PARTEA ÎNTÂI
Prieteni!
Ieri am fost blocat pe Facebppk, chipurile că încalc standardele lor, deși postările mele reprezintă selecții de materiale publice!
Asta este o metodă de reducere la tăcere a unor oameni care doresc binele acestei țări!
Nu trebuie să luminăm poporul pentru a putea fi îndobitocit! Se pare că asta se dorește!
Căutați-mă pe pagina mea de blogger: dicuoctavian.blogspot.com
ISTORIE PE ZILE 19 Noiembrie
Evenimente
- 1377: Prima atestare documentară a Castelului Bran, prin actul emis de Ludovic I de Anjou (1342 - 1382), prin care brașovenii primeau privilegiul de a construi Cetatea "cu munca și cheltuiala lor proprie".
- 1493: Cristofor Columb descoperă Porto Rico.
- 1703: Omul cu masca de fier, legendarul prizonier politic francez moare la Bastilia.
- 1819: Muzeul Prado din Madrid este inaugurat.
- 1850: Alfred Tennyson este numit de către regina Victoria Poet Laureate.
- 1861: Se încheie Conferința natională a fruntașilor politici romani din Banat, ținută la Timișoara, la care se adopta o moțiune prin care se cere autonomia Banatului față de Ungaria, teritoriul acestuia urmand sa fie numit "Căpitanatul român" sau să fie încorporat Transilvaniei (devenita autonomă).
- 1942: Al doilea razboi mondial: Bătălia de la Stalingrad - forțele rusești sub comanda generalului Georgy Zhukov lansează operațiunea "Uranus", contraatacând și întorcând soarta bătăliei în favoarea trupelor sovietice.
- 1946: Primele alegeri parlamentare postbelice, declarate "libere și nestingherite", care au fost falsificate, cu acordul Moscovei, de guvernul Petru Groza care a anunțat victoria Blocului Partidelor Democratice.
- 1969: Programul Apollo: Apollo 12 - astronauții americani Charles Conrad și Alan Bean aselenizeză în Oceanul Furtunilor și devin astfel a 3-a respectiv a 4-a persoană care pășește pe Lună.
- 1969: Fotbalistul brazilian Pelé marchează cel de-al 1000-lea gol.
- 1977: Președintele egiptean Anwar El Sadat devine primul lider arab al Orientului Mijlociu care a efectuat o vizită oficială în Israel.
- 1979: Începe Congresul al XII-lea al PCR, la care Constantin Pîrvulescu, unul din fondatorii partidului, a protestat în plen față de cultul personalitații creat în jurul familiei Ceaușescu. Drept urmare, în aceeași noapte, Pîrvulescu a fost evacuat din casa în care locuia.
- 1985: Războiul Rece: La Geneva, președintele Statelor Unite ale Americii, Ronald Reagan, și liderul Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, se întâlnesc pentru prima dată.
- 1998: Tabloul lui Vincent van Gogh, Portretul artistului fară barbă este vândut la licitație pentru suma record de 71,5 milioane de dolari.
- 1999: China lansează prima sa navă spațială, Shenzhou 1.
Nașteri
S-a născut la Gotha, ca al șaptelea însă al patrulea fiu supraviețuitor al lui Ernest I, Duce de Saxa-Gotha și al Elisabetei de Saxa-Altenburg. După decesul tatălui său, în 1675, Heinrich și frații săi au condus împreună ducatul de Saxa-Gotha-Altenburg. La 24 februarie 1680, în urma tratatului de diviziune a teritoriilor familiei între frații săi, el a primit Saxa-Römhild, care a constat în orașele Römhild, Königsberg (astăzi în Bavaria), Themar, Behrungen, Milz și fieful Echter.
La Darmstadt la 1 martie 1676, Heinrich s-a căsătorit cu Marie Elisabeth de Hesse-Darmstadt, fiica lui Ludwig al VI-lea de Hesse-Darmstadt. Nu au avut copii.
Din 18 noiembrie 1680 Heinrich și tânăra lui soție Marielies au locuit în ceea ce ei au numit castelul Glücksburg din Römhild. Ducele Heinrich a desfășurat o activitate intensă de construcții. El a remodelat și reconstruit castelul în funcție de dorințele sale. În timpul domniei sale a fost construită biserica castelului, o casă de oaspeți și patru case pentru nobilimea de la curte, plus o școală de echitație, o pistă de curse și orangerie.
Printre structurile sale magnifice se includ o casă pivniță numită Marie Elizabeth Delight, numită după soția sa, pe care a iubit foarte mult, și un palat în Mertzelbach, proiectat de sculptorul curții Lux, care a creat, de asemenea, altarul bisericii palatului. Multe dintre aceste construcții nu mai există, însă Heinrich le-a descris în detaliu în cartea sa "Die fürstliche Baulust des Herzogs Heinrich von Sachsen-Römhild", pe care a publicat-o singur. Această carte este considerată una dintre puținele mărturii contemporane rămase despre arhitectura efemeră.
Heinrich a drenat lacul Bürgersee și l-a convertit într-o grădină. El a echipat biserica orașului cu un altar baroc, o lojă regală bogat ornamentată și o nouă orgă.
Din 1691 până în 1693 el a fost regent pentru Ducele Frederic al II-lea de Saxa-Gotha, împreună cu fratele său mai mare Bernhard. Heinrich a intrat în serviciul imperial militar de tânăr și a devenit Generalfeldzeugmeister în 1697. În 1698 a primit Ordinul Elefantului. În ultimii patru ani ai vieții a fost membrul senior al casei ernestine.
Viața de lux de la curte a adus micului oraș Römhild prosperitate economică și culturală. Cheltuielile au depășit mult puterea financiară a ducelui. Atunci când popularul conducător a murit pe neașteptate în 1710, el a lăsat în urmă datorii semnificative. Moștenirea lui a fost licitată.
Heinrich a murit la Römhild, la vârsta de 59 de ani. După moartea lui, teritoriile sale au fost disputate de frații săi. În cele din urmă, Römhild a fost obținut de fratele său mai mic, Johann Ernst.
(n. 19 noiembrie 1700, Pimprez – d. 25 aprilie 1770, Paris), cunoscut și ca abatele Nollet, a fost un cleric și fizician francez.
Nollet a fost interesat în particular de electricitate, pe care a explorat-o cu ajutorul lui Du Fay și Réaumur. El s-a înscris la Royal Society din Londra în 1734, iar mai târziu a devenit primul profesor de fizică experimentală de la Universitatea din Paris.
În 1746 el a pus aproape două sute de călugări într-un cerc cu o circumferință de aproximativ o milă (1,6 km), cu piese de fier conectate între ele. Apoi a descărcat o baterie (butelie de Leyda) în lanțul uman și a observat că fiecare om a reacționat aproape simultan la șocul electric, convingându-se că viteza propagării electricității este foarte mare.[1] În 1748 el a descoperit fenomenul osmozei în membrane naturale.[2]
În 1750 Nollet a făcut unele progrese legate de electrospray.[3] El a observat că apa ce curge dintr-un vas se aerosolizează dacă vasul este electrificat și plasat lângă un câmp electric. În mod similar, el a mai observat că “o persoană, electrificată printr-o conexiune cu un generator de mare voltaj, nu ar sângera normal dacă s-ar leza de sine stătător; sângele va țâșni ca pulverizat din rană.”
| Jean-Antoine Nollet | |
 |
Louise Charlotte s-a născut ducesă de Mecklenburg-Schwerin, tatăl ei fiind Frederic Francisc I, Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin. Mama ei a fost Prințesa Louise de Saxa-Gotha-Altenburg și sora ei a fost Charlotte de Mecklenburg-Schwerin (1784–1840), soția regelui Christian al VIII-lea al Danemarcei.
La 1 noiembrie 1795, Louise Charlotte s-a logodit cu regele Gustav al IV-lea Adolf al Suediei. Logodna a fost aranjată de Gustaf Adolf Reuterholm, care era regentil de facto al Suediei, și care dorea să-și mențină influența și după ce monarhul era declarat major, având o regină îndatorată pentru poziția ei. Inițial, regele a fost de acord; logodna a fost celebrată la curțile Suediei și Mecklenburg și Louise Charlotte a fost menționată în rugăciunea bisericii din Suedia.
Cu toate acestea, împărăteasa Ecaterina cea Mare, a dorit ca nepoata ei, Marea Ducesă Alexandra Pavlovna a Rusiei să fie regina Suediei, și și-a afișat aversiunea față de logodnă. Apoi, mai mulți oameni i-au spus regelui că Louise Charlotte, pe care el n-o văzuse, nu era frumoasă. Când regele a fost declarat legal major în 1797, el a rupt logodna. Tatăl ei a cerut despăgubiri. În 1803, problema s-a rezolvat când orașul suedez Wismar din Germania a fost predat Mecklenburg-Schwerin prin tratatul de la Malmö. În cele din urmă, aranjamentul regelui Gustav al Suediei cu nepoata țarinei Rusiei a eșuat din cauza încăpățânării lui Gustav de a permite ca tânăra lui mireasă să-și păstreze religia ortodoxă.
La Ludwigslust la 21 octombrie 1797 Louise Charlotte s-a căsătorit cu Prințul Ereditar Augustus de Saxa-Gotha-Altenburg. Strămoșul lor comun era Frederic al II-lea, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg (1676–1732). Mariajul a fost aranjat împotriva dorinței ei și a fost nefericit. Soțul ei a abuzat de ea iar ea a vrut să-l părăsească însă a fost obligată de familie să rămână lângă el.[1] Louise Charlotte a fost descrisă ca fiind foarte blondă, nu prea atrăgătoare, oarecum cocoșată, dar, de asemenea, spirituală, talentată, cultivată, plăcută și mai deschisă decât ceea ce era privit ca un ideal pentru acea perioadă.[2]
Louise Charlotte și Augustus au avut un copil:
- Luise Dorothea Pauline Charlotte Fredericka Auguste (n. Gotha, 21 decembrie 1800 – d. Paris, 30 august 1831). Ea s-a căsătorit prima dată la 31 iulie 1817 cu Ernst I, Duce de Saxa-Coburg și a fost mama Prințului Consort Albert; cei doi au divorțat în 1826; a doua oară s-a căsătorit la 18 octombrie 1826 cu Alexander von Hanstein, numit conte de Pölzig.
Louise Charlotte a murit patru ani mai târziu, la vârsta de 21 de ani, înainte ca Augustus să acceadă la tronul ducatului de Saxa-Gotha-Altenburg. Un an mai târziu, soțul ei s-a recăsătorit cu Karoline Amalie de Hesse-Kassel cu care nu a avut copii.
| Louise Charlotte de Mecklenburg-Schwerin | |||||||||
| Prințesă Ereditară de Saxa-Gotha-Altenburg | |||||||||
| |||||||||
* 1831: James Abram Garfield (n. 19 noiembrie 1831 — d. 19 septembrie 1881) a fost cel de-al douăzecilea președinte al Statelor Unite ale Americii și cel de-al doilea președinte american care a fost asasinat. Termenul său al fost cel de-al doilea ca scurtime, după cel al lui William Henry Harrison, al nouălea președinte american, fiind în funcție în perioada 4 martie 1881 - 19 septembrie 1881. Garfield a servit în cea mai înaltă funcție a statului american un total de doar șase luni și cincisprezece zile. Președintele Garfield a fost asasinat prin împușcare: în iulie 1881 un avocat dement - Charles Julius Guiteau (1841 - 1882) - a tras în el cu arma. Rănile cauzate de asasin au cauzat infecția fatală care a dus la decesul său.
Garfield a fost crescut de o mamă văduvă în circumstanțe modeste la fermă din Ohio. A lucrat la mai multe slujbe, inclusiv pe o navă de canal, în tinerețe. De la vârsta de 17 ani, a frecventat câteva școli din Ohio, apoi a studiat la Colegiul Williams(d) din Williamstown, Massachusetts(d), absolvindu-l în 1856. S-a căsătorit cu Lucretia Rudolph în 1858.
Pe 2 iulie 1881, a fost împușcat la stația de trenuri Pennsylvania din Washington D.C. de Charles J. Guiteau(d), jurist și scriitor ce avea o nemulțumire. Rana n-a fost la început fatală pentru Garfield, dar se spune că mâinile necurate și neprotejate ale doctorilor au provocat infecția ce i-a cauzat decesul pe 19 septembrie. Guiteau a fost condamnat pentru omor și a fost executat în iunie 1882; a încercat să-și minimalizeze crima, zicând că sa a fost un simplu atac, acuzându-i pe doctori de moartea lui Garfield. Având mandatul încheiat prematur după 200 de zile, o bună parte din perioada în care a fost în funcție petrecând-o bolnav, încercând să-și revină după atac, Garfield este cunoscut mai mult pentru asasinarea sa și mai puțin pentru lucrurile pe care le-a făcut. Istoricii uită adesea să-l listeze în clasificările istorice ale președinților S.U.A.(d) din cauza duratei scurte a președinției sale.
| James Abram Garfield | |||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||
* 1833: Wilhelm Dilthey (n. 19 noiembrie 1833 — d. 1 octombrie 1911) a fost un istoric german, dar și sociolog și filosof.
Dilthey este considerat empirist, în contrast cu idealismul german preponderent în acea perioadă, însă punctul său de vedere în ceea ce privește empiricul și experimentalul este diferit de empirismul britanic și pozitivismul, în ceea ce privește asumpțiile epistemologice și ontologice centrale, asumpții care sunt extrase din literatura germană și tradiția filosofică
| Wilhelm Dilthey | |
 Wilhelm Dilthey |
* 1837: Aron Densușianu (născut ca Aron Pop, din familia nobiliară transilvană Pop de Hațeg) (n. 19 noiembrie 1837, Densuș, Hunedoara - d. 2 septembrie 1900, Iași) a fost un istoric literar, poet și folclorist român, membru corespondent (din 1877) al Academiei Române. A fost profesor de literatură la Universitatea din Iași. Ca filolog a fost adept al curentului latinist, iar ca istoric literar s-a situat pe poziții naționaliste.
A fost fratele istoricului român Nicolae Densușianu (1846? - 1911). Aron Densușianu a fost tatăl lui Ovid Densușianu, născut la 29 decembrie 1873, la Făgăraș decedat București în 9 iunie 1938, și al Elena Densușianu, născută la 3 martie 1875, Făgăraș, și decedată la Timișoara în 1966.
* 1854: Carol Telbisz, înnobilat baron Telbisz de Obesenyo, (n. 19 noiembrie 1854, Cenad - d. 14 iulie 1914, Timișoara) a fost jurist, primar al municipiului Timișoara (1885-1914) și consilier al Curții Regale Maghiare.
Carol s-a născut la Cenad într-o familie de bulgari bănățeni din Dudeștii Vechi. După ce a luat bacalaureatul la Liceul Raab în Seghedin a studiat la Facultatea de Drept din Budapesta (1872-1877), apoi a promovat doctor în drept administrativ la Universitatea din Viena. După acea juristul s-a stabilit la Timișoara ca avocat, unde a fost numit „avocat superior urban” (1883). În 1885, la doar 31 de ani, Telbisz devine primar al Timișoarei pentru patru ani, dar mandatul îi va fi prelungit până în 1914, când se îmbolnăvește și moare. Timp de aproape trei decenii cât a condus Primăria (1885-1914), el a reușit să ridice urbea la un nivel la care nimeni nu se aștepta.[1]
În 1905, Telbisz a devenit consilier al Curții Regale Maghiare. În același an, la aniversarea a 20 de ani în funcția de primar, a fost numit cetățean de onoare al Timișoarei.[2]
În anul 1912 politicianul a fost ridicat la rangul de baron maghiar cu predicatul de Obesenyo, iar doi ani mai târziu a fost decorat cu Crucea al Ordinului Împăratului Franz Joseph I la gradul de cavaler.
Când Carol Telbisz a fost ales primar, Timișoara era încă o fortăreață. În cele trei decenii cât a fost primar, Telbisz a modernizat orașul și l-a adus la standardele din Belle Époque. Telbisz a ordonat demolarea zidurilor vechi și a înnoit orașul conform unui minuțios plan de urbanizare, elaborat după model vienez.[3] În timpul mandatului său a fost clădit sistemul municipal de canalizare, iar Cetatea Timișoara a fost conectată prin bulevarde largi cu suburbiile. Mai departe au luat ființă Piața Victoriei, cu palatele ei urbane, precum și Palatul Poștei. De asemenea au fost revoluționate economia și infrastructura, au fost îmbunătățite igiena publică, educația și solidaritatea socială.
| Carol Telbisz | |
 |
* 1875: Hiram Bingham, formal Hiram Bingham III, (n. 19 noiembrie 1875 – d. 6 iunie 1956) a fost un academician, explorator și senator din partea statului Connecticut din Statele Unite.
| Hiram Bingham III | |||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||
S-a născut într-o familie țărănească din Verhniaia Troița (Верхняя Троица), gubernia Tverskaia, Rusia. S-a mutat în Sankt Peterburg în 1889 și a devenit muncitor metalurg. În 1898 a intrat în rândurile Partidul Social Democrat al Muncii din Rusia (РС-ДРП).
Din martie 1919 până în 1938 a fost Președintele Comitetului Executiv Unional, șeful oficial al statului, denumirea neoficială fiind aceea de „căpetenia întregii uniuni” (rusă всесоюзный староста). Titlul a fost schimbat mai târziu în Președintele Prezidului Sovietului Suprem. Kalinin a rămas șef al statului până în 1946. Kalinin a fost membru supleant al Politburo din 1919 până în 1925, când a devenit membru plin. A rămas membru până în 1946.
În timpul Marii Epurări, mulți cetățeni i-au scris lui Kalinin petiții în care era cerută reconsiderarea soartei unor condamnați. Intervențiile lui Kalinin au fost de ajutor condamnaților, ceea ce i-au adus supranumele de „Kalinin, bunicul binevoitor” (în timp ce Stalin era „părintele drag” al tuturor cetățenilor sovietici). În același timp însă, Kalinin, alături de alți membri ai Politburo-ului, semna liste care aprobau execuțiile individuale sau de grup (precum cele care autorizau masacrul de la Katyn).
S-a retras din viața publică în 1946 și a murit la scurtă vreme după aceea la Moscova. A fost îngropat în necropola de la Zidul Kremlinului. Orașul Tver a purtat numele politicianului sovietic din 1931 până în 1990. Fostul oraș german din Prusia Răsăriteană Königsberg, cucerit în 1945 de Armata Roșie și încorporat în Uniunea Sovietică, a fost redenumit Kaliningrad în onoarea sa.
| Mihail Kalinin | |||||||||||||||||||
.jpg)
| |||||||||||||||||||
* 1876: Tatiana Alekseievna Afanasieva (în rusă: Татьяна Алексеевна Афанасьева) (n. 19 noiembrie 1876, la Kiev - d. 14 aprilie 1964, la Leiden) a fost o femeie-matematician rusă. Din 1912 a trăit în Olanda.
În 1904 se căsătorește cu fizicianul Paul Ehrenfest și au împreună patru copii, dintre care se va distinge Tatiana Pavlovna Ehrenfest, o altă femeie-matematician de valoare. Cei doi colaborează în domeniul mecanicii statistice, care tocmai fusese întemeiat de Ludwig Boltzmann.
Tatiana Afanasieva a publicat diverse lucrări științifice în domeniile probabilității și entropiei.
| Tatiana Alekseievna Afanasieva | |||||
| |||||
A fost elev al liceului reformat „Kocsárd Kún” din Orăștie, care din 1919 încoace a fost numit „Liceul Aurel Vlaicu”, luându-și bacalaureatul la Sibiu în 1902.
