorul arată rolul esențial al electronilor în funcționarea tuturor pilelor electrochimice și compară energia electrică furnizată de destinderea izotermă a electronilor, de la concentrații mari la concentrații mici, cu energia destinderii, tot izoterme, a unui (mol de) gaz ideal, de la presiune mai mari la unele mai mici, cu preluare de căldură din mediul ambiant.
  ${\displaystyle E_{d}=R\ T\ln {\frac {p_{1}}{p_{2}}}}$
  ${\displaystyle E=R\ T\ln {\frac {[e_{1}]}{[e_{2}]}}}$
  În pilele electrochimice obișnuite, tip Volta, Daniel, concentrația diferită a electronilor în vecinătatea electrozilor este menținută prin intermediul reacțiilor chimice de încărcare-descărcare. Autorul prezintă comparativ aspecte legate de reacțiile produse direct în afara dispozitivelor electrochimice și aceleași reacții prin dispozitivele electrochimice, cum ar fi atacul direct al zincului de sulfatul de cupru. Reacțiile directe prezintă necompensarea căldurii de reacție prin eliberare de energie electrică în exteriorul sistemului reactiv. Căldura de reacție necompensată a reacțiilor directe produce abateri de la izotermicitatea sistemului de reacție zinc-sulfat de cupru.
  Autorul mai analizează mecanismul efectului Volta și construirea unei pile cu vid între două lame metalice din metale diferite. Este descris și potențialul standard de electrod al unui metal (numit prescurtat de autor potențial electrolitic) ca egal numeric cu căldura de neutralizare a ionului său sau echivalent cu afinitatea pentru electron a ionului metalic^[11].
  În pilele K cu electrozi metale inerte chimic, menținerea concentrației diferite a electronilor se datorează diferenței energiei de interacție electron-aur, respectiv platină, .
  Nicolae Vasilescu Karpen menționează în această carte^[12] și unele obiecții care se pot face unor concepte din electrochimie, pe care le consideră cu caracter formalist sau ad-hoc, introduse de Walther Nernst, precum tensiunea de disoluție a metalelor și gazelor^[13], electrodul gazos ^[14]asociat elementelor chimice gazoase dizolvate în soluții care conțin ioni proprii negativi și care sunt în contact cu contact cu un electrod metalic din metal inert ca platina.
  Volumul are și o expunere sintetică^[15] a unor considerente legate de abaterile de la principiul al doilea al termodinamicii, constatate de el însuși la dispozitive electrochimice și publicate în articole științifice anterioare. El arată că principiul al II-lea al termodinamicii nu e la fel de evident și clar ca primul principiu al termodinamicii, iar gazul electronic (din metalele electrozi) considerat ca agent de lucru în funcționarea motoarelor termice conform cerințelor principiului al doilea nu participă la procese ciclice biterme, în consecință restricția privind transformarea izotermă a căldurii în alte forme de energie folosind motoare termice nu se aplică la pilele Karpen.
  Contribuțiile lui Nicolae Vasilescu Karpen în aceste domenii sunt comentate critic tangențial de fizicianul Cristian Presură^[16], acesta arătând că savantul vine cu o propunere îndrăzneață împotriva principiului al doilea al termodinamicii, demers similar cu al unui alt fizician cu propuneri îndrăznețe într-un alt domeniu al fizicii teoretice, și anume Niels Bohr. 

  Nicolae Vasilescu-Karpen

  Nicolae Vasilescu-Karpen

• 1874: Jean Bart este pseudonimul literar al scriitorului Eugeniu P. Botez (n. 28 noiembrie 1874, Burdujeni, județul istoric Botoșani - d. 12 mai 1933, București), împrumutat de la un faimos corsar flamand al secolului al XVII-lea. A fost membru corespondent (din 1922) al Academiei Române. Eugeniu P. Botez s-a născut la Burdujeni, în județul interbelic Botoșani și a fost fiul lui Panait Botez, căpitan de grăniceri, și al Smarandei Botez. 1877-1878, tatăl este mobilizat în Războiul de Independență, unde este înaintat la gradul de maior. În 1878 familia se stabilește la Iasi, în Fundacul 40 de Sfinți nr. 40 din Dealul Copoului.^[2] La școala primară, „Școala de băieți nr. 2” (azi, Școala Gimnazială „Ion Creangă”) din Păcurari, Iași, l-a avut ca dascăl pe Ion Creangă. Între 1889-1894, urmează Liceul Militar din Iași. A absolvit în 1896 Școala de ofițeri din București, cu gradul de sublocotenent, fiind instruit și la bordul bricului „Mircea” (călătorie descrisă în Jurnal de bord) și a îndeplinit diferite funcții în administrația navală și portuară din epocă, fiind membru fondator al Revistei Maritime și întemeind Liga Navală Română.
  Jean Bart rămâne un nume important pentru proza română, un scriitor autentic și original, care a cultivat pentru prima dată în literatura română jurnalul de bord și schița marină - acestea fiind pentru totdeauna legate de numele lui - iar prin Europolis, care i-a încoronat opera, ne-a dăruit primul și cel mai realizat roman al unui port românesc. Aducând în proza română „candida navă cu pânzele desfăcute”, o dată cu terminologia marinărească, utilizată pentru prima dată într-o operă literară, Jean Bart a încetățenit la noi literatura vieții maritime și fluviale, a portului și a largului marin. Criticul literar Nicolae Manolescu evocă^[3] romanul Europolis la capitolul insolit „literatura pentru copii și adolescenți”: „Pe degetele de la o mână se numără romanele de aventuri demne de a fi remarcate: Europolis, Toate pânzele sus!, Cireșarii, Seri albastre.”
  Eugeniu Botez a avut trei copii: Călin-Adam (n. 1909) și Stroe-Botez (n. 1912) din căsătoria cu Mărioara Dumitrescu și Ada (n. 1918) din căsătoria cu Mania Goldman. Opera literară: 
• Jurnal de bord, Schițe de bord și marine, 1901 (ed. II, 1916; ed III, 1921, pref. și note de V. Ene 1965, altă ed., 2002).
• Datorii uitate, Documente omenești. Nuvele, București 1916, (ed. II, Iași, 1921; ed. III, București, 1928).
• În cușca leului, memorii de război, București, 1916.
• Prințesa Bibița, roman, București, 1923.
• În Deltă..., București, 1925.
• Peste Ocean, Note dintr-o călătorie în America de Nord, București, 1926.
• Însemnări și amintiri, București, 1928.
• O corabie românească. Nava-școală bricul Mircea, București, 1931.
• Pe drumuri de apă, București, 1931.
• Europolis, roman, București, 1933 (ed. II, pref. de G. Călinescu, 1933; ed. III, pref. G. Călinescu, 1939; pref. de G. Ivașcu, ed. îngrijită de C. Mohanu, 1962; pref. de O. Botez, ed. note si tabel cronologic de C. Mohanu, 1971; pref. și note de V. Ene, 1982; postfață și bibliografie de F. Băileșteanum 1985; pref. de A. Goci, 1993; pref. de Paul Cernat, 2010). 

