MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU

LUNI 18 NOIEMBRIE 2019

PARTEA ÎNTÂI

Bună ziua, prieteni!

O săptămână plină de realizări importante!

ISTORIE PE ZILE 18 Noiembrie

Evenimente

·         326: Este consacrata vechea Bazilica San Pietro de la Roma. In anul 319,  îm­păratul Constantin a  inceput con­structia  unei  bazilici pe locul mor­mântului Sfântului Petru. Biserica a rezistat peste 1000 de ani, până când a ajuns în pragul prăbuşirii. Reconstrucţia ei a început în 1452, dar a fost abandonată din lipsă de fonduri. În 1506, Papa Iuliu al II-lea l-a însărcinat pe arhitectul Bramante să dărâme structura existentă şi să construiască in loc o bazilică grandioasă. Noua biserică a fost terminată şi consacrată de-abia în anul 1626. Planul iniţial al fundaţiei fusese schimbat de la o cruce greacă la una latină, creând astfel o navă mai lungă. Din vechea biserică au fost salvate uşile de bronz, din secolul XV, lucrate de Filarete, care umplu portalul central.

·         401: Vizigoţii condusi de regele Alaric I, traverseaza  Alpii şi  invadeaza nordul Italiei. Alaric (Alarich) s-a născut în Insula Peuce (denumirea antică a Deltei Dunării) probabil în anul 370. Devine rege al vizigoților între 395–410 și primul conducător germanic care cucerește Roma.  A fost convins de Wulfila (“Micul Lup”, traducătorul Bibliei în limba goților) să se convertească la creștinism, împreună cu toate triburile vizigote. După moartea împăratului Theodosius (395) si a  împărțirii imperiului între cei doi fii ai acestuia, Honorius și Arcadius, Alaric jefuiește regiuni întregi ale zonei orientale. Atacurile sale sunt stopate de generalul roman de origine vandală, Stilicon. În  anul 396 Arcadius îi oferă postul de guvernator al Iliriei, însă Alaric refuză, iar  anul 401 invadează partea de nord a Italiei. Este învins de același general Stilicon în două lupte (Palentia și Verona) în anul  403. În urma asasinării lui Stilicon, Alaric atacă din nou, iar în anul 408 asediază Roma. În urma celui de-al doilea asediu (24 august 410) Roma este cucerită de vizigoți și  este jefuita timp de 3 zile. A murit la Cosenza in anul 410 fiind succedat de Ataulf.

·         1180: Filip al II-lea devine rege al Franței. Membru al Dinastiei Capețienilor, Filip al II-lea a fost fiul lui Ludovic al VII-lea, rege al Franței și a celei de-a treia soții, Adela de Champagne. Filip a avut cele mai mari succese dintre regii Franței medievale, extinzându-și regatul și sporind influența monarhiei. A rupt Imperiul Angevin și a învins coaliția adversarilor săi (Sfântul Imperiu Roman, Anglia, Flandra), în Bătălia de la Bouvines din 1214. A reorganizat guvernarea, a adus stabilitate financiară, fiind simpatizat de populație din cauza cedării puterii nobililor către clasa medie.

·         1210: Papa Inocențiu al III-lea îl excomunică pe împăratul Otto al IV-lea. Otto al IV-lea (n. 1175/1176 — d. 19 mai 1218) a fost unul dintre cei doi rivali Regi ai Germaniei din 1198, singur rege din 1208, Rege al Italiei din 1208 și Împărat al Sfântului Imperiu Roman din 1209. A fost singurul rege din dinastia Welf, fiind detronat în anul 1215. S-a născut în Normandia, fiu al lui Henric Leul Duce de Bavaria și Saxonia și a Matildei Plantagenet. A crescut în Anglia la curtea Regelui Henric al II-lea. La moartea Împăratului Henric VI Filip, Duce de Suabia a fost ales Rege al Germaniei dar forțele opuse acestuia, susținute de Papa Inocențiu al III-lea îl susțin pe Otto. Acesta este ales Rege la Köln și este încoronat la Aachen pe data de 12 iulie. Aceste alegeri au antrenat imperiul în conflictul dintre Anglia și Regatul Franței, Filip fiind susținut de Regele Franței. În urma înfrângerii Angliei, Otto și-a pierdut ajutorul acesteia și rând pe rând majoritatea aliaților săi au trecut de partea lui Filip. În 1208 Filip este ucis, iar Otto se împacă cu familia acestuia, logodindu-se cu fiica acestuia Beatrice. În noiembrie 1208 este confirmat de către toți principii electori, iar în octombrie 1209 este încoronat împărat. În ciuda promisiunilor anterioare, odată ajuns împărat, încearcă să întărească puterea imperială în detrimentul puterii papale. Pentru aceasta, intră în conflict cu papalitatea fiind excomunicat în 1210. În 1211 încearcă să cucerească Regatul Siciliei condus de Frederic, fiul fostului împărat Henric VI. Acesta, sprijinit de Papă și de regele Franței, este ales de o serie de provincii germane rege al Germaniei, iar Otto este nevoit să revină în Germania pentru a rezolva situația. După decesul soției sale Beatrice, în vara anului 1212, majoritatea aliațiilor îl părăsesc în favoarea lui Frederic. Acesta nu reușește să îl învingă decisiv pe Otto decât în 1214 în Bătălia de la Bouvines, Otto fiind obligat să abdice și să se retragă în posesiunile sale private din Braunschweig unde a murit în 1218.

·         1302: Prin bula papală Unam Sanctam, papa Bonifaciu al VIII-lea proclamă supremația spirituală a papei asupra tuturor deciziilor dogmatice. Papa Bonifaciu al VIII-lea a fost un papă al Romei între anii 1294-1303. Prin bula In supremae praeminentia dignitatis de la 20 aprilie 1303, a pus bazele Universității Sapienza din Roma, cea mai mare și cea mai veche universitate de stat din Roma. Este cunoscut pentru faptul cǎ a distrus localitatea Palestrina în luptele sale pentru putere, masacrându-i populația (6000 de suflete). Se culca cu femei căsătorite și era renumit în toată Roma pentru actele sale de pedofilie; ba mai mult, a declarat că sexul cu băieței nu este un păcat.

·         1307: După legenda lui Aegidius Tschudi, arestat pentru nesupunere în fața unui nobil, Wilhelm Tell este condamnat să tragă cu arbaleta într-un măr așezat pe capul fiului său, pentru a-și salva viața.

·         1392: Prima mentiune documentara a stolnicului (dregator personal al domnului) in Moldova. Stolnicul era responsabil pentru depozitarea produselor alimentare în cadrul curţii domneşti, ca să asigure masa domnitorului cu mâncare. Formal, el răspundea de masă Domnitorului, dar avea în grija sa şi moşiile de unde se asigurau cu hrană. În împrejurări mai deosebite sau la sărbători, el îl servea pe domn, gustând mâncărurile înaintea acestuia, spre a dovedi că nu erau otrăvite. El, de asemenea, trebuia să ştie câte şi ce bucate să fie puse pe masa de ospăţ, pentru câţi musafiri,  şi avea o echipă numeroasă cu care lucra.

·         1473: A început batalia de la pâraul Vodna; Stefan cel Mare îl învinge pe Radu cel Frumos, domn al Munteniei, care era sprijinit de osti otomane; Moldova ocupa Tara Româneasca (18 – 20). Pregătindu-se de un atac al turcilor, domnul Moldovei a încercat să impună în Ţara Românească un domn fidel politicii sale antiotomane, scopul său fiind de a transforma acest teritoriu într-un scut, dar şi o bază de acţiune pentru momentul când sultanul avea să se îndrepte împotriva lui. El şi-a ales foarte bine momentul, când oastea lui Radu cel Frumos era împuţinată, datorită obligaţiei de a-l ajuta pe sultan în lupta cu hanul turkmen Uzun Hassan (1453 – 1478), fiind trimişi cca. 12 000 oşteni. Letopiseţul anonim al Moldovei arată că luptele au început „la 18, joi, la locul numit pârâul Vodna. Şi acolo s-au bătut până seara, asemenea şi vineri şi sâmbătă până seara, care este 20 ale aceleiaşi luni” (Cronicile slavo-române). Localizarea acestei bătălii a fost făcută de Petre P. Panaitescu pe un afluent al râului Prahova, pârâul Vodna, aflat la c. 45 km de Bucureşti. Radu a pierdut „şi a fugit cu toată oastea sa în cetatea sa de scaun, numită Dâmboviţa”. Domnul muntean este înfrânt decisiv la Cetatea Dâmboviţei, şi pierde domnia.

·         1494: Regele Carol al VIII-lea al Franței ocupă Florența, Italia.

·         1561: Se sfarseste lupta de la Verbia (17-18 noiembrie ) în care Iacob Heraclid Despot, sprijinit de Habsburgi şi de nobilimea polonă, îl înfrînge pe Alexandru Lăpuşneanu, Domn al Principatului Moldova. După ocuparea Sucevei, Despot este uns domn şi obţine recunoaşterea Porţii ; (martie 1562).

·         1601: Ia sfarsit asediul fortaretei de la  Nagykanizsa (Ungaria), armata otomana condusa de Hasan Paşa Tiryaki, învingand forţele habsburgice  de zece ori mai numeroase, comandate de  arhiducele Ferdinand al Austriei. In urma acestei victorii, Hasan pasa fost ridicat de sultan la rangul de vizir.

·         1626:  Bazilica Sfântul Petru din Roma este sfințită de Papa Urban al VIII-lea, după o perioadă de construcție de 120 de ani. Bazilica Sfântul Petru (în italiană: “Basilica di San Pietro in Vaticano”) din Roma se găsește în Cetatea Vaticanului, înăuntrul statului pontifical, în monumentala Piazza San Pietro. Edificiul, lung de 186 metri, înălțimea cupolei de 119 metri, cu o suprafață totală de peste 15.000 m², este unul din cele importante lăcașe ale creștinătății. Bazilica Sfântul Petru este una din cele patru bazilici patriarhale din Roma, alături de Bazilica San Giovanni in Laterano, Santa Maria Maggiore și Bazilica Sfântul Paul din afara zidurilor. Bazilica este rezultatul unor lucrări de-a lungul mai multor secole. La început a fost doar un monument comemorativ în locul unde Sfântul Apostol Petru, considerat drept primul papă al Romei, ar fi fost martirizat și înmormântat, în apropierea circului lui Nero. Între anii 319 și 329 împăratul Constantin cel Mare a construit pe acest loc o mare bazilică. În secolul al XV-lea, clădirea era în stare de ruină și papa Iuliu al II-lea hotărăște construirea unei noi bazilici de mare amploare. Construirea edificiului actual, începută la 18 aprilie 1506, se sfârșește în anul 1612 în timpul papei Paul al V-lea. Bazilica a fost sfințită la 18 noiembrie 1626 de către papa Urban al VIII-lea. Numeroși arhitecți și artiști de prestigiu au contribuit la realizarea acestei opere: arhitectul Bramante inițiază primele lucrări, Michelangelo execută proiectul cupolei, Rafael Sanzio modifică planul originar dintr-o cruce grecească într-una latină, Carlo Maderno completează fațada, Bernini desenează planul pieței cu faimoasele colonade.

·         1720: Iraclie al II-lea, rege al Georgiei; în 1783, a încheiat cu Rusia un tratat, în urma caruia, în 1801, Gruzia de Est si apoi cea de Vest au fost alipite la Rusia.

·         1730: Frederic al II-lea (cunoscut ca Frederic cel Mare), rege al Prusiei acordă pentru prima dată grațierea regală și eliberarea din detenție.

·         1820: Comandantul american Nathaniel Palmer a descoperit Antarctica. Antarctica este regiunea polară din sudul Pământului care cuprinde continentul Antarctida și porțiunile sudice din oceanele limitrofe. Este situată în regiunea antarctică din emisfera sudică, aproape în întregime la sud de cercul polar antarctic și este înconjurată de Oceanul Antarctic. Având 14,0 milioane de km pătrați, este al cincilea continent ca suprafață, după Asia, Africa, America de Nord și America de Sud. Aproximativ 98 % din suprafața Antarcticii este acoperită de o pătură de gheață cu grosimea medie de 1,6 km. Antarctica, în medie, este cel mai rece, uscat și vânturos continent, și are cea mai mare altitudine medie dintre toate continentele. Antarctica este considerată un deșert, cu precipitații anuale de numai 200 mm de-a lungul coastei și mult mai puține spre interior. Pe continent nu există nicio rezidență umană permanentă, dar între 1.000 și 5.000 de oameni locuiesc pe parcursul anului la stații de cercetare împrăștiate pe întreg continentul. Numai plantele și animalele adaptate la rece supraviețuiesc acolo, iclusiv pinguini și pinipede, nematode si multe tipuri de alge și alte organisme, precum și vegetație de tundră. Deși miturile și speculațiile despre un Terra Australis („Ținut de Sud”) datează din antichitate, prima reperare confirmată a continentului a avut loc în anul 1820 de către expediția rusă a lui Fabian Gottlieb von Bellingshausen și Mikhail Lazarev. Totuși continentul a rămas în mare măsură neglijat pentru restul secolului al XIX-lea din cauza mediului său ostil omului, a lipsei de resurse și izolare. Tratatul Antarctic din 1959 a fost semnat inițial de 12 țări; până în prezent au semnat tratatul 46 de țări. Tratatul interzice activități militare și mineritul de minerale, susține cercetările științifice și protejează ecozona continentului. În medie peste 4.000 de oameni de știință de multe naționalități și cu diferite interese de cercetare efectueză diverse experimente. Prima utilizare formală a numelui „Antarctida” („Antarctica”) drept nume de continent este atribuită cartografului scoțian John George Bartholomew în 1890. Numele „Antarctica” este versiunea romanizată a compusului din limba greacă ἀνταρκτική, antarktiké, femininul lui ἀνταρκτικός, antarktikos, însemnând „opusul nordului”.

·         1840: Are loc debutul lui Vasile Alecsandri în teatru cu piesa “Farmazonul din Hîrlău”, pusă în scenă de Costache Caragiale;(18 / 30 noiembrie 1840). Vasile Alecsandri (n. 21 iulie S.N. 2 august 1821, undeva în ținutul Bacăului, Moldova — d. 22 august S.N. 3 septembrie 1890, Mircești, județul Roman, România) a fost un poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, membru fondator al Academiei Române, creator al teatrului românesc și al literaturii dramatice în România, personalitate marcantă a Moldovei și apoi a României de-a lungul întregului secol al XIX-lea.

·         1840: Se înfiinţează la Sibiu in Transilvania, prima asociaţie a meşteşugarilor – Uniunea meseriaşilor (18 / 30 noiembrie), fiind urmată de asociaţii asemănătoare la Braşov (1841), Bistriţa, Mediaş (1844) şi Sighişoara (1847), avînd drept scop sprijinirea meşteşugarilor pentru a se putea adapta la cerinţele moderne şi ale producţiei industriale.

