MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MARȚI 26 NOIEMBRIE 2019
PARTEA ÎNTÂI

ISTORIE PE ZILE

Evenimente

• 1346: Este încoronat la Bonn regele Carol al IV-lea.
• 1778: În Insulele Hawaii, căpitanul James Cook devine primul european pe insula Maui.
• 1832: Este pus în funcțiune primul tramvai din lume, în New York City.
• 1867: A fost inaugurat primul gimnaziu din Galați, actualul Colegiu Național „Vasile Alecsandri”.
• 1909: A avut loc, la Teatrul Național din București, premiera piesei "Viforul" de Barbu Ștefănescu Delavrancea.
• 1917: Primul Război Mondial: S-a încheiat, la Focșani, armistițiul dintre România și Puterile Centrale, ca urmare a condițiilor militare intervenite în urma armistițiului ruso-german de la Brest-Litovsk.
• 1922: Howard Carter și Lord Carnarvon au intrat pentru prima data în mormântul faraonului Tutankhamon.
  
  
• 1940: În închisoarea Jilava au fost împușcați de legionari 64 de foști demnitari ai regimului carlist și participanți la represiunile antilegionare (printre ei: Gh. Argeșeanu, fost prim-ministru, generalul Gabriel Marinescu, fost ministru de Interne, Victor Iamandi, fost ministru de Justiție).
• 1942: Filmul "Casablanca" are premiera la New York.
• 1949: Adunarea Constituantă a Indiei adoptă o nouă Constituție: India devine republică federală în cadrul Comunității Britanice de Națiuni (Commonwealth).
• 1957: Adunarea Generala a ONU adoptă în unanimitate rezoluția inițiată de România, intitulată "Bazele cooperarii economice internaționale".
• 1965: A fost lansat primul satelit artificial francez, "Asterix-1", Franța devenind a patra putere spațială din lume.
• 1968: Este adoptată Convenția ONU asupra imprescriptibilității crimelor de război și a crimelor împotriva umanității.
• 1987: Este semnată Convenția Europeană pentru prevenirea torturii și tratamentelor inumane și degradante, elaborată de Consiliul Europei.
• 1998: Tony Blair este învestit în funcția de premier al Marii Britanii.
• 2003: Ultimul zbor al avionului Concorde.

Nașteri

• 1288: Go-Daigo, al 96-lea împărat al Japoniei (d. 1339)
• 1604: Johann Bach, primul compozitor Bach (d. 1673)
• 1607: John Harvard, teolog american (d. 1638)
• 1731: William Cowper, poet englez (d. 1800)
• 1810: William George Armstrong, inginer și inventator englez, care a realizat acumulatorul electric
• 1817: Charles Adolphe Wurtz, chimist francez (d. 1884)
• 1818: Silvestru Morariu Andrievici, născut Samuil Morariu, (n. 26 noiembrie 1818, Mitocu Dragomirnei — d. 12 aprilie 1895, Cernăuți) a fost un cleric ortodox român, care a avut rangul de arhiepiscop al Cernăuților și mitropolit al Bucovinei și Dalmației (1880-1895). Samuil Morariu s-a născut în Mitocul Dragomirnei lângă Suceava ca fiu al preotului de acolo George Andrievici și al soției sale Zamfira, fiica parohului din loc George Grigorovici. La botez primi numele Samuil. Numele adevărat al familiei era Morariu, pe care-l poartă până în ziua de azi toate rudele răposatului. Iar numele Andrievici e o reminisciență din epoca tristă de slavizare, patronată de factorii lumești și bisericești. Primele cunoștințe de carte le-a primit în casa părintească, după aceea în școala primară din Suceava, iar studiile liceale le-a terminat la liceul de stat din Cernăuți, pe atunci unicul din întreaga țară^[1]. Dupa liceu și studii ulterioare ale teologiei ortodoxe grecești din Cernăuți, a primit numirea ca preot în Ceahor (1843-1862). Aici i se oferi tânărului preot un teren larg de activitate. Cu zel apostolic se dedică el misiunii sale, pătruns de intențiile cele mai curate pentru binele bisericii și al poporului încredințat păstoriei sale. Pătruns de convingerea fermă că soldatul bun și credincios trebuie să se înarmeze totdeauna cu armura cea mai modernă, pentru ca să-și poată împlini misiunea grea și plină de responsabilitate, căuta tânărul paroh Samuil să se cultive necontenit și să-și câștige toate acele cunoștințe, care îi sunt necesare unui păstor adevărat.^[2]
  Din 1862-1877 a fost consistoriu consistoriului arhiepiscopal și profesor de muzică la seminarul diecezan și școala pentru cântăreți bisericești din Cernăuți.^[3] 1877-1880 a devenit mitropolit vicar, 1879 administrator al Bucovinei.
  De la 1870 la 1880 a fost deputat ales în Camera Reprezentanților a Reichsratului austriac.
  În anul 1874, cu ocazia ridicării în rangul de arhimandrit onorific, sau în 1877, cu ocazia ridicării în treapta de arhimandrit propriu zis, și-a luat numele de Silvestru.^[4] Când anume și-a adăugat numele de Morariu nu poate fi stabilit. Cert este că în anul 1877 a fost numit vicar mitropolitan la Cernăuți sub numele Silvestru Morariu-Andriewicz.^[4]
  În data de 12 martie 1880 a fost numit prin decretul împăratului Franz Joseph arhiepiscop de Cernăuți și mitropolit al Bucovinei și Dalmației. Slujba de sfințire a avut loc în 16 aprilie 1880 în Biserica Sf. Treime din Viena. Din causa aceasta, în calitatea sa de demnitar spiritual înalt, a devenit membru în Herrenhaus, camera superioară a Reichsratului Imperiului Austriac, "pe viață". În acest timp el și Alexandru Baron Wassilko de Serecki au fost singurii reprezentanți al Ducatului Bucovinei în acest organ.^[4][5][6]
  În anul 1885 a publicat în tipografia sa lucrarea lui Iraclie Porumbescu intitulată Kloster Putna in der Bucovina. ^[7] În același an Morariu a devenit membru fondator al societății „Concordia“, care s-a concentrat pe activitatea culturală. Sub influența sa a fost înființată și asociația de muzică „Armonia“, iar apoi uniunea literară a studenților ortodocși de teologie, „Academia ortodoxă“, în 1889.^[8][9]
  Faptul că preoțimea a colaborat la aceste jurnale, a fost pentru apărarea intereselor Bisericii și a culturii, într-o mică măsură aceștia au acționat politic. „Preoțimea nu avea propriul său organ de presă prin care să facă cunoscută poziția sa în diferitele chestiuni care priveau viața socială, culturală etc. a românilor, lucru care a determinat intensificarea eforturilor pentru realizarea acestui vis, împlinit după ocuparea scaunului mitropolitan de către Silvestru Morariu Andrievici”.^[10]
  Mitropolitul Silvestru Morariu Andrievici împreună cu întreaga Biserică ortodoxă din Bucovina a reușit să mențină nealterat patrimoniul spiritual sub stăpânirea habsburgică pe perioada întregului secol XIX, fiind caracterizat ca un secol al rezistenței. Lupta pentru identitatea națională și culturală românească, a devenit mai vizibilă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.  Odată ajuns în fruntea Bisercii ortodoxe din Bucovina, Silvestru era „un vrednic reprezentant al curentului naționalist român”^[11], numirea sa a fost salutată cu mare bucurie de către toți locuitorii români ai provinciei. De la el se aștepta că va pune capăt politicii confesionale și va inaugura o nouă eră națională românească.
  Un dintre principalele căi spre afirmarea culturală și națională a fost înființarea și redactarea revistei „Candela jurnalu bisericescu” la inițiativa mitropolitului Silvestru Morariu, deoarece a fost prima publicație finanțată din resursele Fondului bisericesc și putea fi accesibilă tuturor preoților din eparhia Bucovinei. Ea a apărut într-un moment favorabil pentru că mitropolitul a avut deja câteva încercări de a contribui la înființarea unor lucrări de presă, încă din tinerețe redactase „Calendariu poporului bucovinean”, editase „Amicul poporului” (12 iunie 1878-martie 1896), după ce, în 1864, împreună cu Veniamin Iliuț, întocmise proiectul de apariție a ziarului „Steaua Bucovinei”, nerealizat însă”. 

  Silvestru Morariu Andrievici

  Silvestru Morariu Andrievici Mitropolitul Silvestru Morariu Andrievici Mitropolia Bucovinei și Dalmației (cu galben), alături de celelalte două provincii bisericești ortodoxe din Imperiul Austro-Ungar Mitropolia din Cernăuți

• 1827: Ellen G. White, profet al Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea (d. 1915)
• 1842: Alexandru Stuart (n. 26 noiembrie 1842, Odessa – d. 24 octombrie 1917, Chișinău) a fost un savant, biolog, muzeograf și funcționar public basarabean. Baronul A. Stuart este considerat întemeietorul Muzeului Național de Etnografie și Istorie Naturală din Chișinău.
  Și-a făcut studiile la Gimnaziul nr. 2, apoi la Liceul „Împăratul Alexandru I” din Sankt Petersburg. În anul 1860 se înscrie la Secția de Științe ale Naturii a Facultății de Fizică și Matematică a Universității din Sankt Petersburg. Și-a continaut studiile la universitățile din Heidelberg, Tubingen, Bonn, Berna, Berlin, Gottingen, și Dorpat (Tartu). În 1866, la Universitatea din Gottingen susține teza de doctor în filozofie iar mai apoi își ia masterul în zoologie.
  Din anul 1884 locuiește la Chișinău și activează în cadrul Administrației Zemstvei din Basarabia. A fost unul din inițiatorii Expoziției agricole și industriale din Basarabia din anul 1889 și al Muzeului Zemstvei, creat în baza colecției de piese donate de participanții acestei expoziții. Baronul A. Stuart a donat o colecție de oase de mamut și diverse piese în sumă de 395 ruble. În anii 1891-1906 a deținut funcția de director al Muzeului Zemstvei. Împreună cu custodele muzeului Franz Ostermann a contribuit la crearea și completarea diverselor colecții și realizarea expoziției permanente a muzeului.
  Din inițiativa și cu participarea nemijlocită a baronului A. Stuart, care deținea funcția de președinte al Consiliului (Upravei) Zemstvei guberniale din Basarabia, în anii 1903-1905 a fost construită o clădire specială pentru Muzeul Zemstvei după proiectul arhitectului Vladimir Țâganco. În noua clădire muzeul a fost deschis la 30 aprilie 1906, devenind Muzeu Zoologic, Agricol și de Industrie Casnică. Dezvoltând considerabil instituția, baronul A. Stuart a elaborat noi principii de administrare a muzeului, care au fost formulate în Regulamentul „Despre organizarea și administrarea Muzeului Zemstvei”, prezentat la ședința Adunării Zemstvei guberniale din 26 martie 1906. Fiind aprobat, acesta a devenit un program de dezvoltare în continuare a muzeului.
  Baronul A. Stuart a fost membru al Societății Naturaliștilor din Sudul Rusiei, a înființat Stația Biologică din Sevastopol, iar în 1902-1904 este unul din inițiatorii fondării Societății Naturaliștilor și Amatorilor de Științe ale Naturii din Basarabia, care a activat în incinta Muzeului Zemsvei până în anul 1917, fiifnd președintele acesteia. A fost de asemenea unul din redactorii Analelor Societății - Труды Бессарабского Общества Естествоиспытателей и Любителей Естествознания. În anul 1908 a contribuit la crearea muzeului Societății – Muzeul școlar ambulant, un muzeu didactic, iar în anii 1910-1914 contribuie la fondarea Muzeului Zemstvei din Bender. Este autorul a 8 lucrări științifice în domeniul zoologiei, publicate în Analele unor universități din Rusia și din alte țări europene. A avut titlul de consilier de stat. A fost decorat cu ordinele „Sf. Stanislav” și „Sf. Ana” de gradul II, „Sf. Vladimir” de gr.IV și gr III și „Ordinul de argint Takovo” de gradul II al Serbiei. 
  Portretul baronului Alexandru Stuart pe un timbru din Republica Moldova, 2017.

