MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU

LUNI 18 NOIEMBRIE 2019

PARTEA A DOUA

Bună ziua, prieteni!

O săptămână plină de realizări importante!

Citiți în continuare!

Decese

·         1154: Adelaide de Maurienne, regină consort a regelui Ludovic al VI-lea al Franței (n. 1092)
* 1541: Margareta Tudor (28 noiembrie 1489 – 18 octombrie 1541) a fost prima fiică a regelui Henric al VII-lea al Angliei și a Elisabetei de York și sora mai mare a regelui Henric al VIII-lea al Angliei. În 1503 s-a căsătorit cu Iacob al IV-lea al Scoției. Fiul ei cu regele Scoției a devenit regele Iacob al V-lea iar fiica lui a devenit Maria, regină a Scoției.

În plus, Margareta prin cea de-a doua sa căsătorie, a fost bunica soțului Mariei Stuart, Lordul Darnley. Prin căsătoria sa cu Iacob se prefigura unirea coroanelor; strănepotul ei va deveni rege al Angliei și al Scoției. Născută la 28 noiembrie 1489, a fost botezată două zile mai târziu de ziua Sfântului Andrei.

Margareta Tudor

Regină a Scoției

Pictură a reginei Margareta de Daniel Mytens. Părinți Henric al VII-lea al Angliei Elisabeta de York  Frați și surori Elizabeth Tudor[*] Katherine Tudor[*] Maria Tudor, regină a Franței Henric al VIII-lea al Angliei Edward Tudor[*] Arthur, Prinț de Wales Edmund Tudor, Duke of Somerset[*]  Căsătorită cu Iacob IV m. 1503; dec. 1513 Archibald Douglas, al 6-lea Conte de Angus m. 1514; div. 1527 Henry Stewart, Lord Methven m. 1528; dec. 1552 Copii James, Duce de Rothesay Arthur, Duce de Rothesay Iacob V Alexander Stewart, Duce de Ross Margaret Douglas

* 1683: Louis de Bourbon, Légitimé de France, Conte de Vermandois (2 octombrie 1667 – 18 noiembrie 1683) a fost fiul cel mare al regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și a metresei lui Louise de la Vallière.

Contele de Vermandois în compania surorii sale Mademoiselle de Blois.

Louis de Bourbon s-a născut la Castelul Saint-Germain-en-Laye la 2 octombrie 1667. A fost numit după tatăl său. Ca și sora sa mai mare, Marie Anne de Bourbon, care era cunoscută la curte ca Mademoiselle de Blois, el a primit supranumele de Bourbon nu de France ca urmare a nelegimității lui.

Când era copil își numea mama Belle Maman datorită frumuseții ei. Louis a fost recunoscut în 1669, la vârsta de doi ani. A primit titlu de Conte de Vermandois și a fost amiral al Franței.

În 1674, mama sa a intrat la Carmelite și a luat numele de Sœur Louise de la Miséricorde. Ulterior, copiii și-au văzut mama foarte rar. După plecarea mamei lui, Louis a locuit la Palatul Regal din Paris cu unchiul său, Filip I, Duce de Orléans și soția acestuia Elizabeth Charlotte, Prințesă Palatină. La Palatul Regal, el a devenit foarte aproape de mătușa lui, în ciuda faptului că acesteia nu-i plăceau bastarzii cumnatului său. Afecțiunea dintre mătușă și nepot nu s-a diminuat niciodată.

În timp ce era la curtea libertinului său unchi, l-a întâlnit pe iubitul acestuia, Chevalier de Lorraine. S-a spus că tânărul conte a fost sedus de bătrânul cavaler și a început să practice le vice italien (apelativ contemporan pentru homosexualitate).

Ludovic al XIV-lea a decis să-și exileze fiul și pe Cavelerul de Lorena.

În iunie 1682, Louis a fost exilat în Normandia. Cu scopul de a calma lucrurile dintre tată și fiu, mătușa lui, Elizabeth Charlotte, Prințesă Palatină i-a sugerat regelui ca Louis să fie trimis ca soldat în Flandra, care era atunci sub ocupație franceză. Regele a fost de acord cu sugestia și fiul său a fost trimis la Asediul de Courtray. Acolo, Louis s-a îmbolnăvit.

În ciuda bolii sale, Louis își dorea cu disperare să recâștige dragostea tatălui său și a continuat să lupte ignorând sfatul medicului regal și a marchizului de Montchevreuil de a se întoarce la Lille pentru recuperare.

Louis a murit la 18 noiembrie 1683, la vârsta de 16 ani. A fost înmormântat în catedrala de la Arras. Sora sa iubitoare și mătușa sa au fost afectate de moartea sa. Tatăl său nu a vărsat o lacrimă. Mama sa, încă obsedată de păcatul comis prin aventura cu regele, a spus la auzul morții fiului ei:

„Ar trebui să plâng pentru nașterea lui mult mai mult decât pentru moartea lui.

Louis

Conte de Vermandois

Părinți Ludovic al XIV-lea al Franței Louise de la Vallière  Frați și surori Françoise-Marie de Bourbon Louise-Françoise de Bourbon Marie Anne de Bourbon Prințesa Marie Anne a Franței Prințesa Anne Élisabeth a Franței Prințesa Marie-Thérèse a Franței Louise Marie Anne de Bourbon[*] Philippe-Charles al Franței Louis-Auguste de Bourbon, duce du Maine Louis César, Conte de Vexin Louis François, Duke of Anjou[*] Louis-Alexandre de Bourbon, conte de Toulouse Ludovic, Delfin al Franței

·         1785: Louis Philippe d'Orléans (12 mai 1725 – 18 noiembrie 1785), a fost membru al unei ramuri inferioare a Casei de Bourbon, dinastia care conducea Franța. După 1752, era cel mai important senior de la curtea franceză imediat după familia regală. A fost tatăl lui Philippe Égalité. El a crescut și mai mult averea deja imensă a Casei de Orléans.

Louis Philippe d'Orléans s-a născut la Palatul Versailles la 12 mai 1725. Ca singurul fiu al lui Louis d'Orléans, Duce de Orléans și a soției acestuia, Johanna de Baden-Baden, el a primit de la naștere titlul de Duce de Chartres. A mai avut o soră mai mică, Louise Marie d'Orléans care a murit la Saint-Cloud în 1728 la vârsta de un an și opt luni. Tatăl lui, care a fost devotat soției sale germane, a devenit pustnic și pios pe măsură ce au trecut anii.

Louis Philippe abia împlinise 15 ani când el și tânăra lui verișoară, Henriette-Anne a Franței (1727–1752), a doua fiică a regelui Ludovic al XV-lea al Franței și a reginei Marie Leszczyńska, s-au îndrăgostit. După examinarea posibilității asupra unei astfel de căsătorii, Ludovic al XV-lea și ministrul său șef, Cardinalul Fleury, au decis împotriva ei deoarece această unire ar fi adus Casa de Orléans prea aproape de tron

Prima soție a Ducelui de Orléans, Louise Henriette de Bourbon.

În 1743, bunica sa paternă, ​​Françoise-Marie de Bourbon, și Louise Élisabeth de Bourbon au aranjat căsătoria lui cu verișoara sa de 17 ani, Louise Henriette de Bourbon (1726–1759), membră a Casei de Boubon-Conti, o altă ramură a Casei de Bourbon. S-a sperat că această căsătorie va închide ruptura veche de cincizeci ani între cele două familii.

Tatăl lui Louis Philippe, Louis le Pieux, și-a dat consimțământul pentru căsătorie în credința că, deoarece tânăra mireasă a fost crescută într-o mănăstire, ea ar fi fost un model de virtute și, ca atare, o soție ideală pentru fiul său. Louise Henriette era singura fiică a lui Louis Armand de Bourbon, Prinț de Conti și a lui Louise Élisabeth de Bourbon. Louise Henriette era prințesă de sânge (princesse du Sang) și cunoscută la Curte ca Mademoiselle de Conti.

Cuplul s-a căsătorit la 17 decembrie 1743 la capela Palatului Versailles. După câteva luni de o pasiune care a surprins pe toata lumea de la Curte, cuplul a început să se îndepărteze iar tânăra Ducesă de Chartres a început să ducă o viață scandaloasă. Acest lucru l-a determinat pe socrul ei să refuze să recunoască legitimitatea nepoților săi.^[2] Cuplul a avut trei copii:

• o fiică (Château de Saint-Cloud, 12 sau 13 iulie 1745 – 14 decembrie 1745, Château de Saint-Cloud);
• Louis Philippe Joseph d'Orléans (Château de Saint-Cloud, 13 aprilie 1747 – 6 noiembrie 1793, Place de la Révolution, Paris (executat)), care i-a succedat tatălui său ca Duce de Orléans în 1785. În timpul Revoluției franceze a fost cunoscut drept Philippe-Égalité. S-a căsătorit cu Louise Marie Adélaïde de Bourbon și a fost tatăl regelui Ludovic-Filip al Franței.
• Louise Marie Thérèse Bathilde d'Orléans (Château de Saint-Cloud, 9 iulie 1750 – 10 ianuarie 1822, Paris), ultima prințesă de Condé. S-a căsătorit cu Louis Henri, Prinț de Condé. În timpul Revoluției franceze a fost cunoscută drept Citoyenne Vérité.

Pentru că știa că Louise Henriette a avut aventuri în timpul căsătoriei sale și a simțit că Louis Philippe a fost incapabil fizic de a avea copii, socrul Louisei Henriette a refuzat să recunoască vreunul dintre copiii ca fiind legitim.

După moartea soției sale la 9 februarie 1759 la Palais-Royal, reședința din Paris a familiei Orléans, Louis Philippe și-a luat ca iubită pe Étiennette Le Marquis, o fostă dansatoare căreia îi plăcea să joace comedii și care l-a introdus în lumea teatrului. La acea vreme, Castelul Bagnolet pe care l-a moștenit de la tatăl său, a devenit reședința lui favorită.^[4] Louis Philippe a avut trei copii cu Étiennette,^[5], copii care au fost crescuți de familia Orléans.

• Louis Étienne d'Orléans (21 ianuarie 1759 – 24 iulie 1825), conte-stareț de Saint-Phar
• Louis Philippe d'Orléans (7 iulie 1761 – 13 iunie 1829), conte-stareț de Saint-Albin
• Marie Étiennette Perrine d'Auvilliers (7 iulie 1761 - februarie 2009), care s-a căsătorit cu François-Constantin, conte de Brossard, ofițer al unui regiment de dragoni.

În 1769, Louis Philippe a vândut Bagnolet și a cumpărat Castelul du Raincy, situat la mai puțin de zece mile est de centrul Parisului. În același an, fiul său Louis Philippe s-a căsătorit cu Louise Marie Adélaïde de Bourbon, moștenitoarea unei averi de la tatăl său, Ducele de Penthièvre.

Louis Philippe a vrut ca fiul său să facă o căsătorie prestigioasă cu prințesa poloneză Maria Kunigunde, fiica cea mică a regelui August al III-lea al Poloniei și a Arhiducesei Mariei Josepha de Austria. Prințesa Maria Kunigunde era sora Delfinei Marie Josèphe care murise în 1767, mama viitorului rege Ludovic al XVI-lea. Regele Ludovic al XV-lea a fost cel care s-a opus acestei căsătorii pretextând că prințesa era prea în vârstă pentru tânărul Duce de Chartres (era cu șapte ani mai mare).

Louis Philippe d'Orléans, Duce de Orléans, Prinț de Sânge

În ciuda legăturii sale cu Étiennette, Louis Philippe a avut și alte iubite până a întâlnit, în iulie 1766, pe Charlotte Jeanne Béraud de La Haye de Riou, cunoscută drept Madame de Montesson, o femeie de 28 de ani căsătorită. După decesul marchizului de Montesson în 1769, Louis Philippe a încercat să obțină autorizarea de la rege pentru a se căsători cu tânăra văduvă.

În cele din urmă, în decembrie 1772, regele și-a dat consimțământul cu condiția ca marchiza de Montesson să nu devină niciodată Ducesă de Orléans sau să succeadă la orice titlu Orléans. Căsătoria morganatică a avut loc la 23 aprilie 1773 "într-o strictă intimitate".^[6] Ca dar de nuntă, Ducele de Orléans a dăruit soției sale castelul Sainte-Assise.

În 1780, Louis Philippe a dăruit fiului său Palais-Royal, ca dar care să marcheze împăcarea lor după ruptura provocată de cea de doua căsătorie a Ducelui.^[7]

La Sainte-Assise, Le Raincy și Paris, cuplul primea nobili, intelectuali, oameni de știință, dramaturgi, cum ar fi ducesa de Lauzun, contesa de Egmont, marchizul de Lusignan, marchizul de Osmond, matematicianul d'Alembert, scriitorul german Melchior Grimm, matematicianul și astronomul Pierre-Simon Laplace, chimistul Claude Louis Berthollet, compozitorul Pierre-Alexandre Monsigny și dramaturgul Ludovic Carrogis Carmontelle. De asemenea, cuplul a dat reprezentări teatrale, dintre care unele au fost scrise de marchiza de Montesson.

În februarie 1785, la insistențele regelui Ludovic al XVI-lea și cu puțin ajutor de la Madame du Barry, Ducele de Orléans a vândut magnificul castel Saint-Cloud, care era în posesia familiei Orléans din anul 1658, reginei Maria Antoaneta pentru șase milioane de livre, un preț mult redus față de costul original.