Și-a început studiile inginerești la Universitatea Tehnică din Budapesta, studii pe care le-a continuat la Technische Hochschule din München, obținând diploma de inginer în 1907. După aceea a lucrat ca inginer la uzinele Opel în Rüsselsheim. În 1908 se întoarce la Binținți unde construiește un planor cu care efectuează un număr de zboruri în 1909. În toamna anului 1909 se mută în București și începe construcția primului său avion, Vlaicu I, la Arsenalul Armatei. Avionul zboară fără modificări (lucru unic pentru începuturile aviației mondiale) în iunie 1910. În anul 1911 construiește un al doilea avion, Vlaicu II, cu care în 1912 a câștigat cinci premii memorabile (1 premiu I si 4 premii II) la mitingul aerian de la Aspern, Austria. Concursul a reunit între 23 și 30 iunie 1912, 40 piloți din 7 țări, dintre care 17 din Austro-Ungaria, 7 germani, 12 francezi printre care și Roland Garros, cel mai renumit pilot al vremii, un rus, un belgian, un persan și românul Vlaicu. În cel mai cunoscut ziar vienez, Neue Freie Presse, se găseau următoarele rânduri despre zborurile lui Vlaicu:
„Minunate și curajoase zboruri a executat românul Aurel Vlaicu, pe un aeroplan original, construit chiar de zburător, cu două elici, între care șade aviatorul. De câte ori se răsucea (vira) mașina aceasta în loc, de părea că vine peste cap, lumea răsplătea pe român cu ovații furtunoase, aclamându-l cu entuziasm de neînchipuit.[2].”
La 13 septembrie 1913, în timpul unei încercări de a traversa Munții Carpați cu avionul său Vlaicu II, s-a prăbușit în apropiere de Câmpina, se pare că din cauza unui atac de cord.[3] Este înmormântat în cimitirul Bellu din București.
În anul următor prietenii săi Magnani și Silișteanu finalizează construcția avionului Vlaicu III, și cu ajutorul pilotului Petre Macavei efectuează câteva zboruri scurte. Autoritățile vremii interzic continuarea încercărilor; în toamna anului 1916, în timpul ocupației germane, avionul este expediat la Berlin. Avionul Vlaicu III a fost văzut ultima dată în anul 1940.
Galerie:
Aurel Vlaicu 
* 1888: José Raúl Capablanca y Graupera (n. ,[1] Havana, Imperiul Spaniol[2] – d. , New York, SUA[2]) a fost un șahist de naționalitate cubaneză, care a deținut titlul de campion mondial între anii 1921 și 1927. Este considerat a fi unul dintre cei mai mari șahiști din toate timpurile.
* 1912: George Emil Palade (n. ,Iași, România – d. ,[ Del Mar[*], SUA), a fost un medic și om de știință american de origine română, specialist în domeniul biologiei celulare, laureat în 1974 al premiului Nobel pentru fiziologie și medicină. În 1986 i-a fost conferită în Statele Unite National Medal of Science („Medalia Națională pentru Știință”) în biologie pentru: „descoperiri fundamentale (de pionierat) în domeniul unei serii esențiale de structuri supracomplexe, cu înaltă organizare, prezente în toate celulele vii”.
S-a născut la Iași în 1912, într-o familie de profesori, tatăl fiind profesor de filosofie, iar mama profesoară de liceu. Familia sa locuia pe strada Sărărie.
La vârsta de 7 ani, el și-a început pregătirea școlară la Școala nr.33 „Mihail Kogălniceanu” din Iași, aflată pe str. Lascăr Catargi nr. 28, unde a învățat timp de trei ani (1919-1922). Clădirea școlii datează din 1895 și este monument istoric (IS-II-m-B-03795). Pe peretele școlii, lângă intrare, a fost amplasată o placă memorială cu următorul text:
- „În această școală, între 1919 - 1922, și-a început drumul spre știință GEORGE EMIL PALADE, medic de origine română, născut la Iași, pe stradela Sărărie, la 19.XI.1912.
- Descoperirile sale reprezintă eforturile susținute în domeniul cercetării fundamentale în biologie și medicină, eforturi apreciate de Comunitatea științifică internațională, prin acordarea în 1974 a Premiului Nobel, ceea ce conferă un prestigiu strălucit științei și culturii românești.”
În 1923 se stabilește în Buzău, își continuă studiile înscriindu-se la liceul B. P. Hasdeu.[11]
În 1930 s-a înmatriculat ca student la Facultatea de Medicină a Universității din București. A absolvit-o în 1940, obținând titlul de doctor în medicină cu o teză asupra unor probleme de structuri histologice. În perioada 1942-1945, Palade a servit în Corpul Medical al Armatei Române.
În 1946 s-a căsătorit cu fiica industriașului Nicolae Malaxa, Irina Malaxa, cu care a avut doi copii: o fiică, Georgia Palade Van Dusen, și un fiu, Philip Palade. A plecat cu soția sa în Statele Unite ale Americii, unde a fost angajat pe post de cercetător la Universitatea Rockefeller din New York. Acolo l-a întâlnit pe Albert Claude, omul de știință care i-a devenit mentor. Claude lucra la Rockefeller Institute for Medical Research și l-a invitat pe Palade să lucreze împreună cu el în departamentul de patologie celulară. George Palade a realizat importanța excepțională a microscopiei electronice și a biochimiei în studiile de citologie. Cum nu era biochimist, a inițiat o colaborare cu Philip Siekevitz. Împreună au combinat metodele de fracționare a celulei cu microscopie electronică, producând componenți celulari care erau omogeni morfologic. Analiza biochimică a fracțiunilor mitocondriale izolate a stabilit definitiv rolul acestor organite subcelulare ca un component major producător de energie.
Cel mai important element al cercetărilor lui Palade a fost explicația mecanismului celular al producției de proteine. A pus în evidență particule intracitoplasmatice bogate în ARN, la nivelul cărora se realizează biosinteza proteinelor, numite ribozomi sau corpusculii lui Palade. Împreună cu Keith Porter a editat revista The Journal of Cell Biology („Revista de Biologie Celulară”), una dintre cele mai importante publicații științifice din domeniul biologiei celulare.
În 1961 G. E. Palade a fost ales membru al Academiei de Științe a SUA. În 1973 a părăsit Institutul Rockefeller, transferându-se la Universitatea Yale, iar din 1990 a lucrat la Universitatea din San Diego (California).
În 1974 dr. Palade a primit Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină, împreună cu Albert Claude și Christian de Duve for discoveries concerning the functional organization of the cell that were seminal events in the development of modern cell biology (în traducere: „pentru descoperiri privind organizarea funcțională a celulei ce au avut un rol esențial în dezvoltarea biologiei celulare moderne”),[12] cu referire la cercetările sale medicale efectuate la Institutul Rockefeller pentru Cercetări Medicale)[13]
Prezentarea făcută de Palade la ceremonia conferirii oficiale a premiului Nobel a avut loc la 12 decembrie 1974, cu tema Intracellular Aspects of the Process of Protein Secretion [14], („Aspecte intracelulare în procesul de secreție a proteinelor”). Textul a fost publicat în 1992 de Fundația Premiului Nobel.[15]
George Palade a fost ales membru de onoare al Academiei Române în anul 1975. În 1989 a fost ales membru de onoare al Academiei româno-americane de arte și științe (ARA) la Universitatea din California.
La 12 martie 1986, președintele Statelor Unite Ronald Reagan i-a conferit Medalia Națională pentru Știință pentru „descoperirea fundamentală”[16] a unei serii esențiale de structuri complexe cu înaltă organizare prezente în toate celulele biologice.[17]
În 2007, președintele Traian Băsescu l-a decorat cu Ordinul național „Steaua României” în grad de Colan.
După moartea primei soții, s-a recăsătorit cu Marilyn Gist Farquhar, expertă în biologie.[18]
George Emil Palade a murit în Statele Unite la vârsta de 96 de ani.
| George Emil Palade | |||
| |||
* 1923: Monica Lovinescu (n. 19 noiembrie 1923, București – d. 20 aprilie 2008, Paris[4][5]) a fost o intelectuală română care și-a dedicat viața și opera luptei împotriva totalitarismului comunist. Unica fiică a criticului literar Eugen Lovinescu și a profesoarei Ecaterina Bălăcioiu, Monica Lovinescu a fost la rândul ei critic literar, devenind o autoritate în materie de literatură română contemporană.
După 1947 a trăit și a activat în exil în Franța, fiind una din cele mai cunoscute voci ale postului anticomunist Radio Europa Liberă, unde a realizat, printre altele, emisiunea Teze și antiteze la Paris. Mama sa a sfârșit în închisorile staliniste, un fapt care a marcat-o pentru tot restul vieții. Angajamentul ferm anticomunist s-a soldat în 1977 cu un atentat asupra vieții sale și cu campanii de calomniere în presa românească și în publicațiile finanțate de către regimul comunist.
Monica Lovinescu a fost căsătorită cu poetul, publicistul și omul de radio Virgil Ierunca. Cuplul Lovinescu-Ierunca a întreținut relații apropiate cu figurile importante ale exilului românesc, locuința lor pariziană devenind un nod pentru exilul românesc și pentru scriitorii și personalitățile culturale române aflate în vizită la Paris. Prin publicitatea făcută disidenților români în presa internațională, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca au contribuit la ameliorarea tratamentului acestora de către autoritățile de la București. După Revoluție, au ales să rămână în Franța, Lovinescu supraviețuindu-i soțului său cu câțiva ani. Rămășițele lor pământești a fost repatriate în 2008, fiind întâmpinate cu onoruri militare.
Monica Lovinescu a crescut într-o familie cu aplecare către lumea literelor, între verii săi numărându-se prozatorul Anton Holban, scriitorul Vasile Lovinescu și dramaturgul Horia Lovinescu.
La vârsta de opt ani (1931) i se publică un basm în revista Dimineața copiilor, iar la vârsta 15 ani îi apar nuvele și schițe în revistele Vremea și Kalende sub pseudonimul „Ioana Tăutu”.
După moartea lui Eugen Lovinescu, în 1943, publică sub propriul nume romanul În contratimp în „Revista Fundațiilor Regale”, iar după război scrie critică teatrală în ziarul „Democrația” al lui Anton Dumitriu.[5]
În anul 1942 a terminat Liceul „Notre Dame de Sion” din București, iar în 1946 a obținut licența în Litere Universitatea din București.[6] Lucrează ca asistentă a lui Camil Petrescu în cadrul seminarului de teatru condus de acesta.
După instaurarea regimului comunist în România, în septembrie 1947, pleacă în Franța ca bursieră a statului francez, iar în primele zile ale anului 1948 cere azil politic.
În Franța colaborează cu articole și studii despre literatura română și despre ideologia comunistă care aservise România, publicând în revistele: East Europe, Kontinent, Preuves, L'Alternative, Les Cahiers de l'Est, Témoignages, La France Catholique. Este autoarea capitolului despre teatrul românesc din Histoire du Spectacle (Encyclopédie de la Pléiade, Gallimard, 1965).
Traduce în franceză texte românești sub pseudonimele „Monique Saint-Côme” și „Claude Pascal”, cel mai cunoscut fiind romanul La Vingt-cinquième heure („A douăzeci și cincea oră”) de Constantin Virgil Gheorghiu.
Colaborează la reviste românești din exil: Luceafărul, Caiete de dor, Ființa românească, Ethos, Dialog, Agora. După 1990 publică și în reviste literare și politice din România, în Contrapunct, România literară, 22, etc.
Din anul 1951 și până în 1974 colaborează la emisiunea în limba română a Radiodifuziunii Franceze, precum și la redacția centrală a emisiunilor pentru Europa răsăriteană. Începând din 1962 colaborează la Radio Europa Liberă unde avea două emisiuni săptămânale: Actualitatea culturală românească și Teze și antiteze la Paris. Aceste emisiuni au avut o puternică influență în România, atât în mediile culturale cât și în rândurile publicului larg.
O parte din cronicile literare radio, difuzate de Monica Lovinescu, au apărut în volumul Unde scurte (editura „Limite”, Madrid, 1978).
Din anul 1990, editura Humanitas i-a publicat cărțile, jurnalul și volumele de studii și articole citite la Radio Europa Liberă.
În 1977, în ajunul sosirii la Paris a lui Paul Goma, pentru a cărui eliberare militase, Monica Lovinescu a fost agresată fizic, în curtea casei sale din Paris (8, rue François Pinton), de doi agenți palestinieni trimiși de Securitate la ordinele lui Nicolae Ceaușescu. Este transportată în stare de comă la spital. După cinci zile părăsește spitalul, în pofida recomandărilor medicilor, pentru a participa la conferința de presă a lui Paul Goma la televiziunea franceză și pentru a denunța agresiunea la microfonul Europei Libere[7] [8] [9].
În propriile ei cuvinte, la scurt timp după întâmplare:
A încetat din viață la 20 aprilie 2008, la vârsta de 85 de ani, în spitalul Charles-Richet de la Villiers-le-Bel, în apropiere de Paris. Urnele cu cenușa Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca au fost duse în România și depuse la Ateneul Român, unde a avut loc o ceremonie comemorativă. Înainte de a fi transportate spre Fălticeni, urnele au fost păstrate câteva săptămâni în „Casa Lovinescu”, apartament ce adăpostise cenaclul Sburătorul al tatălui său. În anul 2000 Monica Lovinescu a donat apartamentul fundației Humanitas Aqua-Forte în vederea reintroducerii acestui loc eminent al culturii române în circuitul cultural bucureștean. De asemenea, prin testament, Monica Lovinescu și-a donat casa din Paris statului român, pentru a deveni un loc de studiu si de găzduire pentru cercetători și bursieri români.„Vineri, 18 noiembrie, mă întorceam acasă spre orele 5 si jumătate după-amiaza. În curtea din fața casei se aflau doi necunoscuți (al doilea, pitit după un arbust, n-a apărut decât în ultima clipa). Primul care mi-a ieșit în față m-a întrebat în franțuzește, cu accent, dacă sunt "Madame Monica". Mi-am dat imediat seama că vine din partea unor români (în Franța nu se întrebuințează "domn" sau "doamna" alături de un prenume). Avea un plic mare în mână și mi-a spus că e un mesaj, să intrăm în casă să mi-l citească. Am simțit că e ceva suspect și am refuzat. A insistat să intre. Am refuzat din nou. Atunci a apărut și al doilea și au început să-mi dea în cap. Mi-am pierdut repede cunoștința, dar am apucat să țip. Un trecător (funcționar la poștă) s-a repezit și i-a pus pe fugă.”
Cărți:
- Unde scurte. I, Limite, Madrid, 1978
- Unde scurte, Humanitas, 1990
- Întrevederi cu Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Ștefan Lupașcu și Grigore Cugler, Cartea Românească, 1992
- Seismografe. Unde scurte II, Humanitas, 1993
- Posteritatea contemporană. Unde scurte III, Humanitas, 1994
- Est-etice. Unde scurte IV, Humanitas, 1994
- Pragul. Unde scurte V, Humanitas, 1995
- Insula Șerpilor. Unde scurte VI, Humanitas, 1996
- La apa Vavilonului. I, Humanitas, 1999
- La apa Vavilonului. II, Humanitas, 2001
- Diagonale, Humanitas, 2002
- Jurnal 1981–1984, Humanitas, 2003
- Jurnal 1985–1988, Humanitas, 2003
- Jurnal 1990–1993, Humanitas, 2003
- Jurnal 1994–1995, Humanitas, 2004
- Jurnal 1996–1997, Humanitas, 2005
- Jurnal 1998–2000, Humanitas, 2006
- Cuvântul din cuvinte, roman inedit, Humanitas, 2007
- La apa Vavilonului, Humanitas, 2008, ediția I
- La apa Vavilonului, Humanitas, 2010, ediția a II-a
| Monica Lovinescu | |||||
| |||||
* 1924: Florian Georgescu (n. 19 noi. 1924, com Poiana Lacului jud. Argeș-15 mai 1997 București) a fost un profesor universitar, Director al Muzeului de Istorie si Arta al Municipiului Bucuresti (1959-1971), Director al Muzeului National de Istorie a Romaniei (1971-1984).
Cărți:
- „Pagini din trecutul Bucureștilor" Buc., 1959, 44 p.
- „București, Scurt Istoric" Ed. Muzeul de Istorie a Orașului București 1959, 160 p.
- „Muzeul de Istorie a Orașului București", 1960, 341 p.
- „Muzeul de Istorie a Orașului București", 1960, 128 p. Ed. Sfatul Popular al Capitalei
- „Participarea maselor populare bucureștene la revoluția din 1948" MNIR, 1961,119 p.
- „Bucarest. Apercu Historique, Ed, Meridiane Buc. 1965, 73 p.( ed. și în lb. engleză, germană și rusă)
- „Pagini din Trecutul Bucureștilor" MNIR, 1959, 44 p.
- „Cercetări arheologice în București" Vol. I-II MNIR, 1963-1965, 383 p. I, 384 p. II
- Muzeul de Istorie al Republicii Socialiste Romania- Album, Bucuresti,1974, (redactor responsabil)
- VIteji ai neamului, 1877-1878, Muzeul de Istorie al RSR, 1977, Coordonator.
- „Creșterea Patrimoniului Muzeal" Buletin I-III (1976-1979)
- „Istoria României. Crestomație" MNIR Vol. I-II (1982)
- „Făuritori ai unității și independenței naționale" MNIR, Coordonator, Buc. 1983
| Florian Georgescu | |
 |
Născut la Galați în 19 noiembrie 1930, Nicolae Nițescu a cântat încă din liceu.[1] A studiat canto cu nume mari în domeniu (Petre Ștefănescu-Goangă, Maria Snejina, Melnic și Finkelstein) dar nu a rămas în lumea muzicii clasice pentru că era și a rămas devotat „muzicii ușoare”.[1] Din 1965 a ajuns la Teatrul „Ion Vasilescu” unde a rămas timp de 15 ani. Din 1981 a trecut la Ansamblul artistic „Rapsodia Română”.
A ajuns la 60 de ani de carieră, fiind premiat de nenumărate ori. A fost primul solist român premiat la un festival internațional de muzică ușoară (Polonia, 1963).[1] Șlagărul său „Of, inimioară!” a fost foarte apreciat de publicul prestigiosului Friedrichstadtpalast din Berlin. În 2010, când împlinise 80 de ani, a fost recompensat pentru cariera sa impresionantă pe scena Teatrului „Constantin Tănase” (unde a activat încă din anii '50).
Nicolae Nițescu a murit pe o stradă din București, în urma unui accident vascular
* 1932: Mircea Nicolau (n. 19 noiembrie 1932, Brăila) este un scenograf și pictor român
Mircea Nicolau este un scenograf, pictor și grafician din România, născut la Brăila în anul 1932.
Copilăria și adolescența și-a petrecut-o la București unde mai apoi a studiat pictura si scenografia sub conducerea profesorilor Mircea Marosin și Dan Nemțeanu.
În perioada 1964 - 1987 semnează scenografia a peste 121 de spectacole de teatru, operă, muzical, teatru de animatie si Televiziune, în diferite tări cum ar fi: România, Suedia, Syria, Bulgaria si Germania.
Este Membru deplin al UAP – Uniunea Artiștilor Plastici din România – si al BBK – Uniunea Artiștilor Plastici - din Germania, obtinand in aceasta perioada numeroase premii la diferite festivaluri nationale și internationale de teatru, printre care:
1982 – Premiul pentru scenografie – Festivalul internațional P.I.F Zagreb.
1983 – Premiul A.T.M. pentru scenografie - București.
1985 – Premiul pentru scenografie – Ion Creangă - Bacău.
1993 – Premiul pentru scenografie – Festivalul internațional Klangenfurt.
1994 – Premiul pentru scenografie – Festivalul internațional Kraguevac.
Este Membru deplin al UAP – Uniunea Artiștilor Plastici din România – si al BBK – Uniunea Artiștilor Plastici - din Germania, obtinand in aceasta perioada numeroase premii la diferite festivaluri nationale și internationale de teatru, printre care:
1982 – Premiul pentru scenografie – Festivalul internațional P.I.F Zagreb.
1983 – Premiul A.T.M. pentru scenografie - București.
1985 – Premiul pentru scenografie – Ion Creangă - Bacău.
1993 – Premiul pentru scenografie – Festivalul internațional Klangenfurt.