Portretul baronului Alexandru Stuart pe un timbru din Republica Moldova, 2005.

• 1847: Dagmar a Danemarcei, soția țarului Alexander al III-lea (d. 1928)
• 1857: Ferdinand de Saussure, filolog elvețian (d. 1913)
  
  
• 1864: Auguste Charlois, astronom francez (d. 1910)
• 1869: Maud de Wales, regină a Norvegiei, soția regelui Haakon al VII-lea al Norvegiei (d. 1938)
• 1875: Gisella Grosz (n. 26 noiembrie 1875,^[1] Șimleu Silvaniei, Austro-Ungaria – d. 1942,^[1] Ghetoul Riga[*], Letonia) a fost o pianistă maghiară.
  Grosz s-a născut într-o familie de evrei în Șimleu Silvaniei, pe atunci în Austro-Ungaria. A studiat pianul la Academia Regală de muzică din Budapesta cu István Thomán. A susținut primele concerte în 1897 la Budapesta^[2] și în 1898 și 1899 în Leipzig și Berlin, cu un oarecare succes.^[3] Din 1898, ea a trăit în mod constant în Berlin,^[4] , unde a studiat cu Teresa Carreño.
  A fost solistă a Filarmonicii din Berlin în 1902, 1905, 1908 și 1909.^[5] În 6 februarie 1906 ea a înregistrat pentru Welte-Mignon, fiind una dintre primele femei pianiști ce au realizat înregistrări pentru această companie.^[6]
  În 1911 a renunțat la cariera de pianistă pentru a se căsători cu Adolf Weissmann (1873-1929), un bine-cunoscut critic muzical din Berlin, autor al unor biografii pentru Bizet, Chopin, Verdi și Puccini. După retragerea sa din concerte, Gisella Grosz a continuat să dea cursuri de pian. Împreună cu soțul ei, a găzduit frecvente concerte de cameră în anii 1920, până la moartea prematură a acestuia în 1929.
  Ea a fost trecută în cartea de telefoane din 1937 până în 1940 ca Gisella Weissmann (Weißmann). În 1940 numele evreiesc Sara a fost adăugat intrării, iar în 1941, evreii au fost scoși cu totul din cartea de telefoane. În ianuarie 1942 a fost deportată la Riga, în Letonia, unde a și murit, în același an.
  Grosz și Weissmann au avut în 1908 un copil născut în afara căsătoriei, Ilse. Fiica a devenit de asemeanea pianistă, fiind învățată de mama ei în Berlin și de Konrad Wolff în Paris. Din 1933 Ilse Weissmann a trăit în Franța, Anglia și Italia, iar în cele din urmă a emigrat în SUA, unde a murit în anul 2000. 

  Gisella Grosz

  Gisella Grosz, circa 1910

• 1894: Nobert Wiener, matemtician american considerat fondatorul ciberneticii ca o nouă știință (d. 1964)
• 1896: Dumitru Murărașu (n. 26 noiembrie 1896, Botoșani - d. 19 octombrie 1984, București) a fost un istoric literar, editor și traducător român. Dimitrie, acesta fiind adevăratul lui nume de botez, este fiul lui Haralambie Murărașu, preot din Botoșani. Studiile superioare le-a făcut la București și la Paris. A fost membru al Școlii Române din Franța (Fontenay-aux-Roses). Doctor în litere (București). A fost profesor la Seminarul Pedagogic "Titu Maiorescu" și la Academia Comercială din București. Cariera universitară a fost întreruptă la instaurarea regimului comunist.
  Este cunoscut îndeosebi ca exeget al operei lui Mihai Eminescu: Comentarii eminesciene (1967), Mihai Eminescu. Viața și opera (1983).
  Publică mai multe ediții critice, volumele de Poezii (1970-1972) ale lui Eminescu fiind considerate ca o ediție de referință a operei poetului.
  Este autorul unei Istorii a literaturii române (1941), precum și al unor traduceri din limba latină: Lucrețiu, Poemul naturii (1933) , Vergiliu, Eneida (1956).
• 1898: Karl Ziegler, chimist german (d. 1973)
• 1901: Mihail Drumeș (pseudonim pentru Mihail V. Dumitrescu, n. 26 noiembrie 1901, Ohrida, Imperiul Otoman – d. 7 februarie 1982, București, RS România) a fost un dramaturg, nuvelist, realizator de proză scurtă și romancier român, foarte popular in perioada interbelică. Fiul lui Vasilie Dimitrie (devenit Dumitrescu) și al Despinei (n. Gero). Familia sa, la origine aromână, se stabilește în Oltenia.
  Liceul l-a urmat la Caracal și Craiova, bacalaureatul l-a obținut în 1925. Urmează Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din București, absolvită în 1928. O vreme funcționează ca profesor de liceu, va trece mai apoi în învățământul superior. Debut la revista Flamura în 1922, debut editorial cu volumul de nuvele și schițe Capcana in 1927. Între anii 1922 și 1924 Teatrul Național din Craiova îi înscrie în repertoriu piesa Rămășagul, dar nu vede lumina rampei. Este cronicar dramatic la ziarul Rampa din București pentru Teatrul Național din Craiova. În 1925 susține bacalaureatul la Colegiul Carol I din Craiova, unde a urmat ultimele două clase după ce întrerupsese studiile din cauza stagiului militar și a războiului. Între anii 1924 și 1928 este student la Facultatea de Filosofie și Litere a Universității din București. În anul 1927 devine membru al Societății Scriitorilor Români, ulterior și al Societății Autorilor Dramatici. Mai înainte publicase prima sa carte de proză, Capcana. Nuvele și schițe, primită bine de critica literară. În 1930 publică, în foileton, în ziarul Dimineața, primul său roman, Sfântul Părere, apărut în același an și la Editura Cartea românească. În 1932 tipărește, la invitația lui Nicolae Iorga, în cadrul Editurii Datina românească din Vălenii de Munte, prima sa piesă, Ioana d'Arc, înscrisă mai târziu în repertoriul Naționalului clujean. În anul 1936 apare, în Editura Vremea, romanul Invitația la vals, care înregistrează, de-a lungul timpului, 35 de ediții, obținând un record unic în materie de tiraj.
  Autorul devine unul dintre cei mai citiți scriitori din perioada interbelică. În anul 1938 apare romanul Scrisoarea de dragoste în colecția Universul literar al ziarului Universul. Autorul reia tema nuvelei Capcana, pe care o amplifică, dându-i și unele sensuri sociale, încât se poate spune că romanul dezbate tema carierismului. 1940, piesa Năluca este publicată în colecția "Universul literar", împreună cu volumul Trei comedii: Școala nevestelor, Calul de curse, Liniștea soțului - difuzate anterior și de Radio București. În 1941, O crimă pasională, care fusese interzisă din repertoriul Naționalului clujean în 1935, după a doua reprezentație, caz unic în perioada interbelică, vede lumina tiparului în aceeași colecție a "Universului literar", cu o prezentare de Teodor Scarlat.În 1942, romanul Sfântul Părere, publicat În 1930, în foileton, în coloanele cotidianului "Dimineața" și imediat în Ed. Cartea românească, reapare cu titlul schimbat în Cazul Magheru, în Ed. Bucur Ciobanul și este recenzat pozitiv de "Viața românească:, "Gândirea", "Rampa". Apare volumul Teatrul, ediție bibliofilă. În 1946, romanul Elevul Dima dintr-a șaptea, frescă a adolescenței din literatura noastră, alături de Medelenii lui Ionel Teodoreanu, îl aduce pe autor din nou în atenția cititorilor. În anul 1961 Editura militară îi publică romanul Se revarsă apele, cu subtitlul "Cronică împletită dintr-o seamă de povestiri despre oameni și fapte întămplate în cei dintâi ani ai veacului nostru și despre răscoalele țăranilor din acea vreme".
  În 1967 Mihail Drumeș devine membru al Uniunii Scriitorilor și pensionar al acesteia. În 1969, povestirea istorică Iancu Jianu apare, în foileton, în ziarul "Oltul" din Slatina. 1972, îi apare în Editura Ion Creangă volumul Edison, reluat un an mai târziu cu titlul Mari invenții. Povestiri adevărate, ed. a II-a, 1977, semnată cu pseudonimul Barbu Apelevianu. În 1974 Editura Albatros îi publică romanul Arde Prahova. La editura Ion Creangă vede lumina tiparului, in 1977, volumul Povestiri despre cutezători. Între anii 1978 și 1979 continuă activitatea de prozator prin publicarea volumului Povestea neamului românesc. De la început și până în zilele noastre. Pagini din trecut. vol. I, 1978, vol. II-III,1979, în Editura didactică și Pedagogică. În 1980 Ed. Dacia din Cluj-Napoca îi publică volumul 10 cărți celebre repovestite de Mihail Drumeș. 1982, 27 februarie, scriitorul încetează din viață la București, lăsând în manuscris numeroase volume de proză, piese de teatru, scenarii de filme, prelucrări etc. Opere - selectiv: 
• Capcana, 1927
• Invitația la vals, 1936
• Ioana d'Arc, 1937
• Scrisoarea de dragoste, 1938
• Elevul Dima dintr-a șaptea, 1946
• Se revarsă apele, 1961.
• Sfântul Părere, 1930, ediție definitivă Cazul Magheru, 1970
• Arde Prahova, 1974
• 1909: Eugen Ionescu (n. 26 noiembrie 1909,^[ Slatina, România – d. 28 martie 1994, Paris, Republica Franceză^[8]), cunoscut în afara României sub numele de Eugène Ionesco, conform ortografiei franceze, a fost un scriitor de limbă franceză originar din România, protagonist al teatrului absurdului și membru al Academiei Franceze (fotoliul nr. 6). Obișnuia să declare că s-a născut în anul 1912, ori din pură cochetărie, ori din dorința de a crea o legătură între nașterea lui și moartea marelui său precursor Ion Luca Caragiale. Tatăl său, Eugen Ionescu, român, era avocat, iar mama, Marie-Thérèse (născută Ipcar) avea cetățenie franceză. La vârsta de patru ani își însoțește familia în Franța, unde va rămâne până în 1924. În copilărie Eugen Ionescu și sora sa au simțit pe pielea lor drama destrămării căminului: mama a pierdut custodia copiilor, iar tatăl i-a readus pe amândoi copiii în România. În noua lor familie cei mici au fost supuși la unele abuzuri fizice și verbale, iar această traumă a marcat profund destinul artistic al scriitorului.
  Marta Petreu susține că Marie-Thérèse Ipcar ar fi fost evreică, iar Florin Manolescu va relua această afirmație în capitolul consacrat dramaturgului din „Enciclopedia exilului literar românesc”. Fiica scriitorului, Marie-France Ionesco, a demonstrat însă cu acte că bunica sa, Marie-Thérèse, era de confesiune protestantă și că nu este adevărată afirmația lui Mihail Sebastian din Jurnal că aceasta s-ar fi convertit la creștinism abia înainte să moară. Teza Martei Petreu era că tocmai acest amănunt al originii etnice l-ar fi împiedicat pe Eugen să se „rinocerizeze”, într-o perioadă când colegii săi de generație cochetau deja cu ideile totalitare.
  După ce mama sa a pierdut procesul de încredințare a minorilor, copilul Ionescu și-a continuat educația în România, urmând liceul la Colegiul Național Sfântul Sava din București. Examenul de bacalaureat îl susține la Colegiul Național Carol I din Craiova. Se înscrie la Facultatea de Litere din București, obținând licența pentru limba franceză. Terminând cursurile universitare în 1934, este numit profesor de franceză la Cernavodă; mai târziu este transferat la București. În 1936 se căsătorește cu Rodica Burileanu, iar în 1938 pleacă la Paris ca bursier. Acolo lucrează ca atașat cultural al guvernului Antonescu pe lângă guvernul de la Vichy. Tot acolo își scrie și teza de doctorat „Tema morții și a păcatului în poezia franceză” pe care nu o va susține niciodată. Numirea sa în postul de atașat cultural la legația României din Paris se datorează politicii pe care Mihai Antonescu, ministrul de Externe a dus-o de a salva mai mulți intelectuali români, trimițându-i ca să lucreze în diplomație în țările de care erau legați sufletește, pe filo-germani în Germania sau pe filo-francezi în Franța. Activitatea politică a atașatului cultural la Paris era însă minimală, Ionescu rezumându-se să traducă sau să faciliteze traducerea unor autori români contemporani sau să aranjeze publicarea lor în revistele literare franceze. 
  Eugen Ionescu, timbru din 1995
  Primele apariții ale lui Eugen Ionescu sunt în limba română, cu poezii publicate în revista Bilete de papagal (1928-1931) a lui Tudor Arghezi, articole de critică literară și o încercare de epică umoristică, Hugoliada: Viața grotescă și tragică a lui Victor Hugo. Volumul de debut e un volum de versuri și se numește Elegii pentru ființe mici. Cele mai de seamă scrieri în limba română rămân eseurile critice, reunite în volumul intitulat Nu !, premiat de un juriu prezidat de Tudor Vianu pentru „scriitori tineri needitați”. Desprindem deja o formulă a absurdului, cartea producând uimire, derută, comic irezistibil. Astfel, după ce atacă figurile majore ale literaturii române din acea vreme, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Ionel Teodoreanu, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu pentru că nu ar fi creat o operă valabilă, Eugen Ionescu revine și susține că ar putea dovedi exact contrariul!
  Întreaga operă ce va urma poate fi considerată ca un efort original și reușit de a desprinde din banalitatea contingentului sensul tragic și absurd al existenței, fatalitatea morții, splendoarea și neantul condiției umane. Prima lui piesă de teatru, La Cantatrice Chauve („Cântăreața cheală”) a fost reprezentată la 11 mai 1950 la Théatre de la Huchette în regia lui Nicholas Bataille, pusă în scenă la sugestia doamnei Monica Lovinescu, cea care la București urmase cursurile Seminarului de regie și artă dramatică al lui Camil Petrescu, fiind primită cu răceală de public și de critică. Piesa relua o alta, scrisă în limba română, și intitulată Englezește fără profesor, publicată din nou în limba natală abia după 1990. Piesa se va impune treptat după ce o serie de mari oameni de cultură francezi scriu articole entuziaste despre ea și va deveni cea mai longevivă piesă a acestui mic teatru parizian, Théatre de la Huchette, a cărui sală era comparabilă cu cea a Teatrului Foarte Mic de la noi. Urmează o perioadă foarte fecundă, în care autorul prezintă, an de an, câte o nouă piesă. Sălile de teatru rămân goale, dar treptat începe să se formeze un cerc de admiratori care salută acest comic ivit din absurd, unde insolitul face să explodeze cadrul cotidian.
  Teatrul cel mai de seamă al Franței, La Comédie Française, prezintă în 1966, pentru prima dată, o piesă de Ionescu, Setea și Foamea și apoi piesa Regele moare. Anul 1970 îi aduce o importantă recunoaștere: alegerea sa ca membru al Academiei Franceze, devenind prin aceasta primul scriitor de origine română cu o atât de înaltă distincție.
  Opera lui Eugen Ionescu a constituit obiectul a zeci de cărți și sute de studii, teze de doctorat, colocvii internaționale, simpozioane și festivaluri. Criticii disting, în general, două perioade sau maniere ale teatrului ionescian. Prima cuprinde piese scurte, cu personaje elementare și mecanice, cu limbaj aberant și caracter comic predominant: Cântăreața cheală, Lecția, Scaunele și altele. A doua încadrează piese ca Ucigaș fără simbrie, Rinocerii, Regele moare etc., în care apare un personaj principal, un mic funcționar modest sau rege visător și naiv, cu numele de Berenger sau Jean. În aceste piese acțiunea și decorul capătă importanță, limbajul este mai puțin derutant și comicul este înlocuit progresiv cu tragicul. Temele predominante sunt singurătatea și izolarea, falsitatea, vacuitatea. Obsesia morții este marea forță motrice a operei lui Eugen Ionescu, de la moartea gândirii și a limbajului la moartea neînțeleasă și neacceptabilă a individului. Prin ce minune, atunci, geniul autorului creează în mod paradoxal comicul? Nici didactic, nici moralizant, antisentimental și anticonvențional, teatrul lui Ionescu este un teatru-joc, un joc adevărat, deci liber și straniu, pur și sincer, provocator, un lanț pasionant, vertiginos și în toate direcțiile. De fapt, comedia și tragedia se împletesc necontenit: drumul luminos de comedie devine drumul spre întuneric, spre moarte. 