  Jean Bart

• 1880: Andrei Rădulescu (n. 21 noiembrie / 4 decembrie 1880, Chiojdeanca, Județul Prahova - d. 30 septembrie 1959) a fost un jurist și magistrat român, profesor universitar, academician și Președinte al Academiei Române între anii 1946 - 1948. Întemeietor al școlii de cercetare a dreptului românesc. Președinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție (1938 - 1940). 
  Născut în localitatea Chiojdeanca din Prahova ca prim fiu al Mariei și al lui Andronache Rădulescu, o familie mândră de moșneni, Andrei Rădulescu urmează cu regularitate, între 1893, cursurile școlii primare din localitatea natală. În 1894 se înscrie la liceul "Sf. Petru și Pavel" din Ploiești. Elev Ploiești. Elev eminent, Andrei Rădulescu dovedește calități oratorice ieșite din comun și prima sa conferință intitulată, "Noi în 1900" va atrage atenția Regelui Carol I care îl va primi la Peleș în data de 12 iulie 1900. Despre primirea la rege relatează ziarul Universul de la acea vreme într-un articol intitulat "Succesele unui licean". În iunie 1901, Andrei Rădulescu se înscrie la Facultatea de Drept - obținând prin concurs bursa acordată de Fundația Universitară Carol I - precum și la Facultatea de Litere și Filosofie din București, secțiile Istorie și Filologie clasică. În 1905 susține examenul de licență la Facultatea de Drept și este declarat licențiat în Drept cu unanimitate de bile albe "Cum laude". Un an mai târziu termină cu "Magna cum laude" și cursurile Facultății de Litere, Secția istorică. Universitatea îi acordă atunci și premiul special "Josef Halfon". În 1912 își ia Doctoratul în Drept, la Liège, în Belgia, cu mențiunea "Avec grande distinction".
  După terminarea facultății, Andrei Rădulescu activează pentru scurt timp ca avocat la Secția I a Baroului din Prahova (23 februarie 1906 - 5 aprilie 1907), înainte de a intra în magistratură, fiind numit supleant la Tribunalul Argeș din Pitești. În 1908 este avansat "judecător de ședință", la Tribunalul din Pitești iar doi ani mai târziu, ca o recunoaștere a "corectitudinii și seriozității" sale este transferat la Tribunalul Ilfov, cu sediul în București.
  În paralel cu activitatea sa în magistratură, în 1913 își începe cariera didactică la Școala de Științe de Stat, unde va susține și primul său curs universitar de drept internațional public. Timp de aproape 30 de ani a predat neîntrerupt cursuri de drept civil, drept internațional public, drept comercial și drept constituțional la Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale (1913 - 1947), dar și la Școala Superioară de Război și la Școala de Înalt Comandament (1931-1940). Între 1916 și 1918 a ținut un curs de Istoria Dreptului Românesc și la Facultatea de Drept a Universității din București, în calitate de suplinitor. În 1916 este distins de Academia Română cu premiul "Adamachi" pentru lucrarea sa "Studii de Drept civil", raportul în vederea premierii fiind semnat de scriitorul Barbu Ștefănescu-Delavrancea (1858-1918).
  La 5 iunie 1919, este ales membru corespondent al Academiei Române, Secțiunea istorică. La 29 mai 1920, istoricul român Vasile Pârvan (1882-1927) propune alegerea sa ca membru activ, în locul ocupat înainte de Mihail Kogălniceanu și de Alexandru Xenopol. Ca și la alegerea sa ca membru corespondent, în rapoartele de propunere Teodor V. Stefanelli îl recomandă ca fiind un valoros scriitor juridic.
  La 2 iunie 1920, Andrei Rădulescu este ales membru activ al Academiei Române. Multe din lucrările sale - peste 200 publicate în țară și în străinătate, îndeosebi studii privitoare la vechiul drept românesc - au fost prezentate în Aula Academiei Române, precum "Izvoarele Codului Calimach", "Pravilistul Flechtenmacher", "Cercetări privitoare la Înființarea Curții de Casație în România", "Romanitatea dreptului nostru", "Regimul Juridic al Bosforului și Dardanelelor", "Curtea Permanentă de Justiție Internațională", "Normele privitoare la adunarea materialelor pentru cunoașterea vechiul drept nescris".
  La 3 iunie 1922 susține discursul de recepție la Academia Română intitulat "Cultura juridică românească în ultimul secol", răspunsul la intervenția sa fiind dat de Iacob Negruzzi (1842-1932), pe atunci secretar general al Academiei, care a subliniat importanța lucrărilor și studiilor lui Andrei Rădulescu privind Istoria Dreptului Românesc, în special a celor referitoare la praviliștii care au făcut parte din comisiile de elaborare a Codului Calimach și a Legiurii Caragea. La această ședință solemnă a asistat și principele Carol, viitorul rege. Din 1923, Andrei Rădulescu a ocupat diverse funcții în cadrul Academiei; Este reales de 10 ori vicepreședinte al Academiei iar în mai 1946 este ales președinte al Academiei Române. Va deține funcția de președinte al Academiei Române până în 1948, când este înlăturat de la conducerea instituției, ca urmare a transformării acesteia în Academia R.P.R. La 13 august 1948 a fost numit, prin Decretul 1454, "membru titular activ" al Academiei R.P.R. (fără să i se recunoască stagiul de 30 de ani din Academia Română), dar a fost ținut pe o "linie moartă", îndrumând unul dintre colectivele Institutului de Cercetări Juridice, condus de Ion Gheorghe Maurer.^[1] Sub conducerea și îndrumarea sa, Colectivul pentru vechiul drept românesc a publicat totuși numeroase studii și lucrări istorice valoroase: "Legiuirea Caragea", "Pravilniceasca Condică a lui Alexandru Ipsilanti", "Codul Calimach", "Manualul juridic al lui Andronache Donici" etc. Au fost depuse la Editura Academiei pentru tipărire: "Chestionar pentru adunarea obiceiurilor juridice ale poporului român", "Nomicon Prohiron", "Îndreptarea Legii sau Pravila lui Matei Basarab", "Condica Criminalistică a Moldovei", "Pravila de la Govora", "Obiceiurile juridice în Țara Românească",
  Institutul de cercetări juridice al acestei instituții îi poartă astăzi numele: "Institutul de Cercetări Juridice al Academiei Române Academician Andrei Rădulescu".
  Opera lui Andrei Rădulescu este deosebit de complexă (peste 200 de titluri), cu un pronunțat caracter multidisciplinar. "Tezele sale au influențat în mod decisiv istoriografia românească, cercetările în domeniul dreptului, De aceea putem spune, fără teamă de a greși, că "Andrei Rădulescu este întemeietorul școlii de istoria dreptului românesc", afirmă lector univ. dr. Jean Andrei, de la Facultatea de Drept a Universității din București, în referatul publicat în monografia Andrei Rădulescu, 1880-1959, editată de Fundația Andrei Rădulescu și a Marilor Juriști Români, sub îngrijirea Dr. Av. Dana Gruia Dufaut (Editura Hamangiu, 2015, p. 150).
  Strălucit jurist, este ales la 31 mai 1938 Prim-Președinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție. La 6 septembrie 1940 este înlăturat abuziv din această funcție, printr-un decret semnat de Mareșalul Ion Antonescu. După instaurarea regimului comunist, în 1944, fostul său student, Lucrețiu Pătrășcanu, intrat în conducerea Partidului Comunist, îi oferă să-l repună în funcția de Prim-Președinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție. Andrei Rădulescu refuză această ofertă.
  Andrei Rădulescu se stinge din viață la București, la 30 septembrie 1959, la vârsta de 79 de ani, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu, alături de soția sa Constanța Grăjdănescu (1894 - 1952), descendentă a unei vechi familii boierești. Opera: 
• Noi în 1900. Conferință susținută cu ocazia serbării școlare din 10 mai 1900 în amfiteatrul liceului din Ploiești, Editura ”Bucovina” (1900)
• 24 ianuarie, Conferință rostită la Societatea Studenților în Litere și Filosofie, Tipografia Prahova (1904)
• Din viața și activitatea lui Andronache Donici, Tipografia Prahova (1905, monografie)
• Culegeri de legi, regulamente și deciziuni privitoare la petrol și mine cu expuneri de motive, dezbateri parlamentare și jurisprudențe, lucrare semnată în comun cu Eftimie Mărculescu, București, Socec (1907)
• Luptele lui Ștefan cel Mare cu turcii în anii 1475 și 1476, Institutul de Arte Grafice Carol Gobl (1908)
• Logofătul Nestor: viața și activitatea lui, Atelierele grafice ale Anuarului General al României (1910)
• Cercetări asupra învățământului în Țara Românească până la anul 1865, Institutul de Editură și Arte Grafice ”Flacăra” (1913)
• Privire asupra organizării judecătorești din Dobrogea veche de la anexare până azi, Tipografia ”Curierul Judiciar” (1914)
• Studii de drept civil, Tipografia ziarului ”Curierul Judiciar” (1914)
• Studii de drept civil, 2 volume, Editura ”Cartea Românească” (1920)
• Cultura juridică românească în ultimul secol, Editura Cultura Națională (1920)
• Publicitatea drepturilor reale imobiliare și registrele de proprietate, Editura Cultura Națională (1920)
• Împărțeala prin atribuțiune: cercetare de drept civil, Tiparul Curierul Judiciar (1920)
• Dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor, Cultura Națională (1920)
• Pravilistul Flechtenmacher, Editura Cultura Națională (1920)
• 60 de ani de Cod Civil, Editura Cultura Națională (1926)
• Viața juridică și administrativă a satelor (1927)
• Izvoarele Codului Calimachi (1927)
• Viața juridică și administrativă a Satelor (1927)
• Note privitoare la unificarea legislativă în Italia și la noi, Imprimeria Fundației culturale Regele Mihai I (1929)
• Juristul Andronache Donici, Editura Cultura Națională (1930)
• L'introduction de la législation roumaine en Bessarabie, Imprimerie Moderne(1930)
• Primele încercări de doctrină comercială în Țara Românească, Editura Curierul Judiciar (1930)
• Asemănări între ideile primitive ale poporului din Basarabia și ale poporului român, Regia M.O. Imprimeria Națională (1931)
• Prețuirea lucrărilor juridice românești, Editura ”Curierul Judiciar” (1931)
• Centenarul regulamentului organic al Țării Românești: 1 iulie 1831 - 1 iulie 1931, conferință susținută la Radio la 1 iulie 1931, Editura ”Curierul Judiciar” (1931)
• L'influence belge sur le droit roumain, Bruxelles, A. Puvrez (1932)
• Organizarea statului în timpul Domniei lui Cuza-Vodă, Editura ”Cartea Românească” (1932)
• Legalitate și dreptate. Cunoașterea dreptului. Siguranța dreptului, Editura ”Curierul Judiciar” (1932)
• Izvoarele dreptului civil și comercial român; Tendințe românești spre dreptul italian, Tipografia ”Curierul Judiciar” (1932)
• Cercetări privitoare la înființarea Curții de Casație în România, Imprimeria Națională (1933)
• Originalitatea dreptului românesc, Tipografia ”Curierul Judiciar” (1933)
• Privire asupra dezvoltării juridice a României de la 1964 până astăzi, Tipografia ”Libertatea” (1933)
• Note privitoare la obiceiurile pământului, Extras din volumul în memoria lui Vasile Pârvan(1934)
• Începuturile învățământului juridic în Țara Românească, Editura ”Curierul Judiciar” (1934)
• Regimul juridic al canalului de Suez, Revista Dreptul (1935)
• Constituția cehoslovacă, Monitorul Oficial (1936)
• Câteva noțiuni despre interpretarea legilor, Revista Dreptul (1937)
• Constituția polonă din 23 aprilie 1935, Monitorul Oficial (1938)
• Curs de drept civil predat de Andrei Rădulescu, Editat de I.C. Vasilescu (1938)
• Noua Constituție, Tipografia ”Cuvântul Românesc” (1939)
• Notă asupra justiției în Țara Românească la 1848, Atelierele ”Curierul Judiciar” (1939)
• Deschiderea anului judecătoresc 1938-1939 - la Înalta Curte de Casație și Justiție, Tipografia ”Cuvântul românesc” (1940)
• Regimul juridic al Bosforului și Dardanelelor, Monitorul Oficial (1940)
• Cultura juridică românească, Extras din Pandectele române 1-3 (1942)
• Organizarea tutelei minorilor în dreptul românesc, Monitorul Oficial (1942)
• Mihail Kogălniceanu, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului (1942)
• Din viața și activitatea lui Mihail Kogălniceanu în anii 1865-1867, Editura Fundației Culturale Mihail Kogălniceanu (1942)
• La romanité du droit roumain, Imprimeria Statului, Monitorul Oficial (1942)
• Din trecutul de 80 de ani al Curții de Casație, Monitorul Oficial (1943)
• Curtea Permanentă de Justiție Internațională, Monitorul Oficial (1946)
• Codul nostru civil în anii 1925-1945, Monitorul Oficial (1946)
• Influența franceză asupra dreptului român până în 1864-1946, Monitorul Oficial și Imprimeriile statului (1946)
• Norme privitoare la adunarea materialului pentru cunoașterea vechiului drept scris, Editura Academiei (1949)
• Manual Juridic al lui Andronachi Donici, ediție critică, întocmită sub conducerea Acad. Andrei Rădulescu, Editura Academiei R.P.R. (1961)
• Pagini din istoria dreptului românesc, Editura Academiei (1970)
• Pagini inedite din istoria dreptului românesc, Editura Academiei (1991) 

  Andrei Rădulescu

• 1880: Alexandr Blok, poet rus (d. 1921)
• 1881: Stefan Zweig, poet, scriitor austriac (d. 1942)
• 1893: Nicolae Colan (n. 28 noiembrie 1893, Arpătac, azi Araci, Covasna - d. 15 aprilie 1967, Sibiu) a fost un mitropolit român, membru (1942) al Academiei Române.
  Între anii 1936-1957 a fost episcop al Episcopiei Vadului, Feleacului și Clujului. În data de 23 mai 1957 a fost ales arhiepiscop al Sibiului și mitropolit al Ardealului. A păstorit Mitropolia Ardealului până la sfârșitul vieții. A fost ales membru titular al secțiunii istorice a Academiei Române în locul rămas vacant prin decesul lui Nicolae Titulescu.^[1] Discursul său de recepție a fost ținut în mai 1945, la care i-a răspuns, potrivit uzanțelor academice, prof. univ. dr. Silviu Dragomir. 

  Nicolae Colan

  Mitra de arhiereu Tablou din colecția Arhiepiscopiei Clujului

• 1901: Edwina Mountbatten, Contesă Mountbatten de Burma, soția Lordului Mountbatten (d. 1960)
• 1906: Dimitrie Ioan Mangeron (n. 15/28 noiembrie 1906, Chișinău - d. 27 februarie 1991, Iași) a fost un matematician român, membru corespondent al Academiei Române (din 1990). S-a născut în familia unui mecanic de locomotivă din Basarabia, care circula pe ruta Chișinău - Sankt Petersburg. A absolvit liceul la Ungheni și Facultatea de Științe (secția matematici) a Universității „Al. I. Cuza” din Iași, în anul 1930, unde a fost oprit să lucreze, inițial ca asistent, mai apoi ca șef de lucrări, conferențiar în anul 1936 și profesor titular definitiv în anul 1941. A obținut titlul de doctor în matematică la Universitatea din Neapole în anul 1932, sub îndrumarea profesorului Mauro Picone cu teza Sopra un problema al contorno per un'equazione differenziale alle derivate parziale di quatro ordine con le caratteristiche reali doppie. A urmat scurte cursuri de specializare la Institutul de matematică al Universității din Göttingen.^[1] A devenit doctor docent în științe în 1956. A fost șeful catedrei de mecanică și mecanisme până în 1958, iar în continuare șeful Catedrei de matematică de la Institutul Politehnic din Iași (azi Universitatea Tehnică Gheorghe Asachi din Iași) până în anul 1979. A fost coordonatorul Buletinului Institutului Politehnic din Iași.
  Mangeron a fost unul dintre matematicienii cei mai prolifici din România. A publicat peste 600 de lucrări, inclusiv o monografie amplă în 3 volume, consacrată mecanicii corpului rigid, care a fost domeniul principal de interes științific. A avut preocupări în domeniul ecuațiilor diferențiale, neliniaritate, robotică, astronautică ș.a. Era poliglot. Citea în 10 limbi și publica în 6 limbi. Ca profesor universitar a fost unul dintre cei care au atras admirațiile studenților de pretutindeni. A fost membru a peste 25 de societăți științifice internaționale din Anglia, Austria, Canada, Franța, Elveția, India, Italia, Japonia, R.D.G., R.F.G., SUA, Suedia, URSS, inclusiv a Societății Americane de matematică, a Societății Internaționale de astronautică ș.a. A predat cursuri postuniversitare în Franța, R.F.G., Austria, Canada, SUA și Spania, în limbile țărilor respective.
  În anul 1936 profesorul Mario Salvador de la Columbia University din New York a folosit în una dintre lucrările lui denumirile ecuații Mangeron, funcții Mangeron pentru „ecuațiile undelor polivibrante”, descoperite de Dimitrie Mangeron. Realizările matematicianului român au servit și la transmisia undelor luminoase, radio etc. de la un post la altul. Aceleași ecuații Mangeron stau la temelia așa-numitelor „optimizări de fenomene în rețele spațiale echidistante.” A creat teoria accelerațiilor reduse care urma să fie utilizată în acțiunea de pregătire a zborurilor spațiale. A generalizat ecuațiile lui Lagrange, care se află la baza mecanicii, introducând accelerații de ordin superior, ajungând la ecuațiile denumite Mangeron-Tsenov sau Lagrange-Mangeron.
  Dimitrie I. Mangeron a fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Podgoria Copou, pe mormântul său fiind amplasat un bust de bronz. În prezent, bulevardul ieșean care străbate splaiul Bahluiului de la Facultatea de Chimie Industrială la Facultatea de Construcții și Arhitectură poartă numele academicianului Dimitrie Mangeron. 

Bustul acad. Dimitrie Mangeron la mormântul său.

Mormântul acad. Dimitrie Mangeron în cimitirul Mănăstirii Podgoria Copou.

• 1907: Alberto Moravia, scriitor italian 
• 1908: Claude Lévi-Strauss, antropolog francez (d. 2009)
• 1912: Colea Răutu (n. Nikolai Rutkovski, 28 noiembrie 1912, Limbenii Noi, județul Bălți, astăzi în Republica Moldova - d. 13 mai 2008, București) a fost un actor român de teatru și film. A fost cel mai mare fiu din cei patru copii ai familiei Rutkovski, alături de Larisa, Natalia și Valentin. A fost elev la Colegiul „Regele Ferdinand” din Chișinău. Nu i-a plăcut niciodată cartea, așa cum singur recunoștea, în schimb îi plăcea foarte mult fotbalul, jucând câtva timp în echipa Uzinelor „Mociornița” din București. A urmat apoi Conservatorul de Artă Dramatică din București. A fost mai întâi corist la Opera din Cluj. A debutat la Teatrul de Revistă „Cărăbuș” condus de Constantin Tănase, unde a interpretat mai ales cuplete social-satirice. Tot acolo a interpretat pentru prima oară faimosul șlagăr „Ți-a ieșit coșaru-n drum”, de Gherase Dendrino, pe versuri de Puiu Maximilian.
  La inițiativa lui Sică Alexandrescu a jucat la Teatrul Național din București. A fost distins cu titlul de Artist Emerit (anterior anului 1965).
  Între anii 1952-1968 a jucat la Teatrul Giulești. A jucat pentru scurt timp și la Teatrul din Pitești. A interpretat roluri în peste 70 de filme de lung metraj, atât românești cât și străine și în seriale de televiziune.^[4] Rolul sau de debut (Ilie Barbu) a rămas reperul întregii sale filmografii. A debutat în film interpretând rolul protagonistului din „Desfășurarea”, regia Paul Călinescu, prima ecranizare după Marin Preda.^[5] A interpretat roluri memorabile în „Moara cu noroc”, „Mihai Viteazul”, „Frații Jderi”, „Nemuritorii”, „Pintea” etc.
  Actorul a primit premiul ACIN în 1988, pentru întreaga activitate, și s-a numărat printre laureații Galei „Vârsta de Aur” din 2001, ai Premiilor Naționale în Domeniul Teatrului și Galei Premiilor în Cinematografie. 