1994 – Premiul pentru scenografie – Festivalul internațional Kraguevac.
A avut numeroase expoziții personale, bienale si triennale de scenografie si pictură in diferite tări.
Din 1987 se stabileste in Germania unde se dedică exclusiv picturii. Multe lucrări ale artistului se află in muzee cum ar fi: Muzeul de Artă Vizuală Galati, Muzeul de Artă Constanța si în colectii private din: Germania, România, Spania, Franta, Suedia, Olanda, Belgia, SUA și Africa de Sud.
Din 1987 se stabileste in Germania unde se dedică exclusiv picturii. Multe lucrări ale artistului se află in muzee cum ar fi: Muzeul de Artă Vizuală Galati, Muzeul de Artă Constanța si în colectii private din: Germania, România, Spania, Franta, Suedia, Olanda, Belgia, SUA și Africa de Sud.
În 2007, la București, a primit Premiul de excelență UNIMA - pentru întreaga activitate.
Expoziții:
Mircea Nicolau a expus in marile galerii și saloane internaționale din țări cum ar fi: Germania, Franța, Belgia, Japonia, Spania, Luxemburg, România, etc...
1987 - Bucharest. Retrospective M. Nicolau
1990 - Paris. Salon des Indépendants - Grand Palais
1991 - Paris. Salon des Indépendants - Grand Palais
1992 - Deauville. Fédération Nationale de la Culture Française - Intenational exhibions
1992 - Braunschweig. Rom-Art Gallery - One Man exhibition
1993 - Osaka. Graphic Festival "OSAKA 93"
1993 - Paris. Salon d’Automne - Grand Palais
1994 - Paris. Salon d’Automne - Espace Tour Eiffel
1994 - Paris. Salon Figuration Critique
1995 - Braunschweig Rom-Art Gallery
1996 - Wuppertal. Annual exhibition
1998 - Dortmund. One Man Exhibition
1999 - Luxembourg. VI-eme Salon de Peinture et Sculpture
2000 - Altea. Spanien Gallery Artea
2000 - Braunschweig Rom-Art Gallery - International exhibition
2002 - Wuppertal Von der Heydt Museum - Barmer Biennale
2002 - Wuppertal Backstubengalerie - One Man Exhibition
2002 - Gent. LINEART - International Art Fair
2002 - Liége. Gallery Michel Hanon
2003 - Valencia. Gallery Maika Sanchez
2004 - Liège . Maxal Gallery
2005 - Bucharest. Caminul Artei Gallery
2006 - Amersfoort. “ 1687 “ Marike D.Dienar Gallery
2007 - The UNIMA Excellence Award for the entire activity
2007 - Bucharest. Apollo Gallery. " 12 Romanian Paintres from Europe."
2008 - Bucharest. Ana Gallery. One Man Exhibition
2008 - Paris. Fundation Taylor. Retrospective of the Romanian Painting
2010 - Düsseldorf. Benrath Palace. One Man Exhibition
2010 - Galati. Visual Art Museum Galati-Romanian. Retrospective Mircea Nicolau
2010 - Rumanian - Ploiesti. " Art Museum Prahova " Retrospective Mircea Nicolau
2011 - Constanta-Romania - Art Museum - Retrospective Exhibition M. Nicolau
2011 - Bucharest - Ana Gallery - Water color - One man exhibition
2011 - Bucharest - City Museum - One man exhibition
2012 - Paris - Cyté Internationale des Arts - Salon de Peinture Roumanie Contemporaine
2013 - Schwelm - One man exhibition HAUS MARTFELD
1987 - Bucharest. Retrospective M. Nicolau
1990 - Paris. Salon des Indépendants - Grand Palais
1991 - Paris. Salon des Indépendants - Grand Palais
1992 - Deauville. Fédération Nationale de la Culture Française - Intenational exhibions
1992 - Braunschweig. Rom-Art Gallery - One Man exhibition
1993 - Osaka. Graphic Festival "OSAKA 93"
1993 - Paris. Salon d’Automne - Grand Palais
1994 - Paris. Salon d’Automne - Espace Tour Eiffel
1994 - Paris. Salon Figuration Critique
1995 - Braunschweig Rom-Art Gallery
1996 - Wuppertal. Annual exhibition
1998 - Dortmund. One Man Exhibition
1999 - Luxembourg. VI-eme Salon de Peinture et Sculpture
2000 - Altea. Spanien Gallery Artea
2000 - Braunschweig Rom-Art Gallery - International exhibition
2002 - Wuppertal Von der Heydt Museum - Barmer Biennale
2002 - Wuppertal Backstubengalerie - One Man Exhibition
2002 - Gent. LINEART - International Art Fair
2002 - Liége. Gallery Michel Hanon
2003 - Valencia. Gallery Maika Sanchez
2004 - Liège . Maxal Gallery
2005 - Bucharest. Caminul Artei Gallery
2006 - Amersfoort. “ 1687 “ Marike D.Dienar Gallery
2007 - The UNIMA Excellence Award for the entire activity
2007 - Bucharest. Apollo Gallery. " 12 Romanian Paintres from Europe."
2008 - Bucharest. Ana Gallery. One Man Exhibition
2008 - Paris. Fundation Taylor. Retrospective of the Romanian Painting
2010 - Düsseldorf. Benrath Palace. One Man Exhibition
2010 - Galati. Visual Art Museum Galati-Romanian. Retrospective Mircea Nicolau
2010 - Rumanian - Ploiesti. " Art Museum Prahova " Retrospective Mircea Nicolau
2011 - Constanta-Romania - Art Museum - Retrospective Exhibition M. Nicolau
2011 - Bucharest - Ana Gallery - Water color - One man exhibition
2011 - Bucharest - City Museum - One man exhibition
2012 - Paris - Cyté Internationale des Arts - Salon de Peinture Roumanie Contemporaine
2013 - Schwelm - One man exhibition HAUS MARTFELD
| Mircea Nicolau | |
 |
* 1933: Andrzej Bronisław Grabowski (n. 19 noiembrie 1833, Zwierzyniec - d. 2 septembrie 1886, Liov) a fost un pictor de origine poloneză. A studiat la Școala de Arte Frumoase din Cracovia, între anii 1849–1855. A călătorit mult în Europa.
| Andrzej Grabowski | |
.jpg) |
| Larry King | |||||
.jpg) King în septembrie 2010.
| |||||
* 1937: Ioan Fiscuteanu (n. 19 noiembrie 1937, satul Sânmihaiu de Câmpie, județul Bistrița-Năsăud — d. 8 decembrie 2007, Târgu Mureș) a fost un actor român de teatru și film, cunoscut pentru rolul său în pelicula Moartea domnului Lăzărescu (2005), în regia lui Cristi Puiu.
Ioan Fiscuteanu s-a născut la data de 19 noiembrie 1937, în localitatea Sânmihaiu de Câmpie (județul Bistrița-Năsăud). A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică București în anul 1962. Fiscuteanu a fost actor al Teatrului Național din Târgu-Mureș[3], unde a jucat în peste 60 de roluri.
Rolul său cel mai de succes a fost cel al lui Dante Remus Lăzărescu în filmul lui Cristi Puiu Moartea domnului Lăzărescu, pentru care a câștigat Lebăda de Aur pentru cel mai bun actor la Festivalul de film de la Copenhaga.
Fiul său, Ion Fiscuteanu jr., este actor la rândul lui, angajat al Teatrului "Andrei Mureșanu",[4] din Sfântu Gheorghe, județul Covasna.
Ioan Fiscuteanu a încetat din viață la 8 decembrie 2007, la spitalul din Târgu Mureș, fiind bolnav de cancer de colon.
Filmografie:
- Frumoasele vacanțe (1968)
- Fructe de pădure (1983)
- Acordați circumstanțe atenuante? (1984)
- Emisia continuă (1985)
- Glissando (1985)
- Din prea multă dragoste (1985)
- Iacob (1988)
- Undeva în est (1991)
- Balanța (1992)
- Cel mai iubit dintre pământeni (1993)
- Asfalt Tango (1995) - Șoferul de taxi
- Prea târziu (1996) - Oană
- Mariana (1998)
- Zapping (2000)
- Turnul din Pisa (2002) - Nașul
- Ajutoare umanitare (2002)
- Sindromul Timișoara - Manipularea (2004)
- Moartea domnului Lăzărescu (2005) - Dante Remus Lăzărescu
| Ioan Fiscuteanu | |
 |
* 1939: Emil Constantinescu (n. 19 noiembrie 1939, Tighina, acum în Republica Moldova) este un politician și om de știință român. Constantinescu a fost președinte al României între anii 1996 și 2000; din 1966 este cadru didactic al Facultății de Geologie a Universității din București.
Emil Constantinescu s-a născut la 19 noiembrie 1939 în Tighina, județul Tighina (astăzi, Republica Moldova). Mama sa, Maria Georgeta Colceag, s-a născut în Ploiești la 24 aprilie 1916 și, după absolvirea liceului, a fost studentă la Conservatorul din București la clasă de harpă, dar a renunțat la cariera în domeniul muzicii pentru a-și urma soțul, Ion Constantinescu.[1] Acesta era originar din Oltenia, avea 8 frați, iar după ce a devenit inginer agronom a fost repartizat în Basarabia. Familia Constantinescu se va refugia în 1943 în satul Brădetu, județul Argeș unde Emil Constantinescu își va trăi copilăria.[2] Sora sa, Marina, s-a născut în 1942, iar în 1946 s-a născut fratele lui, Cristian.[1]
În perioada 1953-1956 Emil Constantinescu a fost elev al Liceului „Nicolae Bălcescu” din Pitești (actual Colegiu I.C. Bratianu) și a obținut Diploma Matricolă la data de 19 iulie 1956,[3] în același an s-a înscris la Facultatea de Drept a Universității București. Obține Diploma în Științe Juridice în 1960 și după îndeplinirea stagiului militar la Piatra Neamț își începe activitatea ca judecător stagiar la Tribunalul Regional Pitești, secția economică. Climatul politic îl determină să renunțe la acest post și să redevină student la Facultatea de Geologie - Geografie în perioada 1961 – 1966. Este Doctor în Geologie al Universității București și Doctor ès Sciences al Universității Duke, SUA.
În 1963 se căsătorește cu Nadia Ileana, juristă, care i-a fost colegă la Facultatea de Drept din București.
Ion Constantinescu a decedat în anul 1991, iar soția acestuia, Maria Georgeta Constantinescu, a decedat la Spitalul Elias la data de 25 noiembrie 2011.
A parcurs toate treptele carierei universitare ca asistent, lector și conferențiar la Facultatea de Geologie (1966 – 1990). Din 1991 și în prezent este profesor de Mineralogie la Universitatea București. Visiting professor la Universitatea Duke, SUA (1991 – 1992). A fost ales prorector (1990 – 1992) și rector (1992–1996) al Universității București; președinte al Consiliului Național al Rectorilor din România (1992–1996); membru al Comitetului permanent al Asociației Universităților Europene – CRE (1992–1993; 1994–1998); membru al Asociației Internaționale a Președinților de Universități – IAUP (1994–1996). Autor a 12 cărți și a peste 60 de studii în domeniul geologiei, publicate în reviste științifice de prestigiu din țară și din străinătate. Membru de onoare și membru ales al Societăților geologice și mineralogice din Marea Britanie, Germania, SUA, Grecia, Japonia; al Societății de Geografie din Franța și al Societății National Geographic din SUA. A ținut conferințe la Universitățile Tübingen, Oxford, Standfort, Harvard, Berkeley, Columbia – New York, Georgetown – Washington, Indiana – Bloomington, Rio de Janeiro, Sydney, Praga, Turku, Cairo, Lublin. Distins cu Premiul Academiei Române pentru contribuții științifice în domeniul geologiei (1980); Palmas Academicas, conferită de Academia Braziliană de Litere, Rio de Janeiro (2000); medalii de aur și onorifice ale Universității Comenius din Bratislava; Universității Caroline din Praga și Universității din Sao Paolo; Medalia Arthur Bertrand, acordată de Academia de Științe, Institut de France; medalii conferite de Institutul Național de Științe și Arte din Franța, Universitatea Paris–Sorbonne și Universitatea din Amsterdam. Doctor Honoris Causa al Universităților din Liège, Atena, Montréal, New Delhi, Beijing, Bilkent – Ankara, Sofia, Maribor, Chișinău, Bangkok, Astana și al Ecole Normale Supérieure – Paris.
După căderea dictaturii comuniste (decembrie 1989), s-a angajat împreună cu colegi universitari și intelectuali reputați în efortul de democratizare a României, în apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, în constituirea societății civile. A fost una dintre personalitățile care au protestat împotriva acțiunilor antidemocratice ale noilor autorități în cadrul unui miting de 42 de zile, în aprilie – mai 1990, în Piața Universității din București. După violențele sângeroase comise de minerii care, la chemarea președintelui de atunci, au invadat Bucureștiul în iunie 1990, a fondat împreună cu colegii săi, profesori și studenți, asociația Solidaritatea Universitară. A fost de asemenea membru – fondator și vicepreședinte al Alianței Civice (1990), cea mai importantă organizație neguvernamentală din țară și președinte al Academiei Civice. Aceste asociații s-au alăturat partidelor democratice din opoziție și au format împreună Convenția Democratică din România – CDR (1991). La propunerea Solidarității Universitare, susținută de Alianța Civică, Emil Constantinescu a fost desemnat candidatul CDR în alegerile prezidențiale din 1992. A intrat în al doilea tur de scrutin și a obținut 38% din voturi în confruntarea cu președintele în funcție. După această primă experiență politică importantă, CDR l-a ales, în 1992, președintele său și candidat unic pentru alegerile prezidențiale din 1996. A continuat să acționeze pentru a întări Opoziția democratică.
În 1996, CDR a câștigat alegerile locale și parlamentare iar Emil Constantinescu a fost ales prin vot direct (cu 7 milioane de voturi) Președintele României, pentru un mandat de patru ani. În perioada mandatului său prezidențial (1996 – 2000), România s-a angajat într-un larg proces de reformă în economie, justiție și administrație. Guvernul de coaliție format de CDR împreună cu Uniunea Democrată a Maghiarilor din România și Uniunea Social Democrată a accelerat privatizarea și restructurarea industriei de stat. S-au adoptat legea de restituire a terenurilor agricole și pădurilor confiscate de regimul comunist, legea de acces la dosarele întocmite de poliția politică a fostului Departament de Securitate, legea bugetelor locale, legile de combatere a corupției și a spălării banilor. Au fost modificate și completate legea administrației locale, Codul penal, garanțiile pentru respectarea drepturilor omului în procesele penale și civile. Ca mediator între autoritățile statului, Președintele Constantinescu a reușit să solidarizeze forțele politice și societatea civilă în depășirea unor momente de criză guvernamentală, parlamentară și socială, în soluționarea unor probleme esențiale privind regimul juridic al proprietății, atitudinea României față de conflictul din Kosovo și acordarea dreptului de survol pentru forțele aviatice ale NATO.
Președintele Constantinescu a reprezentat țara la principalele reuniuni la vârf care au avut ca rezultate nominalizarea României pe primul loc al celui de al doilea val de extindere a NATO (Madrid, 1997; Washington, 1999); începerea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană (Helsinki, 1999); obținerea președinției OSCE pentru anul 2001 și intrarea în troica OSCE începând cu 2000.
Președintele Constantinescu a îndreptat în mod hotărât țara spre intrarea în NATO și UE, a lansat mari proiecte de dezvoltare a infrastructurii „România la Răscruce”, a promovat sistemul de transport al petrolului și gazelor din Asia Centrală în Europa Centrală (conducta Constanța-Trieste).
Au fost substanțial îmbunătățite relațiile bilaterale de colaborare cu alte state, precum și cooperarea trilaterală cu țări învecinate din Europa Centrală și de Sud – Est. Considerând că, înainte de a fi un an electoral, 2000 era un an decisiv pentru susținerea candidaturii României pentru integrarea în NATO și începerea negocierilor cu Uniunea Europeană, Președintele Constantinescu a decis să evite orice conotație electorală a acțiunilor sale și să nu candideze în alegerile prezidențiale pentru un nou mandat. A reușit să medieze și să obțină semnarea Strategiei naționale de dezvoltare economică pe termen mediu de către toate partidele parlamentare. A decis să-și asume costul politic al nerealizărilor administrației în direcția creșterii nivelului de trai al populației și a combaterii corupției, propunând coaliției guvernamentale să susțină candidatura independentă la Președinție a unui tehnocrat, primul ministru al guvernului în funcție care realiza în același an prima creștere sănătoasă și durabilă a economiei românești.
Unul din ultimele gesturi făcute în calitate de președinte al României a fost grațierea lui Ion Coman, cel care condusese reprimarea revoluției din 1989 la Timișoara (73 morți)
În decembrie 2000, Emil Constantinescu și-a reluat îndatoririle universitare și demersurile pentru consolidarea rolului organizațiilor neguvernamentale ca președinte al Asociației pentru Educație Cetățenească, al Fundației Române pentru Democrație și președinte – fondator al Institutului pentru Cooperare Regională și Prevenirea Conflictelor. Din 2001 este membru fondator și membru în Comitetul director al Clubului Politic Balcanic; membru în Board-ul directorilor Institutului Est Vest din New York. Este membru al Board-ului internațional al Fundației Memorialul victimelor comunismului din Washington. În perioada 2004-2007 a fost membru al Înaltului Consiliu al Francofoniei. Din 2007 este membru al Celulei de reflecție a Organizației Internaționale a Francofoniei. Din 2006 este membru în Board-ul internațional al Centrului Internațional pentru Tranziție Democratică din Budapesta și membru al Academiei Mondiale de Știință și Artă din Statele Unite ale Americii. A fost președintele comisiei internaționale de monitorizare a alegerilor parlamentare din Senegal (2001) și prezidențiale (2007).
În 2006 devine membru fondator al Fundației Generația Europeană și lansează proiectul Forumul Generația Europeană XXI, care are ca scop formarea unei noi elite profesionale și morale românești și realizarea enciclopediei România 2007 – Starea națiunii.
Din 2007 co-chairman al World Justice Project iar din 2008 unul din directorii WSJ (http://worldjusticeproject.org/board).
Împreună cu Aleksander Kwaśniewski, președintele Poloniei (1995-2005) și foștii miniștri de externe din țările Europei Centrale și Baltice a inițiat Task Force for Belarus (http://www.icdt.hu/projects/projects-by-regions/central-and-eastern-europe/task-force-on-us-foreign-policy-towards-central-and-eastern-europe) .
În 2008, împreună cu Jerzy Buzek, prim ministru al Poloniei (1997-2001), Mart Laar, prim ministru al Estoniei (1992-1994, 1999-2002) și Viktor Orban, fost prim- ministru al Ungariei (1998-2002) contribuie la constituirea ACT (Advisors on Cuban Transition)
Din 2009 este invitat permanent și speaker la Oslo Freedom Forum.
Din 2009 este membru în Board-ul Institutului pentru Diplomație Culturală (ICD) din Berlin iar din 2011 este președintele Academiei de Diplomație Culturală din Berlin (http://www.culturaldiplomacy.org/index.php?en_advisoryboard).
Din 2010 este membru în Comitetul Director Internațional al Habitat for Humanity, una dintre cele mai mari organizații umanitare din lume, fondată de președintele Jimmy Carter. (http://www.habitat.org/how/ibod.aspx).
Din 2010 fellow al Academiei Mondiale de Artă și Știință (WAAS, http://www.worldacademy.org/content/trustees). În 2011 este ales în Board of Trustees WAAS.
A fost invitat să facă parte din juriile care acordă importante premii internaționale: premiul european Coudenhove - Kalergi (http://www.european-society-coudenhove-kalergi.org/gesellschaft_gesellschaftsmitglieder1.asp), Premiul Lech Walesa, Gdansk, Premiul Vaclav Havel pentru Disidență Creativă, Oslo Freedom Forum, Tesla Memorial Price, Global Round Table, Brusseles.