Înconjurat de toți membrii familiei sale apropiate, chiar și de cei trei copii ai Etiennettei, Louis-Philippe a murit la 18 noiembrie 1785, la Sainte-Assise, la vârsta de șaizeci de ani.^[8] A fost înmormântat la mănăstirea Val-de-Grâce din Paris, construită de strămoașa lui, regina Anna de Austria, pentru a sărbători nașterea lui Ludovic al XIV-lea, străbunicul lui Louis Philippe.

Louis Philippe

Duce de Orléans

Louis Philippe de Louis-Michel van Loo Părinți Louis d'Orléans, Duce de Orléans Johanna de Baden-Baden  Frați și surori Louise Marie d'Orléans[*]  Căsătorit cu Louise Henriette de Bourbon Charlotte Béraud de La Haye de Riou Copii Louis Philippe al II-lea, Duce de Orléans Bathilde, Prințesă de Condé

·         1814: Aleijadinho (cu numele real António Francisco Lisboa), sculptor și arhitect brazilian (n. ca. 1738)

·         1851: Ernest Augustus I (5 iunie 1771 – 18 noiembrie 1851) a fost rege al Hanovrei din 1837 până în 1851 iar din 1799 Duce de Cumberland și Teviotdale. A fost al cincilea fiu și al optulea copil al regelui George al III-lea al Regatului Unit și al reginei Charlotte de Mecklenburg-Strelitz.

Prinţul Ernst Augustus

Prințul Ernest Augustus s-a născut la 5 iunie 1771 la Casa Buckingham, acum parte a Palatului Buckingham. Educația lui s-a făcut la palat. În 1786, la vârsta de 15 ani, împreună cu doi din frații lui mai mici, Adolphus (mai târziu, Duce de Cambridge) și Augustus (mai târziu, Duce de Sussex) au fost trimiși la Universitatea din Göttingen.^[1]

În 1790, Ernest i-a cerut tatălui său permisiunea de a se instrui cu forțele prusace. În loc de acest lucru, în ianuarie 1791, el și Prințul Adolphus au fost trimiși la Hanovra pentru a primi instruire militară sub supravegherea feldmareșalul Wilhelm von Freytag. Înainte de a pleca din Göttingen, Ernest a scris o scrisoare formală de mulțumire universității și a scris tatălui său: "Ar trebui să fiu unul dintre cele mai nerecunoscători bărbați dacă vreodată am să uit tot ce datorez Göttingen și profesorilor săi".^[2]

Prințul a servit în Țările de jos în Războiul Primei Coaliții sub comanda fratelui său mai mare Frederick, Duce de York. În august 1793 în apropiere de Valonia în timpul unei acțiuni a fost lovit la cap cu o sabie,^[3] alegându-se cu o cicatrice desfiguratoare.^[4] În timpul bătăliei de la Tourcoing în nordul Franței, la 18 mai 1794, a fost rănit la brațul stâng de o ghiulea care a trecut aproape de el. În zilele de după bătălie, a orbit la ochiul stâng. În iunie, a fost trimis în Marea Britanie pentru a se vindeca, prima sa ședere în Marea Britanie din 1786.^[3]

La 29 august 1799 George al III-lea a acordat fiului său Prințul Ernest Augustus titlu de Duce de Cumberland și conte de Armagh.^[5]

La 29 mai 1815 s-a căsătorit cu verișoara sa primară Prințesa Frederica de Mecklenburg-Strelitz, fiica lui Carol al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg. Până în 1815, Frederica era văduvă atât a Prințului Louis al Prusiei cât și a Prințului Frederick von Solms-Braunfels. Ernest și Frederica s-au îndrăgostit în 1813 iar al doilea soț al Fredericăi a fost de acord cu divorțul însă a murit în 1814 înainte de pronunțarea divorțului. Mama lui Ernst Augustus, regina Charlotte s-a opus acestei căsătorii chiar dacă viitoarea noră îi era și nepoată. Regina Charlotte a refuzat să participe la nuntă și și-a sfătuit fiul să trăiască cu Ducesa în afara Angliei. Cuplul a avut trei copii însă doar un singur copil a supraviețuit, George V.

La 20 iunie 1837, la moartea regelui William al IV-lea tronul Regatului Unit a trecut următorului moștenitor legitim, Ducelui de Kent (al patrulea fiu al regelui George al III-lea) și deci a singurului copil al Prințului Eduard, Prințesa Victoria. Totuși, în Hanovra se aplica legea salică care cerea un moștenitor pe linie masculină. Prin urmare, Ducele de Cumberland (al cincilea fiu al regelui George al III-lea) a devenit rege al Hanovrei. Case regale de Hanovra și a Regatul Unit au fost separate.

Ernest Augustus I

Rege al Hanovrei; Duce de Cumberland și Teviotdale; Conte de Armagh

Părinți George al III-lea al Regatului Unit Charlotte de Mecklenburg-Strelitz  Frați și surori Charlotte a Marii Britanii Prințesa Elisabeta a Regatului Unit Prințesa Mary, Ducesă de Gloucester și Edinburgh Prințesa Augusta Sofia a Regatului Unit Prințesa Sofia a Regatului Unit Prințesa Amelia a Regatului Unit George al IV-lea al Regatului Unit William al IV-lea al Regatului Unit Prințul Eduard, Duce de Kent și Strathearn Prince Octavius of Great Britain[*] Frederick, Duce de York Prince Alfred of Great Britain[*] Adolphus, Duce de Cambridge Augustus Frederick, Duce de Sussex  Căsătorit cu Frederica de Mecklenburg-Strelitz Copii George V

·         1882: Sándor Abday, actor, autor dramatic și scriitor maghiar (n. 1800)

* 1883: Vasile Boerescu (n. 1 ianuarie 1830, București, Țara Românească – d. 18 noiembrie 1883, Paris, Franța) a fost un avocat, ziarist, jurist și un om politic român, ministru cu diverse portofolii în varii guverne, susținător al ideilor liberale moderate.
În perioada Revoluției de la 1848, Vasile Boerescu era elev la Colegiul Sfântul Sava din București și colabora la ziarul "Pruncul român"^[1]. A terminat colegiul în anul 1850, iar după o perioadă de pregătire la Școala de Drept din București, a plecat la Paris, unde obține licența în anul 1855 și doctoratul în științe juridice în 1857. În perioada petrecută în Franța, Vasile Boerescu a militat pentru drepturile politice ale Țărilor Române și pentru unirea acestora sub un principe străin. În 1857, după reîntoarcerea în țară, este numit profesor de drept comercial la Colegiul Sfântul Sava, iar din 1859 este profesor la Facultatea de Drept din București. În martie 1871 devine rector al Universității din București, iar în octombrie 1873 este numit decan al Facultății de Drept.
În octombrie 1857, Vasile Boerescu a fondat ziarul Naționalul,tipărit la Tipografia Nationala a lui Iosif Romanov si în ale cărui pagini sunt promovate ideile unioniste ale vremii. În ianuarie 1859 Boerescu a fost ales deputat în Adunarea Electivă din Muntenia. După unire a fost numit director al Eforiei Școalelor, iar în continuare a îndeplinit numeroase funcții în guvernele post-unioniste: ministru al justiției (28 mai - 5 iulie 1860; 13 iulie 1860 - 14 aprilie 1861; 16 noiembrie 1868 - 21 ianuarie 1870), ministru al afacerilor străine (28 aprilie 1873 - 7 noiembrie 1875), ministru al cultelor și instrucțiunii (13 iulie - 17 octombrie 1860; 9 ianuarie - 7 aprilie 1874), membru în Consiliul superior al Instrucțiunii (octombrie 1863) și vicepreședinte al Consiliului de Stat (1864). Vasile Boerescu a făcut parte din delegația care a reprezentat România la Conferința de la Paris în 1866, susținând aducerea unui prinț străin. A fost ales în Adunarea Constituantă care a dezbătut și a adoptat Constituția din 1866, iar mai târziu în același an, Boerescu a fost ales în Parlamentul României.
S-a distins ca un foarte bun traducător, avocat și orator, fiind unul dintre principalii artizani ai Convenției comerciale româno-austro-ungare din 1875. În anul 1876 a încercat împreună cu Dimitrie Ghica sa fondeze o grupare politică de centru. Nereușind impunerea acestei grupari pe scena politică romanească, s-a înscris în Partidul Național Liberal în 1879, dar în 1880 constituie gruparea dizidentă "Partidul Liberalilor Sinceri", împreună cu George D. Vernescu.

Vasile Boerescu

Portret în Enciclopedia României

·         1886: Chester Alan Arthur, cunoscut și ca Chester A. Arthur, (n. 5 octombrie 1829 - d. 18 noiembrie 1886) a fost un politician american, cel de-al douăzecilea vicepreședinte, care a servit ca cel de-al douăzeci și unulea președinte al Statelor Unite ale Americii pentru un singur mandat incomplet (1881 - 1885). Arthur a fost membru al Partidului Republican și a fost activ ca avocat până în momentul preluării mandatului de președinte al Statelor Unite ale Americii, fiind vicepreședintele celui de-al douăzecilea președinte, James A. Garfield care a fost împușcat mortal în ziua de 2 iulie 1881 de către Charles Guiteau^⁠(d) și a decedat la data de 19 septembrie 1881. Astfel, Arthur a devenit președinte și a deținut această funcție până la 3 martie 1885.

Înainte de a intra pe scena politicii naționale a SUA, Arthur a fost Collector of Customs pentru Portul orașului^⁠(d) New York. A fost nominalizat pentru acel post de către președintele Ulysses S. Grant, dar a fost concediat de către președintele Rutherford B. Hayes, fiind sub o suspiciune falsă de luare de mită și, respectiv, de corupție politică. A fost un important aliat politic al lui Roscoe Conkling^⁠(d). Printre realizările sale cele mai importante ca președinte, se numără reforma Serviciului Civil american și promulgarea legii legată de aceasta, cunoscută ca ''"Pendleton Act"''^⁠(d). Această importantă contribuție a lui Arthur la legislația serviciului civil, i-a atras acestuia supranumele de "Părintele Serviciului Civil" (în engleză, "The Father of Civil Service").

Chester Alan Arthur s-a născut pe 5 octombrie 1829, în Fairfield, Vermont. Mama lui Arthur, Malvina Stone, s-a născut în Berkshire, Vermont, fiica lui George Washington Stone și a Judith Stevens.^[2] Familia ei era de origine engleză și galeză, iar bunicul ei, Uriah Stone, a făcut serviciul armat în Armata Continentală în timpul Revoluției Americane.^[3] Tata lui Arthur, William Arthur, s-a născut în Dreen, Cullybackey, Comitatul Antrim, Irlanda, într-o familie prezbiteriană, descendenți irlandezi; a absolvit colegiul din Belfast și a emigrat în provincia Canada de Jos în 1819 sau 1820.^[4] Malvina Stone s-a întâlnit cu William Arthur când acesta preda la școala din Dunham, Quebec, lângă granița cu Vermont.

Chester Alan Arthur

Părinți William Arthur[*]  Frați și surori Mary Arthur McElroy  Căsătorit cu Ellen Lewis Herndon Arthur⁠(d), nepoată a lui Matthew Fontaine Maury Număr de copii 2  Copii Chester Alan Arthur II[*]  al 21-lea Președinte al Statelor Unite În funcție 19 septembrie 1881 – 3 martie 1885 Vicepreședinte Nici unul Precedat de James A. Garfield Succedat de Grover Cleveland

* 1887: Don Juan Carlos María Isidro de Borbón, Conte de Montizón (15 mai 1822 – 18 noiembrie 1887) a fost pretendent carlist la tronul din Spania din 1860 până în 1868 și pretendent legitimist la tronul din Franța din 1883 până în 1887.

Juan s-a născut la Palatul Regal din Madrid, ca fiul mai mic al Infantelui Carlos al Spaniei (fratele regelui Ferdinand al VII-lea) și a primei lui soții, Infanta Maria Francisca a Portugaliei.

În martie 1833 Juan s-a mutat cu familia în Portugalia. În septembrie, unchiul lui Juan, Ferdinand al VII-lea a murit iar tatăl lui Juan a pretins tronul Spaniei. Carlos s-a opus la succesiunea nepoatei lui, Isaabela, care avea aproape trei ani și a cărui mamă, Maria Christina, a reușit să preia controlul în numele fiicei sale. În iunie 1834 Juan s-a mutat cu familia sa în Anglia, unde au locuit la Gloucester Lodge, iar mai târziu la Alverstoke Old Rectory, Hampshire. El a rămas în Anglia pe întrega durată a Primului război carlist.

La 6 februarie 1847, Juan s-a căsătorit cu Arhiducesa Maria Beatrix de Austria-Este, fiica Ducelui Francisc al IV-lea de Modena și a Prințesei Maria Beatrice de Savoia. Cuplul a avut doi fii:

• Carlos, Duce de Madrid (1848-1909).
• Alfonso Carlos, Duce de San Jaime (1849-1936).

Juan și Beatrix au trăit la început la Modena, pe care au părăsit-o în timpul revoluției din 1848. După o scurtă perioadă petrecută în Austria, s-au stabilit la Londra unde s-a născut fiul lor mai mic. Juan s-a separat de soția lui care s-a întors la Modena unde și-a crescut copiii.

La 24 august 1883, vărul său îndepărtat și în același timp cumnatul său, Henri, conte de Chambord a murit. Henri fusese pretendentul legitimist la tronul Franței. Văduva lui Henri, Arhiducesa Maria Theresa de Austria-Este și o minoritate a susținătorilor lui Henri au apreciat că Juan este descendentul pe linie masculină a regelui Ludovic al XIV-lea al Franței. L-au proclamat Jean al III-lea, rege al Franței și a Navarei.