  Colea Răutu

  Colea Răutu

  Filmografie

  

  Lica Gheorghiu și Colea Răutu în Lupeni 29 (1962).
  • Desfășurarea (1954)
  • La moara cu noroc (1955) - Pintea
  • Dincolo de brazi (1957)
  • Bijuterii de familie (1957)
  • Soldați fără uniformă (1960)
  • Setea (1961)
  • Vară romantică (1961)
  • Lupeni 29 (1962)
  • Pisica de mare (1963)
  • Lumina de iulie (1963)
  • Castelanii (1964)
  • Răscoala (1965)
  • Procesul alb (1965)
  • Neamul Șoimăreștilor (1965) - Temir Bey
  • Vremea zăpezilor (1966)
  • Haiducii (1966)
  • Fantomele se grăbesc (1966)
  • De trei ori București (1967)
  • Răzbunarea haiducilor (1968) - Ibrahim
  • Răpirea fecioarelor (1968) - Ibrahim
  • Vânătorul de cerbi (1969)
  • Die Lederstrumpferzählungen (1970) - serial TV (RFG) - 1 episod
  • Mihai Viteazul (1971) - sultanul Murad al III-lea
  • Haiducii lui Șaptecai (1971)
  • Serata (1971)
  • Zestrea domniței Ralu (1971)
  • Săptămîna nebunilor (1971)
  • Pădurea pierdută (1971)
  • Facerea lumii (1971) - Filipache
  • Lupul mărilor (1971) - serial TV (Austria) - Pete
  • La Révolte des Haîdouks (1972) - serial TV (Franța/România) - Mamoulos
  • Ultimul cartuș (1973)
  • Explozia (1973) - Anghel
  • Apachen (1973) - Nana
  • Despre o anumită fericire (1973)
  • Frații Jderi (1974) - Gogolea
  • Nemuritorii (1974) - Iusuf Pașa
  • Ulzana (1974) - Nana
  • Ștefan cel Mare - Vaslui 1475 (1975) - Soliman Pașa
  • Mastodontul (1975)
  • Zile fierbinți (1975)
  • Singurătatea florilor (1976)
  • Pintea (1976)
  • Instanța amână pronunțarea (1976)
  • Accident (1977) - comandantul Miliției Judiciare
  • Toate pînzele sus (serial TV, 1977) - piratul Spânu (ep. 1, 3-4, 7, 12)
  • Fair Play (1977)
  • Regăsirea (1977)
  • Acțiunea „Autobuzul” (1978)
  • Pentru patrie (1978) - col. George Slăniceanu
  • Revanșa (1978)
  • Drumuri în cumpănă (1978)
  • Nea Mărin miliardar (1979)
  • Ultima noapte de dragoste (1980)
  • Mihail, cîine de circ (1979)
  • O lume fără cer (1981)
  • Capcana mercenarilor (1981)
  • Duelul (1981) - Grigore Maimuca
  • Întîlnirea (1982)
  • Viraj periculos (1983)
  • Acțiunea Zuzuc (1984)
  • Atkins (1985) - film TV (RDG)
  • Căutătorii de aur (1986)
  • Mircea (1989)
  • Cel mai iubit dintre pământeni (1993)

• 
  
• 1941: Eugen Negrici (n. 28 noiembrie 1941, Râmnicu Vâlcea) este un critic, istoric literar, stilistician și profesor universitar român. În decembrie 2011 a fost declarat profesor emerit de Senatul Universității din București. Actualmente este profesor al Școlii Doctorale a Facultății de Litere din Universitatea din București, condusă de profesorul Ion Bogdan Lefter, unde ține cursuri și coordonează teze de doctorat. Părinții săi sunt din zona Rîmnicu Vîlcea, tatăl său a fost ofițer în Armata Regală și a luptat pe frontul de Est pînă la Cotul Donului, apoi a participat la elberarea Cehoslovaciei. Mama lui este descendentă a șapte generații de preoți, dintre care cinci au ctitorit diverse biserici în satele din Vîlcea. A fost lector în Slovacia, unde a format mai mulți universitari slovaci care se consideră discipolii săi. Inițial a fost profesor la Filologia craioveană unde a ocupat la un moment dat și funcția de decan al Facultății de Litere din Craiova, iar din 1990 în timpul decanatului profesorului Paul Cornea, la inițiativa lui Nicolae Manolescu, prietenul domniei sale s-a mutat în București, la Facultate de Litere a Universității din București. Aici alături de profesorii Mihai Moraru și Dan Horia Mazilu, s-a ocupat de perioada veche a literaturii române - contribuind cu importante studii de specialitate - dar și de literatura română sub comunism (de la așa numitul „proletcultism” din anii 1950 până mai târziu). Una dintre cărțile sale controversate, cu un ecou în lumea intelectuală din România, se numește Iluziile literaturii române (2008), carte pe care domnia sa a renegat-o în cîtea interviuri. La împlinirea vîrstei de 70 de ani o editura Paralela 45 a publicat un volum de studii omagiale, intitulat Eugen Negrici, 70. Volumul a fost îngrijit de poetul Ioan Es. Pop. Urmează Școala Generală și Liceul Teoretic în Râmnicu Vâlcea (1948-1959), după care face studii filologice și apoi doctoratul la Universitatea din București (1959-1964). Debutează în 1964 cu un articol de critică în Gazeta literară. Introduce în literatura română conceptul de expresivitate involuntară, pe care îl va urmări atât în zona literaturii vechi, cât și în cea a poeziei sau a prozei proletcultiste, celebră pentru prefața sa Poezia unei religii politice. Conceptul semnifică faptul că, odată cu trecerea timpului, textele vechi, inițial non-literare, se încarcă cu o aură de expresivitate, care le-a transformat odată cu trecerea timpului în texte literare. În aria de studiu a literaturii vechi s-a ocupat de cercetarea nucleelor narative în operele cronicarilor moldoveni Grigore Ureche și Miron Costin și a consacrat o monografie mitropolitului Antim Ivireanu, Logos și personalitate, personalitate extrem de vie a culturii noastre medievale. Cartea aceasta a constiuit debutul domniei sale în critică și a fost scrisă la îndemnul poetului și prozatorului Mircea Ciobanu, care a fost și un inspirat editor.  

  Cărți publicate

  • Antim. Logos și personalitate, Minerva, 1971; ediția a II-a revăzută, DU Style, 1997, ediția a treia Episcopia Vîlcei, 2016
  • Narațiunea în cronicile lui Grigore Ureche și Miron Costin, Editura Minerva, 1972, Premiul Asociației Scriitorilor din București; ediția a II-a, DU Style, 1998, ediția a treia, Paralela 45, 2016
  • Expresivitatea involuntară, Cartea Românească, 1977
  • Figura spiritului creator, Cartea Românească, 1978, ediția a II-a, 2013, Premiul Uniunii Scriitorilor din România
  • Imanența literaturii, Cartea Românească, 1981, ediția a doua, 2014
  • Introducere în poezia contemporană, Cartea Românească, Premiul Uniunii Scriitorilor din România, 1985
  • Sistematica poeziei, Cartea Românească, 1988; ediția a II-a, Editura Fundației Culturale Române, 1998
  • Poezia unei religii politice. Patru decenii de agitație și propagandă, o antologie a poeziei proletcultiste cu prefață de Eugen Negrici, Editura Pro, 1995
  • Poezia medievală în limba română, Editura Vlad&Vlad, Craiova, 1996, ediția a doua, 2010, Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Premiul Soros
  • Literature and propaganda in communist Romania, The Romanian Cultural Foundation Publishing House, 1999
  • Iluziile literaturii române, Cartea Românească, 2008 ^[1][2][3]
  • Imanenta literaturii, Cartea Românească, 2009, ISBN 9789732328859
  • Simulacrele normalității, Paralela 45, 2011
  • Figura spiritului creator, Cartea Românească, 2013, ISBN 9789732329931
  • Emanciparea privirii. Despre binefacerile infidelitatii, Cartea Românească, 2014, ISBN 9789732330906
  • Literatura română sub comunism.  1948-1964, ediția a doua, complet revăzută, Editura Cartea Românească, 2010
  • Sesiunea de toamnă, Cartea Românească, 2015, ISBN EPUB 978-973-46-5734-6; ISBN PDF 978-973-46-5735-3
  • Memoriile căpitanului Dumitru Pasat; editate și prefațate de Eugen Negrici; București, Humanitas, 2015 