·         1864: Consiliul municipal a aprobat Stema noua a Bucurestiului, care avea ca element principal imaginea Sfintului Dimitrie Basarabov – patronul orasului. La data de 7 decembrie a aceluiaşi an, prin decret dat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza,  la propunerea ministrului Mihail Kogalniceanu, s-a hotarat noua imagine a stemei capitalei tarii. In centru era asezat Sfantul Mare Mucenic Dimitrie, ocrotitorul orasului Bucuresti. Numai că în privinţa stemei avem o poveste oarecum amuzantă…sau poate cu un anumit tâlc duhovnicesc. Echipa de specialişti în heraldică a comis o eroare, astfel că sfântul care apare în stema valabilă şi în zilele noastre este Sfântul Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir, cel care este prăznuit pe 26 octombrie, cu o zi înaintea Sfântului Dimitrie cel Nou, adevăratul protector al Bucureştilor, care este serbat pe data de 27 octombrie şi are moaştele în Catedrala patriarhală. Poate confuzia de demult a heralzilor este rodul unei smeriri cereşti a Cuviosului Dimitrie cel Nou, care a dorit să-şi cedeze locul în favoarea mucenicului. Deci, dintr-o confuzie, sfântul din stema Capitalei este purtător de suliţă, şi nu cu Psaltirea în braţe. Stema a fost schimbată în vremea comunismului, pentru a nu apărea în ea elemente religioase, dar după Revoluţie a fost readoptată în varianta iniţială, deci tot cu Mucenicul Dimitrie.

·         1874: România a aderat la Convenția internațională pentru înbunătățirea soartei militarilor răniți din armatele în campanie (Crucea Roșie), încheiată la 10/22 august 1864, la Geneva. Romania a devenit Parte semnatara la prima Conventie de la Geneva din 1864 si a ratificat-o in 1874. Doi ani mai tarziu, la 4 iulie 1876, a luat fiinta Societatea Crucea Rosie din Romania si si-a inceput activitatea in actualul sediu al Spitalului Coltea din Bucuresti. Printre semnatarii actului de infiintare a Crucii Rosii Romane, se regasesc importante personalitati ale vremii: Nicolae Cretzulescu, George Gr. Cantacuzino, C.A. Rosseti, Ion Ghica, Dimitrie Sturza, Gr.G. Cantacuzino si Dr. Carol Davila. Primul presedinte al Crucii Rosii Romane a fost Printul Dimitrie Ghica, in perioada 1876-1897. La nici trei saptamani de la infiintare, in ziua de 20 iulie 1876, prima ambulanta a Crucii Rosii Romane a plecat intr-o misiune umanitara pe frontul sarbo-turc de la sud de Dunare. Pe baza solidaritatii ce uneste Societatile Nationale surori, prima misiune a Crucii Rosii Romane avea menirea de a acorda ajutor medical militarilor raniti, indiferent de tabara din care faceau parte. In anii 1877-1878, in timpul Razboiului de Independenta, Crucea Rosie Romana a intervenit cu personal sanitar, ambulante si trenuri sanitare in sprijinul trupelor de campanie. A infiintat asezaminte spitalicesti in Bucuresti si in diferite orase din tara. Societati de Cruce Rosie din Germania, Italia, Belgia, Suedia si Franta au trimis ajutoare materiale si personal medical. Pe frontul de la Rahova, voluntarii Crucii Rosii s-au luptat sa limiteze ravagiile febrei tifoide. In 1885, a izbucnit primul razboi balcanic, iar Crucea Rosie Romana a propus guvernelor celor doua tari – Bulgaria si Serbia- sa accepte cate o ambulanta pentru ingrijirea ranitilor. Imediat dupa primirea acordului, doua ambulante au parasit tara, asigurand asistenta medicala unui numar de 625 de raniti si bolnavi. Formatiile sanitare romane dislocate in Serbia au avut in grija 3 spitale, cu un total de 110 paturi. Efortul material al Crucii Rosii s-a ridicat la suma de 40 000 lei. Priceperea si grija dovedite de doctorii romani au fost apreciate in mod deosebit de catre guvernele ambelor tari beligerante. Intre anii 1888 si 1892, societatea si-a extins activitatea prin organizarea de cursuri speciale pentru pregatirea surorilor de caritate. In 1891, s-a infiintat scoala permanenta pentru infirmiere, iar un an mai tarziu s-a infiintat un spital scoala cu 10 paturi. Profitand de o perioada de pace, Crucea Rosie Romana a continuat sa se organizeze si sa se pregateasca, atat din punct de vedere material, cat si din punctul de vedere al personalului, pentru a putea fi in masura sa actioneze cat mai eficient in cazuri de necesitate. In 1913, in timpul celui de-al doilea razboi balcanic, personalul Spitalului Mobil al Crucii Rosii Romane a acordat asistenta militarilor bolnavi de holera pe teritoriul statului bulgar. Odata cu reintoarcerea trupelor in tara, holera asiatica s-a intins si in Romania, afectand un numar mare de oameni din judetele Romanati, Dolj si Teleorman. Crucea Rosie a fost si de aceasta data solicitata de autoritati si a intervenit cu corturi de mare capacitate, materiale sanitare si cu echipe medicale, reusind sa ingrijeasca si sa salveze mii de bolnavi. In scrisoarea de multumire adresata presedintelui Crucii Rosii Romane de atunci, Alexandru Marghiloman, dr.Laugier, medicul sef al judetului Dolj, scria: ”Cu multumire constat ca au stins complect epidemia de holera in cel mai scurt timp posibil, dand totdeodata ingrijiri constiincioase si pricepute bolnavilor”. Crucea Rosie avea in acea perioada echipe medicale mobile, dar si un laborator de bacteriologie, unde au fost efectuate peste 7000 de analize medicale, ”interesand populatia a 44 de comune contaminate cu holera”. Prin Statulul Crucii Rosii, adoptat in 1876, femeile nu puteau face parte din conducerea Societatii. De aceea, in 1906, au pus bazele “Societatii de Cruce Rosie a doamnelor din Romania”, prima presedinta aleasa fiind Irina Campineanu. Societatea activa in paralel cu cea infiintata in 1876 si se ocupa cu strangerea de fonduri pentru ajutorarea in caz de razboi si calamitati, pregatea personal voluntar, coopta doamne devotate din aproape toate orasele tarii. In 1915, Adunarea Generala a Societatii Nationale de Cruce Rosie a aprobat fuziunea celor doua entitati. Cu acest prilej, Regina Maria, sub al carei patronaj se afla Crucea Rosie la acea vreme, a adresat romanilor urmatorul mesaj: „Crucea Rosie, nadejdea tuturor in timp de pace, ca si in razboi, nu trebuie sa piara. Cu totii, de la mic la mare sa o sprijinim cu evlavie, cu insufletire, cu nesfarsita dragoste”.

·         1883: Orarul căilor ferate americane a fost standardizat, fixându-se un singur fus orar pe întreg teritoriul Statelor Unite.

·         1903: Statele Unite a obtinut exclusivitate in ce priveste administrarea Canalului Panama. 

·         1905: Prințul Carl al Danemarcei devine regele Haakon al VII-lea al Norvegiei.

·         1918: (Pe stil vechi! În Transilvania era 1 decembrie) A avut loc la Alba Iulia Marea Adunare Națională, cu participarea a peste 100.000 de români veniți din toate ținuturile Transilvaniei, Maramureșului, Crișanei șiBanatului pentru a consfinți, liberi, unirea cu România.

·         1918: (18 noiembrie pe stil vechi/ 1 decembrie s.n), inca in vigoare in Vechiul Regat), Ferdinand I, in uniforma de Maresal al României si Regina Maria, in uniforma de colonel al Regimentului 4 Rosiori, pe care il comanda onorific din 1915, intrau in Bucurestiul eliberat, pe sub un arc de triumf construit din lemn pe Calea Victoriei. Calare, în fruntea armatei române si a detasamentelor franceze si engleze, perechea regala  a strabatut Bucurestiul de la Mogosoaia pâna la Statuia lui Mihai Viteazul de la Universitate, unde a primit defilarea trupelor. În istoria ierarhiei militare româneşti, gradul de mareşal a aparut in aceasta zi, când pe Dealul Mitropoliei în asistenţa mulţimii, a mitropolitului Pimen al Moldovei, a generalului francez  Berthelot, a comandanţilor de oşti, generalul Eremia Grigorescu, ministrul de război roman, dădea citire primei cărţi de mareşal acordată regelui Ferdinand, zis cel Loial sau Întregitorul, în calitatea sa de comandant al Armatei române. Emoţionat, regele s-a  adresat  generalilor de armată cu cuvintele: „Se cuvine şi dumneavoastră celor ce aţi comandat armate în războiul nostru să fiţi înălţaţi la gradul de mareşal.”

·         1918: Letonia si-a declarat independenta fata de Rusia. 

·         1926: George Bernard Shaw refuză sa accepte banii pentru Premiul Nobel, spunând: "Pot să-l iert pe Alfred Nobel pentru că a inventat dinamita, dar numai o persoană diabolică a putut să inventeze Premiul Nobel". George Bernard Shaw (n. 26 iulie 1856, Dublin – d. 2 noiembrie 1950, Ayot Saint Lawrence), scriitor irlandez, laureat al premiului Nobel pentru literatură în 1925, considerat de unii critici ca unul din cei mai importanți dramaturgi de limbă engleză de la William Shakespeare. Shaw s-a făcut cunoscut atât ca autor de piese de teatru, cât și în calitate de critic de artă și publicist politic.

·         1928: Mickey Mouse, cunoscutul personaj din desenele animate ale lui Walt Disney, și-a facut pentru prima oară aparitia la "Colony Theatre" din New York, în filmul intitulat "Steamboat Willie".

·         1959: A avut loc premiera productiei cinematografice “Ben-Hur” a lui William Wyler, evenimentul avind loc la New York. 

·         1963: Are loc premiera filmului istoric “Tudor”, în regia lui Lucian Bratu, film de referință în istoria cinematografului românesc care evocă mișcarea istorică de la 1821.

·         1963: Primul telefon cu taste este introdus în circuitul comercial din SUA.

·         1969: Astronauţii americani Conrad si Bean au păşit pe Lună, in timpul misiunii spatiale Apollo 12. A fost a sasea misiune spatiala din cadrul progranului Apollo, si a doua misiune in care un echipaj uman a pasit pe Luna.
Pilotul Modulului de Comanda Richart Gordon Jr. a ramas pe orbita lunara cat timp Modulul Lunar a aselenizat la Nord Vest de craterul Surveyor in “The Ocean of Storms”. Plecaţi în data de 14 noiembrie de pe Pământ, au ajuns pe Lună dupa 4 zile. Charles Conrad şi Alan Bean au reuşit să coboare pe Lună dupa a doua încercare si au rămas pe suprafaţa Lunii timp de 31 de ore şi jumătate, timp în care au realizat diverse experimente ştiinţifice. Conrad şi Bean au aterizat la sol cu ALSEP (Apollo lunar surface experiment package), o staţie de cercetare automată concepută pentru multiple experimente, care a fost de asemenea utilizată si în misiunile următoare. De asemenea s-au recoltat 34,4 kg de probe lunare. Locul ales pentru aterizarea modulului pe Lună a fost cel al sondei spaţiale Surveyor 3, pe care astronauţii au regăsit-o şi de pe care ei au au prelevat diverse piese. Reîntoarcerea pe Terra a avut loc pe 24 noiembrie 1969.

·         1976: Parlamentul spaniol a aprobat un proiect de lege care viza instaurarea democrației, dupa 37 de ani de dictatură.

·         1978: România intra, ca membru deplin, în Biroul "Grupului celor 77" din cadrul UNESCO.

·         1978: A avut loc cea mai mare sinucidere colectiva din timpurile moderne, in colonia de la Jonestown din Guyana (America de Sud), 913 de adepti ai sectei "Templul popoarelor", dintre care 276 de copii, luandu-si viata.  Cel care i-a indemnat pe sectanti sa recurga la fatalul gest a fost liderul spiritual al acestora, Jim Jones, care a intemeiat secta in 1956 in Statele Unite. Majoritatea adeptilor a consumat o bautura cu cianura si sedative, iar cei care au refuzat au fost impuscati din ordinul lui Jones. Trupurile neinsufletite ale oamenilor erau imprastiate in intreaga colonie.  Sinciderea colectiva a survenit la scurta vreme dupa ce congresmanul american Leo Ryan a fost ucis in timp ce incerca sa afle ce se ascunde in spatele gardurilor coloniei intemeiate de liderul “Templul poparelor”.  Congresmanul a primit informatii despre violentele ordonate de Jones impotriva adeptilor sai, astfel incat s-a deplasat in Guyana impreuna cu o echipa de jurnalisti pentru o ancheta la fata locului. Ryan a ajuns in Jonestown in 17 noiembrie si i-a intervievat pe cativa dintre sectanti in legatura cu viata in colonie. Pe cand dorea sa paraseasca zona, politicianul a fost prima data atacat cu un cutit si apoi impuscat de o garda de corp a liderului spiritual. 
 Stiind ca acest incident va avea repercusiuni grave, Jones le-a ordonat adeptilor sai sa isi curme viata, chiar el servindu-le “cocktail-ul” mortal. Jones s-a sinucis si el tragandu-si un glont in cap. Fortele de ordine au fost alertate de unul dintre membrii sectei care a reusit sa evadeze din colonie in timpul ritualului, acestea intrand in Jonestowan a doua zi dupa sinuciderea colectiva. Imaginile de la fata locului au socat lumea intreaga, corpurile celor peste 900 de oameni fiind cazute unul langa celalat in jurul celui care le-a fost lider. Mai putin de 12 persoane au reusit sa scape din iadul creat de intemeietorul “Templului popoarelor”. 
Jim Jones s-a facut remarcat in anii’ 50 cand a infiintat secta care propovaduia egalitatea raselor, fapt ce a atras o multime de americani de culoare. Numarul adeptilor a crescut de la an la an, Jones folosindu-se de charisma sa si de diverse tertipuri, inclusiv false vindecari miraculoase. Secta a fost obiectul unei anchete in anii ’70, Jones fiind acuzat de evaziune fiscala, dar si de abuzuri fizice si psihice asupra membrilor. Datorita acestor acuze, Jones a decis sa se retraga si, in 1978, a pus bazele coloniei agricole in jungla din Guyana, un loc ferit de ochii autoritatilor si presei. 

·         1989: Peste 50.000 de bulgari ies in strada la Sofia cerand reformearea regimului comunist. Un  astfel de protest în Bulgaria ar fi fost de neconceput cu  doar o lună în urmă. A fost  cea mai mare demonstraţie din Bulgaria postbelica, protestatarii  scandand: “Vrem democraţie acum!” si cerand alegeri libere, o nouă Constituţie şi demiterea  membrilor conservatori din  Biroul Politic al Partidului Comunist.