Juan a murit în casa sa (25 Seafield Road) din Hove în 1887. Funeraliile au avut loc la 24 noiembrie la "Sacred Heart Church" din Hove în prezența celor doi fii ai săi

Juan, Conte de Montizón

Părinți Infantele Carlos, Conte de Molina Infanta Maria Francisca a Portugaliei  Frați și surori Infantele Carlos, Conte de Montemolín Infante Fernando of Bourbon and Braganza[*]  Căsătorit cu Arhiducesa Maria Beatrix de Austria-Este Copii Carlos, Duce de Madrid Alfonso Carlos, Duce de San Jaime

·         1922: Valentin Louis Georges Eugène Marcel Proust (franceză maʁsɛl pʁust; 10 iulie 1871 – 18 noiembrie 1922) a fost un romancier, eseist și critic francez, cunoscut mai ales datorită romanului În căutarea timpului pierdut (în limba franceză À la recherche du temps perdu), operă monumentală de ficțiune a secolului XX, publicată de Gallimard în șapte volume, redactate vreme de mai bine de 14 ani. Această colaborare cu Gallimard nu a fost lipsită de peripeții, autorul a propus volumul editurii, care în epocă purta titulatura de Nouveau Revue Francais, dar marele scriitor André Gide a respins manuscrisul, astfel încât autorul a publicat prima parte a romanului pe speze proprii la editura Grasset. Ulterior Gaston Gallimard însuși a cumpărat drepturile de publicare pentru editura pe care o patrona și care deține și azi copy-right-ul operei proustiene.

Fiul unor burghezi extrem de înstăriți, Proust s-a născut în Auteuil (în partea sudică a Parisului, pe atunci un simplu sat din cel de-al XVI-lea arondisment) în casa unchiului său, fratele mamei sale, exact la două luni după semnarea Tratatului de la Frankfurt ce punea capăt Războiului Franco-Prusac. Nașterea sa s-a produs în contextul social foarte violent al suprimării Comunei din Paris, și corespundea fazei de consolidare a Celei de a Treia Republici franceze. O mare parte din materialul romanului În căutarea timpului pierdut privește aceste schimbări, cu precădere declinul aristocrației și ridicarea burgheziei care s-a produs în Franța exact în această perioadă istorică, ce mai este cunoscută și sub denumirea de fin de siècle.

Tatăl lui, Achille Adrien Proust, era un faimos doctor și epidemiolog, profesor la Facultatea de Medicină, care s-a ocupat de studiul holerei, o boală ce făcea ravagii în Europa și Asia. Fiind autorul a 20 de tratate de medicină, epidemiologie și igienă, precum și a unui număr foarte mare de articole medicale, a fost unul dintre modelele lui Proust. Jeanne Clémence Weil, mama lui Proust și fiica unui evreu foarte bogat și cultivat, poseda o cultură extrem de rafinată. Scrisorile păstrate de la ea demonstrează că avea un foarte dezvoltat simț al umorului, stăpânea de asemenea limba engleză astfel încât să-i transmită fiului abilitatea și dorința de a traduce în limba franceză eseurile lui John Ruskin (conform biografului Jacques Yves Tadié).

La vârsta de doar 9 ani, Proust suferă primul atac serios de astm, motiv pentru care întreaga sa familie îl consideră un copil bolnăvicios. Proust își petrece vacanțele în satul Illiers care a devenit model, alături de unele detalii preluate din casa unchiului său din Autueil, pentru orașul fictiv "Combray", în care au loc majoritatea scenelor din romanul În căutarea timpului pierdut. (Illiers a fost de altfel rebotezat Illiers-Combray cu ocazia sărbătoririi centenarului nașterii lui Proust).

În ciuda sănătății sale precare, Proust a servit un an (1889-1890) drept soldat în armata franceză, și a staționat la cazarma Coligny din Orléans, timp care i-a oferit o altă locație pentru romanul său. Tânărul Proust a fost un diletant și un monden cu trecere în saloanele aristocratice ale vremii, pe măsură ce renumele său de scriitor s-a consolidat. Reputația sa de snob și de estet l-a împiedicat să găsească un editor pentru primul roman al ciclului "În partea dinspre Swann", printre cei care l-au refuzat numărându-se și André Gide.

Proust era foarte apropiat de mama sa, după cum stau mărturie și răspunsurile sale pe care le-a dat la un chestionar în timpul liceului, chestionar care îi poartă de altfel numele. Pentru a mai scăpa de insistențele tatălui său care-i recomanda să lucreze, Proust a devenit bibliotecar voluntar la Bibliothèque Mazarine în vara anului 1896. După ce și-a luat concediu de odihnă, l-a prelungit până când a fost dat afară, după câțiva ani. Nu a avut niciodată un loc de muncă stabil și nu părăsit niciodată apartamentul părinților săi (conforma aceluiași biograf, Tadié).

Viața lui Proust și cercul familiei sale s-au modificat brusc în primii ani ai secolului XX. În februarie 1903 fratele lui Proust, Robert, s-a căsătorit și a plecat de acasă. Tatăl său a murit în luna septembrie a aceluiași an. În final mama sa avea să moară, spre disperarea totală a fiului ei, în septembrie 1905. Proust a moștenit o sumă uriașă, în banii din zilele noastre aproximativ 6 milioane de dolari americani, un venit lunar de 15,000$. Cu toate astea starea lui de sănătate a continuat să se deterioreze.

Proust și-a petrecut ultimii trei ani de viață închis în celebra sa cameră cu pereții din dopuri de plută, și a lucrat zi și noapte la încheierea romanului său, rămas în ciuda tuturor acestor eforturi, neterminat. A murit în 1922 din cauza unei bronșite căpătate în timp ce vizita expoziția pictorului său olandez preferat, Vermeer și este înmormântat în cimitirul Père-Lachaise din Paris.

Proust a scris și a publicat din tinerețe. Pe lângă revistele literare în care publică încă din epoca în care era elev de liceu, La revue vert și La Revue lilas, din 1890-1891, Proust a publicat un articol periodic in ziarul Le Mensuel (Tadié). În 1892 a fondat o revista literară care se numea Le Banquet (titlul francez al celebrului dialog al lui Platon, Banchetul, cunoscut și sub denumirea de Symposium). În anii următori Proust a publicat povestiri și eseuri în extrem de prestigioasa revistă literară La Revue Blanche.

În 1896 apare Les Plaisirs et les Jours, o antologie în care au fost adunate multe dintre aceste opere de tinerețe. Cartea era însoțită de o prefață a unui autor în vogă la acea vreme, și anume Anatole France, de desenele unei Mme. Lemaire, și era atât de dichisită încât atingea prețul dublu față de cel al unei cărți normale. Cu toate acestea critica nu i-a acordat nici un fel de atenție.

În același an Proust a început să lucreze la un roman care a fost publicat abia postum în 1954 și care se numea Jean Santeuil (titlul nu-i aparținea lui Proust ci editorului sau postum). Multe dintre motivele din În căutarea timpului pierdut au fost pentru prima oară schițate aici, mai multe părți din romanul fluviu sunt acum pregătite în Jean Santeuil. Portretul părinților e ceva mai dur în Jean Santeuil în contrast evident cu cel din romanul cel mare unde părinții sunt văzuți în culori mai calde, mai pastelate. Din pricina primirii destul de proaste de care s-a bucurat Les Plaisirs et les Jours, și a unor dificultăți interne de construcție, Proust a abandonat treptat Jean Santeuil în 1897 si s-a oprit complet în 1899.

Ruskin

Începând cu 1895 Proust și-a ocupat câțiva ani cu lecturile din Carlyle, Emerson și John Ruskin. În urma acestor lecturi, Proust a început să-și rafineze propriile sale teorii despre artă și rolul artistului în societate. Responsabilitatea ce-i revine artistului este să se confrunte cu aparența naturală, să-i deducă esența și să exprime această esență prin medierea operei de artă. Viziunea lui Ruskin era cea mai importantă pentru nașterea acestei teorii, iar opera lui Ruskin era atât de importantă pentru el încât Proust pretindea că știe pe dinafară câteva cărți ale acestuia, inclusiv The Seven Lamps of Architecture (Cele șapte lămpi ale arhitecturii), The Bible of Amiens (Biblia din Amiens), și Praeterita (Tadié, p. 350). În ciuda faptului că engleza sa nu era prea grozavă, Proust s-a apucat să traducă în franceză două din operele lui Ruskin.

Planurile lui Proust de a-l traduce pe Ruskin au fost stopate de lipsa sa de cunoaștere a limbii engleze. Traducerile au fost verificate de Proust, apoi de Marie Nordlinger, vara englezoaică a amantului său Reynaldo Hahn, și apoi au fost lustruite din nou de Proust. Când un editor i-a descoperit metoda, Proust a răspuns, "Nu am pretenția că știu engleza, am doar pretenția că il stiu pe Ruskin" (Tadié). Traducerea Bibliei din Amiens a fost publicată în 1904, cu o introducere amplă a lui Proust. Atât traducerea, cât și introducerea au fost amplu comentate; Henri Bergson a caracterizat introducerea lui Proust, drept "o importantă contribuție la studiul psihologiei lui Ruskin" și a lăudat traducerea (Tadié, p. 433). În momentul publicării, Proust lucra la a doua traducere din Ruskin, Sesame and Lilies (Susanul și crinii), pe care a finalizat-o în iunie 1905, cu puțin timp înainte de moartea mamei sale, și a publicat-o în 1906.

1908 a fost un an extrem de important în dezvoltarea sa scriitoricească. În prima jumătatea a acestui an a scris pastișe după alți scriitori pe care le-a publicat în diverse reviste. Aceste exerciții de imitație a stilului altora l-au ajutat să exorcizeze stilul scriitorilor pe care îi admira. În plus, în primăvara și vara aceluiași an a scris fragmente critice ce au luat forma unui eseu intitulat Contre Sainte-Beuve (Împotriva lui Sainte-Beuve).

Proust a început sa construiască un roman din asemenea fragmente disparate, roman la care a lucrat continuu. În linii mari era vorba de o operă literară centrată în jurul unui narator la persoana I, care suferea de insomnie și care în timpul nopții își amintește cum în copilărie o aștepta pe mama sa să intre dimineața în camera sa. Romanul trebuia să se încheie cu o examinare critică a teoriei lui Sainte-Beuve, și apoi cu respingerea ideii că biografia unui artist este unealta principală pe care un critic o utilizează pentru a-i înțelege opera. Astfel iau ființă pe rând în acest șantier al caietelor inițiale părți semnificative din "Combray", "Swann indragostit", fragmente din La umbra fetelor în floare, Sodoma și Gomora și Timpul regăsit. Pentru că nu găsea un editor care să-l publice, Proust s-a îndepărtat foarte mult de proiectul său primar, deși rezultatul final păstra multe motive și elemente din această schiță inițială. În 1910 el lucra deja la În căutarea timpului pierdut.

Vermeer: Vedere din Delft

Început în 1909 și terminat doar parțial în anul morții sale, ciclul de romane În căutarea timpului pierdut consistă din șapte volume groase, cu peste 2,000 de personaje. Graham Greene l-a numit pe Proust "cel mai mare romancier al secolului XX", iar William Somerset Maugham a numit romanul lui Proust "cea mai mare ficțiune din toate timpurile până în ziua de azi". Proust a murit înainte de a putea să-și corecteze șpalturile ultimelor trei volume, editate postum de fratele său, Robert.

Viziunea de tip multi-nivel al lui Proust este considerată de critici drept absolut originală. El a satirizat aristocrația, a fost un analist al dragostei și al geloziei, și un pionier al romanului de introspecție și analiză ale conștiinței. A creat peste 40 de personaje memorabile. Mai presus de toate mesajul cărții sale este afirmarea vieții.

Opera lui Proust a fost influențată masiv, se pare, de romanele lui Lev Tolstoi, în special de Anna Karenina, de stilul alb al romanelor lui Gustave Flaubert și de teoria despre artă a lui John Ruskin.

Homosexualitatea e o temă importantă a operei sale, dar pătrunde în acestea târziu, abia după moartea mamei sale. Astfel, după Calea spre Guermantes și în celelalte volume, în special în Sodoma si Gomora, Proust recunoște implicit că era el însuși homosexual. Se presupune că a avut o relație cu pianistul și compozitorul Reynaldo Hahn.

Henri Bergson

Proust a tratat timpul ca fiind atât un element distrugător, cât și un element pozitiv, a cărui esență poate fi descoperită numai de memoria intuitivă. Scurgerea timpului este explicată în lumina teoriilor filosofului francez Henri Bergson, pe care Proust îl admira și cu care se înrudea. Reîntoarcerile în timp erau produse de contactul cu o madlenă, o prăjitură care declanșa un flash-back instantaneu.

Timpul este într-o scurgere constantă, momentele din trecut și din prezent având o realitate egală. Proust a explorat de asemenea culmile psihicului uman, acțiunile subconștientului, și iraționalitatea comportamentului uman, în special în contact cu dragostea.

Opera lui, tradusă în multe limbi, i-a asigurat reputația în lume, și metoda lui de a scrie a avut o puternică influență în literatura secolului XX. Un alt roman de-al său, descoperit și publicat după moartea sa, este Jean Santeuil (3 volume, 1952). Traducătorii singurelor variante integrale în limba română ai romanului fluviu al Marcel Proust În căutarea timpului pierdut sunt Radu Cioculescu și Irina Mavrodin.