    Eugen Negrici

• 1948: Mariana Nicolesco (n. 28 noiembrie 1948, în comuna Găujani, județul Giurgiu) este o soprană de origine română. În 1993 a fost aleasă membru de onoare al Academiei Române. Mariana Nicolesco a terminat Școala de Muzică din Brașov cu Concertul pentru vioară de Bruch, a urmat, pentru o scurtă perioadă, Secția Canto a Conservatorului din Cluj și a dobândit prin concurs o bursă de studii la Conservatorul Santa Cecilia din Roma, unde a studiat cu Jolanda Magnoni, lucrând apoi cu Rodolfo Celletti și cu Elisabeth Schwarzkopf.
  După ce a câștigat în 1972 Concursul Internațional Voci Rossiniane, organizat la Milano de Radioteleviziunea Italiană, RAI, a fost invitată de dirijorul american Thomas Schippers să debuteze la Cincinnati în rolul Mimi din La Bohème de Puccini, fapt care a marcat începutul carierei sale internaționale.
  A cântat pe cele mai renumite scene ale lumii, începând cu Teatrul alla Scala din Milano, unde a debutat în premiera mondială a operei La Vera Storia de Luciano Berio (1982), și unde apare apoi în numeroase noi puneri în scenă, recitaluri și concerte, ca și la Metropolitan Opera din New York cu „La Traviata” de Verdi (1978). A apărut în teatrele de la München, Viena, Paris, Monte Carlo, Chicago, Hamburg, San Francisco, Los Angeles, Barcelona, Madrid, Zürich, Roma, Florența, Parma, Veneția, Bologna, Torino, Palermo, Trieste, Strasburg, Toronto, Pretoria, Caracas, Philadelphia, Miami, Washington, Boston, Houston, New Orleans, Rio de Janeiro, Dresda, Tokio, Berlin, la Festivalul de la Salzburg, la Maggio Musicale Fiorentino, la Rossini Opera Festival de la Pesaro, la Festivalul de la Martina Franca sau la Festivalul Casals în Puerto Rico.
  Ea este prezentă în spectacole semnate de Luchino Visconti, Giorgio Strehler, Patrice Chéreau, Luca Ronconi, Jean-Pierre Ponnelle, Franco Zeffirelli, Pier Luigi Pizzi, Jonathan Miller, sub bagheta lui Carlo Maria Giulini, Wolfgang Sawallisch, Riccardo Muti, Seiji Ozawa, Lorin Maazel, Peter Maag, Giuseppe Patané, Alberto Zedda, Colin Davis, Georges Prêtre, Gennadij Rozhdestvensky și în prestigioasele săli de concert Carnegie Hall din New York, Royal Festival Hall la Londra, Accademia Santa Cecilia de la Roma, Concertgebouw din Amsterdam, Musikverein la Viena, la Salle Pleyel din Paris, Marea Sală a Conservatorului din Moscova.
  Sopranei Mariana Nicolesco i-a fost conferit Ordinul Național Steaua României în Grad de Mare Cruce "pentru merite excepționale, în semn de înaltă apreciere pentru întreaga sa carieră”.^[4]
  Laureată a Medaliei UNESCO pentru Merite Artistice Mariana Nicolesco a fost numită Artist UNESCO pentru Pace și Ambasador Onorific UNESCO “în semn de recunoaștere a angajamentului său în favoarea moștenirii muzicale, a creației artistice, a dialogului între culturi și a contribuției sale la promovarea idealurilor Organizației”.^[5][6][7]
  Principiile fundamentale, riguros respectate de la prima ediție, din 1995, și până la Ediția Jubiliară din 2015, fac din Concursul Internațional de Canto Hariclea Darclée ”unul dintre cele mai importante din lume”, după cum scria recent și prestigiosul cotidian italian Corriere della Sera în articolul prilejuit de evenimentele închinate Haricleei Darclée - prima Tosca, intitulat ”Constantin Brâncuși, George Enescu, Mariana Nicolesco: Cultul unei țări pentru Gloriile sale” Mariana Nicolesco s-a remarcat într-un vast repertoriu mergând de la Baroc la Verism și muzica contemporană, cu o afinitate specială pentru Mozart, Verdi și Belcanto. A debutat în rolul Violettei din La Traviata de Verdi dirijată de Thomas Schippers și pusă în scenă de Gian Carlo Menotti la Florența în 1976; avea să interpreteze acest rol în peste 200 de reprezentații. Alte roluri din repertoriul verdian sunt Gilda în Rigoletto (New York Metropolitan Opera 1978, Caracas Teatro Municipal 1981, Strasbourg Opéra du Rhin 1981), Luisa în Luisa Miller (Amsterdam Concertgebouw 1984), Leonora în Il Trovatore (Hamburg Staatsoper 1981), Desdemona în Otello (Toronto 1980, Pretoria 1981, Hamburg Staatsoper 1983), Amelia în Simon Boccanegra (Tokio 1990).
  Principalele sale roluri mozartiene sunt Donna Elvira în Don Giovanni, cu Sawallisch la München (1986-1996) și cu Muti la Scala (1987, 1988, 1993), Cinna în Lucio Silla în regia lui Chéreau tot la Scala (1984), Vitellia în La Clemenza di Tito cu Maag la Bologna (1988), Elettra în Idomeneo cu Ozawa la Tokyo (1990) și Festivalul de la Salzburg (1990).
  La Teatrul alla Scala, Mariana Nicolesco a participat la renașterea repertoriului baroc cu L’Orfeo de Luigi Rossi (1985) și Fetonte de Niccolò Jommelli (1988) în regia lui Luca Ronconi; a interpretat rolul titular în opera Beatrice di Tenda de Bellini la Teatrul La Fenice din Veneția (1975), rolul titular in opera Maria di Rohan de Donizetti la Festivalul de la Martina Franca (1988); alte roluri de Belcanto au fost Elisabetta I din Roberto Devereux (Montecarlo 1992, 1997), Anna Bolena (München 1995) de Donizetti și recitaluri de Belcanto la Teatrul alla Scala din Milano (1988, 1993), Carnegie Hall din New York (1994), Marea Sală a Conservatorului din Moscova (1996, 1998).
  A interpretat Liù din Turandot de Puccini (Teatro Regio din Torino 1977, Houston 1982, Berlin 1987), Mimì din La Bohème de Puccini (Chicago Lyric Opera 1979, Rio de Janeiro 1980), Nedda din I Pagliacci de Leoncavallo (New York Metropolitan Opera 1978-1986, Wiener Staatsoper 1986), Donna Anna în opera Kameni Gost (Oaspetele de piatră) de Dargomîjski (Teatro alla Scala din Milano 1983, Paris Opéra Comique 1985), Tatiana în Evghenij Oneghin de Tchaikovsky (Maggio Musicale Fiorentino 1975), La Diva in Atelier Nadar (Rossini Opera Festival de la Pesaro 1990), Țarina Marina în Dimitrij de Dvorak (München Festival 1992), rolul La Protagonista din opera Un re in ascolto de Luciano Berio în premieră pentru Teatro alla Scala din Milano (1986).
  A înregistrat în premieră mondială Gli Amori di Teolinda de Giacomo Meyerbeer (1983) și cantatele Alcyone și Alyssa de Maurice Ravel (1987).
  La invitația Papei Ioan Paul al II-lea, cu ocazia primului Concert de Crăciun în Vatican (1993), transmis în Mondovisione, Mariana Nicolesco a cântat vechile colinde românești.
  Ea a interpretat în premieră mondială, sub bagheta lui Lorin Maazel, Seven Gates of Jerusalem, capodopera lui Krzysztof Penderecki dedicată celor 3000 de ani ai Orașului Sfânt (1997).
  Mariana Nicolesco apare în 1991 pentru prima dată în fața publicului din țara natală, la Ateneul Român din București, și oferă ulterior concerte cu Orchestra Simfonică a Filarmonicii George Enescu, între altele celebrând în 1993 cei 125 de ani și în 1998 cei 130 de ani ai acesteia.
  Revenind în România, Mariana Nicolesco a creat la Brăila în 1995 Concursul Internațional de Canto Hariclea Darclée^[9] care onorează memoria primei interprete a operei Tosca de Puccini, născută în orașul de la Dunărea de Jos.
  În anii dintre o ediție și alta a Competiției, Mariana Nicolesco oferă laureaților acesteia Cursuri de Măiestrie Artistică.
  Ea a obținut pentru evenimentele Darclée Înaltul Patronaj UNESCO.^[10]
  Este Președinta Fundației Darclée și a Concursului Internațional de Canto Hariclea Darclée, la care au luat parte până acum peste 2200 de tineri artiști din România și din alte 47 de țări din 5 continente.
  Mariana Nicolesco a creat la New York The Romanian Atheneum International Foundation și la București Fundația Internațională Ateneul Român în 1991 care au contribuit la restaurarea orgii cu piese comandate la Ludwigsburg fabricantului acesteia și în 1994 au donat un mare pian de concert Steinway.
  Mariana Nicolesco a creat în 2003 la Brașov Primul Festival și Concurs Național al Liedului Românesc, precum și Gran Gala UNESCO-UNICEF România, la Veneția, 2003.^[11]
  În anul 2003, la împlinirea a 150 de ani de la premiera absolută a operei La Traviata de Verdi, a prezentat în Statele Unite un spectacol cu opera verdiană în interpretarea unor tineri artiști români laureați ai Concursului Internațional de Canto Hariclea Darclée.
  Un studiu publicat în 2003 arată că, în istoria Teatrului alla Scala din Milano, Mariana Nicolesco este soprana care a apărut în cele mai multe premiere absolute.^[12]
  În Anul Internațional George Enescu proclamat de UNESCO în 2005, cu prilejul comemorării a 50 de ani de la trecerea în eternitate a marelui compozitor român, Mariana Nicolesco prezintă în premieră mondială integrala liedurilor compuse de acesta în interpretarea laureaților Concursului Național al Liedului Românesc pe care l-a creat la Brașov^[13]. Aceste capodopere au fost cântate apoi în Concerte Extraordinare la Expoziția Universală de la Aichi în Japonia, la Nagoya și Tokio, la Praga, Paris, Roma și New York. Integrala liedurilor lui George Enescu a fost publicată cu această ocazie în CD și DVD. Aceste evenimente au fost menționate în presa muzicală internațională de la Orpheus din Berlin la Amadeus de la Milano.
  Membră a Juriului Concursului Internațional Schubert și Modernitatea organizat de Universitatea de Muzică și Arte din Graz, Austria (2003, 2006).
  În cadrul Anului Internațional Mozart 2006 oferă la Opera și la Conservatorul din Lausanne o serie de Cursuri de Măiestrie Artistică unor studenți și tineri artiști din Elveția, Italia, Franța, Argentina, Anglia și România.
  Inaugurează Cursuri de Măiestrie Artistică la Academia Internațională de Canto din cadrul Universității din Cardiff (2007).
  Apare pe coperta ediției noiembrie-decembrie 2007 a revistei Orpheus din Berlin care titrează: «Mariana Nicolesco – Europa cântă cu noi». Revista dedică un amplu articol Festivalului și Concursului Internațional de Canto Hariclea Darclée.
  Preafericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, îi remite sopranei Mariana Nicolesco în anul 2008, la Ateneul Român din București, Diploma de Onoare a Fundației Internaționale Omenia, “pentru crearea în România a unei Școli de canto de cel mai înalt nivel european, pentru actele sale umanitare, pentru promovarea toleranței și reconcilierii.”
  În 2009, la Opera Națională București au loc premierele absolute pentru România cu Parisina d’Este și cu Gemma di Vergy de Gaetano Donizetti, reprezentații coordonate de Mariana Nicolesco ca și în Salonul de Muzică al Castelului Peleș din Sinaia și în cadrul Festivalului Darclée.
  Membră a Juriului Concursului Internațional de Canto al Chinei, 2014, la care au luat parte 430 de concurenți din 41 de țări.
  În 2018 Academia de Arte din Chișinău i-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa. Cu această ocazie a conferențiat pe tema: ”Celebrăm Centenarul Marii Uniri prin Arta Sacră a Cântului”.^[14].
  Tot în 2018 este aleasă Membră a Academiei Europene de Științe, Arte și Litere din Paris.^[15].
  Mariana Nicolesco, “o mare voce a timpului nostru”, a primit Premiul Special și Medalia Kulturpreis Europa “pentru performanțele sale artistice, pentru calitatea sa de mentor și formator al tinerei generații și pentru rolul excepțional, încununat de succes, pe care-l asumă în relația României cu Europa și a Europei cu România”. 

  Repertoriu

  • Giacomo Puccini
    • Turandot (Liu)
    • La Boheme (Mimi)
    • Tosca (Tosca)
    • La Rondine (Magda, Lisette)
    • Madama Butterfly (Cio Cio San)
  • Giuseppe Verdi
    • La Traviata (Violetta)
    • Rigoletto (Gilda)
    • Luisa Miller (Luisa)
    • Il Trovatore (Leonora)
    • Otello (Desdemona)
    • Simon Boccanegra (Amelia)
    • Don Carlo (Tebaldo, Eboli)
    • Messa da Requiem
  • Johann Sebastian Bach
    • Messa in si minor
  • Georg Friedrich Haendel
    • Il pianto di Maria (cantată)
  • Giovanni Battista Pergolesi
    • Stabat Mater în la minor
    • Stabat Mater în do minor
  • Wolfgang Amadeus Mozart
    • Don Giovanni (Donna Elvira)
    • Lucio Silla (Cinna)
    • La Clemenza di Tito (Vitellia)
    • Idomeneo (Elettra)
    • Le Nozze di Figaro (Susanna, Marcellina)
    • Requiem
  • Ludwig van Beethoven
    • Fidelio (Marzelline)
    • Ah perfido op.65 (arie de concert)
  • Gioacchino Rossini
    • Atelier Nadar - Péchés de vieillesse (La Diva)
    • Stabat Mater
  • Giacomo Meyerbeer
    • Gli Amori di Teolinda (cantată)
  • Vincenzo Bellini
    • Beatrice di Tenda (Beatrice)
    • Norma (Norma)
  • Gaetano Donizetti
    • Maria di Rohan (Maria)
    • Roberto Devereux (Regina Elisabeth I)
    • Anna Bolena (Anna)
    • Maria Stuarda (Maria)
  • Charles Gounod
    • Faust (Marguérite)
  • Alfredo Catalani
    • La Wally (Wally)
  • Piotr Ilitch Tchaikovsky
    • Evgheni Onegin (Tatiana)
  • Dvorak
    • Dimitri (Țarina Marina)
  • Ruggero Leoncavallo
    • I Pagliacci (Nedda)
  • Luciano Berio
    • La vera storia (Premieră mondială la Teatrul alla Scala 1982)
    • Un re in ascolto (Protagonista in premieră 1986)
  • Niccolò Jomelli
    • Fetonte (Regina Climene)
  • Luigi Rossi
    • L'Orfeo (Euridice)
  • Alexandre Dargomijski
    • Kameni Gost (Donna Anna)
  • Aleksandr Borodin
    • Kniaz Igor (Yaroslavna)
• Maurice Ravel
• Alcyone (cantată)
• Alyssa (cantată)

  Discografie

  • Vincenzo Bellini Beatrice di Tenda – Rizzoli Records 1987, Sony 1995, 2009
  • Gaetano Donizetti Maria di Rohan – Nuova Era 1988, 1991
  • Wolfgang Amadeus Mozart Le Nozze di Figaro – EMI 1987
  • Giuseppe Verdi Simon Boccanegra – Capriccio 1990, 2005
  • Giacomo Puccini La Rondine – CBS Record 1983
  • Mariana Nicolesco und das Münchner Klaviertrio – BMG 1997
  • O selecție a înregistrărilor live din concertele și recitalurile susținute în țara natală a fost publicată într-un album de trei CD-uri, sub titlul Mariana Nicolesco în România (TVR & FIAR 2002). Ulterior a fost editată seria de trei DVD-uri Mariana Nicolesco de pe scenele lumii în România (FIAR & Atlantic Media 2007)
  • Giacomo Meyerbeer Cantata Gli amori di Teolinda – Pro Arte 1981
  • Maurice Ravel Cantatele Alyssa și Alcyone – Rizzoli Records 1987
  • Vatican Christmas – Sony 1994, Natale in Vaticano – Video RAI 1994
  • Luciano Berio La Vera Storia, Teatro alla Scala, Milano – Scala 1982 RAI
  • Krzysztof Penderecki Seven Gates of Jerusalem – 3SAT 1997, Requiem Polonez – 3SAT 1988
• 1848: Filip Merca (n. 28 noiembrie 1948, Tulcea^[1]) este un compozitor de muzică rock și basist (chitară bas) român de origine macedoneană.^[2] A fost cunoscut de colegii muzicieni prin apelativul „Grecul” (părinții săi provin din împrejurimile Salonicului). Este vărul chitaristului și compozitorului Iuliu Merca, fondator al formației pop-rock Semnal M A urmat Universitatea Politehnică din București. În 1966, a înființat formația de muzică rock Mondial (este și autorul titulaturii ei).^[3] În ciuda schimbărilor frecvente de personal, Merca a rămas singurul membru fidel grupului de-a lungul întregii sale istorii. A fost conducătorul formației,^[4] împărțind această atribuție cu claviaturistul Mircea Drăgan în anii 1968–1971.^[5][6]
  Cea mai cunoscută compoziție a lui Merca este „Vîntul. Nopți de veghe. Vara” (cunoscută și ca „Tripticul”^[4]), înregistrată pe unicul album de studio al formației, Mondial (1971), cu voci de Vlad Gabrielescu și Mișu Cernea.^[5] În 1973, la părăsirea formației de către chitaristul Sorin Tudoran și apoi de către bateristul Mișu Cernea, Filip Merca îl invită pe vărul lui clujean, Iuliu, să devină chitaristul și cântărețul formației;^[2] împreună cu Iuliu Merca sosește în formație pentru scurt timp bateristul Fane Nagy.^[7] La începutul lui 1977, Mondial înregistrează o nouă compoziție semnată de Filip Merca, „Regina străzilor”.^[4]
  În 1979, formația este nevoită să se desființeze.^[8] Filip Merca va emigra în Statele Unite ale Americii, unde nu va mai activa în calitate de muzician.^[9] De la reunirea formației din 1998, Merca nu a mai colaborat cu foștii colegi, postul de basist fiind preluat de chitaristul Dragoș Vasiliu (prezent în Mondial la chitară ritmică, în anii 1966–1970). În schimb, este preocupat de folclorul muzical macedonean, din care a cules numeroase piese pe care și-ar dori să le interpreteze alături de muzicieni tineri. 

  Filip Merca

  Filip Merca și Mondial la TVR (1971).