·         1991: În timpul războiului de independență al Croației, Armata Populară Iugoslavă a capturat orașul croat Vukovar după un asediu de 87 de zile. *Victorie à la Pirus =  O victorie pirică este o victorie obținută cu un uriaș cost pentru învingător. Expresia este legată de regele Pirus al Epirului, care i-a învins pe romani la Heraclea și Asculum în 279 î.d.Hr., dar a suferit pierderi de neînlocuit în timpul luptelor, ceea ce a dus la pierderea în cele din urmă a războiului piric. Plutarh relatează reacția lui Pirus la felicitările primite din partea supușilor: “Încă o victorie ca asta și suntem terminați. ” De vreme ce fraza este asociată în special cu bătăliile militare, prin analogie, termenul este folosit și în domeniul afacerilor, al politicii, în cel juridic și sportiv pentru a descrie o victorie ruinătoare pentru învingător. Asediul Vukovarului (în croată Bitka za Vukovar) a fost o luptă care a durat 87 de zile, desfășurată în orașul Vukovar din estul Croației. Asedierea orașului s-a făcut de către Armata Populară Iugoslavă (Jugoslovenska Narodna Armija – JNA), sprijinită de diverse forțe paramilitare sârbe, cu intenția de a desprinde localitatea de Croația și de a o anexa Republicii Sârbe Krajina, care să formeze o uniune cu Serbia și Muntenegru. Asediul s-a desfășurat între august și noiembrie 1991, în timpul Războiului Croat de Independență. Orașul a fost apărat de diverse detașamente militare croate și de voluntari. Asediul s-a terminat cu înfrângerea Gărzii Naționale Croate (Zbor Narodne Garde – ZNG), distrugerea Vukovarului, moartea a cel puțin 3,000 de persoane, precum și purificarea etnică a cel puțin 20,000 de croați din oraș și din împrejurimi. În actul de acuzare împotriva fostului președinte iugoslav Slobodan Miloșevici, Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie a oferit o descriere sumară a evenimentelor:
„Spre sfârșitul lui august, Armata Populară Iugoslavă a instaurat asediul asupra orașului Vukovar. La jumătatea lui octombrie 1991, toate celelalte orașe cu majoritate croată din Slavonia Orientală fuseseră cucerite de forțele sârbe, mai puțin Vukovar. Locuitorii de altă origine decât cea sârbă au devenit subiectul unui brutal regim de ocupație bazat pe persecuții, crime, tortură și alte acte de violență. Aproape întreaga populație care nu era de origine sârbă a fost până la urmă ucisă sau expulzată din zonele ocupate. Asediul Vukovarului a continuat până pe 18 noiembrie 1991, când orașul a căzut în mâinile forțelor sârbe. În timpul celor trei luni de asediu, orașul a fost aproape complet distrus de bombardamentele JNA și sute de persoane au fost ucise. Când JNA și forțele sârbe au ocupat orașul, alte sute de croați au fost ucise de trupele sârbești. Populația nesârbească a orașului a fost expulzată la câteva zile de la căderea orașului în mâna forțelor sârbe.” Conform unor estimări, artileria sârbă a tras până la un milion de obuze către Vukovar.  A fost primul oraș european ras de pe fața pământului de la Al Doilea Război Mondial. Oficialii croați au estimat costul pagubelor la 2.5 miliarde de dolari. Deși bătălia a reprezentant o pierdere semnificativă și simbolică pentru Croația, care nu a recâștigat controlul orașului decât în 1998, când refugiații croați au putut, în sfârșit, să se întoarcă la casele lor,  a fost totuși o victorie foarte costisitoare pentru Armata Populară Iugoslavă și a câștigat sprijin internațional pentru independența Croației. De asemenea, este considerată un punct de cotitură în desfășurarea războiului.

·         1996: Biroul Electoral Central a comunicat rezultatele turului al doilea al alegerilor prezidentiale. Conform datelor BEC, Emil Constantinescu a obtinut 54,41%, iar Ion Iliescu 45,59% din voturi. 

·         1997 - Irakul şi Rusia elaborează un plan de rezolvare a crizei, după care Bagdadul acceptă revenirea imediată a tuturor inspectorilor.

·         1999:  Guvernul adopta Ordonanța de Urgență privind înființarea Agenției pentru Protecția Drepturilor Copilului și reorganizarea activității de protecție a copilului, îndeplinind astfel una din condițiile impuse pentru începerea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană.

·         1999 - Istanbul, Summit OSCE (18–19.11.). Cele 54 de tari membre ale organizatiei semneaza o “Carta a Securitatii”, care confirma principiile europene de conduita si sporeste capacitatile de interventie ale OSCE. Treizeci de tari, între care SUA si Rusia, semneaza tratatul care limiteaza Fortele Conventionale în Europa si reduce cu zece procente plafonul armamentelor existente.

·         2002: Bursa de Valori București a fost admisă ca membru corespondent al Federației Europene a Burselor de Valori, care cuprinde 31 de membri plini și 8 asociați din rândul burselor mari din Europa.

·         2002: Se deschide primul Muzeu de matematică din lume la Gießen. Gießen este un oraș universitar și centrul administrativ al districtului cu același nume orașul fiind pe locul 8 ca mărime în landul Hessen, Germania. Cetatea Gießen este întemeiată de Wilhelm von Gleiberg în anul 1152 mutându-se din cetatea Gleiberg aici, la nord-vest la distanța de 5 km de localitate o parte din cetatea veche există și azi. In secolul VIII – X este sub stăpânirea francilor de est (Konradinilor), după care urmează domnia Casei de Luxemburg (secolul XI – XIII) prin moștenire va fi obținut o parte din ținutul de pe Lahn de Wilhelm von Gleiberg. Primele dovezi scrise despre localitate datează din 1197, iar în 1248 este Gießen pentru prima oară menționat ca oraș. In anul 1264 aparține localitatea de principatul Hessen (un principat de pe cursul mijlociu al Rinului și Neckarului cu rezidența în Gudensberg ulterior în Kassel) în 1300 va fi întemeiată cetatea de azi, în 1325 este întemeiat „orașul nou” iar din 1370 există în oraș un primar cu un consiliu. Privilegiille comerciale ale unui oraș sunt acordate în anul 1442, primăria veche (din 1450) vor fi distruse prin bombardamentele din 1944. În 1535 Philipp der Großmütige (1504 – 1567) consolidează fortificația cetății, în același an i-a naștere „Cimitirul vechi” și „Cetatea Nouă”. La data de 27 mai 1560 un incendiu distruge partea de nord a orașului. In 1605 este înființat liceul „Gymnasium Ludovicianum” cu o secție de limbă latină, iar în timpul lui împăratului Rudolf II (1552 – 1612) la data de 19 mai 1607 se înființează Universitatea, doi ani mai târziu i-a naștere „Grădina Botanică” (cea mai veche din Germania) Intre anii 1634 – 1635 o epidemie de pestă decimează populația orașului, în secolul XVIII regiunea este de mai multe ori stăpânită de trupe străine și pustiită de războaie.  Orașul devine în 1803 capitala provinciei „Oberhessen” din cadrul principatului „Hessen”. In anii 1824 – 1852 predă la Universitate chimistul Justus Liebig (1803 – 1873). Febra Revoluției din 1848 a cuprins și orașul Gießen un student fiind omorât, un an mai târziu orașul este legat la rețeaua de cale ferată. O dezvoltare economică cu o extindere a orașului are loc în timpul primarului August Bramm (1875-1889), în 1855 este înființată organizația pompierilor voluntari, iar din 1867 staționează în localitate o garnizoană militară. Intre anii 1879 – 1888 predă la Universitate Wilhelm Conrad Röntgen (fizician german descoperitorul Razelor Roentgen (1845 – 1923)). În 1893 este sfințită biserica evanghelică „Johanneskirche”, iar în 1907 este deschis un teatru, din 1894 funcționează sistemul de circulație a orașului prin omnibuse trase de cai, iar din 1909 apare primul tramvai electric.

·         2006: Senatul SUA votează în favoarea unei noi extinderi a NATO.
*  2013: NASA lansează sonda spațială MAVEN pentru a studia atmosfera planetei Marte.

Nașteri

·         709:  S-a nascut  imparatul Kōnin (Kōnin Tennō), al 49-lea imparat al Japoniei  conform ordinii traditionale de succesiune. A domnit din 770 pana in anul 781 si a decedat in data de 11 ianuarie 782.

·         1527: S-a nascut pictorul italian Luca Cambiaso; (m.1585).

·         1630: Eleonora Gonzaga (n. 18 noiembrie 1630 – d. 6 decembrie 1686) a fost soția împăratului Ferdinand al III-lea al Sfântului Imperiu Roman.

Eleonora Gonzaga

Părinți Charles Gonzaga[*] Maria Gonzaga, Duchess of Montferrat[*]  Frați și surori Charles II, Duke of Mantua and Montferrat[*]  Căsătorită cu Ferdinand al III-lea, Împărat Roman Copii Eleanor, regină a Poloniei Maria Anna Josepha, Prințesă Palatină

·         1647: S-a născut filosoful Pierre Bayle; (m. 28 decembrie 1706).
* 1662: Prințesa Anne Élisabeth a Franței (n. 18 noiembrie 1662 - d. 30 decembrie 1662) a fost al doilea copil și prima fiică a regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și a soției acestuia, Maria Tereza a Austriei.

Născută la Louvre în Paris, a fost numită după bunicile sale: Ana de Austria și Elisabeta a Franței. Ca fiică a unui monarh francez a fost Fille de France. Mica prințesă a tăit 48 de zile și a fost înmormântată al Biserica St Denis.

Prințesa Anne Élisabeth

Fille de France

Părinți Ludovic al XIV-lea al Franței Maria Tereza a Austriei  Frați și surori Françoise-Marie de Bourbon Louise-Françoise de Bourbon Marie Anne de Bourbon Prințesa Marie-Thérèse a Franței Louise Marie Anne de Bourbon[*] Prințesa Marie Anne a Franței Philippe-Charles al Franței Louis, Conte de Vermandois Louis-Auguste de Bourbon, duce du Maine Louis César, Conte de Vexin Louis François, Duke of Anjou[*] Louis-Alexandre de Bourbon, conte de Toulouse Ludovic, Delfin al Franței

·         1772: Friedrich Ludwig Christian, cunoscut drept Louis Ferdinand (n. 18 noiembrie 1772 – d. 10 octombrie 1806), a fost prinț al Prusiei și soldat în războaiele napoleniene.

Louis Ferdinand s-a născut la Schloß Friedrichsfelde în apropiere de Berlin. A fost al treilea fiu al Prințului Augustus Ferdinand al Prusiei și al Elisabetei Louise de Brandenburg-Schwedt. A fost nepotul regelui Frederic cel Mare. La naștere a primit numele de Friedrich Ludwig Christian.

Zvonurile vremii au sugerat că tatăl său biologic nu a fost Prințul Ferdinand ci administratorul mamei sale, Friedrich Wilhelm Carl Graf von Schmettau, sau ar fi putut fi Ducele Karl Wilhelm Ferdinand de Brunswick-Wolfenbüttel. Totuși, mai degrabă acestea au fost doar "zvonuri și bârfe" și nu există nici o dovadă în acest sens.

A participat la Războaiele Revoluției Franceze și a fost rănit în timpul Atacului de la Mainz (1793). În 1806 el a fost unul dintre principalii adepți ai reluării războiului împotriva lui Napoleon și a Primului Imperiu francez, declanșând Războiul celei de-a Patra Coaliții.

A murit în timpul angajamentului de deschidere a războiului, în Bătălia de la Saalfeld. Louis Ferdinand a fost la comanda celor 8.300 de oameni care au avansat împotriva corpului V al mareșalului Jean Lannes în timp ce aceștia încercau să iasă din trecătorile Munților Pădurea Turingiei. În această luptă mareșalul a angajat o forță franceză mult mai mare (12.800 de oameni), condusă de Lannes însuși. Francezii au avut la picioare un sol mai mare în timp ce prusacii au avut în spate râul Saale, care făcea retragerea dificilă. Aflat în netă inferioritate numerică și în imposibilitatea de a rezista, Louis Ferdinand a fost ucis de intendentul Guindey al regimentului 10 de husari după ce a refuzat oferta de a se preda și l-a rănit pe sergentul francez.^[4] Ca lider proeminent al curții prusace, moartea sa a fost profund resimțită.

Prințul Louis Ferdinand von Preußen: Skizze zu op. 4

În afară de a fi militar, Louis Ferdinand a fost, de asemenea, un muzician talentat și compozitor. Johann Friedrich Reichardt, capelmaistru al lui Frederic al II-lea și Frederic Wilhelm al II-lea, l-a considerat un mare pianist. De timpuriu Louis Ferdinand a început să compună muzică, însă a fost recunoscut pentru activitățile sale de compoziție mai târziu. Lucrările sale timpurii au fost efectuate de către orchestra Prințului Henric, fratele lui Frederic al II-lea. Mai târziu, Prințul Louis Ferdinand a frecventat mai multe saloane din Berlin, unde a improvizat adesea la pian.

În cercul lui de cunoscuți au fost figuri ca: Schlegel, Wackenroder și Tieck, toți aceștia erau extrem de interesați de muzică. Ludwig van Beethoven i-a dedicat Prințului Concertul pentru pian nr. 3 ca semn de stimă pentru felul cum cânta la pian.^[5] De asemenea, L'art de varier a lui Anton Reicha a fost scrisă pentru el.

În 1842, Franz Liszt a scris Élégie sur des motifs du Prince Louis Ferdinand de Prusse, S. 168.

În 1800 Louis-Ferdinand a fost abordat de ducesa de Courlande pentru a se căsători cu fiica ei cea mare, Wilhelmine, prințesă de Sagan. În ciuda sprijinului prințesei Radziwill, sora lui Louis Ferdinand, regele Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei s-a opus căsătoriei în ciuda faptului că fata era bogată și o mare frumusețe însă nu avea sânge regal.

Mai târziu, Louis Ferdinand s-a căsătorit morganatic cu contesa Marie Adélaide de la Grange cu care a avut doi fii gemeni:

• Theodor Friedrich Klitsche (1799–1868), general de brigadă în regatul Neapolelui.^[6] Fiica lui, Antonietta Klitsche de la Grange (1832-1912), a fost o scriitoare celebră.
• Wilhelm Klitsche (1799–1820), a murit după ce în 1815 a fost rănit de un soldat prusac.

El a avut și trei copii nelegitimi:

Cu Eberhardine Charlotte Justine von Schieben:

• Caroline Henriette Bentley (n. 1789, Berlin)

Cu Friederike Susanne Henriette Fromme:

• Heinrich Ludwig von Wildenbruch (n. 28 martie 1803, Berlin - d. 29 noiembrie 1874); s-a căsătorit prima dată la 9 august 1837 cu Ernestine von Langen (1805–1858); a doua oară s-a căsătorit la 26 aprilie 1860 cu Flora Nicolovius (1811-1879). Ea a fost fiica ministrului prusac Georg Heinrich Ludwig Nicolovius și a soției acestuia, Luise Maria Anna, născută Schlosser, fiica lui Johann Georg Schlosser și nepoata lui Goethe.
• Émilie Henriette Luise Blanca von Wildenbruch (n. 22 august 1804, Berlin - d. 20 aprilie 1887)

Prințul Louis Ferdinand

Portret al lui Louis Ferdinand Prinț al Prusiei, de Jean-Laurent Mosnier, 1799 Părinți Prințul Augustus Ferdinand al Prusiei Margravine Elisabeth Louise of Brandenburg-Schwedt[*]  Frați și surori Prince Augustus of Prussia[*] Prințesa Louise a Prusiei  Căsătorit cu Marie Adelaide de la Grange Copii Theodor Friedrich Klitsche de la Grange

·         1774: Wilhelmine a Prusiei, soția regelui William I al Olandei (d. 1837)

·         1786: S-a născut compozitorul şi dirijorul Carl Maria von Weber, considerat părintele operei romantice germane (opera „Der Freischutz”, 1821); (d. 05.06.1826).