Marcel Proust

Romancierul în 1900 Părinți Adrien Proust[*] Jeanne-Clémence Proust[*]  Frați și surori Robert Proust[*]   Portretul lui Marcel Proust în 1892 de Jacques-Emile Blanche

* 1939: Maurice Renard (n. 28 februarie 1875, Châlons-en-Champagne - d. 18 noiembrie 1939, Rochefort) a fost un scriitor francez.

Traduceri în română:

• Omul trucat (L'Homme Truqué), Editura Labirint, 1991 (colecție de povestiri)
• Ceața din 26 octombrie (Le brouillard du 26 octobre), în antologia anticipației franceze Viitorul a început ieri realizată de Ion Hobana, Editura Tineretului, 1966 (povestire); republicată în Odiseea marțiană (Maeștrii anticipației clasice), Editura Minerva, 1975.

Maurice Renard

* 1940: Ion Constantin Inculeț (în rusă Ион (Иван) Константинович Инкулец) (n. 5 aprilie 1884, Răzeni, Gubernia Basarabia, Imperiul Rus, astăzi în Republica Moldova; d. 18 noiembrie 1940, București, România) a fost un om politic român, președintele Sfatului Țării al Republicii Democratice Moldovenești, ministru, membru titular (din 1918) al Academiei Române. Este înmormântat în Biserica Sfântul Ioan Botezătorul din Bârnova, aflată la periferia municipiului Iași. A fost căsătorit cu principesa Roxana Cantacuzino. Din căsătorie au rezultat Ion I. Inculeț, Doctor Honoris Causa al Universității Western Ontario (Canada), consultant al NASA, Membru de onoare al Academiei Române, director al centrului de electrostatică aplicată al Universității Western Ontario, și fratele acestuia, George I. Inculeț.

Ion Inculeț s-a născut la 5 aprilie 1884 în satul Răzeni,în ceea ce urma să devină județul interbelic Lăpușna (cislita-prut), în familia lui Constantin și Maria Inculeț. A absolvit școala primară în satul natal, iar în anul 1894 a fost admis la Școala teologică din Chișinău, subordonată Seminarului teologic pe care a absolvit-o cu note foarte bune, obținînând drepul de a se înscrie la Seminar. A studiat în același an cu viitorii deputați și demnitari de stat Vasile Bârcă și Pantelimon Erhan. A optat pentru o facultate de științe exacte și s-a înscris într- adevăr la facultatea de fizică și matematică a Universității Dorpat, însă după un an de studii s-a transferat la Universitatea Imperială din Petersburg, facultatea de fizică și matematică, pe care a aboslvit-o cu diplomă de gradul I. A avut recomandare pentru profesorat. În anii studenției la Petersburg, din inițiativa sa, este creată asociația studenților basarabeni din Petersburg. După absolvirea universității a concurat cu succes la postul de privat-docent și a lucrat la mai multe școli private din Petersburg, predând fizica, matematica și astronomia. În anul 1917 a fost deputat în Sovietul din Petrograd din partea Partidului Socialist Revoluționar.^[2]

Constantin Argetoianu îi face următorul portret, la prima lor întâlnire, din luna martie 1918 de la Iași: „Inculeț mi s-a arătat ce era, de la prima întâlnire, o râmă, în neantul căreia un făcător de minuni umflase un stomac și proiectase o pereche de urechi și un nas formidabil, un nas menit să miroase la distanță și să descurce în tufișul vieții poteca cea bună.”^[3]

În aprilie 1917 a revenit în Basarabia, ca emisar al președintelui Guvernului Provizoriu Alexandr Kerenski, în fruntea unui grup de 40 de basarabeni, studenți și profesori din Petrograd, cu scopul de a adânci cuceririle Revoluției din Februarie. A fost ales deputat în primul parlament al Basarabiei, „Sfatul Țării”, împreună cu alți basarabeni veniți din Petrograd, din partea deputaților-țărani. Inițial concepția politică a lui Inculeț era una de transformări politice în cadrul unei Rusii democratice și înnoite. Însă, după preluarea puterii la Petrograd de către bolșevici prin putch-ul din octombrie, Inculeț a evoluat spre alianța cu România. La 21 noiembrie 1917 a fost ales Președinte al Sfatului Țării. La 6 ianuarie 1918 a avut loc tentativa de preluare a Puterii la Chișinău de către bolșevici iar Ion Inculeț și Pantelimon Erhan trimit o telegramă la Iași prin care cer să fie retrasă Armata Română din Basarabia.^[4] Este acuzat de Blocul Moldovenesc, împreună cu Pantelimon Erhan și Gherman Pântea, de atitudine pro-rusă, ultimii doi dându-și demisia.^[4][5] La 24 ianuarie Sfatul Țării a proclamat cu majoritate de voturi independența Basarabiei față de Rusia, iar la 27 martie 1918 a proclamat cu majoritate de voturi Unirea cu România, în condițiile în care FrontOtdel-ul și alte fracțiuni minoritare îi cereau parlamentului insistent să păstreze legătura cu Rusia.^[2]

Gherman Pântea, fost ministru în Guvernul Republicii Democratice, și viitor primar al Odesei caracterizează astfel activitatea lui Inculeț:

„La 21 noiembrie 1917 se deschide Sfatul Țării, organ care avea să vorbească în numele Basarabiei și să decidă soarta ei. Președinte al acestui parlament a fost ales în mod unanuim Ion Inculeț. El întrunea toate calitățile pentru a ocupa această mare demnitate: era calm, abil, împăciuitor, și mai cu seamă extrem de răbdător. (...) Inculeț în toate împrejurările a dovedit un calm desăvârșit și sânge rece. Nici o hotărâre pripită, nici un pas nechibzuit. Se apropia ziua cea mare - ziua Unirii - însă Inculeț se gândea la soarta țăranului. Adeseori spunea: „Dacă Dumnezeu ne va ajuta ca odată cu Unirea să rezolvăm și radical și reforma agrară, adică să dăm pământ țăranilor, voi fi cel mai fericit om”.”

După Unire Ion Inculeț a fost ministru al Basarabiei, ministru al sănătății publice, ministru de interne, ministru al comunicațiilor și vice-președinte al Consiliului de miniștri în Guvernul României, condus de Ion Gh. Duca (1933-1937).

În anul 1940, referindu-se la soarta Basarabiei și Unirea din 1918, el spunea:

„Basarabia a fost smulsă din din trupul Moldovei prin forță, cu călcarea oricărui drept și a oricărei dreptăți, în anul 1812. Autonomia promisă la anexare, cu păstrarea limbei române ân toate dregătoriile, a fost degrabă retrasă. Basarabia fiind încetul cu încetul transformată într-o simplă gubernie rusească. O sută de ani a durat prigonirea de către Rusia țaristă - o sută de ani a durat cu dârzenie rezistența acestui minunat popor moldovean dintre Prut și Nistru pentru conservarea limbei, pentru păstrarea ființei naționale. Niciodată în cursul acestui veac nu s-a stins focul sfânt al conștiinței naționale. Și odată ce împrejurările deveneau favorabile, acest foc se transforma în flacără, care mistuia cât putea mai mult din piedicile ce erau puse la în calea Unirei cu toți românii.”

La 10 octombrie 1918 Inculeț a fost ales membru al Academiei Române la recomandarea lui Petru Poni.

Inculeț s-a stins din viață în urma unui atac de cord în seara de 19 noiembrie 1940. La înmormântare a ținut un discurs Vasile Bârcă, care a spus:

„Ceea ce caracterizează îndeosebi viața și opera lui Ion Inculeț este modestia și blândețea lui nesfârșită, temeinica sa pregătire, însoțită de tactul și calmul ce-l caracterizează și, mai presus de toate, calda lui iubire de popor, de țară, și de Basarabia lui natală, pe care a iubit-o cu toate puterile minții și sufletului său.”

Inculeț a fost căsătorit cu Roxana Cantacuzino-Bașotă. A avut doi fii: George, inginer-constructor, decedat de cancer în străinătate, și Ion, electrotehnician, care a fost profesor universitar în Canada.

Publicații:

• Lucrări de popularizare a fizicii și astronomiei în revista Naucinoie Obozrenie, Sankt-Petersburg (1911-1916)
• Spațiul și timpul în noua lumină științifică (București, 1920);
• Ma première rencontre avec Saint Aulaire (1930) - în limba franceză;
• U.R.S.S. (București, 1932).
• O revoluție trăită / Ion Inculeț. [alcătuire, Ruxandra Mihăilă]. Chișinău : Universitas, 1994.

Ion Constantin Inculeț

Căsătorit cu Roxana Cantacuzino Copii Ion I. Inculeț, George I. Inculeț

·         1941: Hermann Nernst, chimist german, laureat (1920) al Premiului Nobel pentru chimie (n. 1864)

·         1941: John Christian Watson, cel dintâi prim ministru laburist al Australiei (n. 1867)

·         1952: Paul Éluard, numele literar al lui Eugène Emile Paul Grindel (n. 14 decembrie 1895, Saint-Denis - d. 18 noiembrie 1952, Charenton-le-Pont) a fost un poet francez. După ce aderă la mișcarea dadaistă, devine - împreună cu André Breton și Louis Aragon - unul din fondatorii suprarealismului, mai târziu poet "angajat", strălucit reprezentant al literaturii de rezistență în timpul ocupației germane a Franței (1940-1944).

Aderă la Partidul Comunist Francez, fără a abandona o concepție plastică asupra existenței. Numele de familie Éluard, pe care și-l alege din adolescență, este preluat de la bunica sa, Félicie.

Paul Éluard s-a născut la 14 decembrie 1895 în Saint-Denis, o suburbie a Parisului, într-un decor lipsit de veselie, cum este descris de Paul Verlaine: "Spre Saint-Denis câmpia murdară-i și urîtă". Tatăl său era contabil, iar mama, croitoreasă.

La vârsta de 17 ani se îmbolnăvește de tuberculoză pulmonară, este constrâns să-și întrerupă studiile și se internează într-un sanatoriu din Davos (Elveția), unde va trebui să stea timp de doi ani. Aici cunoaște pe tânăra rusoaică Elena Diaconov, căreia îi dă numele de Gala, cu care se va căsători în 1917, și începe să scrie primele sale poeme.

Este mobilizat în primul război mondial și este prins într-un atac cu iperită pe frontul german, care-i zdruncină sănătatea, și așa șubredă. În anul 1917 îi apare placheta cu versuri "Le Devoir et l'Inquiétude" ("Datorie și neliniște"), în care reflectă tumultul și mizeria războiului. Un an mai târziu, este descoperit de criticul literar Jean Paulhan, care îl prezintă lui André Breton și Louis Aragon și intră în gruparea dadaistă de la Paris, din care va rezulta apoi suprarealismul.

După o primă criză conjugală - Gala devine amanta lui Max Ernst - face o recădere a tuberculozei și întreprinde o călătorie în jurul lumii, terminată în 1924. Se separă definitiv de Gala, care va deveni soția și muza inspiratoare a lui Salvador Dalí. Poemele sale apărute în această perioadă - "Au défault du silence" ("În lipsa tăcerii", 1925), "Capitale de la Douleur" ("Capitala Durerii", 1926) - mărturisesc o oboseală a spiritului, manifestată în accente de descurajare: "Și niciodată n-am aflat ce scriu în ceea ce iubesc // Din tot ce despre mine-am spus, ce mai rămâne?".

În anul 1934, se căsătorește cu Nush, model al pictorilor Man Ray și Pablo Picasso, "inspiratoarea și mascota suprarealiștilor". Dezacorduri politice îl îndepărtează de suprarealism, ruptură care nu s-a petrecut dintr-o dată. Încă din 1932, Éluard își manifestă începuturile atitudinii pe care o va lua mai târziu. Volumul "La Vie immédiate" ("Viața imediată"), scris încă sub influența suprarealismului, se încheie cu un poem, "La critique de la poésie" ("Critica poeziei"), un atac vehement împotriva orânduirii sociale existente, care prevestește apropierea sa de comunism. În 1934 participă, împreună cu Henri Barbusse și Louis Aragon, la Congresul scriitorilor sovietici din Harkov. Războiul civil din Spania îl găsește pe Éluard alături de forțele guvernului republican.

În timpul celui de al doilea război mondial este din nou încorporat ca soldat și, după înfrângerea militară a Franței, este demobilizat și se reîntoarce la Paris. Éluard aderă din primele zile la mișcarea de rezistență împotriva ocupanților germani, ia parte la constituirea ilegală a "Comitetului Național al Scriitorilor Franței", face parte din redacția organului acestui comitet, revista"Les Lettres françaises", organizează tipăriturile editurii clandestine "Éditions de Minuit". În 1942, în Franța este difuzată culegerea sa de poezii "Poésie et Vérité", semnată cu propriul său nume, ceea ce îl obligă să intre în clandestinitate și devine membru al Partidului Comunist Francez.

După eliberarea Franței, Éluard își continuă activitatea politică, călătorește mult ca militant al mișcării mondiale pentru pace, regizată de Uniunea Sovietică. Continuă să scrie, în 1948 apare volumul "Poèmes politiques" ("Poeme politice").

După moartea prematură a lui Nush în 1946, Éluard întâlnește în 1951 ultima sa dragoste, pe Dominique, căreia îi dedică culegerea de poezii, "Le Phénix". Paul Éluard moare la Charenton-le Pont pe 18 noiembrie 1952 în urma unei crize cardiace. A fost înmormântat în cimitirul "Père Lachaise" din Paris, lângă zidul Federaților.