• 1949: Petru Andea (n. 28 noiembrie 1949, Chelmac, Conop, Arad, România) este un politician român, membru al Parlamentului României.
  Înainte de 1989, Petru Andea a fost un cunoscut lider al organizațiilor de studenți comuniști^[1]. În perioada 1975 - 1983 a fost președinte al Uniunii Asociațiilor Studenților Comuniști din România (UASCR) pe Centrul Universitar Timișoara (CUT)^[1].
  Între anii 1983 și 1987 a fost secretar al Comitetului de partid pe CUT, iar din 1987 până în septembrie 1989 a îndeplinit aceeași funcție pe Politehnică^[1]. În momentul revoluției ieșise din structuri, fiind simplu cadru universitar la Facultatea de Electrotehnică^[1].
  După 1989, timp de cinci ani, n-a intrat în niciun partid^[1]. În 1995 s-a înscris în Partidul Socialist, care a fuzionat în 2000 cu PSDR, iar în 2001 cu PDSR, formând PSD
• 1949: Corneliu Vadim Tudor (n. 28 noiembrie 1949, București – d. 14 septembrie 2015, București) a fost un scriitor, politician și publicist român, care a deținut funcțiile de senator și europarlamentar.^[1]
  A fondat Partidul România Mare (PRM). Apogeul carierei sale politice l-a atins în anul 2000, când s-a plasat pe locul 2 în primul tur al alegerilor prezidențiale. A fost învins în al doilea tur de Ion Iliescu.
  A fost discipolul scriitorului Eugen Barbu. Este cunoscut prin izbucnirile sale temperamentale cu caracter necivilizat, naționalist și xenofob, combinate cu retorica sa de politică dură și atacuri la persoană (atât în publicații, cât și în aparițiile sale pe scena publică). Corneliu Vadim Tudor s-a născut în București, în Rahova și a fost fiul a doi oameni muncitori, Ilie, croitor, și Eugenia, fiind al cincilea și ultimul copil al familiei. A urmat cursurile Colegiului Național „Sfântul Sava” din București, pe care le-a absolvit în 1967. În 1971 a obținut licența la Facultatea de Filosofie a Universității din București, cu o teză despre sociologia religiei, prima de acest fel, în România, după cel de-al doilea război mondial. În 1975 a satisfăcut serviciul militar și a urmat cursurile școlii de ofițeri în rezervă, absolvind-o cu gradul de sublocotenent. Din 1972 a lucrat neîntrerupt în mass media. Între 1978-1979 a beneficiat de bursa premiului internațional Herder, care fusese acordată magistrului său, scriitorul Eugen Barbu, și a făcut studii de istorie la Viena, ca fiind un „student extraordinar” 
  George Becali și Corneliu Vadim Tudor în 2013
  Corneliu Vadim Tudor este fondatorul Partidului România Mare, care a intrat la alegerile din 1992 în Parlamentul României, și al publicațiilor afiliate, România Mare și Tricolorul.
  A fost senator de București în Parlamentul României în perioada 1992-2008, ales cu o majoritate de voturi. În legislatura 2004-2008, Corneliu Vadim Tudor a inițiat 33 de propuneri legislative și 9 moțiuni.
  A fost inițiatorul și finanțatorul programului umanitar săptămânal, „Cina Creștină”, dedicat oamenilor săraci și în vârstă. A oferit sprijin financiar unui mare număr de biserici, școli, muzee, situri arheologice, și a oferit premii și donații unui important număr de copii și studenți.
  A fost un bine cunoscut iubitor și protector al animalelor. A candidat la alegerile prezidențiale din 1996, clasându-se pe locul 5 din 16 candidați. La alegerile prezidențiale din 2000 a ajuns în turul doi, unde a obținut 33,17% din voturi. În 2004, a candidat la președinția României și a obținut 12,57% din voturi. La alegerile prezidențiale din 6 noiembrie 2009, lista PRM pe care a candidat a obținut votul a numai 540.380 români, adică 5,56% dintre votanți.
  În 2014, Corneliu Vadim Tudor și-a depus candidatura pentru alegerile prezidențiale din 2 noiembrie.^[2]
  Conform rezultatelor finale ale alegerilor din noiembrie 2014, Vadim Tudor a obținut în primul tur de scrutin (organizat în ziua de duminică, 2 noiembrie 2014) un număr de 349.416 voturi din numărul total de 9.723.232, situându-se pe locul 7 din 14 și cumulând circa 3,68% din toate voturile exprimate și validate. Vadim Tudor a murit la 14 septembrie 2015, în Centrul Clinic de Urgență de Boli Cardiovasculare al Armatei, unde a fost transportat după ce i se făcuse rău. Starea lui s-a agravat după internare: se pare că a suferit un infarct miocardic și decesul a fost înregistrat la ora 18.30, potrivit agenției Mediafax. Vadim Tudor a publicat 38 de cărți, din care volume de poezie și publicistică, unele editate și în franceză, engleză și arabă, și a scris piese de teatru. A scris împreună cu Sergiu Nicolaescu scenariului filmului Triunghiul Morții, regizat de Nicolaescu.
  • 1977: Poezii, Editura Eminescu
  • 1977: Epistole vieneze, Ed. Eminescu
  • 1979: Poeme de dragoste, ură și speranță, Ed. Eminescu
  • 1981: Idealuri, Ed. Eminescu
  • 1983: Saturnalii, Ed. Albatros
  • 1983: Istorie și civilizație- Ed. Eminescu
  • 1983: Mîndria de a fi români- Ed. sport-turism
  • 1986: Miracole, Ed. Albatros,
  • 1986: Carte românească de învățătură, Ed. Fundației România Mare
  • 1990, 1991 și 1992: Jurnal de vacanță,
  • 1996: Poems, Ed. Fundației România Mare & Editura Aggi, Torino
  • 1998: Piesele de teatru radiofonic:
    • Colindul puiului de cerb, 1968,
    • Secerișul de iarnă, 1976
    • Domnul Tudor din Vladimiri, 1977
    • Adevărul la puterea I-a, 1977
    • Toată lumea știe fotbal (premieră în decembrie 1989 la teatrul Constantin Tănase)
  • 2000: Pamflete cu sifon albastru
  • 2004: 101 Poezii, Bijuterii
  • 2007: Cartea de Aur
  • 2008: Cîntece de dragoste'
  • 2010: Europa Creștină ^[26]
  • 2010: Artificii ^[26]
  • 2011: Cele mai frumoase aforisme
  • 2015: Elegii pentru suflete nobile
  • 2015: Pamflete explozive 

    Corneliu Vadim Tudor

    Căsătorit cu Doina Vadim Tudor Copii Lidia și Eugenia


1950: Russell Alan Hulse, fizician american
• 1954: Traian T. Coșovei (n. 28 noiembrie 1954, Polovragi, județul Gorj - d. 1 ianuarie 2014, București) a fost un poet român aparținând generației literare 80. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România. La 4 ani știa deja să citească și debuta artistic dictând poeme musafirilor săi. Fire temperamentală, nonconformistă și puțin cam impulsivă, devine în scurt timp cunoscut pentru caracterul său.
  Odată cu intrarea la școală, își schimbă și preocupările, orientându-se către construcția de navete spațiale în podul casei, din resturi de televizoare și frigidere. Acest elan creator dispare în momentul intervenției locatarilor, îngrijorați de ascensiunea foarte gălăgioasa a micului astronaut. Totuși, reușește să se consoleze împreună cu prietenii tăind cablurile antenelor TV și aducând astfel pentru o săptămână liniștea absolută în casele vecinilor.
  Marcat puternic de separarea părinților, pe când avea 12 ani, găsește remediul citind foarte mult și devenind un client permanent al Librăriei Sadoveanu din București. Aici se interesează de scriitori precum Jean Paul Sartre, Albert Camus, Charles Baudelaire sau William Faulkner și e repede etichetat de către personalul librăriei drept un copil teribil.
  Îl pasionează pictura și vrea să intre la Arhitectură, însă constată cu amărăciune că nu îi plac matematicile. Se îndreaptă ulterior spre Teatru, dar e anunțat că majoritatea locurilor s-au ocupat deja înainte de examen, prin telefon.^{[necesită citare]} În cele din urmă, hotărăște să dea examen la Filologie (Facultatea de Litere a Universității bucureștene), unde intra al doilea în urma examenului de admitere.
  În anii ‘80, ia parte la cenaclul condus de criticul literar Ovid S. Crohmălniceanu, iar apoi la Cenaclul de Luni al lui Nicolae Manolescu. Împreună cu poeții Florin Iaru, Ion Stratan și Mircea Cărtărescu, creează primul nucleu elitist al Generației ‘80 (Generația în blugi). Comitetul avea puterea de a decide cine intra și cine nu intra în acest club de literați.^{[necesită citare]} Banii pentru editarea antologiei Aer cu diamante reușește să-i obțină de la mama lui.
  T. Coșovei este și astăzi considerat un spirit liber, nonconformist, prin literatura sa de o mare originalitate, o poezie tânără comparabilă cu aceea a Marianei Marin, a lui Mircea Cărtărescu, Alexandru Mușina, Florin Iaru sau Andrei Bodiu. În anul 1990, redactează împreună cu Dan Goanță revista Vești proaste, din care apar 6 numere, iar mai târziu, împreună cu prozatorul Mircea Nedelciu, editează ziarul Punga d'un kil - organ de stat la coadă. Acesta era tipărit pe pungi de hârtie destinată ambalării produselor alimentare, sub deviza: Vom fi mai mult decât ocaua lui Cuza.
  De-a lungul timpului, a fost recompensat cu Premiul Uniunii Scriitorilor, Premiul Asociației Scriitorilor din București, Premiul Academiei Române și chiar Premiul Uniunii Tineretului Comunist. A fost prieten și susținător al mai tânărului poet constănțean Eduard Zalle, căruia i-a scris prefațele primelor patru cărți publicate de acesta începând cu 2009. Cărți publicate: 
• - Ninsoarea electrică, ed. Cartea Românească 1978
• - 1, 2, 3 SAU… , ed. Albatros 1980
• - Cruciada întreruptă, ed. Cartea Românească 1982
• - Aer cu diamante (antologie colectivă), ed. Litera 1982
• - Poemele siameze, ed. Albatros 1983
• - În așteptarea cometei, ed. Cartea Românească 1986
• - Rondul de noapte, ed. Militară 1987
• - Pornind de la un vers (critică literară), ed. Eminescu 1990
• - Bătrânețile unui băiat cuminte”, ed. Pontica 1994
• - Mickey Mouse e mort, ed. Cartea Românească 1994
• - Ioana care rupe poeme, ed. Asociația Scriitorilor & Cartea Românească 1996
• - Patinează sau crapă!, ed. Axa 1997
• - Ninsoarea electrică, ediția a II-a, ed. Vinea, 1998
• - Percheziționarea îngerilor, ed. Crater, 1998
• - Lumină de la frigider, ed. Cartea Românească, 1998
• - Bună dimineața, Vietnam!, ed. Călăuza, 1999
• - Hotel Urmuz (critică literară), ed. Călăuza, 2000
• - Institutul de glasuri, antologie, ed. Cartea Românească, 2002
• - Vânătoarea pe capete, Ed. Libra, 2002
• - Greva căpșunelor, Ed. Libra, 2004
• - Aerostate plângând, Ed. Tracus Arte, 2010
• - Jurnalul morilor de vânt, Ed. Tracus Arte, 2012
• - Aritmetica pleoapelor, Ed. Tracus Arte, 2013
• - Elegii pentru o bucată de iaht, (antologie), Ed. Tracus Arte, 2014
Este prezent în:
• Streiflicht – Eine Auswahl zeitgenössischer rumänischer Lyrik (81 rumänische Autoren), - "Lumina piezișă", antologie bilingvă cuprinzând 81 de autori români în traducerea lui Christian W. Schenk, Dionysos Verlag 1994, ISBN 3980387119
• 1954: Adrian Simion (n. 28 noiembrie 1954) este un fost senator român în legislatura 1990-1992 ales în județul Dâmbovița pe listele partidului FSN. Adrian Simion a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Federală Germania și Republica Populară Chineză.
• 1958: Haralambie Puiu Antohi născut 28 noiembrie 1958 în Bacău, România este un fost fotbalist român. Are un fiu pe nume Andrei Antohi care joacă în prezent la Voința Sibiu.
• 1958: Gabriel Iordan-Dorobanțu (n. 28 noiembrie 1958, Giurgiu) este un poet român. Semnează și sub pseudonimul literar Gavriil Stiharul. Studii de filologie și jurnalistică. Având o sănătate delicată, a căutat rezolvarea problemelor în Ortodoxie. Lirică religioasă cu tonalități mesianice și profetice. A scris poezii precum:„Eleison me ton amartalon”,„Prunc din Fecioara sfântă”,„Cuviosului",„Vis și înger”,„Iisus pe cruce”,„Rugăciune ucisă prin nerostire”,„Crezul meu pentru veșnicie”,„Frumoasa mea veșnicie”,„Haideți să mai credem în Iisus Hristos!”,„Înviere la Dumnezeiasca Liturghie Bizantină”,„Ascultă cum cântă Biserica vie”,„Mai cred copiii nostri intr-o minune?”,„Stihuitorii lui Hristos”,„A fi creștin”,"La loc cu verdeață”,"De când Domnul e cu mine”,"Lumină lină”,„Rugăciune pentru stricarea lucrării diavolești”,„Dulcea mea veșnicie”,„Sursum corda!” etc. În poemele sale, se cunoaște influența lui Iosif Trifa, Constantin Galeriu, Visarion Iugulescu, Lucian Blaga, Costache Ioanid,Traian Dorz, Ioan Alexandru. A publicat în Convorbiri literare,Ziua de Giurgiu (revista editată de autor), Azi, Dimineața, Tineretul liber, Timp liber,Vestitorul Ortodoxiei, Revista Ortodoxa Sfântul Andrei,Creștinul azi, Oastea Domnului. A redactat Dulcea mea veșnicie(Poeme creștine). Unele poezii au fost preluate și de alte confesiuni creștine. Răspândindu-se și pe cale orală, unele au ajuns în folclor. Lirica poetului se concentrează asupra unor teme mari, sacre, cosmice, precum Dumnezeu, suferință, viață, moarte, mântuire, veșnicie. Scriitura se prezintă într-o tonalitate gravă, pe măsura temelor. Poemele sunt stăbătute de fior liric ce se vrea venit din tradiția imnografică bizantină. Poeziile sale anunță un destin singuratic, o voce pustnicească. Pentru poet, singura salvare rămâne Iisus Hristos, Care este autentic doar în Ortodoxie. Își creează astfel propria sa mitologie creștină, punând în centru tradiția patristica ortodoxă. Se prezintă ca un idioritmic, ca un creștin ce își stabilește propriile reguli de trăire duhovnicească, ca un ascet eretic, ca un condamnat de dogme. Ortodoxia din adâncuri rămâne remediul cel mai sigur remediu pentru vindecarea unei lumi măcinate de rău. Sfânta Liturghie devine Poarta Raiului, la care poetul a bătut și, pentru ca această viață să nu fie irosită. Asistăm, în lirica sa, la o viziune a spațiilor largi, la un permanent urcuș spre infinit. Tot Sfânta Liturghie îi conferă viziune profetică asupra istoriei, viitorul se deslușește limpede, căci veacul va avea o finalitate hotărâtă. Caută să creeze o stare sufletească aptă să presimtă, să perceapă semnele timpului, așa cum au procedat și Sfinții Părinți. Are conștiința unei vocații imnografice, pe care o consideră însă semn al lipsei de trezvie și de smerită cugetare, și, în consecință, încearcă să se cenzureze permanent pentru a nu cădea în patima nălucirii și a părerii de sine. Prin poezie năziește să se ridice la o stare sufletească aptă de o mistică ascetică autentică, invitând pe toată lumea la un urcuș dumnezeiesc liric și creștin. Fiindcă nu se adresează atât cititorului avizat, cât, mai ales, marelui public, creația sa literară pare a face rabat de la exigențele unor filtre prea academice.
• 1963: Manuela Mitrea (n. 28 noiembrie 1963, București) este o politiciană română, fost membru al Parlamentului României.
  Manuela Mitrea a fost aleasă ca deputat în circumscripția electorală nr. 27 Mehedinți pe listele Uniunii Naționale PSD+PUR și a fost validată la 17 decembrie 2004 prin HCD nr.36/2004.
  Manuela Mitrea face parte din grupul parlamentar al Partidului Social Democrat.
  Este vicepreședintă în Comisia pentru politică externă (Comisie permanentă).
  În cadrul activității sale parlamentare, Manuela Mitreea a fost membru în următoarele grupuri parlamentare de prietenie:
  • în legislatura 2000-2004: Statul Plurinațional Bolivia, Republica Franceză-Adunarea Națională, Republica Coasta de Fildeș;
  • în legislatura 2004-2008: Ungaria, Republica Cehă, Republica Finlanda;
  • în legislatura 2012-2016: Republica Argentina, Republica Austria, Regatul Hașemit al Iordaniei.
• 1965: Nicolae Mihăilescu (n. 28 noiembrie 1965, Craiova) este un scrimer român specializat pe spadă, care a reprezentat România la Jocurile Olimpice de vară din 1992.
• 1967: Ion-Marcel Ciolacu (n. 28 noiembrie 1967, Buzău, România) este un politician român, din 2012 membru în Camera Deputaților. De profesie jurist, Ciolacu s-a specializat ulterior în administrație publică locală, finalizând o serie de programe educaționale postuniversitare. Prima funcție publică deținută de acesta a fost cea de prefect interimar, în noiembrie–decembrie 2005, după care a devenit, pe rând, director al Urbis Serv și viceprimar al municipiului Buzău (2008–2012).^[2] Pe 29 mai 2019 a fost ales președinte al Camerei Deputaților.
• 1967: Anna Nicole Smith, model și actriță americană (d. 2007)
• 1971: Siminica Mirea (n. 28 noiembrie 1971) este un senator român, ales în 2016.
• 1971: Fenriz, muzician norvegian
• 1972: Serghei Secu (n. 28 noiembrie 1972, Chișinău) este un antrenor de fotbal și fost fotbalist internațional moldovean, care a jucat pe postul de fundaș.
• 1973: Leonard Nemțanu (n. 28 noiembrie 1973, Preutești, Suceava, România) este un fost fotbalist român. De-a lungul carierei a evoluat la Poli Iași, Petrolul Ploiești, Rocar București, Steaua, Oțelul Galați, Progresul București, Argeș Pitești și la Ceahlăul Piatra-Neamț.
• 1973: Marilen-Gabriel Pirtea (n. 28 noiembrie 1973, Ștei) este un deputat român, de profesie economist și rector al Universității de Vest din Timișoara. 