Din 2013 este membru în Board-ul Internațional Nizami Ganjavi International Center.
Din 2014 este membru in Board of Directors al World University Consortium.(http://wunicon.org/about-us/board-of-directors.html)
Cărți:
Mineralogie
- Resursele minerale ale României, coordonatori: Emil Constantinescu și Nicolae Anastasiu, serie de trei volume, Editura Academiei Române, București, vol. I (2015), vol. II (2017), vol. III in pregătire
- Mineralogy in the System of Earth Sciences, colecție de articole. Imperial College Press, Londra, 2000, 384 p., ISBN 978-1860942211
- Mineralogeneza skarnelor de la Sasca Montana, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1980, 170 p.
- Determinarea mineralelor opace și transparente, Editura Universitatii București, 1979, 183 p.
- Mineralogie. Tratat, Editura Didactica, București, 1979, 927 p., coautori Virgil Ianovici, Victoria Știopol
- Principii de clasificare și sistematizare a mineralelor, Editura Universității București, 1979, 120 p., coautor Victoria Știopol
- Minereuri rare, Editura Grand, București,1999, 316 p., coautor Matei L.
- Mineralogie determinativă, Editura Universității București, 1996, 550 p., coautor Lucian Matei
- Cristalografie - Mineralogie, București, Editura Universității București, 1990, coautori Călin Fabian, L. Ștefan
- Proprietățile fizice și chimismul mineralelor, Editura Universității București, 1983, 223 p., coautori Virgil Ianovici, Victoria Știopol
- Metode de analiză fizică a mineralelor si rocilor, București, Editura Universității București, 1986, coautori Lucian Matei, Anghel Cioran, Constantin Crăciun
- Manualul inginerului de mine, capitolul Cristalografie și mineralogie, Editura Tehnică, București, 1984.
Științe umaniste
- Păcatul originar, sacrificiul fondator. Revoluția din '89 așa cum a fost, Editura Minerva, București, 2009
- Adevărul despre România (1989-2004), Editura Universalia, București, 2004
- Tetralogia Timpul dărâmării, timpul zidirii
- Volumul I: Cele două fețe ale zidului, București, Editurile Universalia, 2002, 685 p.
- Volumul II: Pietre de încercare, București, Editurile Universalia, 2002, 900 p.
- Volumul III: Lumea în care trăim, București, Editurile Universalia, 2002, 914 p.
- Volumul IV: Cărțile schimbării, București, Editurile Universalia, 2002, 740 p.
| Emil Constantinescu | |||||||||||||||||
 Emil Constantinescu în 1998
| |||||||||||||||||
Este cunoscut și sub numele de Dumitriu III, fiind fratele mai mic lui Emil Dumitriu (Dumitru II) și al lui Toma Dumitriu (Dumitru I). Nu are niciun grad de rudenie cu cel poreclit "Bilă", Constantin Dumitriu (Dumitriu IV).
* 1951: Mihai Ghimpu (n. 19 noiembrie 1951, Colonița, Chișinău) este un politician din Republica Moldova, licențiat în drept. A fost președinte al Parlamentului Republicii Moldova în perioada 28 august 2009 – 28 decembrie 2010 și a asigurat interimatul funcției de Președinte al Republicii Moldova între 11 septembrie 2009 și 28 decembrie 2010.[1]. Din 1998 până în 2018 a fost Președinte al Partidului Liberal, succesorul de drept al Partidului Reformei.
| Mihai Ghimpu | |
 |
Din 22 februarie 2014 este Ministrul Muncii și Politicii Sociale în guvernul condus de Matteo Renzi.[1][2]
Din 1992 până în 2000 a fost președinte al Efeso, organizație de formare Legacoop Emilia-Romagna, prin urmare, până în septembrie 2000, este președinte al Legacoop Imola, apoi președinte al Legacoop Emilia-Romagna regional și național și vicepreședinte al Legacoop. Din anul 2002 el este președinte al Legacoop Naționale.[3]
În februarie 2013, el a devenit președinte al Alleanza delle Cooperative Italiane.
Pasionat de handbal, Giuliano Poletti a fost vice-președinte al Federației Italiene de Handbal
| Giuliano Poletti | |
 |
El-sisi a demisionat din funcția sa militară pe 26 martie 2014, anunțându-și intenția de a candida la alegerile prezidențiale din iunie 2014. [3] În urma acestor alegeri a fost ales președinte, cu o majoritate covârșitoare de 96,91% din voturi.
| Abdel Fattah el-Sisi | |||||||||
| |||||||||
* 1955: Varvara Buzilă (n. 19 noiembrie 1955, s. Trebujeni, r. Orhei) este un etnograf și muzeograf din Republica Moldova, doctor în filologie, secretar științific la Muzeul Național de Etnografie și Istorie Naturală din Chișinău.
Absolventă a Universității de Stat din Moldova, Facultatea de Jurnalistică, specialitatea redactor literar, promoția 1980. În anii 1992-1995 – studii postuniversitare, doctorantura la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, România, Facultatea de Litere. În anul 1998 susține teza de doctorat „Pâinea de ritual în cultura românilor de la Est de Carpați”.
Își începe activitatea de muzeograf în 1983, la Muzeul Național de Etnografie și Istorie Naturală din Chișinău.
Participă activ la dezvoltarea patrimoniului muzeal prin colectarea obiectelor de cultură populară. Contribuie la apariția seriei noi a Buletinului științific al Muzeului Național de Etnografie și Istorie Naturală din Chișinău. Este redactorul științific al fasciculei Etnografie a Buletinului și al mai multor cărți editate sub egida muzeului.
A inițiat și desfășurat mai multe simpozioane și conferințe naționale și internaționale, a organizat expoziții temporare, mese rotunde, fiind și moderatorul acestor manifestații.
A publicat peste 50 de lucrări științifice, peste 100 de articole de popularizare a științei. Promovează valorile tradiționale în mass-media, fiind moderator sau participant principal al ciclurilor lunare de emisiuni televizate „Cinel-cinel” (1992-1995), „intră în istorie dăruind muzeului un obiect” (2004-2008), „O vatră a tuturor satelor” (2006), cu mare priză la public.
A participat la elaborarea Legii Muzeelor (2002), la Elaborarea Legii privind protejarea patrimoniului cultural imaterial și a Legii privind protejarea patrimoniului cultural mobil (2010-2011).
Este președinte al Comisiei Naționale pentru Savgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial, din 2009, președinte al societății de Etnologie din Republica Moldova (din 2000).
Activitatea muzeografică a V. Buzilă a fost apreciată cu multiple diplome ale Ministerului Culturii și ale Muzeul Național de Etnografie și Istorie Naturală din Chișinău pe anii 1984-2010. Deține titlul de Om Emerit (2009).
Opera:
- Buzilă V., Pâinea, aliment și simbol: Experiența sacrului (Chișinău 1999).
- Buzilă V., Cultura tradițională – obiect de studiu în secolul XXI. Buletin științific al MNEIN 7 (20), 2007, 5-12.
- Buzilă V., Etnografie de urgență – răspuns la transformările intervenite în civilizația și cultura tradițională. Buletin științific al MNEIN 11 (24), 2009, 18-21.
| Varvara Buzilă | |
 |
* 1960: Gheorghe Nițu (n. 19 noiembrie 1960) este un fost jucător român de fotbal care a activat pe postul de portar.
* 1961: Margaret Mary Emily Anne Hyra (născută în 19 noiembrie 1961), profesional cunoscută ca Meg Ryan, este o actriță americană ale cărei roluri principale în cinci comedii romantice din anii 1990 - Când Harry s-a-ntâlnit cu Sally..., Fără somn în Seattle, Sărutul francez (film), Orașul îngerilor și Aveți corespondență - au realizat peste 870 millioane $ în lumea întreagă.
Ryan s-a născut în Fairfield, Connecticut, fiind fiica d-nei Susan Hyra Jordan (născută Ryan), o fostă actriță, regizor de distribuție și profesoară de engleză și a lui Harry Hyra, profesor de matematică.[2][3] Ea are două surori, Dana și Annie, și un frate, muzicianul Andrew Hyra, de la Billy Pilgrim.
Ryan a fost crescută în religia Romano Catolică[4] și a absolvit Școala Primară Saint Pius X, din Fairfield, în care mama ei preda la clasa a șasea. Acolo, Ryan a primit confirmarea în cadrul bisericii Catolice, alegându-și numele "Anne", ca nume de confirmare. Mama ei apăruse într-o reclamă de televiziune și mai târziu a muncit pentru scurt timp ca asistent regizor de distribuție în New York. Ea a susținut-o și a încurajat-o pe fiica ei să studieze actoria.
Ryan a absolvit Liceul Bethel în 1979. Ea a studiat apoi jurnalismul la Universitatea din Connecticut și apoi la Universitatea din New York, în timp ce a făcut reclame de televiziune pentru a câștiga mai mulți bani. Succesul ei ca actriță a făcut-o să renunțe la colegiu, cu un semestru înainte de a absolvi.
La vârsta de 18 ani, cu ajutorul cunoștințelor mamei sale, Ryan a fost angajată pentru o reclamă de televiziune, făcând ridicări a bărbiei și chicotind pentru a promova deodorantul "Tickle".[necesită citare]
După un rol în Bogat și faimos, Ryan a jucat rolul "Betsy Stewart" în the Serialul Cum se învârte lumea, din 1982 până în 1984; ea a apărut și în serialul serial romantic. Au urmat mai multe roluri mai mici în filme de televiziune, inclusiv Amityville 3-D și Pământul promis; pentru rolul acesta, ea a primit prima ei nominalizare la Premiul Independent Spirit.
În 1986, ea a jucat rolul "Carole Bradshaw," (soția aviatorului de marină "Nick 'Goose' Bradshaw", jucat de Anthony Edwards) în Top Gun și a apărut în mai multe scene. Ryan a jucat rolul "Lydia Maxwell" în filmul Spațiu interior, în care a jucat și fostul ei soț, Dennis Quaid. Apoi, Ryan a apărut în filmul de gen noir, refăcut (D.O.A.) și în filmul de acțiune (Garnizoana).
Primul ei rol major ca protagonist a fost în comedia romantică Când Harry a întâlnit-o pe Sally... (1989), în care a jucat alături de actorul de comedie Billy Crystal. Modul în care a interpretat ea rolul Sally Albright i-a adus o nominalizare la premiul Golden Globe, fiind memorabil modul în care ea a descris teatral un orgasm prefăcut în localul Katz's Delicatessen din Manhattan.
Apoi, Ryan a jucat în Ușile și în Preludiul unui sărut. Ambele filme au avut un succes moderat. În anul 1993 a avut loc premiera comediei romantice cu succes uriaș Fără somn în Seattle, în care a jucat alături de actorul Tom Hanks pentru a doua oară. (Prima oară a fost în Joe contra vulcanului, care a avut mulți fani, fiind un "însoțitor de cult", însă a fost o dezamăgire comercială și pentru critici.)
Ea a încercat de mai multe ori să scape de stereotipul unei ingenue din comediile romantice și a primit aplauze din partea criticii pentru rolul ei din Când un bărbat iubește o femeie (film), în care a jucat rolul unei femei care suferă de alcoolism și în Curaj sub bătaia gloanțelor, în care a jucat rolul unui căpitan din Războiul din Golf. Ambele filme au avut mult succes de casă. Multe dintre filmele ei din anii 1990 au fost succese mari nu numai în America de Nord, dar și în străinătate. În 1994, Ryan a câștigat premiul pentru studenți de la Harvard numit Hasty Pudding Femeia anului. În același an, People Magazine a numit-o una dintre "cele mai frumoase 50 de femei din lume." În 1995, criticul Richard Corliss a numit-o "sufletul comediei romantice în prezent."[5] În același an, ea a apărut alături de Kevin Kline în filmul lui Lawrence Kasdan Sărutul frencez, o comedie romantică datorită căreia a fost declarată iubita Americii. Filmul a adus câștiguri de peste 100 de milioane $.
În 1997, Ryan a fost vocea personajului principal din filmul animat Anastasia, care a strâns recenzii bune și s-a bucurat de mult succes la casa de bilete. În 1998, Ryan a jucat în două filme. Primul, Orașul îngerilor, a avut recenzii negative, dar a devenit un succes financiar, câștigând aproape 200 milioane $ în lumea întreagă. Aveți corespondență, în care a jucat iarăși alături de Tom Hanks, i-a adus cea de-a treia nominalizare la premiul Golden Globe și a câștigat peste 250 milioane $ în lumea întreagă.
În 2000, Ryan a jucat în melodrama de acțiune Dovadă de viață, alături de Russell Crowe. Deși filmul a fost un eșec comercial însemnat, plata primită de ea, în valoare de 15 milioane $ [necesită citare] au clasat-o printre cele mai bine plătite actrițe de la Hollywood.
În același an, Ryan a jucat alături de Diane Keaton în comedia Hanging Up, care a primit recenzii slabe, dar a adus câștiguri de peste 51 milioane $. Unan mai tarziu, se reintoarce inca o data la filmele care-i vin ca o manusa, comediile romantice, cu rolul din Kate & Leopold. In 2003, iese din sfera rolurilor caracteristice, fiind distribuita in thriller-ul erotic In the Cut al producatoarei si regizoarei Jane Campion's. Dificila decizie de a aparea nud pentru prima data in cariera ei, intr-o scena grafica de dragoste oarecum de lunga durata, i-a adus o atentie deosebita din partea media, filmul primind critici nefavorabile si abia atingand incasari de numai 23 milioane $. In Octombrie 2003, aflandu-se in UK pentru a promova filmul In the Cut, controversatul interviu acordat lui Michael Parkinson in show-ul acestuia, i-a adus publicitate nefavorabila in presa britanica.[6]
Ryan was quickly mentioned in Adam Sandler's 1995 movie Billy Madison. In the scene comedian Norm MacDonald asks Sandler "Who would you rather bone? Jack Nicholson or Meg Ryan?" Sandler says "Jack Nicholson now or Jack Nicholson 20 years ago?" MacDonald says "Old" Sandler then says "Meg Ryan".
Ryan's most recent project, George Gallo's My Mom's New Boyfriend (originally titled Homeland Security, and released in Australia and New Zealand as My Spy), was shot in the fall of 2006, in Shreveport, Louisiana, and was released in 2008. The romantic comedy stars Ryan opposite Antonio Banderas. Ryan was joined by former co-star Tom Hanks's son, Colin, who plays her son in the film.[7][8] In 2007 she played the role of Sarah Hardwicke in In the Land of Women, co-starring Adam Brody and Kristen Stewart.
Ryan's next project was a remake of the 1939 film, The Women, and began filming in New York City, in August 2007. The $18 million remake of the George Cukor classic was directed by Murphy Brown creator Diane English and produced by the Rolling Stones' Mick Jagger; it was released in 2008. Ryan played the central character, Mary Haines, a wealthy woman who is one of the last to find out that her husband is cheating on her with a shop girl. The leading role was originally made famous by actress Norma Shearer. Annette Bening, Eva Mendes, Debra Messing and Candice Bergen also starred in the remake.[9]
Ryan also appeared in The Deal, which premiered at the 2008 Sundance Film Festival. The film was never distributed but is scheduled for DVD release on 20 ianuarie 2009.
Her most recent film project is the upcoming comedy Serious Moonlight which premiered at the Tribeca Film Festival in April 2009.
In June 2009, it was reported that Ryan will guest star on the seventh season of Curb Your Enthusiasm.
Ryan married actor Dennis Quaid on Valentine's Day 1991, after starring in two films with him. Ryan agreed to marry him only after he kicked his cocaine addiction.[5] Quaid and Ryan had one child together, Jack Henry, born on 24 aprilie 1992. The couple separated in 2000, their divorce became final on 16 iulie 2001. In September 2008, Ryan revealed Quaid had been unfaithful to her for a long time while they were married.[11]
Meg Ryan had a relationship with actor Russell Crowe for a few months in 2000 before divorcing her husband; however, the relationship did not last.[12]
In January 2006, Ryan adopted a 14-month-old girl from China named Daisy True.
| Meg Ryan | |||||
 Ryan la Festivalul de Film Tribeca din 2009
| |||||
| Jodie Foster | |||||||||
 Foster în 2011
| |||||||||
Politicianul a demisionat pe 17 iunie 2013 în urma unei acțiuni a poliției, soldată cu arestarea șefului său de birou, Jana Nagyová.
| Petr Nečas | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||||||||||||||||
* 1965: Laurent Robert Blanc (n. 19 noiembrie 1965, Alès) este un fost jucător de fotbal francez, a ocupat ultima dată postul de antrenor al echipei de fotbal franceze Paris Saint-Germain, după ce l-a înlocuit pe Carlo Ancelotti. Este fotbalistul care a marcat primul gol de aur la un Campionatul Mondial de Fotbal
* 1974: Morten Bergeton Iversen (n. 19 noiembrie 1974), mai cunoscut sub numele de scenă Teloch, este un chitarist norvegian de black metal, cunoscut ca fiind un chitarist live pentru trupele Gorgoroth, God Seed și 1349. În prezent, el este chitaristul trupei, Mayhem
Teloch și-a început cariera muzicală la începutul anilor '90 într-o trupă de punk numită Dødsdømt și o trupă de thrash / death metal numită, Legions from Horten (Vestfold). A fondat Nidingr în anul 1996. În același an au înregistrat primul lor show demo și în anul 1999, al doilea demo.
În anul 2004, s-a alăturat trupei Orcustus.
În anul 2005, Nidingr a publicat primul lor album de studio, "Sorrow Infinite and Darkness".
În anul următor, a plecat din 1349 și a fost contractat ca chitarist de către formația Gorgoroth, care în acel moment a fost împărțită în două grupe. Confruntându-se cu imposibilitatea lui King Hell și a lui Gaahl de a lucra sub numele de Gorgoroth, ei au fost forțați să schimbe numele lui God Seed (în martie 2009), încă bazându-se pe ajutorul lui Teloch ca muzician al sesiunii.
În august 2009, vocalistul Gaahl, și-a anunțat retragerea din black metal, punând capăt scurtei existențe a trupei.
Nidingr a lansat al doilea album, "Wolf-Father", în anul 2010. Iversen a fost un chitarist invitat în proiectul francez al lui Igorrr și albumul "Hallelujah" (2012). În același an, Nidingr și-a lansat al treilea album numit, "Greatest of Deceivers".
În 2015, Teloch a scris muzică pentru o producție a piesei de teatru, Mor Courage og barna hennar la Teatrul norvegian.[2]
Teloch este membru al trupei Mayhem din anul 2011 și a scris aproape întregul album Esoteric Warfare pe cont propriu. Nidingr a lansat al patrulea album, The High Heat Licks Against Heaven, în anul 2017.
| Morten Bergeton Iversen | |
 |
Anterior a deținut funcții executive în mai multe companii internaționale. Între 2015 - 2017 a fost Vice-Președinte al companiei Samsung, responsabil pentru programul de relații cu dezvoltatorii de software pentru întreaga gamă de produse ale companiei și programul de platforme emergente, cu focus special pe soluțiile de realitate virtuală (Gear VR) si ceasuri inteligente (Gear Watch)[3][4][5][6]. Între 2012 - 2014 a fost vicepreședinte al The Walt Disney Company, conducând echipa de Product Operations a diviziei Disney Interactive.
Înainte de 2012 a deținut mai multe funcții în cadrul companiei Electronic Arts, inclusiv Vice-Președinte al grupului Central Development Services, cu peste 1500 de angajați livrând servicii de dezvoltare pentru 18 studiouri de jocuri pe 3 continente, acoperind întreaga gamă de produse a companiei între 2009 - 2011. De asemenea, în 2005 a fondat și a fost General Manager al EA Romania, filiala din București a companiei americane.[7]
Născut la Iași in 1978, a copilărit la Suceava și a venit în București la 4 ani. După absolvirea liceului George Coșbuc și-a efectuat studiile superioare la University of California Los Angeles, unde a studiat Stiințe Politice cu specializarea în Relații Internaționale, absolvind cu distincția Summa Cum Laude in 2003.