  Dramaturgie

  • Cântăreața cheală (1950)
  • Lecția (1951)
  • Scaunele (1952)
  • Victimele datoriei (1953)
  • Amadeu (1954)
  • Jacques sau supunerea (1955)
  • Noul locatar (1955)
  • Ucigaș fără simbrie (1957)
  • Rinocerii (1959)
  • Regele moare (1962)
  • Pietonul văzduhului (1963)
  • Setea și foamea (1966)
  • Delir în doi (1967)
  • Jocul de-a măcelul (1970)
  • Macbett (1972)
  • Ce formidabilă harababură (1973)
  • Omul cu valize (1975)
  • Călătorie în lumea morților (1980)

  Eseuri. Proză literară

  • La Photo du Colonel (1962)
  • Note despre teatrul de avangardă (1962)
  • Note și contranote (1966)
  • Jurnal în fărâme (1967)
  • Prezent trecut, trecut prezent (1968)
  • Descoperiri (1969)
  • Solitarul (1973)
  • Situații și perspective (1980)
  • Căutarea intermitentă (1988)

  Ediții în limba română

  • Elegii pentru ființe mici, versuri, București, Editura Cercul Analelor Române, 1931 (reeditări: București, Editura Jurnalul Literar, 1990)
  • Nu, București, Editura Vremea, 1934 (reeditări: București, Editura Humanitas, 1991; 2002)
  • Antidoturi, traducere de Marina Dimov, București, Editura Humanitas, 1993
  • Căutarea intermitentă, traducere de Barbu Cioculescu, București, Editura Humanitas, 1994
  • Însinguratul, roman, traducere de Rodica Chiriacescu, București, Editura Albatros, 1990
  • Între viață și vis. Convorbiri cu Claude Bonnefoy, traducere de Simona Cioculescu, București, Editura Humanitas, 1999
  • Jurnal în fărâme, traducere de Irina Bădescu, București, Editura Humanitas, 1992
  • Note și contranote, traducere și cuvânt introductiv de Ion Pop, București, Editura Humanitas, 1992
  • Prezent trecut, trecut prezent, traducere de Simona Cioculescu, București, Editura Humanitas, 1993
  • Sub semnul întrebării, traducere de Natalia Cernăuțeanu, București, Editura Humanitas, 1994
  • Teatru, traducere, cuvânt înainte și note asupra ediției de Dan C. Mihăilescu, vol. I-V, București, Editura Univers, 1994-1998
  • Teatru, traducere de Vlad Russo și Vlad Zografi, vol. I-XI, București, Editura Humanitas, 2003-2010
  • Eu. Ediție îngrijită de Mariana Vartic. Cu un prolog la Englezește fără profesor de Gelu Ionescu și un epilog de Ion Vartic, Cluj, Editura Echinox, 1990
  • Război cu toată lumea. Publicistică românească, vol. I-II, ediție îngrijită și bibliografie de Mariana Vartic și Aurel Sasu, București, Editura Humanitas, 1992

  Traduceri

  • Eugen Ionescu a tradus în limba franceză și a prefațat volumul de nuvele al ardeleanului Pavel Dan, Urcan Bătrânul. Volumul tradus a apărut la editura Jean Vigneau din Marsilia (Marseille), în anul 1945, cu titlul Le Père Urcan. 

    Eugen Ionescu

    Eugen Ionescu în 1993 Părinți Eugen Ionescu, tatăl, Marie-Thérèse Zicard Căsătorit cu Rodicia Burileanu Copii o fată Mormântul lui Eugen Ionescu / Eugène Ionesco, în cimitirul parizian Montparnasse.

• 1910: Cyril Cusack, actor american (d. 1993)
• 1911: Samuel Reshevsky, șahist american de origine poloneză (d. 1992)
• 1914: Liviu Constantinescu (n. 26 noiembrie 1914, Ighișdorful român, comitatul Sibiu – d. 29 noiembrie 1997, Saint-Louis, Alsacia) a fost un geofizician român, profesor universitar, membru al Academiei Române. Este considerat, împreună cu Sabba S. Ștefănescu, drept fondator al școlii române de geofizică. S-a născut la 26 noiembrie 1914 și a fost al doilea dintre cei cinci copii ai preotului Romul Constantinescu, care a descins dintr-o familie care a dat șase generații de preoți în Ighișul Vechi, și ai soției sale Ana, născută Dancășiu, originară din Rășinari. A urmat școala primară la Rășinari și liceul Principele Nicolae din Sighișoara, iar bacalaureatul l-a luat la Blaj în anul 1932.^[1]
  După absolvirea liceului, aflându-se în căutarea profesiei de urmat în viață, Horia Teculescu, profesorul său de limba română și filozofie, care l-ar fi dorit urmaș la catedră i-a scris:

  „Am trecut și eu prin acest zbucium sufletesc: sufletul mă chema mereu spre culmi, iar realitatea mă îndemna să-mi ajut imediat neamul, punându-mă în slujba școalei. Nu vreau să-ți sugerez nimic. Vei face, cum vei crede d-ta. Dacă mergi înainte, spre studii de specializare, am mângâierea că vei aduce serioase contribuții științei românești. Dacă vii alături de mine, am credința că vei contribui la schimbarea la față a sufletului românesc în acest colț de pământ. Cu pregătirea d-tale și cu puterea de muncă pe care o ai, ești predestinat s'ajungi la loc de cârmă în slujba neamului. Dumnezeu să-ți ajute și s'auzim de bine!^[2]”

  Studiile universitare le-a făcut la Facultatea de Științe din București, Secția de Fizică și a fost licențiat în științe fizico-chimice în anul 1935. S-a înscris la doctorat și a lucrat ca asistent universitar în Laboratorul de Acustică și Optică al Facultății de Științe. Doctoratul l-a făcut sub îndrumarea profesorului Eugen Bădărău și a elaborat teza de doctorat Potențiale distruptive în vapori de hidrocarburi, devenind doctor în științe fizice al Universității din București în anul 1941.^[1][2]
  În perioada 1937-1943 a fost asistent universitar la Facultatea de Științe, Universitatea din București și profesor la liceul francez „Bossuet”, liceul „Matei Basarab” și liceul „Constantin Brâncoveanu”.^[3]
  În anul 1939 s- a căsătorit cu Sofia Stoicoviciu, originară din Sighișoara, absolventă a Facultății de Litere și Filozofie a Universității din București, iar împreună au avut un fiu, Dan Horia Constantinescu, care a devenit un fizician apreciat, atât în țară cât și în Germania, fiind însurat cu Ruxandra Sireteanu-Constantinescu.^[1]
  După susținerea tezei de doctorat, în anul 1941, Liviu Constantinescu a fost trimis pe frontul de Est, dar a scăpat de încercuirea de la cotul Donului datorită unei permisii norocoase.^[1] Radu Grigorovici, un prieten al academicianului, a consemnat:

  „Întors de pe front, din Crimeea, am regăsit acolo pentru scurt timp pe prietenul meu, scăpat cu puțin înainte, ca prin minune, din cotul Donului. Din război se întorsese un Liviu Constantinescu schimbat. Exterior, cu barba sa blondă, părea un Hristos sever. Interior, învățase să se adapteze singurătății printre oameni cu care nu avea nimic în comun.^[4]”