  Marilen Pirtea

• 1975: Sigurd Wongraven, muzician norvegian

Decese

• 741: Papa Grigore al III-lea
• 1290: Eleonora a Castiliei, prima soție a regelui Eduard I al Angliei (n. 1241)
• 1680: Gian Lorenzo Bernini, arhitect, sculptor și pictor italian (n. 1598)
• 1747: Karl Leopold, Duce de Mecklenburg (n. 1678)
• 1788: Karl Christian, Prinț de Nassau-Weilburg (n. 1735)
• 1848: Ducesa Amelia de Württemberg (n. 1799)
• 1859: Washington Irving, scriitor american (n. 1783)
• 1870: Frédéric Bazille, pictor francez (n. 1841)
• 1872: Mary Somerville, femeie-savant și scriitoare din Scoția (n. 1780)
• 1907: Stanisław Wyspiański, pictor, scriitor, poet, dramaturg și arhitect polonez (n. 1869)
• 1915: Neculai Culianu (n. 29 august 1832, Iași — d. 28 noiembrie 1915, Iași) a fost un matematician și astronom român, membru corespondent (din 1889) al Academiei Române.
  A militat pentru Unirea Principatelor Române, motiv pentru care o perioadă a fost arestat.
  Unul din cei 11 fii ai săi a fost Petru Culianu, care de asemenea a avut o bogată activitate matematică. Neculai (Nicolae) Culianu și-a început studiile în Iași, ca elev la școala Trei Ierarhi, apoi la Academia Mihăileană. În 1855 a fost trimis ca bursier al statului român, odată cu colegul său Gheorghe Mîrzescu, pentru echivalarea studiilor liceale și pentru studii universitare la Paris. Recunoscut ca absolvent al liceului Saint Louis, reputat pentru clasele sale de matematici speciale, a urmat la Sorbona matematică și astronomie, având profesori de prestigiu precum Joseph Bertrand (analiză matematică), Joseph-Alfred Serret (astronomie), Victor Puiseux (mecanică cerească), Joseph Liouville (mecanică) sau Charles-Eugène Delaunay (mecanică aplicată). Între 1860 și 1863 a studiat și a lucrat la Observatoire de Paris, aflat sub conducerea cunoscutului astronom Urbain Le Verrier, căruia i-a devenit discipol. La Observatoire a fost coleg cu astronomii Charles Wolf^⁠(fr) și Maurice Loewy^⁠(fr), cu care a păstrat mult timp, și după plecarea sa din Franța, legături de prietenie. A revenit în țară în 1863, chemat inițial (de ministrul de atunci al Cultelor și Instrucțiunii Publice, Alexandru Odobescu) să ocupe catedra vacantă pentru Calcul diferențial și integral de la Universitatea din Iași, recent înființată (în 1860). Din 1865 până în 1905, la retragerea sa din învățământ, a fost titularul catedrei de astronomie și geodezie a Universității ieșene.^[1]
  Neculai Culianu s-a căsătorit în 1867 cu Aspazia Stamati-Ciurea, nepoată a scriitorului Constantin Stamati-Ciurea, soră cu dr. Ioan Ciurea din Iași. Nepotul său, avocatul Sergiu-Andrei Culianu, a fost căsătorit cu Elena Bogdan (1907-2000), fiica profesorului Petru Bogdan, chimist, membru al Academiei Române și profesor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.^[2] Din aceasta căsătorie au rezultat doi copii: Tereza Culianu (căsătorită Petrescu) și Ioan Petru Culianu, istoric al religiilor, scriitor și eseist. Antrenat în ampla mișcare junimistă de dezvoltare a învățământului românesc, Neculai Culianu a fost cofondator al Institutelor Unite (alături de Titu Maiorescu, Petru Poni, dr. Ioan Ciurea), școală particulară de prestigiu (1866-1907) din Iași, pe care a și condus-o și pentru funcționarea căreia a donat un corp de clădiri. Același grup de profesori, constituit în „Asociația Institutului Academic”, a întemeiat în 1871 un Pensionat de Domnișoare, cedat un an mai târziu Emiliei Maiorescu-Humpel, pensionat cunoscut ca Institutul Humpel (1871 - 1901).^[3]
  Profesor reputat al Universității ieșene, a fost decan al Facultății de Științe din 1874; rector al Universității din 1880 până în 1898, s-a retras de la rectorat, redevenind decan al Facultății de Științe, după ce a reușit să definitiveze construcția noului sediu din Copou („Palatul Universității”), inaugurat, cu participarea Regelui Carol I și a Regina Elisabeta, în toamna anului 1897. În timpul rectoratului său a fost construit și Institutul de Anatomie al Facultații de Medicină din Iași.
  A ajutat la întemeierea Observatorului Astronomic din Iași.
  Membru corespondent al Academiei Române din 1889, președinte al Ligii Culturale din Iași și al Congreselor Corpului Didactic, conservator și junimist convins, a fost membru activ al Junimii încă din 1864 și a condus clubul conservator din Iași. Prieten cu Titu Maiorescu, dirijează publicația Vocea Națională a grupării și este senator și vicepreședinte al Senatului în timpul guvernării conservatoare conduse de Lascăr Catargiu (1892-1896). Începând din 1898, a făcut parte din Consiliul general al învățământului din România. A fost decorat cu ordinele: Marea Cruce a României și Steaua României (cu grad de mare ofițer). A fost membru al Société Belge d Astronomie și al Société Astronomique de France (SAF).
  A publicat cu începere din 1870 numeroase cărți de matematică: Aplicațiuni geometrice, Studiul geometric al curbelor uzuale, Curs de trigonometrie plană, Trigonometria sferică, Lecțiuni de calcul diferențial și integral (primul curs de analiză matematică în limba română), Curs elementar de algebră (cinci ediții), Curs de cosmografie, Elemente de geodezie. A publicat primul Anuar al Universității din Iași, „precedat de o ochire retrospectivă asupra învățământului superior din Iași” (1896).^[1]
  În 1883 a fost unul dintre fondatorii revistei Recreații științifice, prima revistă cu profil matematic din România (publicație continuată de Gazeta Matematică).^[1] Contribuțiile sale în paginile revistei sunt semnate „C.”.
  Scrieri
  . 1870: Aplicațiuni geometrice
  • 1872: Curs elementar de algebră, pentru licee
  • 1874: Lecțiuni de calcul diferențial și integral, primul curs de analiză matematică în limba română
  • 1894: Curs de trigonometrie plană
  • 1902: Curs de cosmografie. 

    Neculai Culianu

    Copii Petru N. Culianu; Alexandru N. Culianu

• 1940: Helmut Wick, aviator german care a servit în Luftwaffe în timpul celui de-al doilea război mondial (n. 1915)
• 1941: Vladimir Bodescu (n. 4 martie 1868, satul Durlești, Imperiul Rus; d. 28 noiembrie 1941, Gulag, penitenciarul nr. 4 din or. Cistopol, RASS Tătară) a fost un avocat și om politic român, care a făcut parte din Sfatul Țării din Basarabia. A fost una din numeroasele victime ale comunismului sovietic. A fost arestat la 10 august 1940, după ocuparea Basarabiei de către URSS. A murit de epuizare în 1941. 

  Vladimir Bodescu

• 1945: Dwight F. Davis, jucător de tenis și politician, creatorul Cupei Davis (n. 1879)
• 1952: Elena de Muntenegru, soția regelui Victor Emanuel al III-lea al Italiei (n. 1873)
• 1954: Enrico Fermi, fizician italian, laureat al Premiului Nobel (n. 1901)
• 1962: Regina Wilhelmina a Olandei (n. 1880)
• 1971: Dimitrie Stelaru (n. 8 martie 1917, Segarcea Vale, județul Teleorman – d. 28 noiembrie 1971, Buftea, județul Ilfov), pe numele său adevărat Dumitru Petrescu, a fost un poet, prozator și memorialist român.
  A debutat ca poet la mijlocul anilor ’30 când, încă elev, a publicat o plachetă intitulată Melancolie. Până în 1938 a publicat sub pseudonimul D. Orfanul (deoarece tatăl său murise pe front, în 1917), pentru ca din 1938, la îndemnul lui Eugen Jebeleanu, să adopte pseudonimul Dimitrie Stelaru. Este fiul lui Dumitru Petrescu (cizmar si, apoi, agricultor, căzut pe front în timpul primului război mondial) si al Pascăi (n. Preotu). Ulterior, mama sa se căsătorește cu zidarul Florea Stoicea.^[3]
  Dimitrie Stelaru a avut trei mariaje. Se căsătorește pentru prima oară la Turnu Măgurele cu o profesoară de filozofie cu care a avut o fiică. Al doilea mariaj a fost cu o pictoriță cu care a stat șase ani. Din ultima căsătorie rezultă un fiu, Eunor. În anul 1940 a făcut o farsă lugubră, publicând în ziarul Semnalul un anunț prin care își anunța decesul, eveniment pe care i l-a relatat în 1967 poetului Adrian Păunescu:^[5]

  „(...) presa a început să anunțe moartea poetului Stelaru care, ca și atîția alții, din pricina condițiilor ș.a.m.d. a murit. Ba încă și tipii care-mi erau dușmani au început să mă laude, în articole mari, calde, după anunțarea știrii că am murit. (...) Voiam să-mi bat joc. Aveam o poftă nebună să-mi bat joc. O săptămînă a urlat presa. Și cînd eram pe cale de dispariție, din comentariile presei, am apărut pe stradă. M-a văzut Emil Botta și s-a făcut alb. Credea că sînt stafie. Nu-ți mai spun că toți credeau că sînt stafie.(...)”