* 1980: Ciprian Cătunescu (n. 19 noiembrie 1980, Baia Mare),[1] cunoscut profesional ca Unguru' Bulan, este un stand-up comedian, om de radio și vlogger român. Este cunoscut ca creatorul proiectului Unguru' Bulan,[2] o serie de pastile umoristice legate de subiecte cotidiene.[3] Ciprian Cătunescu este, de asemenea, patron și project manager al Bulan Media.[4] De-a lungul carierei, a colaborat cu posturi de radio precum Kiss FM și ProFM și a realizat turnee de stand-up comedy în România și în străinătate.
Ciprian Cătunescu este creatorul popularei serii Unguru' Bulan. Proiectul a fost conceput în 2005 ca „o joacă”, după declarațiile lui Cătunescu într-un interviu pentru ziarul online cluju.ro.[5] Primul episod al seriei, „eRDeeSh”, parodia o reclamă existentă deja a trustului RCS&RDS.[5] Acesta a fost popularizat prin Club FM, radioul unde era DJ. Unguru' Bulan este, de fapt, porecla unuia din cele patru personaje ale mini-brandului. De fapt, niciun personaj nu are un nume în adevăratul sens al cuvântului, ci mai degrabă porecle: Frățică, Unguru', C8ilu' (citit „Coptilu'” în dialect ardelenesc) și Gușteru'.[3] Toate personajele sunt interpretate de Cătunescu.[6] În 2006, Cătunescu a primit propunerea de a colabora cu Șerban Huidu și Mihai Găinușă în cadrul emisiunii satirice Cronica Cârcotașilor.[7] În ediția de radio, Cătunescu crea pastile de râs o dată pe săptămână.[8] Cătunescu a dezvoltat acest proiect pe mai multe ramuri, pe lângă proiectul audio. Pentru că, în primii ani, personajele nu aveau o față, a creat o serie de animație cu cei patru, intitulată „Luzării de pe Electrolizei”, un videoblog intitulat „Țara lui Frățică” și un „Păpușovlog”, în care protagonistul este Frățică sub formă de hand puppet.[3] Partea video a proiectului este realizată de Székely Szilárd. Ciprian Cătunescu l-a cunoscut pe Székely Szilárd în 2007, când acesta din urmă era un freelance graphic designer și solistul formației Ultimul Nivel
* 1984: Iliia Mokrețov (în rusă Илья Мокрецов, n. 17 aprilie 1984, Kazan) este un scrimer specializat pe sabie care a concurat mai întâi pentru Rusia, apoi pentru Kazahstan.
* 1984: Aliaksandr Buikevici (belarusă Аляксандар Буйкевіч, rusă Александр Буйкевич; n. 19 octombrie 1984, Brest) este un scrimer belarus specializat pe sabie, campion european în 2008 și vicecampion mondial pe echipe în 2011.
* 1984: Jorge Ciro Fucile Perdomo (n. ,[1] Montevideo, Uruguay) este un fotbalist uruguayan care evoluează pentru Club Nacional de Football.
* 1986: Lilia Ojovan (poreclită Lilu; n. 19 noiembrie 1986, Țarigrad, Drochia) este o vedetă de televiziune din Republica Moldova. A debutat în 2008 în calitate de reporter și prezentator la Muz TV. Ulterior a devenit și producătoarea emisiunilor „Pro News” și „Teascul Muzical”. În 2011 a început activitatea la Jurnal TV, emisiunea „Acasă Devreme”, iar peste un an a devenit prezentatoarea emisiunii matinale „Deșteptarea”.
Lilu este percepută ca un „fashion icon”, un promotor al stilulul și bunului gust în vestimentație[1]. A produs și a conceput proiecte media care să promoveze stilul și vestimentația ca mod de viață. De asemenea, Lilu a inițiat și susținut de-a lungul carierei numeroase proiecte caritabile [2].
Din data de 2 octombrie 2017 este prezentatoare a propriei emisiuni, „Vorbe Bune cu Lilu” la Canal 2.
La data de 18 mai 2013 s-a căsătorit cu Călin Roșca.[4] În 2013 cuplul a devenit părinți de fetiță, pe care au numit-o Amelie. Al doilea copil al cuplului este, la fel, o fetiță pe numele Teia, născută în 2016.
| Lilia Ojovan | |||||
.jpg)
| |||||
* 1986: Hovi Star,(ebraică: חובי סטאר; nume la naștere: Hovav Săculeț (Sekulets) (ebraică: חובב סקולץ; născut la Kiryat Ata, Districtul Haifa, Israel pe 19 noiembrie 1986), , este un cântăreț israelian de muzică pop[1] care a reprezentat Israelul în finala celei de-a 61-a ediții a Concursului Muzical Eurovision, găzduită de Stockholm la 14 mai 2016.[2] Piesa muzicală care a reprezentat Israelul se numește Made of Stars.[3] Cântecul, compus și pe text de Doron Medalie (Medali), a ocupat mai întâi locul 8 în clasamentul juriilor, apoi, după notele publicului, s-a clasat pe locul 14.
Hovi Star s-a născut la Kiryat Ata. El este unicul fiu comun al lui Shlomo Săculeț și al lui Efrat,născută Biton, provenită dintr-o familie de rabini. Hovi și-a primit numele mic Hovav în memoria bunicului său matern, rabinul Haviv Biton, originar din Africa de nord[4] Părinții au divorțat când Hovi a avut 4 ani. Tatăl său nu s-a mai interesat de el și s-a recăsătorit, având două fiice din a doua căsnicie. Hovi a fost crescut de mama sa, administratoare la case de bătrâni, care a fost mai mulți ani partenera de viață a baschetbalistului american John McIntyre care s-a stabilit în Israel și a jucat în mai multe echipe de bachet din Israel. Din căsnicia lor s-a mai născut un fiu, Randy. În cursul anilor Hovi a rămas atașat în mod deosebit de bunicii paterni care locuiesc în Kiryat Eliezer. David Săculeț, originar din România, și soția sa ,Margalit, venită din Egipt, sunt surzi din naștere, și au crescut cinci copii. [5] Din cauza angajamentelor sportive ale tatălui vitreg Hovi a trebuit și schimbe vreo 20 domicilii, precum și mai multe școli. În acelaș timp datorită lui McIntyre Hovi s-a familiarizat cu cultura populară americană. Până în clasa a X-a a învățat în școli religioase, ultima fiind liceul-ieșivă din Kfar Hassidim, de unde a fost exmatriculat după ce și-a vopsit părul și a hotărât să înregistreze un prim album. Modul de a se îmbrăca, de a se tunde și a se machia și alte obiceiuri considerate extravagante i-au atras multeori neplăceri mai ales din partea colegilor de școală și în mediile conservatoare. Ulterior a completat studiile medii într-un liceu laic, într-o clasă cu profil de cosmetică.
Hovi Sekuletz a fost înrolat în armată, mai întâi, vreme de doi ani, în ansamblul muzical al Comandamentului spatelui frontului, apoi în ansamblul Poliției militare. Cu jumătate de an înainte de eliberarea la vatră, a participat la a 7-a stagiune a concursului televizat de tinere talente „Se naște o stea” (Kohav nolad), unde s-a clasat, în cele din urmă, pe locul șapte. Apoi a luat parte la Festivalul cântecelor pentru copii din anul 2009 cu un cântec pe care l-a compus el însuși împreună cu Assaf Averbuch - „Yèled katan yèled gadol” (Copil mic, copil mare). La 29 ianuarie 2010 a participat la seara de strângere de fonduri pentru victimele cutremurului de pământ din Haiti unde a interpretat cântecul lui Ilanit, Bashaná habaá (La anul), într-o adaptare proprie. În 2010 a moderat emisiunea „Stea live” (Kohav live) despre concurenții la a8-a stagiune a concursului „Kohav nolad”, și în acelaș timp, a prezentat o rubrică despre această competiție în programul de dimineața al companiei de TV Keshet. În iunie 2010 a cântat la deschiderea „Paradei Mândriei” de la Tel Aviv la Centrul municipal gay din oraș. În 2016 a fost ales prin concurs ca reprezentant al Israelului la viitoarea ediție a Eurivision la Stockholm cu cântecul „Made of Stars” al lui Doron Medalie (Medali)
| Hovi Star | |
 Hovi Star în timpul unei conferințe de presă înaintea Concursului Muzical Eurovision 2016 |
* 1990: Tatsuya Sakai (n. 19 noiembrie 1990) este un fotbalist japonez.
* 1992: Helena Ryšánková (n. 19 noiembrie 1992, în Praga)[3] este o handbalistă cehă care joacă pentru clubul românesc CS Minaur Baia Mare[4] pe postul de intermediar dreapta. Ryšánková este și componentă a echipei naționale a Cehiei
* 1993: Nadine Schatzl (n. 19 noiembrie 1993, în München, Germania)[2] este o handbalistă maghiară care joacă pentru clubul FTC-Rail Cargo Hungaria și echipa națională a Ungariei. Schatzl evoluează pe postul de extremă stânga.
* 1993: Alexei Koșelev (n. 19 noiembrie 1993) este un fotbalist din Republica Moldova care joacă pe postul de portar la clubul CSM Politehnica Iași. De asemenea, el este membru al naționalei de tineret a Moldovei
* 1993: Alexei Koșelev (n. 19 noiembrie 1993) este un fotbalist din Republica Moldova care joacă pe postul de portar la clubul CSM Politehnica Iași. De asemenea, el este membru al naționalei de tineret a Moldovei
* 2002: Gaia Cauchi (Italiană: [ˈgaja ˈkauki], n. 19 noiembrie 2002) este o cântăreață malteză. Ea a reprezentat Malta la Concursul Muzical Eurovision Junior în 2013, câștigând competiția cu piesa "The start"[1]. De asemenea, aceasta a participat la "Next Star", o emisiune pentru copii talentati din Romania. Presa de specialitate o dă drept viitoarea mare stea a lumii.
| Gaia Cauchi | |
_Gaia_Cauchi_at_rehearsal_2.jpg) Gaia Cauchi la repetiția generală pentru Concursul Muzical Eurovision 2013 |
Decese
* 1665: Nicolas Poussin (n. 15 iunie 1594, Les Andelys, Normandia – d. 19 noiembrie 1665, Roma) a fost un pictor francez din perioada clasicismului baroc.
Poussin s-a născut într-o familie modestă, a unui fost soldat din armata regală franceză. A învățat pictura între anii 1612 - 1621 în Rouen și Paris. Primele impulsuri în domeniul picturii le are deja în școala din Fontainebleau. Prima lucrare a lui mai importantă este realizată în palatul „Palais du Luxembourg” din Paris, unde a pictat împreună cu „Philippe de Champaigne ”. În Paris Nicolas Poussin va cunoaște pe poetul Marino, care-l va iniția în mitologia greacă și romană, el va ilustra mai târziu prin schițe epopea lui Marino despre Venus și Adonis.
Ajunge în Roma în anul 1624, unde Marină îl va recomanda cardinalului „Giulio Sacchetti” și lui „Francesco Barberini” nepotul papei Urban VIII. In Roma va cunoaște pe pictorii Jacques Stella, Joachim Sandrart și Claude Lorrain. În anul 1630 se va căsători cu Anne Marie Dughet, fica unui bucătar francez din Roma.
Poussin are greutăți de a găsi în Roma de lucru, papa însărcinează numai pictorii consacrați italieni Guido Reni, Pietro da Cortona sau Carracci. În 1627 el va fi recomandat de pictorul Gian Lorenzo Bernini și prin intermediul cardinalului Barberini, va fi însărcinat să picteze „Moartea lui Germanicus” sau o pictură de altar „Martiriul Sfântului Erasmus”. Pictura va fi apreciată dar Poussin nu va mai primi de lucru. În 1631 este luat în universitatea de artă „Accademia di San Luca”. Aici se va preocupa mai mult de picturi cu teme religioase sau mitologice în format mai mic. Prin intermediul prietenului și mentorului său Pozzo reușește să-și vândă picturile. Astfel el va picta portrete a lui Leonardo da Vinci care vor fi tipografiate în tratatul „Trattato della Pittura” unde sunt descrise diferite tehnici utilizate în pictură.
Se va reîntoarce în 1641 la cererea regelui Ludovic al XIII-lea al Franței și presiunea cardinalului Richelieu la Paris. Regele îl va numi director al construcțiilor regale și-l însărcinează să picteze „Grande Salle” (Sala mare) din Louvre. Între Poussin și pictorii francezi consacrați apar tensiuni cauzate de succesul său. În 1642 părăsește Parisul întorcându-se definitiv la Roma, în 1643 moare Richelieu, astfel că Poussin poate să lucreze liniștit mai departe în Roma. Aici va picta în continuare diferite teme religioase sau mitologice în formate mici, având ca și cumpărători un cerc restrâns de iubitori de artă ca Antonio Rospigliosi, Gian Maria Roscioli cancelarul papei Clemens VII, Duc de Créqui și Henri Valencay consuli francezi în Vatican, ca și mai târziu bancherul francez Jean Pointel care a cumpărat peste 20 de picturi ale lui. Printre operele lui mai importante se numără:
- Cele șapte sacramente
- Cele patru anotimpuri
- Et in Arcadia ego (Păstorii din Arcadia)
Ca o recunoaștere târzie a meritelor sale, în 1665 Ludovic al XIV-lea al Franței îl numește primul pictor al Franței. Poussin moare la 19 noiembrie 1665 fiind înmormântat la biserica San Lorenzo din Lucina. Mormântul lui cu bustul pictorului a fost construit după planurile aritectului francez Léon Vaudoyer (1803-1872).
| Nicolas Poussin | |
 Autoportret de Nicolas Poussin, 1650 |
.jpg)
* 1789: Arhiducesa Maria Anna Josepha Antonia a Austriei (6 octombrie 1738 – 19 noiembrie 1789) a fost al doilea copil al reginei Maria Tereza a Austriei și a împăratului Francisc I.
Maria Anna s-a născut la Palatul Hofburg, la Viena, centrul imperiului austro-ungar. Între anii 1740-1741 a fost moștenitoare prezumptivă până s-a născut fratele său Iosif (mai târziu Iosif al II-lea, Împărat romano-german). În familie i se spunea "Marianna".
Maria Anna a fost inteligentî însă a avut un handicap fizic. Ea a avut o sănătate precară; a suferit de o fisură a coloanei vertebrale care i-a provocat un nod în spate iar în 1757 a suferit de o pneumonie care i-a afectat permanent capacitatea de a respira. Pentru că nu i s-a putut găsi un soț regal, în 1766 a fost numită stareța Mănăstirii Imperiale și Regale pentru femeile nobile din Praga, cu promisiunea de a primi 80.000 de florini pe an. Mai târziu, ea a devenit stareță la Klagenfurt.
În 1771, ea a început construcția unui palat în Klagenfurt, unde a trăit din 1780. Împreună cu sora ei mai mică, Maria Antoaneta, a călătorit la Versailles unde a stat la mănăstire o noapte. Maria Anna a fost copilul favorit al tatălui ei; ea i-a împărtășit interesul pentru știință. Maria Anna a completat colecția tatălui ei de monede, a scris o carte despre politica mamei ei, a făcut experimente de fizică și chimie, a desenat și a pictat, a finanțat proiecte sociale, artiști și oameni de știință. Mentorul ei a fost Ignaz von Born. Nu a fost plăcută de înalta societate din cauza intereselor sale științifice lucru considerat nepotrivit pentru femei însă a fost apreciată de lumea științifică și de cea a artelor.
Sănătatea ei s-a deteriorat din cauza problemelor de respirație în 1788; a murit la 19 noiembrie 1789, la vârsta de 51 de ani.
| Arhiducesa Maria Anna | |||||
| |||||
Marea Ducesă Maria Mihailovna a fost primul copil al Marelui Duce Mihail Pavlovici al Rusiei și a soției sale, Charlotte de Württemberg. Tatăl ei era fiul cel mic al Țarului Pavel I al Rusiei și a celei de-a doua soții Sophie Dorothea de Württemberg. În momentul nașterii sale, pe tronul Rusiei domnea fratele mai mare al tatălui ei, Alexandru I al Rusiei. La sfârșitului acelui an însă Alexandru a murit și a fost urmat de fratele mai mic, Nicolae I al Rusiei. Maria Mihailovna a avut patru surori.
Educația Marii Ducese Maria Mihailovna a beneficiat de toată atenția mamei sale. Marele Duce a avut nici un fiu, însă și-a dus fiicele să participe la parade și exerciții militare, spunând că fiecare dintre fiicele sale ar putea comanda un regiment de cavalerie. El le-a învățat arta războiului de cavalerie și infanterie.
Cu o sănătate mai fragilă decât a surorilor ei, în ajunul vârstei de douăzeci de ani, Marea Ducesă Maria Mihailovna a arătat primele semne ale bolii de care suferea. Nimeni din anturajul ei însă nu a descifrat aceste semne. În 1845, sora ei mai mică, Elisabeta, a murit la doar 18 ani, încercând să de naștere primului ei copil. Anul următor, în timp ce era la Viena, Marea Ducesă Maria Mihailovna a decedat în brațele tatălui ei de o tuberculoză galopantă. A fost înmormântată în Catedrala Petru și Pavel din Sankt Petersburg.
În memoria ei și Elisabetei, Marea Ducesă Elena Pavlovna a organizat adăposturile "Elisabeta și Maria" din Sankt Petersburg și Pavlovsk.
| Marea Ducesă Maria Mihailovna | |||||
.jpg)
| |||||
Siemens s-a născut în satul Lenthe, astăzi parte din orașul Gehrden, pe atunci în Regatul Hanovrei, unde tatăl său, Christian Ferdinand Siemens (31 iulie 1787-16 ianuarie 1840), arendaș, lucra o moșie ce aparținea Coroanei. Mama lui era Eleonore Deichmann (1792-8 iulie 1839), iar Carl Wilhelm era al patrulea copil dintr-un total de paisprezece. Dintre frații săi, Ernst Werner Siemens a devenit inginer electrician și a fost asociat cu Wilhelm la multe din invențiile sale. Ei au fost frați și cu Carl Heinrich von Siemens și veri cu Alexander Siemens.
La 23 iulie 1859, Siemens s-a căsătorit la St. James's, Paddington, cu Anne Gordon, cea mai mică fiică a lui Joseph Gordon, membru al societății de avocatură Writers to the Signet din Edinburgh, și frate cu Lewis Gordon, profesor de inginerie la Universitatea Glasgow, devenit astfel cetățean britanic naturalizat. El spunea că pe 19 martie în acel an, el a jurat credință pentru două doamne în aceeași zi — reginei și logodnicei. A fost înnobilat – purtând numele de Sir William – cu câteva luni înainte de a muri. A murit în seara zilei de luni 19 noiembrie 1883, la orele 9 și a fost înmormântat după o săptămână în Cimitirul Kensal Green.
În toamna lui 1838 când Wilhelm avea cincisprezece ani, a început studiile de inginerie. A învățat la o școală de meserii și comerț foarte respectată, Gewerbe-Schule Magdeburg. Avea o relație foarte strânsă cu fratele lui cel mai mare; Ernst Werner Siemens se hotărâse să-l învețe pe Wilhelm matematică pentru ca la școală să învețe engleza. Programul i-a ajutat pe amândoi, iar cunoștințele de engleză ale lui Wilhelm s-au dovedit a constitui un avantaj semnificativ pentru amândoi. A trecut examenele cu ușurință, dar în scurt timp mama lor a murit, iar tatăl a murit și el în 1840.
Odată terminate cursurile la școala de la Magdeburg, Wilhelm a plecat la Universitatea din Göttingen unde a participat la cursuri de geografie fizică și tehnologie, matematici avansate, chimie teoretică și practică, și fizică. A reușit, pentru scurt timp, să lucreze cu Wilhelm Weber, renumitul om de știință și inventator, la Observatorul său Magnetic.