  Începând cu anul 1942, Liviu Constantinescu, asistent al profesorului Bădărău^[2], își schimbă domeniul de preocupări științifice, aplecându-se asupra geofizicii, iar în urma recomandării profesorului Șerban Țițeica^[5] devine primul director al Observatorului Geofizic Surlari, numit astăzi Observatorul Geomagnetic Național Surlari „Liviu Constantinescu”, poziție pe care a ocupat-o din anul 1943 până în anul 1958. La vârsta de 80 de ani s-a retras de la conducerea Secției de Științe Genomice^[19]. S-a recăsătorit, în anul 1995, cu Doina Ienciu, prietenă din adolescență, licențiată în chimie și stabilită în Franța.^[6]
  Liviu Constantinescu a murit la 29 noiembrie 1997, în Saint-Louis, Departamentul Haut-Rhin din Alsacia. Rezultatele cercetărilor științifice realizate de Liviu Constantinescu au fost publicate în aproape 100 de articole apărute în România și în alte șapte țări din Europa sau America de Nord și în nouă volume volume cu caracter monografic publicate în calitate de autor, coautor sau editor.^[19]
  • Liviu Constantinescu: Potențiale disruptive în vapori de hidrocarburi. Teză de doctorat. Oficiul de librării, București, 1941, 84 p.
  • Liviu Constantinescu: Curs de gravimetrie și prospecțiuni gravimetrice, Vol I. Curs litografiat. Institutul de Petrol, Gaze și Geologie, București, 1959, 384 p.
  • Liviu Constantinescu: Curs de geomagnetism și prospecțiuni magnetice, Vol II. Curs litografiat. Institutul de Petrol, Gaze și Geologie, București, 1961, 448 p.
  • L. Constantinescu (editor), R. Botezatu, C. Calotă, Vl. Șteflea, D. Romanescu, M. Paucă, E. Gohn: Prospecțiuni geofizice, Vol. I, Metodele cîmpurilor naturale. Editura Tehnică, București, 1964, 528 p.
  • L. Constantinescu (editor), P. Tănăsescu, M. Rădulescu, D. Doicin, Vl. Roșca, D. Enescu, I. Cândea, P. Constantinescu, M. Barbu: Prospecțiuni geofizice, Vol. II, Metodele cîmpurilor artificiale. Editura Tehnică, București, 1965, 557 p.
  • Liviu Constantinescu: Prospection gravimétrique et magnétometrique. Cours international postuniversitaire UNESCO de perfectionnement dans la géologie du pétrole. IPGG, Bucarest, 1967, 47 p.
  • Liviu Constantinescu: Mesaje ale Pămîntului în descifrări actuale. Editura Științifică, București, 1974, 189 p.
  • L. Constantinescu, D. Enescu: Cutremurele din Vrancea în cadru științific și tehnologic. Editura Academiei R.S România, București, 1985, 230 p.
  • Cutremurele din Vrancea, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1985
  O listă (probabil incompletă) a lucrărilor publicate de Liviu Constantinescu se găsește în
  • Studii și cercetări de geofizică, Tomul 42, 2004, pp. 110–115.

    Liviu Constantinescu

    Părinți Romul Constantinescu și Ana (n. Dancășiu) Căsătorit cu Sofia (n. Stoicoviciu) Copii Dan Horia Constantinescu, fizician

• 1918: Patricio Aylwin, președinte al Republicii Chile
• 1919: Ryszard Kaczorowski, președinte polonez în exil
• 1920: Daniel Petrie, regizor canadian
• 1922: Charles M. Schulz, creatorul lui Snoopy, personajul de desene animate
• 1925: Annemarie Düringer, actriță elvețiană
• 1925: Eugene Istomin, pianist american
• 1926: Ralf Wolter, actor german
• 1928: Stelian Olaru, dirijor român de cor
• 1929: Slavko Avsenik, compozitor slovac
• 1931: Adolfo Pérez Esquivel, pacifist argentinian, laureat al Premiului Nobel pentru Pace în 1980
• 1931: Adrianus Johannes Simonis, cardinal
• 1933: Ella Zeller (n. 26 noiembrie 1933, Moldova Nouă) este o fostă jucătoare și antrenoare română de tenis de masă.  Între 1952 și 1964 a câștigat mai multe medalii la simplu, dublu și cu echipa la Campionatul European și Campionatul Mondial de Tenis de Masă.^[2][3] În 1995 a fost adăugată în ITTF Hall of Fame.
  Zeller a început să se antreneze în Timișoara și apoi s-a mutat la București. A absolvit un institut de educație fizică și după ce s-a retras din competiții a lucrat ca antrenor de tenis de masă cu echipa națională (1967–1989). A avut de asemenea poziții de conducere în federația națională și europeană de tenis de masă și a fost președinte al comisiei naționale pentru sportul feminin. În 1989 s-a mutat în Germania, unde în perioada 1990-1994 a lucrat pentru Federația Germană de tenis de masă.
• 1939: Tina Turner (n. Anna Mae Bullock, n. 26 noiembrie 1939,^[2][3][4][5] Nutbush[*], Tennessee, SUA) este o cântăreață și compozitoare pop-rock americana, câștigătoare a opt premii Grammy, actriță și scriitoare populară. 

  Tina Turner

  Căsătorită cu Ike Turner[*] (1962–29 martie 1978)[6] Erwin Bach[*] (din iulie 2013)  Număr de copii 2  Copii Raymond Craig Turner[*] Ronnie Turner[*]  Tina Turner

• 1940: Quentin Skinner, istoric britanic
• 1945: John McVie, muzician britanic (Fleetwood Mac și John Mayall)
• 1948: Elizabeth Blackburn, laureată a Premiului Nobel pentru Medicină în 2009
• 1949: Ivan Patzaichin, multiplu campion roman, olimpic și mondial la caiac-canoe
• 1952: Miklós Onucsán (n. 26 noiembrie 1952, Gherla, România) este un artist român contemporan.
  În 2019, lucrările lui Miklós Onucsán, alături de cele ale artiștilor Belu-Simion Făinaru și Dan Mihălțianu, reprezintă România la cea de-a 58-a Expoziție Internațională de Artă – La Biennale di Venezia. Miklós Onucsán s-a născut în 1952 la Gherla. În anul 1979 a absolvit Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj-Napoca. În prezent locuiește la Oradea și este professor universitar la Universitatea Creștină Partium din Oradea, Facultatea de Litere și Arte, Departamentul de Arte, Arte plastice - Grafică. Expoziții personale: 
• 2006: Protejat - 25%, Galeria „Atelier HAG” (București), Galeria „Plan B” (Cluj-Napoca), România;
• 2009: Ce trebuie să fac mâine, trebuia să fi făcut ieri, Galeria „Plan B” , Berlin, Germania;
• 2010: Marcaje din zona de lucru, Galeria „Nicodim”, Los Angeles, SUA;
• 2011: Măsurători neterminate, Galeria „Plan B” , Berlin, Germania.

Expoziții de grup: 

• 1978: Cvadrienala Internațională a Statelor Socialiste, Erfurt, DDR;
• 1980: Cvadrienala Artelor Decorative, București, România;
• 1981: Medium 1, Sf. Gheorghe, Covasna, România;
• 1984: Mobilul - Fotografia, Galeria „Atelier 35”, Oradea, Bihor, România;
  • Galeria „Atelier 35”, Alba Iulia, România;
• 1986: Bienala Internațională de Arte Grafice, Krakow, Polonia;
  • Mobilul - Fotografia, Galeria „Atelier 35”, Oradea, Bihor, România;
  • Expresia corpului uman, Galeria „Atelier 35”, Oradea, Bihor, România;
  • Galeria „Atelier 35”, Sibiu, România;
  • Artiști plastici bihoreni, Sala Dalles, București, România;
• 1988: Artă Grafică Românească, Moscova, URSS;
  • Expoziția tinerilor Artiști, Baia Mare, Maramureș, România;
  • Galeria „Atelier 35” (Oradea), Galeria „Căminul Artei”, Galeria „Hanul cu Tei” și Galeria „Orizont” (București), România;
• 1989 Expoziție de artă grafică, Ville de Menton, Franța;
• 1990 Spectacolul Artelor Plastice Românești, Szombathely, Ungaria;
• 1991 Artă într-adevăr romană, Fundación Joan Miró, Barcelona, Spania;
• 1992 Segment, Vác, Ungaria;
  • Saga, Grand Palais, Paris, Franța:
  • Hârtie medie. Expoziție Internațională de Artă din Hârtie, Budapesta, Ungaria;
  • Arta ca activist - Postere revoluționare din Europa Centrală și de Est, Institutul Smithsonian, New York, SUA;
• 1993 - Cărți-Obiecte, Biblioteca Națională Széchényi, Budapesta, Ungaria;
  • Dunărea, Turnul Salamon în Visegrád, Ungaria;
  • cARTe, Centrul Cultural De Zonnehof, Amersfoort, Olanda;
  • Segment 2, Galeria Artiștilor Plastici Români din Oradea, Bihor, România;
• 1994: Orient - Occident, Muzeul de Artă, Timișoara, România;
  • Toamna orădeană, Galeria Artiștilor Plastici Români din Oradea, Bihor, România;
• 1995: Euro’Art, Geneva, Elveția;
  • Segment 3, Galeria Artiștilor Plastici Români din Oradea, Bihor, România;
• 1996: Erték-Papir, „Vigadó” Galéria, Budapesta, Ungaria;
  • Expoziția Internațională a Cărților de Artiști, „Vigadó” Galéria, Budapesta, Ungaria;
  • Avangarda românească ’96, Galeria Artiștilor Plastici Români din Bacau, România;
  • Experiment în arta românească după 1960, Artexpo, București, România;
• 1997: Civitas artis - Civitas solis, Câlnic, România;
  • Noi și ei, Casa Tranzit, Cluj-Napoca, România;
• 1998: Expoziția Atelierului Internațional Salina ’98. Artele ca resursă, Minele de sare din Turda, România;
• 1999: Ars varadini, "Vigadó" Galéria, Budapest, Ungaria;
  • Bienala Internațională de Artă Contemporană Veneția, Istituto Rumeno di Venezia, Italia;
• 2000: Donau Welten, Regensburg, Germania;
  • Maxima Lux. Ephemeral Art Festival, organizator: Fundația Culturală META, curatori: Alexandra Titu (critic) și Dan Palade (artist), București, România;
• 2002: Festival - Rendez Vous Roumain, Espace En Cours, Paris, Franța;
• 2003: Preview, Muzeum Național de Artă Contemporană, București, România;
  • Nuit blanche de la video, Strasbourg, Franța;
• 2004; Transilvania Express, Lyon, Franța;
• 2006: Wille Warszawa, Warsaw, Polonia;
  • To Allen Ginsberg, Czesław Miłosz, Dvir Galeria, Tel-Aviv, Israel;
• 2008: Artă Românească Astăzi. Istoria își eliberează demonii - Artistul și susținătorii săi, ediția a V-a, Espace Tajan', Paris, Franța;
  • BERLIN SHOW 1, Galeria „Plan B” , Berlin, Germania;
  • Un Râs Rictus, curator: Anke Kempkes și Christopher Eamon, Galeria „Broadway 1602”, New York, SUA;
• 2009: Am udat o potcoavă de parcă ar fi fost o floare, Galeria „Nicodim”, Los Angeles, SUA;
  • Corp invizibil, Minte remarcabilă, curator: Lara Taubman, Galeria „Luckman”, Los Angeles, SUA;
• 2010: Când istoria vine ciocănind, Galeria „Plan B” , Berlin, Germania;
  • O imagine în locul unui titlu, Clubul „Elecro Putere”, Craiova, România;
  • Rezoluția Culturală Românească, Spinnerei, Leipzig, Germania;
  • De început, Arter, Istanbul, Turcia;
  • BERLIN SHOW 2, Galeria „Plan B” , Berlin, Germania;
  • O combinație armonioasă de obiecte, Galeria „Nicodim”, Los Angeles, SUA;
• 2011: Imn al iubirii oamenilor, Galeria „Nicodim”, Los Angeles, SUA;
  • Baricada de vise, Trafo, Budapesta, Ungaria;
  • Rezoluția Culturală Românească - Documentar, Noua Galerie a IRCCU, Bienala de Artă Veneția, ediția a LIV-a, Italia;
  • Imagine de proiectat până la dispariție, Museion, Bolzano, Itala;
  • Salonul de mai, Galeria „Plan B” , Cluj-Napoca, România;
  • Entrepot, curator: René Block, Krinzinger Galerie, Viena, Austria;
  • Experiment și comunitate, Galeria „Atelier 35”, Oradea (România) și MODEM, Debrecen (Ungaria);
  • Aici și atunci, Clubul „Electro Putere”, Craiova, Dolj, România;
  • Cotidian Alb/Negru, Muzeul de Artă, Satu Mare, România;
  • Criza, Galeriile de Artă, Focșani, Vrancea, România;
  • Sunt Român: Bucureștiul - Tel Aviv Route, Tel Aviv, Israel;
• 2012: Proximitate Intensă - Trienala 2012, Palais de Tokyo, Paris, France;
  • Salonul de Iunie, Galeria „Plan B” , Cluj-Napoca, România;
  • Se mută de la eu (om) la el (obiect), curator: FormContent, Galeria de Artă Contemporană a Muzeului Național Brukenthal, Sibiu, România;
  • Utopraxia, Fundația de Artă TAF, Atena, Grecia;
• 2013: Bienala Dalles, ediția a IV-a on-line, București, România;
  • În acest pavilion se vede arta, Tranzit, București, România;
  • Bienala în Alb și Negru, Muzeul de Artă, Satu Mare, România;
• 2014: Mircea Cantor - Q.E.D., Camera de oaspeți, Muzeul Național de Artă Contemporană, București, România.