  Romanul autobiografic Zeii prind șoareci, apărut în 1968, ilustrează viața sa boemă, ce poate fi asemănată cu cea a lui Edgar Allan Poe. Afirmarea sa ca poet vine în anii ’40 cu volumele Noaptea geniului (1942), Ora fantastică (1944), Cetăṭile albe (1946), ce dezvoltă imaginea unui damnat, profet al poeziei „În deznădejdea secolului douăzeci” (Profetul, vol. C.a.). Impresionantă e ṣi zugrăvirea cuplului ca victimă a mizeriei (Maria-Maria, vol. O.f.; Poem cerṣetor, vol. N.g.), cu atât mai mult cu cât ṣtim că are origini biografice. Stelaru, la fel ca majoritatea colegilor de generaṭie, manifestă interes în crearea unei mitologii proprii. El recurge în acest sens la o onomastică stranie, în alte locuri feerică, de basm: „Eumene”, „Elra”, „Iwa”, „Regele Fără-Timp”, „Zeul vântului”. Se adaugă aici personificarea obsesiilor ṣi – în ceea ce priveṣte configurarea spaṭială – opṭiunea pentru o geografie ce ṭine de categoriile fantasticului: „Țara Chinului”, „Insula sunetelor”, „tărâmul geniilor”. 

  Volume publicate

  • Melancolie, poesii, prefaṭă de I. Narcis, Braṣov, Tipografia G. I. Gologan, f.a., semnat D. Orfanul
  • Abracadabru, poesii, Bucureṣti, Tipografia Progresul Artei, f.a., semnat D. Orfanul
  • Blestem, poesii, Bucureṣti, Tipografia Progresul Artei, 1937, semnat D. Orfanul
  • Preamărirea durerii, poeme, Bucureṣti, Tipografia Astoria, 1938, semnat D. Orfanul
  • Noaptea geniului, poeme, Bucureṣti, Editura Bucovina – I. E. Torouṭiu, 1942
  • Ora fantastică, poeme, cu O planetă de poet nou de E. Lovinescu, Bucureṣti, Editura Prometeu, 1944
  • Cetăṭile albe, poeme, Bucureṣti, Întreprinderile de editură S.A.R., 1946
  • Fata pădurarului, basm în versuri, Bucureṣti, Editura Tineretului, 1955
  • Gelu, [basm în versuri], Bucureṣti, Editura Tineretului, 1956
  • Ṣarpele Marao ṣi Vrăjitoarele, feerii, Bucureṣti, E.S.P.L.A., 1957
  • Oameni ṣi flăcări, poezii, Bucureṣti, Editura pentru Literatură, 1963
  • Fata fără lună, [proză], Bucureṣti, Editura Tineretului, 1967
  • Mare incognitum, [poezii], cuvânt înainte de Eugen Jebeleanu, Bucureṣti, Editura pentru Literatură, 1967
  • Nemoarte, [poezii], Bucureṣti, Editura Tineretului, 1968
  • Zeii prind Ṣoareci, [însemnări], Bucureṣti, Editura pentru Literatură, 1968
  • Cei din lună, [poveṣti], Bucureṣti, Editura Tineretului, 1969
  • Mare incognitum, [poezii], colecṭia „Cele mai frumoase poezii”, cuvânt înainte de Lucian Raicu, Bucureṣti, Editura Tineretului, 1969
  • Coloane, [poezii], Bucureṣti, Editura Minerva, 1970
  • Înaltă umbră, [poezii], Bucureṣti, Editura Eminescu, 1970
  • Poeme dramatice (Leru ṣi Împăratul Nix), Bucureṣti, Editura Eminescu, 1970
  • Păsări incandescente, poeme, Bucureṣti, Editura Cartea Românească, 1971
  • Casa veveriṭelor, [poveṣti], ediṭie îngrijită de Victor Corcheṣ, Bucureṣti, Editura Ion Creangă, 1991
  • Îngerul vagabond, poezii postume, ediṭie îngrijită ṣi prefaṭă de Victor Corcheṣ, Bucureṣti, Editura Eminescu, 1999
  • Opera poetică, ediṭie îngrijită ṣi prefaṭă de Emil Manu, Bucureṣti, Editura Profile Publishing, 2002
  • Scrieri literare, ediṭie critică ṣi studiu introductiv de Victor Corcheṣ, Constanṭa, Editura Ex Ponto, vol. VI: Proză, 2002; vol. I: Teatru, 2004 

    Dimitrie Stelaru

    Dimitrie Stelaru portret de Ion Vlad (1953) Părinți Dumitru Petrescu (natural), Florea Stoicea (vitreg) și Pasca Preotu Frați și surori o soră Căsătorit cu de trei ori[2] Copii doi

• 1972: Prințesa Sibylla de Saxa-Coburg-Gotha, ducesă de Västerbotten, mama regelui Carl al XVI-lea Gustaf al Suediei (n. 1908)
• 1973: Martha Bibescu (alias Martha Bibesco; n. 28 ianuarie 1889, București - d. 28 noiembrie 1973, Paris) a fost o romancieră, poetă, politiciană și memorialistă română și franceză. S-a distins prin întreaga ei operă ca o prezență de o mare noblețe de spirit. A fost fiica lui Ion Lahovary, ministru al României la Paris și ministru de Externe, și a Smarandei (Emma) Mavrocordat. A fost soția prințului George Valentin Bibescu, care era văr primar cu Ana de Noailles și care avea să devină președintele Federației Aeronautice Internaționale. De asemenea, a fost una din primele femei-mason ale României și una dintre cele mai frumoase și cunoscute românce ale începutului de secol XX.

  „Frumoasă, cultă, bogată – toate la un loc pentru o singură ființă sunt un păcat de neiertat”

  —Christopher Birdwood Thomson, 1st Baron Thomson of Cardington

   Privind data exactă a nașterii scriitoarei, din mărturisirile ei se cunosc cu precizie ziua și luna (28 ianuarie, București), anul 1886 stabilit doar dintr-o întreagă serie de ipoteze ce mai cuprinde și anii 1888, 1889, 1890, 1891. Martha Lahovary făcea parte din cele mai vechi și mai ilustre familii românești de tradiție politică, diplomatică și culturală. Mama sa, Smaranda ( Emma ) Mavrocordat, descinde din ramura moldoveană a domnitorului Constantin Mavrocordat, iar tatăl scriitoarei, Ion N. Lahovari avea să fie de-a lungul anilor ministru al României la Paris, ministru de externe și președinte al Senatului.
  
  Crescută și formată sub semnul acestui impunător arbore genealogic, Martha Bibescu își va împlini educația primită într-o mănăstire din Belgia cu cea specific românească. Prin căsătoria în 1905, cu prințul George Valentin Bibescu, nepot de frate al lui George Bibescu, domnitorul abdicat la 1848, scriitoarea devine astfel prințesa Martha Bibescu, intrând într-o familie princiară, din care mai fac parte Ana-Elisabeta Brâncoveanu, contesa Ana de Noailles și Elena Văcărescu, dar și cu rude franceze în genealogie directă cu familia împăratului Napoleon Bonaparte.
  După călătorii prin mai multe țări ale lumii, printre care și Persia, unde prințul George Valentin Bibescu primește o însărcinare diplomatică, Martha Bibescu își publică, la întoarcerea în Franța, prima sa carte: Les Huit Paradis (1908).
  Premiat în scurt timp de Academia Franceză, acest volum va deschide seria unei opere impresionante, din care nu vor lipsi romanele de inspirație autobiografică sau istorică, evocări ale unor personalități din trecut sau contemporane, note de călătorie, versuri, poeme în proză, eseuri, cugetări, corespondență, o serie de biografii istorice, semnate, în parte, sub pseudonimul Lucile Decaux.
  Începând din 1916 Martha Bibescu a condus un spital pentru răniți la București, unde a rămas sub ocupație germană, a servit drept prețioasă sursă de informații pentru Guvernul român refugiat la Iași. Zoe Bengescu, fiică a uneia dintre doamnele de onoare ale reginei Elisabeta și nepoată a lui Titu Maiorescu, nota la 1 noiembrie 1918: "La spital am fost foarte îngrijorate în ultimele zile din cauza arestării Marthei Bibescu, directoarea noastră. Pare o afacere misterioasă […]. Este o mare comediantă. Două lucruri sunt certe – e foarte frumoasă și foarte inteligentă, restul depinde de timp, de împrejurări […]." Ea nu a fost numai martora acestor evenimente cruciale (primul război mondial și actul reîntregirii – "ziua cea mai plăcută din calendarul personal", cum avea să noteze peste ani), ci și o participantă activă la desfășurarea lor. După trei decenii, maturizată și luându-și rolul în serios, iat-o pe Martha Bibescu în ipostaza personificată de regina Elisabeta și regina Maria, și anume de mamă a ostașului român, de data aceasta în campania contra bolșevismului, când nu putea rămâne insensibilă la mărturisirile nepotului său, Matei Basarab Brâncoveanu, despre realitățile dramatice trăite alături de camarazii săi din Regimentul 3 Artilerie Grea. În 1945, fiind alertată de ambasada Franței că s-ar putea să fie arestată, Martha Bibescu părăsește România la bordul unui avion englez cu destinația Napoli, de unde pleacă la Paris și apoi în Anglia.
  Aici se întâlnește cu moștenitorul ei, Prințul John Nicolas Ghika - Comănești pe care l-a ajutat să părăsească țara în anii tulburi care au urmat după instaurarea comunismului.
  Din 1955 devine membră a Academiei Regale de limbă și literatură franceză din Bruxelles, în fotoliul pe care îl ocupase contesa Ana de Noailles.
  Cumnatul său, prințul Antoine Bibescu a fost prietenul din copilărie al prozatorului Marcel Proust, drept pentru care Martha Bibescu l-a întâlnit de foarte multe ori pe Proust. Aceste întâlniri sunt evocate în volumul * Au bal avec M. Proust <=> La bal cu M. Proust (1928).
  Este de asemenea autoarea unui jurnal, din care câteva fragmente au fost publicate la fosta Editură Politică sub titlul Jurnal politic.
  Se stinge din viață la 28 noiembrie 1973, la Paris. Este inmormantată la Castelul Ménars de pe Valea Loarei, fosta proprietate a soacrei ei. În porțiunea de nord-est a cimitirului Père-Lachaise din Paris se găsește cavoul familiei Bibescu (no. 6), în care estei Ana, contesa de Noailles. 

  Opera

  • Les Huit Paradis <=> Cele opt raiuri (1908)
  • Alexandre Asiatique, ou l'histoire du plus grand bonheur possible <=> Alexandru Asiaticul, sau istoria celei mai mari fericiri posibile, 1912
  • Isvor, Le Pays de Saules <=> Izvor, țara sălciilor (1923) [Este un tablou idilic al vieții din România]
  • Le Perroquet Vert <=> Papagalul verde (1923) ^[6]
  • Le destin du lord Thomson of Cardington <=> Destinul lordului Thomson (1927)
  • Au bal avec M. Proust <=> La bal cu M. Proust (1928) ^[7]
  • La Vie d'une amitié. Ma correspondance avec l'abbé Mugnier <=> Viața unei prietenii. Corespondența mea cu abatele Mugnier, Ed. Plon, Paris, (1951 - 1957)
  • Le Confesseur et les poètes <=> Confesorul și poeții (1970)
  • Échanges avec Paul Claudel <=> Corespondența cu Paul Claudel (1972)
  • Le perroquet vert <=> Papagalul verde , Paris, 1924 Traducere: Constantin Popescu, ed. Minerva, București, 1998
  • Catherine-Paris , 1927 ^[8]
  • Une victime royale, Ferdinand de Roumanie , <=> O victimă regală, Ferdinand de România 1927,
  • Noblesse de robe , <=> Noblețea robei 1928
  • Royal portraits , New York, f.a., ( Portrete regale )
  • Croisade pour l’anémone , <=> ( Cruciadă pentru anemonă ), 1931
  • Le rire de la Naïade <=> Rîsul naiadei , 1935 etc.
  • La Nymphe Europe <=> Nimfa Europa, Paris, 1960 