Principalele opere literare:

• Premiers poèmes, 1913
• Le Devoir, 1916
• Le Devoir et l'Inquiétude, 1917
• Les animaux et leurs hommes, les hommes et leurs animaux, 1920
• Une vague de rêve, 1924
• Au default du silence, 1925
• Capitale de la Douleur, 1926
• L'Amour de la Poésie, 1929
• Ralentir travaux, 1930 - în colaborare cu André Breton și René Char
• À toute épreuve, 1930
• La Vie immédiate, 1932
• La rosé publique, 1934
• Yeux fertiles, 1936
• Poésie et Vérité, 1942
• Poésie ininterompue, 1946

Ediția de opere complete ("Oevres complètes") în două volume a fost publicată în 1968 în "Bibliothèque de la Pléiade", Ed. Gallimard

Paul Éluard

Căsătorit cu Gala Dalí[*] Nusch Éluard[*]  Copii Cécile Éluard[*]

* 1957: Rudolf Diels (n. 16 decembrie 1900 - d. 18 noiembrie 1957)^[5] a fost un funcționar public german și primul șef al poliției secrete naziste, al Gestapoului, în perioada 1933 - 1934.^[6][7] Gradul său paramilitar în cadrul celei mai temute organizații a celui de-al Treilea Reich era cel de SS -Oberführer.^[5][6] Diels a fost unul din protejații lui Hermann Göring
Diels a prezentat o declarație la procesul de la Nuerenberg ^[6], dar a fost de asemenea solicitat să fie martor al apărării în procesul intentat lui Hermann Göring.
După 1950, a servit ca funcționar public în guvernul landului Niedersachsen ^[5], iar ulterior în Ministerul de Interne al nou înființatei Bundesrepublik Deutschland, până în 1953, când a ieșit la pensie.^[6] Diels a decedat la 18 noiembrie 1957, motivul oficial al decesului fiind descărcarea accidentală a armei sale, pe când se afla la de vânătoare

Rudolf Diels

·         1962: Niels Henrik David Bohr (n. 7 octombrie 1885, Copenhaga, Danemarca – d. 18 noiembrie 1962,Copenhaga, Danemarca), fizician danez de origine evreiască (din partea mamei), care a avut contribuții esențiale la înțelegerea structurii atomice și a mecanicii cuantice.

Autor al modelului atomic, care îi poartă numele, Niels Bohr a fost profesor de fizică și directorul Institutului de Fizică Teoretică din Copenhaga. A adaptat teoria cuantică la studiul structurii atomice și s-a preocupat de cercetări de fizică nucleară.

Pentru contribuțiile sale fundamentale la dezvoltarea înțelegerii structurii materiei, Bohr a fost laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1922. Familia sa a excelat în știință; fiul său, Aage Niels Bohr a primit premiul Nobel în 1975 pentru cercetările sale privind structura nucleului atomic, iar fratele, Harald Bohr, a fost un cunoscut matematician.

Născut în Copenhaga, fiul lui Christian Bohr, un luteran devotat și profesor de fiziologie la Universitatea din oraș, și Ellen Adler, descendentă dintr-o familie de evrei bogați de mare importanță în sectorul bancar danez și în "cercurile Parlamentului". În 1891, Niels Bohr a fost botezat ca luteran. După doctoratul la Universitatea din Copenhaga în 1911, lucrează în educație în continuare în laboratorul Cavendish din Cambridge cu chimistul Joseph John Thomson, descoperitorul electronului (subiectul tezei de doctorat a lui Bohr) și laureat al Premiului Nobel 1906, care nu a arătat mare interes pentru Bohr și alți tineri; el a terminat studiile la Manchester, după ce a studiat sub Ernest Rutherford, cu care a stabilit o relație științifică și de prietenie de durată. În 1916, Bohr a început să practice ca profesor de fizică teoretică la Universitatea din Copenhaga, s-a ocupat de obținerea unor fonduri pentru a crea Institutul Nordic pentru Fizică Teoretică, pe care l-a condus din 1920 până la moartea sa. În 1943, în plină desfășurare a celui de al doilea Război Mondial, Bohr a fugit în Suedia, pentru a evita arestarea sa de către poliția germană; mai târziu, a plecat la Londra. Sprijinit de anglo-americani, încearcă să dezvolte arma nucleară, convins fiind că bomba germană era iminentă, lucrând la producerea acesteia în cadrul Proiectului Manhattan în Los Alamos, New Mexico (USA). După război, pledând pentru utilizarea în scopuri pașnice a energiei nucleare, a revenit la Copenhaga, unde a locuit până la moartea sa în 1962. Fratele său mai mic, Harald Bohr (1887-1951), a fost, de asemenea, un matematician de renume și fotbalist olimpic[1]. Fiul lui Niels, Aage Niels Bohr (1922-2009) a călcat pe urmele tatălui său, el activând la institutul înființat de tatăl său, reușind să-l ia în conducere (1963-1970). A câștigat, de asemenea, Premiul Nobel pentru Fizică în 1975.

Niels Bohr este pe drept considerat a fi unul dintre cei mai mari fizicieni ai secolului XX, atât pentru contribuția sa excepțională la crearea mecanicii cuantice, a teoriei nucleului și a teoriei fisiunii nucleare, pentru crearea școlii de fizică teoretică de la Copenhaga, care a stabilit unul dintre cele mai înalte standarde a cercetării științifice din lume, cât și pentru contribuția sa excepțională la elucidarea legilor fundamentale ale fizicii secolului XX, a relației dintre noile teorii fundamentale ale naturii: mecanica cuantică și teoria relativității. În anul 1913 a formulat postulatele teoriei cuantice ale atomului, conform cărora 1) atomul se află în stări staționare cu energie (sau alți parametri) constantă în care nu emite radiație și nu absoarbe radiație 2) Radiația are loc doar la tranzițiile cuantice ale atomului de pe un nivel cuantic pe altul. În cazul când atomul coboară de pe un nivel cu energie totală mai mare pe un nivel cu energie totală mai mică, are loc radiația de fotoni (luminii=, iar în cazul când atomul trece de pe un nivel inferior de energie totală pe un nivel superior are loc absorbția de fotoni (luminii). Frecvența luminii (radiației) emise (absorbite) este proporțională cu diferența de energie dintre nivelul inițial și final, iar coeficientul de proporționalitate dintre diferența de energii și frecvența luminii emise (absorbite) este constanta lui Plank.

Ulterior aceste postulate au fost precizate prin formularea așa numitor reguli de cuantificare Bohr-Sommerfeld.

Aceste postulate ale lui Bohr au permis să elucideze problema stabilității atomului, care conform teoriei clasice a radiației, formulate de James Clerck Maxwell, ar fi trebuit să se dezintegreze prin căderea electronilor radianți pe nucleu.

Formularea postulatelor cuantice ale lui Bohr a constituit următorul pas și o perfecționare a modelului atomic adoptat la acea vreme de Rutherford, lord Kelvin și alți fizicieni. În anul 1939 împreună cu discipolul său John Archibald Wheeler a propus teoria cantitativă a fisiunii nucleului de uraniu. Bohr elaborează modelul picăturii de lichid al nucleului atomic și demonstrează că nu toți izotopii de uraniu pot fi fisionați, ci numai U-235.

Lui Niels Bohr îi aparține un rol remarcabil în stabilirea caracterului probabilistic al legilor naturii la nivel cuantic, prin care aceasta se deosebește de legile deterministe ale fizicii clasice. În speță, Niels Bohr a accentuat acest caracter în discuțiile sale aprinse cu Albert Einstein.

Tot lui Niels Bohr îi aparține formularea principiul fundamental al corespondenței, care enunță că orice teorie nouă, mai avansată, trebuie să corespundă, pentru valori limită ale unor parametri ai teoriilor mai vechi. Un caz particular al acestui principiu general îl constituie aproximația quasi clasică din mecanica cuantică, care este valabilă pentru numere cuantice mari.

În colaborare cu Werner Heisenberg a formulat principiul complementarității, conform căruia mărimile fizice se împart în grupe complementare, relația dintre mărimile dintre aceste grupe, stabilindu-se prin rincipiul incertitudii, formulat anterior de Werner Heisenberg.

Niels Bohr a creat la Copenhaga așa numita școală de mecanică cuantică de la Copenhaga, printre discipolii căruia s-au aflat fizicieni de mare valoare din toate colțurile lumii, printre care se numărau și:

• Piotr Capița
• Paul Dirac
• Enrico Fermi
• Werner Heisenberg
• Lev Landau
• Wolfgang Pauli
• Leon Rosenfeld
• John Archibald Wheeler

Niels Bohr a fost unul dintre importanții oameni ai Proiectului Manhattan.

Niels Bohr

Niels Bohr Părinți Christian Bohr[*] Ellen Bohr[*]  Frați și surori Harald Bohr  Căsătorit cu Margrethe Nørlund[*]  Copii Ernest Bohr[*] Erik Bohr[*] Hans Bohr[*] Aage Niels Bohr

·         1976: Man Ray ([mæn reɪ], numele la naștere - probabil Michael Radnitzky sau Rudsitzky, în copilărie - Emmanuel Radnitzky, n. 27 august 1890, Philadelphia, SUA^[13] – d. 18 noiembrie 1976,^[ Paris, Franța^[15]) a fost un fotograf, regizor de film și artist plastic american, de origine evreu, apropiat de curentele dadaismului și suprarealismului și care a trăit și activat cea mai mare parte a timpului în Franța.

Denumit de către Cocteau „marele poet al camerei obscure”, Man Ray și-a legat numele de numeroase aspecte ale artei moderne, mai ales în domeniul artei fotografice, al istoriei cinematografiei și al filmului experimental. Lucrările sale înnoitoare și abstracte, în tehnicile solarizației, „rayografiei” (denumire inspirată de propriul său nume, pe care a dat-o „fotogramei”) și al colajului, create sub impresia conexiunilor sale cu artiștii suprarealiști, i-au adus o recunoaștere mondială. Numeroasele portrete fotografice ale artiștilor contemporani cu el au rămas un document grăitor al vieții culturale din Parisul anilor 1920.

Primul născut al lui Meleh Radnitzky și Mania, născută Luria, emigranți evrei veniți recent din Lituania, gubernia Kovno (Kaunas) a Imperiului Rus, Man Ray s-a născut în 1890 la Philadelphia,Pennsylvania. Numele în certificatul de naștere pierdut al artistului ar fi fost Michael Radnitzki, în schimb familia i-a spus de mic copil Immanuel. În 1897, an când s-au mutat la Williamsburg,în Brooklyn, părinții și-au americanizat și simplificat numele din Rudnitzky în Ray. Ulterior artistul își va zice Man Ray, unde Man provine de la „Manny”, adică Immanuel. Tatăl lucra într-o fabrică textilă, și în orele libere lucra acasă împreună cu soția și copiii într-un mic atelier de croitorie. Mamei artistului îi facea plăcere să-și pună imaginația la încercare pentru a confecționa haine pentru membrii familiei și născocea lucrări din petice (patchwork) din resturi de stofe și pânze. Cu toata dorința lui Man Ray de a se detașa de trecutul familiei sale, numeroase elemente din meșteșugul croitoriei și-au găsit ulterior amprenta în arta sa: manechini,fieruri de călcat, mașini de cusut, ace de cusut, ace de siguranță, ațe, resturi de stofe, etc. ^[16] Istorici de artă au semnalat asemănări între colaj și tehnicile și stilurile sale de pictură și croitorie.

Immanuel a studiat în anii 1904-1909 la Liceul de băieți din Brooklyn (Brooklyn's Boys High School), unde s-a evidențiat la materiile artă și desen tehnic^[17],În acei ani a vizitat adesea muzeele locale de artă, unde a studiat operele vechilor maeștri. După absolvire, a primit o bursă pentru a studia arhitectura la Universitatea Columbia. Spre dezamăgirea părinților, el a preferat să se ocupe cu pictura. Părinții i-au creat în acest scop un studio într-una din odăile locuinței. El a rămas în casa părintească încă patru ani, vreme în care s-a străduit să -și cizeleze meșteșugul de pictor, imitând mai ales picturi și desene din secolul al XIX-lea, și s-a întreținut din picturi comerciale și din ilustrații tehnice pentru mai multe companii din Manhattan.

Expoziţie a lui Constantin Brâncuşi la Galeria 291 a lui Stieglitz, 1914

A devenit curând și un mare admirator al artei contemporane de avangardă, mai ales al maeștrilor moderniști europeni (Rodin, Cézanne, Brâncuși, Picasso, etc.) ale căror lucrări le-a văzut, pentru început, la „Galeria 291” a lui Alfred Stieglitz sau la Galeria Macbeth, precum și ale Școlii Ashcan. Dar, cu puține excepții, nu era încă în stare să integreze aceste tendințe în propriile sale lucrări.

Anii 1908 - 1912 au fost pentru el ani de învățătură. Mai întâi a asistat sporadic la unele lecții de la National Academy of Design și Art Students League din Manhattan, dar nu a putut să se adapteze metodelor conservatoare de predare de acolo, preferând începând din toamna lui 1912 cursurile mai puțin convenționale de la Centrul Ferrer (Modern School of New Yorks Ferrer Center). La această din urmă școală, inspirata de idealuri libertariene l-a avut ca mentor pe Robert Henri și a beneficiat de o intensă și rapidă evoluție artistică.