• 1952: Eva Brunner, scriitoare elvețiană
• 1957: Valeriu „Valer” Toma (n. 1957, Padina, județul Buzău) este un canotor român, laureat cu aur la Los Angeles 1984.
  A participat la Jocurile Olimpice din 1980 de la Moscova la proba de dublu rame fără cârmaci (2-) cu Constantin Postoiu, clasându-se pe locul 4. Patru ani mai târziu, a ajuns din nou în finală, de data asta cu Petru Iosub. Echipajul român s-a impus clar cu timpul 6:45.39, cucerind prima medalie de aur românească la acesta probă. În anul 1986, întotdeauna cu Petru Iosub, a devenit vicecampion mondial la Campionatul de la Nottingham.
• 1962: Mircea Man (născut la data de 26 noiembrie 1962) este un politician român, membru al Parlamentului României în legislaturile 1990-1992, 1992-1996, 2000-2004, 2004-2008 și președinte al Consiliului Județean Maramureș (mandatul 2008 - 2012).^[1] Mircea Man l-a înlocuit de la 24 iunie 1996 pe deputatul Teodor Lupuțiu. Mircea Man este inginer de profesie, căsătorit și tată a doi copii. În legislatura 1990-1992, Mircea Man a fost ales pe listele FSN și a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Japonia, Republica Italiană, Republica Populară Chineză, Republica Coreea și Mongolia. În legislatura 2000-2004, Mircea Man a fost deputat ales pe listele PD și membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Canada și Republica Bulgaria. În legislatura 2004-2008, Mircea Man a fost deputat pe listele PDL și membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Turcia și Olanda. În legislatura 2012-2016, Mircea Man a fost deputat pe listele PDL și membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Venezuela, Regatul Spaniei, Republica Cuba, Republica Austria și Republica Turcia. Mircea Man a demisionat din Parlament pe data de 23 iunie 2008 și a fost înlocuit de către deputatul Radu Micle.
• 1968: Francisc Vaștag, în maghiară Vastag Ferenc, (n. 26 noiembrie 1968, Reșița, Caraș-Severin) este un sportiv maghiar din România, primul boxer român care a câștigat centura supremă în categoria sa. Victoria sa a stimulat boxul în România. Boxerul Adrian Diaconu a afirmat că îl consideră pe Vaștag ca pe un frate și mentor.
• 1971: Robert Cazanciuc (n. 26 noiembrie 1971, Ploiești, România) este un jurist român, om politic și fost ministru al justiției între 15 aprilie 2013 și 17 noiembrie 2015. A absolvit Facultatea de Drept din cadrul Universității București, apoi Institutul Național al Magistraturii. În 2009 a absolvit Masterul de Securitate judiciară al Universității "Lucian Blaga" din Sibiu. A urmat cursuri de formare și vizite de studiu în Franța, Germania și Statele Unite ale Americii. A fost procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria SAI, responsabil cu supravegherea urmăririi penale (1995 — 1998).
  În 1998 s-a transferat la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție unde a fost, timp de doi ani, procuror în cadrul Biroului pentru relația cu mass-media, iar în perioada 2000 — 2001 a ocupat funcția de purtător de cuvânt al Parchetului General.
  A fost director general și apoi subsecretar de stat în cadrul Corpului de control al primului-ministru (2001 — 2004).
  În 2005 a fost director general adjunct la Administrația Națională a Penitenciarelor, apoi, până în 2008, a fost procuror șef al Biroului pentru relații cu presa din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
  La data de 21 mai 2012, a fost numit secretar general al Ministerului Afacerilor Externe, funcție pe care a mai deținut-o și în perioada 15 aprilie 2009 — 15 aprilie 2012. A fost ministru al justiției între 15 aprilie 2013 și 17 noiembrie 2015.
• 1971:Liliana Palihovici (n. 26 noiembrie 1971, în Horodiște, raionul Călărași) este o politiciană din Republica Moldova, începând cu 2010 până în 2017 deputat și vicepreședinte al Parlamentului Republicii Moldova.
  Începând cu 2007 până în 2017 Liliana Palihovici a fost vicepreședinta Partidului Liberal Democrat din Moldova 

  Liliana Palihovici

  Liliana Palihovici (stânga) și Inese Lībiņa-Egnere în 2014

• 1978: Adelina Gavrilă (n. 26 noiembrie 1978, Brăila, România) este o triplusaltistă română.
  A fost medaliată cu bronz la Campionatul Mondial de Juniori din 1996. În 1998, a depășit pentru prima dată bariera celor 14 metri, cu o săritură de 14,53 metri. În 1999 și-a îmbunătățit performanța la 14,71 m.
  A câștigat medalia de bronz la Universiada din 1999, a terminat a douăsprezecea la Campionatul Mondial în Sală din 1999, a unsprezecea la Campionatul Mondial din 1999, a opta la Campionatul Mondial în Sală din 2001 și la Universiada din 2001. 2002 a fost un sezon mediocru, cu un record personal de 13,51 m.
  În anul următor și-a îmbunătățit recordul personal, sărind 14,75 metri în septembrie. A terminat a douăsprezecea la Campionatul Mondial în Sală din 2003, a noua la Campionatul Mondial din 2003, a șaptea la World Athletics Final din același an, tot a șaptea la Campionatul Mondial în Sală din 2004 și a cincisprezecea la Jocurile Olimpice din 2004. A terminat sezonul cu un rezultat maxim de 14,71 m.
  În anul 2005 a scăzut la 14,23 de metri, realizați în Hengelo în luna mai. Ea a terminat a cincea la Campionatul European în Sală, a șaptea la Campionatul European din 2006 și a cincea la Campionatul European în Sală. A concurat în Campionatele Mondiale din 2007, Campionatul Mondial în Sală din 2008 și la Jocurile Olimpice din 2008, fără a ajunge în finale.
  În ciuda faptului că nu a ajuns în finale internaționale în 2008, ea a stabilit cel mai bun rezultat personal în sală cu 14,78 de metri, rezultat obținut în februarie 2008, la București. Cel mai bun rezultat personal în exterior este de 14,75 metri, realizat în septembrie 2003, în Rieti, ceea ce o plasează pe locul al doilea între atleții români, în spatele Rodicăi Mateescu.
• 1980: George-Edward Dircă (n. 26 noiembrie 1980) este un senator român, ales în 2016. George Edward Dircă este licențiat în Drept la Universitatea Nicole Titulescu din București, cu specializări ulterioare în "Stiințe penale" și "Politici și Instituții Europene", obținând două diplome de master în cadrul aceleiași universități, Universitatea Nicole Titulescu din București.
  Ulterior, în perioada iulie-august 2005, a urmat cursul "Private International Law", la Hague Academy of International Law, Olanda.
• 1981: Adrian Ilie (n. 26 noiembrie, 1981 în Iași) este un fotbalist român, care a jucat la clubul de fotbal Politehnica Iași. El este un fundaș central care poate juca și pe posturile de mijlocaș defensiv sau fundaș stânga.
• 1981: Natasha Bedingfield, cântăreață britanică
• 1984: Ana Maria Brânză (nume de căsătorie Ana Maria Popescu; n. 26 noiembrie 1984, București) este o scrimeră română specializată pe spadă. A fost vicecampioană olimpică la Jocurile Olimpice de vară din 2008 de la Beijing, campioană olimpică pe echipe la ediție din 2016 de la Rio de Janeiro, de trei ori campioană mondială (2019 la individual și 2010 și 2011 pe echipe) și de șapte ori campioană europeană (2013 la individual și 2006, 2008, 2009, 2011, 2014 și 2015 pe echipe). A câștigat de-a lungul carierei 14 turnee de Cupa Mondială și a fost declarată cea mai bună spadasină din lume în sezoanele 2007–2008, 2008–2009, și 2012–13, egalând recordul deținut de franțuzoaica Laura Flessel-Colovic.
• 1984: Daniel Carpo (n. 26 noiembrie 1984 în Tulcea) este un jucător român de rugby în XV. Evoluează pe postul de închizător (nr.8).
• 1987: Kenneth Steffers, jurnalist și scriitor olandez
• 1988: Nicoleta Tudor (n. 26 noiembrie 1988, la Galați)^[2] este o handbalistă din România care joacă pentru SCM Craiova pe postul de intermediar stânga. În 2012^[1] și 2015^[3], handbalista a fost convocată și în lotul lărgit al echipei naționale a României.
• 1990: Danny Welbeck, fotbalist englez
• 1992: Mădălina Linguraru (n. 26 noiembrie 1992) este o practicantă a luptelor în sitl liber din România care a câștigat medalia de aur la Jocurile Francofoniei desfășurate la Nisa, Franța în anul 2013^[1] În anul 2017, Linguraru a câștigat medalia de bronz la categoria 48 kg și medalia de aur la categoria 50 kg în cadrul Jocurilor Francofoniei din Abidjan.

Decese

• 1252: Blanche a Castiliei (în spaniolă Blanca de Castilla) (4 martie 1188 – 26 noiembrie 1252) a fost regină consoartă a Franței ca soție a regelui Ludovic al VIII-lea. A fost regentă de două ori în timpul domniei fiului ei, Ludovic al IX-lea. S-a născut la Palencia (Spania), în 1188, ca a treia fiică a regelui Alfonso al VIII-lea al Castiliei și a soției lui, Eleonora a Angliei.
  Prin Tratatul de la Le Goulet între Filip al II-lea al Franței și Ioan al Angliei, sora prințesei Blanche, Urraca, a fost logodită cu fiul cel mare a lui Filip, Ludovic. Familiarizată cu cele două surori, bunica lor, Eleanor de Aquitania, s-a gândit că personalitatea Blanchei s-ar potrivi mai bine rolului de regină a Franței. În primăvara anului 1200, Eleanor a traversat Munții Pirinei cu Blanche și a adus-o în Franța.^[1]
  La 22 mai 1200 tratatul a fost semnat iar căsătoria a fost celebrată a doua zi, la Port-Mort, pe malul drept al Senei. Căsătoria a fost consumată după câțiva ani și Blanche a născut primul ei copil în 1205. 