    Martha Bibescu

    Părinți Ion N. Lahovari  Căsătorită cu George-Valentin Bibescu

• 1982: Regina mamă Elena, soția principelui moștenitor Carol al României (viitorul rege Carol al II-lea) și mama regelui Mihai I al României. (n. 1896)
• 1989: Arsenie Boca (n. 29 septembrie 1910, Vața de Sus, Hunedoara - d. 28 noiembrie 1989, Sinaia), părinte ieromonah, teolog și artist plastic (muralist) ortodox român, a fost stareț la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus și apoi la Mănăstirea Prislop, unde datorită personalității sale veneau mii și mii de credincioși, fapt pentru care a fost hărțuit de Securitate. A fost unul din martirii gulagului comunist, închis la Securitatea din Brașov, dus la Canal, închis la Jilava, București, Timișoara și la Oradea. A pictat biserica din Drăgănescu (la 25 km de București), precum și Icoana Maicii Domnului cu Pruncul din altarul Bisericii Sfântul Elefterie din București.
  Arsenie Boca este considerat de către unii din ucenicii săi ca fiind cel mai mare duhovnic român al secolului XX.^[2] La mormântul său de la Mănăstirea Prislop din Țara Hațegului, se perindă zilnic sute de pelerini. S-a născut la 29 septembrie 1910 la Vața de Sus în comitatul Hunedoara (pe vremea aceea în Austro-Ungaria). A urmat Liceul național ortodox „Avram Iancu” din Brad, Hunedoara^[3], pe care l-a terminat ca șef de promoție în 1929. În același an, Zian Boca (cel care avea să devină Părintele ieromonah Arsenie Boca) se înscrie la Academia Teologică din Sibiu, pe care o absolvă în 1933. Primește - la recomandarea profesorului Nicolae Popoviciu - o bursă din partea Mitropolitului Ardealului Nicolae Bălan pentru a urma cursurile Institutului de Arte Frumoase din București.^[3] În paralel, audiază cursuri la Facultatea de medicină ținute de profesorul Francisc Rainer și prelegerile de Mistică creștină ale profesorului Nichifor Crainic de la Facultatea de Teologie din București. Fascinat de lucrarea Scara dumnezeiescului urcuș scrisă de Ioan Scărarul o traduce în limba română în doar 5 luni.^[3] Această traducere nu a văzut lumina tiparului. Remarcându-i talentul artistic, profesorul Costin Petrescu i-a încredințat pictarea scenei care îl reprezintă pe Mihai Viteazul de la Ateneul Român.^{[necesită citare]} Trimis de chiriarhul său, Nicolae Bălan, călătorește la Muntele Athos pentru a aduce manuscrisele românești și grecești ale Filocaliei. Aici are parte de o experiență duhovnicească formatoare pentru viața de călugăr pentru care optase încă din anii studenției de la Sibiu. În 1935 - ca absolvent al Academiei Teologice - a fost hirotesit citeț și ipodiacon. Pe 11 septembrie 1936 este hirotonit diacon celibatar de către mitropolitul Nicolae Bălan.^[3] În anul 1939 petrece trei luni la Schitul Românesc Prodromu de la Muntele Athos, apoi este închinoviat la Mănăstirea Sâmbăta de Sus (județul Brașov). În Vinerea Izvorului Tămăduirii din anul 1940 este tuns în monahism. În 1942 este ridicat la treapta preoțească și numit stareț al Mânăstirii Brâncoveanu pe care o renovează schimbând înfățișarea locurilor.
  Deja din 1940 declanșează la Mănăstirea de Sâmbăta de Sus ceea ce s-a numit „mișcarea de reînviere duhovnicească de la Sâmbăta”, de inspirație naționalist-legionară, despre care Nichifor Crainic spunea: „Ce vreme înălțătoare când toată țara lui Avram Iancu se mișca în pelerinaj, cântând cu zăpada până la piept, spre Sâmbăta de Sus, ctitoria voievodului martir Constantin Brâncoveanu!” Devine renumit ca mare duhovnic, părintele Cleopa va încerca să ia legătura cu el prin scrisori interceptate și confiscate de Securitate.
  În iarna anului 1944 profesorul Nichifor Crainic verifică la Sâmbăta de Sus traducerea starețului Arsenie Boca și a lui Serafim Popescu din Filocalie. Ultimul traduce Marcu Ascetul (v. Telegraful român, 15 ian. 1991). La publicarea în comunism a primelor patru volume din Filocalie numele lui Arsenie Boca nu mai este menționat. Fiind prigonit de Securitate, nu este amintit nici în Istoria Bisericii Ortodoxe Române de pr. dr. Mircea Păcurariu (Ed.Sțiința, Chișinău, 1993). Îl ajută pe părintele profesor Dumitru Stăniloae (fostul său profesor de la Sibiu) în demersul de a traduce Filocalia. Îi pune la dispoziție manuscrisele aduse din călătoria la Muntele Athos, îl încurajează la lucru, recitind textele, realizează coperta colecției, susține lucrarea pentru tipărire prin numărul mare de abonamente pe care le procură. În prima ediție a volumelor, Părintele Dumitru Stăniloae îl numește pe Arsenie Boca „ctitor de frunte al Filocaliei românești”. 

După ocuparea țării de către armata sovietică, Părintele Arsenie a fost arestat pentru prima oară la Râmnicu Vâlcea pe 17 iulie 1945, pentru participarea activă la mișcarea legionară, dus la București și eliberat pe 30 iulie 1945 în urma presiunilor bisericii. Apoi a fost arestat în 14 mai 1948, pentru ajutorul dat luptătorilor anticomuniști, foști legionari pregătiți și parașutați de americani în Munții Făgărașului. Atât pentru aceste fapte, cât și datorită notorietății sale, este schingiuit o lună și jumătate, silit să dea repetate declarații, fiind apoi eliberat (v. G.Enache, Părintele Arsenie Boca în atenția poliției politice, Ed.Partener, Galați, 2009). Mitropolitul Nicolae Bălan îl strămută de la Sâmbăta la Mănăstirea Prislop în noiembrie 1948. Acolo devine stareț, iar după ce sălașul s-a transformat în mănăstire de maici, a rămas ca duhovnic, cu întreruperi în perioadele de arestare și anchetare (1950, 1951, 1953, 1955, 1956). În 1959 comuniștii au risipit obștea și părintelui Arsenie Boca, deja martirizat prin închisori și la Canal, i-au interzis activitatea preoțească până la moartea ce a survenit după torturarea sa de Securitate.
În 15/16 ian. 1950 este a treia oară arestat. Face detenție „administrativă”, fiind dovedit vinovat, până pe 23 martie 1951 la Canal. Eliberarea s-a datorat Patriarhului Justinian care i-a semnalat lui Teohari Georgescu pericolul revoltării făgărășenilor. De Rusalii în 1953 este din nou anchetat, apoi este arestat la Timișoara, Jilava, Oradea pentru 6 luni din 5 oct.1955 până în aprilie 1956. În 1959 i se înscenează nereguli financiare pentru a fi scos abuziv din monahism și pentru a i se interzice să slujească la altar (post-mortem, în 1998, se revine asupra deciziei din 1959).
A urmat pribegia la București, unde a fost tot timpul ținut în marginalitate. A lucrat pe post de pictor bisericesc pana la pensionarea sa din 1968. El a ramas sub supravegherea încontinua a Securitații.
Din 1968 până în 1984 pictează biserica de la Drăgănescu, Giurgiu. La Sinaia, din 1969 și-a avut chilia și atelierul de pictură, unde s-a retras după 1984 și unde a și închis ochii, la 28 noiembrie 1989, în vârstă de 79 de ani. A fost înmormântat, după dorința proprie, la mănăstirea Prislop, la 4 decembrie 1989 prorocind că aici va fi loc de pelerinaj.
Mormântul părintelui Arsenie de la mănăstirea Prislop constituie azi unul din importantele locuri de pelerinaj din țară, în ultimii ani numărul de pelerini veniți pe 28 noiembrie fiind de 30 000 - 40 000 de oameni.
Afirmațiile că Pr. Boca ar fi fost aderent al mișcării antropozofice a ocultistului austriac Rudolf Steiner^[4], ceea ce i-ar fi influențat picturile de la Biserica din Drăgănescu, în care fantoma lui Iisus Hristos iese din lespedea mormântului^[4] sau că ar fi avut talente de mentalist^[5], sunt simple speculații, ficțiuni sau preluări de note (inexistente) din dosarul de la Securitate al Pr. Boca. 
Episcopia Devei și Hunedoarei a anunțat joi, 5 septembrie 2019, aprobarea documentației necesare pentru canonizarea Părintelui Arsenie Boca întocmite de Comisia specială teologică a Mitropoliei Ardealului. Dosarul complet și studiul document asupra sfințeniei vieții Cuviosului Părinte Arsenie vor fi înaintate spre examinare și decizie Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. 

Arsenie Boca

• 1992: Sidney Nolan, pictor australian (n. 1917)
• 2002: Dan Tufaru (n. 3 februarie 1944 - d. 28 noiembrie 2002) a fost un actor român de film și teatru. A absolvit IATC în 1965. A jucat mai întâi la Teatrul Național din Craiova, apoi la Teatrul Giulești, iar din 1976 fără întrerupere la Teatrul de Comedie pentru ca în ultimii ani ai vieții să joace pe scena Teatrului Evreiesc de Stat din București. A fost căsătorit cu actrițele Vasilica Tastaman, Anda Călugăreanu (cu care a avut o fiică, Ioana Tufaru) și Cristina Dogaru.^[2] Împreună cu Anda Călugăreanu și Florian Pittiș, au constituit un trio de mare succes la TVR în regia lui Alexandru Bocăneț. 

  Filmografie

  • Păcală (1974)
  • Revanșa (1978)
  • Nea Mărin miliardar (1979)
  • Începutul adevărului (Oglinda) (1994)
• 2010: Leslie Nielsen, actor american de origine canadiană (n. 1926)
• 2015: Mircea Anca (n. 10 iunie 1960, Fărcașa, Maramureș - d. 28 noiembrie 2015^[2], București) a fost un actor și regizor român.
  A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică I. L. Caragiale, București, specializarea Actorie, promoția 1989, clasa profesor Sanda Manu, Adriana Popovici, continuată cu specializarea Regie de Teatru, promoția 2003, clasa profesor Cătălina Buzoianu.^[3] A fost actor al Teatrului Național București și profesor de actorie la Facultatea de Arte din cadrul Universității Hyperion din București. 

  Filmografie

  • Dragoste pierdută (2008)
  • Băieți buni (serial) (2005)
  • Poveste neterminată (2003)
  • Patul lui Procust (2001)
  • Căpitanul Conan (1996)
  • Passion Mortelle (1996)
  • Polul Sud (1993)
  • Hotel de lux (1992)
  • Balanța (1992)
  • Kilometrul 36 (1989)
  • Maria și marea (1988)
  • Moromeții (1988)
  • Rezerva la start (1988)

Roluri la Teatrul Național

• Contele de Salisbury – „Eduard al III-lea” de William Shakespeare, regia Alexandru Tocilescu, 2008
• Grigore Ruscanu - „Jocul ielelor” de Camil Petrescu, regia Claudiu Goga, 2007
• Moș Neagu - „Apus de Soare” de Barbu Ștefănescu Delavrancea, regia Dan Pița, 2004
• Sangoro - „Amanții însângerați” de Chikamatsu Monzaemon, regia Alexandru Tocilescu, 2001
• Doctorul - „Țăranul Baron” de Ludwig Holberg, regia Lucian Giurchescu, 2000
• Ulise - „Filoctet” de Sofocle, regia Andreea Vulpe, 2000
• Funcționarul - „Machinal” de Sophie Treadwell, regia Alexander Hausvater, 2000
• Regele Poloniei - „Regele și cadavrul” de Vlad Zografi, regia Andreea Vulpe, 1999
• Inspectorul - „Roberto Zucco” de Bernard Marie Koltes, regia Felix Alexa, 1995
• Montague - „Romeo și Julieta” de William Shakespeare, regia Beatrice Bleonț, 1994
• Ion Amaru - „Morișca” de Ion Luca, regia George Motoi, 1991 - 1992
• XX - „Emigranții” de Slawomir Mrozek, regia Vlad Stănescu, 1992 - 1993
• Michel - „Părinții teribili” de Jean Cocteau, regia Andreea Vulpe, 1992 - 1993
• Harap-Alb - „Harap-Alb” de Radu Ițcus după Ion Creangă, regia Grigore Gonța, 1991 - 1992
• Locotenent Gratze - „Avram Iancu” de Lucian Blaga, regia Horea Popescu, 1991
• Toffolo - „Gâlcevile din Chioggia” de Carlo Goldoni, regia Dana Dima
• Chirița, Un străin - „Patrihoții” după Vasile Alecsandri, regia Mihai Manolescu, 1991
• Bărbat șezând lângă femeia în picioare - „Mașinăria Hamlet” de Heiner Müller, regia Robert Wilson, Ann-Christin Rommen, 1991
• Harry Brewer - „Cine are nevoie de teatru?” de Timberlake Wertenbaker, regia Andrei Șerban, 1991
• Oreste - „O Trilogia Antică” după Euripide și Seneca, regia Andrei Șerban, 1990
• Toni - „Un anotimp fără nume” de Sorana Coroamă Stanca, regia Sanda Manu, 1987

Piese de teatru regizate

• Cu ușile închise (Teatrul Național București)
• Adunarea femeilor (Teatrul Tineretului)
• Emigranții (Teatrul Tineretului)
• Regele Lear (Teatrul Tineretului)
• Visul unei nopți de vară (Teatrul Valah Giurgiu)

Sărbători

• Sf. Cuvios Mucenic Ștefan cel Nou; Sf. Mucenic Irinarh (calendar crestin-ortodox; calendar greco-catolic)
• Sf. Catherine Labouré (calendar romano-catolic)

• Albania: Ziua națională. Proclamarea Independenței de Stat față de Imperiul Otoman (1912)
• Mauritania: Ziua națională. Aniversarea proclamării independenței față de Franța (1960)
• Timorul de Est: Proclamarea Independenței (1975)

VA URMA