Fotografia lui Marcel Duchamp în Rrose Sélavy, 1921

În 1912 a părăsit domiciliul familiei, stabilindu-se mai întâi în Manhattan, apoi într-o căsuță din colonia artiștilor Grantwood de lângă Ridgefield, New Jersey, unde a lucrat în domeniul publicității. Împreună cu poetul Alfred Kreymborg a organizat acolo un grup avangardist numit „The Others”, din care au făcut parte și poeții William Carlos Williams, Minna Loy și alții.

În 1913 a avut ocazia să viziteze expoziția de avangardă de la Armory Show. Creațiile artiștilor europeni prezentate la aceasta expoziție, și mai cu seamă cele cubiste și opera lui Marcel Duchamp „Nud coborând pe scări” au fost pentru Ray o revelație. A devenit în curând prieten cu Duchamp și relațiile lor au rămas strânse în tot timpul anilor. Prima sa expoziție personală de picturi, multe din ele în stil cubist, a avut-o la Galeria Daniel din Manhattan în 1915. Cu acest prilej un colecționar de artă i-a cumpărat șase tablouri, ceea ce i-a procurat resursele și motivația de a închiria un studio in New York.

În anii următori Man Ray a evoluat de la pictura convențională la utilizarea unei bogății de mijloace artistice alternative - colaje, obiecte de gata, fotografii, asamblări de materiale, aerograme, - dezvoltând un stil artistic propriu, chiar dacă influențat uneori de Marcel Duchamp.

În 1916 a expus un obiect pre-dadaist intitulat „Autoportret”. Împreună cu Marcel Duchamp și Francis Picabia a întemeiat secția new yorkeză a mișcarii dadaiste. A editat și primul și unicul număr al revistei „Dada la New York” (1920). Exemple de creații din această perioadă sunt The Rope Dancer Accompanies Herself with Her Shadows (1916), influențată de asamblajul încă neterminat atunci al lui Duchamps, The Bride Stripped Bare by Her Bachelors (1915-1923) și pictată după un colaj, de asemenea The Revolving Doors (1916-1917), o serie de zece colaje însoțite de text.

Pentru a se putea întreține din vânzarea picturilor, multe din ele în stil cubist, și a obiectelor de artă pe care le-a realizat, a cumpărat un aparat de fotografiat și a început să le fotografieze. A ajuns la concluzia că nimeni nu le poate fotografia mai bine decât el însuși. În aceste împrejurări, începând din 1918 s-a ocupat serios de fotografie și cinematografie, experimentând diferite tehnici - fotograma sau rayografia, solarizația (tehnică dezvoltată in secolul al XIX-lea de către Sabatier) La New York a cunoscut în 1913 pe poeta și pictorița belgiană Donna Lecoeur, zisă Adon Lacroix, mamă a unei fetițe de 7 ani și care i-a devenit soție în anul următor. Ea l-a introdus în lumea poeziei franceze, făcându-i cunoscute operele lui Baudelaire, Rimbaud, Lautréamont, Mallarme, Apollinaire. Ray i-a ilustrat poeziile și scrisorile. S-au despărțit în 1919, obținând divorțul formal în 1937. Nemulțumit de atmosfera vieții artistice de la New York, mai ales după reacția nefavorabilă a criticii la lucrarea sa „Stateside”, Ray hotărî, în cele din urmă, să plece în Franța. „M-au tratat ca pe un traficant de droguri”.^[17]"Dada nu poate trăi la New York. Întreg New Yorkul e dada, și nu poate tolera un rival", a zis.

Salvador Dali şi Man Ray, pozând fotografului Carl von Vechten la 16 iunie 1934

A debarcat la 14 iulie 1921 în portul Le Havre, de unde a aplecat la Paris, fiind întâmpinat de Marcel Duchamp la Gara Saint Lazare.În aceeași seară fu deja prezentat camarazilor suprarealiști Louis Aragon, André Breton ,Paul Éluard, Gala Dali, Théodore Fraenkel Jacques Rigaut,Philippe Soupault . S-a instalat în cartierul Montparnasse, unde a întâlnit-o pe cântăreața și modelul Alice Prin, cunoscută sub numele de Kiki de Montparnasse, "regina" cartierului, de care s-a îndrăgostit. Ea a devenit subiectul a numeroase fotografii devenite faimoase, și a apărut în filmele sale experimentale. Din 1921 începând, i s-au comandat sute de portete și lucrari cu scop comercial pentru revistele de modă Vogue, Vu, Harper’s Bazaar și Vanity Fair.

A colaborat și cu croitorul Paul Poiret în domeniul fotografiilor de modă, care i-au fost publicate în revistele de specialitate. În 1925 împreună cu Jean Arp, Max Ernst, André Masson, Joan Miró și Picasso, și-a prezentat operele la prima expoziție a suprarealiștilor la galeria Pierre din Paris Una din lucrările importante pe care le-a expus în acea perioadă a fost un metronom cu ochi de femeie, intitulat la origine Obiect de distrus, alta fiind Violon d'Ingres, reprezentând-o pe Kiki de Montparnasse, cu o bonetă orientală în postura unor femei pictate de Ingres, și având spatele nud, decorat prin tehnica supraimprimării, cu două aperturi acustice de vioară.

La Paris a continuat să creeze un șir întreg de obiecte și instalații dadaiste, unele în colaborare cu alți artiști Împrietenit cu Marie-Laure de Noailles și cu Charles, viconte de Noailles, a turnat în 1928 in vila acestora la Hyères al treilea film al său, Les Mystères du château de Dé Vreme de câteva decenii de ședere la Montparnasse, Man Ray a revoluționat arta fotografică. În 1929 a început Man Ray o nouă relație de dragoste și de colaborare artistică cu fotografa Lee Miller. Au intrat în istorie portretele fotografice pe care le-a făcut multora din celebritățile vieții culturale pariziene, inclusiv din mediul străinilor atrași ca el însuși de farmecul Orașului Luminilor:James Joyce, Gertrude Stein, Salvador Dali,Bridget Bate Tichenor, Jean Cocteau, Antonin Artaud etc A contribuit și la cunoașterea creațiilor lui Eugène Atget, pe care le-a revelat suprarealiștilor și asistentei sale, Berenice Abbott. În 1934 i-a pozat Meret Oppenheim într-o serie de fotografii de nuduri devenită celebră.

În 1940, cu câteva zile înainte de ocuparea Parisului de către armata lui Hitler,Man Ray a reușit să plece la Lisabona, în compania lui Salvador și Gala Dali și a cineastului René Clair. De acolo a ajuns la New York, unde a petrecut câteva zile. Apoi, ajuns pe coasta de vest, s-a stabilit la Hollywood, unde a cunoscut o nouă parteneră de viață,dansatoarea Juliet Browner, și a reînceput să picteze. Căsătoria sa cu Juliet a avut loc în 1946 la Beverly Hills.

Reîntors în Franța în 1951, s-a dedicat mai ales picturii. Man Ray a murit în anul 1976 și a fost înmormântat la Cimitirul Montparnasse, în diviziunea 7. Pe mormânt se poate citi epitaful: „Unconcerned, but not indifferent” ( „Detașat, dar nu indiferent” ). Arhivele sale au fost donate de văduva sa Muzeului Național Francez de Artă Modernă de la Centrului Pompidou din Paris.

Filme:

• 1923 : Le Retour à la raison1924 : À quoi rêvent les jeunes filles
• 1926 : Emak-Bakia
• 1928 : L'Étoile de mer
• 1929 : Les Mystères du château de Dé
• 1935 : Essai de simulation de délire cinématographique

Man Ray

Man Ray în 1934

·         1978: Leo Joseph Ryan, Jr. (n. 5 mai 1925,^[1][2] Lincoln, SUA – d. 18 noiembrie 1978,^[1][2] Port Kaituma[*], Guyana) a fost un om politic american, membru al Partidului Democrat. A fost membru al Camerei Reprezentanților, ales în districtul 11 California începând din anul 1973 și până la asasinarea sa în Guyana de către membrii sectei Templul Popoarelor, cu puțin timp înainte de masacrul de la Jonestown din 1978.

După revoltele Watts din 1965, pe atunci membru în Adunarea Statului California, Ryan s-a angajat incognito ca profesor suplinitor pentru a ancheta și a documenta situația din zonă. În 1970, a investigat condițiile din închisorile californiene lăsându-se închis, sub pseudonim, în închisoarea Folsom, pe când era președinte al unei comisii a Adunării, însărcinată cu supervizarea reformei penitenciarelor. În perioada petrecută în Congres, Ryan a călătorit în Newfoundland pentru a investiga uciderea de foci.

Ryan a fost celebru pentru criticile insistente pe care le-a adus lipsei de supraveghere a CIA din partea Congresului, și a întocmit amendamentul Hughes-Ryan, adoptat în 1974. A fost unul dintre primii critici ai lui L. Ron Hubbard și ai mișcării scientologice și a Bisericii Unirii a lui Sun Myung Moon.^[3] La 3 noiembrie 1977, Ryan a citit, pentru a fi inclusă în înregistrările Congresului SUA, o mărturie a lui John Gordon Clark despre pericolele legate de sectele religioase distructive.^[3] Ryan a fost primul și unicul congressman american ucis în exercițiul mandatului.^[4][5][6][7] În 1983, a fost decorat post mortem cu Medalia de Aur a Congresului.

Leo Joseph Ryan, Jr.

Ryan in 1977–1978

·         1982: Decesul boxerului Duk Koo Kim in urma unei confruntari in ring cu Ray Mancini, lupta care a durat 14 runde, a provocat o reforma rapida in acest sport.
* 1986: Valeriu "Sony" Niculescu (n. 25 ianuarie 1914 – d. 18 noiembrie 1986) a fost un atacant român. A fost golgeterul în sezonul Diviziei A 1940-1941, marcând același număr de goluri ca și Ioan Bogdan, 21.
* 1986: Gia Marie Carangi (n. 29 ianuarie 1960 - d. 18 noiembrie 1986) a fost un fotomodel american din perioada anilor 1970-1980. Carangi este considerată de mulți ca fiind primul supermodel,^[1][2] deși acest titlu a mai fost atribuit și altora,^[3][4][5] precum Twiggy, Janice Dickinson, Dorian Leigh și Jean Shrimpton. Modelul Cindy Crawford a fost mai târziu denumită “Baby Gia”, datorită asemănării cu Gia Carangi.

Carangi a apărut pe copertele unor celebre reviste de modă, inclusiv ediția din aprilie 1979 a revistei British Vogue, ediția din aprilie 1979 și august 1980 a revistei Vogue Paris, ediția din august a revistei American Vogue, ediția din ianuarie 1981 a revistei Vogue Italia și în mai multe numere din Cosmopolitan, între anii 1979 si 1982.^[6] În această perioadă ea a mai apărut în diverse camapanii de publicitate pentru case de modă ca Armani, Christian Dior, Versace și Yves Saint Laurent.^[6]

După ce a devenit dependentă de heroină, cariera lui Carangi în modă s-a ruinat foarte repede. Mai târziu ea s-a infectat cu HIV, fapt ce a dus la moartea ei la vârsta 26 de ani din cauza unor complicații cauzate de HIV/SIDA. Carangi este considerată ca fiind una dintre primele femei faimoase, care au murit din cauza SIDA. Despre moartea ei nu s-a discutat foarte mult, astfel că puțini din industria modei știau despre asta.

În anul 1998, pe canalul de televiziune HBO a fost lansat un film biografic despre viața lui Gia Carangi, Gia, având-o în rolul principal pe Angelina Jolie.

Carangi s-a născut în Philadelphia, statul  Pennsylvania. A fost a treia și cel mai tânăr copil a lui Joseph, deținător al unui restaurant și a lui Kathleen Carangi (născută Adams), o casnică. Gia a avut doi frați mai mari. Tatăl ei este italian, iar mama ei este de origine irlandeză și galeză. Joseph și Kathleen au avut un mariaj instabil și violent, lucru ce a determinat-o pe Kathleen să-și părăsească familia când Gia avea unsprezece ani.^[2]

Cei care o cunoșteau pe Gia, dădeau vina pe copilăria ei zbuciumată, pentru instabilitatea și dependența sa de droguri, care mai târziu i-a afectat enorm viața de adult, grăbindu-i moartea mult prea prematură.^[2] Era descrisă ca fiind neajutorată și manipulatoare. Diverși oameni, care o cunoșteau, afirmau că era răsfățată, rușinoasă ca o copilă și un fel de „fetița lui mama”, din cauza faptului că nu a primit atenția părintească pe care și-a dorit-o.^[2]

În adolescență, Carangi a găsit atenție în fete tinere, de vârsta ei, în semn de prietenie trimțându-le flori.^[2] În timp ce studia la liceul Abraham Lincoln, Carangi s-a împrietenit cu "the Bowie kids", un grup de fani obsedați de David Bowie, care au transformat stilul Bowie într-un mod ciudat și încântător de a se îmbrăca și comporta.^[2] Carangi a fost atrasă foarte mult de preferințele lui vestimentare, muzica ciudată pe care o cânta și bisexualitatea lui ascunsă.^[2] Unul din prietenii lui Carangi vorbea despre latura “băiețoasă” a Giei, referindu-se la ușurința cu care viitoarea manechin vorbea despre sexualitate, comparând-o cu personajul Cay din filmul Desert Hearts din 1985.^[2] Carangi și prietenii ei ieșeau frecvent în barurile și cluburile de gay din Philadelphia.