  Blanche a Castiliei

  Părinți Alfonso al VIII-lea al Castiliei Eleanor of England, Queen of Castile[*]  Frați și surori Henry I of Castile[*] Berengaria of Castile[*] Urraca of Castile[*] Eleanor of Castile I[*] Sancho de Castilla[*] Sancha de Castilla[*] Ferdinand of Castile[*] Mafalda de Castilla[*] Constanza de Castilla[*]  Căsătorită cu Ludovic al VIII-lea al Franței Copii Ludovic al IX-lea al Franței Robert I, Conte de Artois Alphonse, Conte de Toulouse și Poitiers Sfânta Isabela a Franței Carol I de Sicilia

• 1504: Isabela I (Spaniola: Isabel I, Ysabel, Galiciana: Sabela I) (n. 22 aprilie 1451 - d. 26 noiembrie 1504) a fost Regina Castiliei și Leonului. Ea și soțul său Ferdinand al II-lea de Aragon au adus stabilitatea ambelor regate care au devenit bazele unificării Spaniei. Mai târziu, cei doi au pus bazele fundației pentru unificarea politică a Spaniei realizată de nepotul lor, Carol Quintul. Ea este cunoscută la nivel mondial după forma Latină a numelui său, Isabella. Papa Alexandru al VI-lea i-a numit pe Isabella si pe soțul ei Monarhi Catolici, deci este de multe ori cunoscută sub numele de Isabel la Católica (Isabela Catolica). 
  Isabela I a Castiliei (G.D. Olivieri, 1753), Madrid.
  Isabela s-a născut în Madrigal de las Altas Torres, pe 22 aprilie 1451.^[1] Fratele ei Alfonso s-a născut trei ani mai târziu. Când tatăl său, Ioan al II-lea, a murit în 1454, mult mai vârstnicul ei frate vitreg, Henric al IV-lea, a devenit rege. Îndată ce a urcat pe tron, el și-a sechestrat frații vitregi în Segovia și pe mama sa vitregă în Arévalo, în ceea ce era practic pentru familie un exil.
  Henric al IV-lea, al cărui mariaj cu Blanca de Navara a fost anulat înainte să aibă loc, s-a recăsătorit cu scopul de a avea urmași proprii. S-a căsătorit cu Ioana a Portugaliei. Soția sa a născut-o pe Ioana, numită și Juana la Beltraneja, prințesă de Castilia. Pe când Isabela avea aproximativ zece ani, a fost chemată împreună cu fratele ei la curte, pentru a putea fi mai bine supravegheați de către rege. În cadrul Adunării din Burgos nobilii l-au contestat pe rege; printre alte chestiuni implicate în dispută, ei au cerut ca Alfonso, fratele Isabelei, să fie numit moștenitor al tronului. Henric al IV-lea a fost de acord, punând condiția căsătoriei lui Alfonso cu fiica lui, Ioana. Dar, câteva zile mai târziu el s-a răzgândit.
  Nobilii, controlându-l pe fratele Isabelei, Alfonso, despre care pretindeau că ar fi adevăratul moștenitor, s-au înfruntat cu armata lui Henric în bătălia de la Olmedo, din 1467. Rezultatul a fost nedecis. Un an mai târziu, Alfonso a murit la doar paisprezece ani, și Isabela a devenit speranța nobililor rebeli. Ea însă nu le-a acceptat pretențiile, susținându-l în schimb pe Henric al IV-lea ca rege, iar acesta, în schimb, a recunoscut-o ca moștenitoare legitimă, prin Tratatul de los Toros de Guisando, în detrimentul Ioanei, a cărei paternitate nu era clară. În 1475, Ioana s-a căsătorit cu unchiul ei, regele Portugaliei, dar căsătoria lor a fost anulată de papă din cauza relației de rudenie. Henric a încercat să o căsătorească pe Isabela cu oameni folositori lui, dar ea a refuzat toate propunerile. Ea l-a ales pe Ferdinand, moștenitorul tronului Aragonului. S-au căsătorit în Valladolid, pe 19 octombrie 1469. La vârsta de trei ani Isabela a fost logoditǎ cu Ferdinand, fiul lui Ioan al II-lea de Aragon (a cǎrui familie a fost o ramurǎ a Casei de Trastámara).
  Cu toate acestea, Henry a rupt acest acord 6 ani mai târziu și astfel ea s-a putut cǎsǎtori cu Charles al IV-lea de Navarra, alt fiu al lui Ioan al II-lea de Aragon. Aceastǎ cǎsǎtorie nu a funcționat din cauza refuzului lui Ioan. În februarie 1464, Henry i-a oferit regelui Edward al IV-lea al Angliei cǎsǎtoria cu Isabela, ofertǎ pe care acesta a refuzat-o.^[2] Alte încercări au fost ca Isabela să se cǎsǎtoreascǎ cu Alfonso al V-lea al Portugaliei. În 1464, Henry a reușit sǎ-i apropie pe Alfonso și pe Isabela în Royal Monastery of Santa Maria de Guadalupe, dar ea l-a refuzat din cauza diferenței atât de mare de vârsta dintre ei (19 ani). La vârsta de 16 ani Isabela s-a logodit cu Pedro Giron, Maestru de Calatrava și fratele al favoritului regelui, Don Juan Pacheco. Din cauza influenței lui Juan asupra regelui, acest mariaj a fost acordat, însă Isabela ar fi fǎcut o pledoarie către Dumnezeu, că aceastǎ căsătorie cu bărbatul de 43 de ani nu ar putea funcționa. Don Pedro a murit din pricina unei apendicite neașteptate în drum spre întâlnirea cu iubita sa. Regele, mai târziu, a încercat încǎ o datǎ sǎ o cǎsǎtoreascǎ cu Alfonso al V-lea al Portugaliei, ca parte a unui plan în care fiica lui, Juana s-a cǎsǎtorit cu fiul lui Alfonso, Ioan al II-lea și astfel, dupǎ moartea bǎtrânului rege, Ioan și Juana ar fi putut moșteni Portuglia și Castilia. Dar Isabela a refuzat.
  Dupǎ aceste încercǎri eșuate, Henric al IV-lea a încercat sǎ o cǎsǎtoreascǎ pe Isabela cu Louis al IX-lea, fratele Ducelui Charles de Berry. Între timp, Ioan al II-lea de Aragon a negociat în secret cu Isabela o nuntǎ cu fiul sǎu, Ferdinand. Isabela a simțit cǎ acesta era alesul inimii sale, dar era o problemǎ: bunicii Isabelei și ai lui Ferdinand erau frați, asa cǎ a fost nevoie de o dispensǎ papalǎ. Papei i-a fost fricǎ sǎ o acorde din teama de a nu aduce ostilitǎți asupra Romei (Bisericii catolice) dinspre regatele Castiliei, Portugaliei și Franței, toate acestea având un interes în aceastǎ chestiune.
  Isabela nu era de acord sǎ se cǎsǎtoreascǎ fǎrǎ ca dispensa papalǎ sǎ-i fie acordatǎ. Cu ajutorul lui Rodrigo Borgia (mai târziu Alexandru al IV-lea) Isabela și Ferdinand au fost prezentați cu o supusǎ dispensǎ papalǎ acordatǎ de Pius al II-lea în favoarea lor și Isabela a acceptat cǎsǎtoria. Ea a reușit sǎ scape de instanțǎ cu scuza de a merge la mormântul fratelui său în Avila. Ferdinand, de cealaltǎ parte, a trecut Castilia în secret deghizat ca un comerciant. În final, pe 19 octombrie 1469, ei s-au cǎsǎtorit în Palacio de los Vivero în orașul Valladolid. Când Henric al IV-lea a murit, pe 10 decembrie 1474, Isabela a reacționat rapid. A ordonat să fie încoronată regină a Castiliei la Segovia, doar trei zile mai târziu. În timp ce ea și Ferdinand începeau să reorganizeze Curtea regală, Alfonso al V-lea al Portugaliei a trecut granița, declarând-o pe Juana la Beltraneja moștenitoare legitimă. Astfel a început Războiul Castilian de Succesiune. Ferdinand i-a învins pe invadatori în Bătălia de la Toro, în 1476, și problema succesiunii a fost rezolvată. Alt obiectiv al lui Ferdinand și Isabelei a fost subjugarea orașelor, cetăților și punctelor strategice care se dovediseră rebele. În 1479 a murit tatăl lui Ferdinand, astfel încât el a devenit conducător al Aragonului. În 1480, cuplul a organizat Curtea de la Toledo, unde, sub supraveghere, cinci consilii regale și 34 reprezentativi civili au elaborat un cod de legi și edicte care avea să stea la baza viitoarei Spanii. Se stabilea centralizarea puterii și se începea revigorarea economiei și justiției din teritoriile controlate. Ca parte al acestui cod, și cu scopul de a uniformiza religios regatele, Ferdinand și Isabela i-au solicitat Papei Sextus al IV-lea să autorizeze Inchiziția. În 1483, Tomás de Torquemada a devenit primul Inchizitor General. 1492 a fost un an important pentru Isabela: a avut loc cucerirea Granadei, deci finalizarea Reconquistei, încrederea acordată lui Columb a dat roade, și a luat decizia de a-i expulza pe evrei. Regatul Granadei era dominat de dinastia Nasrid. Protejat de bariere naturale și orașe fortificate, rezistase cel mai mult procesului de reconquista. Cu toate acestea, în acea perioadă, spre deosebire de conducerea determinată a regilor catolici, conducătorii Granadei se împărțiseră în tabere care își disputau puterea. Cucerirea Granadei a durat 10 ani, încheindu-se în 1492.
  
  

  Capitularea Granadei de F. Padilla: Boabdil se prezintă înaintea lui Ferdinand şi a Isabelei.
  Când spaniolii l-au capturat pe Boabdil (sultanul Granadei) - l-au eliberat apoi, în schimbul unei recompense, pentru a se putea întoarce la Granada și a-și continua domnia. Monarhii spanioli au recrutat soldați din multe țări europene și și-au îmbunătățit artileria cu cele mai bune tunuri. Au organizat cucerirea sistematică a regatului, teritoriu cu teritoriu. Isabela obișnuia să-și încurajeze supușii și soldații rugându-se în mijlocul, sau în apropierea, câmpului de luptă, pentru ca voința lui Dumnezeu să fie împlinită. În 1485 au asediat Ronda, care a capitulat după lungi bombardamente. În anul următor au capturat Loja, și din nou Boabdil a fost capturat și apoi eliberat. Un an mai târziu, odată cu cădere Malagăi, partea vestică a regatului musulman căzuse deja în mâinile spaniolilor. Partea estică a căzut după cucerirea Bazăi în 1489. Asediul Granadei a început în primăvara lui 1491. După ce campamentul spaniol a fost distrus de un foc accidental, a fost reconstruit din piatră, în forma unei cruci și vopsit în alb, și redenumit Santa Fe („Sfânta Speranță”). La sfârșitul anului, Boabdil a capitulat. Pe 2 ianuarie 1492, Isabela și Ferdinand au primit cheile orașului, și principala lui moschee a fost transformată în biserică. Tratatul de la Granada, semnat mai târziu în acel an, trebuia să asigure drepturi religioase credincioșilor musulmani - dar nu avea să dureze. 
  Columb înaintea Isabelei şi a lui Ferdinand.
  Regina Isabela a respins de trei ori planul lui Cristofor Columb de a ajunge în Indii prin vest. Condițiile puse de acesta (să fie numit amiral; să fie numit guvernator în teritoriile descoperite de el, și postul să devină ereditar; zece la sută din profituri) au fost acceptate. Expediția a început pe 3 august și s-a terminat pe 12 octombrie. Columb s-a întors în anul următor, prezentându-și descoperirile monarhilor spanioli, aducând aur și nativi ai insulelor descoperite, și fiind primit ca un erou. Spania a intrat într-o epocă de aur a explorării și colonizării. În 1494, prin Tratatul de la Tordesillas, Isabela și Ferdinand au împărțit pământul din afara Europei cu regele Ioan al II-lea al Portugaliei.
  Isabela a încercat să-i protejeze pe aborigenii americani de abuzurile colonizatorilor. În 1503, a creat Secretariatul de Afaceri Indiene, care avea să devină Consiliul Suprem al Indiilor. Odată cu întărirea Inchiziției Romano-Catolice în Spania, și cu numirea călugărului dominican Tomás de Torquemada în funcția de Inchizitor General, regii catolici au instaurat o politică de „curățire religioasă”. Deși Isabela s-a opus măsurilor drastice luate împotriva evreilor pe considerente economice, Torquemada a reușit să-l convingă pe Ferdinand. Pe 31 martie 1492, a fost emis Decretul de la Alhambra privind expulzarea evreilor, care aveau la dispoziție patru luni (31 martie-31 iulie) ca să plece definitiv, cu interdicția de a-și lua cu sine bunurile imobile, precum și aurul și argintul. În caz contrar, erau condamnați la moarte, și toate bunurile lor erau confiscate. Aproximativ 200.000 de oameni au părăsit atunci Spania. O parte dintre evrei au ales să se convertească, dar aceia au devenit apoi ținta predilectă a persecuțiilor Inchiziției spaniole. Inițial musulmanilor din Granada li s-a promis libertate religioasă, dar în scurt timp presiunea pentru a se converti la catolicism a crescut, și până la urmă o politică de expulzare sau convertire a fost instaurată în 1502. Isabela a primit împreună cu soțul său titlul de Reyes Católicos din partea Papei Alexandru al VI-lea, papă al cărui secularism Isabela nu îl aproba. Pe lângă unificarea fizică a Spaniei, Ferdinand și Isabela au încercat să unifice religios regatul, prin intermediul romano-catolicismului. Inchiziția a fost instituționalizată ca parte a acestui proces. După o revoltă din 1499, Tratatul de la Granada a fost anulat, și în 1502 musulmanii au fost obligați să se convertească sau să plece din regat. Confesorul Isabelei, Cisneros, a fost numit arhiepiscop de Toledo. Acesta a jucat un rol important în programul de reabilitare a instituțiilor religioase din Spania, punând bazele viitoarei Contrareforme. În calitate de Cancelar, puterea lui a sporit treptat.
  