·         1787: Louis Jacques Mandé Daguerre, pictor francez, cel care a descoperit primul procedeu de fotografiere (d.1851)
* 1815: Lorenz von Stein (n. 18 noiembrie 1815, Eckernförde, Germania – d. 23 septembrie 1890,^[1][2] Hadersdorf-Weidlingau[*], Austria) a fost un economist, sociolog și profesor de administrație publică german. În calitate de consilier al Japoniei în epoca Meiji, vederile politice conservatoare ale sale au influențat elaborarea Constituției Imperiului Japonez

Stein s-a născut în orașul maritim danez Borby (astăzi inclus în orașul Eckernförde) din Schleswig-Holstein sub numele de Wasmer Jacob Lorentz. A studiat filosofia și jurisprudența la universitățile din Kiel și Jena în perioada 1835-1839 și la Universitatea din Paris în 1841-1842. Între anii 1846 și 1851 Stein a fost profesor asociat la Universitatea din Kiel și a îndeplinit, de asemenea, funcția de membru al Parlamentului de la Frankfurt în 1848. Aderarea sa la cauza independenței Ducatului Schleswig, pe atunci parte a Danemarcei, a dus la concedierea sa în 1852.

În 1848 Stein a publicat o carte intitulată Die sozialistischen und kommunistischen Bewegungen seit der dritten französischen Revolution, în care a introdus termenul „mișcare socială” în discuțiile științifice - înfățișând efectiv în acest fel lupta politică drepturile sociale înțelese ca drepturi de bunăstare.

Această temă a fost reluată în 1850, când Stein a publicat o carte intitulată Geschichte der sozialen Bewegung in Frankreich von 1789 bis auf unsere Tage. Pentru Stein, mișcarea socială a fost înțeleasă în principiu ca o mișcare de la societate către stat, cauzată de inegalitățile din economie, transformând proletariatul în forță politică reprezentativă. Cartea a fost tradusă în limba engleză de Kaethe Mengelberg și publicată de Bedminster Press în 1964 (Cahman, 1966).

Din 1855 până la pensionarea sa în 1885, von Stein a fost profesor de economie politică la Universitatea din Viena. Lucrările sale din acea perioadă sunt considerate ca bază a științei administrației publice. El a influențat, de asemenea, practica finanțelor publice.

În 1882 primul ministru japonez Itō Hirobumi a condus o delegație în Europa pentru a studia sistemele administrative occidentale. Membrii delegației au mers mai întâi la Berlin, unde au fost instruiți de Rudolf von Gneist, și apoi de Viena, unde Stein preda ca profesor la Universitatea din Viena. La fel ca în cazul lui Gneist, mesajul lui Stein adresat delegației japoneze a fost că votul universal și politica de partid trebuiau evitate. Stein a afirmat că statul era mai presus de societate și că scopul statului era acela de a realiza reforma socială, care să fie pusă în aplicare de la nivelul monarhiei până la oamenii de rând.

Cu toate acestea, Stein este cel mai bine cunoscut pentru faptul că a aplicat dialectica lui Hegel în domeniul administrației publice și a economiei naționale pentru a îmbunătăți sistematica acestor științe, deși el nu a neglijat aspectele istorice.

Stein a analizat starea claselor sociale ale timpului său și o raportează la statul care practică o economie a bunăstării. El a realizat o interpretare economică a istoriei care a inclus conceptele de proletariat și lupta de clasă, dar a respins procedura revoluționară de îmbunătățire a situației clasei muncitoare. În ciuda unei asemănări a ideilor sale cu cele ale marxismului, amploarea influenței lui Stein asupra lui Karl Marx este incertă. Cu toate acestea, Marx arată prin câteva observații despre von Stein împrăștiate în scrierile sale că citise cartea lui din 1842 despre gândirea comunistă din Franța. De exemplu, în Ideologia germană (1845-1846), Stein este menționat, dar numai ca autor al cărții Der Sozialismus und Communismus des heutigen Frankreich (1842). Chiar dacă von Stein, în câteva cazuri, îl menționează pe Marx, o influență inversă pare a fi mai puțin probabilă.

Stein a murit la domiciliul său din Hadersdorf-Weidlingau din districtul Penzing al Vienei și a fost îngropat în cimitirul protestant Matzleinsdorf.

Lucrări:

• Der Sozialismus und Communismus des heutigen Frankreich, Leipzig, 1842; ed. a II-a, 1847.
• Die sozialistischen und kommunistischen Bewegungen seit der dritten französischen Revolution, Stuttgart, 1848.
• Geschichte der sozialen Bewegung in Frankreich von 1789 bis auf unsere Tage, Leipzig, 1850, 3 vol.
• Geschichte des französischen Strafrechts, Basel, 1847.
• Französische Staats- und Rechtsgeschichte, Basel, 1846-1848, 3 vol.
• System der Staatswissenschaft, Vol. I: Statistik, Basel, 1852; Vol. II: Gesellschaftslehre, Basel, 1857.
• Die neue Gestaltung der Geld- und Kreditverhältnisse in Österreich, Viena, 1855.
• Lehrbuch der Volkswirtschaft, Viena, 1858; ed. a III-a, Lehrbuch der Nationalökonomie, 1887.
• Lehrbuch der Finanzwissenschaft, Leipzig, 1860; ed. a V-a, 1885-1886, 4 vol.
• Die Lehre vom Heerwesen, Stuttgart, 1872.
• Verwaltungslehre, Stuttgart, 1865-1884, 8 vol.
• Handbuch der Verwaltungslehre, Stuttgart, 1870; ed. a III-a, 1889, 3 vol.

Lorenz von Stein

·         1832: S-a nascut Adolf Erik Nordenskiöld, explorator și geolog finlandezo-suedez (d. 1901). Adolf Erik Freiherr von Nordenskiöld (n. 18 noiembrie 1832, Helsinki, Finlanda — d. 12 august 1901, Södermanland), baron în Suedia, profesor în Stockholm, explorator al Regiunii Polare, cartograf cu origini suedezo-finlandeze.

·         1836: William S. Gilbert, scriitor englez (d. 1911)

·         1836: S-a nascut Cesare Lombroso, medic si antropolog italian, precursor al criminologiei moderne („Omul criminal”); (d. 19.10.1909).

·         1839: August Kundt, fizician german (d. 1894)
* 1846: Alexandru Tell (n. 18 noiembrie 1846, București - d. ianuarie 1925, București), a fost un general de divizie, pedagog și publicist militar român, directorul „Revistei Armatei” și „Revistei Artileriei”.

Alexandru a fost cel mai tânăr fiu al generalului și omului politic român Christian Tell (1808-1884) și al Târșiței Ștefănescu, fiica unui mic boier oltean. Soții au avut 13 copii: șapte fete și șase băieți, Alexandru fiind al treilea fiu.^[1][2]

Alexandru Tell s-a căsătorit la 8 aprilie 1879 cu Elena Perticari (de care a divorțat în 1885), cu care a avut doi fii: Alexandru (n. 4 ianuarie 1880, București) și Alexandru Cristian (n. 20 decembrie 1880, București - d. 22 septembrie 1939, Râmnicu Sărat). Ultimul a fost avocat, publicist, scriitor, comandant legionar și șef legionar al județului Romanați (actual județul Olt). Arestat în 1938, condamnat la 7 ani închisoare, în procesul elitei legionare din iulie 1938 și deținut în închisoarea Râmnicu Sărat, a fost asasinat de autorități la Râmnicu Sărat în noaptea de 21/22 septembrie 1939, în masacrul elitei legionare, fiind apoi reabilitat prin rejudecarea în 1940 a procesului din 1938. Reînhumat la Predeal în 1940, a fost scos și adus de mama sa în București, în cripta familiei Tell de la Cimitirul Bellu

Carol I la bateria de artilerie din Calafatl

Asaltul asupra redutei Bucova, în apropiere de Plevna, 1877

Biografie

Cariera militară

Tell a fost trimis la vârsta de 13 ani să urmeze Școala Militară din București (1859). După absolvirea studiilor, a fost înaintat la gradul de sublocotenent (10 iulie 1864), obținând un concediu spre a merge în Franța, la Politehnica din Paris, precum și la „Școala Specială de Artilerie și Geniu” (École d'application de l'artillerie et du génie) din Metz, unde s-a perfecționat în arma artilerie. După revenire în țară a devenit locotenent pe 1 august 1868, apoi căpitan pe 1 ianuarie 1871, deținând diferite funcții în Direcția Armelor Speciale (artilerie și geniu) din Ministerul de Război.^[4]

În ziua de 1 ianuarie 1876 a fost numit maior și director al Direcției Armelor Speciale, apoi, în Războiul de Independență al României, comandant al divizionului 2 din Regimentul 2 Artilerie (1877-1878). În fruntea bateriilor sale, a luat parte la bombardarea Vidinului de la Calafat și la luptele din jurul Plevnei, evidențiindu-se mai ales în luptele de la Opanez din 28 noiembrie 1877, apoi la Vitbol și Nazir-Mahala, Belarada, Novo Selo și Tatargic, precum și la toate acțiunile de la sud de Vidin, la 1 martie 1878, revenind în parcul din Calafat unde se afla în iulie 1877. Tunurile divizionului său, alături de cele ale Regimentului 1 artilerie, au grăbit ocuparea marilor redute turcești. Pentru meritele dobândite în acest război a fost decorat cu Ordinul „Virtutea Militară” de aur.^[5]

Pe 8 aprilie 1881 ofițerul a devenit locotenent-colonel precum director al Arsenalului și Pirotehniei Armatei până în 1883, după acea comandant al Regimentului 1 Artilerie (1885), Regimentului 4 Artilerie (1885), Regimentului 5 Artilerie (1886-1887) precum șef de stat major al Corpului 1 Armată, în sfârșit al Regimentului 7 Artilerie (1887-1888). Între 1888-1889 a fost comandant al Școlii Speciale de Artilerie și Geniu.^[6][7]

Cu avansarea sa la rangul de colonel, pe 16 aprilie 1889, a căpătat diferite funcții în rând: comandant al Brigăzii 2 Artilerie (1889-1890), comandant al garnizoanei București (1890-1891), comandant al Brigăzii 1 Artilerie (1891), ajutor al Inspectorului Artileriei (1891-1893), comandant al Școlii de ofițeri de infanterie (1893-1894), șef de stat major al Corpului 4 Armată (1895-1897), iar de la 1897-1899 comandant al artileriei Cetății București.^[4]

Pe 24 aprilie 1899, Alexandru Tell a fost numit general de brigadă și comandant al Brigăzii 3 Artilerie (1899-1900), apoi al artileriei Corpului 2 Armată (1900-1902). Avansat la gradul de general de divizie a preluat responsabilitatea mai întâi peste Diviziei 1 Infanterie (1902-1904), după acea a Diviziei 8 Infanterie (1904-1907).

În 1907, la vârsta de 61 de ani, generalul a demisionat intrând la pensie, convins că într-o armată mică limita maximă de vârstă nu trebuia să treacă de 60 de ani, dar a continuat să activeze mulți ani în fruntea Societății "Virtutea Militară" a ofițerilor veterani și să conducă „Revista Armatei” și „Revista Artileriei”. După trecerea în rezerva a fost ales senator de Gorj și vicepreședinte al Senatului. În anul 1912 a participat, ca vicepreședinte al Senatului, la dezvelirea statuii lui Alexandru Ioan Cuza din Iași și a publicat în Revista Armatei, al cărui director era, pe 27 mai, un amplu reportaj de la acest eveniment.^[7]

Cu prilejul împlinirii a 75 de ani de la înființarea Brigăzii 17 Artilerie Bârlad la data de 1 noiembrie 1990, în titulatura brigăzii s-a adăugat numele onorific de „General Alexandru Tell”

Publicist:

Alexandru Tell ca colonel

În anul 1883, Tell a înființat împreună cu locotenent-colonelul Ion Argetoianu (tatăl viitorului politician Constantin Argetoianu), „Revista Armatei”, din al cărui comitet diriginte a făcut parte mulți ani, publicând articole chiar din primul an de apariție, iar după moartea generalului Henrich Herkt în 1908, a preluat directoratul revistei. În anul 1912, când revista sărbătorea 30 de ani de existență, în articolul „Câteva cuvinte asupra Revistei Armatei și fondatorilor ei” s-a apreciat elogios activitatea generalului.^[9][10]

În anul 1887, ofițerul se numără printre inițiatorii și membrii fondatori ai „Revistei Artileriei”, în fruntea căreia s-a aflat în perioada 1899-1913. Pe timpul directoratului său, revista a desfășurat o activitate prodigioasă pentru propășirea artileriei române renăscute la 10 noiembrie 1843 și pentru ridicarea nivelului de pregătire artileristică al ofițerilor și tunarilor armatei române. În 1938, la a 50-a aniversare a revistei, conducerea a apreciat rolul jucat de acesta, astfel: „Directorul care a condus mai mult timp destinele Revistei Artileriei a fost generalul Alexandru Tell: 25 de ani. Nici un alt director nu a condus mai mult ca 5 ani. Am putea zice că opera Revistei Artileriei în primele trei decenii este strâns legată de numele generalului Alexandru Tell”

Alexandru Tell

·         1856: Marele Duce Nicolae Nicolaevici al Rusiei (d. 1929)

·         1860: S-a nascut  Ignacy Jan Paderewski, pianist, compozitor, om politic si de stat polonez, prim-ministru si ministru de externe al Poloniei. (d. 29 iunie 1941 în New York).

·         1863: Richard Dehmel, poet și scriitor german (d. 1920)
* 1864: Panait Mușoiu (n. 18 noiembrie 1864, Roman – d. 16 noiembrie 1944, București)^[1] a fost un anarhist și ideolog socialist român, redactor și publicist, autor al primei traduceri românești a Manifestului Partidului Comunist de Karl Marx și Friedrich Engels, propagator al ideilor marxiste în România.

A fost un autodidact, educația sa formală fiind limitată la absolvirea gimnaziului (1875 – 1881). După absolvire, Panait Mușoiu are șansa de a urma cursurile la distanță ale Universității din Bruxelles între 1892 – 1893. În 1889 înființează editura „Biblioteca Revista Ideei” cu scopul de a „emancipa publicul”.^[3]

După 1880, Mușoiu a devenit socialist, adoptând varianta marxistă a socialismului. Dar în 1891, după congresul ținut de „A Doua Internațională Socialistă” la Bruxelles, el a început să critice parlamentarismul și să îndemne la acțiunea directă. Ca urmare, în 1892 a fost exclus din Partidul Socialist din România. Din acel moment, împreună cu prietenul său Panait Zosin, a început să propage idei anarhiste și sindicaliste, organizând sindicate în zonele cu înclinațiile cele mai radicale, cum ar fi industria petrolieră din România de pe Valea Prahovei și din jurul Ploieștiului. După 1900, Mușoiu s-a retras din viața publică, concentrându-se pe editarea publicației sale „Revista Ideei” (1900-1916). În a doua jumătate a anilor 1920, era considerat un fel de pustnic. Printre publicațiile sale se numărau traduceri din Jean Grave, Piotr Kropotkin, Elisée Reclus și Errico Malatesta. Aceste publicații erau marcate de patru caracteristici: 1) Alegerea lor nu era sectantă, deoarece Mușoiu credea în conlucrarea tolerantă a tuturor formelor de anarhism; 2) Mușoiu era un feminist devotat, susținând lupta de emancipare a femeilor; 3) Era un luptător fervent împotriva antisemitismului, destul de răspândit în România; 4) Era un antimilitarist convins.^[4]

Panait Mușoiu a tradus în 1890 în limba română lucrarea lui Engels „Dezvoltarea socialismului de la utopie la știință“, după versiunea franceză „Socialisme utopique et socialisme scientifique“ a lui Paul Lafargue, din 1880. Aceasta a fost publicată în revista „Munca“ nr. 44 din 23 decembrie, nr. 45 din 1 ianuarie, nr. 47 din 13 ianuarie, nr. 48 din 20 ianuarie, nr. 49 din 27 ianuarie, nr. 50 din 3 februarie. Panait Mușoiu a tradus, de asemenea, prefața la ediția întâi, din 1882, și prefața la ediția a patra, din 1891, a lucrării „Dezvoltarea socialismului de la utopie la știință“.^[5]

În anul 1897 a editat, împreună cu Panait Zosin, revista „Mișcarea socială”, în care au apărut și traduceri din lucrările lui Friedrich Engels.