Carangi a fost foarte cunoscută în lumea modei doar după prenume. După ce a apărut în ziarele din Philadelphia, Carangi la vârsta de 17 ani s-a mutat în orașul New York City, unde a ieșit foarte repede în evidență, semnând un contract cu Wilhelmina Models.^[7] A fost un model favorit pentru diverși fotografi, precum Francesco Scavullo, Arthur Elgort, Joseph Petrellis, Richard Avedon, Denis Piel, Marco Glaviano și Chris von Wangenheim.

Fiind relativ bine integrată în lumea artistică în care trăia, fără a fi avut cunoștințe anterioarew din lumea modei, Carangi era selectată de diverși fotografi, cel mai remarcabil fiind probabil Scavullo. La sfârșitul anului 1978, Carangi era foarte bine integrată în lumea modei. Într-un interviu cu Revista 20/20, Carangi afirma că: “Am început să lucrez cu oameni foarte buni ... . Adică tot timpul, foarte repede. Nu m-am transformat într-un model, pur și simplu am devenit unul."

Carangi era o vizitatoare frecventă a cluburilor Studio 54 și Mudd. În general, folosea cocaină în cluburi, dar mai târziu a devenit dependentă de heroină.

În octombrie 1978, Carangi a avut prima sa ședință de fotografiat importantă, cu unul din cei mai cunoscuți fotografi ai timpului, Chris von Wangenheim. Printre multe alte variante de fotografii ale acelei ședințe, Wangenheim a pozat-o nud, în spatele unor gratii de fier, împreună cu asistenta sa de make-up Sandy Linter. Imediat după aceea, Carangi s-a îndrăgostit de Linter și a încercat să aibă o relație cu ea, deși acea relație niciodată nu a devenit stabilă.

În ziua de 1 martie 1980, reprezentanta și mentorul lui Carangi, Wilhelmina Cooper a murit de cancer la plămâni. Devastată, Carangi a început să accelereze consumul de droguri. Scavullo a chemat-o pe Carangi la o ședință în Caraibe, când aceasta "A început să plângă, nu își găsea drogurile. Literalmente, a trebuit să o calmez și să o pun în pat până adoarme.” Mai târziu, dependența ei a început să îi afecteze munca. Carangi a început să aibă un comportament violent, plecând de la ședințele foto pentru a-și cumpăra droguri sau adormea în fața camerei de fotografiat sau de filmat. Într-una din ultimele locații în care a pozat pentru Vogue, Carangi avea vânătăi vizibile în zona mâinilor, unde își injecta heroină.

În noiembrie 1980, cariera lui Carangi era la un pas de a lua sfârșit. Ofertele au încetat curând să mai apară. Chiar mai rău, la fel au procedat și prietenii ei din lumea modei, inclusiv Sandy Linter, aproape toți refuzând să vorbească cu ea de frică ca această relație „toxică” să nu le dăuneze carierelor. Foarte rapid a semnat un contract cu Ford Models, „pentru cateva săptămâni”, dar la fel de rapid a fost îndepărtată. Într-o încercare de a renunța la droguri, s-a mutat înapoi în Philadelphia, în februarie 1981, pentru a locui cu mama ei și tatăl ei vitreg, .

După ce s-a mutat în Philadelphia, orașul său natal, Carangi a participat la un program de detoxifiere, timp de 21 de zile. Cumpătarea ei a fost de scurtă durată, iar în martie 1981 a fost arestată pentru că a intrat într-un gard din vecini și l-a dărâmat. După ce poliția a analizat cazul mai în detaliu, Gia a fost luată în îngrijire, lucru ce mai târziu va confirma faptul că era sub influența cocainei și a alcoolului. După ce a fost eliberată, Carangi a semnat un contract cu o nouă agenție, Legends. A muncit foarte mult, mai ales în Europa.

În toamna anului 1981, Carangi avea dureri, datorită consumului de droguri. În ciuda acestui fapt, ea încă era determinată să revină în industria modei, semnând un contract cu Elite Model Management. După ce câțiva clienți refuzaseră să lucreze cu ea, alții erau dipuși să îi acorde o șansă, datorită reputației care pe care o dobândise în trecut, ca model. Unul din primele ei servicii era pentru Francesco Scavullo, care a fotografiat-o pentru Cosmopolitan. Scavullo a convins editorii de magazin să folosească shooting-ul pentru coperta din aprilie 1982. Sean Byrnes, asistentul lu Scavullo pentru mult timp, spunea că „Ceea ce și-a făcut ei, a devenit mai târziu vizibil în poze. […] Puteam să văd schimbare în frumusețea ei. Era un gol în ochii ei.” Coperta revistei Cosmo avea să fie ultima.

În timpul unei ședințe foto pentru colecția de primăvară Versace, făcută în toamna anului 1982, Carangi a devenit neliniștită și incomfortabilă, părăsind ședința înainte ca vreo poză să fie făcută. La sfârșitul anului 1982, ea mai avea doar câteva cereri de la clienții care erau dispuși să o angajeze. Ultimul shooting a lui Carangi ea pentru Otto Versand în Tunisia. Ea a fost trimisă acasă în timpul shooting-ului pentru că folosea heroină. A părăsit New York. New York-ul pentru ultima oară, în primăvara anului 1983.

Cum majoritatea banilor pe care i-a câștigat i-a risipit pe droguri, Carangi si-a petrecut ultimii trei ani din viață cu diferiți iubiți, prieteni și membrii ai familiei din Philadelphia și Atlantic City. A fost supusă unui program cu tratamente intense într-un spital din Eageville, în decembrie 1984. După tratament, și-a găsit un loc de muncă într-un magazin de haine, unde mai târziu a renunțat. După aceasta, și-a găsit un loc de muncă unde lucra ca funcționar, iar mai apoi a lucrat într-un restaurant cu autoservire la un santoriu particular. În iarna anului 1985, Carangi a început să ia droguri din nou. În iunie 1986, a fost dusă la spitalul Warminster General în Warminster, Pennsylvania cu pneumonie bilaterală. Câteva zile mai târziu, a fost diagnosticată cu AIDS.

În 18 octombrie 1986, Carangi a fost transportată la Spitalul Hahnemann. A murit de AIDS, cu complicații, în ziua 18 noiembrie 1986. Înmormântarea ei a avut loc pe 23 noiembrie într-o locație mică din Philadelphia. Nimeni din lumea modei nu a participat, probabil pentru că nimeni nu a știut de moartea sa decât după câteva luni.

În 1996, scriitoarea-actriță Zoe Tamerlis, o dependentă de heroină, care a murit din cauza drogurilor în 1999, a fost motivată să scrie un scenariu despre viața Giei Carangi. Această versiune a filmului Gia nu a fost produsă, dar după moartea lui Tamerlis, foști prieteni, fotografi, familia lui Carangi și Sandy Linter au discutat despre viața ei, încorporând-o într-un documentar numit The Self-Destruction of Gia.

Carangi, orientarea sexuală a căreia a fost prezentată atât ca fiind lesbiană, dar și ca bisexuală, a ajuns în timp să fie considerată o figură iconică lesbiană

Gia Carangi

Gia Carangi pe coperta revistei Cosmopolitan, 1979

·         1991: A încetat din viaţă Gustav Husak, om politic cehoslovac, fost preşedinte al Cehoslovaciei; (n. 1913).

·         1992: Radu Tudoran (pseudonimul literar a lui Nicolae Bogza, n. 8 martie 1910,^[2] Blejoi, Prahova, România – d. 18 noiembrie 1992, București, România) a fost un prozator român (frate al scriitorului Geo Bogza și al muzicianului Alexandru Bogza), autorul unor romane de mare succes: Un port la răsărit (1941) și Toate pânzele sus! (1954). Este și autorul ciclului de romane dedicat României secolului al XX-lea, Sfârșit de mileniu și traducător.

S-a născut în localitatea Blejoi, județul Prahova, la data de 8 martie 1910, pe numele său adevărat Nicolae Bogza, fiind fratele lui Geo Bogza și a muzicianului și filosofului Alexandru Bogza. Nostalgia puternică manifestată față de călătoria pe mări a moștenit-o probabil de la tatăl său, Alexandru Bogza, funcționar al marinei comerciale.

După ce termină Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu în anul 1930 și, apoi Școala Militară de Ofițeri de la Sibiu în anul 1932, funcționează timp de șase ani (1932-1938), ca ofițer al Armatei Române.

Renunță la cariera militară în anul 1938, an în care debutează cu un reportaj în revista „Lumea românească”, condusă de Zaharia Stancu. Există, desigur, o relație evidentă între demisia sa din armată și primele sale reușite literare. Tot acum, își schimbă numele literar din Nicolae Bogza în Radu Tudoran, pentru a nu sugera nici un fel de legătură directă cu fratele său.

În 1940 i-a apărut prima carte, volumul de nuvele Orașul cu fete sărace. În anul următor (1941) îi apare Un port la răsărit, roman care evoca Basarabia și portul Odessa, astfel că din motive politice, a trecut în conul de umbră al uitării odată cu venirea la putere a regimului comunist. Acest roman, scris cu eleganța firească a omului Radu Tudoran, analiza cu o luciditate necruțătoare lumea pan-slavistă aflată sub controlul rus-sovietic.

În timp ce fratele său, Geo Bogza, s-a descurcat cu abilitate în meandrele politice ale anilor 1945-1947, fiind favorabil comunismului, Radu Tudoran, mai puțin prudent sau mai inconștient (după punctele de vedere), a scris articole în care critica deopotrivă extremismul de dreapta și politica sovietică. Tot în această perioadă tulbure pentru România a continuat să scrie și să publice, a strâns bani, s-a stabilit la Brăila, și început construirea unei goelete cu care spera să plece în lume.

Spre sfârșitul anului 1947, când controlul sovieticilor asupra României deveni total, Radu Tudoran este total marginalizat. Conform spuselor sale, citat fiind dintr-un interviu acordat Marinei Spalas și publicat în Revista „Contemporanul” numărul 15 din 1992 : „După 1947 am fost înmormântat, nimeni n-a mai pomenit de mine decât dacă își mai aducea cineva aminte să-mi vâre o suliță în coaste.” Totuși, nu este supus prigoanei Securității sau închisorii. Aflat în dizgrație editorială, alege traducerile, în special din autori ruși și sovietici, ca mijloc de menținere a contactului cu literatura și ca mijloc de existență.

Goeleta Speranța, astfel botezată de Radu Tudoran, sub comanda căpitanilor Marin Deboveanu și Gheorghe Florea.

Revine pe scena literară cu un aparent anodin și inofensiv roman pentru tineret, socotit de unii critici literari „roman de consum”, anume Toate pînzele sus! publicat în anul 1954. Romanul, scris cu mare talent narativ și descriptiv, este puternic influențat de pasiunea pentru aventură a autorului și devine aproape instantaneu un succes răsunător la publicul de toate vârstele, aprinzând imaginația a milioane de tineri români pentru câteva generații.^[3] Descrie călătoria pe care Radu Tudoran nu a mai putut să o facă în 1948. Modelul său de navigator l-a constituit Joshua Slocum^⁠(d), aidoma căruia ar fi vrut să plece în jurul lumii. Deși propria sa goeletă rămăsese neterminată, succesul romanului a fost atât de mare încât goeleta „Speranța” (cum intenționa să o numească) a fost efectiv realizată în 1968, la comanda studioului cinematografic „București”, la șantierul naval din Tulcea și în rada portului Brăila, cu ajutorul uzinelor de utilaj greu „Progresul”, pentru turnajul filmului inspirat de roman: Toate pînzele sus! de Mircea Mureșan^[4]. În 1976, acesta a fost ecranizat pentru televiziune.^[5]

Radu Tudoran a trăit retras până la sfârșitul vieții sale, dar a publicat numeroase best-seller-uri. În 1977, numărul total al exemplarelor din cărțile sale – aproape fiecare reeditată de mai multe ori – depășea cu mult 1 500 000 de exemplare tipărite. Proiectul său cel mai ambițios din punct de vedere literar rămâne ciclul de șapte romane Sfârșit de mileniu, scris cu o transparență și o naturalețe atât de firească încât un cititor mai puțin experimentat nu va sesiza puterea și eleganța stilului ce l-au caracterizat pe Radu Tudoran încă de la publicarea romanului Un port la răsărit. Sfârșit de mileniu este o frescă complexă a societății românești a secolului XX, fiind ciclul căruia talentatul prozator i-a închinat toată puterea sa creatoare a ultimilor săi 20 de ani de viață.

A avut întotdeauna, printre femei, faima unui bărbat distins și cuceritor, inclusiv după vârsta de 60 de ani. În ultimul an al vieții a lucrat la al șaptelea roman din ciclul Sfârșit de mileniu, Sub zero grade, în care era vorba de perioada de ocupație sovietică, din 1944 și până în 1953.

A murit în dimineața zilei de 18 noiembrie 1992, la Spitalul Fundeni, din cauza unei boli a arterelor, după mai multe intervenții chirurgicale care n-au reușit să-l salveze. Fratele său mai mare, Geo Bogza, a murit un an mai târziu.