  

  Testamentul reginei Isabela, de E.Rosales. La stânga: Ioana şi Ferdinand; la dreapta: Cardinalul Cisneros.
  Isabela și Ferdinand creaseră un imperiu, iar în ultimii ani ai domniei lor s-au văzut presionați de chestiuni de administrare și politică; erau preocupați de succesiune, astfel încât au încercat să lege coroana spaniolă de alte case regale din Europa. Din punct de vedere politic, asta se poate vedea din încercări de eliminare a influenței franceze, și de a uni întreaga Peninsulă Iberică. Până la începutul lui 1497 părea că toate piesele se potriveau: Juan, prinț de Asturia, moștenitorul tronului, s-a căsătorit cu Margareta de Austria, stabilind o legătură cu habsburgii. Fiica cea mare, Infanta Isabela, s-a căsătorit cu Manuel I al Portugaliei, iar Infanta Ioana s-a căsătorit cu alt prinț habsburg, Filip de Burgundia. Cu toate acestea, planurile Isabelei pentru copiii ei nu au dat roade. Juan a murit la scurt timp după ce s-a căsătorit; Isabela a murit la naștere și fiul ei Miguel (Mihai) a murit la vârsta de doi ani. Titlurile reginei Isabela au revenit fiicei sale Ioana cea Nebună, a cărui mariaj cu Filip cel Frumos a fost unul problematic. Isabela a murit în 1504 la Medina del Campo, înainte ca Filip și Ferdinand să devină inamici.
  Isabela este înmormântată în Granada, în Capilla Real, care a fost construit de nepotul ei, Carol Quintul, alături de soțul ei Ferdinand, fiica sa Ioana și soțul Ioanei, Filip; precum și alături de nepotul ei Mihai. Muzeul de lângă Capilla Real îi găzduiește coroana și sceptrul. Isabella avea tenul alb, ochii albaștri și culoarea părului între blond-roșcat și castaniu; toate acestea erau tipice membrilor familiei Trastamara descendenți ai lui Peter I al Castiliei. Fiicele ei Joanna și Caterina se spunea că seamăna cu ea cel mai mult. Isabella a dus o viața austeră , temperată și spiritul său religios a influențat-o cel mai mult pe parcursul vieții. În ciuda ostilității sale împotriva musulmanilor în Andaluzia și mai apoi în Spania și Portugalia Isabella și-a dezvoltat o pasiune pentru decorul și stilul arhitectonic musulman. Despre ea contemporanii spuneau:
  Fernandez de Oviedo: „Să o vezi pe ea vorbind era divin.”
  Andres Bernaldez: „A fost o femeie strașnică, foarte puternică, foarte prudentă, deșteaptă, foarte onestă, castă, devotată, discretă, de încredere, curată, pură. Toate astea se socoteau la excelența foarte catolicei și fericitei regine, tot timpul demnă de laudă.”
  Hernando de Pulgar : „ O femeie foarte bună: exemplu al bunătății și meritoriului... nimic incomplet nu a fost vreodată văzut în personalitatea ei... lucrările ei nu erau niciodată prost făcute iar lucrările ei nu erau niciodată lucrări sărace.” ; „Ea era foarte moderată în mișcările și emoțiile pe care le exprima... autocontrolul o ajuta să disimuleze durerea muncii ei.”; Foarte castă , plină de onestitate ...”
  Ferdinand, în testamentul lui declara că „ea era exemplară în toate actele de virtute și în frica de Dumnezeu”.
  Fray Francisco Jimenes de Cisneros duhovnicul ei spunea : „Puritatea inimii ei, marea ei inimă și bogăția sufletului ei .” Isabella și Ferdinand au avut șase copii, patru fiice și doi fii:
  Isabella ( 1470-1498) căsătorită prima dată cu Alfonso Prinț al Portugaliei, fără copii. Căsătorită a doua oară cu Manuel I al Portugaliei, cei doi au avut copii. John (1478-1497) Print de Asturia. Căsătorit cu Arhiducesa Margaret de Austria, fără copii. Joanna ( 1479-1555) Regina Castiliei căsătorită cu Filip cel Chipeș, au avut mai mulți copii. Maria (1482-1517) căsătorită cu Manuel I al Portugaliei, văduvul surorii ei, au avut copii. Caterine ( 1485- 1536) căsătorită prima dată cu Arthur, Prinț al Țării Galilor, fără copii. Căsătorită cu fratele lui mai tânăr, Henry al VIII-lea al Angliei și a fost mama lui Mary I a Angliei. Peter ( 1488-1490), a murit tânăr . Isabela și Ferdinand au pus bazele unei co-regențe foarte eficiente, în care cei doi aveau puteri egale. Au folosit un contract prenupțial pentru a stabili toate condițiile înțelegerii. De-a lungul domniei lor s-au susținut reciproc, conform devizei Tanto monta, monta tanto, Isabel como Fernando („Au aceeași valoare Isabela și Ferdinand”). Pe lângă faptul că l-a sponsorizat pe Cristofor Columb, Isabela a fost de asemenea principalul sponsor al lui Gonzalo Fernández de Córdoba, cel mai mare geniu și inovator militar al epocii. Realizările celor doi regi catolici sunt remarcabile - au unit Spania, puterea coroanei a devenit centralizată, Reconquista a fost dusă la bun sfârșit, au pus bazele unui mecanism militar care avea să domine secolul următor, au definitivat un cadru legislativ, au reformat Biserica. Chiar și fără să beneficieze de descoperirea Americii, Spania ar fi devenit o putere în Europa. Dar descoperirea lui Columb i-a permis Spaniei să devină prima putere mondială (colonială) din epoca modernă.
  Isabela I

  Părinți Ioan al II-lea al Castiliei Anabel[*]  Frați și surori Catherine[*] Eleanor[*] Henric al IV-lea al Castiliei Alfonso[*]  Căsătorită cu Ferdinand al II-lea de Aragon Copii Isabela de Asturia Juan, Prinț de Asturia Ioana de Castilia Maria de Aragon Caterina de Aragon

• 1855: Adam Mickiewicz, poet polonez (n. 1798)
• 1871: Prințul Gaetano Maria Federico de Bourbon-Două Sicilii, Conte de Girgenti^[1][2] (italiană Gaetano Maria Federico, Principe di Borbone delle Due Sicilie, Conte di Girgenti^[1][2]) (n. 12 ianuarie 1846 - d. 26 noiembrie 1871) a fost al șaptelea copil al regelui Ferdinand al II-lea al Celor Două Sicilii și al soției sale, Maria Theresa de Austria.^[1][2] Gaetan a fost membru al Casei de Bourbon-Două Sicilii și soț al Isabelei de Asturia. Prin căsătorie, Gaetan a devenit infante al Spaniei. 

  Prințul Gaetan

  Conte de Girgenti

  Părinți Ferdinand al II-lea al Celor Două Sicilii Maria Tereza de Austria  Frați și surori Prințesa Maria Annunciata de Bourbon-Două Sicilii Prințesa Maria Immaculata de Bourbon-Două Sicilii Prințesa Maria Pia de Bourbon-Două Sicilii Maria Luisa Immaculata de Bourbon-Două Sicilii Prince Louis, Count of Trani[*] Francisc al II-lea al Celor Două Sicilii Prince Januarius, Count of Caltagirone[*] Pasquale Prințul Alfonso, Conte de Caserta  Căsătorit cu Isabela, Prințesă de Asturia

• 1878: Dimitrie Cozadini (n. 1823, Iași; d. 26 noiembrie 1878, Menton, Franța) a fost un politician și ministru al justiției român.
• 1885: Thomas Andrews (n. 19 decembrie 1813 la Belfast, Regatul Unit –d. 26 noiembrie 1885 la Belfast), a fost un medic, chimist și fizician irlandez autor a importante lucrări privind tranzițiile de fază între gaze și lichide.
  Thomas Andrews a obținut primele rezultate deosebit de interesante din punct de vedere cantitativ cu privire la lichefierea gazelor. El a reușit să lichefieze dioxidul de carbon, măsurând, pe parcursul lichefierii, dependența presiunii din incinta în care se află acesta în funcție de volum, în condiții izoterme. 

  Thomas Andrews

• 1894: Pafnuti Lvovici Cebîșev (în rusă Пафну́тий Льво́вич Чебышёв) (n. 16 mai 1821, d. 26 noiembrie 1894)^[11] a fost un matematician rus, cu contribuții în domeniul probabilităților, statisticii și teoriei numerelor. Cel mai strălucit reprezentant al școlii matematice din Petersburg, este considerat, după Nicolai Ivanovici Lobacevski, ca fiind cel mai mare matematician rus. S-a născut într-un sat de lângă Borovsk, regiunea Kaluga. În 1832 familia sa se mută lângă Moscova. Mama sa și o verișoară cultă au jucat cel mai important rol în formarea viitorului matematician.
  A studiat la Universitatea din Moscova, unde s-a remarcat ca student eminent.
  A fost profesor la Universitatea din Sankt Petersburg, care i-a acordat titlul de doctor pe baza lucrării "Teoria sravnenii" (în rusă Теория сравнений, Teoria congruențelor, 1849).
  A fost membru al Academiilor de Științe din Sankt Petersburg, Berlin și Paris, precum și al Royal Society din Londra.
  Ca profesor, Cebîșev era ordonat, punctual, pedant și îngrijit. A dus o viață cumpătată, aparent monotonă, dar plină de rezultate în cele mai diferite domenii ale matematicii. 

  Pafnuti Lvovici Cebîșev

• 1912: Marie Luise Alexandrine Karoline (n. 17 noiembrie 1845,^[1] Sigmaringen, Germania – d. 26 noiembrie 1912,^[1] Bruxelles, Belgia) a fost prințesă Hohenzollern-Sigmaringen și mama regelui Albert I al Belgiei. Marie Luise a fost fiica Prințului Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen, prim-ministru al Prusiei și al Prințesei Josephine de Baden. A fost sora regelui Carol I al României și mătușa regelui Ferdinand al României.
  La 25 aprilie 1867, la Berlin s-a căsătorit cu Prințul Filip, Conte de Flandra, al doilea fiu al regelui Leopold I al Belgiei și al Louisei-Marie de Orléans. 