Panait Mușoiu a fost înmormântat în Mausoleul din Parcul Carol. În anul 1991 mausoleul a fost dezafectat, iar osemintele reprezentaților comuniști au fost exhumate și mutate în alte cimitire.

Panait Mușoiu

·         1877: Arthur Cecil Pigou, economist britanic

·         1882: S-a nascut Jacques Maritain, filosof francez. 

·         1882: S-a născut soprana italiană Amelita Galli-Curci; (m. 26 noiembrie 1963).

·         1882: Wyndham Lewis, artist plastic și scriitor englez, fondatorul mișcării "vorticiste"

·         1885: Josef Kentenich, fondatorul Mișcării Spirituale "Schönstatt"
* 1886: Ioan Nubert (cunoscut și ca Ion Gr. Nubert) (n. 18 noiembrie 1886, Pașcani, județul Baia – d. 28 mai 1975, Timișoara^[1]) a fost un medic român, profesor universitar de anatomie la Facultatea de Medicină din Iași, director al Institutului de Anatomie din Iași.

Ioan Nubert a urmat studiile secundare la Liceul Național din Iași, obținând bacalaureatul în 1906,^[2] și cele universitare la Facultatea de Medicină din Iași, obținând titlul de doctor în medicină în 1914^[3].

A fost numit asistent la Catedra de Anatomie topografică a Universilății din Iași în 1915 și a obținut docența pentru Anatomie topografică în 1931. A devenit conferențiar la aceeași disciplină în 1922 și profesor în 1932. În paralel cu cariera universitară se specializează în oftalmologie ocupând posturile de medic secundar în Clinica de Oftalmologie a Spitalului „Sfântul Spiridon” din Iași (1914-1919), asistent (1919-1921) și șef de lucrări (1921-1924) la aceeași clinică.^[4]

I-a succedat profesorului Grigore T. Popa la conducerea Institutului de Anatomie din Iași după plecarea acestuia la București, rămânând la conducere până în 1948 când s-a pensionat.^[5]

Ioan Nubert a fost căsătorit cu Elena Nădejde-Nubert (1885-1937), medic, fiica Sofiei Nădejde.^[4] S-a stins pe 28 mai 1975 la Timișoara. Monumentul său funerar, situat în Cimitirul Orotodox din Calea Lipovei, a fost executat de sculptorul Péter Jecza

Ioan Nubert

Profesorul Ioan Nubert

·         1897: Patrick Blackett, fizician englez, laureat al Premiului Nobel pentru fizică în 1948 (d. 1974)

·         1898: S-a născut regizorul olandez de film documentar Joris Ivens; (m. 28 iunie 1989).

·         1901: S-a nascut George Gallup, statistician american. 
* 1904: Mihai Antonescu (n. 18 noiembrie 1904, comuna Nucet, județul Dâmbovița – d. 1 iunie 1946, Închisoarea Jilava) a fost avocat, politician român care a ocupat funcția de viceprim-ministru și ministru de externe (1941-1944) și alte funcții înalte (ministru al propagandei, ministru al justiției, etc) în guvernul condus de Ion Antonescu. Arestat fiind în august 1944, după finele celui de-Al Doilea Război Mondial , fost judecat, găsit vinovat de crime de război, condamnat la moarte și executat.

După primii ani de școală din comuna natală, Mihai Antonescu a continuat la Pitești și apoi la colegiul Sfântul Sava din București. Între 1922–1926 a urmat cursurile Facultății de Drept din București, unde și-a obținut doctoratul. Începând din 1929 a fost asistent de drept internațional la Academia de Studii Comerciale și Industriale din București și în același timp a profesat avocatura.

În anii '30 a fost membru al Partidului Liberal brătienist. În 1938 l-a cunoscut pe generalul Ion Antonescu, pe care l-a reprezentat într-un proces de bigamie, apoi i-a devenit prieten și colaborator principal.

A participat la guvernarea Ion Antonescu în calitate de ministru al justiției (14 septembrie 1940-27 ianuarie 1941, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (22-27 ianuarie 1941, 23 iunie 1941-23 august 1944), ministru secretar de stat (27 ianuarie-21 iunie 1941), președinte ad-interim al Consiliului de Miniștri (23 iunie 1941-31 ianuarie 1942), ministru ad-interim al propagandei naționale (27 mai 1941-decembrie 1941), ministru al propagandei naționale (decembrie 1941-august 1942), ministru al afacerilor străine (29 iunie 1941- 23 august 1944).^{[1][2][3][4][5][6][7][8][9][10][11]}

După înfrângerea trupelor germane, române și ale aliaților Germaniei naziste la Stalingrad, față de catastrofa militară evidentă, cei doi Antonescu au luat în considerare posibilitatea ca România să părăsească Axa, tatonând un acord de armistițiu separat, dar tentativele de tratative cu Statele Unite, Anglia și Uniunea Sovietică au rămas sterile.

Mihai Antonescu a fost arestat la 23 august 1944 și a fost predat spre anchetare Uniunii Sovietice.

După perioada de detenție în URSS (septembrie 1944 – aprilie 1946) Mihai Antonescu a fost readus în România, judecat de Tribunalul Poporului din București, condamnat la moarte pentru crime de război și executat la 1 iunie 1946 la Închisoarea Jilava, împreună cu Ion Antonescu, Constantin Z. Vasiliu și Gheorghe Alexianu.

În ședința din 8 iulie 1941 a cabinetului antonescian, ca viceprim-ministrul și ministrul de externe Mihai Antonescu, s-a adresat miniștrilor: „Așa că vă rog să fiți implacabili, omenia siropoasă, vaporoasă, filozofică nu are ce căuta aici... Cu riscul de a nu fi înțeles de unii tradiționaliști care mai pot fi printre dv., eu sunt pentru migrarea forțată a întregului element evreu din Basarabia și Bucovina, care trebuie zvârlit peste graniță... Veți fi fără milă cu ei. Nu știu peste câte veacuri neamul românesc se va mai întâlni cu libertatea de acțiune totală, cu posibilitatea de purificare etnică și revizuire națională... Dacă este nevoie, să trageți cu mitraliera. Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari... Îmi iau răspunderea în mod formal și spun că nu există lege (...) Deci, fără forme, cu libertate completă”.^[12][13]

La sfârșitul lui octombrie 1941, articole redacționale din presa românească - care exprimau linia oficială – au anunțat românilor că „problema evreiască a intrat în faza soluției finale și că niciun om din lume și nici o minune nu pot împiedica soluționarea ei”. Guvernul a anunțat că România „s'a înscris printre națiunile care sunt hotărîte să colaboreze efectiv pentru rezolvarea definitivă a problemei evreiești, nu numai locale, dar și europene”^[14].

Evrei deportaţi sub supravegherea unui soldat român

Evrei deportați în Transnistria și împușcați între Bîrzula și Grozdovka de militarii români care-i escortau; femeia a fost și dezgolită (octombrie 1941).^[15]

Crime asupra populației evreiești locale din Transnistria au fost înfăptuite de plutoane ale morții formate din jandarmi români^[16] în drumul spre zona de relocare din est^[17].

Zeci de mii de evrei au fost uciși în Odesa (aproximativ 22.000 de evrei din Odesa au fost arși de vii la Dalnic)^[18], Bogdanovca^[19] și Akmecetka^[20][21] în 1941 și 1942.

Articol principal: Masacrul de la Odesa.

Mihai Antonescu stabilise acorduri (Abmachungen) privind colaborarea pe teren cu SS-ul, adică cu subunitățile Einsatzgruppe D, și cu alte formațiuni germane. Instructorii germani au raportat despre cruzimea, rapacitatea, corupția și ineficiența camarazilor români care au acționat neplanificat, n-au șters urmele execuțiilor în masă și au comis jafuri, violuri sau împușcări pe străzi, n-au îngropat cadavrele sau au primit mită de la evrei. Din schimburile de scrisori, protestele și dispozițiile în această privință reiese că germanii erau furioși de lipsa de organizare și planificare și nu din cauza omorurilor în sine. Rapoartele trimise de diversele unități ale Einsatzgruppe D și de cele ale jandarmeriei militare germane Feldgendarmerie erau pline de informații cu privire la execuții și jafuri și despre modul de acțiune neorganizat al românilor, conchizând că „soluționarea problemei evreiești de către români în regiunea dintre Nistru și Nipru a fost dată pe mâini necorespunzătoare”. În darea de seamă care a rezumat primele cinci rapoarte ale Einsatzgruppe D, trimisă la 30 octombrie 1941 ministrului de externe al Germaniei Ribbentrop, comandantul poliției de siguranță SD (Chef der Sicherheitspolizei und des SD) relata: „Modul în care românii se comportă cu evreii este complet lipsit de metodă. Nu am avea nimic de reproșat numeroaselor execuții dacă pregătirile tehnice și execuțiile ar fi suficient de corecte. În general, românii lasă cadavrele celor uciși pe locul în care au fost împușcați, fără să le îngroape”^[22].

În iunie 1942, Mihai Antonescu, în numele lui Ion Antonescu, a reacceptat, în convorbiri secrete cu trimișii lui Himmler din Sicherheitspolizei, soluția finală în România, adică deportarea tuturor evreilor români, cu foarte mici excepții, în lagărul de exterminare Belzec din Polonia unde, conform planului german, urmau să fie gazați și arși într-un ritm de 2.000 pe zi. În afară de 17.000 de evrei găsiți „utili” economiei naționale sau cu drepturi excepționale, întreaga minoritate evreiască din România, care număra în mai 1942 (recensământul a fost organizat în acest scop) 292.149 suflete, urma să fie exterminată în circa 140 de zile^[23]. La 13 octombrie 1942, aplicarea planului a fost suspendată de partea română după ce a ajuns la concluzia că interesele germane și cele române nu mai coincideau, că armata română urma să fie măcinată la Stalingrad și că, în ciuda tuturor sacrificiilor materiale (alimente, petrol, materii prime) și umane, Hitler nu intenționa să retrocedeze României Transilvania de Nord.

Raportul Inspectoratului Jandarmeriei Române - Evacuarea romilor în Transnistria

Romi în Transnistria, lângă Tiraspol

Guvernanții români s-au străduit să-i inducă în eroare pe reprezentanții puterilor occidentale privind ordinele speciale de curățirea terenului. La 31 iunie 1941 decanul Corpului Diplomatic din București și nunțiul apostolic, monseniorul Andrea Cassulo a cerut o audiență urgentă la Antonescu pentru a protesta contra samavolniciilor față de evrei și a cere clemență.^[24] Ambasadorul Statelor Unite la București, Franklin Mott Gunther, primit în audiență de Ion și Mihai Antonescu a protestat față de atrocitățile antievreiești. La 4 noiembrie 1941, el a raportat Ministerului de Externe de la Washington: „Am atras atenția permanent și insistent celor mai de seamă autorități române reacția inevitabilă a guvernului meu și a poporului american față de un astfel de tratament inuman și chiar ucideri nelegiuite de oameni nevinovați și lipsiți de apărare, descriind pe larg atrocitățile comise contra evreilor din România. Observațiile mele au trezit în mareșalul Antonescu și la premierul interimar Mihai Antonescu manifestări de regret pentru excesele comise „din greșeală” sau de „elemente iresponsabile” și (promisiuni) de moderație în viitor... Programul de exterminare sistematică continuă totuși și nu văd vreo speranță pentru evreii români atâta timp cât actualul regim... va rămâne la putere"^[25].

De teama judecății puterilor democratice, care de la sfârșitul anului 1942 au avertizat că vor pedepsi cu asprime state și conducători care au luat parte la exterminarea populației civile, Mihai Antonescu, cu aprobarea lui Ion Antonescu, a inițiat o vastă acțiune secretă de falsificare, sustragere și înlocuire de documente incriminatorii pentru a minimaliza răspunderea regimului pentru crimele comise împotriva evreilor din România și Ucraina. Documentele false urmăreau să arunce vina în primul rând, pe germani și pe legionari, pentru execuțiile în masă comise de armată și jandarmerie la Iași, în Basarabia și în Ucraina. Falsificarea documentelor urmărea nu numai problema evreiască, ci și absolvirea post-factum a regimului de cealaltă mare crimă, înfeudarea țării intereselor germane, participarea la război dincolo de obiectivul național just al României - eliberarea celor două provincii românești ocupate de URSS în iunie 1940 -, și de uriașele pierderi umane și materiale ale României într-un război inutil și lipsit de glorie. Echipa principală de falsificatori de documente a operat la Ministerul de Externe, dar fenomenul s-a înregistrat și la Ministerul de Interne și în special la Marele Stat Major^[

Mihai Antonescu

Viceprim-ministru, Ministrul Afacerilor Străine Candidat Ion Antonescu În funcție iunie 1941 – 23 august 1944 Precedat de Ion Antonescu Succedat de Grigore Niculescu-Buzești Ministru al Justiției. În funcție 14 septembrie 1940 – 31 decembrie 1940 Prim-ministru Ion Antonescu Ministru al Propagandei Naționale Prim-ministru Ion Antonescu

·         1906: Klaus Mann, scriitor german-american (fiul lui Thomas Mann) (d. 1949)

·         1906: George Wald, chimist american, laureat al Premiului Nobel pentru medicină în 1967 (d. 1997)

·         1906: S-a nascut Corneliu Baba, pictor si grafician roman. S-a nascut in Craiova si a urmat Facultatea de Litere si Filosofie, iar in paralel a studiat si la Academia de Arte Frumoase din Bucuresti.  Din 1934 si pana in 1938 a studiat la Iasi, avandu-l ca profesor pe Nicolae Tonitza. Artistul a expus in intreaga lume, iar picturile sale, infatisand tarani, muncitori, dar si artisti romani celebri, au fost apreciate de critici. In plus, pictorul a surprins prin prezentarea bruta a vietii de la tara, pe care a insistat mult in lucrarile sale.  Corneliu Baba a fost recompensat cu mai multe distinctii, in 1958 el primind titlul de Maestru Emerit al Artei. A fost membru corespondent al Academiei de Arta din Berlin si al Academiei “Tommaso Campanella” din Roma. Incepand cu 1946 a inceput sa predea la Universitatea din Iasi, iar din 1958 a devenit profesor universitar la Bucuresti. Artistul roman s-a stins din viata la varsta de 91 de ani.

·         1907: S-a născut  Mihai Pop (n. 18 noiembrie 1907, satul Glod, comuna Strâmtura, Județul Maramureș – d. 8 octombrie 2000, București), folclorist, antropolog cultural și etnolog român, renumit cercetător al culturilor din sud-estul Europei, laureat al premiului Herder (1967), membru de onoare al Academiei Române (2000); (d. 8 octombrie 2000). În anii celui de-al Doilea Război Mondial (1941–1944) a fost numit atașat cultural la ambasada română din Bratislava. Îndepărtat din învățământ în 1948, s-a ocupat, începând cu anul 1949, de organizarea Institutului de Folclor din București, mai întâi în calitate de coordonator al activității știintifice (1949-1954), apoi ca director adjunct (1954-1965) și ulterior ca director (1965-1974). A revenit la catedră în anul 1957, fiind conferențiar (1957-1962) și apoi profesor de folclor (1962-1975) la Facultatea de limba și literatura română a Universității din București, șef al catedrei de literatură română veche și folclor de la aceeași facultate (1968-1972). A mai deținut și funcțiile de președinte al Societății Internaționale de Etnologie și Folclor (1971), de președinte al societăților de etnologie din Paris și New York, pe cea de membru al Academiei Americane de Știinte Sociale, precum și al altor numeroase societăți știintifice străine. A fost profesor invitat la mari universități: Marburg (Germania), Berkeley și Ann Arbor (SUA), Paris (Franța). Mihai Pop este primul român care a primit, în anul 1967, premiul internațional „Johann Gottfried Herder”.