A publicat:

Nuvele

• Orașul cu fete sărace (nuvele), București:, Editura Socec, 1940

Romane

• Un port la răsărit (roman), București: Editura Socec, 1941, Editura Arta Grafică, 1991
• Anotimpuri, București: Editura Socec, 1943 (ediția a II-a, 1946; ediția a III-a, 1947; ediția a IV-a, București: Editura Albatros, 1974)
• Flăcări (carte), București: Editura Forum (Tipografia „Cartea de Aur”), 1945 (ediția a II-a, 1947; ediția a III-a, București: Editura Socec, 1948; ediția a IV-a, București: Editura Tineretului, 1958; ediția a V-a, cu titlul Flăcările, București: Editura Minerva, 1971; ediția a VI-a, cu titlul Flăcările, București: Editura Eminescu, 1983)
• Purcelul care a ajuns boier, (roman pentru copii și tineret), București: Tipografia „Pro-Pace”, 1945
• Ferma „Coțofana veselă”, (roman pentru copii și tineret), Craiova: Tipografia „Scrisul Românesc”, 1946
• Întoarcerea fiului risipitor, București: Editura Socec, 1947 (ediția a II-a, București: Editura Minerva, 1970; ediția a III-a, 1971; ediția a IV-a, 1974; ediția a V-a, București: Editura Eminescu, 1984)
• Toate pînzele sus! (roman), București: 1954 (ediția a II-a, revizuită și adăugită, București: Editura Tineretului, colecția „Cutezătorii”, 1957; ediția a III-a, 1961; ediția a IV-a, 1964; ediția a V-a, 1967; ediția a VI-a, în 2 volume, cu o postfață a autorului, București: Editura Minerva, 1973; ediția a VII-a, cu o prefață a autorului, București: Editura Ion Creangă, 1980)
• Ultima poveste, București: Editura Tineretului, 1956 (ilustrații de Coca Crețoiu Seinescu) (ediția a II-a, 1964; ediția a III-a, București: Editura Ion Creangă, 1973)
• Dunărea revărsată, București: Editura pentru Literatură, 1961 (ediția a II-a, 1963; ediția a III-a, 1967; ediția a IV-a, București: Editura Minerva, 1977)
• O lume întreagă, București: Editura Tineretului, 1964 (ediția a II-a, 1969)
• Al treilea pol al Pămîntului, București: Editura Ion Creangă, 1971
• Maria și marea, București: Editura Albatros, 1973, Editura Arta Grafică, 1992
• Acea fată frumoasă, București: Editura Cartea Românească, 1975

Ciclul de romane Sfârșit de mileniu

Ciclul Sfârșit de mileniu se compune din șapte romane:

1. Casa domnului Alcibiade, București: Editura Cartea Românească, 1978
2. Retragerea fără torțe, București: Editura Eminescu, 1982
3. Ieșirea la mare, București: Editura Eminescu, 1984
4. Victoria neînaripată, București: Editura Eminescu, 1985
5. Privighetoarea de ziuă, București: Editura Eminescu, 1986
6. O sută una lovituri de tun, București: Editura Eminescu, 1989
7. Sub zero grade, București, Editura Arta Grafică, 1994 (postum)

Impresii de călătorie

• Al optzeci și doilea, București: Editura pentru Literatură, 1966 (despre o călătorie pe ocean cu traulerul „Constanța”)
• Oglinda retrovizoare, 1970 (despre Italia)
• La nord de noi înșine, București: Editura Eminescu, 1979
• Frumoasa adormită (carte), București: Editura Eminescu, 1981 (despre Statele Unite ale Americii )
• Viata mea Bucuresti Editura Tudoran ,1981

Traduceri

A tradus singur sau în colaborare din: Alexander Bek^⁠(d), Charles Darwin, Aleksandr Fadeev, Ivan Goncearov, I. Listenov, N. Nikitin, L. Platov, Boleslaw Prus, Anatoli Rîbakov, Tihon Semușkin, Manaf Suleimanov, Aleksei Nikolaevici Tolstoi, Jules Verne, Vitali Zakrutkin, Antonín Zápotocký.

Frați și surori	Alexandru Bogza Geo Bogza

* 1997: John Bird (n. 6 februarie 1926 - d. 18 noiembrie 1997) a fost un om politic britanic, membru al Parlamentului European în perioadele 1984-1989 și 1989-1994 din partea Regatului Unit.

·         2002: A încetat din viaţă actorul James Coburn (a primit Premiul Oscar în anul 1998, pentru cel mai bun actor în rol secundar din filmul “Affliction”); (n. 31 august 1928).

James Coburn

Coburn în rolul Tex Panthollow din Charade (1963) Părinți James Harrison Coburn, Jr. Mylet Johnson Coburn Căsătorit cu Beverly Kelly (1959–1979) Paula Murad (1993–2002, his death) Număr de copii 2  Copii James Coburn, IV, Lisa Coburn

* 2006: Laura Hidalgo (n. 1 mai 1927, Chisinau, Basarabia, România – d. 18 noiembrie 2005, La Jolla, San Diego, California, Statele Unite) a fost o actriță argentiniană de origine română.

Născută în Chisinau^[1], Basarabia ca Pesea Faerman Postolov,^[2] familia ei s-a mutat la Buenos Aires, unde a crescut. Hidalgo a apărut în șaisprezece filme în Mexic, Spania și Argentina.^[3] De multe ori a fost comparată cu actrița austriacă Hedy Lamarr, cu care semăna. În 1954 a fost nominalizată pentru Premiul Ariel pentru cea mai bună actriță pentru interpretarea ei din Las tres perfectas casadas (1953).^[4] S-a retras din actorie în anul 1958, în urma căsătoriei sale cu un arhitect, și s-a stabilit în Mexic. Mai târziu s-a mutat în Statele Unite ale Americii, unde a rămas până la sfârșitul vieții.

Filmografie:

• Juan Mondiola (1950)
• Orhideea (1951)
• Tunelul (1952)
• Fiara trebuie să moară (1952)
• Las tres perfectas casadas (1953)
• Hermina neagră (1953)
• Dincolo de uitare (1956)

Laura Hidalgo

Hidalgo cu Hugo del Carril în Más allá del olvido (1956) Căsătorită cu Narciso Ibáñez Menta Manuel Rosen Copii 3

* 2006: Ion Gheorghe Vrăneanțu (n. 28 februarie 1939, Timișoara - d. 18 noiembrie 2006, Pitești) a fost un pictor român.

Expoziții:

• 1967 – Expoziție de grup de artă românească la Varșovia
• 1969 – Expoziție de grup de artă românească la Köln
• 1972 - Expoziție de grup de artă românească la Moscova
• 1973 – Expoziție de grup de artă românească la Osaka, Memphis, San Francisco
• 1974 – Expoziție de grup de artă românească la Viena, Sofia, Bremen, Hamburg și Australia

Are lucrări la Muzeul Brukenthal din Sibiu, Palatele Culturii din Iași și în colecții particulare din Franța, Marea Britanie și Australia.

* 2007: Ellen Preis (n. 6 mai 1912, Charlottenburg, Germania – d. 18 noiembrie 2007, Viena, Austria) a fost o scrimeră austriacă specializată la floretă, laureată cu trei medalii olimpice – una de aur și două de bronz – în trei ediții ale Jocurilor Olimpice. A fost și triplă campioană mondială la individual.
* 2008: Laurențiu Panaitopol (n. 10 august 1940, Balcic, județul interbelic Caliacra - d. 18 noiembrie 2008) a fost un matematician, pedagog și profesor universitar român.

Tatăl său era ofițer, iar mama sa profesoară de latină și elină (greaca veche).

Ulterior, familia Panaitopol s-a mutat la Giurgiu, unde viitorul matematician a urmat școala primară, gimnaziul și liceul. În timpul liceului, tânărul Laurențiu Panaitopol a adus contribuții valoroase la Gazeta Matematică și Fizică, în calitate de colaborator. A fost câștigătorul necontestat al olimpiadelor școlare de matematică, un adevărat lider al generației sale.

În 1957, Laurențiu Panaitopol a devenit student al Facultății de Matematică și Fizică a Universității din București, unde s-a remarcat prin pasiunea pentru științele exacte. Dar, în 1957, regimul comunist era intolerant. Sub acuzații absurde de genul „are o atitudine dușmănoasă”, „are o atitudine ostilă științelor sociale”, a fost exmatriculat din facultate la începutul anului II și trimis să lucreze în uzină la „Timpuri noi” ca frezor de roți dințate.

După doi ani, autoritățile au mai relaxat lupta de clasă. Ambiția și dragostea nemărginită pentru matematică l-au adus pe Laurențiu Panaitopol din nou la universitate.

A obținut licența în 1964 cu o lucrare de diplomă în domeniul analizei matematice. Din cauza „dosarului de cadre”, nu a putut rămâne în învățământul superior și a fost nevoit să se mulțumească cu un post de profesor în satul Remuș din actualul județ Giurgiu. Ulterior, s-a mutat la Giurgiu unde a predat la Liceul Economic și apoi la liceul Teoretic „Ion Maiorescu”.

În 1970, a devenit asistent la Facultatea de Pedagogie-Psihologie și apoi la cea de Matematică. În 1979, a susținut teza de doctorat cu titlul „Contribuții la studiul funcțiilor aritmetice. Verificarea pe calculator a unor ipoteze”.

Profesorul Laurențiu Panaitopol s-a stins din viață la 18 noiembrie 2008, după o lungă și grea suferință.

În amintirea lui anual se organizează Concursul Laurentiu Panaitopol al Filialei București a Societății de Științe Matematice din România și Institutului de Matematică al Academiei Române.

În același timp cu preocupările științifice specifice unui cadru didactic universitar, profesorul Laurențiu Panaitopol a avut o slăbiciune deosebită pentru matematica elementară din liceu și gimnaziu. S-a ocupat cu multă pasiune de pregătirea loturilor olimpice, a compus o mulțime de probleme, adevărate bijuterii matematice, pe care le-a propus la diferite etape ale olimpiadelor de matematică.

Timp de 40 de ani a fost unul dintre cei mai fervenți susținători ai Gazetei Matematice.^{[judecată de valoare]}

Ca profesor de metodică în cadrul Facultății de Matematică, a format generații și generații de profesori.

·         2010: A încetat din viaţă astronomul american de origine britanică Brian Marsden, celebru pentru studiile asupra cometelor şi care a contribuit la retrogradarea lui Pluto în categoria planetelor pitice; (n. 5 august 1937).
* 2015: Jonah Tali Lomu, (n. 12 mai 1975 - d. 18 noiembrie 2015) a fost un jucător de rugby din Noua Zeelandă, legitimat la clubul francez Marseille. După debutul din 1994 a strâns 63 de selecții pentru echipa națională a țării sale. A fost privit ca primul superstar al rugbyului mondial și unul dintre cei mai intimidanți jucători.^[1][2] A fost recunoscut ca unul dintre cei mai importanți jucători din toate timpurile pe data de 9 octombrie 2007
* 2017: Azzedine Alaïa (عز الدين عليّةPronunție în franceză: /aze'din ala'ja/, pronunție: Alaya: n. 26 februarie 1935,^[1][2] Tunis, Protectoratul Francez al Tunisiei[*]^[3] – d. 18 noiembrie 2017,^[3] Paris, Franța^[3]) a fost unul dintre cei mai reprezentativi designeri haute couture, de origine tunisiană, a cărui carieră a luat avânt în anii 1980.

Azzedine Alaia s-a născut în Tunis, Tunisia, pe 26 februarie 1935. În drumul spre design, modă și carieră a fost inspirat de sora lui geamănă și de mătusă lui: „Îmi amintesc de mătușa mea, care era dansatoare, și era atât de elegantă. Se îmbrăca în stil european. Avea o croitoreasă care făcea copii după ținute Dior. Îmi amintesc foarte bine o haină a ei roșie, cu catarame, și cu revere din astrahan. Îmi aduc aminte că, atunci când ieșeam cu ea pe strada, oamenii o aplaudau. Iar apoi am fost fascinat de hainele Dior și Balenciaga, pe care le vedeam în reviste. Și mă tot întrebam cum funcționa totul: taliile marcante, umerii rotunjiți, cusăturile? Cum era să fii în spatele acestor capodopere? Îmi doream să înțeleg tot ce se afla în spatele unei haine.”

Un francez, prieten al familiei lui Azzedine, îi punea la dispoziție acestuia editoriale de modă și copii ale revistelor Vogue. A intrat mai apoi și a studiat la Școala de Arte Frumoase (École des Beaux-Arts) din Tunis, unde s-a pregătit pentru a deveni sculptor. Studiile de sculptură l-au condus spre creațiile sculpturale și proporțiile care l-au consacrat: „Am învățat anatomie, proporții și echilibru. Acum, când trebuie să-mi ajustez creațiile pe modele, este ca și cum aș lucra în lut.”

Sărbători

·         Letonia: Ziua națională. Proclamarea independenței (1918)

·         Ziua Europeană a Informării despre Antibiotice

·         Sultanatul Oman: Ziua națională. Aniversarea zilei de naștere a sultanului (1970)

·         Calendar religios 18 noiembrie 
- Calendar crestin ortodox: 
Sfintii Mucenici Platon, Romano si Zaheu 
- Calendar greco-catolic: 
Sfintii mucenici Platon si Roman
- Calendar crestin romano-catolic: 
Sfintirea Bazilicilor "Sf. Petru" si "Sf. Paul". Bazilica Sfântul Petru (în italiană Basilica di San Pietro) din Roma se găsește în Cetatea Vaticanului, înăuntrul statului pontifical, în monumentala Piazza San Pietro. Edificiul, lung de 186 metri, înălțimea cupolei de 119 metri, și cu o suprafață totală de peste 15.000 m², este cea mai mare biserică din lume. Bazilica Sfântul Petru este una din cele patru bazilici patriarhale din Roma, alături de Bazilica San Giovanni in Laterano, Bazilica Santa Maria Maggiore și Bazilica Sfântul Paul din afara zidurilor.

VA URMA