Wilhelam avea aproape nouăsprezece ani când a plecat de la universitate să devină ucenic inginer. A găsit timp și pentru activități artistice, cum ar fi lecții de dans și pictura unui peisaj din Nordhausen pentru soția directorului fabricii. Progresul său în ierarhia inginerilor din fabrică a fost atât de rapid încât a făcut doar un an de ucenicie.
Deoarece educația fraților mai mici devenise o problemă financiară, la 10 martie 1843, Carl Wilhelm Siemens a plecat la Londra. El funcționa ca agent pentru fratele său Werner și spera să câștige suficient prin vânzarea unui patent în Anglia pentru a ajuta la întreținerea și educația numeroșilor frați și surori. El își dorea mult să vadă Anglia și călătoria l-a costat 1 liră. Wilhelm se dovedise deja a fi entuzismat de afaceri, finanțându-și călătoria prin vânzarea unei invenții. Știa foarte bine, după cum îi scria lui Werner, că vizita sa s-ar putea să nu aibă niciun succes, dar dacă totul mergea bine, el intenționa să rămână.
Siemens era pregătit ca inginer mecanic, și cele mai importante activități în prima parte a carierei erau neelectrice. Deși în 1847 a publicat în în Annalen der Chemie a lui Liebig despre „Mercaptanul de seleniu”, el se gândea la noi idei despre natura căldurii, idei studiate și de Carnot, Clapeyron, Joule, Clausius, Mayer, Thomson și Rankine. El a lăsat la o parte vechile noțiuni de căldură ca substanță, și a acceptat-o ca pe o formă de energie. Lucrând pe noua sa idee, care îi dădea un avantaj în fața celorlalți inventatori ai vremii, a făcut o primă tentativă de a economisi căldura, construind, în 1847, la fabrica lui John Hick, din Bolton, un motor de patru cai-putere, cu un condensator cu regeneratori, și utilizând abur supraîncălzit. După doi ani, el a continuat experimentele la uzinele lui Messrs. Fox, Henderson, and Co., din Smethwick, lângă Birmingham. Utilizarea de aburi supraîncălziți întâmpina multe dificultăți practice, iar invenția nu era întru totul reușită; totuși, în 1850, Society of Arts a recunoscut valoarea principiului, acordându-i lui Siemens o medalie de aur pentru condensatorul cu regenerare.
În 1859, William Siemens a dedicat o mare parte a timpului său invențiilor electrice și cercetărilor în acest domeniu; numărul de aparate telegrafice de toate felurile – cabluri telegrafice, linii terestre, și accesorii – produse la Siemens Telegraph Works (din Charlton, sud-estul Londrei) a fost remarcabil. În 1872 Sir William Siemens a devenit primul președinte al Societății Inginerilor Telegrafiști, care a devenit apoi Institution of Electrical Engineers, precursoarea viitorului Institution of Engineering and Technology [1]
În iunie 1862 a fost ales Fellow of the Royal Society[1] iar în 1871 a ținut prelegerea Bakeriană a acesteia.
Cuptorul regenerativ este cea mai reușită invenție a lui Charles William Siemens, pe baza unui proces denumit procesul Siemens-Martin. Pirometrul electric, probabil cea mai elegantă și mai originală dintre invențiile lui William Siemens, este puntea de legătură între cercetările sale în domeniul electric și cele în domeniul metalurgic. Siemens a urmat două teme principale în invențiile sale, unul bazat pe știința căldurii și celălalt pe cea a electricității. Cuprins de ideea regenerării și căutând în natură exemplele sale, Siemens a propus și o ipoteză conform căreia Soarele își păstrează căldura prin circularea combustibilului său în spațiu, tipărind ideile sale în volumul Despre conservarea energiei solare.
| Carl Wilhelm Siemens | |||||
| |||||
S-a născut la 5 septembrie 1858 la Pleșești, fiu al unui mic proprietar de pământ. A urmat școala primară și liceul la Bârlad, între 1867 și 1878, susținând examenul de bacalaureat la București, în 1879. A urmat timp de un an cursurile Facultății de Drept din București, pe care le-a părăsit din cauza situației materiale precare, devenind institutor și apoi profesor la Târgoviște. Din 1884 până în 1893 a funcționat ca profesor la mai multe instituții de învățământ bucureștene (Școala Normală a Societății pentru Învățătura Poporului Român, Azilul „Elena Doamna”, Liceul „Sfântul Gheorghe”). În 1888 a fost revizor școlar pentru județele Prahova și Buzău. Editează revista Vieața (1893–1896), apoi Sămănătorul (1901), împreună cu George Coșbuc. Din 1901 a funcționat ca referendar la Casa Școalelor. În 1905 se căsătorește pentru a treia oară cu Ruxandra, fiica unui proprietar agrar din Dragosloveni, județul Râmnicu Sărat. În timpul Primului Război Mondial a locuit la Iași, apoi la Bârlad, unde era vizitat de tineri scriitori pe care îi îndruma cu solicitudine; unul dintre aceștia a fost V. Voiculescu.
Vlahuță a murit la București la 19 noiembrie 1919. Casa în care a locuit este astăzi Muzeul Memorial „Alexandru Vlahuță”.
A publicat:
Proză
- 1886 - Nuvele
- 1892 - Din goana vieții
- 1894 - Dan
- 1895 - Un an de luptă
- 1895 - Icoane șterse (Nuvele și amintiri)
- 1897 - În vâltoare
- 1899 - Clipe de liniște
- 1901 - România pitorească
- 1908 - Din trecutul nostru
- 1908 - Din durerile lumii
- 1909 - File Rupte
- 1910 - Pictorul N. I. Grigorescu
Poezie
- 1887 - Poezii
- 1894 - Poezii vechi și nouă
- 1895 - Iubire
- 1904 - Poezii (1880-1904)
- 1909 - Poezii (1880-1908)
- 1911 - La gura sobei
- 1914 - Dreptate
- 1915 - Poezii (1880-1915)
| Alexandru Vlahuță | |
 |
* 1924: Iancu Flondor (n. 3 august 1865, Storojineț, Ducatul Bucovinei, Imperiul Austriac - d. 19 octombrie 1924, Cernăuți, România) a fost un om politic român din Bucovina, care a militat pentru unirea acesteia cu Regatul României. Era membru al familiei nobiliare Flondor.
Iancu cavaler de Flondor s-a născut la data de 16 august 1865 în orașul Storojineț (pe atunci în Imperiul Austriac, astăzi în Ucraina) în familia boierului român Gheorghe cavaler de Flondor (1828-1892). Tatăl lui Iancu Flondor, Gheorghe cavaler de Flondor, mare proprietar la Storojineț era fiul lui Nicolai cavaler de Flondor, născut în Milie (1795-1864) și căsătorit în Storojineț cu Ecaterina von (de) Cârste, fiică a lui Teodor cavaler de Cârste și a Smarandei (născută von Ralli).[2] Mama sa, Isabella născută von Dobrowolschi de Buchenthal (1835- 1890), o cunoscută pianistă, provenea din Rogojești, Botoșani. Isabella Dobrowolschi a avut o soră, Ludmila, căsătorită Ianoș. Familia Dobrowolski a fost de origine poloneză, însă încă în secolul XVIII s-a romanizat prin căsătorii.
Familia Dobrowolski a obținut la 1800 un titlu de noblețe polonez, iar mai târziu, în Bucovina, titlul nobiliar austriac de Ritter (Cavaler) cu predicatul "von Buchenthal".
Tatăl lui Iancu Flondor, Gheorghe Flondor a fost deputat al Corpului al doilea electoral al Curiei (curie = corp electoral - pe timpul dominației habsburgice) marii proprietăți în legislatura I (1861-1866) al Curiei comunelor rurale (Storojineț), în legislatura a IV-a (1871-1877), a V-a (1878-1883), a VI-a (1884-1889) și a VII-a (1890-1891).[3] A fost membru al Partidei federalist-autonomiste, apoi al celei conservatoare și al Partidului Național Român „Concordia.”[4]
Iancu Flondor este descendentul unei vechi familii boierești, care a deținut dregătorii și a avut moșii în [[Principatul Moldovei|Țara de Sus a Moldovei. Familia Flondor era înrudită din vechime cu familiile Balș, Buhuș, Ureche și alte familii mari ale Moldovei. S-a căsătorit, la 11 februarie 1899, cu Elena de Zotta (n. 19 decembrie 1876- d. 1918), fiica lui Ioan (Iancu) cavaler de Zotta și a Elenei, născută Hurmuzaki . Cei doi căsătoriți erau ortodocși după tată și catolici după mamă.[5].Ei au fost cununați însă în rit ortodox de către preotul paroh al localității Gogolina, districtul Cernăuți. De menționat că Elena de Zotta a fost inițial căsătorită cu Emanoil Flondor (deputat). Iancu și Elena Flondor au avut trei copii, Șerban (n.1900, d. 1971), Neagoe (n.1901, d. 1952) și Mircea (n.1908, d. 1927).[6][1] O genealogie a familiei Flondor a fost elaborată de Sever Zotta, director al Arhivelor Statului din Iași și publicată în anul 1933[7] În Arhivele Statului, București, fond Iancu Flondor[8] se găsesc diploma de absolvire a Universității din Cernăuți și cea de doctor în Drept a celei din Viena, brevetul de locotenent de rezervă al armatei austriece (1887), brevetul "Crucea comemorativă a războiului din 1916-1918", brevetul de membru al Ordinului Coroana României în grad de "Mare cruce", acordat de regele Ferdinand I (1918) etc.[9] Trebuie precizat că în Arhivele Naționale ale României, București, fondul personal Iancu Flondor conține 77 dosare, unde se găsesc documente originale, adrese, scrisori referitoare la familia Flondor, pe de o parte, și la viața Bucovinei de dinainte și de după Unirea din 1918, pe de altă parte.[10].
După absolvirea studiilor secundare la Liceul German din Cernăuți (k.k. Ober-Gymnasium in Czernowitz) cu diplomă de bacalaureat (în 1884), a studiat la Facultatea de Drept a Universității "Franz Joseph" din Viena (1885-1888).[11] A obținut titlul științific de Doctor în Drept la Universitatea din Viena (k.k.Universität zu Wien) (în 1894), sub numele Flondor Johann, Ritter von (din) Storojineț.
În urma serviciului militar (efectuat într-un regiment de husari în Cernăuți) a obținut brevetul de locotenent de rezervă.
În anul 1892, după moartea tatălui său se stabilește la moșia sa de la Storojineț și ia conducerea moșiilor Storojineț, Ropcea, Milie și Broscăuți. Se dedică activității politice, devenind un lider politic al românilor din Bucovina și militând pentru unirea națională a tuturor românilor.
Pentru sprijinirea emancipării intelectuale și politice a țăranilor de pe moșia sa (Storojineț), Iancu Flondor a susținut crearea în 1896 a Societății de citire "Crai Nou". Această Societate depindea de asociația "Școala Română" din Suceava.
.jpg)
În urma manevrelor autorităților austriece, în martie 1900, o parte din membrii partidului (gruparea conservatoare) pactizează cu oficialitățile bucovinene, motiv pentru care Flondor demisionează din partid în același an. Împreună cu Gheorghe Popovici și Ioan Țurcan, întemeiază Partidul Național Poporal, având ca organ de presă "Deșteptarea" (înființat în 1893). Președinte al noului partid a fost ales George Popovici, iar Iancu Flondor a fost desemnat președinte al Comitetului Central al partidului, devenind șef al formațiunii după plecarea lui George Popovici în România, în anul 1901.
În ianuarie 1902, PNR se distanțează de politica guvernatorului Friedrich von Bourguignon Freiherr von Baumberg (1897-1903) și astfel, în iunie 1902, are loc împăcarea și unificarea celor două partide sub denumirea de Partidul Național Român, sub conducerea lui Iancu Flondor.
Cu toate acestea, în iunie 1904 are loc o nouă dizidență, alături de democrații lui Aurel Onciul, părăsește partidul și gruparea conservatorilor, care se temeau să nu li se aplice eticheta de iredentism pe care o purta Flondor. La data de 17 iunie 1904, Iancu Flondor demisionează definitiv din Partidul Poporal Național Român, retrăgându-se la moșia sa de la Storojineț. Din noiembrie 1904, publicația acestui partid, „Deșteptarea poporului” și-a încetat apariția.
Forțele politice, regrupate din nou în 1908 în cadrul Partidului Creștin Social Român (PCSR) din Bucovina, apelează tot la Iancu Flondor, acesta fiind ales ca președinte în lipsă la 19 octombrie 1908. Ca urmare a acordului intervenit între democrații lui Aurel Onciul și naționali, în ianuarie 1909, PCSR din Bucovina și-a schimbat numele în Partidul Român, păstrându-și statutul și organizarea, iar conducerea partidului a devenit comitet național.
La 7 februarie 1909, Iancu Flondor reintră în viața politică ca președinte al Partidului Român, avându-i ca vicepreședinți pe Aurel Onciul, Zaharie Percec și Mihai Boca. Noua conducere a reluat programul său de la sfârșitul secolului al XIX-lea, urmărind antrenarea țărănimii române din Bucovina în lupta politică. În aprilie 1909 Iancu Flondor a pornit în fruntea a 600 țărani din satele Mahala, Ostrița și Buda, pentru a cere baronului Regner-Bleyleben, guvernatorul Bucovinei, anularea contractului de arendă încheiat de Fondul Religionar Ortodox cu Stammler, pentru moșiile din Mahala.
Cu toate acestea, în preajma campaniei electorale pentru Parlament și pentru Dieta Bucovinei din 1911, cele trei grupări ale Partidului, națională, democrată și conservatoare, au intrat în dispută pentru distribuirea mandatelor. Din cauza divergențelor interne apărute, Iancu Flondor a demisionat din nou, în noiembrie 1910, refuzând să mai revină în fruntea partidului, în pofida rugăminților membrilor de frunte ai partidului. El s-a retras din nou la Storojineț, mulțumindu-se, în toată această perioadă, cu postura de sfătuitor al oamenilor politici români din Bucovina și sprijinitor al mitropolitului Vladimir de Repta, în chestiunile privitoare la păstrarea caracterului românesc al Mitropoliei Bucovinei. Retragerea lui Iancu Flondor la Storojineț în noiembrie 1910 a însemnat și încetarea apariției gazetei „Patria”. În locul „Patriei” rămânea ca organ oficial al Partidului Național Român ziarul „Foaia poporului”.
Odată cu izbucnirea primului război mondial și deși era amenințat cu eventuale represalii din partea autorităților austriece, Flondor a refuzat să se refugieze în România afirmând că: "Mai am și răspunsuri nu numai față de mine și de familia mea. Eu stau în văzul tuturor. Ceea ce fac are repercusiuni în multe direcții. De aceea nu pot face ce mi-ar plăcea sau ar fi interesul meu imediat și personal. Trebuie să mă gândesc și la alții și la viitor"
În perioada primului război mondial, Iancu Flondor și-a pierdut, în urma unui incendiu, conacul și întregul utilaj agricol. El a intervenit pe lângă comandantul rus, generalul Alexei Brusilov, în interesul populației bucovinene, lipsită de alimentele de bază și de posibilitatea de a se aproviziona și mereu amenințată cu deportări și cu rechiziții ale bunurilor. În anul 1917, Iancu Flondor a fost acuzat de către guvernul austriac de înaltă trădare și a scăpat cu viață numai datorită intervenției parlamentarilor români din Viena.
La 15 februarie 1915, Iancu Flondor i-a înaintat lui Ion I. C. Brătianu un Memoriu privitor la fruntariile Bucovinei prin intermediul deputatului Ioan Mavrocordat (din Dângeni). In acest Memoriu, Flondor îl informa pe Brătianu că la Cernăuți s-a constituit un comitet ucrainean care pregătește o hartă etnică a Nordului Bucovinei, pentru a fi încorporat Rusiei. În Memoriu, Flondor atrăgea atenția asupra criteriilor pe baza cărora urmează a fi stabilite fruntariile de nord ale Bucovinei și anume, principii istorice, etnice, economice și culturale. Acest Memoriu a fost interceptat de autoritățile militare austriece și a intrat în 1916, în posesia contelui Ottokar Czernin, cancelarul Austro-Ungariei; autoritățile austriece i-au intentat lui Flondor un proces la Curtea Marțială din Lemberg (Lvov) care s-a judecat în perioada 1916-octombrie 1918, însă n-a fost soluționat datorită evenimentelor de război.[12]În 1918 s-a prăbușit Imperiul Austriac.
Între primăvara și vara 1918 a fost primar la Storojineț.[15]
În toamna anului 1918, revine în fruntea mișcării de eliberare națională a românilor din Bucovina și cere guvernatorului austriac conte Joseph Etzdorf să predea românilor prerogativele puterii.
La 9/22 octombrie 1918 a apărut la Cernăuți primul număr al ziarului Glasul Bucovinei, fondat de Sextil Pușcariu, Vasile Bodnărescu, Radu Sbiera și Alexe Procopovici, cu apariție bi-săptămânală. Editorialul „Ce vrem”, publicat în numărul 1 din 22 octombrie 1918, a reprezentat o declarație de principii a românilor bucovineni în problema națională; în articol se scrie: "Vrem să rămânem Români pe pământul nostru strămoșesc și să ne ocârmuim singuri, precum o cer interesele noastre românești".[16]
La Viena, cei 6 deputați români din Dietă (parlament) au transformat Clubul parlamentar român în Consiliul Național Român, condus de C. Isopescu- Grecul și Gheorghe Grigorovici.
La 14/27 octombrie 1918, din inițiativa lui Iancu Flondor și Sextil Pușcariu s-a organizat la Cernăuți Marea Adunare Națională Română care s-a proclamat Adunare Constituantă, întrunită în sala „Palatului Național” din Cernăuți, în prezența a peste 150 de delegați[17]. Istoricul Ion I. Nistor precizează în lucrarea sa Unirea Bucovinei[18] că „Convocarea adunării s-a făcut în baza articolului 2 din legea austriacă pentru întruniri. Scopul adunării era de a se proclama constituanta și de a alege un consiliu național ca organ reprezentativ al românilor bucovineni, care avea să intre imediat în legătură cu românii din Transilvania și Ungaria.” La această adunare politică au participat deputații români din Parlamentul din Viena, foștii deputați din ultima dietă a Bucovinei și primarii din întreaga provincie[19] , totodată s-a creat Consiliul Național Român, alcătuit din 50 de membri, cu reprezentanți din toate județele Bucovinei, precum și un organism cu caracter de guvern numit Consiliul Secretarilor de Stat, alcătuit din 14 secretari de stat.[20]Guvernul provizoriu avea un comitet executiv, prezidat de Iancu Flondor. Adunarea Constituantă votează, la propunerea lui Iancu Flondor, "Moțiunea Constituantă a Bucovinei" pentru Unirea Bucovinei cu România. Moțiunea a fost citită de Dorimedont Popovici, ajutor de primar al orașului Cernăuți și deputat în Dieta Bucovinei. După adunarea Constituantei Bucovinei, membrii Consiliului Național Român au fost urmăriți de jandarmeria austriacă, încă în plină putere și s-a încercat chiar arestarea lor, fiind declarați „trădători de țară.”[21]
Pe data de 28 octombrie 1918, Iancu Flondor, deputatul Gh. Sârbu și fostul deputat Dori Popovici, în numele Consiliului Național, au cerut guvernatorului Josef von Etzdorf să predea puterea de guvernare, dar acesta a refuzat.[22]
Elemente antiunioniste, în frunte cu Aurel Onciul, au început să se manifeste ostil și tulburau ordinea publică. Soldați ucraineni din Regimentul de Infanterie 41 și din cel de Vânători 22, în ziua de 2 noiembrie au părăsit cazărmile, au prădat depozitele statului, s-au înarmat cu arme și muniții și nu s-au mai supus ordinelor superiorilor. Haosul pusese stăpânire pe Cernăuți, iar corpurile de armată austro-ungare din Ucraina și Basarabia erau în dizolvare. În Cernăuți se aflau și legiunile de voluntari ucraineni, sub comanda arhiducelui Wilhelm de Habsburg, cu nume ucrainizat în cneaz Wasyl Weschywan , zis cneaz Stefanovici, pretins conducător al „Regatului Ucrainean”. O parte a legionarilor ucraineni a dezertat și s-a unit cu soldații ucraineni din cele două regimente din oraș. În aceste condiții, guvernatorul, cu doar un număr redus de jandarmi, nu mai putea restabili ordinea.