·         1907: Compay Segundo, muzician cubanez (Buena Vista Social Club) (d. 2003)

·         1908: S-a nascut Imogene Coca, actrita americana. 

·         1912: S-a nascut in Balti in Basarabia, actorul roman  Colea Rautu (Rutkovski ); ( d. 13.05.2008, Bucuresti). Colea Răutu (n. Nikolai Rutkovski, 28 noiembrie 1912, Limbenii Noi, județul Bălți, astăzi în Republica Moldova – d. 13 mai 2008, București) a fost un actor român de teatru și film.

·         1912: Walter Schulz, filozof german
* 1913: Sorana Gurian (pseudonim al Sarei Gurfinchel; n. 18 noiembrie 1913, Comrat, județul Tighina, Regatul României - d. 10 iunie 1956, Paris) a fost o prozatoare, traducătoare și publicistă.
După ce absolvă liceul la Tighina și își ia bacalaureatul, în 1931, se înscrie la Universitatea din Cernăuți și apoi la cea din Iași. În 1937 devine membră a cenaclului Sburătorul condus de Eugen Lovinescu. După 23 august 1944 este numită director al ziarului Universul. Sorana Gurian emigrează și se integrează în viața intelectuală a exilului românesc. Colaborează cu Radio Europa liberă și organizează în locuința sa un cenaclu literar, frecventat de majoritatea scriitorilor români refugiați la Paris, precum Mircea Eliade, Emil Cioran, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu și Constantin Amăriuței.
Opera:

• Zilele nu se întorc niciodată, București, 1945; traducere franceză (Les jours ne reviennent jamais), Paris, 1952;
• Întâmplări dintre amurg și noapte, București, 1946;
• Les Mailles du filet, Paris, 1950; traducere română (Ochiurile rețelei) de Cornelia Ștefănescu, prefață de Nicolae Florescu, București, 2002;
• Les Amours impitoyables, Paris, 1953;
• Recit d'un combat, Paris, 1956.

Traduceri:

• A.S. Griboedov, Prea multă minte strică, București, 1945 (în colaborare cu Zaharia Stancu);
• J.B. Priestley, Lumina dragostei, București, 1946;
• Hans Prager, L'Hopital des mers froides, Paris, 1954;
• F.L. Neher, Mars aller-retour, prefață de Werner von Braun, Paris, 1955.

·         1916: S-a nascut Amelita Galli-Curci, soprana italiana. 

·         1920 - s-a nascut cunoscutul aviator Traian Darjan . In octombrie 1939 a început şcoala de pilotaj la ARPA Cluj şi a primit licenţa în decembrie. A aplicat apoi pentru Şcoala de Aviaţie Militară de la Tecuci şi a fost admis în iulie 1940. A absolvit-o pe 11 aprilie 1941 promovând astfel la rangul de adjutant stagiar. A executat 176 misiuni de lupta repurtand 12 victorii. A murit pe front, in Slovacia, in 25 februarie 1945! O scoala din Someseni ii poarta numele si in curtea ei se afla un bust al aviatorului.

·         1923: Alan Bartlett "Al" Shepard, Jr. (n. 18 noiembrie 1923,^{[3][4][5][6][7][8][9][10]} Derry[*], SUA – d. 21 iulie 1998,^[4][5][7][8] Pebble Beach[*], SUA) a fost primul astronaut american, (Contraamiral, USN), ofițer și aviator naval, pilot de încercare, ulterior om de afaceri. Ca unul dintre membrii grupului Mercury Seven al NASA în 1961, Shepard a devenit primul american (și al doilea om după Iuri Gagarin) care a călătorit în spațiu. Acest zbor Mercury a fost conceput pentru a ieși în spațiu, dar nu a ajuns pe orbită. Zece ani mai târziu, la vârsta de 47 ani și fiind cel mai vechi astronaut din cadrul programului, Shepard a comandat misiunea Apollo 14, pilotând sonda de aterizare mai exacte a misiunilor Apollo. El a devenit al cincea și cea mai în vârstă persoană care a pășit pe Lună și singurul astronaut din Mercury Seven care a pășit pe Lună. În timpul misiunii, el a lovit două mingi de golf pe suprafața Lunii.

Acestea au fost singurele două zboruri spațiale ale sale, deoarece și-a întrerupt activitatea timp de cinci ani (1964-1969), în timpul programelor Mercury și Gemini din cauza faptului că a suferit de sindromul Ménière, o boală a urechii interne care a fost corectată chirurgical înainte de zborul său pe Lună. Shepard a îndeplinit funcția de șef al Oficiului Astronautic în perioada noiembrie 1963 - iulie 1969 (perioada aproximativă a șederii sale la sol) și din iunie 1971 - 1 august 1974 (de la ultimul său zbor și până la retragere). El a fost promovat de la gradul de căpitan la cel de contraamiral în 25 august 1971.^[11] El s-a retras din United States Navy și NASA în 1974.

După ce a părăsit NASA, a devenit un om de afaceri de succes. A murit de leucemie la 21 iulie 1998, cu cinci săptămâni înainte de moartea soției sale cu care era căsătorit de 53 de ani.

Alan B. Shepard, Jr.

Shepard decorat cu NASA Distinguished Service Medal de președintele John F. Kennedy in 1961   Shepard ca astronaut Mercury în 1963   Shepard la Mission Control din Houston în timpul misiunii Gemini 6 din 1965   Shepard (dreapta) cu colegul său Ed Mitchell din misiunea Apollo 14 în 1970   Shepard în 1970   Imagine video a lui Shepard lovind o minge de golf pe Lună în misiunea Apollo 14 din 1971

* 1924: Iordan Chimet (n. 18 noiembrie 1924, Galați - d. 23 mai 2006, București) a fost un eseist, prozator, poet, scenarist și traducător român, asociat cu mișcarea artistică a suprarealismului românesc.

Este fiul lui Aurel Chimet, grefier, și al Paraschiței. Urmează Liceul la Galați, (bacalaureat în 1944), apoi Facultatea de Litere și Filosofie, licența în 1948, și Facultatea de Drept a Universității din București, absolvită în 1957. Este amicul de corespondență al lui Michael Ende, autorul german al romanului Poveste fără sfârșit, cel care a introdus personajul lui Chimet, Elli, din romanul Închide ochii și vei vedea Orașul în povestea sa.

După 1989, Iordan Chimet a considerat ca prioritară educația democratică a românilor. A ințiat la Editura Dacia colecția "Ieșirea din labirint", în care a publicat o antologie în patru volume a identității românești, "Dreptul la memorie" (1992-1993)și antologia "Momentul adevărului" (1996), ambele apărute la Editura "Dacia". În 2004 i-a apărut volumul de eseuri "Cele două Europe, cele două Românii", în care a pus în opoziție democrația cu sistemul totalitar.

Opera sa i-a fost adesea catalogată greșit drept ”literatură pentru copii” și chiar minimalizată în timpul regimului comunist și după, în ciuda ecourilor externe foarte pozitive.

În perioada comunistă, între 1945 și 1948, a făcut parte din asociația clandestină „Mihai Eminescu

Selecție din operele publicate:

Poeme și proză

• "Lamento pentru peștișorul Baltazar", 1968.
• "Cîte-o gîză, cîte-o floare, cîte-un fluture mai mare" (versuri pentru copii, ilustrații de Lena Constante), 1970.
• "Închide ochii și vei vedea Orașul" (roman), editia I: Ed. Ion Creangă, 1970; editia a II-a: Ed. Eminescu, 1979; editia a III-a: sub titlul "Împreună cu Elli în Imaginaria", conține continuarea scrisă de autorul german Michael Ende – "Povestea saltimbancilor" – și "Scrisori printre gratii Ende-Chimet", Ed. Univers, 1999
• "Exil", Editura "Universal DALSI", 2000.

Eseuri

• "Western. Filmele Vestului îndepărtat", Editura "Meridiane", 1966.
• "Balada în piatră", 1966
• "Comedia burlescă", 1967.
• "Eroi, fantome, șoricei", Editura "Meridiane", București, 1970.
• "Baladă pentru vechiul drum", 1976.
• "Grafica americană. Un portret al Americii", Editura "Meridiane", 1976.
• "America latină. Sugestii pentru o galerie sentimentală", Editura "Meridiane", București, 1984.
• "Cică niște cronicari / Duceau lipsă de șalvari... (Comicul absurd in literatura de avangarda)" (antologie), Ed. Universal Dalsi, 1999.
• "Ieșirea din labirint (Intrarea în Labirint, Ieșirea ...)", Editura "Universal DALSI", București, 2002.
• "Cele doua Europe, cele doua Romanii", Ed. Noul Orfeu, 2004
• "Scrisori printre gratii" (corespondență), Editura "Universal DALSI", București, 2004.

Antologii

• "Cele 12 luni ale visului. O antologie a inocenței", Editura "Ion Creangă", București, 1972.
• "Dreptul la Memorie", vol. I-IV, Editura "Dacia", Cluj-Napoca, 1992-1993.
• "Dosar Mihail Sebastian" (antologie), Ed. Universal Dalsi, 2001

Memorialistică

• "Cartea prietenilor mei", Editura "Universal DALSI", București, 2005.^[2]
• "Cartea prietenilor mei", vol. II: Caderea cortinei" (eseuri si corespondenta), Ed. Universal Dalsi, 2006

Traduceri

• Henri Agel, "Din tainele cinematografului", traducerea volumului "Le Cinema", de Aura Puran si Iordan Chimet; pref. de Iordan Chimet, Editura "Meridiane", 1970.

Iordan Chimet

Placa memorială Iordan Chimet

* 1926: Estanislao Basora Brunet (n. 18 noiembrie 1926 - d. 16 martie 2012) a fost un jucător de fotbal spaniol care a jucat pentru echipa FC Barcelona.
* 1927: Dimitrie Prelipcean (n. 18 noiembrie 1927, comuna Horodnic de Jos, județul Suceava — d. 29 iulie 1987) a fost un scriitor român.

A trăit ultimii ani din viață la Câmpina unde și-a scris cea mai mare parte a operei sale.

A avut un singur copil, un băiat, Horia Ovidiu Prelipcean - membru marcant al diasporei din Chișinău.

Artist de o sensibilitate deosebită, a descris plaiurile natale, a creat o imagine realistă a evenimentelor din perioada 1944 - 1953 a României din perioada comunistă și a perioadei în care s-a instaurat comunismul în zona Rădăuți.

Opera:

• Drumuri și popasuri
• A fost odată
• Iubiri neîmplinite

Dimitrie Prelipcean - (n. 18 noiembrie 1927 – d. 29 iulie 1987).

·         1927: Hank Ballard, cântăreț și textier american
* 1927: Eldar Aleksandrovici Reazanov (în rusă Эльда́р Алекса́ндрович Ряза́нов; n. 18 noiembrie 1927, Samara, RSFS Rusă, URSS– d. 30 noiembrie 2015, Moscova, Rusia) a fost un regizor și scenarist rus, cunoscut pentru filmele de comedie pe care le-a relizat și au devenit foarte populare în Uniunea Sovietică și Rusia.

În 1984 a primit titlul de Artist al Poporului din URSS, iar în 1977 Premiul de stat al URSS. În anul 1991 a câștigat Premiul Nika pentru cel mai bun regizor.

Printre cele mai faimoase filme ale sale sunt Noaptea carnavalului (1955), Balada husarului (1962), Atenție la mașină (1966), Incredibilele aventuri ale unor italieni în Rusia (1973) Ironia sorții (1975), Idilă la serviciu (1977), Garajul (1979), Gară pentru doi (1982) și Fata fără zestre (1984).

Pe 21 noiembrie 2015, Eldar Reazanov a fost internat la spital, iar în noaptea dintre 29 și 30 noiembrie, aproape de miezul nopții (ora Moscovei), acesta s-a stins din viață la vârsta de 88 de ani, cauza decesului fiind insuficiența cardiacă

Asteroidul 4258 Ryazanov a fost numit în onoarea sa.

Filmografie - selectiv:

• 1956 Noapte de carnaval (Карнавальная ночь)
• 1962 Balada husarului (Гусарская баллада)
• 1966 Atenție la mașină
• 1973 Incredibilele aventuri ale unor italieni în Rusia (Невероятные приключения итальянцев в России)
• 1975 Ironia sorții (Ирония судьбы, или С лёгким паром!)
• 1977 Idilă la serviciu
• 1979 Garajul (Гараж)
• 1982 Gară pentru doi (Вокзал для двоих)
• 1984 Fata fără zestre (Жестокий романс), după romanul omonim a scriitorului Aleksandr Ostrovski

Eldar Reazanov

Eldar Reazanov în 2008

·         1928: Sheila Jordan, cântăreață de Jazz americană

·         1930: S-a nascut J. G. Ballard, scriitor britanic.
* 1931: Adina Georgescu-Obrocea (n. 18 noiembrie 1931, Olten, Elveția) este o editoare de montaj (monteuză) română. Ea a realizat montajul mai multor filme de ficțiune românești.

S-a născut la 18 noiembrie 1931, în orașul Olten din Elveția. A absolvit Institutul Politehnic din București în anul 1956, după care a lucrat la Jurnalul de actualități (până în anul 1957) și apoi ca editoare de montaj (monteuză) la filmele realizate de Studioul Cinematografic de la Buftea. Ea a realizat montajul a unui număr mare de filme de ficțiune printre care Străinul (1964), Stejar – extremă urgență (1974), Toamna bobocilor (1975), Pintea (1976), Iarna bobocilor (1977), Liniștea din adîncuri (1982), Pe malul stîng al Dunării albastre (1983), Ringul (1984) și O lumină la etajul zece (1984).

A primit trei premii pentru montaj ale Asociației Cineaștilor din România (ACIN), transformată în 1990 în Uniunea Cineaștilor din România (UCIN). De asemenea, este coautoare a volumului Montajul de film (1987), în colaborare cu ing. Aurel Mâșcă.

Montajul filmelor:

• Ciulinii Bărăganului (1958) - asistent montaj
• Alo? Ați greșit numărul! (1958)
• Aproape de soare (1961)
• Străinul (1964)
• Bariera (1972)
• Stejar – extremă urgență (1974)
• Toamna bobocilor (1975)
• Pintea (1976)
• Iarna bobocilor (1977)
• Liniștea din adîncuri (1982)
• Pe malul stîng al Dunării albastre (1983)
• Ringul (1984)
• O lumină la etajul zece (1984)
• Figuranții (1987)
• Aici nu mai locuiește nimeni (film TV, 1995)
• Sexy Harem Ada-Kaleh (2001)
• Sindromul Timișoara - Manipularea (2004)
• Happy End (2006) - în colaborare cu Ana Țurcanu și Mihnea Buescu

·          1933: În comuna Falaşteanca, judeţul Giurgiu, s-a nascut Gheorghe Iancu, parasutist roman. Gheorghe Iancu, (n. 18 noiembrie 1933, în comuna Falaşteanca, judeţul Giurgiu) parasutist roman, detinator a mai multor recorduri nationale si mondiale.