  Marie de Hohenzollern-Sigmaringen

  Contesă de Flandra

  Părinți Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen Prințesa Josephine de Baden  Frați și surori Stephanie de Hohenzollern-Sigmaringen Anton de Hohenzollern-Sigmaringen Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen Carol I al României Frederic de Hohenzollern-Sigmaringen  Căsătorită cu Prințul Filip, Conte de Flandra Copii Prințul Baudouin Prințesa Henriette, Ducesă de Vendôme și Alençon Prințesa Josephine Marie Prințesa Josephine Caroline Albert I al Belgiei

• 1934: Mihail Serhiovici Hrușevski (ucraineană Михайло Сергійович Грушевський; Chełm, 29 septembrie [S.V. 17 septembrie] 1866 – Kislovodsk, 26 noiembrie 1934) a fost un academician, politician și istoric ucrainean, una dintre cele mai importante persoane din timpul renașterii Ucrainei de la începutul secolului al XX-lea. A decedat în circumstanțe necunoscute în 1934. 

  Mihailo Hrușevski

  Căsătorit cu Mariya Hryshevska[*] (din 26 mai 1896)  Copii Kateryna Hrushevska[*]

• 1947: Ernie Adams (18 iunie 1885 – 26 noiembrie 1947) a fost un actor american de film. A apărut în peste 400 de filme în peerioada 1919 - 1948. S-a născut în San Francisco, California și a decedat la Hollywood, California. Filmografie: 
• Pals in Paradise (1926)
• Jewels of Desire (1927)
• Melting Millions (1927)
• What a Night! (1928)
• The Galloping Ghost (1931)
• Night Beat (1931)
• The Hurricane Express (1932)
• The Shadow of the Eagle (1932)
• The Miracle Rider (1935)
• The Purple Vigilantes (1938)
• The Man with Nine Lives (1940)
• Cactus Makes Perfect (1942)
• The Lone Prairie (1942)
• Phony Express (1943)
• Murder, My Sweet (1944)
• Son of Zorro (1947) 

  Ernie Adams

• 1957: Aleksei Remizov, scriitor rus (n. 1957)
• 1963: Gheorghe Băgulescu^[1][2] (n. 1 noiembrie 1886, Flămânda, România - d. 26 noiembrie 1963, Nisa, Franța) ^[3] a fost un general român, scriitor și colecționar de artă. După ce a luptat în Primul Război Mondial în Batalionul de vânători de munte, cpt. Băgulescu Gheorghe a fost decorat cu cel mai înalt ordin militar român „Ordinul Mihai Viteazul”, alături de alți 14 militari ai unității.^[4]
  În 1926 s-a căsătorit la București cu Elena Dimitriu, de naționalitate franceză.
  A fost numit atașat militar al Regatului României în Imperiul Japonez (1935-1939) și ambasador al României în Japonia, Manchuko și China (1941-1945).
  A fost înaintat la gradul de general de brigadă în trupele de munte pe 14 septembrie 1940 „ca un exemplu al îndeplinirii datoriei și tăriei de caracter”.^[5] La 28 februarie 1941 a fost numit trimis extraordinar și ministru plenipotențiar la Tokio.^[6]
  Recuperat de americani în 1946, emigrează mai târziu în sudul Franței, de unde va sprijini material CNR și pe generalul Nicolae Rădescu.
  A fost un opozant al lui Alexandru Marghiloman (În urma publicării textului tratatului de pace semnat la încheierea Primului Război Mondial, "în numele conștiinței națonale", Băgulescu a lipit pe zidurile Iașilor un manifest violent la adresa lui Marghiloman și a "presei mercenare, puse în slujba inamicului", în care îl amența pe Marghiloman că "trebuie să existe pe undeva un suflet curat, un revolver încărcat sau o grenadă". A fost dat în judecată și achitat.), al lui Carol al II-lea al României și al lui Ion Antonescu, căruia i-a refuzat propunerea de a prelua portofoliul Ministerului de Interne. Se spune chiar că Băgulescu a fost contactat înaintea lui Antonescu pentru a prelua șefia statului, după abdicarea regelui în 1940.^[7]
  În 1943, la ordinul lui Hitler, s-a organizat de către Gestapo un atentat la viața lui Gheorghe Băgulescu. Scăpat cu viață, a fost ajutat de diplomați elvețieni și a reușit să fugă în S.U.A., de unde a plecat în Franța și s-a stabilit la Nisa, pe Coasta de Azur. În 1950 l-a cunoscut pe primarul localității Menton și a lăsat colecția sa de artă orientală acestei localități, ^[3]La Muzeul Carnoles des Beaux-Arts din Menton, se află la ora actuală 683 de stampe și 56 de kakemono-uri. În semn de recunoștință, a primit titlul de „Cetățean de onoare al orașului Nisa”.
  Colonelului Gheorghe Băgulescu, atașat militar al României în Japonia, i-a fost decernat de către Împăratul Japoniei Ordinul „Tezaurul Sacru clasa a III-a “ în anul 1939, după apariția cărții Suflet japonez. ^[8]
  În 1973, Ministerul Culturii din România a achiziționat pentru Muzeul Național de Artă al României o bogată colecție de artă chino-japoneză, care făcea parte din succesiunea generalului Gheorghe Băgulescu. ^[9]
  A fost membru al Societății Scriitorilor Români. Scrieri: 
• Rânduri de la Frontieră - Locotenent G.Băgulescu, Tipografia Georgescu, Craiova Str. Știrbei-Voda nr.35
• Zile de Energie . Impresii și povestiri de pe front 1916-1917. (Ed.II-a. Căpitanul G. Băgulescu Regimentul "Vânători de munte".) Institutul de arte grafice C.Sfetea. București - 1919. ^[11]
• Zile Triste, cu prefață de autor, Capitanul G: Băgulescu, cu o scrisoare de Nicolae Iorga, Editura Tipografiei "Lupta", N. Stroilă, Calea Victoriei 113, 1919
• Antiquitas rediviva (roman istoric), Craiova, 1926
• Suflet japonez, roman în trei volume, carte scrisă de Băgulescu în Japonia, în perioada cât era atașat militar, la Tokyo, la sfârșitul anilor ‘30.^[12][13] Cartea a apărut inițial în limbile franceză și engleză, sub titlul Yamato Damashii, fiind apoi tradusă în română (1939) și în japoneză (1943). ^[14] Trilogia este bazată pe legenda celor patruzeci și șapte de ronini.^[15]
• „Noua religie”, în două volume, cu conținut filosofic și religios panteist, pe care a scris-o în anul 1942 și a tipărit-o apoi la Paris, 5 ani mai târziu în 1947, Ediția Vitiano.
• Race de vipères; la vérité devant Dieu et devant les hommes, Éditions M.B., Paris 1950 

  General maior Gheorghe Băgulescu

• 1963: Amelita Galli-Curci, soprană italiană (n. 1882)
• 1981: Max Euwe, jucător olandez de șah (n. 1901)
• 1962: Lili Poór (n. 15 aprilie 1886, Mariancs – d. 26 noiembrie 1962, Cluj) a fost o actriță maghiară și profesoară universitară, membră a Teatrului Național din Cluj, figură emblematică a dramaturgiei de limba maghiară din România și un pionier al cinematografiei. Între anii 1910 și 1945 a fost căsătorită cu regizorul Jenő Janovics (1872–1945). Roluri: 
• Olga în Bizánc [Bizanț] de Ferenc Herczeg
• Ledér în Csongor és Tünde de Mihály Vörösmarty
• Gauthier Margit în A kaméliás hölgy [Dama cu cameliile] de Alexandre Dumas
• Vilma în A farkas [Lupul] de Ferenc Molnár
• Mima în Vörös malom [Moara roșie] de Ferenc Molnár
• Ophelia în Hamlet, dán királyfi [Hamlet, prințul Danemarcei] de William Shakespeare
• Lady Anna, Margit királynő în III. Richárd [Richard al III-lea] de William Shakespeare
• Júlia în Rómeó és Júlia [Romeo și Julieta] de William Shakespeare
• Melinda, Gertrudis în Bánk bán [Banul Bánk] de József Katona
• Anna Karenina în piesa omonimă de Lev Tolstoi
• Éva în Az ember tragédiája [Tragedia omului] de Imre Madách
• Vassza Zseleznova (Maxim Gorki)
• Athália în A kőszívű ember fiai [Fii omului cu inima de piatră; titlul traducerii în limba română fiind:Familia Baradlay] de Mór Jókai
• Hattyú în A hattyú (Lebăda) de Ferenc Molnár
• Kata în A makrancos hölgy [Femeia îndărătnică] de William Shakespeare
• Tündérkirálynő în Szentivánéji álom [Visul unei nopți de vară] de William Shakespeare
• Lady Anna în III. Richárd de William Shakespeare

Filmografie: 

• Jó éjt, Muki! [Noapte bună, Muki], 1915
• A vén bakancsos és fia, a huszár, 1917
• Mire megvénülünk, 1917
• Din grozăviile lumii, 1920
• Mama lui Imre Madách în Madách. Egy ember tragédiája [Madách. Tragedia unui om], 1949

Lili Poór

Căsătorită cu Jenő Janovics  Mormântul lui Lili Poór și al soțului ei, Jenő Janovics în Cimitirul Hajongard din Cluj

• 1987: Costache Ioanid (n. 3 decembrie 1912, Comăndărești, Bucovina de Nord - d. 26 noiembrie 1987^[1]) a fost unul dintre cei mai cunoscuți poeți creștini români, atât în România cât și în străinătate.^[2]
  Multe dintre poeziile sale au fost puse pe melodii, fiind astfel cântate în bisericile, în special neoprotestante, din întreaga Românie și de peste hotare. Date biografice: 
• 1912 Decembrie, 3 - se naște Costache Ioanid, al patrulea fiu al lui Titus si al Ecaterinei, la Comăndărești, în Bucovina de Nord.
• 1923 - Începe să studieze la Liceul Internat din Iași.
• 1929 - 1934. Studiază la Academia de Artă Dramatică pe care o absolvă cu notă maximă. Deschide prima expoziție de sculptură caricaturală. Lucrează în lut pictat, în culori de ulei, sticlă, ceară, hârtie, lemn.
• Între 1934 și 1952 deschide șapte expoziții de acest gen la Iași, și mai apoi la București.
• 1938 - se muta în capitală. Realizează “Balet nepolitic”, celebru în epocă. La una din reprezentații participă MS regele Carol al II-lea.
• 1939 - se căsătorește cu Elena Ștefănescu din Iași.
• 1940 - Citind Biblia pe o bancă, în parc, este observat de Mihai și Sabina Wurmbrand care îl invită la Biserica Lutherană păstorită de Richard Wurmbrand. Începe studiul aprofundat al Bibliei și scrie primele poezii creștine.
• 1941 - 1944. Este încadrat cartograf la Marele Stat Major.
• 1958 - 1961. Își câștigă existența din picturi. Frecventează serviciile divine ale Bisericii Penticostale din Calea Moșilor. Scrierile sale circulă ilegal prin toată țara. Refuză să scrie în slujba propagandei comuniste.
• 1961 - 1966. Lucrează ca desenator tehnic la IPROMET.
• 1963 - Se află sub stare de arest la Malmaison. Este anchetat pe tot parcursul anului.
• 1966 - Frecventează Biserica Lutherană. Este recunoscut ca unul dintre cei mai importanți poeți creștini alături de Traian Dorz și alții.
• 1981 - Moartea soției sale, Elena.
• 1981 - Emigrează în SUA. Îi apare primul volum de versuri, “Taine”.
• 1987 - Noiembrie, de ziua Recunoștinței (Thanksgiving) trece la odihnă.

Costache Ioanid

• 2013: Temistocle Popa, compozitor român (n. 1921)
• 2018: Bernardo Bertolucci, regizor italian (n. 1940)

Sărbători

• Sf. Cuvios Alipie Stâlpnicul, Cuviosul Mucenic Nicon si Sfântul Cuvios Stelian Paflagonul (calendar creștin-ortodox)
• Sf. Ioan Berchmans (calendar romano-catolic)
• Sf. Alip Stilitul, Sf. Cuv. Nicon (calendar greco-catolic)

VA URMA