În 4 noiembrie, în casa profesorului Alexandru Hurmuzachi a avut loc o întâlnire între guvernatorul Etzdorf și Iancu Flondor, însoțit de Aurel Țurcan și I. V. Stârcea. Etzdorf le spune politicienilor bucovineni că este gata să se retragă din funcție dacă se constituie un guvern din reprezentanți ai ambelor naționalități : români și ucraineni; Iancu Flondor refuză.
La 6 noiembrie, elemente reacționare, susținute de indivizi înarmați, ocupă Palatul guvernatorului pe care îl gonesc, precum și clădirile administrației provinciale și se instalează ca "guvern al Bucovinei". Guvernatorul Josef von Etzdorf se vede nevoit să semneze Protocolul de transmitere a puterii de guvernământ asupra Bucovinei din 6 noiembrie 1918 și predă puterea lui Omelian Popowicz (fost deputat ucrainean) și lui Aurel Onciul, pe care îl considera ca fiind "unicul român proaustriac".
La 15/28 noiembrie 1918 Congresul General al Bucovinei, întrunit în Sala Sinodală din Palatul Mitropolitan din Cernăuți (clădire proiectată la 1860 de Josef Hlavka, astăzi fiind Universitatea din Cernăuți)[23] sub președinția dr. Iancu Flondor, a adoptat prin vot moțiunea Unirii Bucovinei cu Regatul României. În rezoluțiunea Congresului General al Bucovinei prin care s-a hotărât Unirea se menționează: „Drept aceea noi, Congresul General al Bucovinei, întrupând suprema putere a țării și investit singur cu putere legiuitoare, în numele suveranității naționale hotărâm Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin[24] și Nistru, cu Regatul României". La 28 noiembrie 1918 s-a prezentat în Congresul general hotărârea de Unire a Bucovinei care se luase anterior în 27 octombrie 1918.
La Congresul General, din partea Basarabiei erau prezenți Pantelimon Halippa, Ion Pelivan, Ion Buzdugan și Grigore Cazacliu, iar din Transilvania, Gheorghe Crișan, Victor Deleu și Vasile Osvada. Au participat și peste o sută de refugiații bucovineni care au venit la 24 noiembrie din Basarabia, la Cernăuți, în frunte cu I. Nistor, dintre care 12 fruntași au fost cooptați în Consiliul Național.
Documentul original al Proclamației din 15/28 noiembrie 1918 de Unire a Bucovinei cu Regatul României se găsește în Fondul personal Iancu Flondor din Arhivele Naționale ale României[10]. Tot în acest fond personal este inclusă adresa Președintelui Congresului General al Bucovinei către primul-ministru al Guvernului României, prin care i se aduce la cunoștință hotărârea luată în Sala Sinodală din Cernăuți. Moțiunea de Unire a fost adoptată cu unanimitate de voturi.[25] La Congresul General al Bucovinei (inclusiv la votarea moțiunii de Unire) au participat 74 membri ai Consiliului Național Român, 7 delegați germani, 6 delegați polonezi și 13 delegați ucraineni din comunele ucrainene Rarancea, Toporăuți, Cuciurul Mic, Ivancăuți, Putila-Storojinețului.. Moțiunea de Unire a fost sprijinită de o delegație a Consiliului național al Polonilor din Bucovina și de o delegație a Consiliului național al Germanilor din Bucovina. Iancu Flondor este ales ca președinte al Consiliului Național Român și devine primul șef al guvernului român în Bucovina. Cu acest prilej, el declară: "Sunt gata să jertfesc totul pentru înfăptuirea voinței poporului român din Bucovina".
Luând act de hotărârea adoptată de Congresul General al Bucovinei din Cernăuți, la 19 decembrie 1919 apare Decretul- regal nr.3744 privitor la unirea Bucovinei cu România, având următorul cuprins: "Bucovina, în cuprinsul granițelor sale istorice, este și rămâne de-a pururi unită cu Regatul României." Semna Regele Ferdinand I și Ion I.C.Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri și ministru al afacerilor externe.[26][2] Tratatul de pace cu Austria, semnat la Saint-Germain-en-Laye (Franța) la 10 decembrie 1919, preciza că Austria renunță la fostul Ducat al Bucovinei în favoarea României. În Tratat se stabilește granița de-a lungul Ceremușului -Colacinului și până la Nistru -vechiul hotar al Moldovei voievodale.
În iarna lui 1918 a intrat în conflict cu rivalul său Aurel Onciul, fost deputat în Parlamentul austriac, asupra viitorului politic al Bucovinei. Aurel Onciul acționa pentru păstrarea Bucovinei în cadrul unui stat austriac federal și a încheiat o înțelegere cu Consiliul Național Ucrainean, pentru împărțirea provinciei în districte separate românești și ucrainene. Onciul și Consiliul Ucrainean au forțat împreună guvernatorul austriac, la 6 noiembrie, să cedeze puterea guvernului provizoriu româno-ucrainean din Cernăuți.[27]Consiliul Național Român a denunțat înțelegerea și a apelat la guvernul român de la Iași, pentru intervenția armatei române, în vederea restabilirii ordinei. În acest sens, Consiliul Național a trimis la Iași în noiembrie 1918 un delegat, Vasile Bodnărescu, cu misiunea de a obține sprijin armat de la guvernul român. Vasile Bodnărescu s-a întâlnit în două rânduri cu Alexandru Marghiloman, primul-ministru. La Iași s-a dus și Aurel Onciul pentru a cere guvernului român să nu trimită trupe în Bucovina, însă acesta a fost fluierat în gara din Iași, de refugiații români din Bucovina și a fost reținut.
La data de 23 octombrie/5 noiembrie 1918 prin Ordinul de operații nr. 1, semnat de generalul Constantin Hârjeu, ministru de război, s-a dispus ca Divizia 8 Infanterie, cu regimentele 16, 29 și 37 Infanterie, comandată de generalul Iacob Zadik, din Corpul IV de Armată, având ca șef de stat major pe colonelul Rovinaru, să ocupe fără întârziere Ițcani, Suceava și apoi progresiv întreaga Bucovină până la Cernăuți inclusiv [28]; la 8 noiembrie detașamentele armatei române Dragoș, Alexandru cel Bun și Suceava trec vechea graniță a Bucovinei[29], iar în 11 noiembrie 1918 armata română a intrat în Cernăuți, unde a avut parte de o primire triumfală, fiind aclamată în Piața Unirii (piața din fața primăriei, pe atunci, Piața Principală) de mii de români, în frunte cu președintele Consiliului Național Român Iancu Flondor care în cuvântul său a spus: "Domnule General, dați-mi voie să vă binecuvântez, așa cum o fac doi frați care, după o lungă și dureroasă despărțire, se întâlnesc spre a nu se mai despărți niciodată. O fac, deschizând brațele mele și strângându-vă la piept." Armata română a fost chemată în Bucovina de o putere legal constituită, Consiliul Național, și nu a pătruns ca o armată de ocupație. În "Apelul Președintelui Consiliului Național al Bucovinei, Iancu Flondor, către poporul român"[30] se menționează că "Consiliul Național [Român] a luat în ziua de 10 noiembrie [1918] în seamă stăpânirea țării și va exercita puterea prin guvernul său." [ "Guvernul" Bucovinei era denumirea formei de conducere a provinciei din epoca austriacă (<<Landesregierung>>)].
Recepția oficială a generalului Zadic , de către Consiliul Național Român în frunte cu Dionisie Bejan și Iancu Flondor a avut loc în sala festivă din Palatul Național Român, în 11 noiembrie 1918. În acest răstimp, forțele ucrainene s-au retras către Galiția fără să opună rezistență. Marele cartier general a întărit Divizia 8 Infanterie cu noi forțe, respectiv Brigăzile 15 și 25 Infanterie. Pe baza ordinului primit, trupele române au continuat înaintarea, făcând legătura cu Divizia 1 Cavalerie, comandată de generalul Mihail Schina, aflată în nordul Basarabiei.
La 30 octombrie/12 noiembrie 1918, Consiliul Național a votat o "Lege fundamentală provizorie asupra puterilor în Țara Bucovinei" prin care și-a asumat puterea în stat. Dionisie Bejan era președintele Consiliului.
Pe 13 noiembrie, la a treia ședință a Consiliului Național din Bucovina, Iancu Flondor a prezentat programul guvernului Bucovinei, care cuprindea politica externă, finanțele, apărarea, agricultura, învățământul etc.
La data de 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei consfințește revenirea acesteia la Patria-Mamă. Moțiunea prin care se propunea unirea cu România a fost prezentată de președintele Congresului, dr. Iancu Flondor, iar la dezbateri a luat cuvântul profesorul dr. Ion Nistor care a făcut o scurtă istorie a răpirii Bucovinei în 1775 și a afirmat "...declarăm actul de cesiune de la 1775 nul și neavenit și hotărâm realipirea țării noastre [Bucovina] la Moldova, din trupul cărei fusese ruptă." Iancu Flondor a dat cuvântul reprezentantului Consiliului Național Polon din Bucovina, dr. Stanislav Kwiatkowski, și profesorului dr.Alois Lebouton, reprezentantul Consiliului Național German din Bucovina, ambii declarând că recunosc drepturile românilor și exprimându-și adeziunea la Unirea Bucovinei a acestor naționalități.
Se hotărăște formarea unei delegații de 15 persoane, condusă de I.P.S.S. mitropolitul Vladimir de Repta și de Iancu Flondor, care să prezinte regelui Ferdinand moțiunea de unire. Delegația Bucovinei este primită la Iași de regele Ferdinand la 29 noiembrie 1918, căruia i-a fost înmânat Actul Unirii.
La data de 18 decembrie 1918, Iancu Flondor este numit în funcția de ministru secretar de stat, fără portofoliu, însărcinat cu administrarea Bucovinei în Guvernul Ion I.C. Brătianu (5). A fost ministru pentru Bucovina în perioada decembrie 1918-aprilie 1919. În această calitate, el a pus bazele noii administrații românești în Bucovina: a introdus limba română în învățământ (fiind înființate școli românești la Cernăuți, Românești,Siret, Călinești), în administrație, justiție etc.; a angajat funcționari din rândul autohtonilor; a militat pentru recuperarea depozitelor din băncile austriece; a sprijinit presa românească; a promovat democratizarea vieții publice și a pledat în favoarea intereselor țăranilor în cadrul elaborării proiectului de reformă agrară ș.a. Numeroase documente din Fondul personal Iancu Flondor din Arhivele Naționale ale României[10] evidențiază ampla activitate a lui Iancu Flondor pe plan economico-financiar, ca ministru pentru administrarea Bucovinei. Dintre acestea, trebuie menționate memoriile lui Iancu Flondor către Ministerul de Finanțe, prin care solicită susținerea financiară a economiei Bucovinei printr-un împrumut intern, pe bază de bonuri de tezaur, proiectul de lege asupra colonizării zonelor cu populație rară, care prevedea ca cei nou veniți să aibă vârsta de cel mult 45 de ani, să fi satisfăcut serviciul militar, să fie căsătoriți, cu copii, să se ocupe de agricultură, să posede inventar agricol necesar cultivării lotului.
De asemenea, în anul 1919, când se dezbătea intens problema organizării administrative a statului român, gruparea lui Iancu Flondor a propus la 24 aprilie 1919, prin „Programul românilor bucovineni”, să se înființeze în "nordul țării, dincoace de Carpați, un centru propriu administrativ". Această regiune urma să cuprindă Bucovina, Ținutul Hotinului, Dorohoi și parțial Botoșani. "Înființarea lui ar schimba repede fizionomia etnică din această parte, garantând siguranța și contribuind la înflorirea statului", afirma el atunci.
Un alt aspect ignorat de către succesorii săi la cârma administrației bucovinene a constat în prevenirea nemulțumirilor populației și în asigurarea unei integrări profunde, dar fără tensiuni, a minorităților în cadrul României Mari. Într-un raport din 2 aprilie 1919 către regele Ferdinand, Iancu Flondor spunea: "În această situație mi-am zis că pe lângă servirea credincioasă a cauzei comune a neamului trebuie să evit tot ce s-ar resimți de populația neromânească ca o nedreptate prin măsuri pripite și nechibzuite și toate urmările lor s-ar compromite poate ireparabil cauza bună a neamului, precum s-a întâmplat în Basarabia, bântuită și azi de adânci nemulțumiri dăunătoare idealului național" [31].
Fondul personal Iancu Flondor, mai sus menționat, conține numeroase scrisori adresate lui Iancu Flondor din partea unor personalități ale vremii, cum sunt Grigore Antipa, Ioan Bogdan, George Bogdan-Duică, Matei Eminescu, Alexe Procopovici, Constantin Rădulescu-Motru, Theodor Stefanelli, Gh. Țițeica, Petre Missir, P.P.Negulescu, mareșalul Alexandru Averescu, Sever Zotta, Iuliu Maniu, Ion Nistor, Aurel Onciul, M. Pherekyde, Ion I. C.Brătianu ș.a.[32] De asemenea, în fond sunt incluse o serie de documente care au aparținut Elenei Flondor, soția lui Iancu Flondor, fiului acestora Șerban Flondor, soției lui Șerban, Nadeje (Nadejda) Flondor, născută Știrbei și lui Nicolae (Nicu Flondor, fratele lui Iancu Flondor. (Rînziș, Filofteia, op.cit.).
Altă personalitate menționată în fondul personal este Șerban Flondor, (primul fiu), născut la Storojineț, la 2/14februarie 1900. Acesta absolvă Universitatea din Iași cu diploma de inginer agronom (1926); în 1929 primește ca mason, diploma de maestru al "Marii Loje Masonice Naționale din România." În 1939 este ales deputat în Camera Deputaților, pentru ținutul Suceava. Evenimentele din primăvara anului 1944 (ocuparea Bucovinei de Nord de către U.R.S.S.) îl obligă pe Șerban, ca și pe alte mii de bucovineni, să ia calea bejeniei, refugiindu-se la Buftea, la proprietatea soției sale Nadejda. În subsidiar, ar fi de menționat că Șerban Flondor a fost deținut politic al regimului comunist din România (1952--1957). (Mircea Irimescu, op.cit. p. 205).
Câteva adrese din fondul personal al lui Iancu Flondor către Iuliu Maniu evidențiază dezacordul liderului bucovinean față de fuziunea dintre Partidul Național al lui Iuliu Maniu și Partidul Țărănesc al lui Ion Mihalache.
In Arhivele Statului din Cernăuți există "Colecția de documente "Familia Flondor" care cuprinde 10 dosare; fondul "Colecția de documente..." are numărul de inventar 1243.[33]
Iancu Flondor, în orele de repaus de la conacul său din Storojineț, cultiva muzica, fiind un violoncelist distins sau sculptura pentru care avea un talent pronunțat. La Storojineț se ocupa de administrarea moșiei. Avea fabrică de spirt și creștea vite. Fiica sa vitregă, Maria Flondor, care ulterior s-a căsătorit cu profesorul Gh. A. Cuza, scria versuri în limba germană pe care voia să le publice la Viena.[34]
Spre cinstirea celor care s-au jertfit pentru împlinirea idealului sfânt al Unirii, la 11 noiembrie 1924, în Piața Unirii din Cernăuți a fost dezvelit monumentul unirii . La festivitate au participat Regele Ferdinand și Regina Maria, Principele Carol și Principesa Elena, prim-ministrul Ion I. C. Brătianu ș.a
Iancu Flondor s-a retras din toate funcțiile politice deținute la 15 aprilie 1919 (când a demisionat din guvernul Ion I.C.Brătianu, în urma unui conflict cu Ion Nistor), dezamăgit de moravurile politice ce se instaurau. În concepția lui Iancu Flondor, integrarea Bucovinei trebuia să urmărească descentralizarea și crearea de autonomii provinciale. În schimb, Ion Nistor era adeptul unei centralizări de tip liberal francez, promovând ideea conducerii provinciei fără organe legislative și executive proprii. În locul lui Flondor, este desemnat istoricul Ion Nistor. După spusele proprii, el a demisionat din guvernul României, "atunci când ar fi trebuit să facă jertfe de cinste", în fața "afacerilor veroase" pe care unii din colegii săi din guvern le făceau în defavoarea Bucovinei și bucovinenilor.[36] Reacția lui Iancu Flondor a fost generată de desemnarea lui I. V. Stârcea ca ministru delegat pentru Bucovina în locul lui Ion Nistor (în guvernul Averescu), Stârcea fiind acuzat de afaceri ilegale cu pădurile Fondului Bisericesc.
În anul 1920 a intrat în Partidul Poporului, condus de generalul Alexandru Averescu[37] [38], însă la 2 mai 1920 a demisionat din Partidul Poporului. În anul 1921 Take Ionescu, care încerca să găsească o soluție pentru formarea noului cabinet (ce urma să fie numit la 17 decembrie 1921) i-a contactat pe Matei Cantacuzino și pe Iancu Flondor care avea reputația de om integru și cu spirit practic, constructiv, pentru a sonda șansele includerii acestora în viitorul său guvern.[39]Matei Cantacuzino a declinat oferta, iar Iancu Flondor, deși sosit în capitală, a acționat spre găsirea unei soluții independente de guvernul Take Ionescu.(Ion Bitoleanu, op. cit. p. 30)
Retras la Storojineț, Iancu Flondor a urmărit îndeaproape evenimentele politice din România, menținând relații strânse cu reprezentanții partidelor aflate în opoziție față de PNL. Era dezamăgit de scandalurile politice, abuzurile guvernanților și luptele politice. În martie 1923, îi scria lui Iuliu Maniu: "Tot timpul am urmărit cu cel mai viu interes acțiunea Dumneavoastră politică în vederea restabilirii dreptății și a legalității vieții politice din România întregită fiind și eu convins că viitorul țării și nației noastre este strâns legat de drept și legalitate, și că visul secular al unei Românii întregite, prospere și puternice nu este realizabil decât numai pe această cale" [40].
Iancu Flondor, decorat cu Marea Cruce a Ordinului Coroana României de către Regele Ferdinand a trecut la cele veșnice la data de 19 octombrie 1924 în orașul Cernăuți. Vlad Gafița, în teza sa de doctorat[12] precizează că Iancu Flondor s-a stins din viață în conacul său din Flodoreni (Storojineț). Conform cumnatului său, Sever Zotta[41] "Moartea i-a provenit din embolie, de care își dădea foarte bine sama, zicând adeseori că el nu va trăi mult. Sâmbătă 18 0ctombrie s-a simțit destul de bine; a luat masa și s-a retras la 9 ceasuri. Până la 10 oare sara a fost la el cumnatul său dl. Octavian Zotta, fratele meu [al lui Sever Zotta] căruia i-a zis să-i salute pe ceilalți...A doua zi, servitorul observând că până la 11.30 dimineața nu este chemat de stăpân a intrat în cameră și l-a găsit mort în pat în o expresie foarte liniștită."
Un ziar din Franța, Journal des dėbats[42] a anunțat astfel decesul lui Iancu Flondor: „La semaine dernière est mort, dans son château de Flondoreni, M. Jean de Flondor, ancien ministre d'Etat et président du gouvernement provisoire de Bucovine, lors de l'écroulement de l'empire d'Autriche-Hongrie.”