·         1934: Vassilis Vassilikos, scriitor grec

·         1935: Cornel Todea (18 noiembrie 1935, Cluj – 30 august 2012^[1]) a fost un regizor român de teatru și film.

• 1959 Licențiat al Facultății de Regie a Institutului de Artă Teatrală și Cinematografie București.
• 1960 - 1987 Regizor artistic de televiziune;
• 1969 - 1971 Director al Redacției Teatru - Film, TVR;
• din 1987 Regizor și Director al Teatrului Ion Creangă;
• Peste 50 de piese de teatru puse în scenă pe următoarele scene: Teatrul Național București, Teatrul Nottara, Teatrul Național din Iași, Teatrul Național din Cluj, Teatrul din Piatra Neamț, Teatrul Mic, Teatrul Bulandra, Teatrul Ion Creangă.

Regizorul Cornel Todea a fost decorat la 13 decembrie 2002 cu Ordinul național Serviciul Credincios în grad de Cavaler, alături de alți actori, „pentru devotamentul și harul artistic puse în slujba teatrului romanesc, cu prilejul împlinirii unui veac și jumătate de existență a Teatrului Național din București”

TV

• Regia la peste 200 de spectacole de teatru, emisiuni muzicale, de divertisment, filme artistice și documentare de TV la TVR.
• Peste 300 de talk-show-uri: AS Show (la Tele7 ABC), Dintre Sute de Catarge, 7 Arte (la TVR) Scena (TVR Cultural).

Filmografie:

• Adio, dragă Nela! (1971)
• Singur printre prieteni (1979)
• Dragostea mea călătoare (1980)
• Liniștea din adîncuri (1982)
• Pe malul stîng al Dunării albastre (1983)

·         1935: Rudolf Bahro, filozof german

·         1936: Ennio Kardinal Antonelli, teolog italian, arhiepiscop de Florența

·         1936 - S-a născut Hank Ballard, cântăreţ şi compozitor american (The Midnighters).

·         1936 - S-a născut Don Cherry, trompetist, multi-instrumentist şi compozitor american de free jazz.
* 1939: Amanda Lear (n. 18 noiembrie 1939 în Hong Kong) este o cântăreață, pictoriță și actriță franceză.
Albume:

• 1977: I am a photograph
• 1978: Sweet revenge
• 1979: Never trust a pretty face
• 1980: Diamonds for breakfast
• 1981: Incognito
• 1982: Ieri, Oggi
• 1983: Tam Tam
• 1985: Amanda Lear (EP)
• 1987: Secret Passion
• 1989: Uomini piú uomini
• 1990: Tant qu'il y aura des hommes
• 1993: Cadavrexquis
• 1995: Alter ego
• 1998: Back in your arms
• 2000: Follow me... back in my arms
• 2001: Heart
• 2001: Tendance
• 2003: Living Legend
• 2005: Forever Glam!
• 2006: The Sphinx (1976 - 1983) (3 CD)

Amanda Lear

·         1939: Margaret Atwood, scriitoare canandiană

·         1939: S-a nascut Brenda Vaccaro, actrita americanca. 

·         1940: Rainer Funke, politician german

·         1940: Apostol Gurău, prozator și eseist român

* 1940: Qaboos bin Said Al Said (arabă قابوس بن سعيد آل سعيد; n. 18 noiembrie 1940^[1]) este sultanul Omanului. El a ajuns la putere după răsturnarea tatăl său, Said bin Taimur, într-o lovitură de palat în 1970. El este a 14-a generație de descendenți a fondatorului dinastiei Al Bu Sa'idi.

Sultanul Qaboos bin Sa‘id s-a născut la Salalah în Dhofar la 18 noiembrie 1940. El este singurul fiu al sultanului Said bin Taimur și a prințesei Mazoon al-Mashani. La vârsta de 16 ani a fost trimis la o instituție de învățământ privat din Anglia.^[3] La 20 a intrat la "Royal Military Academy Sandhurst". După ce a absolvit Sandhurst, a intrat în armata britanică ca ofițer al batalionului 1 de scoțieni infanterie și a servit în Germania un an.

După serviciul militar, sultanul Qaboos a studiat administrația publică locală în Anglia și, după un tur, s-a întors acasă la Salalah unde a studiat islamul și istoria țării sale. Sultanul Qaboos ibn Sa‘id este un musulman al școlii Ibadi de jurisprudență, care a condus în mod tradițional Omanul. Un liberal religios, el a finanțat construirea sau întreținerea unui număr de moschei, în special marea moscheea Sultanul Qaboos, precum și locurile sfinte ale altor religii.

În 1976 Qaboos bin Said s-a căsătorit cu verișoara lui, Kamila, născută Sayyidah Nawwal bint Tariq (n. 1951), fiica prințului Sayyid Tariq ibn Taymur.^[4] Mariajul s-a terminat curând printr-un divorț iar el nu s-a recăsătorit niciodată și nu are copii.

Qaboos bin Said este un fan avid și promotor al muzicii clasice. Orchestra sa de 120 de membri are o înaltă reputație în Orientul Mijlociu. Orchestra constă în întregime din tineri din Oman, care, din 1986, au dat audiții copii fiind și au crescut în calitate de membri ai ansamblului simfonic. Ei călătoresc în străinătate cu sultanul.^[5] Compozitorului argentinian Lalo Schifrin i s-a comandat o lucrare numită Impresii simfonice din Oman^[6] iar sultanul este în mod particular entuziast de orgă.

Ziua de naștere a sultanului, 18 noiembrie, este celebrată în Oman ca zi națională. Prima zi a domniei sale, 23 iulie, este celebrată ca ziua renașterii.

Timp de șase ani înainte de răsturnarea lui Said bin-Taymur, Qaboos a experimentat casa arest a palatului regal din Salalah. În iulie 1970, soldații l-au sprijinit pe Qaboos și s-au ciocnit cu forțele loiale lui Said bin-Taymur învingându-le. Qaboos a susținut că tatăl său a abdicat de la tron.^[5] Guvernul britanic a ajutat la consolidarea puterii lui Qaboos.

Qaboos a urcat pe tron la 23 iulie 1970 după ce tatăl său a fost înlăturat printr-o lovitură de palat, cu scopul de a pune capăt izolării țării și utilizând veniturile sale din petrol pentru modernizare și dezvoltare,^[7] mutându-se la Muscat. De acolo a declarat că țara nu va mai fi cunoscută ca "Muscat și Omar" și că numele va fi schimbat în "Sultanatul Oman" pentru a reflecta mai bine unitatea sa politică.

Prima problemă presantă cu care Qaboos bin Said s-a confruntat ca sultan a fost o rebeliune armată comunistă din Yemenul de Sud, "Rebeliunea Dhofar" (1965-1975). În cele din urmă sultanatul a învins rebeliunea cu ajutorul șahului Iranului, a trupelor iordaniene trimise de prietenul său regele Hussein al Iordaniei, a forțelor speciale britanice și Royal Air Force.

Qaboos bin Said Al Said

Părinți Said bin saif[*] Mazoon al-Mashani[*]  Căsătorit cu Sayyidah Nawwal bint Tariq Sultan al Omanului Domnie 23 iulie 1970 – prezent (49 ani, 117 zile) Predecesor Said bin Taimur

·         1941 - S-a născut Con Clusky, chitarist britanic (The Bachelors).
* 1942: Mihai Țurcaș (n. 18 noiembrie 1942, Brașov) este un canoist român, laureat cu bronz la Tokio 1964 și cu argint la Mexico 1968.

·         1942: David Hemmings, actor britanic

·         1942 - S–a născut actrita americană Linda Evans, interpreta personajului Sue Ellen din celebrul serial TV “Dallas”.
* 1943: Manuel António Pina (n. 18 noiembrie 1943, Sabugal, Portugalia – d. 19 octombrie 2012 Porto, Portugalia) a fost un scriitor, poet, dramaturg, scenarist și ziarist portughez. A primit Premiul Camões în 2011^[5], cel mai important premiu literar pentru limba portugheză.
Opera sa este alcătuită în principal din poezie și literatură pentru copii. Este, de asemenea, și autor de piese de teatru, scenarii pentru televiziune și opere de ficțiune.
Poezie:

• 1989 : O caminho de casa
• 1991 : Um sítio onde pousar a cabeça
• 1992 : Algo parecido com isto, da mesma substância
• 1993 : Farewell happy fields
• 1994 : Cuidados intensivos
• 1999 : Nenhuma palavra, nenhuma lembrança
• 2001 : Atropelamento e fuga
• 2002 : Poesia reunida
• 2003 : Os livros
• 2008 : Gatos
• 2011 : Poesia, saudade da prosa
• 2011 : Como se desenha uma casa
• 2012 : Todas as palavras /Poesia reunida

Literatură pentru copii:

• 1985 : A guerra do tabuleiro de xadrez
• 1993 : O tesouro
• 1995 : O meu rio é de ouro /Mi rio es de oro
• 1999 : Histórias que me contaste tu
• 2001 : Pequeno livro de desmatemática
• 2004 : O cavalinho de pau do Menino Jesus
• 2005 : História do Capuchinho Vermelho contada a crianças e nem por isso por Manuel António Pina segundo desenhos de Paula Rego

Teatru:

• 1987 : O inventão
• 1998 : Aquilo que os olhos vêem, ou O Adamastor
• 2001 : A noite
• 2002 : Perguntem aos vossos gatos e aos vossos câes
• 2009 : História do sábio fechado na sua biblioteca

Proză:

• 1986 : Os piratas
• 1994 : O anacronista
• 2002 : Porto, modo de dizer
• 2003 : Os papéis de K.
• 2005 : Queres Bordalo?
• 2007 : Dito em voz alta
• 2010 : Por outras palavras e mais crónicas de jornal

·         1944: Ibrahim Böhme, politician german

·         1944: Wolfgang Joop, creator și designer german

·         1944: Ioan Crăciun Petrișan, poet, dramaturg, prozator român

·         1946: Alan Dean Foster (n. 18 noiembrie 1946) este un scriitor american de literatură științifico-fantastică. El locuiește în Prescott, Arizona împreună cu soția sa și este cunoscut pentru novelizarea scenariilor filmelor. Are o diplomă în științe politice și una în arte, obținute la University of California, Los Angeles.

O parte dintre romanele sale fac parte din Humanx Commonwealth, o uniune interstelară etică/politică între oameni și insectoizii Thranx. ÎN multe dintre aceste romane apare Philip Lynx ("Flinx"), un tânăr empatic care ajunge să fie implicat în ceva care amenință supraviețuirea galaxiei. Însoțitorul constant al lui Flinx, încă din copilărie, este un dragon miniatural zburător pe nume Pip, care scuipă un venin neurotoxic extrem de coroziv.

Una dintre cele mai cunoscute opere fantasy ale lui o reprezintă seria Spellsinger, în care o tânără muziciană este chemată într-o lume populată cu creaturi vorbitoare, în care muzica ei îi permite acte de magie al căror efect depinde de versurile cântecelor.

Operele lui Foster au o tentă ecologică puternică. Deseori, căderea eroilor negativi ai scrierilor sale este provocată de lipsa respectului față de alte specii extraterestre sau de elemente aparent nevătămătoare din mediul înconjurător, așa cum se poate vedea în Midworld (povestea unei planete semi-inteligente, formată dintr-o junglă imensă), sau în Cachalot (a cărei acțiune se petrece pe o planetă populată cu cetacee inteligente). Foster dedică un spațiu larg descrierii mediului ciudat al lumilor extraterestre și coexistenței florei și faunei, unul dintre cele mai elocvente exemple constituindu-l Sentenced to Prism, în care protagonistul devine prizonierul unei lumi bazate pe siliciu.

Alan Dean Foster

·         1946: S-a nascut Amanda Lear, cunoscută publicului român mai ales pentru cariera ei de cântăreaţă, actriţă, fotomodel, prezentatoare de televiziune şi pictoriţă. Încă din anii ’80 se făceau speculaţii privind sexualitatea Amandei Lear, dar şi a originilor ei, care erau pe rând când vietnameze, când ruseşti sau chiar chineze, dar şi engleze, franceze şi indoneziene. Născută în Hong Kong, într-o familie de origine engleză/franceză (tatăl) şi asiatică/rusă (mama), Amanda a copilărit în sudul Franţei şi în Elveţia. Nu se ştie nici până acum dacă s-a născut în 1939 sau în 1946, certă este numai ziua de 18 noiembrie. Încă de la 16 ani şi-a îndreptat atenţia către artă, plecând la Paris să studieze pictura. Se împrieteneşte cu cantaretul Brian Jones de la Rolling Stones, iar Amanda se aruncă în vârtejul vieţii de noapte londoneze, atât de binecunoscută. Amanda Lear este cel mai bun exemplu de cum se poate construi o carieră având ca bază un zvon. Figura ei cu accente asiatice atrage atenţia lui Catherine Herle, directoarea unei prestigioase agenţii europene de modele, drept pentru care Amanda revine la Paris în 1965, pentru a prezenta colecţii semnate Paco Rabanne şi Yves St. Laurent. În această perioadă îl cunoaşte pe Salvador Dali, care şi-o doreşte ca model. Devine muza lui şi o prietenă apropiată a acestuia  pentru următorii 15 ani. În 1973 se îndrăgosteşte de cantaretul britanic David Bowie, cu care rămâne timp de un an şi, datorită lui, Amanda începe să cânte, făcându-şi pentru prima dată apariţia la începutul anilor ’70, ca model îmbrăcat fetişist pentru coperta unui album lansat de Roxy Music. Se spunea că era transsexual, dar a mărturisit revistei Interview că acest zvon era doar un şiretlic al sponsorului ei, David Bowie, pentru a atrage atenţia. În 1975 semnează primul contract cu o casă de discuri şi apare primul ei single, “La Bagarre”, cu un succes neaşteptat în discoteci. Au urmat foarte multe albume şi o carieră de invidiat, devenind un nume important în muzica disco în 1977, când a înregistrat “I Am a Photograph” în Germania, ajutată în producţie de Tony Monn. Amanda etala o voce atât de gravă şi cu note atât de joase, încât mulţi s-au întrebat atunci dacă nu este într-adevăr bărbat. Unii au pus acest lucru pe seama unei operaţii de schimbare a sexului. În ciuda tuturor zvonurilor, Amanda Lear este o combinaţie excitantă, ce a împins imaginaţia multor fani până dincolo de limite. În 1981 a început să aibă propriile expoziţii de pictură, iar în 1982, magnatul italian Berlusconi i-a oferit prima slujbă de prezentatoare tv, transformând-o într-o adevărată vedetă.

·         1946 - S-a născut Dave Irving, baterist şi vocalist britanic (Supercharge).
* 1946: Franz Hübner(n. 18 noiembrie 1846 Drossen, lângă Frankfurt an der Oder - d. 31 decembrie 1877) a fost un entomolog german.

Între anii 1875 și 1877, el a colecționat insecte pentru Muzeul Godeffroy în Samoa, Tonga și Insula Noua Britanie.

Franz Hübner

·         1948: S-a nascut Andrea Marcovicci, cantareata si actrita americana. 

·         1949 - S-a născut Herman Rarebell, baterist şi compozitor german (Scorpions).
* 1950: Christine Petrovici (ortografiat și Cristina Petrovici^[1] sau Christine Petrovicz^[2], nume de fată Metzenrath, n. 18 noiembrie 1950, Timișoara) este o fostă handbalistă română care a jucat pentru echipa națională a României pe postul de extremă stânga.

·         1950: S-a nascut Eric Pierpoint, actor american. 

·         1950 - S-a născut Graham Parker, cântăreţ, chitarist şi compozitor britanic.

·         1952: Vlad Rădescu, actor de teatru și film român

·         1952: Harald Konopka, fotbalist german

·         1954: John Parr, cântăreț britanic și textier
* 1954: Adrianus Cornelis „Adrie“ Koster (n. 18 noiembrie 1954, Zierikzee, Zeeland) este un antrenor de fotbal și fost fotbalist olandez care a antrenat-o pe Ajax Amsterdam.

·         1957 - S-a născut Jenny Burton, vocalistă americană (C-Bank).

·         1960: S-a nascut Kim Wilde, cântăreaţă şi textieră britanică.
* 1962: Maia Bănărescu (a.n. 18 noiembrie 1962, Cigîrleni, Ialoveni, Moldova) este Ombudsmanul Copilului din Republica Moldova. Funcția de Avocat Parlamentar de protecție a drepturilor copilului pentru prima dată instituită în Republica Moldova prin Legea Parlamentului nr. 56 din 20.04.2008 http://lex.justice.md/md/%20327695/. În anul 2016 Maia Bănărescu prin concurs public a fost desemnată în funcția de Avocatul Poporului pentru drepturile copilului în Republica Moldova, pentru un mandat de 7 ani.

·         1962: Kirk Lee Hammett (n. 18 noiembrie 1962) este chitaristul principal (lead) al formației Metallica. El a fost cooptat în formație în 1 aprilie 1983, înlocuidu-l pe Dave Mustaine, care a părăsit formația în urma unor neînțelegeri cu Hetfield, Ulrich și Burton, formând apoi un alt mare grup trash/heavy metal american - Megadeth.El este căsătorit cu Tania Hammett.

Anterior, Hammett a făcut parte ditr-un alt grup de renume, Exodus, manageriat de Mark Whittaker, cel care l-a și recomandat pe Hammett celor de la Metallica după plecarea lui Mustaine.

Kirk Hammett

Kirk Hammett, 2007

·         1963: Peter Bolesław Schmeichel (n. 18 noiembrie 1963) este un fost jucător danez de fotbal, care a fost votat Cel mai bun portar din lume în 1992 și 1993. Este cunoscut cel mai bine după anii petrecuți la Manchester United unde a fost și căpitan în 1999. A fost un membru cheie al echipei naționale care a câștigat Campionatul European din 1992.

·         1969: Nina Vasile, poet român
* 1970: Johan „Liiva” Axelsson (născut pe 18 noiembrie 1970 în Helsingborg, Suedia) este un vocalist suedez de metal extrem, cunoscut în special ca membru fondator și fost vocalist al trupei suedeze de death metal melodic Arch Enemy. Johan Liiva a fost de asemenea membru al formațiilor Carnage, Furbowl și NonExist. Actualmente el este vocalistul trupei Hearse.

Johan Liiva

Johan Liiva (2006)

·         1970: Peta Gia Wilson (n. 18 noiembrie 1970, Sydney, New South Wales) este un fotomodel și actriță australiană. Este cunoscută mai ales pentru rolul lui Nikita din serialul TV La Femme Nikita.

Peta Wilson

Peta Wilson cu Jack Nicholson și Vladimir Putin în 2001

* 1970: Michael Elliot "Mike" Epps (n. 18 noiembrie 1970)^[1] este un actor american de comedie stand-up, actor, producător de film, scenarist și rapper. Este cel mai cunoscut pentru rolul lui Day-Day Jones din filmele Vinerea viitoare (2000) și Vineri, în ajun de Crăciun (2002); de asemenea a jucat în Marea mahmureală ca "Black Doug". Este vocea lui Boog din Năzdrăvanii din pădure 2 (continuarea filmului Năzdrăvanii din pădure), dar a fost înlocuit de Matthew J. Munn în Năzdrăvanii din pădure 3. Mai este cunoscut pentru rolul lui L.J. în Resident Evil 2: Ultimul război (2004) și Resident Evil: Dispariția (2007).
Epps s-a născut în Spitalul Wishard din Indianapolis, Indiana, ca fiul Mariei Reed și Tommy Epps.^[2][3] Abilitățile sale naturale pentru rolurile de comedie au fost încurajate de la o vârstă timpurie, interpretând comedie de stand-up din adolescență. Epps s-a mutat în Atlanta, unde a lucrat la Comedy Act Theater, înainte de a ajunge în Brooklyn pentru a juca în Def Comedy Jam în 1995.

Mike Epps

Mike Epps (dreapta) în Houston, 1 februarie 2013, alături de un fan

* 1973: Darko Kovačević (în sârbă Дарко Ковачевић; n. 18 noiembrie 1973, Kovin, RSF Iugoslavia, astăzi în Serbia) este un fotbalist sârb care evoluează la clubul Olympiakos Pireu pe postul de atacant.

·         1974: Lia Olguța Vasilescu (n. 18 noiembrie 1974, Craiova) este o politiciană română, membră a Partidului Social Democrat. A deținut funcția de ministru al Muncii și Justiției Sociale în cadrul Guvernului Dăncilă.
Lia Olguța Vasilescu a absolvit Facultatea de Litere și Istorie din Craiova, specializarea română–italiană, în anul 1997 și Colegiul Național de Apărare în anul 2001. Este doctor în sociologie la Universitatea din București
După absolvirea facultății, Lia Olguța Vasilescu s-a angajat la cotidianul Cuvântul Libertății.^[5] În primul an de muncă a ocupat funcția de redactor, iar apoi a fost numită șefa secției de investigații a ziarului. În 1999 a fost promovată în funcția de redactor-șef al publicației la care lucra, dar în 2000 a renunțat la presă pentru un loc în Parlament
În 1991, Lia Olguța Vasilescu a intrat în politică, în Partidul România Mare. Trei ani mai târziu, aceasta a devenit președintele Organizației de Tineret România Mare Dolj.^[5] În anul 2000 a fost promovată de Corneliu Vadim Tudor pe listele partidului pentru un loc în Camera Deputaților. A câștigat un loc de deputat și, astfel, din 2000 până în 2004 a fost și purtătorul de cuvânt al PRM.^[5] În 2004 a obținut un nou mandat de deputat, însă, la sfârșitul anului 2007, a demisionat din PRM și s-a înscris în PSD. A fost senator în legislatura 2008–2012, până în luna iunie, când a demisionat din Parlament, după ce a câștigat Primăria Municipiului Craiova.^[6] Din ianuarie 2017 și până în noiembrie 2018 a ocupat fotoliul de ministru al Muncii în guvernele Grindeanu, Tudose și Dăncilă. Ulterior, președintele Klaus Iohannis a respins în repetate rânduri nominalizările ei la funcțiile de ministru al Transporturilor și ministru al Dezvoltării, invocând drept motive lipsa de experiență, „limbajul folosit în comunicările publice” și „presiunile asupra justiției”
În iulie 2016, procurorii DNA au dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a Liei Olguța Vasilescu pentru luare de mită, folosirea autorității sau influenței în scopul obținerii de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite și spălare de bani.^[8] Potrivit procurorilor, aceasta a constrâns mai mulți agenți economici locali să îi finanțeze campania electorală din timpul alegerilor locale din 2012. Mai mult, în cursul anului 2014 ar fi pretins și primit, cu titlu de mită, o sumă de bani de la mai mulți oameni de afaceri care aveau în derulare contracte cu primăria.^[8] Ulterior, Direcția Națională Anticorupție a sesizat Consiliul Superior al Magistraturii după ce Lia Olguța Vasilescu a încercat să îl decredibilizeze pe unul dintre denunțătorii din dosarul de corupție în care a fost trimisă în judecată
Lia Olguța Vasilescu s-a căsătorit, în noiembrie 2002, cu Ovidiu Wlassopol. Pe atunci, Olguța Vasilescu era deputat PRM, iar Wlassopol era reporter la Pro TV. Cei doi au împreună un băiat, Robert Ștefan, născut în 2009, care poartă numele de familie al mamei.^[5] În 2016, cei doi au divorțat.^[10] În februarie 2019, Lia Olguța Vasilescu și vicepreședintele Senatului, Claudiu Manda, s-au căsătorit la Craiova.

Lia Olguța Vasilescu

Lia Olguța Vasilescu la reuniunea BPN din 2 decembrie 2013 Căsătorită cu Ovidiu Wlassopol (c. 2002–16) Claudiu Manda (c. 2019) Copii 1 Ministru al Muncii și Justiției Sociale În funcție 4 ianuarie 2017[1] – 20 noiembrie 2018[2] Prim-ministru Sorin Grindeanu Mihai Tudose Viorica Dăncilă Precedat de Dragoș Pâslaru Succedat de Marius-Constantin Budăi Primar al Municipiului Craiova În funcție 29 iunie 2012 – 19 decembrie 2016 Membru al Senatului României În funcție 15 decembrie 2008[3] – 29 iunie 2012[3] Membru al Camerei Deputaților a României Deținător actual Funcție asumată 20 decembrie 2016[3] În funcție 11 decembrie 2000[3] – 14 decembrie 2008[3]

* 1974: Denis Romanenco (n. 18 noiembrie 1974) este un fost fotbalist internațional moldovean.
* 1974: Petter Solberg (n. 18 noiembrie 1974, la Spydeberg, Østfold), este un fost pilot profesionist de raliuri. El a debutat la Campionatul Mondial de Raliuri în 1998 semnând cu echipa Ford în 1999. În anul următor, Solberg începuse parteneriatul său de succes cu echipa Subaru World Rally Team.
 ·         1974: Chloë Sevigny, actriță americană

·         1976: Stian Thoresen (n. 18 noiembrie 1976^[1][2]), cunoscut mai bine sub numele de scenă Shagrath, este solistul vocal al formației norvegiene de black metal Dimmu Borgir. Pseudonimul Shagrath provine de la Shagrat, un orc din cartea Stăpânul inelelor de J. R. R. Tolkien

Shagrath și-a început cariera muzicală în 1992, la vârsta de 16 ani. În acest an el împreună cu Skoll și Necronos au înființat formația Fimbulwinter; doi ani mai târziu, în 1994, formația s-a desființat. În 1993 Shagrath împreună cu Silenoz și Tjodalv au înființat formația Dimmu Borgir^[4]. De-a lungul existenței formației Shagrath a fost solist vocal, dar a cântat și la chitară, sintetizator și baterie.

Cu toate că imaginea formației este strâns legată de satanism, Shagrath nu a afirmat niciodată public că e satanist, dar și-a exprimat în repetate rânduri părerea negativă despre religie, oricare ar fi aceasta^[5][6][7]. Întrebat despre acest subiect, Shagrath a declarat:

"Sunt împotriva tuturor religiilor. Religia organizată e cea mai rea formă. O disprețuiesc. O urăsc."^[6]

În 1997 Shagrath a avut scurte colaborări cu Ragnarok și Nocturnal Breed (cu aceasta din urmă sub pseudonimul Bitch Molester), în ambele colaborări cântând la sintetizator^[8][9]. În 2004 Shagrath împreună cu alți muzicieni au înființat formația Chrome Division (heavy metal), formație în care Shagrath cântă la chitară și din care face parte și în prezent. Cu toate că nu aceasta a fost intenția, Chrome Division a ajuns să fie considerată proiectul personal al lui Shagrath^[10]. În 2009 Shagrath a colaborat cu Susperia ca solist vocal pe albumul Attitude^[11]; în Susperia activează Tjodalv, Mustis și Cyrus, toți trei fiind foști sau actuali membri Dimmu Borgir. Tot în 2009 Shagrath împreună cu King ov Hell (de la Gorgoroth, ulterior God Seed) au înființat formația Ov Hell, iar în februarie 2010 a avut loc lansarea albumului de debut The Underworld Regime.

În 2008 mass-media a anunțat faptul că Shagrath se va căsători cu Christina Fulton^[12], fosta iubită a cunoscutului actor Nicolas Cage și mama lui Weston Cage, solistul vocal al formațiilor de black metal Eyes of Noctum (desființată în 2012) și Arsh Anubis. Ulterior cei doi au amânat nunta^[13], iar apoi nu a mai apărut nici o știre referitoare la acest subiect.

Shagrath

·         1977: Fabolous, rapper american
* 1977: Martin Černoch (n. 18 noiembrie 1977) este un fotbalist ceh retras din activitate. A jucat în România pentru echipele Politehnica Iași și Ceahlăul Piatra Neamț.
* 1978: Aldo Montano (n. 18 noiembrie 1978, Livorno) este un scrimer italian specializat pe sabie, laureat cu patru medalii olimpice: o medalie de aur la individual, iar o medalie de argint și două de bronz pe echipe. A fost campion mondial la individual în 2011, campion mondial pe echipe în 2015, și de cinci ori campion european (în 2005 la individual iar în 2009, 2010, 2011 și 2013 pe echipe).
* 1979: Florentin Pera (n. 18 noiembrie 1979, în Reșița) este un antrenor român de handbal aflat sub contract cu echipa SCM Râmnicu Vâlcea.^[1][2] Între 2012 și ianuarie 2015, Pera a fost și antrenorul secund al echipei naționale feminine a României
* 1984: Jonathan Lewis Seward (n. 18 noiembrie 1984, Huntington Beach, California, SUA), mai cunoscut sub numele său de scenă Johnny Christ, este basistul formației americane, Avenged Sevenfold. Johnny Christ a fost cel de-al patrulea basist care a aderat la Avenged Sevenfold în 2003, înlocuindu-i pe foștii membri: Matt Wendt, Dameon Ash și Justin Sane.

Johnny Christ

Johnny Christ Frați și surori Alexandria Seward Căsătorit cu Lacey Franklin (în 2012) Copii Franklin James Seward

* 1985: Andrei Rohețki (n. 18 noiembrie 1985, Piatra Neamț) este un fotbalist român, care evoluează pe postul de portar, fiind, în prezent, liber de contract.
* 1986: Davidas Arlauskis (n. 18 noiembrie 1986 in Telšiai, URSS) este un fundaș lituanian, care joacă în prezent pentru MRU-TiuMenas din I Lyga. Este fratele portarului Giedrius Arlauskis.
* 1988: Elena Daniela Băbeanu (n. 18 noiembrie 1988, Râmnicu Vâlcea) este o jucătoare de handbal din România care joacă la echipa Gloria Bistrița. În trecut, ea a fost legitimată la CS Oltchim Râmnicu Vâlcea, dar, din sezonul 2008-2009 până în toamna anului 2011, a jucat împrumutată la HC Zalău. După trei ani și jumătate, începând cu data de 31 decembrie 2011^[1], Dana Băbeanu s-a întors la Oltchim, fiind apoi împrumutată la SCM Craiova.

Daniela Băbeanu evoluează pe posturile de inter stânga și coordonator de joc.

* 1989: Marc Kevin Albrighton (n. 18 noiembrie 1989 în Tamworth, Stoffordshire, West Midlands, Anglia) este un fotbalist englez care evoluează pe postul de mijlocaș la formația din Premier League,Leicester City FC.
* 1993: Andreea Aanei (n. 18 noiembrie 1993, Botoșani) este o halterofilă română. Este legitimată în prezent la CS Olimpia București și concurează în probele de +75 kg.

·         1998: Victor Carles, actor francez

VA URMA