Statul român i-a organizat funeralii naționale, reprezentanții regelui și ai guvernului depunând coroane. A fost înmormântat în cripta familiei de la Storojineț în 23 octombrie 1924. După ocuparea sovietică a Nordului Bucovinei, mormântul lui Iancu Flondor este profanat, iar monumentul funerar este distrus. La 28 noiembrie 1991 este sfințit un nou monument funerar, ridicat prin osârdia Episcopiei Ortodoxe din Oradea și grija Societății pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu” din Cernăuți.
| Iancu Flondor | |
 |
* 1949: James Sidney Edouard, Baron Ensor (n. 13 aprilie 1860 – d. 19 noiembrie 1949[2]) a fost un artist plastic belgian, excelând ca pictor și gravor, unul dintre cei care au exercitat o puternică influență asupra mișcărilor artistice ale expresionismului și suprarealismului, fără a fi fost considerat a fi parte a oricăreia din cele două puternice curente artistice ale secolului al 20-lea.
Tatăl viitorului pictor, James Frederic Ensor, s-a născut în Bruxelles din părinți englezi,[3] a fost un om educat, care a studiat ingineria în Anglia și Germania.[4] Mama lui Ensor, Maria Catherina Haegheman, era belgiană. James Ensor nu fusese deloc atras de studii academice, părăsind școala la vârsta de doar cincisprezece ani, pentru a deveni ucenicul a doi pictori locali.
Între 1877 și 1880, a fost student al Academiei Regale de Arte (Académie Royale des Beaux-Arts) din Bruxelles, unde a fost coleg cu Fernand Khnopff.[5] În 1881, Ensor și-a expus pentru prima dată lucrările sale. În perioada 1880 - 1917, artistul plastic și-a avut studioul artistic în mansarda casei părinților săi. A călătorit foarte puțin în această perioadă, doar două scurte incursiuni în Franța și alte două în Țările de Jos, în anii 1880,[6] respectiv o vizită de patru zile în Londra în 1892
În ciuda tuturor obstacolelor generate de vocile criticilor de artă, picturile sale au continuat să fie expuse și artistul plastic a câștigat treptat acceptarea și recunoașterea. În 1895, pictura sa "The Lamp Boy" (1880) a fost achiziționată de către Muzeele Regale ale Artelor Frumoase (din Belgia) din Bruxelles și artistul a avut prima sa expoziție solo la Bruxelles. [9]
Până în 1920 lucrările sale au făcut obiectul unor expoziții majore, iar în 1929 a fost numit baron de către regele Albert I al Belgiei. De asemenea, artistul însuși a făcut obiectul compoziției muzicale clasice "James Ensor Suite," a compozitorului belgian [:en:Flor Alpaerts|]], iar în 1933 i-a fost decernată prestigioasa distincție franceză Légion d'honneur. Alfred H. Barr Jr., directorul fondator al Muzeului de Artă Modernă din New York (cunoscut ca MoMA), după ce considerase pictura lui Ensor din 1887 "Tribulațiile Sfântului Anton" (aflată acum în colecția MoMA), a declarat Ensor ca fiind cel mai îndrăzneț pictor care lucra la vremea respectivă
În deceniile al treilea și al patrulea a secolului al XX-lea, când munca sa artistică de realizare de noi lucrări se diminuase destul de mult, Ensor se concentrează din ce în ce mai mult pe muzică. Deși nu avea nici o pregătire muzicală de specialitate, era un improvizator talentat, cântând la orga bisericii locale, unde a petrecut mult timp pentru vizitatorii localității. [11] Împotriva sfaturilor prietenilor, a rămas în Ostende în timpul celui de-al doilea război mondial, în ciuda riscului de bombardament. La bătrânețe, Ensor era o figură onorată și onorantă printre belgieni, iar plimbarea sa zilnică îl făcea a fi o figură familiară în Ostende.[12] A murit acolo, unde s-a și născut, după o scurtă boală, pe 19 noiembrie 1949.
În timp ce lucrările timpurii ale lui Ensor, cum ar fi "Muzica rusă" (1881) și "Bețivii" (1883), prezintă scene realiste într-un stil sobru, paleta sa ulterioră a prins și a favorizat subiecte din ce în ce mai bizare, bizar prezentate. Astfel de picturi precum "Masca scandalizată" (1883) și "Scheletele care luptă împotriva unui om agățat" (1891) prezintă figuri în măști grotești inspirate de cele vândute în magazinul de cadouri al mamei sale pentru carnavalul anual al localității Ostende. Subiectele precum carnavaluri, măști, păpuși, scheleturi și alegorii fantastice sunt teme dominante în lucrările de maturitate ale lui Ensor. Astfel, Ensor a îmbrăcat schelete în atelierul său și le-a aranjat pe pânză în grupări colorate, enigmatice, folosind varii măști ca un aspect teatral în tot timpul vieții sale artistice. Atras de formele plastice ale măstilor, de culorile luminoase si de potentialul de impact psihologic, a creat un format in care putea picta cu libertate deplina
| James Ensor | |
 Portrait of James Ensor by Henry De Groux, 1907 |
_Venus_de_Medici_-_La_Boverie_Luik_23-08-2018.jpg)
| Michael Rockefeller | |||||
| |||||
În 1918, Marcel Lecomte l-a întâlnit pe Clément Pansaers, care l-a făcut să descopere dadaismul și taoismul. S-a înscris apoi la Universitatea liberă din Bruxelles unde a urmat studii pregătitoare pentru o licență în filosofie și litere, pe care le-a abandonat însă în 1926.
În 1922 el a publicat Démonstrations, la Éditions « Ça ira » din Anvers. La începutul aceluiași an, l-a cunoscut pe René Magritte și, în 1923, pe Paul Nougé. Cu acesta din urmă și cu Camille Goemans a făcut parte în 1924 și 1925 din grupul Correpondance. El a fost concediat de acolo în iulie 1925.
În 1926, el a colaborat la primul număr al revistei Marie, condusă de E. L. T. Mesens. În 1928, el i-a regăsit pe Goemans, Nougé și Mesens la revista Distances.
Marcel Lecomte a intrat în 1934 în învățământul secundar la Braine l'Alleud, apoi la Bruxelles, și a rămas acolo până la sfârșitul anului 1944. El a colaborat la revista Documents 34 a lui Mesens și a fost cosemnatar, în 1935, al Couteau dans la plaie, care a reunit pentru prima dată grupul suprarealist de la Bruxelles, pe Magritte, Mesens, Nougé, Louis Scutenaire, André Souris, Hainaut, Achille Chavée și Fernand Dumont.
În 1940, el a colaborat la L'Invention collective, care era condus de Magritte și Raoul Ubac.
În aprilie 1960, Marcel Lecomte a fost angajat la Muzeul Regal de Arte Frumoase al Belgiei.
Lucrări:
- Démonstrations, Anvers, Ça ira, 1922.
- Applications, avec deux dessins de Magritte. J. Vandoren, Louvain / Les Écrivains réunis, Paris, 1925.
- L'Homme au complet gris clair, Bruxelles, René Henriquez, 1931.
- Les Minutes insolites [dix récits], avec trois bois d'Élisabeth Ivanovsky, Bruxelles, À l'Enseigne du Paradis perdu, 1936.
- Lucide, Paris, Les Écrivains réunis, 1939.
- La Servante au miroir, avec des dessins de Léon Spilliaert, Bruxelles, Éditions des artistes, 1941.
- Le Règne de la lenteur, Paris, Sagesse, 1943.
- Rencontre dans Paris, avec un dessin de Raoul Ubac, Bruxelles, Éditions des Oublis, 1944.
- L'Accent du secret, Paris, Gallimard, coll. « Métamorphoses », 1944.
- L'Œuvre de Suzanne Van Damme, Bruxelles, La Boétie, 1946.
- Rachel Baes, Paris, Collet, 1947.
- Le Sens des tarots, avec deux illustrations de Pierre Alechinsky, Bruxelles, ENSAAD, 1948.
- D'un nouvel espace, avec douze dessins d'Henri Kerels, Bruxelles, Ex-libris, 1956.
- Univers et signes de Rem, Bruxelles, Éditions des artistes, 1957.
- Le Carnet et les instants, préface de Jean Paulhan, Paris, Mercure de France, 1964.
- Le Cœur et la main, avec un dessin de Jane Graverol. Bruxelles, Les Lèvres nues, 1968.
- Le Sens de la vie, avec un dessin de René Magritte, Bruxelles, Les Lèvres nues, 1968.
- Le Suspens, Paris, Mercure de France, 1971.
- Œuvres (L'Homme au complet gris clair. La Servante au miroir. Le Carnet et les instants), préface de Henri Ronse, Bruxelles, Jacques Antoine (éditeur), 1980.
- Les Minutes insolites, note de Jean Paulhan, Cognac, Le temps qu'il fait, 1981.
- Les Voies de la littérature, choix de chroniques littéraires suivi d'une bibliographie établie par Philippe Dewolf, Bruxelles, Éditions Labor, collection « Archives du Futur », 1988.
- Le Regard des choses, choix de chroniques artistiques et de préfaces d'expositions établi et annoté par Philippe Dewolf, Bruxelles, Éditions Labor, collection « Archives du Futur », 1992.
- Comment j'ai entendu une jolie fille se faire dresser par un spécialiste suivi de Le jeune Gérard, Bruxelles, Didier Devillez éditeur, 1995.
- Poésies complètes [contient les recueils: Démonstrations, Applications, Le Vertige du réel, Lucide, Le Règne de la lenteur, Le Cœur et la Main, Connaissance des degrés, La Figure profonde, Feuillets détachés], Édition établie et présentée par Philippe Dewolf, postface de Colette Lambrichs, avec deux dessins de Magritte, Paris, Éditions de La Différence, 2009 (253 p.)
* 1984: Paolo Monelli (n. 15 iulie 1891, Fiorano Modenese - d. 19 noiembrie 1984, Roma ) a fost un ziarist și scriitor italian.
Participă ca ofițer al trupelor alpine în Primul Război Mondial, care va fi subiectul central al operei sale în Eu și germanii și Pantofii în soare. Aceasta din urmă, scrisă sub forma unui jurnal, este considerată una din cele mai bune opere ale sale. Împreună cu Orio Vergani , Riccardo Bacchelli , Mario Marchi Vellani , și mulți alții este fondator al Premiului Bagutta , creat într-un restaurant italian din Milano. Pasiunea sa pentru vin și mâncare bună l-a determinat să scrie itinerarul gastronomic Il ghiottone errante cu imagini "apetisante" (realizate de prietenul său "anti-alcool" Giuseppe Novello ed OP), care este de fapt manualul băutorului adevărat. În 1963 s-a căsătorit cu Palma Bucarelli, director al Galeriei Naționale de Artă Modernă din Roma. Temele cărților sale, susținute de un stil caustic și incisiv, care variează între documentare istorică (Roma - 1943), biografia anecdotică (Mussolini - mic burgez - 1968), scrierea despre jurnalism (Questo mestieraccio - 1930), obiceiuri italiene și limba italiană (Barbaro dominio - 1933, L'alfabeto di Bernardo Prisco),portrete de critica contemporană (Umbre chinezești), cronici narative (Moartea unui diplomat) și nuvela pseudo-istorică Aventură în secolul întâi
Fiind în funcția de prim-ministru timp de 17 ani, el este cel care a stat în această funcție cel mai lung în Norvegia după introducerea sistemului parlamentar.
Numit de mulți norvegieni landsfaderen („părintele națiunii”), el este unul din arhitecții principali ai reclădirii Norvegiei după Al Doilea Război Mondial.
Cariera politică și-a început-o ca șef de sindicat al muncitorilor rutieri în 1919, iar apoi, în 1920, al Sindicatului muncitoresc Kristiania. Între 1919- 1926 a fost membru al comitetului de conducere al „Uniunii tineretului comunist din Norvegia”, precursoarea „Uniunii tineretului muncitoresc”. În 1923 Gerhardsen a fost ales secretar al „Partidului muncitoresc”, învingându-l cu doar două voturi pe Peder Furubotn, care urma să devină o figură marcantă a „Partidului comunist norvegian” (care s-a format din minoritatea celor care au participat la aceste alegeri).
După atacul asupra Norvegiei de către Germania nazistă la 9 aprilie 1940, Gerhardsen s-a alăturat guvernului care a fugit înspre nordul Norvegiei, el fiind responsabil de luarea în primire a aurului de la filialele din nord ale Băncii Naționale norvegiene. Întors la Oslo, Gerhardsen devine primar la 15 august 1940, dar pe 26 august este forțat de germani să se retragă din funcție, revenind la profesiunea sa de bază, muncitor construcții rutiere, și intrând în lupta de rezistență.
Pe 11 septembrie 1941 este arestat și trimis la lagărul de concentrare Grini (o suburbie a orașului Oslo), de unde este dus la sediul Gestapoului unde este torturat și trimis la 5 aprilie 1942 în lagărul de concentrare Sachsenhausen din Germania, unde a stat până în 1944, când a fost trimis înapoi în Norvegia (la închisoarea Akershus și din nou la Grini).
După terminarea războiului, Gerhardsen preia imediat din nou conducerea Partidului muncitoresc, fiind ales președinte în mai, după Oscar Torp (care petrecuse războiul la Londra cu guvernul în exil norvegian). Este ales primar al Osloului, calitate în care l-a poftit binevenit la reîntoarcerea din exilul britanic pe regele Haakon VII la 7 iunie 1945.
Pe data de 25 iunie Gerharden formează primul guvern de coaliție, iar după alegerile din octombrie 1945, când Partidul miuncitoresc obține majoritatea absolută, Gerhardsen va conduce al doilea guvern al său, care va dura până în 1951. Printre evenimentele din această perioadă trebuie numită intrarea Norvegiei în NATO în aprilie 1949.
În 1951 predă ștafeta de prim-ministru lui Oscar Torp citând ca motiv oboseala de a deveni prim-ministru direct din prizonierat, și devine lider al grupului parlamentar al Partidului muncitoresc. În 1954 este ales președinte al Storting-ului, parlamentul norvegian.
În 1954, Gerhardsen cere guvernului să ia măsuri urgente împotriva creșterii prețurilor. După o lună de zile, nevăzând rezultate concrete, îi sugerează lui Torp să-și dea demisia. Acesta o face, și Gerhardsen formează al treilea guvern pe care-l conduce. Acest guvern va exista până la 28 august 1963 când Gerhardsen îl lasă pe John Lyng (de la Partidul conservator, Høyre) să formeze un guvern de coaliție. Motivul a fost că guvernul a fost criticat sever într-un raport al unei comisii care a analizat cauzele unui accident dintr-o mină de stat din Svalbard, așa-numitul „Scandal King's Bay”.
Cu ocazia congresului de partid din 1965, Gerhardsen se retrage din funcția de președinte de partid, Trygve Bratelli urmându-i în această funcție.
În 1969, Gerhardsen se retrage din viața politică.
Gerhardsen a fost căsătorit cu Werna (născută Christie) cu care a avut doi fii (Rune și Truls) și o fiică, Torgrunn.
| Einar Gerhardsen | |||||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||||
| Lee Byung-chul | |
.jpg) Founder of Samsung Corporation |
* 1990: Gheorghi Nicolaevici Flerov (în rusă: Гео́ргий Никола́евич Флёров, în engleză: Georgy Nikolayevich Flyorov, n. , Rostov-pe-Don, Imperiul Rus[1] – d. , Moscova, URSS) a fost un fizician nuclearist sovietic, cunoscut pentru descoperirea fisiunii spontane și pentru contribuția sa la fizica reacțiilor termice. Este de asemenea cunoscut pentru scrisoarea sa adresată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial lui Iosif Vissarionovici Stalin, prin care îi solicita acesuia demararea proiectul sovietic de dezvoltare a bombei atomice.
În 2012, elementul 114 a fost numit flerovium, iar Laboratorul pentru Reacții Nucleare din cadrul Institutului Unificat de Cercetări Nucleare poartă numele său
Flyorov sa născut la Rostov-pe-Don și a studiat în cadrul Institutului Politehnic din Leningrad (în prezent, Universitatea Politehnică Petru cel Mare din Sankt Petersburg) unde s-a specializat în termofizică și fizică nucleară.
în aprilie 1942 – în timp ce activa ca locotenent al Forțelor Aeriene Sovietice – i-a scris lui Stalin, subliniind tăcerea suspectă a Statelor Unite, Marii Britanii și Germaniei cu privire la fisiunea nucleară.[3] Insistențele lui Flyorov cu privire la „construirea fără întârziere a bombei de uraniu”[4] au condus în cele din urmă la dezvoltarea proiectului bombei atomice sovietice.
În 1940, alături de Konstantin Petrzak, a descoperit fisiunea spontană.
În anii '70 a pretins că a descoperit două elemente metalice de tranziție, seaborgiu[5] și bohriu.[6]
În 1957 a fondat Laboratorul pentru Reacții Nucleare Flerov, unul dintre laboratoarele principale ale Institutului Unificat de Cercetări Nucleare din Dubna, a cărui director a fost până în 1989. De asemenea, în aceeași perioadă a prezidat Consiliul științific al Academiei de Științe a URSS .
| Gheorghi N. Flerov | |
 Gheorghi N. Flerov |
Filmografie - regizor:
- Operațiunea Î (1965)
- Răpire în stil Caucazian (1967)
- Mâna cu briliante (1968/9)
- Țarul Ivan își schimbă profesia (1973)
| Leonid Gaidai | |||||
| |||||
* 2003: Života Panić (în sârbă Живота Панић) (n. 3 noiembrie 1933, la Gornja Crnisava, Regatul Iugoslaviei – d. 19 noiembrie 2003, la Belgrad, Serbia și Muntenegru) a fost ultimul ministru al Apărării și Șef de Stat Major în guvernul Republicii Socialiste Federative Iugoslavia.
Panić a deținut gradul de general și a fost numit în funcția de Comandant al Armatei Populare Iugoslave (Jugoslovenska Narodna Armija - JNA) după demisia generalului Blagoje Adžić, în 1992. Panić a deținut această funcție între 1992 și 1993 (în Republica Federală Iugoslavia) în timpul disoluției Republicii Socialiste Federative Iugoslavia (RSFI). În 1993, el a fost demis din cauza scandalului legat de fiul său, Goran Panić, care aproviziona armata la prețuri presupus umflate.[1] Este totuși posibil ca scandalul de corupție să fi fost motivat politic. De asemenea, se poate specula că Slobodan Miloșevici ar fi putut ținti și umilirea generalului Panić, deoarece demiterea sa, în august 1993, a fost făcută la mai puțin de trei luni de data la care oricum acesta s-ar fi pensionat.[1]
Absolvent al școlii militare iugoslave în calitate de comandant de tanc, Života Panić a urcat rapid în ierarhia Armatei Populare Iugoslave în anii 1970 și 1980, ajungând în funcția de comandant al Primului District Militar din Belgrad și la comanda trupelor iugoslave care au asediat Vukovarul, în timpul ofensivei sârbe în Croația din toamna anului 1991.
Când completa destrămare a fostei Iugoslavii s-a întrezărit la orizont pe 28 aprilie 1992, odată cu constituirea Republicii Federale Iugoslavia, pe ruinele fostei RSFI, funcția lui Panić nu se mai potrivea cu configurația politică de la acea dată. I s-a oferit poziția de Șef de Stat în noua Armată Iugoslavă (Vojska Jugoslavije – VJ). Panić a inițiat, în 1993, înzestrarea nou-createi Armate Iugoslave cu noi planuri de luptă și strategii[1], dar nu era pregătit să facă față luptelor pentru putere care s-au ivit în Belgradul din acea vreme și s-a pensionat.
A decedat la Belgrad, pe 19 noiembrie 2003, la scurt timp după ce a împlinit 70 de ani.
Sărbători
- Sfântul Prooroc Avdie; Sf. Sfințit Mc. Varlaam (calendarul creștin-ortodox)
- Sfântul Profet Abdia [sec VI a. Chr.], Sf. Martir Varlaam [sec. al III-lea p. Chr.] (calendar greco-catolic)
- Sfântul Epimah și Sfântul Alexandru (calendarul romano-catolic)
- România - Ziua cercetătorului și proiectantului
- Internațional - Ziua internațională a bărbatului
- Monaco - Sărbatoarea natională a Principatului Monaco
- Puerto Rico - Descoperirea insulei Puerto Rico (1493)
VA URMA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu